Paul Goma

UNU iar m-am iar s-a iar Sacul prins în uşă.           Ţine clanţa în mâna stângă Ar fi destul s-o împingă: doar s-o-mpingă: sacul ar scăpa din strânsoare. Cu mâna stângă pe clanţa năclăită şi zgrunţuroasă şi aderentă. Uşor aplecat înspre coridor. De-ar da măcar drumul clanţei, atât, clanţa ar scăpa, ar scăpa sacul, ar scăpa amândoi. Amândrei. 'Ntrei. Uşor înclinat către coridor, ca un cal atârnat, spânzurat, uitat în ham. Îşi caută cu cealaltă mână ţigările. Trebuie să fie. Î n buzunarul cămăşii. Nu dă de ele. De-ar lăsa clanţa din mână, viaţa ar fi mai luminozioasă. De-ar, şi cu sergentul. Dac-ar lăsa clanţa din mână, ooo. S-o lase, atât, nu mai mult, dar nici mai foarte mult: s-ar libera. Amântrei Sacul.           Difuzorul din salon s-a făcut şi mai auzit. Dntrd! Aşa: dintr-o dată; abrupt, deşi n-a avut cine să-1 umble pe la ţumburucul 'ncl'-it şi glăsos. Îndărăt, înapoi, în spinare: difuruzorul hodorofuzează Muzica lui hodorogităită. Şi fără, opereta: tot aşa, atât, că behăiala e mai 'dorogită, atât. Dacă ar împinge mâna aia un centimetru, mai spre-nchidere, Dacian n-ar mai dacia, lumea ar putea respira – dacă nu l-ar lăsa pe el (de Dendrino) să cânte. Fel de a vorbi. Dacian cântă cum joacă-n filme Lica, cum scrie (pentru film) Titus, cum regizează tovarăşul nostru Sergiu – la mulţi ani şi mai puţini bani! Dacă, ah, un centimetru. Şi-atunci, care-ar fi, dintre toate artele, cea mai lăptoasă, pentru ei, artiştii poporului? Bineînţeles, limbarta. Difuzorizată. Cu hârâiala-i festivozglobijustoreaţă. Pân-la greaţă gerard O-ho, ce bine i-ar prinde lui Gerard un difuzor din ăsta. La el acas', în domiciliul lui stabil parizian, apartamentul lui de şomer a vie din St. Louis-en-1'âle, exact, cel dintre Biblioteca Poloneză şi actualul preşedinte, Pompidou – păi, ce? Vorba Românului în gura trotskistului galic: „Ce, dom'le? Nu-mi dai 'mneata voie?!” – ba-ţi dau, mâncaţi-aş, un difuzor de ăsta, unu d-al nostru (măi!), tractoros, peştericol şi urlălateral dezînvoltat şi foarte avântat cu drag de patrie pe culmili multilateralităţii noastre africonondependente, să vază şi s-auză Gerard, le pauvre citoyen capitaliste, dar-însă-totuşi revoluţionar (permanent!), acest băiat-bun structural spunând-facând răutăţi dintre cele mai rele, acest băiat foc de deştept şi cultivat şi, dar spunând-fâcând numai prostii, idioţii, din pricină că s-o fi simţind vinovat de agurida pe care-a mâncat-o ta-su, întâi colaborator fidel al lui Dzerjinski, în Ceka, apoi slujitor devotat al lui Stalin întru lichidaţiunea trotskştilor, apoi, după logica revoluţionară, împuşcat niţel din ordinul lui Stalin, tot pentru trotskism – lui Gerard, săracul, i se strepeziseră dinţii, de aceea s-a azvârlit în revoluţia permanentă de la Paris, mânca-1-ar Krivine cu tot cu.           Să desfacă degetele, atât, ar scăpa şi de difu dar dacă aici n-ar fi uşa-sacul-difuzorul n-aş afla că acolo nu-mi lipsiseră nu-mi lipsiseră deloc deloc deloc nu-mi lipsiseră festivânjoşeniile thracoda-coscorniceliene tutulateralizate. Sacul. I n continuare, aici nu izbuteşte să dea drumul clanţei, de parcă ar avea în loc de mână, clanţă; nici să-şi tragă sacul din gura, de parcă; nici să afle pe unde-o fi pachetul cu ţigări – ca după, să scoată o singură ţigară din pachet pe când bietul gerard e silit să şomeze şi să to-ot aştepte aştepte să dea rivuluţia mondială peste el.           