Paul Goma

IANUARIE           Joi 3 ianuarie 2002           Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie. Voi fi pierdut. Hârtia.           Ieri am expediat vreo 30 plicuri cu Scrisoarea către S. D. (.) Ger. Am impresia că mi-a îngheţat – ca să spun aşa – leuşteanul.           Sâmbătă 5 ianuarie 2002           De-ale grădinăritului: azi a urcat temperatura de-asupra lui zero; aşa că am zăbovit mai mult pe balcon, am ridicat „perdeaua”, să văd rezultatul gerului de o săptămână: ei bine, florile mari, lemnoasele: sulfina, lavanda, rosmarinul – arată normal, chiar. Înflorite. Doar leuşteanul: frunzele i-au pălit, i s-au fleşcăit. Am pipăit pământul din vasele în care şed: e moale, aproape căldicel – faţă de bolovanii îngheţaţi din bacurile lăsate pe balustrada balconului. Sper că rădăcina leuşteanului nu a fost atinsă. Am mai îmbrobodit-o.           Cu astea mă ocup – şi cu Buteliile. Sunt aproape gata de. Fotocopiere.           Miercuri 9 ianuarie 2002           Lupan m-a anunţat: nu ia Basarabia. Mă aşteptam. Luni 14 ianuarie 2002           Am terminat cu calibrarea Buteliilor: 540 pagini îndesate. Şi a jurnalelor: 420. Urmează să fie copiate pe discuri.           Miercuri sau joi (sau marţi?) are să vină pe aici Bocholier. Sper să ne avem ca fraţii.           Duminică 20 ianuarie 2002           Azi tata ar fi împlinit 93 de ani – dacă n-ar fi murit la 58.           A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că. Nici el nu a câştigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu.). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor.           Dacă am să mă prezint cu Basarabia. Înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte?; b) este Basarabia o carte bună? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă.           Culcer mi-a telefonat că 1-a contactat pe internet Andrei Vartic – vrea coordonatele mele. Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacţia revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo. Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusă, ori dată în mână destinatarului, nu? Ei bine, şi basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drome) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Păun). N-a (u) venit – atunci am înţeles că Buzura îşi băgase coada lui de Fărăviolenţist purtător de cuvânt al Securităţii, îi va fi şantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu şi pe Goma, nu le mai dă fond. Iar ei au ascultat. Ce nu face basarabeanul ştiutor de carte pentru un fond, acolo – ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort – şi argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-1 rog să-i transmită el pe internet adresa mea.           Ieri am fost la doctor. Saburina mi-a dat alt medicament. Încă din cabinetul ei m-am simţit mult mai bine.           Marţi 22 ianuarie 2002           Am terminat pregătirea textului Gherla/Lăţeşti: 240 pagini. Iarăşi sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul.           Sâmbătă 26 ianuarie 2002           Am ajuns şi azi. Între timp am pregătit Bonifacia – să fie.           Aceeaşi senzaţie plăcută-neplăcută, înălţătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare de greaţă: muzica. Eram gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aş fi eu compozitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aş simţi mai bine.           Am încercat să desluşesc această stare în Sabina. Nu cred că am reuşit să mă fac înţeles – de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unei vrăjitoare: substanţă, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică -dar brusc nefericit – ca după dragoste trupală – când mă trezesc (din muzică) şi constat că pierd timpul, că pierd ascuţişul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică – ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea. Dar o fac. Nu pentru că mi-ar plăcea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărţiri. De privări. De lipsări.           