Karl May

Vol. 1 - CASTELUL RODRIGANDA    1. URMĂRIŢI DE COMANŞI.           Era în toamna anului 1847.           Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre uşoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie şi pulbere gloanţe pentru puşca lui cu două cocoaşe. Cel de la cârmă avea ochiul ager şi chipul îndrăzneţ al indianului. Dar şi altminteri se putea cunoaşte lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roşie. Purta o cămaşă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiţi cu ciucuri din părul duşmanilor biruiţi de el şi era încălţat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din faţă a luntrei, era un alb. Înalt şi mlădios, deşi voinic şi bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; şi el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâţi în cizme cu carâmb înalt şi o haină de vânătoare; gâtul gol şi capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbaţii păreau să fie de aceeaşi vârstă – cel mult douăzeci şi opt de ani. Aveau la încălţăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde îşi întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duşi la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârşi nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuţi de pe mal.           — Sli, un cal! şopti indianul în limba apaşilor jicarilla.           — E departe de aici, fu de părere albul.           Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aştepte.           Nu trecură decât vreo câteva minute şi-l văzu întorcându-se făţiş, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.           — Ei? întrebă albul.           — Am văzut un alb dormind după un tufiş.           — Da? Un vânător, probabil.           — N-avea decât un cuţit la brâu.           — Şi nimeni altul prin apropiere?           — N-am văzut pe nimeni.           — Bine, s,ă mergem într-acolo.           Albul sări din luntre şi o priponi de mal. Îşi luă pe urmă puşca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână, şi porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înşeuat după chipul american. Individul purta nişte pantaloni lungi, un pulover, o cămaşă albă şi un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuţit; altă armă n-avea asupra lui. Îşi pusese pălăria lui mare de soare pe faţă ca să se apere de arşiţă. Omul dormea atât de adânc, încât nu simţi apropierea celor doi oameni.           — Scoală băiete, îi strigă albul zgâlţâindu-l de umăr.           Omul se trezi, sări iute în picioare şi trase cuţitul de la brâu.           — Ce dracu' vreţi de la mine? zbieră el buimăcit de somn.           — Mai întâi şi-ntâi să ne spui cine eşti.           — De ce?           — Hm! Pare-mi-se că ţi-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea, şi mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor-jicarilla.           — Shosh-in-liett*[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât ştiu eu, acest viteaz războinic al apaşilor e un prieten al albilor.           — Dar tu cine eşti? întrebă Unger.           — Păi. eu sunt un vaquero*[2], răspunse omul.           — La cine?           — Dincolo de râu, pe moşia contelui Rodriganda.           — Şi cum de-ai ajuns aici?           — Dracu' să mă ia! Spuneţi-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanşi.           — Zău! Cum adică, eşti urmărit de comanşi şi te aşezi aici fără să-ţi pese?           — Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?           — Unde zici că te-ai întâlnit cu comanşii?           — Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbaţi şi două femei, iar ei erau peste şaizeci.           — Nu mai spune! Şi v-aţi luat la luptă cu ei?           — Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simţim. Au doborât pe mai toţi ai noştri şi au luat pe femei cu ei. în afară de mine nu ştiu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noştri.           — De unde veneaţi şi încotro vă duceaţi?           Argatul nu era vorbăreţ din fire şi de-abia îi scoteai vorba cu cleştele. Răspunse:           — Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la nişte neamuri.           — Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.           — aşa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda*[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.           — Şi cucoanele cine erau?           — Seniorita Arbellez şi Karja, indiana.           — Cine e seniorita Arbellez?           — Fata arendaşului nostru, Pedro Arbellez.   *      Shosh-in-liett înseamnă în limba apaşilor: inimă de urs. **    Văcar, păstor de vite, sau argat pe moşie. ***  Moşie cu conac.