Degetele: boante, ca scurtate, cleioase, neîndemânatice, neîn-degetatice. Şi, totuşi, au găsit pachetul. Şi, totuşi, insistă, insistă, caută mai departe, ştiind ele bine că operetele ar fi în stare să-i smulgă ţigara gata aprinsă între buze, gata prinsă între buze, ba cum ceauşania este acel ceva care oferă toati posibilităţili, Dacian şi tovarăşul Sergiu şi tovarăşul nostru Titus Popovici ar fi în stare să-i ia de la gură chiar şi ţigara gata-fumată, domnule, după cum inamicul de clasăcapitalist îl obligă pe revoluţionarul gerard să plătească trei mii de francinuveli pe lună chirie bestialului de proprietar contrarevoluţionar pe el, din nou, l-ar putea împiedeca tovarăşii în civil să constate că nu-i momentul să fumeze, încă nu, din cauză de, nu-i aşa, mâini: murdare, murdărite, murdăricioase, murdărinde.           Ei, dacă ţigările ar fi aşezate în pachet, nu cu filtrul în sus. Eeeei, dac-ar înălţa umărul stâng. Dacă ar face un pas. Î mpinge clanţa, fără, neapărat, să-i dea drumul, doar – eeeeeee. Dar aşa eşti obligat să defilezi cu Dacian, să fii confrate de breaslă cu Titus – ba chiar şi cu miliţianul Băranul – şi s-aştepţi-aştepţi-aştepţi (cu-un dor aprins în piepţi) ariveea mondialei – revoluţii, parol!; să apuci ţigara de filtru, nu de altceva, că-i cauzează; şi să să să, asta, zi-i pe nume. A-ha, breteaua, breteaua ar trage sacul după sine şi ar scăpa (cu mine), amândoi, amânpatru, că-1 socotesc şi pe le petit gerard, că-i mititel şi moare, precum, în timp ce ţigările ţi se vâră cu filtrul lor insistent, insolent, de-a dreptul nesimţit, ba-ntre deşte, ba-ntre ochi, mai ales, e-he, mai ales când ii faut rever d'un nouveau depart comparable a celui de 1917, auzi, domnule, la ce revează revoluţionarul gerărdel, branlându-se de sârg pe pavelele Parisului nesimţitoriu – eeeeeeeeăăăăă am vrut să spun că filtrul devine de neîmbucat abia după ce-1 atingi cu degetele încleioşate, îngălate, îmbăiate, năclăite, trotzkăite, to' căcatuăla: 'mpuţiciunea se întoarce, ţi se răscoală prin filtru la ar trebui să-mi fie ruşine dar mi-e foarte foarte nu se vede să-ţi fie ruşine pentru ce-ai spus despre ruşine bine să-mi fie Şi-i chiar este. Uite-aşa, dntr! Se simte despovărat de toate şi ce uşor ce uşor scapi de ruşine de ruşinare de ruşinoşenie: îţi propui să-ţi fie şi ca în cartea facerii ruşine s-a făcut şi oare dacă am încerca facerea şi cu desfacerea durerii durerilor ei durerii mele: îmi propun să nu mă doară durerile ei şi Şi, pe dracu! Nu pe dracupe moartea uite îţi propui să nu şi nu se face ascultă-mă tu pe mine că eu îţi vreau numai bine.           Rămas priponit, atârnat, spânzurat la orizontala jumătate (asta face o diagonală curată) de breteaua sacului prins în uşă Nu sacoşă, sac şi ar putea lăsa, naibii, zălog sacul ca vulpea cea şireatăfoc şi care-şi lasă ca o vulpe ce-i ştiam că aşa o să se-n Şi brusc (dntr!), se simte despovărat, dezîmpovărat când vrei tu şi vrei şi vrei săpări nesurprins zici că ştiai tu ştiai pe mă-ta tu mă a, nu, anua': încă din clipa în care-i spusese: „Pe mâine, mâine vin iară” şi pornise spre uşă, cu breteaua sacului petrecută peste umărul stâng, cu halatul-de-vizită pe braţul drept şi parcursese farade rupturăcincipaşii de la capătul patului ei până la uşă, gata: ştia. Aşa, bine: ştia – că are să păşească peste prag cu dreptul, ca totdeauna (dreptul-peste-prag); că, dintr-o singură mişcare, mâna stângă are să se mute de pe clanţa din interior pe clanţa din coridor şi pentru că ritmul e unu, sacul are să rămână-n urmă; nu mult: exact cât să fie ajuns din urmă, prins şi strâns.

