Mihail Bulgakov

PIESĂ ÎN PATRU ACTE             Personajele:           ALEXEI VASILIEVICI TURBIN, colonel de artilerie, 30 de ai NIKOLAI TURBIN – fratele lui, 18 ani ELENA VASILIEVNA TALBERG, sora lor, 24 de ani VLADIMIR ROBERTOVICI TALBERG, colonel de stat majo soţul ei, 38 de ani VIKTOR JVIKTOROVICI MÂŞLAEVSKI, locotenent-major artilerie, 38 de ani LEONID IURIEVICI ŞERVINSKI, locotenent, adjutant ' pe: sonal al hatmanului ALEXANDR i BRONISLAVOVICI STUDZINSKI, căpiţa:           29 de ani           LARIOSIK, vărul din Jitomir, 21 de ani HATMANUL întregii Ucraine BOLBOTDN, comandantul diviziei lntâi de cavalerie a I           Petliura GALANBA, sotnie* de-al lui Petliura, fost rotmistru al un regiment de ulani URAGAN KIRPATH           VON SGHRATT, general german VON DUST, maior german UN MEDIC DIN ARMATA GERMANĂ UN CAZAC DEZERTOR OMUL CU COŞUL LACHEUL           MAXIM, paznicul liceului, 60 de ani UN HAIDAMAC *, telefonist PRIMUL OFIŢER AL DOILEA OFIŢER AL TREILEA OFIŢER PRIMUL IUNCHER AL DOILEA IUNCHER AL TREILEA IUNCHER IUNCHERI ŞI HAIDAMACI           Actele întâi, al doilea şi al treilea se petrec în iarn anului 1918, actul al patrulea – la începutul anului 191 Locul acţiunii – oraşul Kiev.           * Ofiţer (locotenent) de cazaci în armata ţaristă (n.t.). ** Soldat In armata contrarevoluţionară din Ucraina în p rioada războiului civil (n.t.).                 Actul întâi           TABLOUL ÎNTÂI           Apartamentul Turbinilor. E searĂ. În şemineu arde focul. La ridicarea cortinei, ceasul bate de nouă ori şi cântă delicat un menuet de Boccherini. A 1 e x e i stă aplecat peste nişte hlrtii.           NIKOLKA (cânta acompaniindu-se la ghitară): Vine Petliura*, frăţioare, Sunt zvonuri c-o să ne omoare, Mitraliori, mitralieri, Pilaf să-l faceţi până-n zori, Voi ne-aţi salvat de-atâtea ori, Mitraliori…           ALEXEI Dracu ştie cum de-ţi vine să cânţi aşa ceva! Cântece de bucătăreasă. Nu ştii şi tu ceva mai decent? NIKOLKA De bucătăreasă? Dar le-am compus chiar eu, Alioşa. (Cântă.)           Cânţi dacă vrei, de nu – zici pas, N-ai nici ureche, n-ai nici glas! Există voci la o adică… Ce păru-n cap chiar ţi-l ridică…           ALEXEI Asta se potriveşte perfect la vocea ta. NIKOLKA Degeaba mă ironizezi, Aâioşa, zău că am voce. Ce-i drept, nu-i chiar ca a lui Şervinski, dar e acceptabilă totuşi. O voce dramatică, sau, şi mai           * Petliura, Simon Vasilievici (1877-1926), unul din organizatorii mişcării naţionalist-burgheze din Ucraina în perioada 1917 – 1920. Între 1917-1918 a făcut parte din conducerea Radei centrale contrarevoluţionare şi a fost comandantul suprem al armatelor ei (n.t.).           Exact, de bariton. Lenooika, hei Lenocika! (Jzici, nu-i aşa că am voce?           ELENA (din camera ei): Cine? Tu? N-ai pic de vocţ           NIKOLKA E necăjită, de-aia zice aşa. Şi de altfel, Aljoşs chiar profesorul de canto mi-a spus: „Dumne^ voastră, Nikolai Vasilievici, aţi fi putut ajung la operă, de n-ar fi fost revoluţia”. ALEXEI Mare tâmpit mai e şi profesorul ăsta al tăi NIKOLKA Eram sigur. Nervii sunt la pământ în casa Turb nilor. Profesorul de canto e tâmpit. Eu n-am voc< deşi ieri încă mai aveam, şi, în general, pesimis mul e copleşitor. Iar eu, prin firea mea, am predispoziţie clară spre optimism. (Atinge corzile.           Deşi, să ştii, Alioşa, că şi eu încep să fiu neliniştii           E deja nouă, iar el zicea că soseşte de dimineaţt           Nu i s-o fi întâmpâat ceva?           Tu să vorbeşti mai încet. Ai înţeles?           Greu e, domnule, când ai piatră în casă o sor măritată. (din camera ei): Cât e ceasul în sufragerie?           Ă-ă-ă… nouă. Ceasul nostru merge înainte           Lenocika. (din camera ei): Lasă invenţiile, te rog.           Uită-te la ea, ce emoţii are. (Fredonează.) 1 ceaţă… Ah, totul e înnegurat…           Nu-mi sfâşia inima, te rog. Cântă ceva mai vese (cânta):           Turişti se duc, turişti sosesc… Bonjur turişti, bonjur turistei Filmăm de mult, dar nu fiţi triste. Iubito! Cânt şi ameţesc… Gil-gU, gâl-gU, vin soldăţesc, Chipiuri, cizme şi nădragi           ALEXEI NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ELENA NIKOLKA           ALEXEI NIKOLKA           Vin iuncherii, gardiştii dragi…           Brusc se stinge lumina. Pe stradă trece, ciulind, o unilal militară.           ALEXEI Ei, drace! Tot timpul se stinge. Lenocika, adu t rog luminările.           ELENA (din camera ei): Imediat! … ALEXEI Iar a trecut o unitate.           Elena intră cu luminarea, ascultă cu ateiţie. Undeva depăr se aude o bubuitură de tun.           NIKOLKA Ce aproape e! Parcă s-ar trage chiar lângă Svia-toşino. Oare ce s-o fi întâmplând pe acolo? Alioşa, nu mă trimiţi pe mine să aflu ce se întâmplă la comandament? Zău că m-aş duce. ALEXEI Cum să nu, tu mai lipseai acolo. StaI. Te rog, liniştit.           NIKOLKA Am înţeles, domnule colonel… De fapt, ştii, eu, din cauza… inactivitatea asta… e într-un fel păcat… Acolo oamenii se bat… Măcar de-ar fi gata mai repede divizionul nostru. ALEXEI îţi spun eu când o să am nevoie de sfaturile tale pentru pregătirea divizionului. Ai înţeles? NIKOLKA înţeles. Iertare, domnule colonel.           Se aprinde lumina.           ELENA Alioşa, oare unde-o fi soţul meu? ALEXEI Vine el, Lenocika.           ELENA Dar cum se poate aşa ceva? A spus că vine de dimineaţă, iar acum e ora nouă şi încă n-a sosit. Nu s-o fi întâmpâat ceva cu el?           ALEXEI Lenocika, sigur nu se putea întâmplă nimic. Ştii doar că linia dinspre vest e păzită de nemţi. ELENA Dar de ce n-a sosit până acum? ALEXEI Pesemne că sunt opriţi la fiecare staţie. NIKOLKA Călătorie revoluţionară, Lenocika. Mergi o oră, două stai.           Soneria. teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov

