Paul Goma

Paris, 28 iunie 2001 „Despre Pleşiţă” „Despre Pleşiţă” am scris, primul, în februarie-martie 1978 – şi a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii «Culoarea curcubeului» (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 şi, imediat după scoaterea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit – prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu).           Am publicat încă în martie 1977 – deci pe când eram liber-şi-încercuit în Drumul Taberii şi adunam semnături pe Apelul nostru cerând respectarea drepturilor omului; revista germană «Der Spiegel», italiana «Europeo» au publicat fragmente din „Jurnal de iarnă” – pe care l-am inclus în volumul de mărturii «Cutremurul oamenilor, '77 – Culoarea curcubeului».           Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-1 cunoşteam pe Pleşiţă. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtând numele: Pleşiţă…           Ei bine, un astfel de om – în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele -exista! Ba chiar era general şi comandant-şef al Securităţii. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact – direct şi contondent – a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălând limba română chiar mai cizmăreşte decât Ceauşescu. Timp de o lună de zile n-am ştiut cum îl cheamă, deşi îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai, de la colonelul Vasile Gheorghe că poartă numele: Pleşiţă Nicolae, că e general, că e şeful Securităţii şi că „e un tovarăş foarte bun la suflet, un om care-ţi vrea numai binele”           Constatasem, încă înainte de a şti ce hram poartă şi al cui tată este şi cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înţelegea el prin „a vrea binele cuiva…” După liberare, după exilare, „impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu…- apoi de minerii din Valea Jiului, din august '77 – cum şi cât şi pe unde le vroise şi lor numai binele (printre câte mii, alţii?) generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă.           Mai ştiusem – de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. şi de la poliţiştii francezi: acest Pleşiţă era comanditarul (româneşte: năimitorul) arabilor care atentaseră la viaţa Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie – la Bucureşti – eram convocat la «ei», la Ministerul Securităţii aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviţei: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soţia şi copilul, în Franţa, cu o viză turistică… Printre alte avertismente («că cum se te comporţi, c-adica să nu scrii, domle, că ce şi cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru şi partidului nostru…»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumeşte: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am „un mic semn” de la ei, că Mâna Securităţii e lungă şi că ne ajunge oriunde ne-am ascunde… „Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, „alaltăieri” (vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de „necunoscuţi”; scăpase cu viaţă doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poştaşul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferinţa de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât „opera” Securităţii. Am re-repetat avertismentul lui Pleşiţă din seara zilei de 19 noiembrie, la Bucureşti (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu „Mâna Securităţii care este lungă”, în afară de responsabilitatea în atentatul la viaţa Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lăuda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pacepa…), Pleşiţă Nicolae este vinovat de: înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă;           Explozia clădirii Europei libere de la Miinchen (soldată cu victime);           Tentativele de: a) otrăvire a copilului meu, Filip, prin „o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) răpire (de două ori) a copilulului de la grădinţa de pe rue Manin, de către „une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea – care damă-înroşu se prezentase ca o prietenă a casei, explicând că noi, părinţii suntem reţinuţi la un congres (!), deci să-i încredinţeze ei copilul…;           Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferinţa de presă cu drepturile omului în România; „Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid şi care i-au rănit pe Nicolae Penescu şi pe Şerban Orăscu – însă pe mine „Hruşciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea – însă 1-a rănit pe şeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti;           Tentativa de otrăvire (a mea) şi de „lichidare – oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 – prin securistul de mulţi ani stabilit în Franţa, pseudonimatul Haiducu;           Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliţiei germane…           Legăturile lui Pleşiţă cu „Carlos” nu mai constituie un secret, însă noi, încă înainte de decembrie 89 îi bănuiam, printre executanţii „Salutărilor de la Bucureşti”, pe membrii „echipei Carlos-Sacalul”.           Numai pentru cele înşirate mai sus Pleşiţă-Ploşniţă Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii – acolo să-şi scrie memoriile de „patriot” – corectez: să le dicteze altui mare-român: „Profesorul Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, tovgeneralul nu este în stare să deseneze pe hârtie şi alte „semne”.           Acum câţiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această jivină analfabetă, arătânie-necuvântătoare unor publicaţii securiste-acoperite (ca 'Adevărul-Scânteia, Lumea' şi derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleşiţă nu se deosebea, în esenţă, de ceea ce scotea pe urechi căprarul Pelin -subordonatul lui I. C. Drăgan la „antena” de la Milano – prin Cărţile Albe.           