Miercuri 1 ianuarie 2003           Am pregătit dactilograma Soldatului câinelui. Dincolo de oboseala şi de enervarea pricinuită întâi de căutarea manuscrisului; de pornirea corectării pe o copie greşită; în fine, pe original – am constatat că nu e deloc rea cartea asta.           Da, domnule. Nu sunt de lepădat „revelaţiile”, la casa omului. Mai ales că eu puneam Soldatul. Într-o categorie de jos, dacă nu printre ratate. Constatarea de care vorbesc măcar pentru asta este bună: mi-a arătat (în fine, ea a încercat să-mi spună, eu i-am luat vorba din gură) că Soldatul. Nu-i chiar ratat (ă). Şi, potrivit gândirii comuniste: tot ce nu-i foarte rău – car'va'zică-i foarte bun – pentru noi!           Vineri 3 ianuarie 2003           Ieri am primit de la Colesnic şpalturile de la Săptămâna Roşie. Le expediase din Chişinău în 20 decembrie 2002.           Am corectat cele 90 pagini în 6 ore. Le-am re-corectat – până seara. Azi dimineaţă aveam de gând să merg devreme la poştă; până la deschidere, m-am uitat la ele cu lupa şi am dat de o mulţime de greşeli care-mi scăpaseră. Aşa că, până la orele 13 am tot. Lupât. În sfârşit, după vreo oră de coadă la poştă (credeam că la prânz nu sunt clienţi -ei bine, erau, mulţime!), le-am trimis.           Cu care ocazie am trimis şi un exemplar din Soldatul câinelui. Mi s-a părut că iese mai. Ieftin să trimit cartea, nu o dactilogramă.           Nici o veste de la Iurie Roşea. Nici de la Adauge, prietenul şi asociatul său. O fi prea devreme.           Acum sânt foarte obosit – şi mulţumit. Mai am de făcut două treburi: pe prima am uitat-o, pe a doua la fel, în schimb (sic) mi-am adus aminte de a treia: să pun corespondenţa pe 2002 într-un clasor.           Deşi sânt foarte mulţumit – de şpalturi – sânt foarte nemulţumit (în general, de viaţa asta împuţită).           Sâmbătă 4 ianuarie 2003           Dau în revista trimestrială Cite Musiques (ian.           — Mart. 2003) scoasă după cum numele spune de Cite de la Musique de un fragment consistent din ultima producţie romanescă a lui Philippe Sollers. Deşi textul poartă indicaţia: „propos recuellis par Pascal Huyn”, în realitate numitul Pascal a extras fragmente din cartea lui Sollers L'Etoile des amants, Galimard, 2002 şi le-a dat subtitluri.           Acest Sollers! Nu pentru întâia oară mi-1 aduce în faţa ochilor (şi mai ales la îndemâna. Urechilor) pe bunul meu prieten fidel şi turnător personal Saşa Ivasiuc: aceeaşi brilianţă, acelaşi foc de artificii, aceeaşi disponibilitate-capacitate de a vorbi despre tot, despre orice – şi despre contrariul orice-ului – cu farmec, cu căldură, cu pasiune, cu convingere (ei, da!), cu aceeaşi lăudăroşenie (mai ales privind „numărul” femeilor consumate) – în fine, cu aceeaşi concepţie-despre-literatură.           