            Capitolul I – Coloniştii de pe Rio Salado.           Oraşul Palmar se află situat în provincia Corrientes, în Mesopotamia Argentiniană, mai precis pe malul fluviului al cărui nume îl poartă şi provincia, una nu prea întinsă, dar unde negoţul este înfloritor. Deşi pământul este rodnic în Corrientes, recoltele acoperă doar nevoile localnicilor. Despre industrie nici nu poate fi vorba, iar de exportat, nu se exportă decât produse dintre cele pe care le oferă natura sau crescătoriile de vite.           Pe vremea când ne apropiam de orăşel, venind dinspre miazăzi cu prizonierii noştri, aici se afla punctul din care porneau trupele sosite din nord, care luptau împotriva rebelului Lopez Jordan. Aveai ocazia să întâlneşti soldaţi de toate soiurile şi de toate neamurile, lucru ce ar fi putut uimi orice neamţ cumsecade. Oricum, aceşti soldaţi mi-au făcut o impresie mai bună decât cei pe care îi văzusem în tabăra lui Jordan. La sosirea mea, executau exerciţii pe stânga şi pe dreapta drumului. Atunci l-am văzut ultima oară şi pe Jordan. Despre bravul său maior Cadera, omul care ne dăduse atât de mult de furcă, am auzit câte ceva pe când mi-am încheiat călătoria în Tucuman. Se zicea că ar fi fost prins de trupele argentiniene şi că ar fi fost împuşcat sub acuzaţia de instigare la nesupunere. Despre Lopez Jordan şi despre mişcarea pusă la cale de el nu am mai putut afla nimic sigur. Ştiu numai că rebeliunea a fost înăbuşită şi că Jordan a murit undeva, cândva, neştiut de nimeni, ca orice aventurier.           Oraşul Palmar nu se află chiar pe malul fluviului, fiind despărţit de acesta prin nişte mlaştini la marginea cărora oamenii plantaseră stuf. Colonelul Alsina ne-a spus să înaintăm în galop până în piaţă şi apoi să ne oprim la casa de ayuntamiento, primăria oraşului, o clădire care semăna cu un castel din ţinutul Luneburgului.           Odată ajunşi acolo, colonelul s-a prezentat în faţa comandantului. A fost nevoie ca fratele Hilario şi cu mine să-l însoţim pentru a confirma relatarea sa. În urma celor spuse de noi, ofiţerii rebeli au fost închişi chiar în primărie, iar soldaţii care se aflau sub comanda ofiţerilor cu pricina, în grajduri, urmând să fie judecaţi cu toţii mai târziu. Pe tovarăşii mei şi pe mine comandantul ne-a invitat la masă.           Faptul că izbutisem să facem atâţia prizonieri fără să fi tras măcar un foc de armă şi mai ales faptul că intrasem în posesia unui număr atât de mare de cai era o dovadă a calităţilor militare ale colonelului Alsina. Tocmai pentru că acest succes pe care îl repurtase ni se datora, colonelul era foarte amabil cu noi. El ne-a rugat să rămânem cât mai mult timp la Palmar, promiţându-ne că ne va face şederea cât mai plăcută şi că ne va asigura din plin toate cele necesare, astfel încât să ne putem continua călătoria. În primul rând, colonelul a luat toate măsurile necesare, pentru a fi găzduiţi aşa cum se cuvine. Gazda noastră avea să fie un negustor bogat. Acesta ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a pus la dispoziţie două camere pentru oaspeţi şi o odaie care era ocupată, de obicei, de servitori.           M-am culcat de îndată ce m-am convins că şi calul meu primise îngrijirile necesare. În oraş nu prea erau multe de văzut şi, după toată osteneala, un somn bun era bine venit.           Călugărul, Turnerstick şi cârmaciul s-au culcat şi ei imediat. Ceilalţi, însă, au găsit că-i mai bine să se plimbe prin oraş. Printre ei se afla şi Gomez, indianul a cărui mamă părea că-şi mai revenise după ce făcuse o baie în fluviul Paraná1 împotriva voinţei ei. Gomez plecase pentru a se întâlni cu indienii din tribul său care locuiau în oraş sau care erau militari. El făcea parte din tribul Abipones, ai cărui membri îşi aveau sălaşul între Rio Salado şi Rio Bermejo şi care cunoşteau cel mai bine misteriosul Gran Chaco.           Spre seară, Gomez a venit şi m-a trezit. S-a scuzat că m-a deranjat şi mi-a spus că trebuia să-şi ia rămas bun de la mine, fiindcă voia să plece din Palmar. Când l-am întrebat care era temeiul plecării sale, indianul mi-a răspuns:           — Trebuie s-o pornesc cât mai curând spre pământurile alor mei, fiindcă ei sunt în primejdie să fie izgoniţi. Trebuie să le dau de ştire.           — Unde se află pământurile despre care-mi vorbeşti? L-am întrebat eu.           — Dincolo de fluviul Paraná, între Rio Salado şi Rio Vibora.           — Oare nu acolo se află nişte aşezări părăsite?           — Ba da. În acele aşezări au trăit, cu multă vreme în urmă, colonişti albi, dar nu au putut rămâne în acele locuri, fiindcă indienii au pornit război împotriva lor. Albii s-au văzut nevoiţi să plece şi casele lor au intrat în paragină. Acum albii vin din nou şi vor să ne izgonească de pe pământurile noastre. Oare se cuvine să ne dăm bătuţi, fără a fi luptat?