Tristeţea: nu ceea ce «minţea» Securitatea (a cărei vocaţie, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, «să dezinformeze» nu are ea o Secţie de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul corectez: oiul (masculul oii) – de cititor român. Acela care, chiar dacă ştia – cum să nu ştie, doar trecuse şi el, sau măcar ta-su, prin labele Spurcatului Organ!- de frică, nu numai că repeta cu glas, în jur, „varianta” Securităţii (uneori despre sine însuşi) – dar cu timpul a ajunsese să creadă în Adevărul 'Scânteii'; în Adevărul Editurii Vremea (prin «Memorialul Ororii»); în Adevărul «Cărţii Negre a comunismului», cu «Addenda», falsificatoare a istoriei contemporane, varianta aranjată de cvadriga Blandiana-LiiceanuOnişor-Rusan; în Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat la Humanitas, în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleşiţă, în adevărul lui Pleşu, prin «Dilema», adevărul lui Buzura, prin Fundaţia Securistă Cândia şi, încheind cercul: în Adevărul Cărţilor Albe ale Securităţii…

Paris 11 iunie 2002           Am mai spus-scris – şi bine am făcut:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul Ceauşescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării şi din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990 a retras din librării volumul de mărturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, '77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. Operă în care a fost susţinut până în pânzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameşteanu şi de subordonaţii săi de la revista 22;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărţi, printre care şi ale romanului meu Gardă inversă;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectând fantezist şi scoţând, în 1993 şi 1995 două broşurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români – dealtfel nedifuzate…;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echinox, a solicitat şi a obţinut bani de la Soros apoi… Nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar 1-a anunţat (în revista 22) ca… Editat;           Patru editori-prieteni – toţi patru, nu doar alfabetizaţi, ci reprezentând piscuri ale culturii române cotidiene – care, cu toţii, îmi solicitaseră volumele în chestiune…           Şi pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a/7-a oară:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-uhxi prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârşit curaj, scriitoricimea cu ale sale părţi sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă;           Pentru a-mi – totuşi – închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» – şi… N-am mai fost editat!;           Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunţat în 1999 că nu-1 va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară – şi aşa a fost.           Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi:           Întors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni, am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicând textele publicistice în câte 15-20 exemplare şi trimiţându-le prin poştă.           Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ţinut să împiedece „difuzarea prin poştă a materialelor duşmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenţii mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliaţi (Piatra Neamţ, Constanţa, Cluj, Fălticeni, Bucureşti), plicurile conţinând textul eseului „Basarabia şi «Problema» „ au ajuns la destinaţie după… Două luni de zile – însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie – adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebând: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituţie? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Şi – oare – se va fi ştiind acolo-sus ce se petrece aici-jos?»           Nici înainte de 1989 şi nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil nu judecam: „Dac-ar şti Tovarăşul ce fac ăştia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!”           La sfârşitul lunii aprilie mi-a telefonat de la Bucureşti Ana Blandiana, anunţând că în 29 mai va avea loc un colocviu în care se va vorbi şi despre „Mişcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioşi „Mişcarea Goma” şi îmi explica semnificaţia ei pentru istoria României…           — Încheind: „Ştiu că, după Revoluţie, lupta dumneavoastră şi, în general, atitudinea fermă pe care aţi avut-o nu au fost preţuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoriceşti, nici chiar în cele ale societăţii civile. Ele nu şi-au primit cuvenita recunoaştere (subl. În text). In virtutea a ceea ce reprezentaţi, aţi aşteptat, cum era şi firesc, să fiţi învitat în România şi nu aţi fost. Este, poate, şi vina mea. A sosit, cred, timpul să trecem peste toate divergenţele şi incomprehensiunile trecutului, să vedem ceea ce ne uneşte. Invitându-vă acum, oficial, aş dori să îndrept această greşeală, în numele unei ţări care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aştept în România.           „Preşedintele României „Ion Iliescu”           Am răspuns pe dată: „Paris, 1 mai 2002 „Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României (,) Ion Iliescu».           „Paul Goma”           Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulţi; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproşează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleşiţă că nu mă lichidase în 1977 – fie şi în 1981, în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuţiei Ceauşeştilor) peste măsură de inteligent ca să înţeleg – şi să accept: „revoluţia” era curat-Caragiale: cu voie de la poliţiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentându-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea „acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate în continuare, de KGB – la Chişinău – de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti».