După ce a militat puternic în batalioanele occidentale maoiste (a fost invitat în China, de Mao, împreună cu soaţă-sa, „refugiata anticomunistă” Julia Kristeva), angajament şi concepţie despre lume şi viaţă pe care nici azi nu le recunoaşte, ca toţi cei care mai întâi ne-au făcut foarte-foarte rău, apoi, după Cutremurul Sorjeniţân, ceva bine – el s-a ţinut de „limbaj”, de telquelism, perioadă în care a scris cărţi de ne-fâcţie. Îmbătrânind – şi separându-se de Kristeva – s-a încercat în roman. De ce nu? Tot poseda el o mare cantitate de cuvinte, mult mai numeroase decât camarazii săi de baricade stânge. Eh, dacă ar fi scris memorii, jurnal declarat, studii de. Anticomunism, autocritice – ar mai fi mers. El însă a sărit cu amândouă picioarele în cizma stângă a romanului. Fiind şi în plină criză de îmbătrâneţe, a tras-o pe „erotic”, că şi-aşa era după colţ. Mulţi comentatori l-au considerat de-a dreptul pornografic; eu – care am citit fragmente din Femmes, prima lui comitere ficţională, l-am găsit doar trivial, ca un licean/masturba-tician, visând o messalină. Nu penibil cinstit, ci un penibil pe care nu-ţi vine să-1 dai dracului şi să-ţi vezi de drum: e prietenul tău şi ştii că în alte împrejurări nu a fost deloc penibil, că, în intimitate, „are şi el părţile lui.” – deci, un curat Ivasiuc.           Aşa au trecut două decenii în care „cota” de scriitor a sa a declinat în ochii criticilor, însă în ai cititorilor (vreau să spun: cumpărătorilor) a tot crescut; el care nici înainte nu era un ignorat producător de texte a devenit ceea ce se cheamă: un scriitor popular.           Nimic rău în asta. De ce să vulgarizeze fâlosofâe şi literatură şi arte plastice şi modă şi muzică nişte. Vulgari rezumatorişti şi nu un spumos, un arătoros, un jongleur, un hocuspocusist al cuvintelor?           — Prilej cu care mai învaţă şi francezii ceva franţuzeşte.           Nu-i cunosc volumul L'Etoile des amants (ce titlu frumuşăl! Şi bombonatic!), probabil îşi continuă monologul autoeroticesc; ce mă interesează aici, din aceste extrase: muzica.           Ştiam – din citite, din auzite (adică din gura lui, la radio, la televizor) – că îi place muzica, ceea ce semnifică foarte mult la un scriitor francez; ştiam că „plăcerile” lui – în materie de muzică – sunt, ca să spun aşa: juste, adică mai mult decât onorabile. Se vede: Sollers a frecventat muzica de calitate, atât din clasică, cât şi din jazz – „şi flamenco”! Ţine el să precizeze de vreo şase ori pe trei pagini. Devine chiar simpatic, atunci când mărturiseşte că îl admiră pe Glenn Gould şi se visează contrabasist într-o formaţie la New Orleans.           Ce am cu Sollers şi cu muzica lui? Doar gusturile lui merg în acelaşi sens cu ale mele. Da, în acelaşi sens merg, însă nu în acelaşi pas, citeşte: tonalitate.           În raporturile cu muzica (recunosc: nu determinante) îl găsesc pe Sollers acelaşi scriitor ca şi scriitorul român meloman (cu excepţia lui Caragiale, a Ninei Cassian şi a Soniei Larian – care ştiau/ştiu muzică): persoane „iubitoare de muzică”, „cunoscătoare de muzică” (au fost la concerte, au ascultat emisiunile muzicale de la radio, au cumpărat discuri.). Atât. Acestor melomani muzica le rămâne pe dinafară, pe de lături, dacă nu: străină, atunci sigur: de-duminică. I-aş compara cu trecătorii pe lângă o livadă cu pomi încărcaţi de fructe coapte, minunate: ei se opresc, privesc, se minunează, „apreciază” imaginea fructelor, dar nu fac pasul: fie să sară gardul, hoţeşte – şi să fure, fie să meargă la poarta gospodăriei, să-i declare stăpânului că tare ar vrea să cunoască (intim) fructele-celea.