1. UMBRE ÎN LUMINA LUNII.           Văduvită de forfota de peste zi, gara părea moartă. Până şi micuţa locomotivă de manevră, aflată într-un veşnic du-te-vino, încetase să tot fluiere şi moţăia pe şine. Senina şi zâmbitoarea faţă a Lunii apăru dintr-un colţ de pădure şi învălui întreaga fire cu o lumină verzuie, fermecătoare. Salcâmii în floare au pornit să înmiresmeze aerul, iar o privighetoare fără de ocupaţie începu să cânte. Şi-aşa mai departe.           Două umbre se contopiră în obscuritatea dantelată a unui tufiş, de unde bătaia razelor Lunii făcea să sclipească în răstimpuri nasturii unei uniforme de controlor.           — Nu-ţi cred nici o vorbă, tâlharule! Şopti o voce de femeie. Tu doar te joci cu mine, ca apoi să mă laşi.           — Marusia, nu ţi-e ruşine? Şuşoti o voce răguşită, ce tremura de indignare. Mă crezi în stare de-o asemenea măgărie? Mania, eu mai degrabă mă-mpuşc în frunte, decât să fac de pomină o femeie!           — Te-mpuşti pe naiba! Las-o baltă! Murmură mânioasă vocea de femeie. La ce bun mă pot aştepta de la tine? Te distrezi pe săturate şi-apoi te urci în rapid şi dispari. Lasă-mă în pace!           „Se giugiulesc, afurisiţii,” realiză cu tristeţe şeful de gară, încă burlac, ce stătea afară pe balcon. „Ce frumos străluceşte Luna, mai că-mi vine să strâng în braţe semaforul!”           — Ştim noi, şopti o umbră în vreme ce-o împinse mai încolo pe cealaltă, cum vine asta, c-am văzut altele şi mai şi. Şuşoteşti ce şuşoteşti şi-apoi mă laşi aici, să plâng împreună cu copilaşul şi să-i şterg lacrimile cu pumnii.           — Maniuşa, nu te voi lăsă să plângi. Iar pruncului, de va fi să fie, îi voi şterge lacrimile cu pumnii mei. Nici pâs n-o să zică. Lasă-mă numai să te sărut pe gâtuţ! Îi dau patruzeci puştiului. Ba numai trei.           „Ptiu! Ce seducător neruşinat!” îşi scuipă şeful de gară în sân şi dispăru înăuntru.           — Ia mai du-te dracului!           — Dă-mi guriţa.           — Lasă-mă în pace. Te bagi în mine ca Necuratul.           „Ce muiere încăpăţânată!” îşi zise umbra, în vreme ce-i sticliră nasturii de câteva ori. „Te dau eu pe brazda, diavoliţă mică ce eşti! Iată, îmi veni o idee. Orice-ar zice alţii, îmi umblă mintea ca trenul.”           — Ascultă-mă un pic, Marusia, să pricepi ce-ţi spun! Dacă nu mă crezi pe cuvânt, îţi dau un zălog.           — Dispari de-aici cu zălogul tău cu tot şi nu mă mai necăji!           — Ai un pic de răbdare, Marusia. Ştii ce vreau să-ţi dau? Şopti umbra în vreme ce începu să se descheie la nasturi. Zălogul ăsta e un lucru, porumbiţa mea, fără de care nici să trăiesc nu pot. Că tună, că plouă, va trebui să mă întorc după el.           — Ia arată-mi-l!           Cele două umbre mai şuşotiră o vreme, apoi una dintre ele puse bine ceva. Şi se făcu dintr-odată linişte.           Faţa Lunii trase cu ochiul printre cetinile brazilor şi se ascunse ruşinată într-un norişor, învăluindu-şi chipul precum o cadână.           Şi se făcu o beznă de nepătruns.           2. ZĂLOGUL ÎN LADĂ.           Ploua de parcă turna cu găleata. Marusia stătea la fereastră şi fumega în sinea ei:           — Oare pe unde se ascunde neisprăvitul ăsta? O, vai, mi-a spus mie inima. Se foieşte ce se foieşte până mă nenoroceşte. Dar fără acest zălog n-ajungi tu departe. Fericirea îmi stă bine ferecată în ladă. Dar cu toate acestea aş dori să aflu pe unde mi se piteşte seducătorul.           3. UN PLAN MÂRŞAV.           În vremea aceasta, seducătorul se găsea într-o secţie a miliţiei.           — Cu ce treburi pe-aici? Îl întrebă comandantul?           Donjuanul îşi drese glasul şi zise:           — Hmm. Cum să vă zic, mi s-a întâmplat un necaz.           — Ce fel de necaz?           — Unul cu totul neobişnuit. Mi-am pierdut cartea de muncă.           — Ba-i ceva foarte obişnuit. Li se întâmplă tuturor indivizilor dezordonaţi. În ce împrejurări a avut loc evenimentul?           — În împrejurări obişnuite. Ştiţi, mi s-a găurit buzunarul. Ne plimbam fermecaţi în lumina Lunii. Şi-i spun.           — Cui?           — Hopa! Mă luă gura pe dinainte. Vă rog să mă iertaţi. Vă spuneam, cum veni vorba, că mi s-a găurit buzunarul, bată-l vina! Iar cartea de muncă ia-o de unde nu-i!           — Duceţi-vă la ziar, daţi un anunţ la mica publicitate, apoi decupaţi-l şi aduceţi-l la secţie. Şi-atunci vi se va elibera o altă carte de muncă.           4. SCRISOAREA FATALĂ.           Câteva zile mai târziu, în ziarul „Sirena” a văzut lumina tiparului un scurt anunţ: „PIERDUT carte de muncă numărul cutare, eliberată pe numele cutare, de către secţia de miliţie cutare, în data de 8 mai 1923. Se declară nulă.”           Peste câteva zile a sosit la redacţia „Sirenei”, căzând ca un trăsnet din cerul senin, următoarea scrisoare: „Prea-stimate tovarăşe redactor! Minte de stinge apele! Cartea de muncă nu-i pierdută, respectivul acela vă vinde gogoşi. Ea este la mine, mi-a lăsat-o ca zălog de iubire. Şi mai are neruşinarea să dea un anunţ la ziar!”           5. EPILOG           „Respectivul acela” a început să-şi smulgă părul din cap şi să se văicărească:           — Vai de mine! Ce ruşine! Ce mă fac acum?           Prietenul său n-a putut să-i spună decât:           — Habar n-am ce sfat să-ţi dau. Te-ai purtat ca un nemernic faţă de biata femeie. Eşti singurul vinovat!                                                                           SFÂRŞIT