Celebrul scriitor şi disident Paul Goma ne-a trimis, în exclusivitate, spre publicare un text al sau, care deja a constituit subiect de polemica aprinsa în ZIUA intre Gabriel Andreescu şi Radu Portocala. Paul Goma ne-a scris, în stilu-i unic, sa consideram tipărirea textului „Sa învăţăm de la evrei.?” „ca un drept-de răspuns (de-a-ndoaselea)”. De altfel, în editorialul sau din pagina 6, Gabriel Andreescu revine asupra subiectului cu episodul trei al polemicii. Prestigiul autorului de mare disident şi scriitor ne-a convins sa publicam integral textul, care în mod cert va declanşa un adevărat război mediatic. ZIUA precizează ca nu îşi asuma responsabilitatea pentru conţinutul materialului. (R. C. P.)           SA ÎNVĂŢĂM DE LA EVREI.?           Răsunetul planetar al comemorării, în acest început de an 2005, a deschiderii lagărului morţii de la Auschwitz (a găsirii, a datului-peste – de către Armata Rosie, care trecea şi ea pe-acolo – şi nu a „liberării”, cum se spune-scrie) ne umple – pentru a cata oara?           — De admiraţie: iată, după atâta amar de timp rezultatul ne-uitarii; iată fructul memoriei întreţinută cu tenacitate, cu sacrificii; iată biruinţa unei comunităţi martirizate de nazism – vreme de doisprezece ani – asupra amneziei.           Admiraţie – şi gelozie:           Noi, ne-evreii, supliciaţi de comunism peste jumătate de secol nu am fost capabili de „asa ceva”. Adevărat, din 1940 pana în 1989 fusesem supuşi operaţiei de des-creierare, de extirpare a memoriei, de înlocuire a ei cu talaş: „istoria URSS”, „Curs scurt.”, „istoria RPR„, „Tezele.„, „limba maldavineasci„ şi atâtea şi atâtea sintagme, cuvinte goale, nu doar false, ci ofensante la adresa adevărului istoric şi la onoarea naţiunilor noastre nerusesti. Noi, romanii, am moştenit, am produs puţine „hârtii” şi nu am făcut efortul de a consemna intamplarile-ce-ni-s-au-intamplat, pentru a lăsa urmaşilor, urme. Daca adăugăm la tarele genetice şi inapetenta, incapacitatea de a realiza – şi de a practica – cronologia, ne-am autoportretizat fidel.           „Sa fie buna imitaţia raului?”           Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus ca – de ce nu?           — A venit momentul sa facem ca ei, sa copiem pana şi acţiunile lor ne-morale (ne-crestinesti), ca de pilda minciuna-etnica; ca de pilda în ne-uitarea raului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu „un”, ci „doi ochi pentru un ochi”).           Oare? Sa fie buna imitaţia raului?           Din 1990, când s-au (intre) deschis arhivele comuniste, la cea mai neînsemnată tentativa a victimelor bolşevismului de a depune mărturie despre calvarul lor, călăii noştri, speriaţi de un Nürnberg II, tipa, temându-se de dreapta răzbunare: „Fara violenta!” Si: „S-a început vânătoarea de vrăjitoare!”, Despre calai.           Vasăzică asa: după decenii de teroare oarba, sălbatică, cei care ne terorizaseră, ne umiliseră, ne jefuiseră, ne lăsaseră fara părinţi, fara casa, fara scoala – fara tara (dar nu fredonau ei în coltul gurii.           Imnul RPR, pe muzica lui M. Socor, pe versurile lui A.           