Colin Falconer

CĂLĂTORIA ESTE DESTINAŢIA           — Din „Dhammapada”           Prolog.           Toulouse, Franţa.           În Anul întrupării Domnului nostru, 1293.           L-au găsit în capelă. Zăcea pe spate, cu chipul învineţit de frig şi ace de gheaţă în barbă. Era conştient doar pe jumătate şi bodogănea ceva în legătură cu un cavaler templier, un comision secret de la Papă, o femeie frumoasă pe un cal alb. L-au dus înapoi în chilia lui şi l-au culcat pe laviţa tare care-i slujea drept pat de douăzeci de ani încoace. De-acum, era bătrân şi nu se mai putea face mare lucru. Ochii lui văzuseră luciul rece al morţii. Ceilalţi călugări îşi începură rugăciunile murmurate, în timp ce unul se grăbea să-l cheme pe abate, pentru ca bătrânul să-şi poată mărturisi ultima spovedanie.           * * *           În încăpere domnea un frig de moarte. Abatele întoarse capul, la auzul unei ramuri de brad desprinse de trunchiul copacului, căzând în pădure sub povara ei de zăpadă. La auzul sunetului, pleoapele bătrânului tresăriră, licărul galben al lumânării reflectându-se în cristalinul ochiului. Respiraţia îi hârâia în piept, iar abatele strâmbă din nas când îi simţi mirosul viciat.           Şopti ceva, un nume poate, căci era de neînţeles.           — Wilhelm, murmură abatele, aplecându-se cât de mult îndrăznea. Acum îţi pot asculta confesiunea.           — Confesiunea mea?           — Ţi se vor ierta toate păcatele, iar în noaptea asta ai să-l vezi pe Binecuvântat Mântuitorul nostru.           Wilhelm zâmbi, cu un rânjet oribil care-l înfiora pe abate până în măduva oaselor. Fratele Wilhelm, care venise la ei învăluit într-o atât de mare taină, părea pe cale să-i părăsească în acelaşi fel.           — Apă.           Stareţul îi înălţă capul şi-i umezi buzele cu apă dintr-o strachină de lemn pusă pe podea, lângă laviţă. Umbrele se alungeau peste piatră. Aerul din celulă era ca tăişul unui cuţit, respiraţia celor doi ridicându-se spre tavan în aburi subţiri, precum sufletul ieşind din trup. Christ, supliciat, se zvârcolea pe perete, în chinurile crucificării.           — Binecuvântatul Mântuitor nu mă va primi.           — Trebuie să te mărturiseşti, repetă abatele, nerăbdător să sfârşească spovedania înainte ca sufletul să se înalţe la cer.           — Îl văd pe diavol.           Din nou, acelaşi rânjet de hârcă.           — Îmi încălzeşte cazanul.           La auzul acestei pomeniri a Necuratului, stareţul simţi un junghi de groază pe şira spinării.           — Ai trăit o viaţă sfântă. De ce ai pricină să te temi de Belzebut?           Călugărul ridică de pe laviţă o mână, cu degetele încârligate ca nişte gheare, agăţându-se de mâneca sutanei abatelui.           — Vino mai aproape, îl chemă el. Vino mai aproape şi-ţi voi spune. Întocmai. De ce mă tem.           PARTEA ÎNTÂI.           LUNA SARAZINILOR.           De la Acra la Alep.           Valea Fergana în Hanatul Chaghadai al tătarilor.           Anul Oii.           Dintotdeauna visase că putea să zboare.           Uneori, în zile ca aceasta, îşi închipuia că pământul se întindea în faţa ei ca sub ochiul unui vultur, simţea înălţarea vânturilor din vale într-o bătaie de aripă, putea crede, o clipă, că nici o legătură de argint nu o mai ţinea ţintuită de sol.           Khutelun îşi struni calul, întorcându-se cu faţa spre vântul rece de miazănoapte, care îi ardea obrajii. Piscurile înzăpezite ale Acoperişului Lumii dobândiseră un albastru de gheaţă în soarele după-amiezei târzii. Sub ea, în vale, yurtele negre ale tribului stăteau ghemuite ca nişte hoţi prin adâncitura cafenie aşternută cu chiciură. În iernile lungi din Centrul Lumii, nimic nu se clintea pe câmpie. Pământul revenea sub stăpânirea gheţii.           Era singură pe piscul muntelui, singură cu tăcerea, tăcerea cea mare a stepelor.           Aici îi era menit din naştere să stea, în şaua calului, cu faţa arsă de vânt. „Dar,” îşi spuse ea cu amărăciune, „dacă va ieşi pe voia tatălui meu, am să-i fiu dată unui băietan înfumurat care-mi va dărui prunci şi mă va pune să-i îngrijesc yurta şi să-i mulg caprele şi niciodată nu voi mai călări în fruntea tumen-ilor tatălui meu.” Se născuse alcătuită pe dos, cu inimă de armăsar şi coadă de iapă.           Îşi dorea să nu fi trebuit niciodată să crească în acel trup de femeie, să poată călări ca o fată peste stepă până la sfârşitul zilelor ei. Dacă se năştea în trup de bărbat, ar fi fost următorul han al stepei de sus. Şi, când colo, trebuia să se mulţumească doar să-l vadă pe unul dintre fiii ei domnind peste păşunile înălţimilor din Almalik.           Însă chiar şi cu această consolare, într-o bună zi avea să fie nevoită să iasă la păscut cu un bărbat. Gândul de a se supune o făcea să-i vină rău pe dinăuntru.      Nu s-ar fi putut spune că nu simţea câteodată nevoia tovărăşiei unui bărbat sau dorinţa de a avea copii. Putea fi adevărat şi faptul că tânjea după mângâierea trupească a unui bărbat şi asculta taifasul desfrânat al surorilor ei măritate cu o curiozitate nu tocmai trecătoare. Dar s-o apuce pe o asemenea cale – deşi ştia că într-o bună zi trebuia s-o facă – ar fi însemnat să rămână pe veci legată de yurta soţului ei.

PROLOG.           August 1973           Delhi.           De la fereastra biroului său din centrul vechiului Delhi, judecătorul Sikander Reddy privea potopul musonului care se abătuse din zori asupra oraşului. Pe acoperiş, răpăitul ploii părea o rafală din mii de alice.           — Cinci minute, domnule judecător, îl anunţă un chip ivit în uşa întredeschisă.           Reddy încuviinţă absent şi continuă să se uite pe fereastră. Ploaia îl fascina. În anotimpul musonului existau momente când se părea că va continua la nesfârşit, fără oprire, până ce totul urma să dispară sub apă. Dar apoi, trecea ca orice alt anotimp, ca viaţa însăşi.           Cinci minute până la amiază. Cinci minute până la cel mai aşteptat proces din istoria Indiei. Judecătorul nu era obişnuit cu asemenea publicitate. În mod normal, modesta lui sală de tribunal din complexul Tis Hizari era aproape goală. Însă acum nu mai era un caz obişnuit.           În primul rând, acuzatul nu era cetăţean indian. Ba mai mult, adevărata lui naţionalitate trebuia stabilită. Era foarte posibil să nu aibă niciuna. Se născuse în Saigonul postbelic, fiul nelegitim al unei franţuzoaice cu un indian. Dintre multele paşapoarte despre care se spunea că le folosise, niciunul nu fusese al său.           În al doilea rând, deşi acuzaţia era doar de tentativă de omucidere, poliţiştii din alte state asiatice continuau să strângă dovezi care-l implicau în crime nerezolvate din ţările respective. De pe plajele aurii ale Filipinelor şi până la poalele verzi ale Himalaiei, fuseseră găsiţi oameni sugrumaţi sau cu gâtlejurile retezate, şi fiecare dintre ei avusese o legătură cu acest individ.           Atâtea crime pe scară internaţionala erau suficiente pentru a atrage atenţia reporterilor. Mai era însă şi fata; tânără şi frumoasă. Franţuzoaică, un manechin al cărei chip apăruse pe coperţile unor reviste precum Vogue şi Cosmopolitan.           Iar acestei combinaţii atractive i se mai adăugase un alt personaj spectaculos; pe acuzat îl apăra Nawabul de Pashan, cel mai celebru avocat al Indiei, şi o figură impunătoare în orice circumstanţe. O personalitate.           Da, avea să fie o zi mare pentru ziarişti.           Şi totuşi, judecătorul Reddy nu-şi putu ascunde senzaţia de consternare când pătrunse în sala de judecată, la amiază. Soţia încercase să-l prevină la ce să se aştepte, dar când privi împrejur, spre feţele nerăbdătoare şi curioase, descoperi cu surprindere că-i tremură rău mâinile.           Încăperea era micuţă, lată de numai treizeci de paşi, cu o porţiune mai înaltă în capătul unde stătea acum judecătorul, cercetând audienţa. Temperatura dinăuntru crescuse în mod sensibil. Ventilatoarele din plafon se roteau lent, parcă încercând să agite un fluid vâscos.           Autorităţile nu-şi asumau nici un risc cu celebrul lor prizonier. Toţi cei din sală fuseseră supuşi unei percheziţii corporale înainte de a li se permite accesul dincolo de soldaţii care înconjurau încăperea, cu baionetele fixate la arme. Aceştia erau dublaţi de o echipă de poliţişti, experţi în judo. Acuzatul era aproape invizibil printre militarii înarmaţi.           Multe scaune fuseseră ocupate de reporterii ziarelor şi revistelor. Îşi trimiseseră reprezentanţi Bangkok Post, Strait's Times, Paris Match, Le Figaro, până şi New York Times. Judecătorul Reddy se întrebă cum aveau să reacţioneze văzând justiţia indiană în acţiune.           I se părea incredibil ca viaţa să-l fi ales tocmai pe el, dintre toţi judecătorii Indiei, să prezideze un asemenea spectacol public. Ştia că viitoarele generaţii de oameni ai legii n-aveau să-l ţină minte pentru capacităţile sale intelectuale sau pentru elocinţa lui; îşi cunoştea propriile limite, ba chiar simţea o anumită siguranţă alături de ele. Dar în felul lui, personal şi naiv, era onest – o calitate absolut remarcabilă într-o ţară unde judecătorii câştigă mai puţin de o sută cincizeci de dolari pe lună.           Tensiunea aşteptării determină o linişte bruscă şi dramatică. Se oprise până şi ploaia care răpăise toată dimineaţa pe acoperişurile Tis Hizari.           Totul trece. Până şi anotimpurile, până şi viaţa.           Nimeni nu-şi drese glasul şi nici nu bătu cu ciocănelul. Judecătorul Reddy privi spre procuror prin ochelarii săi cu rame groase din os şi încuviinţă din cap.           Procesul lui Michel Christian începuse.           Bombay.           Joginder Krisnan îşi înfrână un alt val de durere. Din patul unde zăcea de cinci ani, îşi putea da seama după deplasarea umbrelor pe pereţi că sosise ora. Procesul începuse.           Pe noptiera de lângă pat exista o oglindă, în care se vedea o imagine oarecum distorsionată de convexitatea suprafeţei. Îi plăcea să se privească, şi să-şi descarce furia şi dispreţul. Deoarece acum nu mai rămăsese nici urmă de milă în el, nici măcar pentru sine însuşi.           Ceea ce zărea în oglindă îl umplea de repulsie; o siluetă atrofiată, picioarele retezate de la coapse, trupul spân şi slab ca al unei fete sub vesta albă, pătată. Cândva fusese înalt, cu corp de atlet şi pielea atât de deschisă la culoare, încât era mândru că de multe ori fusese luat drept european. Îl ajutaseră atât în afaceri, cât şi cu femeile.           În ultima vreme se îngrăşase, totuşi simţise şi atunci un fel de mândrie perversă, considerând că kilogramele suplimentare erau dovada începutului îmbogăţirii sale. Pornise câteva afaceri profitabile cu ateliere de croitorie în Saigon şi Bombay, şi anticipase o retragere liniştită într-o vilă luxoasă, undeva în colinele umbroase deasupra căldurii, prafului şi hărmălaiei din Maha Amma.           Acum însă, la numai cinci ani după ultima întâlnire cu fiul său, zăcea olog în odaia sărăcăcioasă, pe care i-o permiteau veniturile modeste.