PIESĂ ÎN PATRU ACTE   Şi soarta de-ar păstra-o bine-Nu se va cufunda în Lethe Strofa compusă azi de mine…,           EVGIIENI ONEGHIK             Personajele:           Actul întâi.           NATALIA NIKOLAEVNA PUŞKINA.           ALEXANDRA NIKOLAEVNA GONCEAROVA.           ALEXANDRA KIRILLOVNA VORONŢOVA.           ALEXANDRA SERGHEEVNA SALTÂKOV.           CĂPITĂNEASA.           CAMERISTA.           BITKOV.           NIKITA.           D'ANTHES.           ŞIŞKIN BENEDIKTOV.           KUKOLNIK.           DOLGORUKOV.           BOGOMAZOV.           SALTÂKOV.           NIKOLAII.           JUKOVSKI.           HEECKEREN.           DUBELT.           BENKENDORF.           RAKEEV.           PONOMARIOV.           STROGANOV.           DANZAS.           DAL           'UN STUDENT.           UN OFIŢER.           CĂPITANUL DE POŞTĂ           „TURGHENEV.           VORONŢOV.           FILAT.           AGAPON.           PRIMUL OFIŢER DIN REGIMENTUL PREOBRAJENSKI.           AL DOILEA OFIŢER DIN REGIMENTUL' PREOBRAJENSKI.           UN NEGRU.           UN CAMERIUNCHER.           VASILI MAXIMOVICI.           SLUJITORUL.           COMISARUL DE POLIŢIE JANDARMI POLIŢIA.           UN GRUP DE STUDENŢI MULŢIMEA.                 Acţiunea se petrece la sfârşitul lunii ianuarie şi începu tul lunii februarie, în anul 1837.           GONCEAROVA.           E seară. Salonul din locuinţa lui Alexandr Sergheevici Puşkin la Petersburg. Două luminări aprinse pe un pian vechi, iar altele într-un colţ, lingă o pendulă mare, aşezată pe podea. Printr-o uşă deschisă se vede şemineul şi o parte din rafturile cu cărţi din cabinet. Cărbunii ard mocnit în şemineul din cabinet şi în cel din salon. Alexandra Nikolaevna Goncearova stă la pian, iar meşterul ceasornicar B i t k o v îşi face de lucru cu instrumentele lingă pendulă. Sub mâinile lui Bitkov, mecanismul bate ora şi cântă la întâmplare. Goncearova mângâie clapele pianului şi fredonează. De dincolo de fereastră răzbate zgomotul viscolului. (cântă încetişor):           S-a iscat din cer furtuna Şi zăpada viscoleşte. Ba ca fiara urlă-ntruna, Ba ca un copil scânceşte.           Minunat cântec! Azi am avut ceva de lucru pe lângă podul Praceşnâi. Merg eu pe pod şi într-adevăr… Doamne! Ce se mai răsucea, ce se mai învârtejea zăpada! Până şi-n ochi şi-n urechi îţi intra. (Pauză.) Permiteţi-mi să aflu, cine-i cel ce a compus acest cântec? Alexandr Sergheevici.           Nu mai spuneţi! Priceput mai e. Auziţi cum urlă în horn?! Doamne sfinte, chiar zici că-i un copil… Minunată poezie.           Răsună clopoţelul de la uşă. Intră N i k i ta.           NIKITA Alexandra Nikolaevna, domnul locotenent colonel Şişkin vă roagă să-1 primiţi. Care Şişkin? Şişkin, locotenent-colonelul.           BITKOV.           GONCEAROVA BITKOV goncearova nikita.           GONCEAROVA De ce aşa de târziu? Spune-i că nu pot să-1 primesc.           NIKITA Pai cum să nu-1 primiţi Alexandra Nikolaevna?           GONCEAROVA Ah, Doamne Dumnezeule, mi-am amintit! … PofLteşte-1 încoace.           NIKITA Am înţeles. (Merge spre uşă.) Of, ce năpastă… ce prăpăd… (Iese.)           Pauză.           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN (intrând): Vă rog cu umilinţă să mă iertaţi, mi s-au aburit ochelarii. Am cinstea să mă recomand: Alexei Petrov Şişkin, locotenent-colonel în rezervă. Fiţi atât de bună şi iertaţi-mă că v-am deranjat. Ce spuneţi de vremea asta? Nici un câine nu-ţj vine să-1 scoţi afară. Ei, ce să-i faci! Şi cu cine am onoarea să vorbesc? Sunt sora Nataliei Nikolaevna. Ah, am auzit, am auzit. Sunt extrem de bucuros să vă cunosc, madmuazel. Veuillez-vous s'asseoir, monsieur1. Parle rius, madmuazel. Vă mulţumesc. (Se aşază.) Ce mai vreme, ziceam. Nu-i aşa? Da, viscoleşte.           Pot să-1 văd pe domnul cameriuncher? îmi pare foarte rău, dar Alexandr Sergheevici nu-i acasă.           Dar pe soţia dumnealui? Natalia Nikolaevna e şi ea în vizită. Ah, ce ghinion! Nu ştiu cum se face că nu-i găseşti niciodată.           Vă rog să nu vă neliniştiţi, puteţi vorbi şi cu mine.           Eu aş fi vrut să discut cu domnul cameriuncher. Dar, în sfârşit, mă supun, mă supun. De altfel trebuşoara-i destul de simplă. La diferite intervale de timp domnul Puşkin a luat de la mine douăsprezece mii şi jumătate ruble în asignaţii*, lăsându-mi zălog şaluri turceşti, perle şi argintărie.           Ştiu…           Douăsprezece mii şi jumătate, în cap.           GONCEAROVA ŞIŞKIN lVă rog să luaţi loc, domnule (fr.). * Asignaţie – In Rusia ţaristă, semn monetar de liirtie care a circulat în perioada 1769-1843 (n.t.).           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA           ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA ŞIŞKIN           GONCEAROVA           Şi n-aţi putea să mai răbdaţi puţin? Aş răbda eu, doamna, ba chiar cu mare plăcere. Şi' Hristos a răbdat şi ne-a poruncit şi nouă să răbdăm. Dar trebuie să vă puneţi în situaţia noastră. Trupul trebuie şi el hrănit. Şi dacă nu vă e cu supărare, băieţii mei fac serviciul la marină. Sunt nevoit să-i ajut. Am venit să vă previn, doamnă, că mâine vând lucrurile. Am găsit un negustor persan care-mi convine. V-aş ruga insistent să mai aşteptaţi. Alexandr Sergheevici vă va plăti dobânda. Credeţi-mă, nu pot. Aşteptăm din luna noiembrie, alţii de mult le-ar fi vândut. Mi-e teamă că-1 scap pe persan.           Am un colier şi nişte argintărie. Poate aţi vrea să le vedeţi?           Vă rog să mă scuzaţi, da-i mare bătaie de cap cu argintăria asta, doamnă. Iar persanul… Dar nu se poate, cum să rămânem fără lucruri?! N-aţi vrea să le vedeţi totuşi? Vă rog să veniţi la mine în cameră. teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov

Cuvânt înainte.           Îl previn pe cititor că nu am nici un amestec în compunerea însemnărilor care urmează şi că ele mi-au parvenit în nişte împrejurări stranii şi câtuşi de puţin plăcute.           Chiar în ziua sinuciderii lui Serghei Leontievici Maxudov, fapt petrecut la Kiev în toamna anului trecut, poşta mi-a adus un pachet voluminos, pregătit din timp de sinucigaş, precum şi o scrisoare.           Pachetul cuprindea însemnările de faţă, iar scrisoarea avea un conţinut din cele mai neobişnuite.           Serghei Leontievici îmi scria că, plecând dintre cei vii, îmi dăruieşte însemnările sale pentru ca eu, singurul lui prieten, să le redactez, să le semnez cu numele meu şi astfel să le încredinţez tiparului.           O dorinţă stranie, totuşi lăsată cu limbă de moarte.           Timp de un an întreg am tot căutat să dau de urma vreunor rubedenii sau a unor persoane apropiate lui Serghei Leontievici. Zadarnic! În ultima lui scrisoare nu mă înşelase: într-adevăr nu mai avea pe nimeni.           Astfel că i-am primit darul.           Acum, încă ceva: îi mai comunic cititorului că sinucigaşul n-a avut niciodată vreo legătură cu lumea teatrelor şi nici cu dramaturgia, rămânând totdeauna ceea ce a şi fost de fapt, adică un modest corector la gazeta Curierul navigaţiei şi care a încercat, o singură dată în viaţă, să se exprime ca beletrist, din păcate fără succes, căci romanul lui Serghei Leontievici n-a văzut lumina tiparului.           Astfel, însemnările lui Maxudov nu sunt decât rodul propriei sale fantezii, ba chiar, din nefericire, al unei fantezii bolnave. Căci Serghei Leontievici suferea de o boală care, în limbaj medical, poartă o denumire foarte urâtă. Suferea de ipohondrie.           Pe de altă parte, cunoscând îndeaproape viaţa teatrală a Moscovei, pot afirma cu toată certitudinea că oameni sau teatre ca acelea zugrăvite de răposatul nu există şi nici n-au existat vreodată.           În sfârşit, o a treia şi ultimă observaţie: contribuţia mea la redactarea însemnărilor sus-amintite a constat în aceea că le-am dat un titlu înlăturând apoi epigraful pe care l-am socotit cu totul pretenţios, inutil şi chiar neplăcut.           Epigraful suna astfel: „Fiecăruia după faptele sale…”           Afară de aceasta, am aşezat semne de punctuaţie acolo unde era nevoie.           De stilul lui Serghei Leontievici nu m-am atins, deşi, evident, este un stil cam neîngrijit. Totuşi, ce poţi pretinde unui om care, la două zile după ce a pus punct respectivelor însemnări, s-a aruncat cu capul în jos de pe marele Pod cu lanţuri!           Aşadar…           PARTEA ÎNTÂI.           Capitolul 1           Aventura începe.           La 29 aprilie a trecut peste Moscova o furtună cu trăsnete, răcorind-o; văzduhul căpătase o dulceaţă proaspătă şi sufletul parcă se mai îmbunase şi el, prinzând din nou dragoste de viaţă.           Îmbrăcat în costumul meu cel bun şi cu paltonul încă destul de prezentabil, mergeam pe o stradă din centrul capitalei într-un loc unde, până atunci, nu mai fusesem niciodată. Motivul excursiei l-a constituit scrisoarea ce se afla în buzunarul meu şi pe care o primisem cu totul pe neaşteptate. Iat-o: „Mult preastimate Serghei Leontievici!           Nutresc o vie dorinţă de a te cunoaşte şi, în acelaşi timp, de a-ţi solicita părerea într-o problemă foarte delicată şi care ar putea să te intereseze în mare măsură.           Dacă dispui de timp, aş fi bucuros să ne putem întâlni miercuri, la orele 4, în clădirea Scenei de studii a Teatrului Independent.           Cu salutări, X. Ilcin.”           Scrisoarea era scrisă cu creionul, iar colţul din stânga, sus, purta un antet: „Xaveri Borisovici llcin regizor – Scena de studii a Teatrului Independent.”           Numele lui Ilcin îl întâlneam atunci pentru prima oară, şi nu auzisem niciodată de existenţa unei „Scene de studii”. Despre Teatrul Independent auzisem, ştiam că este unul din teatrele noastre foarte cunoscute, dar nu văzusem acolo nici un spectacol.           Scrisoarea mi-a trezit un viu interes, mai ales că pe vremea aceea nu primeam nici un fel de scrisori. De fapt, eu nu sunt decât un modest corector la gazeta Navigaţia. Locuiam pe atunci într-o cămăruţă, la etajul şase, prea puţin confortabilă, totuşi separată, şi care se afla prin cartierul Krasnâe Vorota, chiar lângă intrarea Homutovski.           Aşadar, mergeam în ziua aceea pe stradă, trăgând în piept aerul răcorit de ploaie, mă gândeam la furtuna care sta să se dezlănţuie din nou, precum şi la Xaveri Ilcin şi mă întrebam cum de-o fi izbutit să afle de existenţa mea, prin ce mijloace mi-a dat de urmă şi ce problemă o fi având de rezolvat cu mine. Totuşi, oricât m-am străduit să-mi dau seama, n-am reuşit s-o fac, mai ales în ceea ce priveşte ultima întrebare, şi astfel am rămas la ideea că Ilcin o fi vrând, pesemne, să facem un schimb de locuinţă.           Desigur, ar fi trebuit să-i scriu la rândul meu şi să-l invit la mine acasă, de vreme ce dânsul era cel care avea treabă cu mine, dar, ca să fiu sincer, mi-ar fi fost ruşine să-mi vadă odaia, casa în care locuiam şi pe locatarii din jur. Mărturisesc că am o fire ciudată, iar oamenii îmi inspiră teamă. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră: cam ce ar fi gândit Ilcin dac-ar fi venit la mine şi mi-ar fi văzut canapeaua cu pânza ruptă şi cu arcurile în afară, becul de lângă masă cu abajurul răsucit dintr-o foaie de ziar, pisica umblând de colo până colo, în timp ce din bucătărie ar fi răsunat întruna sudalmele Anuşkăi?           Am intrat pe o poartă înaltă de fier forjat şi am trecut pe lângă o prăvălioară la uşa căreia un om cu părul alb vindea insigne şi rame pentru ochelari.