Dar nu-mi puteam aminti nimic Doar atât – că am atins pe Altceva, pe Altcineva care, ştiindu-mă, m-au respins           Nichita Stănescu, A treia elegie pătrunde în cameră intră în cameră, firesc, aşa cum a făcut mereu, mereu până acum intră cum a intrat de-atâtea ori, fără oprire şi se opreşte dincolo de prag la un pas dincolo de prag păşise peste prag cum de mult nu mai păşise, drept, fără a se mai strădui să potrivească să treacă dreptul întâi, totdeauna cu dreptul treci pragurile, obişnuinţă care, abia acum înţelege, îl complicase inutil, îl umpluse de spaime şi de speranţe care, la rândul lor, cereau pregătiri pentru piciorul drept iar ce ieşea din pregătiri îl obliga să păşească peste pragurile următoare cu dreptul, numai cu piciorul drept acum e înviorat, curăţat ca sub duş de toate poticnelile, de toate obligaţiile pe care şi le singur impusese ca să nu fie obligat să le respecte pe cele din afară nu mai este dator nimănui şi pentru nimic, oprit dincolo de prag sau dincoace? Fără să caute întâi din ochi întinde mâna dreaptă lateral, cu palma răsucită spre perete, bâjbâie pe lângă canat, în căutare întrerupătorului nu-1 găseşte, dar negăsirea, departe de a-1 nelinişti, îi împroaşcă în obraz o rafală de vânt proaspăt, cu zloată bună aşa sa întâmplat totdeauna în aceste două săptămâni de când Doctorul, după ce se convinsese că îi urmează neabătut prescripţiile, îi dăduse permisiunea mai ales că din camera lui se aude când e chemat îşi poartă braţul drept ţeapăn din cot, şi-1 mână în sus, în jos, mereu la fel de lung, în căutarea întrerupătorului numai în odaia EI s-a păstrat, de la vechea instalaţie electrică micul robinet de alamă pe care trebuia să-1 răsuceşti îndelung, răbdător, în gol, să-1 tragi, împingi, apeşi, înclini, ca să se realizeze contactul Ilarie caută din ochi prin întunericul odăii întunericul nu-i întuneric, doar aer lăptos, străluciu           Ilarie caută prin lapte şi limpezime patul EI caută patul Ei, patul îl găseşte în stânga uşii, măsuţa joasă lipită de el – în partea opusă noptiera – măsuţa joasă lipită de căpătâiul patului, măsuţa trusa nichelată, deschisă alcoolul f i o 1 e 1 e pe patul de vată, înşirate ca într-o cartuşieră fiolei e ocupând întreg orizontul           Şi şi obrazul EI nu se vede, umbrit de tăblia înaltă           Şi şi mâna stângă aşezată deasupra pe cearşaf e ţinta unui tun de lumină           Şi şi nu tun, mai degrabă deget, deget de lumină se preumblă pe mână şi nici deget, mai bine limbă, limba de lumină linge mâna de la cot până în vârful fiecărui deget şi înapoi           Şi mâna EI cu vinele umflate, vinete sub piele cauciucoasă, cenuşoasă           — Să deschid fereas' gândeşte Ilarie, auzind mirosul dulceag şi mai auzind: Azi ai întârziat, ce-i cu tine, de obicei îmi ieşeai în întâmpinare, ba chiar mă obligai să îşi aduce aminte că intrase fără să fie atent la piciorul cu care păşeşte – dacă am călcat cu stângul?           — Dacă nu mă mai liberez?           Şi dacă nu m-a chemat?           Poate că doar gemuse           Şi dacă a murit?           Adineauri, adică mai demult, dar el, neatent, el întârzietor, zăbovise şi întârziase unsprezece ani şi – Doamne, de s-ar sfârşi odată, să nu se mai, să nu ne mai, să nu mă mai am rostit de nerostitul Desarsfarşiodată mâna dreaptă caută comutatorul, îl caută grăbit, fiindcă acolo, în pat e Catin'           Catinca, în pat, pe întuneric, Catinca aşteaptă în patul aşezat în colţul dintre fereastra ca jaluzelele coborâte şi dulap atinge comu' cu încheietura mâinii – prea departe – îşi retrage mâna, robinetul de alamă se mută, alunecă prin palmă, aproape gâdilindu-i degetele, degetele apucă robinetul de ala' sub explozie, camera se transformă dar dacă era gata transformată? Dacă e altă cameră? Şi nu e aceeaşi, acum se îngustează-lăţeşte – în doi timpi UŞA uşa uşa nu mai pe peretele opus, ci în dreapta ŞIFONIERUL nu mai, s-a mutat şi el, rămas căscat, de butonul sertarului atârnă Puloverul Negru cu mâneci trei-sferturi GHETELE ghe', 'Tele se ceartă, ponciş, cu pielea lor arsă arsă arsă de urină pielea pe la vârfuri şi îndoituri şi roasă în dreptul gleznelor în interior şi da şi s-a liberat şi Teodora şi Teodora, dar nu s-a instalat în camera dinspre grădină, s-a liberat şi s-a aşezat aici împreună cu şi poate dorme la ea, dar şi-a lăsat puloverul şi ghetele aici, i le-a arătat Catincăi, i-a povestit de-acolo şi, după ce i-a povestit de-acolo a lăsat-o pe Catinca să doarmă şi s-a dus la ea, dincolo Catinca s-a trezit, clipeşte în lumină – ba nu, nu acum s-a trezit, e trezită de ieri, de acum un an, de acum unsprezece, îl aşteptase geamantanele: îl aşteptase – ca să plece ea şi nu nu-i Catinca, nu-i 'aţinea altcineva, alta, al'           Altcineva nu pare deloc stingherită de prezenţa lui în odaia cu aer supraîncins, doar că aşteaptă, din sprincene, o explicaţie Ilarie a încremenit, rezemat de uşă, cu ochii la geamantanele negre Bună ziua, domnule îşi trage cu negrabă cearşaful până sub gât, mişcarea a dezvelit tufa întunecată de la subţioară, i-aş spune să se, sub braţ, cucoană, dar glasul nu-i iese, tuşeşte Dumneata cine eşti?!           