PROLOG.           Berkeley, San Francisco.           Viaţa lui John Keelan, lumea şi familia sa au fost spulberate la şase şi trei minute, într-o seară de primăvara, la Berkeley.           Era în bucătărie şi îi dădea să mănânce fetiţei sale dintr-un castronaş cu piure de dovleac, pregătit de soţia sa. Keelan ştia că n-o să ia nici o îmbucătură, dar continua să încerce măcar. Anna era hotărâtă ca fiica ei să fie hrănită numai cu produse naturale, altă obsesie de-a ei, la fel ca tai chi şi aromoterapia.           Dar el ştia foarte bine că fetiţa, Caroline, n-o să se lase păcălită de culoarea piureului. Deşi nu avea decât unsprezece luni, dispreţuia deja budinca de ciocolata Heinz. Când Keelan îi duse linguriţa la gură, îşi schimonosi faţa durdulie şi suflă în mâncare, împrăştiind-o peste mâna lui.           — Caroline, nu aşa se poartă o fetiţă cuminte cu tăticul ei, îi spuse el, când pistolarul paşi pe trotuar.           Se întunecase şi se aprinseseră luminile pe strada din cartierul în care locuiau. Pe ferestre, acolo unde oamenii nu trăseseră încă perdelele pentru seară, se zărea sclipirea albăstruie, fantomatică, a televizoarelor. Începuse ploaia şi ramurile copacilor băteau în geamuri, acoperind zgomotul paşilor care înaintau prin tufişuri.           — Uite ce este, ştiu că este o mâncare scârboasă. Dar mămica a pregătit-o special pentru tine. Hai să-i facem o bucurie, O. K.?           Caroline îl lăsă să-i ducă linguriţa la gură, dar îşi încleştă bărbia. Şi, în ultimul moment, inspiră adânc şi suflă. Buzele ei strânse semănau cu o zmeură şi dovleacul se răspândi pe scaun, podea şi cămaşa lui Keelan.           — Poftim, uite ce-ai făcut!           În timp ce îşi ştergea la chiuvetă dovleacul de pe cămaşă, Caroline întinsese piureul pe tavă şi apoi îşi şterse mâinile în păr. În momentul acela, lui Keelan i se păru că aude pe cineva înaintând pe potecă. Caroline scoase un strigăt. Se lovise în ochi cu degetul.           Keelan o luă în braţe, s-o mângâie. Când se linişti, o puse la loc pe scaun. Se uită la cămaşă. Era de culoarea dovleacului. Nu ajungeau la nici un rezultat.           — Anna, nu-i place dovleacul, zău aşa, strigă el, prin uşa deschisă.           — Nici măcar n-ai încercat.           — Vrea să-şi cheme avocatul.           — Nu ar fi în interesul ei. Şi nici într-al tău. Ceea ce nu mănâncă ea, o să primeşti tu, la ceai.           Keelan îşi privi fiica.           — Ai auzit? Ei bine, ai de gând să fii înţelegătoare sau vrei să ne supărăm?           Caroline se concentră şi trase un pârţ. Keelan puse jos castronaşul.           — Hei, ce-ai zice să-ţi tom piureul direct în chiloţei, ca să fim amândoi fericiţi?           Arma era un Smith & Wesson Magnum 38, cu amortizor, încărcat cu şase gloanţe super-vel, care explodau în corpul victimei. Nu era arma proprie a asasinului. Fusese obţinută special pentru el, cu două săptămâni în urmă – furată dintr-un magazin din San Diego. Numărul ei de serie fusese scos şi nu putea fi identificată.           Keelan gustă din piureul de dovleac, să-i demonstreze fiicei sale că era comestibil.           — Uite, este grozav. Vezi? Ştiu că pare oribil, dar nu este. Ai încredere în mine.           Ridică linguriţa.           Asasinul se opri lângă casă. Scoase o pereche de mănuşi negre din buzunarul jachetei sale cu fermoar şi le băgă pe mâini. Apoi îşi încheie jacheta, scoase revolverul prins în talia jeanş-ilor şi înşurubă amortizorul în capătul ţevii.           Pe urmă, înaintă spre fereastra de la bucătărie.           Keelan încerca s-o convingă pe Caroline că linguriţa era un aeroplan. Făcu două rotocoale şi apoi ateriză. În ultimul moment, Caroline întoarse capul şi piureul de dovleac i se prelinse pe gât. Keelan trânti linguriţa în castron, disperat.           — Anna, nu-i place dovleacul, nu înţelegi?           — Încearcă să-i dai nişte banană pisată.           Keelan se ridică. Văzuse o umbră la fereastra bucătăriei.           Răsună o împuşcătură, sticla se făcu ţăndări şi castronul căzu pe podea. Keelan încercă să se arunce peste Caroline. Dar picioarele nu-l ascultau şi o luă înainte. Auzi a doua împuşcătură, un zgomot înfundat, ca un dop de şampanie şi, o parte din el – poliţistul profesionist – recunoscu sunetul.           Se lovi de perete. Avea sânge pe palmă. Îşi dădu seama că fusese împuşcat. Se uită înapoi, la Caroline. Râdea.           Credea că se juca cu ea.           O văzu pe Anna în pragul uşii. Avea ochii mari de groază şi gura căscată. Probabil că încercase să strige ceva sau era prea uluită. Încercă să-i spună să iasă din bucătărie, s-o înşface pe Caroline şi să fugă, dar îl săgeta durerea. Era ca şi când cineva i-ar fi înfipt o furculiţă sub coaste. Se năpusti înainte, căzu pe covorul din hol şi îşi duse genunchii la piept, să-şi înăbuşe durerea. O auzi pe Anna ţipând, un strigăt ascuţit, care-i păru un ecou din altă lume.           Dar nu mai auzi celelalte patru împuşcături. Durerea îl făcuse să vomite şi, când trecu primul spasm, se făcu totul alb în jurul lui, încât închise ochii să şi-i ferească de sclipirea ciudată. Nu mai auzea şi nici nu mai vedea, atras dincolo de hotarele lumii.

Prolog.           Buenos Aires, Argentina martie 1976 „Credinţa în originea supranaturală a răului este inutilă; oamenii sunt singuri capabili de cele mai mari mişelii.”           Joseph Conrad.           Atât de multă moarte. Cu toate acestea, a început şi s-a terminat cu viaţă. Două vieţi.           Doctorul se uita la ele pe deasupra ochelarilor, strâmbându-se.           — Trebuie să fiţi pregătiţi pentru ce e mai rău. Are probleme respiratorii acute şi am observat şi o aritmie cardiacă. Rugaţi-vă pentru ea.           Rosa se uită la el. Îşi simţea trupul de parcă cineva i l-ar fi scobit cu unghiile. Îşi privi buricul şi scoase un ţipăt scurt.           Reuben o luă în braţe. Se uita la copilul din mâinile ei. Avea strălucirea roză a oricărui nou-născut, ochi mari, căprui, umezi. Începu să plângă, de parcă ar fi înţeles sentinţa la moarte dată sorei ei gemene. De parcă, chiar din primele ei clipe de viaţă ar fi înţeles că lumea vrea s-o despartă de sora ei.           Reuben încercă s-o liniştească. Îi simţea pălmuţa strângându-i tare degetul. Atât de mică şi delicată. Dumnezeu îl avertiza. Riscase viaţa celor pe care îi iubea şi acum El îi arăta că ceea ce-i fusese dat i se putea lua la fel de uşor.           Era vina sa.           — Nu este nici o speranţă? Se auzi el spunând.           — Întotdeauna există speranţă, dar am făcut tot ce se putea face. Acum este în mâinile Domnului.           Nu voia să-l privească în ochi. Era tânăr, aproape de vârsta lui Reuben. Încercă să se detaşeze, ca să poată trece la un alt pacient.           — Cel puţin mai aveţi o fiică.           — Pot s-o văd? Întrebă Rosa.           *           Eva avea guşă, iar pielea îi atârna. Arăta ca un pui de iepure care nu făcuse încă ochi. Reuben îi putea număra coastele, iar firul de identificare legat de gleznă era cu puţin mai subţire decât degetul ei mare. Un tub de oxigen îi fusese înfipt în obraz. Ţipa; era un ţipăt straniu, ascuţit, la fel ca cel al unui pescăruş.           — Eva, murmură Rosa.           Părea atât de mică, chiar şi pentru incubatorul pierdut în vasta lume albă a spitalului. Membrele i se zbăteau, iar faţa i se strâmba ca la o maimuţă.           Rosa i-o dădu pe cealaltă fetiţă, Simone. O privea pe soţia sa cum o mângâia pe Eva, din instinct, presupuse. O luase în braţe şi o legăna, dar micuţa îşi arcui spatele şi începu să ţipe şi mai tare, faţa înroşindu-i-se de durere şi supărare. Se înecă şi buzele i se făcură vinete.           — Las-o jos, spuse Reuben.           Eva se zbătea şi mai tare. Gura lipsită de dinţi căuta aer; ochii îi erau strâns închişi.           — Las-o jos!           Rosa începu să tremure. Părea la fel de înspăimântată şi neajutorată ca fetiţa. Se supuse, lăsând-o pe Eva jos în leagăn, apoi se dădu înapoi, cu pumnul strâns la gură şi ochii plini de lacrimi.           Reuben nu ştia ce-l apucase. Poate că intuia, simţindu-se pentru o clipă în locul Evei, în adăpostul cald al pântecului Rosei, simţind atingerile moi şi îmbrăţişarea surorii gemene. Din momentul concepţiei, şi-a dat seama el, nu fusese o parte întreagă, ci doar jumătate.           Acum, în faţa primei sale lupte, îi era frig şi era singură.           O puse pe Simone cu faţa lângă sora ei în leagăn. Imediat, fata se strânse lângă ea şi, conştient sau nu, îşi puse braţul stâng în jurul ei. Aproape imediat ţipetele groaznice încetară.           Simţi cum îi îngheaţă transpiraţia.           Ochii Rosei îl priveau ţintă. Reuben ridică din umeri. Cine poate explica de ce facem anumite lucruri?           *           Doctorul îi găsi pe soţii Altman încă veghind asupra gemenelor.           — Eva răspunde bine la tratament. O veţi putea lua acasă în câteva zile.           Reuben nu-şi putea lua ochii de la fetele sale. Stăteau cu degetul mare una în gura celeilalte.           — Mulţumesc, doctore.           Acesta zâmbi.           — Cu trei zile în urmă mi-aţi spus că va muri. Este un miracol.           — După experienţa mea, copiii, chiar şi cei mai mici, sunt foarte încăpăţânaţi.           — S-a oprit din plâns imediat ce am pus-o pe Simone în pătuţ cu ea.           Doctorul zâmbi îngăduitor.           — Da, desigur.           Reuben se aplecă deasupra pătuţului. Gemenele adormiseră. Reuben, ateul, spuse o rugăciune către Dumnezeul în care nu mai credea şi jură că nu le va mai pune vreodată în primejdie.           Un jurământ pe care ştia încă de pe-acum că nu va putea să-l ţină.           I.           Argentina, 1974-1976           Buenos Aires, martie 1976           Dintre cele peste cincizeci de persoane care participau la botezul din catedrala San Isidro, Julio Castro era singurul care se culcase cu mama celor două fetiţe ce intrau astăzi în sânul bisericii. Îi era greu să se concentreze asupra cuvintelor preotului care enumera îndatoririle naşilor. Se uita fix la Rosa şi nu putea să se gândească decât că „te iubesc încă”.           Zâmbetul îi îngheţase.           Încă te iubesc.