Un corespondent proletar.           În depozitul de cărţi nu era nici un client, iar vânzătorii stăteau plictisiţi în spatele tejghelelor, când sună soneria şi apăru un cetăţean cu o barbă roşcată în formă de evantai. Acesta spuse:           — Aş dori.           — Cu ce vă putem servi? Întreabă bucuros unul dintre librari.           — Daţi-mi, vă rog, operele cetăţeanului Lermontov, spuse cetăţeanul şi sughiţă un pic.           — Doriţi operele complete?           Cetăţeanul se gândi un pic, apoi răspunse:           — În întregime. Cam cinci'spe-douăzeci de puzi.           Vânzătorului i se făcu părul măciucă.           — Vă rog să mă iertaţi, dar abia dacă are cinci pfunzi în totalitate.           — Ştiu, răspunse cetăţeanul, întotdeauna asta cumpărăm. Împachetaţi-mi vreo cincizeci de bucăţi! Să le ducă băieţii afară, acolo îi aşteaptă cărăuşul meu.           Vânzătorul urcă în fugă treptele de lemn şi îl încunoştinţă de la marginea raftului cel mai îndepărtat:           — Regret dar nu mai avem decât cinci exemplare.           — Ce păcat, se întristă clientul. Ei, fie, daţi-mi-le măcar pe acestea. Şi te-aş ruga, dragă tinere. Să-mi împachetezi nişte istorii universale.           — Câte bucăţi? Întreabă fericitul librar.           — Adună vreo cincizeci.           — Cincizeci de bucăţi?           — De puzi.           Toţi vânzătorii ieşiră din gheretele lor, iar şeful de raion fugi el însuşi să-i aducă clientului un scaun.           — Vasia! Aruncă încoace „Universala”, tot ce găseşti. Eventual, le doriţi legate? Cu chenare aurite?           — Nu-i necesar, răspunse cetăţeanul. Ce să facem cu legătura? Nouă ne trebuie în primul rând, o hârtie cât mai proastă.           Vânzătorii mai să-şi iasă din rânduială.           — Dacă doriţi o hârtie ordinară, îsi reveni în fine careva dintre ei, atunci vă recomand operele lui Puşkin în ediţia Compopagricol.           — Nu-mi trebuie Puşkin, răspunse cetăţeanul, că-i plin de picturi, iar ilustraţiile sunt prea tari. Dar împachetează-mi vreo cinci puzi din Compopagricolul ăla, să-l încerc.           După un pic de timp, rafturile fură golite şi însuşi şeful de raion îi înmână ceremonios cetăţeanului nota de plată. Băieţii de prăvălie cărară icnind pachetele de cărţi. Cumpărătorul plăti cu cervoniecieci albi şi foşnitori, apoi spuse:           — Să ne revedem cu plăcere!           — Permiteţi-mi să vă întreb, solicită şeful de raion plin de curtoazie, Dumneavoastră sunteţi pesemne reprezentantul unei firme uriaşe, nu-i aşa?           — Al unei firme cu adevărat mari, răspunse mândru clientul. Facem comerţ cu peşte sărat. Toate cele bune!           Şi plecă.                                                                           SFÂRŞIT

„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?' „O parte din acea putere, Ce veşnic răul îl voieşte, Şi veşnic face numai bine.”           Goethe, Faust                 CARTEA ÎNTÂI.           Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!           La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî ( Lacurile patriarhului), îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mână pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tânăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.           Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit(Literatura de masă.), iar tânărul său însoţitor – poetul Ivan Ni-kolaevici Ponârev, care semna cu pseudonimul Bezdomnâi( Pribeagul).           Intrând sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtând firma „Bere şi ape minerale”.           Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lângă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, când abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, când soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pâclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.           — Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.           — N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.           — Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnâi.           — Ne-o aduce pe seară, îl informă vânzătoarea.           — Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.           — Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.           — Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!           Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspândind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.           Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvâcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atât de puternică, încât îi veni să fugă din preajma lacurilor mâncând pământul.           Neputând să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebându-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întâm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”           Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pâcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stânjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.           Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta…!”           Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul.           Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfârşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.           — Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…           Încercă să zâmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mâinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vânt cu batista şi, spunând destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.           Era vorba, după cum s-a aflat mai târziu, despre Isus Cris-tos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Niko-laevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era câtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnâi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.           Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.           Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.           Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.           Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decât un adaos fals, făcut mult mai târziu.           Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixându-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţând doar la răstimpuri şi înjurând în surdină siropul de caise.           — în Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rândul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…           Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gâtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pământului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfârşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cândva atât de venerat de aztecii din Mexic.           Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfârşit, un om.           Ulterior, când, sincer vorbind, era prea târziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în câte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stâng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.           Suntem siliţi să recunoaştem că niciuna din aceste mărturii nu e demnă de crezare.           În primul rând, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta – de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişând un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strâmbă. Ochiul drept – negru, stângul – verde. Sprâncenele – negre, una mai pronunţat arcuită decât cealaltă, într-un cuvânt, un străin, om de pe alte meleaguri.           Trecând prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la câţiva paşi de cei doi prieteni.