M-am răstit, nu trebuie să mă răstesc, de ce să mă răstesc, nu-i frumos să te răsteşti, aşa că îmi fac glasul moale Dumneavoastră cine sunteţi – doamnă?           Femeia zâmbeşte tânără nu mai este dar foaaaarte frumoaaaasă, cam prea, suspect de frumoasă           Nu-i voie să zice de mine că sânt suspectă, vezi că te trimit la izolare, dar cum dau buzna în iatacul iatacul unei femei, al unei femei singure singure şi goale, goală, goală în iatacul ei până adineauri Ilarie era convins că se află la film, ba nu, că face figuraţie într-un film, dar uite, joacă rolul princi'           Asta-i camera mea, când vă mutaţi nu e replica lui Ia ascultă, cucoană, asta-i camera mea ea îi dă replica neîntârziat Plătesc două sute           Două sute? Urlă Ilarie, dar regizorul îl opreşte, îi face semne ciudate, de parcă ar tăia scuipatul în palma stângă cu tăişul palmei drepte, Ilarie nu ştie ce înţeles au semnele, continuă: Ce fel de sute? De lei, atâta mi-a cerut Cine ţi-a cerut două sute           Ilarie şi-a adus aminte că ştie, ştia de totdeauna ce trebuie să spună, nici nu-i mai pasă de regizor Domnul Doctor, tatăl dumitale

Paris, 28 iunie 2001 „Despre Pleşiţă” „Despre Pleşiţă” am scris, primul, în februarie-martie 1978 – şi a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii «Culoarea curcubeului» (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 şi, imediat după scoaterea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit – prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu).           Am publicat încă în martie 1977 – deci pe când eram liber-şi-încercuit în Drumul Taberii şi adunam semnături pe Apelul nostru cerând respectarea drepturilor omului; revista germană «Der Spiegel», italiana «Europeo» au publicat fragmente din „Jurnal de iarnă” – pe care l-am inclus în volumul de mărturii «Cutremurul oamenilor, '77 – Culoarea curcubeului».           Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-1 cunoşteam pe Pleşiţă. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtând numele: Pleşiţă…           Ei bine, un astfel de om – în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele -exista! Ba chiar era general şi comandant-şef al Securităţii. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact – direct şi contondent – a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălând limba română chiar mai cizmăreşte decât Ceauşescu. Timp de o lună de zile n-am ştiut cum îl cheamă, deşi îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai, de la colonelul Vasile Gheorghe că poartă numele: Pleşiţă Nicolae, că e general, că e şeful Securităţii şi că „e un tovarăş foarte bun la suflet, un om care-ţi vrea numai binele”           Constatasem, încă înainte de a şti ce hram poartă şi al cui tată este şi cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înţelegea el prin „a vrea binele cuiva…” După liberare, după exilare, „impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu…- apoi de minerii din Valea Jiului, din august '77 – cum şi cât şi pe unde le vroise şi lor numai binele (printre câte mii, alţii?) generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă.           Mai ştiusem – de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. şi de la poliţiştii francezi: acest Pleşiţă era comanditarul (româneşte: năimitorul) arabilor care atentaseră la viaţa Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie – la Bucureşti – eram convocat la «ei», la Ministerul Securităţii aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviţei: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soţia şi copilul, în Franţa, cu o viză turistică… Printre alte avertismente («că cum se te comporţi, c-adica să nu scrii, domle, că ce şi cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru şi partidului nostru…»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumeşte: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am „un mic semn” de la ei, că Mâna Securităţii e lungă şi că ne ajunge oriunde ne-am ascunde… „Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, „alaltăieri” (vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de „necunoscuţi”; scăpase cu viaţă doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poştaşul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferinţa de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât „opera” Securităţii. Am re-repetat avertismentul lui Pleşiţă din seara zilei de 19 noiembrie, la Bucureşti (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu „Mâna Securităţii care este lungă”, în afară de responsabilitatea în atentatul la viaţa Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lăuda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pacepa…), Pleşiţă Nicolae este vinovat de: înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă;           