Jajce, Bosnia-Herţegovina octombrie 1992           În momentul acela, am ştiut că o să murim.           Nu-mi era frică. Cred că suferisem prea mult, atâta timp. Mă temeam de altă suferinţă şi-mi venea să urlu. Trecuserăm prin atâtea şi iată că, în sfârşit, moartea îşi arăta colţii. De data aceasta nu mai exista scăpare.           Erau patru, cu caschete măslinii din lână, păr lung şi barbă. Cetnici, mai mult ca sigur. Aveau pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi cuţite Bowie la curea. Unul din ei îşi pusese pe spate un RPG1. Aerul era atât de rece şi liniştit încât îi auzeai cum trag piedica pistoalelor chiar de la o sută de metri.           Îmi amintesc că mă gândeam doar la peştişorul acela de aur din punguţa de plastic. Ce ciudat lucra mintea mea. Îmi părea rău pentru peştele acela prost la fel ca pentru noi toţi, de fapt.           Îmi amintesc că cineva fâlfâia un steag în aer şi striga ceva în sârbo-croată, dar ştiam că n-o să ne ajute la nimic. Nu suportam să mă uit la Ryan. Era prima oară când îl vedeam speriat. Bineînţeles, nu la fel ca alţii. Părea cât se poate de calm, dar ochii lui erau morţi. Nu-l văzusem niciodată pe Ryan fără sclipirea aceea visătoare. Pasională zugrăvită pe faţa lui când eram în primejdie. Savura întotdeauna situaţiile limită. Probabil că atunci îşi făcea griji numai pentru el.           Ryan striga ceva, nu ştiu ce anume, apoi îmi amintesc doar că frunzele maronii au început să pălească şi am simţit o durere în şold. Am încercat să ţip, dar nu-mi recăpătam răsuflarea. Maşina înainta poticnindu-se în jos şi ori de câte ori se opintea, o durere ascuţită, agonizantă îmi sfredelea corpul. Voiam să sar, dar nu puteam să mă mişc.           Pe urmă am simţit cum alunec. Când am atins pământul, durerea devenise insuportabilă. Nu ştiam ce să fac. Nu vedeam decât o lumină albă, orbitoare şi îmi înţepenise tot corpul. Nu puteam să respir. Mi se pare că am zăcut aşa ore-n şir, deşi poate că n-au fost decât câteva minute. Când durerea a trecut, nu mi-a mai păsat de moarte. Nu voiam decât să scap de agonie şi să dorm acolo peste muşchiul şi frunzele reci.           Auzeam cetnicii strigându-se unii pe alţii pe potecă, scârţâind cu cizmele lor pe pământul îngheţat. Mi se părea că erau doar la câţiva metri depărtare. Pe urmă am auzit răpăitul armelor şi cineva a ţipat. Îmi amintesc că am încercat să strig ceva, o înjurătură, probabil.           În rest nu mai ştiu nimic. Probabil că am leşinat. N-am aflat ce s-a întâmplat cu adevărat decât mult mai târziu.           Arsenalul Regimentului al Şaptelea, Park Avenue, New York           30 aprilie 1995           — Nu ai dat importanţa cuvenită poveştii, zise Dave Crosby. Este ca şi când ai răsfoi un roman şi ai citi doar ultima pagină.           — Doamna mă întreba de Ryan, atâta tot, protestă Webb. Încercam să-i răspund la întrebare. Sunt sigur că n-ar vrea să afle toate amănuntele sordide.           — Sunt ziaristă, interveni Wendy Doyle. Poveştile sordide sunt singurele care mă interesează.           Crosby îi făcu semn unui chelner în haină neagră, care se fâţâia printre mese să-i mai aducă un whisky.           — Păcat că nu este aici astă-seară.           — Nu ştiu de ce sunteţi atât de posomorâţi, spuse Doyle, cu accentul ei strident de Belfast. Mie ar trebui să-mi fie dor de el, nu vouă. Sunt singura de aici care m-am culcat cu el.           Webb îşi sprijini mâinile de masă:           — De fapt, cred că ar trebui să vă spun ceva, tuturor.           Vorbele lui risipiră tensiunea. Ceilalţi zâmbiră stânjeniţi. Erau prea multe fantome la acest banchet, care sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a foştilor corespondenţi de război din Vietnam. Şaizeci şi opt de scaune goale, câte unul pentru fiecare din cei care nu se întorseseră din acea ţară cumplită şi fierbinte. Pe faţa de masă, se înşirau cărţi de vizită, cu litere aurite, în onoarea lor: Flynn, Burrows, Cantwell, Fall şi ceilalţi.           Trecuseră douăzeci de ani de când tancul 843 năvălise pe porţile Palatului Doc Lap. Acum se adunaseră pentru ultima oară în holul vechiului fort britanic în stil Tudor. Cei de la marină păzeau uşile. Era o atmosferă potrivită pentru noaptea lor de amintiri. Argintul şi cristalul sclipeau sub candelabrele uriaşe. Vechea Glorie strălucea peste tot. Oricine n-a fost acolo merită să fie iertat dacă crede că noi suntem cei care am câştigat, se gândi Webb.           Invitaţii nu erau doar din Statele Unite, ci şi din Marea Britanie, Franţa, Germania, Australia, Japonia; adică toţi cei care beneficiaseră de acreditare MACV. Îmbătrâniseră acum, se lăţiseră în talie, erau îmbrăcaţi în costume; în afară de câteva suflete rebele ca Crosby, care apăruse în vechea sa uniformă de camuflaj. Mâncaseră somon afumat şi pui, ascultând discursurile ţinute în cinstea lor cu un amestec de ironie şi mândrie tristă.           Acum stăteau toţi trei la masă, printre sticle şi pahare, depănându-şi regretele şi victoriile prăfuite, ca nişte foşti jucători de fotbal. Webb, singurul britanic din grup, înalt, grizonat, un nonconformist, în cămaşă kaki şi blugi. Crosby, vechi fotograf de război, la fel de activ ca în tinereţe, cu părul încărunţit strâns într-o coadă de cal atârnându-i pe spate; şi Lee Cochrane, cel mai tânăr veteran din Casa Groazei, acum corespondent de ştiri pentru unul din posturile de televiziune. Semăna mai mult cu un avocat în costumul său impecabil. Singurul semn al trecutului era insigna VVA prinsă la rever.      Wendy Doyle era la grădiniţă când ei îşi începuseră cariera. Fusese invitată să ţină o cuvântare. Lui Webb i se păruse o alegere inspirată. Îl urmase pe Crosby pe podium şi vorbise despre rolul corespondenţilor de război în 1995, arătând că cei din generaţia Vietnam fuseseră primii şi ultimii ziarişti cărora li se permisese să-şi bage nasul peste tot. Reprezentau într-adevăr un grup select. Doyle îşi câştigase un renume bine-meritat după reportajele ei din Somalia şi Bosnia iar cuvintele ei îi animaseră – nu se mai simţeau ca nişte relicve ale unui trecut inutil.