          https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov teatru radiofonic           Personajele:           LOUIS BEJART – actor (! n piesă – JOURDAIN) HUBBRT – actor (în piesă – DOAMNA JOURDAIN) DOAMNA MOLIE EE – actriţă (în piesă – LUCILE) LAGRANGE – actor (în piesă – CLEONTE) DOAMNA DE BRIE – actriţă (în piesă – DORIMENE) LA THORILIERE – actor (în piesă – marchizul DORANTE) DOAMNA BEAUVAL – actriţă (în piesă – NICOLE) COVIELLE – actor (în piesă – COVIELLE, valetul lui Cleonte) DOMNUL DE BRIE – actor (în piesă – MAESTRUL DE SCRIMĂ) DU CROISY – actor (în piesă – filosoful PANCRACE) PROFESORUL DE TEATRU ŞI MUZICĂ PROFESORUL DE DANS BIUNDAVOIN – valetul lui Moliere (în piesă – valetul lui Jourdain) CROITORUL NOTARUL DON JUAN, STATUIA COMANDORULUI DANSATORI, DANSATOARE, MUZICIENI, BUCĂTARI.           Acţiunea se petrece la Paris în anul 1670.                 Actul întâi           BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART           BRINDAVOIN BEJART (iese şchiopătând din deschizătura cortinei; poartă pelerină şi pălărie, în mină are un felinar): Slavă cerului! Ziua s-a terminat şi trebuie să recunosc, domnilor, că sunt frânt de oboseală. Şi mă cam sâcâie şi piciorul bolnav. Dar ia să vedem ce i-ar face bine piciorului meu. Un vinişor, un muscat, desigur. Şi de unde poate fi luat acest vinişor? Licoarea cu pricina se află la cârciumioara din strada Hulubăria Veche. Să mergem deci la Hulu-băria Veche. (Porneşte spe ieşire în sunetele stinse ale muzicii.) (în deschizătura cortinei, cu un felinar): Domnule Bejart, nu vă grăbiţi aşa, aveţi o scrisorică. (se preface că nu aude şi merge fredonând): La-la-la-la…           Ei, nu, domnule, opriţi-vă, aveţi o scrisoare. Ai? Cum? M-a strigat cineva? Nu, mi s-a părut. (Merge.) La-la-la-la…           Zău, domnule, lăsaţi-o baltă, nu vi s-a părut deloc, eu eram.           A, Brindavoin, dumneata eşti? Nu te observasem defel. Cum stai cu sănătatea? Bine, zici? Păi, sunt încântat. Atunci, la revedere, Brindavoin, mă grăbesc.           Domnule, aveţi o scrisoare. Ah, dragă Brindavoin, n-am nici un chef s-o desfac, deoarece ştiu oricum ce cuprinde. Dar mai e şi un pachet.           Cu atât mai mult. In pachet sunt roluri, e clar, deoarece nu-i prima oară când văd roluri puse la pachet. Numai ele pot fi atât de neglijent legate cu sfoară. Şi zău dacă n-aş fi fericit să mă spânzur cu această sfoară. Să amânăm deci, până mâine dimineaţă, deoarece noaptea e un sfetnic mai ^ decât seara, cum bine zic filosofii, plus că: nu zic; hop până n-ai sărit groapa… „BRINDAVOIN …da, domnule, toate astea-s foarte bune, şi îmi place şi mie să filosofez, dar acum, din păcate nu-i vreme de aşa ceva, fiindcă domnul director vă roagă să vă ocupaţi numaidecât de această treabă.           BEJART Aşa deci. Numaidecât! (Deschide scrisoarea.) Da, am presimţit-o, Brindavoin, adio Hulubărie Veche în seara asta. Ei, dragă Brindavoin, primeşte drept mulţumire pentru această scrisoare rolul lui Brindavoin.           BRINDAVOIN Doamne fereşte, domnule, eu n-am jucat în viaţa mea pe scenă. BEJART Ţi se va părea cu atât mai interesant.           BRINDAVOIN Domnule, dar vă rog, eu nu sunt actor, sunt doar valetul domnului director.           BEJART Păi asta şi ai de jucat – un valet, mai ales că domnul Moliere pe dumneata te-a descris, asta-i limpede. Nu mă obosi, Brindavoin, strânge trupa.           Brindavoin dispare în deschizătura cortinei. Muzica încetează.           Chambord… O, sărmana mea fantezie, cât de mult îţi lipseşte muscatul. Ce grozav ar fi fost să sporo-văiesc acum cu prietenii în Hulubăria Veche. I-aş fi tras şi-un barbut… Nu simt nici cea mai mică pornire de a mă arunca acum în braţele muzei. Ah, iată şi cortina.           Cortina se deschide. Scena e în întuneric.           Lumină, Brindavoin, lumină! O, hău întunecat, ce de douăzeci de ani încoace mă înghiţi seară de seară, nici astăzi nu mi-e dat să scap de tine. Hm…; Nu prea sunt în voce… O tu, izvor al disperării şj al inspiraţiei… Ah, fir-ar să fie, mult am să mai aştept?           Se deschid trapele şi din ele răsar personajele felinare.           HUBERT Ge-i, şchiopule?           BfiJART O piesă nouă. Mâine-i spectacolul la rege, la Chambord. Deci, Moliere e bolnav. Voi conduce eu repetiţia. Vă rog să nu ţipaţi toţi deodată că n-aud nimic. Brindavoin, cheamă sufleurul! BRINDAVOIN E aici, domnule.           BfâJART Prin urmare, voi fi concis. Domnul Moliere e bolnav şi eu voi juca rolul principal, pe Jourdain. Poanta e că am înnebunit.           HUBERT Am observat mai demult.           BEHubert! … Nu voiam să spun decât că eu, adică Jourdain, burghez parizian, şi om bogat, m-am scrântit, fiindcă mi s-a năzărit că sunt un nobil de vază, asta-i tot. (Către doamna Moliere.) Lucile – fiica lui. Fermecătoare, cum de altfel sunteţi şi dumneavoastră în viaţă.           Doamna Moliere dispare. (Către Lagrange.) Cleonte – amorez! Lagrange dispare.           Doamna de Brie – Dorimene, marchiză, femeie vicleană şi mincinoasă. Nici o legătură cu dumneavoastră cea din realitate.           Doamna de Brie dispare.           Domnul La Thoriliere – marchizul Dorante, un escroc. Ssuzaţi-mă.           Domnul La Thoriliere dispare.