Toma, modificate: „Azi tara ta e casa mea”?). Ei, teroriştii, vânătorii de oameni nevinovaţi cei care arestaseră, torturaseră, reeducasera-ca-la-Pitesti, asasinaseră fara tresărire, fara teama ca vor da vreodată seama – în momentul în care s-a întrezărit perspectiva unei, în sfârşit! Justiţii, au cerut, guiţând (ca Buzura, în ianuarie 1990). Sa nu care cumva sa se exercite vreo violenta asupra lor! „Fara violenta!” implorau-somau, pentru ca ei, călăii noştri personali şi bestiali nu suporta violenta!; ei, auxiliarii ocupantului sovietic, cei care, mult mai putin din fanatism ideologic marxist-stalinist-trotskist, din rasism-bolsevic, din antiromânism feroce (care exista, exista! Mai ales la unguri, iar când ungurul era şi evreu, sa ne păzească Dumnezeu!           — şi nu ne-a păzit), mai degrabă pentru pentru a zmulge-pastra avantaje materiale, se dovediseră a fi executanţi, nu doar orbi, ci cu mult spirit de iniţiativă – de prin 1990 zbiară ca din gura de şarpe, acuzând (de sa se audă la Strasbourg, la Washington, la Tel Aviv) ca în Romania „tradiţional antisemita” se încalcă drepturile omului! Aşadar: ei, victime ale naziştilor 12 ani (1933-1945), de şaizeci de ani tot vânează nazişti, insa victimele comuniştilor – din 1917 ruşii, noi din 1940 – nu avem voie să-i acuzam pe torţionarii comunisto-sovietisti pentru crimele lor – fiindcă, draga-doamne astfel ne dedam „Vânătorii de vrăjitoare!”           Or, după Ukazul impus de ei, cel care este violent cu violenţii, care vânează vrăjitoare este. Fascist!           Antisemit! Tuberculos!           Ar fi comic – daca nu ar fi tragic:           Din exact 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate prin violenta, apoi din 23 august 1944 în Romania întreagă ocupata de Armata Rosie, ei, komisarii veniţi pe tancurile sovietice aplicaseră cu seninătate (si cu sudoare, sânge din partea noastră) vanatoarea-de-vrajitoare numita: „lupta de clasa” (si de-rasa, dar aceea nedeclarata – insa aplicata).           Nevinovaţi cu zecile de milioane din comunităţile europene ocupate de sovietici şi comunizate, în primul rand poloneza, au fost „lichidaţi”, nu pentru vreun act potrivnic ideologic, ci pentru. Potenţialitate: „Ar putea, la un moment dat, sa.”: (in realitate programul bolşevic urmarea distrugerea elitelor naţionale). Decenii lungi, nu doar capii familiilor, ci toţi membrii au fost, fie arestaţi, atâţia dintre ei asasinaţi, fie „doar” alungaţi din case, din scoli, din spitale, declasaţi social, penalizaţi material.           „De ce am ierta greşiţilor noştri?”           Si iată-i pe călăii noştri, indignaţi pana în pragul apoplexiei, tot pe noi, victime, acuzându-ne ca ne dedam la vânătoare de vrăjitoare!           De ce nu i-am imita şi în asta, zicând şi noi cum ziseseră ei: „De ce nu ne-am deda.?”. la vânătoare de bolşevici?           De ce am ramane, în continuare, robi ai moralei creştine, de ce am trece peste ofense, nedreptăţi, agresiuni? De ce am ierta greşiţilor noştri?           — Bieţii de ei, cei care obosiseră tot chinuindu-ne, tot „reprezentându-ne”?