PARTEA ÎNTÂI.           Camden Town în primele ore ale dimineţii, la sfârşitul verii.           Capitolul 1           Mortul avea două mici găuri ovale într-o parte a capului său cafeniu lucios, iar pantalonii de dril cadrilat îi erau traşi în jos până la genunchi. Frank Marenko se lăsă pe vine lângă fereastra şoferului, pentru a privi mai de aproape. Matracuca suspina mai departe, în maşina poliţiei.           — Un cod 69, spuse Marenko.           — Ce-aţi spus, domnule? Ridică privirea comisarul în uniformă.           „Stagiar, destul de matur ca să se bărbierească, reflectă Fox. Vorba aia, copoii întinereau de la un an la altul”.           Sub privirile ei, expresia băiatului deveni surprinsă, apoi uimită.           — Cod 69, repetă Marenko. Am mai văzut din-astea. Efectiv, i-a făcut creierii chisăliţă. I-a supt-o aşa de tare, până i-a explodat craniul cu totul. Se vede cu ochiul liber. Trebuie să ai grijă. Ai fost vreodată cu prostituatele, fiule?           Tânărul rămăsese cu gura căscată, zăpăcit. Bietul dobitoc.           — Nu, domnule.           Marenko îl bătu pe umăr:           — Bravo ţie, băieţaş.           „Pentru numele lui Dumnezeu”, îşi spuse Madeleine Fox. „E ora trei dimineaţa, iar eu ascult o comedie răsuflată, pe o stradă udă şi prost luminată din Camden Town. Simţi o picătură de ploaie croindu-şi drum sub gulerul mantoului, pentru a i se prelinge printre omoplaţi. Se înfioră. Piţipoanca începu să icnească în sec, afară, prin portiera deschisă a maşinii.           „Pesemne am înnebunit”, continuă Fox în sinea ei. „Bine zicea tata. Nu aşa se cade să-şi câştige existenţa o fată de familie respectabilă.”           Marenko se răsuci spre tânărul comisar de poliţie.           — Ai vorbit cu boarfa?           Când acesta nu-i răspunse. Marenko îi explică răbdător:           — Prostituata. Ai vorbit cu ea?           Comisarul ridică din umeri.           — Zice că n-a văzut nimic, domnule.           — Ce?           — Stătea cu capul plecat.           Marenko studie chipul comisarului.           — Sigur. Da' pe urmă? Trebuie să fi auzit o bubuitură sau ceva. Tipul ăsta şi-a ejaculat peste ea conţinutul capului. Măcar atunci trebuie să se fi uitat.           Tânărul ridică iarăşi din umeri. Marenko o privi pe Fox:           — Tu crezi povestea asta? Aia-i înfulecă banana, el ia un glonţ în cap, iar ea zice că n-a văzut nimic. Christoase!           Jamaicanul stătea prăvălit pe scaunul din faţă al Corvette-i, o rablă americană marfă, cu volanul pe stânga. Doar că nu mai era chiar aşa de marfă, cu materia din craniul decedatului împrăştiată peste bord şi podea, în dreapta.           Marenko lumină înăuntru cu lanterna comisarului şi zări luciul mat al celor trei lanţuri masive de aur pe care victima le purta la gât.           — Avea ceva încărcătură la bord, comentă el. Din cât e aici, se poate achita datoria externă a Nigeriei.           Pe consolă se afla un pacheţel de pudră albă, uns cu un cocoloş de sânge în curs de coagulare.           — Medicament pe reţetă, fără-ndoială, remarcă Fox, cu mâinile înfundate în buzunare.           — Evident, replică Marenko. Şi-n mâini ce ţine? Parc-ar fi o pisică moartă.           Se numea spasmul cadaveric: muşchii mâinilor înţepeniseră instantaneu. Obiectul pe care-l ţinuse în momentul morţii rămăsese în pumnul lui încleştat.           — Cred că amica lui şi-a pierdut peruca, spuse Fox.           Marenko râse scurt, ca un lătrat. Lumina lanternei rămase îndreptată spre poala mortului.           — Şi-ăla de pe sculă ce-i, pentru Dumnezeu?           — Un prezervativ, cred, răspunse comisarul.           — Ştiu ce e, comisare, râse Marenko. Am mai văzut aşa ceva la viaţa mea. Ai auzit, Fox? Sex protejat. Foloseşte substanţe ilegale, îi sunt zburaţi creierii la volanul tancului ăstuia yankeu, da' practică sexul protejat. Ce-o să se mai bucure maică-sa!           Moartea nu are nimic demn, îşi spuse Fox. Cel puţin moartea violentă, provocată astfel. Acum, decedatul nu mai era decât un hartan de carne. Un fotograf de la Ministerul de Interne începuse să imortalizeze imagini ale cadavrului, la lumina blitz-ului, cu indiferenţă profesională, iar doi detectivi de la Hendon Road stăteau lângă el, cu mâinile în buzunare, glumind pe seama organelor lui genitale şi a practicilor sexuale pe care le prefera.           Dar, în fond, probabil că nu era decât un gangster din Yardie şi un traficant de stradă. Nu avea şanse să fie respectat.           Un ofiţer criminalist, cu salopetă şi mănuşi de latex, cerceta atent buzunarele mortului. Îi preda obiectele unui coleg, care stătea alături, cu pungi de plastic pentru probe; găsi un sul de bancnote de cincizeci de lire sterline, gros cât un hamburger, şi un portofel din piele de crocodil.           S. O. C. O.-ul1 deschise portofelul şi examină permisul de conducere. Fox notă detaliile în carneţelul ei. Crawford, Elmore Joshua, născut la data de 15 iulie 1975. O adresă din Islington.           — L-a chemat careva pe Gropar? Se interesă Marenko.           Groparul: profesor Aloysius Graveney, medicul legist al Ministerului de Interne. Decesul fusese deja certificat de doctorul diviziei.           — E pe drum, răspunse comisarul.      Fundătura pornea din Kentish Town Road, vizavi de un bloc cu apartamente ale primăriei. Unii dintre locatari ieşiseră pe balcoane, pentru a privi spectacolul din zorii zilei, făcând bancuri sau strigând propuneri.

Pentru Rones. Perla căutată de mine Nu pot să mor dacă nu mi-a venit ceasul.           Zicală obişnuită printre căutătorii de perle japonezi din Broome.                 Insulele Lacepede, lângă Point Lagrange Broome, vestul Australiei. Noiembrie 1913           Nemişcat, Tanaka atârna de ancora de salvare, iar monstruoasele braţe ale costumului de scafandru îi cădeau lateral, mustind de apă. Wes, mecanicul lui, deşurubă vizorul căştii şi clătină din cap când văzu sângele amestecat cu apă ţâşnind din gura şi urechile scufundătorului. Scoase casca de pe corpul costumului, iar Tanaka fu ridicat. Stătea întins pe punte în costumul acela monstruos, ca un peşte de altă dată adus din adâncuri. Singurele lui mişcări erau tresăririle neregulate, spasmodice ale degetelor.           Cam McKenzie se încruntă cu mâinile în şolduri. Se uită la nostromul solid, din India de Vest, aşteptând verdictul.           — Ei?           — Mort, căpitane.           — Cum dracu s-a întâmplat? N-ai făcut o escală, cum ţi-am spus?           Wes se uita ţintă la punte.           — Te pomeni că i s-a sfârşit norocu', căpitane.           — Nu există noroc, spuse Cam.           Era un singur lucru de făcut ca să-l salveze, iar lui îi era teamă de asta. Dar nu putea să stea deoparte şi să vadă cum omul moare.           — Puneţi-i casca înapoi!           — Îl trimiţi 'napoi jos, căpitane?           — Haide, fă-o, Wes.           Se auzi un murmur de protest din rândurile echipajului, care era format mai ales din băştinaşi din Koepanger şi din malaiezi.           — Da-i mort, căpitane, repetă Wes.           — Încă i se mişcă degetele. Fă-o!           — Poate că-i mai bine să laşi omu' să moară când i-a venit ceasu', mormăi Wes.           Reproşul din ochii indianului era clar. Dar el făcu semn din cap către echipaj şi, bodogănind, ei ridicară corpul lui Tanaka peste bordul lui China Cloud. Wes înălţă casca şi o fixă înapoi pe corpul costumului.           — Acum ajută-mă să îmbrac costumul de rezervă, spuse Cam.           — Mai bine ai lăsa omu' să moară, repetă Wes, dar făcu ce-i spusese căpitanul şi îl coborî pe Tanaka în apă.           Oamenii se întoarseră să pună în funcţiune pompele de mână în timp ce Wes coborî furtunul şi ancora peste copastia de la babord.           Cam nu văzu cum apune soarele. Stătea atârnând şase stânjeni sub carena lui China Cloud. Apa îşi pierduse treptat luminozitatea iar ciudata, tăcuta lume a mării se închisese în jurul lui.           Frica îi coborâse în măruntaie ca o gheară de plumb. Chiar atunci când marea era limpede şi verde, monştrii uriaşi cu gura ca o seceră apăreau uneori în tăcere, neanunţaţi, doar ca să dispară din nou la fel de rapid în ceaţa lumii subacvatice. Acum în verdele oceanului, din ce în ce mai sumbru, Cam se simţea ca momeala de la capătul unei undiţe.           De deasupra, auzea zgomotul motorului compresorului, şi adulmeca mirosul familiar al aerului din cambuză care îi cobora prin furtunul de aer. Carena plină de alge pietrificate a lui China Cloud tresărea pe suprafaţa argintie a mării.           Marea se întunecă, tulbure şi mohorâtă. Soarele asfinţi. Era singur. Era singur şi înspăimântat.           După o oră, Tanaka îşi reveni; prin vizorul căştii, Cam îi văzu ochii mişcându-se, deschizându-se larg, plini de panică şi confuzie.           Cam legase de mâna scufundătorului o frânghie, ştiind că reacţia instinctivă a oricui va fi, atunci când îşi revine, să închidă supapa de aer şi să urce la suprafaţă. În loc de asta, de îndată ce Tanaka deveni conştient, Cameron semnaliză către Wes să-i ridice la adâncimea de escală, iar în timp ce stăteau acolo suspendaţi în apă el îi regla supapa de aer lui Tanaka.           În cele din urmă, Tanaka încetă să se mai zbată, acceptând că este lipsit de apărare. Orice lumină dispăruse acum din apa verde. Din când în când, o lumină ţâşnea din întuneric, iute şi înspăimântătoare. Cam lupta împotriva propriei panici, împotriva instinctului de a semnaliza „ridicaţi-ne!”. Dacă un om arată slăbiciune, dacă arată frică, e ca şi mort în lume. Tatăl lui îl învăţase asta.           Wes avea instrucţiunile lui. Încă cinci ore trebuiau să aştepte neputincioşi şi orbi, atârnând de capătul frânghiei.           Puntea lui China Cloud era scăldată în argint; era lună plină, aproape albastră, „luna căutătorului de perle”, cum o numeau toţi, aşa de strălucitoare după întunericul mării încât era ca şi cum ai fi ieşit dintr-o mină în plin soare. Cameron clipi în timp ce Wes îi deşuruba vizorul.           — Totu' bine, căpitane?           — Sunt bine. Ce face domnul Tanaka?           — E viu, căpitane. I-ai făcut farmece voodoo?