            Capitolul I – Metisul.           Era o furtună groaznică şi o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, şiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriaşe şi se uneau la rădăcini, întâi în pârâiaşe, devenind apoi râuleţe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghiţite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios şi ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci paşi.           Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară şi peste stâncile fluviului, totuşi nu ajunsese până în prăpastie, unde uriaşii brazi stăteau neclintiţi în întunericul nopţii. Nici acolo însă nu era linişte, căci apele fluviului vâjâiau şi mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobişnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreţi singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.           Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător şi nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălţime înfricoşătoare. Ar fi trebuit să cauţi mult şi bine în toată lumea ca să mai găseşti alţi doi la fel de lungi şi de uscaţi.           Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălţimea sa. Între doi ochi mici ca de şoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe faţa unui copilaş de patru ani şi care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârşit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă şi lipsa asta părea să fie din naştere, căci peste faţa lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguşti ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmţi peste nişte picioare de cocostârc, cizme până la genunchi şi o pălărie de paie, a cărei margine se pleoştise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în şiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două ţevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică şi ciolănoasă ce avea cu siguranţă cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot aşa de zdravănă, încă pe-atâta.           Celălalt călăreţ avea părul închis şi purta o căciulă ponosită. Faţa îi era foarte lungă şi îngustă şi, tot aşa, foarte lungi şi înguste îi erau nasul, gura şi mustaţa, un fir de aţă ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarăşul său de drum: strâmt în partea de sus şi foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi şi cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Şi el avea o armă cu două ţevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver şi câte un cuţit, asta se înţelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naştere se repetase cam tot de atâtea ori ca şi a celuilalt cal.           Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torenţială. Ca să caute şi să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri şi experimentaţi; iar în ce priveşte ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.           Cu toate tunetele şi fulgerele neîntrerupte şi cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit şi zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă şi însorită.           Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoşteau numai de o oră şi în Vestul Sălbatic o neîncredere iniţială este întotdeauna un lucru de înţeles. Se întâlniseră puţin după căderea nopţii şi începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeaşi zi la Firwood-Camp2 şi se înţelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.           Despre numele şi situaţia lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase şi fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:           — Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moştenirea Timpe!           La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul şi deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă şi-şi mână calul mai departe. Îşi amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.