(a cincea variantă: 25 martie 2001)                 UNU.           OCTOMBRIE           2 Octombrie 2000           Totul a început cu un telefon de la Catherine.           M-am zmuls, lăsând o parte din rădăcini, dar.           Acum, după mult-mult timp de la acel telefon pot să mă odihnesc. Chiar să mă adun; să recapitulez.           Cea mai bună terapie: scrii pe hârtie cum te-au durut pe tine la inimă rădăcinile zmuls-rupte. Şi nu te mai dor chiar atât de foarte tare.           Am fost tentat să încep aşa: „Eram sigur că.” – apoi să continuu a-mi arăta muşchii solitudinii. Ai solitaritudinii. Ai solo'.           Şi nu eram sigur de nimic. Nu întrevedeam ce va fi peste apă, dincolo de linia marcând graniţa dintre literatură – fie ea realistă – şi realitate (fie aceea şi literaturizată).           Când n-ai încotro, te azvârli în naraţiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie. Nu-ţi place să începi cu începutul, îţi place să începi cu, de pildă, sfârşitul, apoi s-o mai rotunjeşti preţ de o paran-teză-două-trei-patru şi abia când cititorul este gata obosit, sătul de amânare – atunci să te porneşti pe povestire.           Aşa am făcut şi acum. Apoi am refăcut – deci, ca niciodată, n-o mai târcolesc, o intru dintr-una:           Era dimineaţă, devreme. A sunat telefonul.           O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, şi-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine.           Mi-a comunicat că ea este Catherine; apoi m-a întrebat dacă e posibil una ca asta: să o fi uitat eu pe Catherine?           M-am scăzut mental, n-am răspuns – ce să-i fi: nu numai că n-o uitasem (pe Catherine?), dar mi-o crescusem, în lipsă. Am tăcut, mai departe.           Atunci Catherine a chicotit, şi a adăugat: numele ei de fată este.           — A rostit un nume de familie basc, inconfundabil. Inuitabil. Şi că să ne întâlnim – imediat, fiindcă ea are mare nevoie de mine – şi iar a chicotit.           Înţeleg acum: nu exista nici o linie, nici un şanţ, nici o frontieră între lumea scrisă şi cea nescrisă, doar ţeava privirii mele, căutând-o; nici o deosebire dintre ficţie şi infanterie, nici o contradicţie de esenţă între mine şi ea. şi ele. Şi elea. Înţeleg şi înţeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi. Din nimic nu mai poţi da-înapoi – nici măcar din dat-înapoi. Iar dacă m-am oprit din mers-înainte nu înseamnă că pot face cale-ntoarsă, că pot şterge tabla cu buretele, că mă pot pregăti pentru altă poveste a vieţii trăită cu creta.           Deci, totul a început.           Vezi? Cât de greu mi-e să intru direct în naraţiune; în naraţio-nare? De aceea mă voi fi protejând prin evitare. Prin amânare – cunosc metoda; am mai practicat-o, cu oarecarea îndemânare, în „Gherla”. Să fie întrebat Ţepeneag: el m-a lăudat pe undeva, într-o cronică parcă, n-o am, el mi-a povestit-o – când a apărut „Gherla”, la Gallimard (în 1976) eu mă aflam în România. Nici el nu mai avea cronica aceea, el nu păstrează hârtii de-ale altora, nici ale lui despre alţii, în care a scris de-bine. Le aruncă. Păstrează scrisorile adresate lui. Pe acelea le publică după 30 ani, prezentate apoi comentate în cel mai pur stil coniric.           Dar parcă pornisem de-a dreptul.           Cu Dumnezeu înainte – re-pornesc.           Aşadar, totul a început cu telefonul prin care mă anunţa că are nevoie de mine. Mare de tot nevoia. Poţi rezista când cineva îţi spune că are nevoie de ajutor? Mai ales când cineva e o ea? A început deci.           Totul a început cu-prin-în-la Catherine.           A început. De parcă ar mai avea importanţă, aici, cum-ul, odată ce s-a clintit din loc. Nu are şi are: o carte bine pornită are mari şanse să binecontinue (ce iese: om muri şi om vedea), însă nu poţi scrie o carte dacă nu ai început-o de unde trebuie începută, dacă nu ai pătruns în ea pe-aici, prin orificiul acesta, dacă nu te-ai introdus prin gaura aceasta, vârât în gura de-aici, intrat prin poarta asta, strecurat prin uşa aşteptând să fie dezîncuiată – cu cheia cea bună, adevărata, unica.           Ar fi singura apropiere de muzică. Nu de oricare, numai de cea populară şi de jazz. Acolo muzicanţii înainte de a concerta (nu strigau lăutarii ţigani din Codlea: „Noi s'tem clasă concertoare!”?) încearcă, îşi sună o vreme, nu tonalitatea în special, ci tonul (în general) în care va fi prezentată întâia melodie – şi a doua şi a cincisprezecea, din acea zi. Spre deosebire de formaţiile de cameră şi simfonice unde, înainte de concert, interpreţii îşi acordă şi îşi încălzesc instrumentele – atât, nu au nevoie să caute, să caute, până să găsească locul, locşorul, cuibul, să se cuibuşească în el: au partiturile pe care cei mai mulţi le ştiu pe de rost. şi care pentru mulţi dintre ei ţin loc de muzică. Te întrebi dacă nu aveau dreptate concertorii din Codlea.           Ca să mă abată de la. Altfel nu mai ajung să ies din paranteze-n paranteze-n paranteză.           Azi sunt copios confuz – mai ales că astă-noapte, la orele două, am împlinit 65 ani, însă mâine am să (-mi) revin. şi chiar de n-am să izbutesc să construiesc o succesiune de întâmplări, măcar am să încerc să fac mormanul de fapte şi de stări accesibil celui care ar avea ideea trăsnită de a succesiona simultanul (cine are urechi de auzit să pipăie; şi să urleze).           3 octombrie.           Când a început? Adevăratul început va fi început atunci când Catherine a început. A fi-fire. Atunci când Catherine a. Nu un adevărat (sau: un prim – şi nu o Catherine) început – deşi acela poate fi socotit unul dintre începuturile începutului.           Oricum, în timpul continuării am simţit că. Nu: am ştiut, simţirea e încă nesigură, în faza căutării, a pipăirii, pe când ştiutul este!