PARTEA ÎNTÂI.           Hong Kong, Martie, 1994           OPIUL AERIAN           „Am renunţat la războiul împotriva drogului, pentru războiul împotriva comunismului.           De fapt, am făcut o alegere conştientă”           — Michael Levine, fost agent DEA.           Vientiane, aprilie 1959           Noelle l-ar fi remarcat chiar dacă n-ar fi trecut cu Packard-ul prin barul Hotelului Constellation. Era revoltător de frumos, chiar şi când era beat. Avea păr negru-albăstrui, pieptănat peste cap, deşi o şuviţă de păr îi cădea ştrengăreşte pe ochi. Pielea lui era măslinie şi avea o mustaţă neagră, subţire pe buza de sus. Purta un costum alb, de pânză, neobişnuit pentru Laos. Aici, numai marii oameni de afaceri şi ambasadorii se îmbrăcau aşa.           Dar pe corsican părea la fel de natural ca şi pielea lui. Sub costum, avea o cămaşă neagră, de mătase.           Da, hotărî Noelle, te-aş fi recunoscut şi fără această intrare dramatică.           Barul Hotelului Constellation era deschis la stradă, aşa că nu existau pereţi care să absoarbă impactul; dar Packard-ul risipi rapid ocupanţii, în majoritate corespondenţi şi diplomaţi străini plictisiţi; distruse mesele şi scaunele de stuf şi demolă jumătate din barul de bambus. Sticle prăfuite de vermut, byrrh şi rom negru, căzură din rafturi şi se sfărâmară pe podea.           Se lăsă o linişte mormântală.           Apoi, Baptiste Crocé se aplecă peste volan şi-i făcu semn barmanului Lao, care-l privea uluit.           — Vreau un coniac mare – zise el în franceză.           Răsună un ropot de aplauze şi urale din partea ziariştilor vestici, care erau de asemenea beţi. Orice gest nebunesc era o diversiune binevenită. Crocé se întoarse spre ei şi, stând în picioare pe bancheta Packard-ului, le făcu o plecăciune adâncă.           — Imbécile – murmură însoţitorul lui Noelle. Eşti beat. O ruşine.           Marcel Rivelini fusese ales de tatăl ei ca s-o însoţească în seara aceea. Ea nu l-ar fi ales, în nici un caz. Era un asociat al lui Racco din Bangkok. Un om bogat, sofisticat şi nesuferit. Mai era şi cam de aceeaşi vârstă cu tatăl ei. Nu ar fi deranjat-o atât de mult dacă ar fi fost înzestrat cu simţul umorului, îşi spuse ea. Faptul că un om are bani şi experienţă, nu înseamnă neapărat că este şi un însoţitor plăcut. Nici măcar în Vientiane.           În momentul acela, o zări corsicanul. Ridică paharul de cognac în semn de salut şi coborî din Packard. Apoi, îşi croi drum, cam nesigur, spre ea. Noelle îl simţi pe Rivelini încordându-se.           Va fi interesant.           — Îmi faceţi plăcerea, să-mi acordaţi acest dans?           Noelle zâmbi.           — Dar, monsieur, nu este nici o muzică.           — Nu contează, mademoiselle. Nu doresc decât plăcerea deosebită de a ţine o femeie tânără şi superba în braţele mele.           Rivelini se ridică şi-i trase un pumn în bărbie. Corsicanul căzu pe spate, rupând încă o masă de trestie. Ziariştii din jur şuierară dezamăgiţi.           Noelle se ridică.           — Îmi pare rău că te-a ofensat – îi spuse Rivelini.           Apoi, fără să înţeleagă de ce, Noelle îi aruncă Pernod-ul în faţă. El scoase o exclamaţie de surprindere şi se holbă la pata care se mărea de pe cămaşă. Ziariştii se entuziasmară din nou.           — Căţea – murmură Rivelini.           Noelle îl împinse în piept, mai tare decât ar fi vrut. Acesta căzu pe spate, cu picioarele bălăngănindu-se în aer şi ateriză între mese. Urlă, agăţându-se de genunchiul pe care şi-l răsucise în cădere.           Noelle se întoarse spre corsican.           — Te simţi bine?           — Murmură ea.           Îi sângera buza. Îşi pipăi gura cu limba.           — Lipseşte vreun dinte?           — Zise el.           — Ai avut noroc că nu te-a ucis. Este un gangster din Bangkok.           — Uite, mi-a mototolit costumul, ticălosul!           — Ţine-te de mine. Te ajut să te ridici. Eşti beat.           — Doar puţin.           Când întinse mâna o trase spre el.           — Dar nu atât de beat, încât să nu ştiu că am întâlnit cea mai frumoasă femeie din Asia.           — Intră la loc în maşină.           Rivelini se ridică în picioare. Genunchiul nu reuşi să-i susţină greutatea şi se sprijini de masă.           — Unde te duci?           — Îţi mulţumesc pentru aceasta seară veselă, Marcel – zise ea şi-l ajută pe corsican să se suie în Packard.           Apoi, în uralele ziariştilor, se urcă la volan şi ieşi din bar.           Noelle conduse maşina încet, pe străzile întunecate. Uneori, câinii şi porcii dormeau în mijlocul drumului. Noaptea era caldă şi mirosea a fructe coapte şi motorină.           Corsicanul îşi sprijini capul de spătarul scaunului şi scoase un pachet de Gitanes. Îşi aprinse una şi o lăsă să atârne de buza de jos. Gemu.           — Te simţi bine?           — Îl întrebă Noelle.           — Mă doare puţin capul, atâta tot.           O privi şi rânji cu dinţii lui albi sclipind în noapte.           — Îţi place cum seduc femeile? Le las să lupte pentru mine şi apoi să se ofere să mă ducă acasă.

I.           Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt un om bogat, educat şi manierat. Bineînţeles, unii contestă acest lucru.           Sunt un om foarte credincios; cred în Dumnezeu şi aş fi un prost dacă nu aş face-o, deoarece mi-a fost de mare ajutor în munca mea. De-a lungul vieţii mele am cercetat atent comportamentul uman şi aceasta este încă una din preocupările mele fundamentale. Sunt îndeosebi fascinat de natura demonică, nu de păcate, deoarece ele sunt lucruri atât de nesemnificative ce nu ating niciodată măreţia adevăratului întuneric. Despre ceea ce vorbesc eu aici este monstruos, aţi putea spune chiar obscen.           Sunt sigur că sunteţi de acord cu mine.           Recunosc că am fost acolo în ziua în care Batavia a plecat din Texel, deşi nu mă veţi găsi pe lista de pasageri întocmită atât de meticulos de Onorabila Companie. Îmi amintesc însă sentimentul de emoţie, de anticipare pe care l-am avut în momentul în care vasul a plecat şi am simţit vântul suflând în pânze. Şi nu am fost dezamăgit.           Dar asta nu e de mirare. Dacă aţi cunoaşte oamenii la fel de bine ca mine, aţi găsi evenimentele ce urmau să vină, inevitabil. Totuşi, majoritatea olandezilor au fost şocaţi de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Toţi credeau, la fel ca preoţii lor calvinişti că dacă eşti bogat şi educat, eşti şi izbăvit şi m-au considerat pe mine răspunzător pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra lor.           Priviţi-mă bine.           Par eu un om capabil de acele crime despre care aţi auzit?           M-am întrecut însă pe mine însumi. Apropiaţi-vă şi am să vă spun adevărul.           43 de mile la vest de Geraldton, în vestul Australiei, la 28°30' latitudine sudică.           A şasea zi din octombrie, anul de graţie 1999           Craniul zăcea descoperit într-un mormânt puţin adânc, rânjind la ei din nisipul alb şi fin. Rânjetul unei morţi de trei secole jumate.           Un bărbat cu un tricou ponosit, cu emblema Muzeului Maritim Fremantle lipită pe spate, stătea pe vine lângă mormânt şi curăţa nisipul de pe oase cu o mişcare lentă. Groapa era adâncă de un metru şi fusese săpată cu mult efort cu ajutorul unei mistrii şi al unei găleţi, fiecare strat de nisip fiind înlăturat centimetru cu centimetru.           Locul fusese marcat. Mormântul fusese năpădit de rădăcini de copaci şi cuiburi de păsări, ceea ce făcea ca săpatul să fie şi mai dificil. Doi experţi în medicină legală au venit cu noi în expediţie. Unul dintre ei, care purta mânuşi din latex, s-a aplecat să examineze craniul care fusese deja mutat din groapă, suflând în nisipul din cavităţi cu un pai. Unul din arheologi s-a aplecat lângă ea.           — Este femeie, îi spuse ea lui.           — Judecând după dinţi, pare tânără, nu cred să fi avut mai mult de şase, şapte ani când a murit.           Se încruntă.           — Vezi, dintele ăsta de aici a intrat în carne, poate chiar în urma unei lovituri. Trebuie s-o fi durut îngrozitor, dar nu este posibil s-o fi omorât.           Aruncă o privire restului scheletului.           — Nu există urme pe braţe care să demonstreze că s-a împotrivit, poate că mâinile i-au fost legate înainte să fie omorâta. Craniul este intact, nu există nici o fractură evidentă a părţilor de schelet pe care le avem aici. Rănile pe ţesutul moale nu lasă urme. Greu de spus, dar sper să fi fost o moarte rapidă.           Nu se auzea nici un zgomot în afara celui făcut de un roi de muşte şi de valurile care se izbeau de stânci. Mica insulă fără copaci, cu colibele ei de pescari şi cuiburile de păsări, s-a dovedit a fi un cimitir; fuseseră deja găsite opt cadavre în acest mormânt adânc, trei de adulţi şi cinci de copii. Unul dintre ei părea să fi murit împuşcat cu o flintă. Unui alt craniu îi lipsea o bucată mare de os, care fusese probabil dislocat de o lovitură de topor. Feţele arheologilor, o echipă formată din cinci bărbaţi şi trei femei, erau posomorâte. Fiecare încerca să-şi imagineze ce se întâmplase acolo.           Craniul rânjea la ei. Ştia. Oricine era fetiţa aceasta, îşi va aminti.           * * *           Îşi va aminti.           Îşi va aminti cum alerga prin biserică, în Amsterdam, că avea şapte ani şi că mama ei a certat-o pentru că a făcut zgomot în timpul predicii de duminică, cum predicatorul Bastaienz, în roba lui neagră, ocăra răul din lume.           În curând, spunea el, o să navigheze pe Batavia spre coloniile olandeze din Indii să-L slujească pe Domnul şi pe supuşii Lui de acolo. În timp ce el va fi plecat, i-a avertizat pe enoriaşii lui, toţi buni calvinişti olandezi, muncitori şi cu frică de Dumnezeu, să fie pregătiţi să nu cadă pradă ispitei lui Satana.           Dar Satana părea departe în acea plăcută dimineaţă de duminică din Amsterdam, când razele soarelui răzbăteau prin geamurile pictate ale bisericii. Erau împăcaţi cu sine în virtutea lor, aceşti olandezi aleşi ai Domnului care nu se temeau de nimic în afară de ei înşişi. Pentru că, aşa cum bunul predicator le amintise, cu cât ospăţul este mai bogat, cu atât păcatul este mai mare.           * * *           Craniul, clepsidra şi lumânarea.           Jeronimus privi îndelung acest aranjament, înainte de a înmuia tocul în cerneală şi de a scrie în jurnalul lui: „Oamenii, în greşeala lor, vorbesc de bine şi de rău, de parcă comportamentul omului poate fi clasificat, precum metalele, în preţioase şi nepreţioase. Totuşi, în aceasta constă contradicţia, deoarece toate comportamentele sunt date de la Dumnezeu, care este întruchiparea bunătăţii; cum se poate atunci ca ceea ce un om face să fie rău? În final nu există decât cei care sunt puternici şi cei care sunt slabi. Cei care sunt suficient de puternici să îndeplinească voinţa Domnului şi cei care.”