teatru radiofonic Mihail Bulgakov.....https://latimp.eu/?s=teatru+mihail+bulgakov COMEDIE ÎN TREI ACTE             Personajele:           ZINAIDA MIHAILOVNA – actriţa de cinema.           ULIANA ANDREEVNA – soţia administratorului de bloc Bunsa.           ŢARINA.           TIMOFEEV – inventator.           MILOSLAVSKI JORJ.           BUNŞA-KOREŢKI – administrator de bloc.           JŞPAK ANTON SEMIONOVICI.           IOANN CEL GROAZNIC*           IAKIN – regizor de film.           DIACUL.           TRIMISUL SUEDEZ.           PATRIARHUL.           OPRICINICI**           STOLNICI.           CÂNTĂREŢI DIN G-UZLE.           MILIŢIA.           * Variantă arhaică, emfatică a numelui Ivan (N. T.): ** De la opricinină – regimul politic din timpul lui Ivan cel Groaznic; forţele militare şi poliţieneşti ale acestui regim (n.t.).                 Actul întâi.           O locuinţă din Moscova. Camera lui, Timofeev şi, alături, camera lui Şpak, închisă cu lacătul. In afară de asta, an-treul în care se află un difuzor de radio. In camera lui Timofeev e dezordine. Paravane. Un aparat de dimensiuni uriaşe şi de o construcţie neobişnuită, probabil un radio receptor la care lucrează TimofeeV. În apărat-o mulţime de lămpi, tn care se aprind şi se sting lumini. Timofeev are părul vllvoi şi ochii roşii de nesomn. E îngrijorat.           Timofeev apasă pe unul din butoanele aparatului. Se aude un sunet melodios şi plăcut.           TIMOFEEV Din nou un sunet de aceeaşi înălţime…           Iluminarea se schimbă.           Se stinge a cincea lampă… De ce n-o fi lumină? Nu mai înţeleg nimic. Să verificăm. (Calculează.) A doi, A trei… unghiul dintre direcţiile axelor pozitive… Nu înţeleg nimic! Cosinus, cosinus… Aşa e!           În difuzorul din antreu izbucneşte deodată o voce fericită:           …Ascultaţi continuarea operei Pskoviteanka*! după care năvălesc clopotele şi începe să cânte o muzică hirtită.           M-am plictisit de Ioann şi de clopotele lui! Nemai-vorbind de faptul că i-aş deşuruba capul celui care pune asemenea difuzoare. Şi doar i-am spus să-1 scoată, că-1 repar eu! Eu n-am timp! (lese în fugă în antreu şi închide difuzorul; difuzorul scrâşneşte şi amuţeşte. Se întoarce In camera lui.) Unde-am rămas? … Cosinus… Ba nu, administra-           * Operă de Rimski-Korsakov, pe un libret având la bază un subiect inspirat din domnia lui Ivan cel Groaznic (n.t.).           I torul! (Deschide fereastra, se apleacă în afară, strigă.) Uliana Andreevna! Unde-i scumpul dumneavoastră consort? N-aud! Uliana Andreevna! Doar l-am rugat să scoată difuzorul! N-aud. Să ia difuzorul, zic! Spuneţi-i să aibă puţină răbdare că o să-i pun eu un aparat de radio! Va prinde şi Australia! Spuneţi-i că m-a exasperat cu Ioann cel Groaznic al lui! Şi pe deasupra mai şi hârâie! Nu, difuzorul hârâie! Eu n-am timp! Mie-mi cântă clopotele în cap. N-aud! Bine! (închide geamul.) Unde-am rămas? … Cosinus… Mă doare o tâmplă… Unde o fi Zâna? Acum ar fi bun un ceai. (Se apropie de geam.) Ce om ciudat… cu mănuşi negre… Ce-o fi vrând? (Se aşază.) Să mai încerc totuşi… (Apasă pe butoanele aparatului, declanşând acelaşi sunet îndepărtat şi melodios şi schimbând lumina înlămpi.) Cosinus şi clopote… (Notează ceva pe o hârtie.) Cosinus şi clopote… şi clopote… cosinus adică… (Cască.) Sună, hârâie… ce administrator muzical… (Picoteşte şi adoarme chiar lingă aparat.)           Lumina în lămpi se schimbă. Apoi se stinge. Camera lui Timofeev se cufundă în întuneric şi nu se mai aude decât sunetul îndepărtat şi melodios. Se luminează antreul. Intră Z i n a i d a Mihailovna.           ZIXAIDA (în antreu, ascultă eu atenţie sunetul melodios): E acasĂ. Încep să mă tem de-a binelea că va înnebuni cu aparatul ăsta. Sărmanul de el! … Şi acum îl mai aşteaptă şi lovitura asta… Am divorţat de trei ori… Da, de trei ori, pe Zuzin nu-1 mai pun la socoteală… Niciodată însă n-am simţit o asemenea emoţiE. Îmi imaginez ce o să urmeze! Numai de n-ar ieşi scandal! Sunt atât de obositoare scandalurile astea… (Se pudrează.) Ei, înainte! E mai bine să tai fără întârziere nodul gordian… (Bate la uşă.) Koka, deschide!           TIMOFEEV (în întuneric): A, fir-ar să fie! … Cine naiba-i acolo?           ZINAIDA Eu sunt, Koka.           Camera lui Timofeev se luminează. Timofeev deschide uşA. În locul radioreceptorului e un aparat straniu, nemaivăzutKoka, tu nu te-ai mai culcat? Koka, aparatul ăsta te va distruge. Aşa nu mai merge! Şi iartă-niă, Koka, dar toate cunoştinţele mele afirmă că e imposibil să vezi trecutul şi viitorul. E o idee pur şi simplu dementă, Koka. O utopie.           TIMOFEEV Zinocica, eu în locul tău n-aş fi atât de sigur că acele cunoştinţe ale tale se pricep la asemenea probleme. Pentru asta trebuie să fii specialist.           ZINAIDA Iartă-mă, Koka, dar sunt printre ei specialişti formidabili.           TIMOFEEV înţelege odată că pe undeva e o. mică greşeală, una micuţă de tot. O simt, o intuiesc, uite e pe-aici pe undeva… hoinăreşte pe-aici! Şi o voi prinde. ZINAIDA Zău că e un sfint!

Repetiţie generală cu piesa cetăţeanului Jules Verne în teatrul lui Ghennadi Panfilovici, cu muzică, erupţia unui vulcan şi marinari englezi 4 ACTE, CU PROLOG ŞI EPILOG.           Actul întii, al doilea şi al patrulea se petrec pe o insulă pustie, actul al treilea în Europa, iar prologul, în teatrul lui Ghennadi Panfilovici.             Personajele:           GHENNADI PANFILOVICI, directorul teatrului, tot el lordul Bduard Glenarvan VASILI ARTUROVICI DIMOGAŢKI, tot el Jules Verne, tot el Kiri-Kuki, un vântură-lume aciuat la curte NIKANOR METIOLKIN, regizor secund, tot el – lacneu Paspartu, tot el ii pune samovarul lui Ghennadi Panfilovici, tot el este papagalul vorbitor.           JACQUES PAGANEL, membru al Societăţii de geografie LIDIA IVANNA, tot ea lady Glenarvan GATTERAS, căpitan BETSY, camerista lui lady Glenarvan SIZI-BUZI al II-lea, harap alb, cârmuitorul insulei LIKKI-TIKKI, conducător de oşti, harap alb SUFLERUL LIKUI ISAICI, dirijor TOHONGA, un harap din gardă KAI-KUM, primul băştinaş pozitiv FARRA-TETE, al doilea^Mştinaş pozitiv MUZICANTUL cu trompeta SAVVA LUKICI GARDA DE HARAPI (negativă, dar care spre final se căieşte), BĂŞTINAŞI şi BĂŞTINAŞE ROŞII (pozitivi şi în gloate imense), HAREMUL LUI SIZI-BUZI, MARINARI ENGLEZI, MUZICANŢI, ELEVII TEATRULUI, COAFORI şi CROITORISe deschide o parte a cortinei şi apare biroul şi cabina de machiaj a lui Ghennadi Panfilovici. Masă de scris, afişe, oglindă. Ghennadi Panfilovici – roşcat, ras, cu multă experienţă, stă la masă. E supărat. Undeva se aude o muzică plăcută, foarte ritmată, şi voci înfundate, nefireşti (se repetă scena balului).           Metiolkin atlmă In cer printre nişte sfori încurcate şi clntă: „Iubit-am eu şi pllns-am eu, dar m-a distrus escrocul meu”. Ziua.                 