Dar nu-mi puteam aminti nimic Doar atât – că am atins pe Altceva, pe Altcineva care, ştiindu-mă, m-au respins           Nichita Stănescu, A treia elegie pătrunde în cameră intră în cameră, firesc, aşa cum a făcut mereu, mereu până acum intră cum a intrat de-atâtea ori, fără oprire şi se opreşte dincolo de prag la un pas dincolo de prag păşise peste prag cum de mult nu mai păşise, drept, fără a se mai strădui să potrivească să treacă dreptul întâi, totdeauna cu dreptul treci pragurile, obişnuinţă care, abia acum înţelege, îl complicase inutil, îl umpluse de spaime şi de speranţe care, la rândul lor, cereau pregătiri pentru piciorul drept iar ce ieşea din pregătiri îl obliga să păşească peste pragurile următoare cu dreptul, numai cu piciorul drept acum e înviorat, curăţat ca sub duş de toate poticnelile, de toate obligaţiile pe care şi le singur impusese ca să nu fie obligat să le respecte pe cele din afară nu mai este dator nimănui şi pentru nimic, oprit dincolo de prag sau dincoace? Fără să caute întâi din ochi întinde mâna dreaptă lateral, cu palma răsucită spre perete, bâjbâie pe lângă canat, în căutare întrerupătorului nu-1 găseşte, dar negăsirea, departe de a-1 nelinişti, îi împroaşcă în obraz o rafală de vânt proaspăt, cu zloată bună aşa sa întâmplat totdeauna în aceste două săptămâni de când Doctorul, după ce se convinsese că îi urmează neabătut prescripţiile, îi dăduse permisiunea mai ales că din camera lui se aude când e chemat îşi poartă braţul drept ţeapăn din cot, şi-1 mână în sus, în jos, mereu la fel de lung, în căutarea întrerupătorului numai în odaia EI s-a păstrat, de la vechea instalaţie electrică micul robinet de alamă pe care trebuia să-1 răsuceşti îndelung, răbdător, în gol, să-1 tragi, împingi, apeşi, înclini, ca să se realizeze contactul Ilarie caută din ochi prin întunericul odăii întunericul nu-i întuneric, doar aer lăptos, străluciu           Ilarie caută prin lapte şi limpezime patul EI caută patul Ei, patul îl găseşte în stânga uşii, măsuţa joasă lipită de el – în partea opusă noptiera – măsuţa joasă lipită de căpătâiul patului, măsuţa trusa nichelată, deschisă alcoolul f i o 1 e 1 e pe patul de vată, înşirate ca într-o cartuşieră fiolei e ocupând întreg orizontul           Şi şi obrazul EI nu se vede, umbrit de tăblia înaltă           Şi şi mâna stângă aşezată deasupra pe cearşaf e ţinta unui tun de lumină           Şi şi nu tun, mai degrabă deget, deget de lumină se preumblă pe mână şi nici deget, mai bine limbă, limba de lumină linge mâna de la cot până în vârful fiecărui deget şi înapoi           Şi mâna EI cu vinele umflate, vinete sub piele cauciucoasă, cenuşoasă           — Să deschid fereas' gândeşte Ilarie, auzind mirosul dulceag şi mai auzind: Azi ai întârziat, ce-i cu tine, de obicei îmi ieşeai în întâmpinare, ba chiar mă obligai să îşi aduce aminte că intrase fără să fie atent la piciorul cu care păşeşte – dacă am călcat cu stângul?           — Dacă nu mă mai liberez?           Şi dacă nu m-a chemat?           Poate că doar gemuse           Şi dacă a murit?           