PROLOG.           Topkapi Serai, Istambul, 1990           Altădată aici era linişte.           Altădată i s-ar fi jupuit pielea de pe tălpi celui ce ar fi ridicat vocea mai mult decât o şoaptă în această curte împrejmuită de platani şi castani, sanctuarul Alesului lui Allah pe Pământ, Senior al Seniorilor acestei Lumi, Stăpân al Gâturilor tuturor Oamenilor, Rege al Credincioşilor şi Necredincioşilor, Împărat al Răsăritului şi Apusului, Ocrotitor al Întregii Omeniri, Spiritul Atotputernic Aducător de linişte pe Pământ.           Altădată numai murmurul pajilor şi vizirilor tulbura cerbii păscând şi paradele păunilor din grădini, deoarece afacerile Imperiului ce cuprindea cele Şapte Minuni ale Lumii se desfăşurau în sunete sumbre.           Altădată aici era linişte.           Acum, autocare Mercedes trec huruind pe sub Sublima Poartă, pe lângă Biserica Adormirii Sf. Irene şi pe lângă fântâna în care călăii îşi spălau de pe securi sângele după fiecare execuţie. Acum, directori cărunţi şi ieşiţi la pensie din Frankfurt, Chicago şi Osaka, cu aparate Canon atârnate de gât şi cu neveste hlizindu-se ca nişte şcolăriţe, sunt conduşi prin mulţime la Ortakapi de ghizi îmbrăcaţi în blugi, care nici nu remarcă măcar nişele din zidurile înconjurătoare, cândva locuri de odihnă veşnică pentru capetele vizirilor Sultanului.           Dincolo de Ortkapi, la câţiva metri de Sala Divanului, există o inscripţie în zidul de piatră pe care se poate citi: „Haremul”. Patru matroane bătrâne din Ohio se aranjează sub ea, pentru a se fotografia, în timp ce unul din soţii lor reglează un Minolta.           — Nu te apleca peste zid, Doris, spune el tărăgănat, nu ştiu dacă rezistă la greutate.           Marile uşi negre se deschid larg şi grupul este condus înăuntru, în semiobscuritatea răcoroasă. Un tânăr turc, în cămaşă descheiată la gât şi pantaloni necălcaţi, cu o engleză afectată numai puţin de un uşor sâsâit, stă într-o parte şi li se adresează pe deasupra zumzetului şi ţăcănitului aparatelor foto.           — Harem„ înseamnă „interzis”, le spune el. Interzis bărbaţilor. Altădată, Sultanul era singurul bărbat – bărbat în întregime – care putea trece de această poartă. Şi orice femeie care intra aici s-ar fi putut să nu mai iasă niciodată.           Altădată aici era linişte. Linişte ce nu era spartă de strigătele de război sau de invazii, ci doar de hohote de râs. Râsul unei femei.           Dar mai întâi de toate era linişte.             PARTEA ÎNTÂI.           PÂNZA DE PĂIANJEN.           Rhodos, 1522           Linişte, dar marcată de ritmul monoton al ploii, plescăind în bălţi roşii de sânge şi picurând de pe marginile corturilor. Cămile şi oameni se târau prin noroi; până şi nările animalelor de povară se îngreţoşau de mirosul urât de oameni bolnavi şi de mizerie, dar mai ales de duhoarea şanţului de apă.           Şanţul din jurul cetăţii avea şaizeci de picioare adâncime şi o sută patruzeci lăţime, şi pe alocuri aproape se umpluse cu trupurile umflate ale morţilor. Duhoarea corpurilor în putrefacţie străbătea peste tot, pătrunzând în haine, în păr şi în piele, ajungând până şi în sanctuarul de mătase al cortului Sultanului, în ciuda mirosului de tămâie şi chiar a batistelor parfumate pe care căpeteniile din încăpere le ţineau la nas.           Tânărul ce stătea cu picioarele răşchirate în tronul de sidef şi baga arăta ca o panteră încordată pentru salt. Buzele îi dezveleau dinţii într-un rânjet, în timp ce ascultau vorbele abia mormăite ale celui de-al doilea vizir al său. Degetele-i lungi, de artist, se încleştau ritmic, ca nişte gheare, în timp ce faţa de sub turbanul de mătase era albă de furie.           — Câţi dintre oamenii sultanului tău ai pierdut astăzi? Şuieră el, vorbind despre sine, aşa cum făcea întotdeauna în public, ca şi când ar fi fost vorba de o altă persoană.           Faţa celui de-al doilea vizir era acoperită de o dâră de sânge ce se scursese dintr-o rană de sabie din frunte. Sângele se uscase ca o crustă pe barba lui neagră, iar acum licărea mat, în mii de rubine. În acea zi condusese şase atacuri asupra breşei din zidul dinspre turnurile Sf. Mihail şi Sf. Ioan, în timp ce cavalerii crucii îi tăiau oamenii cu săbiile lor late şi îi împroşcau cu mii de săgeţi. Femei şi copii le aruncau în cap, de pe metereze, bolovanii smulşi din pavajul străzilor. Văzuse chiar pe unul din preoţii lor palizi repezindu-se să ajute la răsturnarea oalelor cu smoală clocotită. Unii din oştenii săi fugiseră, nemaiţinându-i nervii; Mustafa îi doborâse cu sabia, alăturându-se apoi, din nou, oamenilor, pentru un nou efort.           Dar abia acum, pentru prima oară în ziua aceea, îi era frică.           — Câţi oameni? Repetă tânărul de pe tron.           Mustafa îndrăzni să-şi ridice capul cât să se poată uita în ochii sultanului. Oh, Doamne!           — Douăzeci de mii, Stăpâne, şopti el.           — Douăzeci de mii! Sultanul sări în picioare şi toţi cei din încăpere – cu excepţia unui singur om – se dădură un pas îndărăt.           În liniştea ce urmă, câţiva dregători crezură că-l aud pe Mustafa căznindu-se să înghită.           Când Suleiman Sultanul vorbi iar, vocea îi era joasă şi şuierătoare. Ca horcăitul de moarte în gâtul unui om, gândi Mustafa.           — Tu ai pledat pentru această expediţie. Timp de trei secole Necredincioşii şi-au bătut joc de musulmani de la adăpostul acestei cetăţi. Nici Fatih şi nici tatăl meu Selim n-au putut să-i îngrozească. Dar tu ai spus sultanului tău că de data asta va fi altfel.           Mustafa tăcea. Ştia că nu exista scuză pentru eşec. Mai mult, nu mai era sigur că oamenii lui l-ar urma într-un nou atac.

Netanel se uită la ea şi-i făcu cu ochiul.           Este imposibil, se gândi Marie. Încep să mă îndrăgostesc de acest băiat. Dar este pur şi simplu imposibil. Eu sunt catolică, iar el este evreu. Ar trebui să fie la fel de departe de sufletul meu ca şi luna. Mama lui mă dispreţuieşte, iar restul familiei mă tratează de parcă aş fi un animal exotic din Africa. Şi uite ce i s-a întâmplat lui Chaim, la fel ca şi lui Netanel acum câteva luni. Era o nebunie să-şi imagineze că l-ar putea iubi.           Ceremonia Paştelui luă sfârşit.           — La anul îl vom sărbători la Ierusalim – ziseră toţi de la masă într-un glas.           Netanel îi zâmbi plin de duioşie şi simţi că i se strânge stomacul. Ah, „mein Gott”, se gândi ea. Am mers prea departe. Nu mai pot să mă opresc. Nu mai pot.             Despre autor.           Colin Falconer s-a născut la Londra în anul 1953. Este ziarist şi a colaborat la multe reviste şi ziare. A călătorit în Europa şi Asia de Sud-Est, iar acum locuieşte în Australia de Vest.           Pentru Helen care crede în mine.             Prefaţă.           Nici o carte nu este scrisă doar prin strădania unei singure persoane. De aceea, aş vrea să mulţumesc acelora care m-au ajutat în cercetările întreprinse pentru acest roman.           La Tel Aviv, Ruth Sobol şi istoricii dr. Yaakov Sachs şi dr. Yaakov Goren; la Ierusalim, Ruven Koffler de la Arhivele Zion, Dafna Rix de la Muzeul din Ierusalim, Mulli Azrieli de la Firik şi Rivca Weingarten, care mi-au împărtăşit amintirile legate de asediul Oraşului Vechi; la El-Bireh, domnul Sameeha Khalil, reprezentant al Societăţii Inash El-Usra. Şi mai aproape de casă, îi datorez, de asemenea, mulţumiri lui Anne Mullarkey pentru că m-a ajutat să găsesc sursele de care aveam nevoie.           Vreau să mulţumesc şi agenţilor mei Tim Curnow din Sydney şi Anthea, Morton-Saner din Londra, care m-au ajutat să depăşesc momentele dificile; şi editorului meu, care nu se înşală niciodată în aprecierile sale, decât când este vorba de alegerea echipei preferate de fotbal.           Deşi datele din acest roman se bazează pe realitate, el este o operă de ficţiune. Aşa se explică şi erorile care apar; de exemplu, au existat doi comandanţi Haganah în timpul asediului Ierusalimului, David Halperin şi Moshe Russnak, nu unul singur, iar până în anii '40 nu a existat nici un kibuţ în zona în care este plasat kibuţul Kfar Herzl.           Ocazional, am folosit nume reale, care apar doar ca personaje istorice, exterioare naraţiunii. De altfel, nu am intenţionat să descriu oameni sau întâmplări reale şi nici să mă implic în ele.           Ierusalim, septembrie 1992 „Sunt aici trimis de Furie şi Inimă”.           Moise în „Primul Născut” al lui Cristopher Fry                 PROLOG.           Malul de Vest, septembrie 1992           Străzile întunecate şi agitate ale Bethleemului.           Mulli Rosenberg stă pe bancheta din spate a jeep-ului, cu picioarele întinse, ascultând zumzetul vocilor în aparatul de emisie-recepţie. O noapte liniştită. Intefadeh scăzuse în intensitate; Rabin începuse convorbirile cu Assad, iar ziarele vorbeau despre pace.           O sirenă urlă undeva în noapte. Simţea cum, din întuneric, îl urmăresc ochi înveninaţi. La lumina farurilor, zări literele „PLO”, pictate cu caractere arabe, cu vopsea roşie pe obloanele ruginite ale unui magazin. Sub ele fusese mâzgălită traducerea în engleză, pentru turişti bineînţeles: „DRACU' SĂ-L IA DE ISRAEL”.           Mulli Rosenberg nu este un erou ca bunicul său. Vrea să devină avocat. Dar, mai întâi, trebuia să-şi îndeplinească serviciul militar de trei ani în armată. În uniforma sa kaki arăta suplu, bronzat, tânăr şi speriat.           Până acum nu împuşcase pe nimeni.           Mângâie ţeava mitralierei Uzi de pe genunchi. Nu avea încotro, îşi spuse el. Dacă nu voia să trăiască într-o lume de coşmar, aşa cum trăise bunicul său, nu avea încotro.           Amman, Iordania.           Wafa îşi mângâie părul negru ca abanosul şi îşi aprinse altă ţigară cu degetele tremurânde. Îi este greu să vorbească despre Palestina fără să se întristeze.           Are ochi mari căprui, care sclipesc plini de pasiune în timp ce povesteşte.           — Pe bunicul meu îl chema Majid. Tatăl lui era şeicul Zayyad Hass'an al-Shouri, din satul Rab'allah, lângă Ierusalim. Toţi din familia mea sunt palestinieni. M-am născut aici, în Iordania, dar sunt palestiniană. Da, o palestiniană. Nu concep să mă consider altceva.           Fruntea ei este acoperită de mici picături de sudoare. Amman este un oraş de beton şi sticlă, cu căldură, praf şi claxoane răsunătoare. Afară, soarele dogoritor topeşte asfaltul de pe autostradă şi-ţi usucă trupul ca o stafidă.           Bate hamsiin-ul, vântul fierbinte dinspre deşertul de est, galben şi turbat ca răsuflarea unui şacal. Se spune că hamsiin-ul bătea în ziua în care a fost răstignit Christos.           Ventilatorul din micuţul birou se învârteşte ineficient într-un colţ. Wafa se opreşte să soarbă cafeaua amară.      — Aceasta nu este ţara mea. Nu aparţin acestui pământ. Până când situaţia noastră nu se va rezolva, n-o să fiu niciodată fericită.