Explozia clădirii Europei libere de la Miinchen (soldată cu victime);           Tentativele de: a) otrăvire a copilului meu, Filip, prin „o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) răpire (de două ori) a copilulului de la grădinţa de pe rue Manin, de către „une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea – care damă-înroşu se prezentase ca o prietenă a casei, explicând că noi, părinţii suntem reţinuţi la un congres (!), deci să-i încredinţeze ei copilul…;           Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferinţa de presă cu drepturile omului în România; „Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid şi care i-au rănit pe Nicolae Penescu şi pe Şerban Orăscu – însă pe mine „Hruşciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea – însă 1-a rănit pe şeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti;           Tentativa de otrăvire (a mea) şi de „lichidare – oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 – prin securistul de mulţi ani stabilit în Franţa, pseudonimatul Haiducu;           Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliţiei germane…           Legăturile lui Pleşiţă cu „Carlos” nu mai constituie un secret, însă noi, încă înainte de decembrie 89 îi bănuiam, printre executanţii „Salutărilor de la Bucureşti”, pe membrii „echipei Carlos-Sacalul”.           Numai pentru cele înşirate mai sus Pleşiţă-Ploşniţă Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii – acolo să-şi scrie memoriile de „patriot” – corectez: să le dicteze altui mare-român: „Profesorul Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, tovgeneralul nu este în stare să deseneze pe hârtie şi alte „semne”.           Acum câţiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această jivină analfabetă, arătânie-necuvântătoare unor publicaţii securiste-acoperite (ca 'Adevărul-Scânteia, Lumea' şi derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleşiţă nu se deosebea, în esenţă, de ceea ce scotea pe urechi căprarul Pelin -subordonatul lui I. C. Drăgan la „antena” de la Milano – prin Cărţile Albe.           Tristeţea: nu ceea ce «minţea» Securitatea (a cărei vocaţie, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, «să dezinformeze» nu are ea o Secţie de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul corectez: oiul (masculul oii) – de cititor român. Acela care, chiar dacă ştia – cum să nu ştie, doar trecuse şi el, sau măcar ta-su, prin labele Spurcatului Organ!- de frică, nu numai că repeta cu glas, în jur, „varianta” Securităţii (uneori despre sine însuşi) – dar cu timpul a ajunsese să creadă în Adevărul 'Scânteii'; în Adevărul Editurii Vremea (prin «Memorialul Ororii»); în Adevărul «Cărţii Negre a comunismului», cu «Addenda», falsificatoare a istoriei contemporane, varianta aranjată de cvadriga Blandiana-LiiceanuOnişor-Rusan; în Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat la Humanitas, în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleşiţă, în adevărul lui Pleşu, prin «Dilema», adevărul lui Buzura, prin Fundaţia Securistă Cândia şi, încheind cercul: în Adevărul Cărţilor Albe ale Securităţii…

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»           De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.           Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la…           …La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:           Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – ’Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.           2 PAUL GOMA           „Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.)”           Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.           Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:           La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.           Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea…» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.           După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:           Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a… înviat – o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!           „Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafita, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit…           UN FALS PENTRU ETERNITATE… 3           Cu toate acestea, Preda a hotărât să… nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci… să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa…» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să… accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.           Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;           Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;           Am rămas ca… «cel care s-a dat la Tovarăşa…» – citat din Marin Preda:           Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o».           Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:           Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;