Adineauri, adică mai demult, dar el, neatent, el întârzietor, zăbovise şi întârziase unsprezece ani şi – Doamne, de s-ar sfârşi odată, să nu se mai, să nu ne mai, să nu mă mai am rostit de nerostitul Desarsfarşiodată mâna dreaptă caută comutatorul, îl caută grăbit, fiindcă acolo, în pat e Catin'           Catinca, în pat, pe întuneric, Catinca aşteaptă în patul aşezat în colţul dintre fereastra ca jaluzelele coborâte şi dulap atinge comu' cu încheietura mâinii – prea departe – îşi retrage mâna, robinetul de alamă se mută, alunecă prin palmă, aproape gâdilindu-i degetele, degetele apucă robinetul de ala' sub explozie, camera se transformă dar dacă era gata transformată? Dacă e altă cameră? Şi nu e aceeaşi, acum se îngustează-lăţeşte – în doi timpi UŞA uşa uşa nu mai pe peretele opus, ci în dreapta ŞIFONIERUL nu mai, s-a mutat şi el, rămas căscat, de butonul sertarului atârnă Puloverul Negru cu mâneci trei-sferturi GHETELE ghe', 'Tele se ceartă, ponciş, cu pielea lor arsă arsă arsă de urină pielea pe la vârfuri şi îndoituri şi roasă în dreptul gleznelor în interior şi da şi s-a liberat şi Teodora şi Teodora, dar nu s-a instalat în camera dinspre grădină, s-a liberat şi s-a aşezat aici împreună cu şi poate dorme la ea, dar şi-a lăsat puloverul şi ghetele aici, i le-a arătat Catincăi, i-a povestit de-acolo şi, după ce i-a povestit de-acolo a lăsat-o pe Catinca să doarmă şi s-a dus la ea, dincolo Catinca s-a trezit, clipeşte în lumină – ba nu, nu acum s-a trezit, e trezită de ieri, de acum un an, de acum unsprezece, îl aşteptase geamantanele: îl aşteptase – ca să plece ea şi nu nu-i Catinca, nu-i 'aţinea altcineva, alta, al'           Altcineva nu pare deloc stingherită de prezenţa lui în odaia cu aer supraîncins, doar că aşteaptă, din sprincene, o explicaţie Ilarie a încremenit, rezemat de uşă, cu ochii la geamantanele negre Bună ziua, domnule îşi trage cu negrabă cearşaful până sub gât, mişcarea a dezvelit tufa întunecată de la subţioară, i-aş spune să se, sub braţ, cucoană, dar glasul nu-i iese, tuşeşte Dumneata cine eşti?!           M-am răstit, nu trebuie să mă răstesc, de ce să mă răstesc, nu-i frumos să te răsteşti, aşa că îmi fac glasul moale Dumneavoastră cine sunteţi – doamnă?           Femeia zâmbeşte tânără nu mai este dar foaaaarte frumoaaaasă, cam prea, suspect de frumoasă           Nu-i voie să zice de mine că sânt suspectă, vezi că te trimit la izolare, dar cum dau buzna în iatacul iatacul unei femei, al unei femei singure singure şi goale, goală, goală în iatacul ei până adineauri Ilarie era convins că se află la film, ba nu, că face figuraţie într-un film, dar uite, joacă rolul princi'           Asta-i camera mea, când vă mutaţi nu e replica lui Ia ascultă, cucoană, asta-i camera mea ea îi dă replica neîntârziat Plătesc două sute           Două sute? Urlă Ilarie, dar regizorul îl opreşte, îi face semne ciudate, de parcă ar tăia scuipatul în palma stângă cu tăişul palmei drepte, Ilarie nu ştie ce înţeles au semnele, continuă: Ce fel de sute? De lei, atâta mi-a cerut Cine ţi-a cerut două sute           Ilarie şi-a adus aminte că ştie, ştia de totdeauna ce trebuie să spună, nici nu-i mai pasă de regizor Domnul Doctor, tatăl dumitale