Pentru frumoasa mea Karen-Maree                 CARTEA I.           Bucureşti, septembrie 1944           În alte împrejurări, s-ar fi aventurat cu precauţie în ruinele Bucureştiului după lăsarea întunericului. La şase străzi distanţă de hotel, oraşul era o lume a tenebrelor şi a umbrelor înspăimântătoare, luminată doar de flăcările albastre ale plitelor alimentate cu spirt, unde refugiaţii stăteau înghesuiţi în ceea ce mai rămăsese din blocurile distruse.           Se rătăci curând. Trase o înjurătură cu voce scăzută. Dumnezeule! Chiar şi cu revolverul care îi atârna greu în buzunarul de la haină, tot îi era teamă. Oraşul era plin de căutători prin gunoaie şi de dezertori.           Coti pe o stradă şi se lovi de un alt bărbat. Se sperie şi se dădu înapoi, gata să se apere de un eventual atac. Dar bărbatul îl ignoră şi îşi văzu de drum.           Dădu şi el să meargă mai departe, dar ceva îl făcu să se întoarcă în loc şi să-l urmărească. Bărbatul ieşi din întuneric şi atunci îi zări pentru o clipă trăsăturile, conturate în lumina lunii: avea o faţă lată şi pătrată, plată şi aspră ca o lopată, iar părul era tuns scurt. Îşi dădu seama că era bărbatul pe care îl văzuse în acea după-amiază în biroul lui Demişenko, stând în spatele şefului său, cu o faţă lipsită de orice fel de expresie.           Bărbatul intră într-o clădire aflată la capătul străzii. Gata! Ăsta era blocul unde locuia ea.           Îşi scoase revolverul. Trăsese la ţintă la poligon, dar nu trăsese niciodată la mânie, pe întuneric sau într-un spaţiu strâmt. Auzi paşii rusului răsunând pe scări deasupra lui. Începu să urce treptele în fugă.           Se împiedică în beznă de nişte gunoaie şi căzu cât era de lung, lovindu-se cu fluierul piciorului de ciment. Înjură de durere.           Rusul dărâma deja uşa. Strigă la el, sperând să-i distragă atenţia, şi se năpusti orbeşte pe scări.           Uşa apartamentului zăcea pe jos, smulsă din balamale.           Pe o masă din mijlocul camerei ardea o singură lumânare. O strigă pe Daniela, dar nu primi nici un răspuns.           Nu erau prea multe locuri în care să se ascundă şi nu avea decât câteva secunde să se hotărască. Nu putea să aştepte în cadrul uşii. Ţinând revolverul cu ambele mâini, alergă în bucătărie.           Nu era nimeni acolo.           — Daniela!           „Trebuie să vină mai întâi după mine. Nu pot lăsa să i se întâmple ei ceva.”           Auzi un zgomot în spatele lui, venind dinspre dormitor. Se întoarse şi, la lumina lumânării, zări silueta rusului în cadrul uşii. Văzu pistolul îndreptat spre el şi se simţi foarte calm. Avu un sentiment brusc de seninătate. Se terminase. Ştia ce avea să se întâmple şi îşi îndreptă într-o fracţiune de secundă revolverul în direcţia cea bună, ştiind că lucrul ăsta ar putea să aibă o importanţă vitală pentru ea, dacă pentru el nu.           Împuşcătura răsună ca o bubuitură de tun în spaţiul acela strâmt. Trase şi el în acelaşi timp. Nu simţi glonţul. Nici măcar nu-şi dădu seama că era rănit. Se concentră asupra ţintei lui, de parcă ar fi fost din nou la poligon, şi mai trase de două ori înainte să cadă la pământ. Nu simţi nici o durere.           Davis o văzu pentru prima dată pe Daniela Simonici în barul american din hotelul Athénée Palace din Bucureşti în iunie 1940. Nu-şi putu lua ochii de la ea. Oraşul era plin de femei frumoase, de contese fără nici un ban şi de femei căzute în dizgraţie care voiau să fie salvate, şi până atunci nu le aruncase decât o privire apreciativă, cum face orice bărbat.           Dar femeia asta era diferită.           Majoritatea celor prezenţi erau ziarişti britanici şi americani, plus o mână de diplomaţi, cum era şi Nick. Ea intră împreună cu un turist german, care făcea parte din SD sau lucra pentru serviciul german de informaţii – la fel ca toţi – şi care era deja beat. Vorbea prea tare şi râdea prea mult şi toată lumea din bar se uita la el. Nici celor câţiva germani din legaţia de pe strada Victor Emanuel III nu le plăcea ce vedeau.           Iubitul ei era tânăr, înalt şi blond, un exemplu minunat al visului lui Hitler, cu excepţia faptului că nu putea sta în picioare fără să fie ajutat. Buzele îi sclipeau umede, iar ochii îi rătăceau fără ţintă. Încântătoarea femeie care îl însoţea era extrem de jenată; privirea ei se plimbă prin încăpere şi de mai multe ori se opri speculativă asupra lui Nick.           Tinerii germani erau la mare căutare. Aveau bani şi tocmai cuceriseră Polonia. Era o combinaţie irezistibilă. Asta şi ochii lor albaştri ca de gheaţă.           Bendix îşi termină paharul cu gin tonic şi îşi aprinse încă o ţigară.           — E din ce în ce mai rău. Doi tipi din serviciul de informaţii au fost bătuţi săptămâna trecută chiar în faţa caselor lor. Oamenii ăştia vor să ne alunge, Davis.           Nick se întrebă dacă Bendix era alegerea potrivită pentru operaţiune, dacă îşi putea păstra calmul. Îl avertizase pe Abrams în privinţa lui, dar, date fiind împrejurările, nu prea exista altă alternativă.           — Mai rezistă încă puţin, zise Nick.           — Pentru voi e uşor.           Nick se uită în direcţia femeii. Aceasta îşi ridicase din nou privirea, iar el i-o surprinse. Brusc, îi fu greu să se concentreze.           — Noi avem nevoie de ajutorul tău, spuse el.           — Noi?           — Guvernul. Nu-i putem lăsa pe germani să vină şi să ia petrolul ăla.           Zăcămintele din Ploieşti erau cele mai mari rezerve de petrol din Europa. Hitler avea nevoie de petrol pentru blindatele lui. Înainte de război, multe companii britanice dobândiseră concesiuni acolo. Germanii îl forţaseră pe regele României să-i alunge, iar el se supusese. Nu prea avusese de ales.

Prin „viaţă sexuală normală”, ne referim la formele de activitate sexuală care au loc în mod normal la oamenii sănătoşi, fireşti, iar în categoria sexului anormal grupăm toate formele de sex care se produc numai rareori şi, prin forma lor, deviază în puncte esenţiale de la formele obişnuite. Frontiera dintre normal şi anormal, însă, nu este în nici un caz clar definită, existând tot felul de faze intermediare.           J. Fabricius-Moeller                 PARTEA ÎNTÂI.           Unu.           Highgate, nordul Londrei.           Cândva, fusese foarte frumoasă. Şi încă mai era, dacă ai fi putut privi dincolo de paloarea vineţie-ceroasă a pielii, ochii cu pleoapele pe jumătate lăsate, clemele de pe sfârcuri şi limba scoasă. Totuşi, oamenii din subsol, aparent dezumanizaţi de către salopetele lor albe şi concentrarea captivată cu care priveau prin microscoape, n-o luau în seamă. Trupul ei neînsufleţit devenise aproape irelevant pentru ei. Numai drăgălaşa fotografă de la S.0.3, cu părul lung şi negru ca abanosul strâns la spate într-o coadă-de-cal, părea preocupată de ea, imortalizând-o din toate unghiurile, ca o paparazza nesăţioasă. Singurul sunet din cameră era sfârâitul servomotorului electric din aparat.           Detectivul Sergent Terry James îi făcu cu ochiul. Fotografa nu-i dădu atenţie, luând o imagine de aproape cu încheietura legată a mâinii femeii.           Fox stătea lângă colegul ei, în dreptul mesei de tortură. Devenise aproape indiferentă în faţa morţii, dar crimele sexuale continuau s-o stânjenească, provocându-i şi acum acea senzaţie de crispare greţoasă în abdomen. Ceilalţi, deşi erau profesionişti la fel ca ea, îi evitau privirea. Acele fapte le inspirau o anume stare proprie numai lor, înfricoşător de primordială, poate fiindcă ura care le motiva era concentrată nu asupra unei singure persoane, ci împotriva întregului sex pe care-l reprezenta. Făcea ca prin străfundurile minţii să forfotească mici umbre; aşa, îi era mai uşor să interpreteze greşit privirile dure ale bărbaţilor, să uite că erau de partea ei.           — Ce-avem aici, T. J.? Întrebă ea.           James – pe care toţi cei din brigadă îl numeau T. J.           — Ridică din umeri.           — Un asasinat S şi M elementar, răspunse el. Întinsă şi moartă.           — Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Fox, cu un nod în gât, făcând un pas înapoi.           T. J. zâmbi…           Chiar în acel moment, sună telefonul.           În cameră încetă orice mişcare. Echipa criminalistică, medicul legist, Pakula, chiar şi fotografa, priviră spre telefonul alb şi zvelt de pe masă, lângă bancheta tapiţată unde zăcea fata moartă, un instrument din secolul douăzeci care distona cu decorul medieval contrafăcut al subsolului.           Fox aşteptă să intre în funcţiune robotul, dar acesta părea să fi fost închis. Acest lucru i se părea foarte curios, în circumstanţele date.           — Spune că nu poate veni la telefon, instrui T. J. Pe moment, are mâinile legate.           Chiar dacă era dezamăgit că nimeni a râs de gluma lui, T. J. n-o arătă.           — Dacă tu te pregăteai pentru un act sexual complicat cu legături, sigur ai fi dat drumul robotului, spuse Fox, gândind cu voce tare.           — Întotdeauna, răspunse T. J.           Fox, care purta pe lângă salopeta albă şi mănuşi de latex, ridică receptorul.           — Da?           Un glas bărbătesc întrebă:           — Faci clisme?           Fox privi în jur, prin celula subterană. Nu avea ferestre, iar pe pereţi erau agăţate diverse instrumente de tortură: un bici negru din piele împletită, o ţepuşă, o cravaşa. „Şi uite-mă pe mine, o fată catolică atât de cuminte, vorbind despre clisme cu un necunoscut.”           Se zări pe sine însăşi, încadrată un moment în oglinda instalată pe peretele din capătul camerei, o femeie blondă trecută de treizeci de ani, cu expresie austeră, dacă nu chiar tăioasă, fără machiaj, poate puţin cam prea înaltă. Nu era tocmai zeiţa sexului pe care şi-o reprezenta imaginaţia înfierbântată a lui T. J., dar nici rău nu arăta, pentru ora aceea din noapte. Deşi cam părea a juca într-un film cu extratereştri, în salopeta şi galoşii ei albi de protecţie.           — Cine sunteţi, vă rog? Spuse ea.           — Faci sau nu?           — De unde aveţi numărul meu?           — Eşti Pisica Franţuzoaică?           „Nu, sunt Detectiv Inspector Madeleine Fox; Pisica Franţuzoaică zace la un pas de mine, întinsă şi moartă, după cum cu atâta eleganţă s-a exprimat T. J. Dar să lăsăm pentru moment detaliile.”           — Trebuie să ştiu cine v-a trimis, înainte de a discuta aranjamentele cu dumneavoastră, spuse ea, încercând să evite ochii lui T. J.           — Iepuraşul.           — Iepuraşul.?           — Eşti Pisica Franţuzoaică sau nu? Insistă omul.           — Poate veniţi azi după-amiază pe la trei, răspunse Fox, dar necunoscutul închisese deja. Puse receptorul în furcă.           — Ţi-ai tras o şustă tare? Se interesă T. J.           — A închis, spuse ea.           — Ce voia?