GHENNADI Metiolkin!           METIOLKIN (cade din cer în birou): Aici, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI N-a venit? METIOLKIN Nu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Da la el acasă aţi trimis?           METIOLKIN De trei ori a fost curierul. Camera-i încuiată cu lacăt. A întrebat-o pe proprietăreasă când e de găsit şi aia cică: „Vai, domnule, păi nu-l dibui nici cu câinii!” GHENNADI Scriitor! Ptiu, lua-l-ar dracu să-: ia!           METIOLKIN Să-l ia dracu, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Ce tot orăcăi ca un papagal? Dă-mi raportul! METIOLKIN Am înţeles. S-a rupt fundalul Măriei Stuart, Ghennadi Panfilâci. GHENNADI Că doar n-o să-ţi repar eu fundalurile? Ce-mi vii cu fleacuri… Cârpiţi-l. METIOLKIN E plin de găuri, Ghennadi Panfilâci. Dăunăzi, când l-au coborât, vedeai prin el mânuitorii de decoruri…           Sună telefonul.           GHENNADI Pune-i un petec. (La telefon.) Da. Teatrul. Nu dăm invitaţii. Cu tot respectul. (Pune receptorul.)           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN           Ce oameni, domnule! Când se suie în tramvai doar nu se duc să-i ceară conductorului bilete de favoare, nu? Dar la teatru, nu ştiu de ce, consideră că e sfânta lor datorie să meargă pe gratis. Zi şi tu dacă asta nu-i nesimţire! Curată nesimţire! Mai departe.             Nişte bani, Ghennadi Panfilâci, pentru petec. Ard de nerăbdare să-ţi dau. Cam cinci sute de ruble, nu? Cum i-am dat şi pungaşului ăluia!… Te duci şi-ţi tai o bucată… (Telefonul.) Da?… Nu dăm bilete de favoare. Da. (Pune receptor ui.) Ce ţipi! Te duci… (Telefonul.) Nu dăm nimănui (Pune receptorul.) Pedeapsa lui Dumnezeu! Te duci deci, şi iei fundalul… (Telefonul.) Ah, de-ai crăpa odată!… Cum? Nu dăm la nimeri!… Pardon… Evgheni Romualdovici! Nu v-am recunoscut vocea. Cum să nu… cu soţia? Fermecător. La opt fără un sfert vă rog să poftiţi la casă. Toate cele bune. (Pune receptorul.) Metiolkin, fii bun, spune-i casierului să-i oprească dracului ăstuia acvatic două locuri în loja a doua. Care drac, Ghennadi Panfilâci? Păi responsabilul cu conducta de apă. Am înţeles.             Prin urmare iei… Da-i mare gaura? Nicidecum, mică. Cam cinci-şase arşini. După părerea ta, una mare ar fi de vreo trei verste, nu? Sucit mai eşti! (Gânditor.) Ioann cel Groaznic n-o să se mai joace… Deci uite ce-i-Te duci şi tai din el o bucată potrivită. Ai înţeles? Înţeles. (Strigă.) Volodia! Iei o bucată din fundalul lui Ioann cel Groaznic şi croieşti din ea un petec pentru Măria Stuart!. N-o să mai jucăm Ioann cel Groaznic… L-au interzis… Or fi ştiind ei de ce… Ce treabă ai tu?… Telefonul. (ascultă): Nu, nu dau. (Pune receptorul.) Ce mai e?           GHENNADI           METIOLKIN Spuneţi-le dumneavoastră elevilor, Ghennadi filâci, asta-i nesimţire curată. îşi şterg feţele c”l jabalele. GHENNADI Nu înţeleg nimic.           METIOLKIN GHENNADI           METIOLKIN GHENNADI           Le-am dat jabale pentru Prea multă minte strică*, iar ei le folosesc în loc de cârpe, la demachiat.           Ah, jabourile?! Bandiţii! Bine, o să le spun. (Sună telefonul. Fără să ridice receptorul). Nu dăm bilete de favoare la nimeni. (Telefonul amuţeşte.) Du-te.           Am înţeles. (Iese.)

— Vă rog, luaţi loc, masa e liberă, vin imediat s-o curăţ. Doriţi o bere sau ceva de citit?           — Vasia, bibliotecarul se interesează, ce poftim, o carte sau o halbă de bere?           — Mi. Mie să-mi a. aducă un ca. Caiet şi-o felie de pâine cu unt.           — Nu ţinem caiete.           — Oh! Mătăluţă. Votre maman. Găgugâlcugât.           — Vă rog! Ştiţi cui să vă adresaţi cu asemenea expresii imposibil de redat pe hârtie.           — Pro. pro. Protestez!           — Om bun, adu-ne două halbe, dar din acelea pântecoase.           — Aveţi un abecedar şi capodopera tovarăşului Buharin?           — Nou-nouţă, acum am primit-o, e încă călduţă. Gherasim Ivanovici! Deci un Buharin şi-o jumătate de blondă.           — Co o porţie de icre de crap.           — Dumneata, tot peşte?           — Mie adu-mi ceva de citit.           — Ce-aţi dori?           — Să zicem, ceva scurt şi bun de Gogol.           — Doriţi să-l împrumutaţi? Nici nu poate veni vorba! Împrumutul cărţilor e interzis prin lege. Umpleţi-vă burdihanul şi-ntre timp citiţi cât vă pofteşte inimioara.           — Am cerut un şniţel vienez. Cât să mai aştept, până la Judecata de Apoi?           — Nu vă agitaţi. Abia răsuflu. A trebuit să alerg până-n fundul pivniţei după Programul de la Ehrfurt.           — Iată-l, poftiţi!           — Ura! De dimineaţă stau şi-l aştept. Să citim un rând în cinstea dumneavoastră!           — Abia acum îmi dau seama că sunteţi beat ca un porc. Ce vi s-a urcat aşa la cap?           — Belinski, criticul.           — Să bem în cinstea criticului!           — În cinstea preşedintelui colţului cultural! Onoraţi-ne cu două numere din martie.           — Psst! Hei! O porţie de şuncă vă rog! Iar pruncului un meniu comsomolist, să se mai dezvolte.           — Vă pot recomanda istoria mişcării muncitoreşti.           — Bine, adu mişcarea muncitorească. Las' să se deştepte, afurisitul.           — Dintre toţi autorii, cel mai mult îmi place Muscat Otonel.           — E un tip celebru. Îi întâlneşti numele în toate reclamele, pe toate clondirele de seamă.           — Uite cum zboară garsonul, ca un vultur.           — E-un băiat de aur. Se străduieşte să-i mulţumească pe toţi şi pune atâta inimă în ceea ce face.           — E-un înger!           — Gherasim Ivanovici, în numele întregului colectiv de cititori, ura!           — A. amintiţi-vă un. Uneori, pri. Prieteni, să ci. Citiţi câteva pagini în ci. Cinstea lui!           — Dacă o-mbulinează, îl îngropăm cu toată pompa. O va duce mai bine acolo, jos, decât a dus-o aicea, sus.           — Finit-kaput!           — Toarnă, frate, toarnă. Fără milă. Hai, să trăieşti!                                                                           SFÂRŞIT