Către cititor.           Cu volumul de faţă, trecem o nouă barieră bibliografică a seriei de Opere. Mai puţin riguros, editorul interbelic contopise şi trilogia Satan şi Iscariotul în formula aceluiaşi roman-foileton De pe tron la eşafod, astfel încât, cu uşoare modificări onomastice, se lăsa impresia cititorului că parcurge una şi aceeaşi operă.           În vechea versiune, Old Shatterhand dobândea identitatea norvegianului Carol Sunders, „pseudonimul” lui Karl Sternau din originalul german (personaj nominalizat ca atare în ediţia noastră). Cum contopirea a două opere distincte – în realitate trei, după cum vom vedea ulterior – contrazicea flagrant unitatea de timp şi loc a unor acţiuni de sine stătătoare, fostul editor a apelat la un subterfugiu, la tehnica inserării unui roman în cadrele altuia.           Cititorii volumelor anterioare îşi aduc aminte de episodul în care doctorul Sternau, bătrânul conte Fernando şi prietenii lor – căzuţi în mrejele lui Henrico Landola, Josefa şi Gasparino Cortejo – ajung, călăi şi victime, în subteranele şi mai fiorosului doctor Hilario. Acolo, sub apăsarea unei profunde tristeţi, care ameninţa să deprime pe mai toţi întemniţaţii, ucigând în ei cea mai firavă scânteie de nădejde în scăpare, Karl Sternau (în foileton: Sunders) îşi povesteşte aventurile extrem de palpitante, desfăşurate în condiţii de timp şi spaţiu diferite. El deapănă de fapt acţiunea din Satan şi Iscariotul, pentru a-i mai face să evadeze cu gândul dintre zidurile închisorii. Cercetarea întreprinsă, apelând din nou la versiunea germană, ne-a determinat să revenim la formă originară, oricât de tentantă s-ar fi dovedit formula păstrării onomasticii unor personaje cu care cititorii noştri s-au şi împrietenit. După cum la fel de adevărat este că, la rândul său, Old Shatterhand le este tot atât de cunoscut.           Pe de altă parte, exigenţele unei serii de Opere impun editorului adoptarea unor criterii filologice mai apropiate de spiritul şi structura cărţilor originale. Astfel încât nu ne putem îngădui să „colaborăm” cu autorul, nesocotind unitatea operelor lui, suita capitolelor, precum şi integralitatea textului. Nu-i de mirare că o confruntare a versiunii germane cu cea românească, efectuată de confratele Gheorghe Doru, a dus la sensibile îmbunătăţiri. În aceeaşi ordine de preocupări se înscrie şi stilizarea pe alocuri a ediţiei (nesemnate) din 19331, avându-se în vedere actualele exigenţe literare.           Şi astfel, cu Satan şi Iscariotul (3 tomuri), seria consacrată operelor lui Karl May ajunge la volumul 11, lăsând deschisă calea celorlalte tipărituri, pe care, din motive lesne de închipuit, nu ne grăbim a le anunţa decât la momentul potrivit.           Bineînţeles, la început am fost fascinat de ideea respectării cronologiei operelor. În condiţiile în care piaţa cărţii ne-a pus însă în faţa numeroaselor titluri – mai mult sau mai puţin întâmplătoare, sub raportul respectării unor elementare rigori editoriale – am fost nevoiţi să evităm, pe cât posibil, suprapuneri nedorite, dăunătoare, în egală măsură cititorului cât şi editurii. De aici pornind, am ajuns la o nouă ordine de priorităţi, luând în calcul operele voluminoase, mai ocolite din variate motive, precum şi tipărirea unor romane încă netraduse în limba română, deja date de noi în lucru. Aceasta nu înseamnă că lor nu li se vor adăuga şi celelalte opere deja epuizate – cum a fost cazul romanului Comoara din Lacul de Argint, ţinându-se seama de rezultatele anchetei pe care o întreprindem în lumea librarilor, bibliotecarilor şi tinerilor cititori, cu predilecţie elevi. Mărturisim că documentarea nu este defel lesnicioasă, câtă vreme piaţa a fost invadată de o puzderie de titluri atribuite lui Karl May, lipsite de un corespondent real în bibliografia operei sale. Aşa se şi explică de ce, în majoritatea cazurilor, respectivele cărţi nu menţionează nicăieri titlul operei germane, dovadă flagrantă a diletantismului redacţional, a necunoaşterii textului original, a legăturilor dintre scrieri.           În ce ne priveşte, scopul mărturisit este alcătuirea unui corpus de opere Karl May, într-o formulă redacţională şi grafică unitară. Ritmul tipăriturilor, preconizat a fi alert, ţine seamă de puterea de absorbţie a cititorilor. Rămânem îndatoraţi acelora dintre ei care ne vor comunica impresiile lor, precum şi eventuale sugestii.           Capitolul I – Mormonul.      Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în urmă, toate aceste bogăţii ale pământului nu puteau fi exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele.