Această carte îi e dedicată lui Helen                 PARTEA ÎNTÂI.           PROLOG.           Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând pe pereţi, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig şi umed, ca în împărăţia morţii, şi trecu mult până când ochii ei se deprinseră cu întunecimea.           Îi auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase şi prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii torţelor. Simţea că-i îngheţau muşchii. Nu-şi putea lua privirea de la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliştii din groapa de jos. Erau sute şi sute, nenumărate morţi lunecând unele peste altele, cu ochii lucind ca nişte cioburi de granată. Magazia călăului.           Iată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, simţindu-le prezenţa. Muşcătura ei cauza o durere chinuitoare care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea curând cu pete şi umflături hidoase, vinete. Curând, victima începea să verse, apoi îşi pierdea controlul băşicii şi al intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau pedeapsa îndoită.           Iar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben şi cafeniu, cobra cu glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a faraonului şi a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, sau micul rege. În Cartea Morţilor, cobra cu glugă simboliza viaţa veşnică.           Muşcătura ei era mortală, dar foarte puţin dureroasă. După scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii şi o fura repede un somn adânc, din care nu se mai deştepta. Muşcătura colţilor lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-şi schimba înfăţişarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei şi încercase să-i uzurpe tronul.           Acum, când tatăl său îşi apropie gura de urechea ei, îi simţi firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i faţa.           — Aceasta e lumea pe care ai moştenit-o, îi şopti el. Fiecare palat e plin cu şerpi. De două ori mai ucigători decât aceştia. Într-un asemenea cuib îţi vei trăi toată viaţa şi trebuie să fii la fel de lunecoasă ca aceşti şerpi, la fel de înţelept să-ţi foloseşti veninul şi să loveşti fără şovăire, dacă vrei să scapi cu viaţă. Înţelegi?           Înţeleg, răspunse Cleopatra.           Avea zece ani.           Alexandria din Egipt.           Luna egipteană a lui Phamenoth.           Cu cincizeci şi unu de ani înainte de naşterea lui Iisus Christos.           Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul.           Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a viitorului, şi chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi lunecarea trupurilor reci şi dezgolirea colţilor.           Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închişi, buzele strânse într-un zâmbet senin; despărţirea de viaţă fusese blândă. Tatăl ei, şi totuşi nu el. Pielea era cenuşie, precum ceara topită, muşchii lipsiţi de încordarea vieţii, astfel încât trăsăturile îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaşte decât vag.           Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge după el. Dar, în acel moment, nu simţea decât o furnicare în burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. În ultimele câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată cu pieirea lui, viaţa pentru care o pregătise el atâta amar de vreme începuse în sfârşit.           Din ziua aceea şi pentru întreaga lume era Cleopatra a Şaptea, Regina celor Două Ţări, Egiptul de Sus şi de Jos, Philopater Philomatris, Zeu Iubitor-de-Tată, Iubitor-de-Naţie. Dar, în adâncul inimii, ştia că ea nu era aşa ceva. Era doar o fată de optsprezece ani, lipsită de experienţă, de ajutor şi de prieteni.           * „Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii şi ale supravieţuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum şi pe ea de aceste poveri.           Îşi spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape Răsăritul de sub tirania Romei. Îşi tatuase pe trup frunza de viţă bahică, fusese iniţiat în tainele vinului, ale muzicii şi abandonului. Râseseră de el şi îl numiseră Fluierarul, datorită felului cum îndrăgea riturile. Alţii îl numeau Bastardul şi-i luau în derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani.           Iar aceasta era moştenirea lui, acel oraş alb şi glorios – Oraşul Strălucitor, cum îl numeau romanii – cu palatele tencuite cu gips şi dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de primăvară, coborând până la marginea apei, ţinându-se agăţate de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca nişte fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, Heptastadionul, care îl despărţea de Portul Bunei Reîntoarceri la apus şi pădurea de catarge ale corăbiilor negustoreşti îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuţia Egiptului şi a ţinuturilor sale, colţi de fildeş stivuiţi ca buştenii de chiparos, perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloţi uriaşi de mătăsuri şi museline şi munţi uriaşi de mirodenii cu miros înţepător, henna, cuişoare şi scorţişoară parfumată.      Era cel mai înaintat oraş al lumii, ca învăţătură şi cultură. În vestita Bibliotecă se găseau peste şapte sute de mii de volumen, suluri cilindrice conţinând tratate de matematici şi filosofie, medicină şi astronomie, anatomie şi geografie. Museionul se lăuda cu unii dintre cei mai aleşi cărturari din lume, care trăiau pe cheltuiala statului, în schimb punându-şi cunoştinţele la dispoziţia reginei. Din sălile de marmură ieşeau ode ale victoriei, reţete medicale şi maşini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici socotise Eratosthenes circumferinţa Pământului, comparând lungimea umbrelor la amiază în Alexandria şi Aswan. Tot aici demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul Soarelui, iar Euclid întemeiase prima şcoală de matematici, sub domnia întâiului Ptolemeu.

Dedic această carte lui John şi Arthur care m-au îndemnat să scriu           CUPRINS:           PROLOG 4           PARTEA ÎNTÂI 6           PARTEA A DOUA 61           PARTEA A TREIA 180           EPILOG 228                 PROLOG noiembrie 1939           — Japonezii n-au cum să cucerească Singapore. Este inexpugnabil.           Bărbatul înalt cu păr grizonat zâmbi reţinut ofiţerului districtual din faţa lui.           — Desigur. Dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice situaţie.           — Vă puteţi baza pe mine, domnule. Voi face tot ce-mi stă în putinţă.           — Eşti un om de nădejde. Am adus un document pe care ar fi bine să-l citeşti. Se referă la sarcinile de bază ale fiecărui membru al Pazei de Coastă. Conţine câteva extrase din Jane's Fighting Ships1. Te vor ajuta să identifici vapoarele şi avioanele.           — Vă mulţumesc, domnule.           — Viteza este foarte importantă într-o operaţiune de acest gen. Va trebui să instalezi o tabără cu vedere la trecătorile vestice. Ai sarcina să raportezi imediat orice mişcare.           — Da, sigur.           — Bineînţeles, nu este nici un pericol. Dacă japonezii au de gând să facă vreo manevră, adevărata bătălie se va da probabil în Malaya.           Ofiţerul districtual era îmbrăcat doar într-o cămaşă kaki şi pantaloni scurţi. Cu toate acestea, tâmplele şi gâtul erau scăldate de sudoare. În micuţul birou, căldura devenise de nesuportat.           Se întoarse şi privi pe fereastră albastrul metalic al apelor din golful White Bone2. În depărtare, se zărea spuma albă a talazurilor, pe recif.           Era în perioada musonului din 1939. Palmierii impunători se legănau încet, sub adierea vântului de nord-est, iar lumina difuză a goeletelor şi şalupelor ancorate în port tremura la suprafaţa oceanului, reflectându-se în oglinda golfului.           În grădină, vrăbiile se învolburau şi ciripeau printre ramurile copacilor încinşi de razele soarelui.           — Nu-ţi prea vine să crezi că războiul ar putea atinge aceste ape liniştite.           — Chiar credeţi că este posibil, domnule? Întrebă tânărul, în cele din urmă.           — Să sperăm că nu, Manning. Dar trebuie să fim realişti. Imperiul Britanic nu poate duce un război pe două fronturi. Mai ales dacă fraţii3 din Europa nu se potolesc.           — N-o să vă dezamăgim, domnule!           — Bun!           Bărbatul mai în vârstă se uită la ceas.           — Ei, şi acum ce-ai zice să bem ceva? Pe urmă o să-ţi dau mai multe amănunte în legătură cu preţioasa staţie radio.           PARTEA ÎNTÂI.           Chiar şi acum este o enigmă pentru mine faptul că bărbaţi şi femei atât de diferiţi unii de alţii au dovedit un asemenea curaj ieşit din comun. A fost cel mai cumplit război purtat vreodată pe aceste insule idilice. Cu toate acestea, pentru scurt timp, o mână de oameni care în împrejurări obişnuite se urau au descoperit o cauză comună şi au fost gata să se sacrifice. De ce au făcut-o oare? Pentru ţară? Niciunul dintre ei nu putea fi considerat patriot. Mă îndoiesc că voi înţelege vreodată. Ba, mai mult, sunt convins că nici ei înşişi nu şi-au dat seama de vârtejul emoţiilor care-i cuprinsese.           Din jurnalul lui Ian Manning, Paza de Coastă, Santa Maria, februarie – octombrie 1942           Decembrie 1941           După părerea Părintelui Goode, cel mai mare rău pe care-l făcuse Corrigan fusese acela că-i sedusese îngrijitoarea în timpul slujbei de duminică.           Era o dimineaţă fierbinte, dominată de musonul din 1941. În interiorul misiunii catolice din Santa Maria, credincioşii intonau fară tragere de inimă încă un vers din imnul preferat al Părintelui Goode.           — Înainte, soldaţi ai Creştinătăţii… Bum!           Afară, ceva greu se izbi de pereţii de bambus ai bisericii. Părintele Goode îşi ridică privirile de pe clape, încruntându-se. Degetele sale continuau să mişte strunele pianului dezacordat.           — Mărşăluind ca la război… Bum!           Altă izbitură şi peretele subţire crăpă vizibil. Rachel Goode avu o ezitare în timp ce conducea corul. Îşi îndreptă privirile într-o parte, nervoasă. Cântecul se auzea acum ca un murmur pentru că localnicii adunaţi în biserică se întrebau în gând de unde proveneau sunetele de afară.           Părintelui Goode i se părea că unii dintre ei se aşteptau din clipă-n clipă să-l vadă pe Dumnezeu însuşi.           — Ţinând crucea lui Cristos, înaintând… Bum, bum, bum…           Membrii parohiei din Santa Maria amuţiră cu ochii holbaţi de uimire. Chiar şi vocea lui Rachel Goode se redusese la un murmur de-abia auzit. Doar Părintele Goode, bătând cu mâinile în clape, îşi zbiera fals imnul.           — Cristoase, Părinte Ceresc, du-ne să-l înfruntăm pe cel viclean.           Bum, bum, bum… BUM!           La un moment dat, Părintele Goode îşi dădu seama că rămăsese singurul care cânta. Era hotărât să termine. Îşi vărsă supărarea pe clapele pianului.