I. Căpitanul Negru.           Capitolul I – Şatra de ţigani.           Departe de poalele munţilor se înălţa pădurea deasă. De acolo pornea o prelungire care cobora tocmai până în apropiere de Fürstenberg, capitala ducatului Nordland. O îngrădire croită în adâncul acestei păduri delimita o rezervaţie cu aspect sălbatic, unde nimănui, în afara pădurarilor de prin acele locuri, nu-i era îngăduit să pătrundă. Cu toate acestea, într-o dimineaţă, în rezervaţie puteau fi văzuţi nişte bărbaţi ale căror veşminte arătau de la o primă ochire că nu erau nici pădurari şi nici măcar dintre cei care ar fi avut permisiunea de a pătrunde în acel loc.           Între doi stejari bătrâni care să tot fi avut cam două mii de ani şi care-şi trimiteau ramurile vânjoase şi noduroase până hăt-departe în tării, se afla o căruţă împovărată de ani. Mârţoaga care o trăsese până acolo păştea în iarba înaltă, ale cărei lujere pline de sevă se iţeau printre muşchii şi buruienile de tot felul. Lângă trunchiul unui copac văpaia un foc unde se frigea la proţap o spată de căprioară. Un flăcăiaş care de-abia părea să aibă zece anişori învârtea vânatul cu un aer expert şi vizibil încântat. Era îmbrăcat numai până la brâu, de altminteri, ca şi ceilalţi care stăteau tolăniţi în jurul focului, privind cum se rumenea friptura îmbietoare. Cu toţii aveau inconfundabilele trăsături de ţigani şi, în ciuda înfăţişării lor modeste, nu păreau a face parte din tagma acelor hoarde rătăcitoare a căror adevărată şi bănoasă îndeletnicire erau tâlhăria şi furtişagul.           În căruţă stătea, înfofolită în pături căptuşite cu puf – un lux neobişnuit pentru o ceată de ţigani mereu pe drumuri – o femeie care părea extraordinar de bătrână; fără doar şi poate că era chiar vaidzina1. Bătrâna acum îl căuta din ochi pe băiat, acum cerceta din priviri spata de căprioară, scoţând din pipa ei vălătuci de fum al căror miros provenea de la ierburi care pe un cunoscător i-ar fi minunat până peste poate.           În liniştea care domnea primprejur răzbăteau zgomote îndepărtate, care aduceau cu nişte glasuri înfundate, ascunse prin tufişuri. Vocile veneau de la două persoane care discutau retrase la câteva sute de paşi de căruţă, ţinându-se departe de ceilalţi.           Una din ele era o fată. Să tot fi avut vreo şaptesprezece ani şi era de o frumuseţe desăvârşită în toate cele. Stătea culcată pe covorul de muşchi într-o atitudine pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate mândră. Veşmintele ei întreceau cu mult pe cele ale celorlalţi în frumuseţe şi îi acopereau tot trupul, se vedea bine că se înveşmântase cu mare grijă.           În faţa ei se afla un tânăr. Se sprijinea cu spatele de un copac şi stătea cu braţele încrucişate pe piept. Oamenii care se complac din instinct într-o asemenea postură fac dovada unui caracter foarte puternic. Era înalt şi prin aceasta impresiona întotdeauna pe cei din jur, fiind mereu obligat să adopte o ţinută cât mai impunătoare, îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu reuşea să umilească trupul lui puternic şi foarte bine clădit. Un observator atent s-ar fi minunat, probabil, de culoarea pielii tânărului. Nu avea chipul nici alb, ca al caucazienilor, dar nici oacheş, ca al ţiganilor. Mai degrabă s-ar putea spune că era cenuşiu; acel cenuşiu amestecat cu brun pe care-l dă bătaia vântului şi a soarelui. Purta pantaloni scurţi şi largi, care cu siguranţă că fuseseră croiţi pe măsurile altui trup; de sub tunica mult prea strâmtă şi foarte zdrenţuită se iţea o cămaşă ponosită. Pe cap avea un chipiu fără cozoroc. Era în picioarele goale, iar din mânecile tunicii îi ieşeau la iveală braţele musculoase tot goale. Printr-o gaură din mâneca tunicii se putea vedea un semn ciudat – era un tatuaj în roşu şi negru care înfăţişa un blazon ale cărui trăsături erau atât de întinse şi de şterse, încât abia se mai putea desluşi ceva din el. Părea că tatuajul şi-l făcuse cu mulţi, mulţi ani în urmă. Tânărul avea părul negru ca pana corbului dar dacă te uitai mai îndeaproape la el, puteai sa vezi că la rădăcini avea o culoare mai deschisă, iar pielea din creştet era alb-străvezie, cum o au de obicei blonzii. Pe chip purta întipărit un aer fără doar şi poate nordic. Fruntea neobişnuit de înaltă, ochii cenuşii luminoşi nu arătau a fi de sorginte indiană sau egipteană. Aşa se făcea că tânărul, îmbrăcat cum era în hainele acelea, lăsa o impresie stranie, întărită şi de stăpânirea de sine şi siguranţa cu care se mişca şi vorbea. Se deosebea întru totul de acele fiinţe fără astâmpăr şi vivace care erau ţiganii.