Jumătate din viaţă mi-a fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiţie de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viaţă m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, interzicându-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în faţa Balaurului politico-poliţist: Securitatea.           Din acest motiv nu am avut maşină (automobil) – sărac eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea maşină? Ei bine, eu m-am. Abţinut (şi nu a fost din cale-afară de greu): o maşină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a. avea o întâlnire (cu totul şi cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor;           Din acest motiv m-am abţinut de la băutură. Încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau – aş fi făcut ca ceilalţi: aş fi luat bani de la Fondul Literar şi i-aş fi pişat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. Însă n-am vrut să ofer Securităţii şi acest ciomag cu care să mă altoiască: ştiam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, şantaj abil – eu îmi închipuiam că am alte „chestii” de făcut în viaţă, deci trebuia să renunţ la plăcerile obşteşti. Nu eram un abstinent, la o lună ori la un trimestru mi se întâmpla să fac un chef straşnic. Atunci – într-un timp dat – beam cantităţi infinit mai importante decât colegii de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beţie simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) şi, din câte aflam după aceea, nu făceam nici scandal, nici mă dedam nici la vitejii de-ale lui Ţepeneag, nici la. Ofense (acelea erau rezervate stării de trezie.);

            Vineri 26 iulie 2002 am primit de la Vasile Paraschiv o scrisoare expediată din Ploieşti la 22 iulie. Alături, o listă: nume de ticăloşi securişti care l-au chinuit vreme de 30 ani – şi înainte de decembrie 89, dar şi după – până în momentul de faţă. Listă pe care, cu certitudine, Vasile Paraschiv a adresat-o multor instanţe (ultima oară chiar în 22 iulie 2002 – vezi scrisoarea) şi în curând va fi depusă la şi mai multe -tradusă în limbi de circulaţie, va ajunge exact acolo unde îi doare pe securiştii care, în continuare, fac legea lor de tâlhari de drumul mare şi, vorba lui Vasile Paraschiv, după ce au combătut capitalismul, au devenit cei mai rapaci, cei mai neruşinaţi, cei mai nesimţiţi şi mai jegoşi-puturoşi dintre capitalişti.           I-am cerut expeditorului încuviinţarea să reproduc, atât scrisoarea, cât şi „Lista (lui Paraschiv)”. Mi-am îngăduit neînsemnate (şi necesare suprimări – marcate) şi subliniera numelor şi a faptelor ticăloşilor. O astfel de „Listă” (şi eu am, tot de vreo 30 ani, Lista mea, cu ticăloşii pe care îi neuit şi pe care îi tot scriu) nu are nevoie de prezentare, nici de comentarii. Ea este o mărturie – în sensul cel mai adevărat, mai autentic al cuvântului. Cu astfel de mărturii-liste se va scrie cândva istoria noastră sub ocupaţie sovietică şi sub ocupaţie [comunistă] românească (aici am citat din scrisoarea mea din ianuarie 1977 adresată lui Pavel Kohout şi Chartei 77 de la Praga).           Cel care va găsi neinteresantă, plicticoasă, repetitivă, stângace litania Listei lui Paraschiv – să nu o citească.           Nu o merită.           Nota: Textul lui Vasile Paraschiv – atât scrisoarea propriu-zisă, „Lista ofiţerilor de securitate”, cât şi lista „Asasinilor morali” nu comportă sublinieri. Mi-am îngăduit să o fac eu: numele proprii ale securiştilor, miliţienilor, activiştilor, medicilor MAI: în caractere grase; faptele lor: în caractere italice; fapte deosebit de grave: în caractere gras+italic lată, mai întâi, scrisoarea: „([Ploieşti] 22 iulie 2002) „Dragă domnule Paul Goma „Când am primit scrisoarea dv. m-am bucurat foarte mult, dar nu m-am bucurat deloc, când am văzut absenţa dv. de la colocviul organizat de Academia Civică la Bucureşti la 29 mai 2002, cu ocazia comemorării a 25 ani de la mişcarea politică pentru apărarea omului în România (.) „înţeleg motivele absenţei dv. de la acest eveniment şi vă dau dreptate pentru că şi eu, la rândul meu, sunt tot atât de decepţionat şi deprimat de politica internă a regimului politic creat după revoluţie de dl. preşedinte Ion Iliescu, în România.           „Pentru ce am luptat şi am suferit noi atunci?           „Pentru ce au murit în Revoluţia Română din dec. 1989 cei peste o mie şi două sute de eroi?           „Pentru ca să aducem la cârma ţării în locul lui Ceauşescu un alt membru al CC alP. C. R., pe dl. Ion Iliescu? Pentru ca ofiţerii de securitate care înainte de revoluţie te-arfi omorât în beciurile securităţii sau în cel mai fericit caz te-arfi etichetat de „duşman al poporului” şi ţi-ar fi făcut dosar penal cerând justiţiei condamnarea ta la 15-20 ani de închisoare, dacă i-aifi spus (.) că economia capitalistă este superioară economiei socialiste – şi astăzi ei, ofiţerii de securitate sunt cei mai mari capitalişti din România, prosperi oameni de afaceri, cetăţeni liberi să călătorească unde vor în lume, să nu mai fie obligaţi şi ei să facă greva foamei pentru a obţine un paşaport, cum făcea marea majoritate a cetăţenilor români, când ei deţineau puterea în România?           „Şi ca să vă dau doar un singur exemplu concret – ele sunt însă de ordinul miilor sau al zecilor de mii – colonelul de securitate din Ploieşti Ion Niculae este astăzi patronul celei mai mari rafinării de petrol din Ploieşti, al Regiei Naţionale a Tutunului Românesc, al unei societăţi agricole „Interagro „ cu multe mii de ha. De pământ – adică cel mai mare moşier din România – şi al altor societăţi comerciale.           „Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai securităţii să-şi poată exprima în mod liber părerile la televizor, fără să-i considere nimeni bolnavi mintal, schizofrenici sau paranoici şi să-i interneze în spitalele de nebuni din România -pentru că au păreri diferite de ale regimului, aşa cum au făcut ei cu mine, înainte de revoluţiei „Pentru ca să ajungă parlamentari şi consilieri ai primului ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu televizoare (.) de peste 130 milioane lei bucata?           „Pentru ca să poată să se îmbogăţească mai repede şi mai uşor pe seama poporului român, ca să nu poată fi corupţi – cum spunea la televizor deputata de Prahova Paula Ivănescu – ca să-şi justifice salariile exagerat de mari pe care şi le-au fixat singuri, fără să le fie ruşine de poporul român care rabdă de foame, în timp ce un muncitor oarecare are un milion şi jumătate sau două pe lună, un doctor sau un profesor universitar cea 3-4 milioane, etc.?           „Pentru asta am luptat şi am suferit noi [?] Pentru ca hoţii, escrocii şi tâlharii să ne jefuiască ţara: 3-4 miliarde dolari furaţi din băncile româneşti, fără să se facă cercetări şi să se găsească vinovaţii, au fost trecuţi la datoria publică de către guvernul ţării, a spus la televizor analistul economic Ilie Şerbănescu, adică în contul poporului, ca să plătească el ce au furat comuniştii.           „Deputatul PSDR (azi PSD) Bivolaru a fost obligat de justiţie să restituie ţării cele 3 mii miliarde de lei furaţi.           „Ţărişoara noastră România a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig în gura mare şi în toate părţile şi la toată lumea din România, dar nu mă aude (.) nimeni, eu singur nu pot face nimic.           „Cu câţiva ani în urmă a vizitat România Preşedintele Franţei Jacques Chirac. Atunci dumnealui a promis guvernului României şi şefului statului că Franţa va fi avocatul României pentru intrarea în NATO. Dacă aş avea posibilitatea, l-aş întreba pe dl. preşedinte al Franţei Jacques Chirac, [dacă] nu ar vrea să fie şi avocatul poporului român şi să intervină pe lângă guvernul României şi şeful statului dl. Ion Ilieseu, pentru ca dumnealor să ajungă prin dialog la un punct de vedere comun cu Vasile Paraschiv în ceea ce priveşte instituirea şi în România a statului de drept la fel ca în America şi Europa Occidentală, astfel ca toţi cetăţenii ţării, de la şeful statului şi până la ultimul om să dea socoteală în faţa justiţiei pentru crimele şi fărădelegile care le-au comis în activitatea lor de-a lungul celor 45 ani de dictatură comunistă din România.

Celebrul scriitor şi disident Paul Goma ne-a trimis, în exclusivitate, spre publicare un text al sau, care deja a constituit subiect de polemica aprinsa în ZIUA intre Gabriel Andreescu şi Radu Portocala. Paul Goma ne-a scris, în stilu-i unic, sa consideram tipărirea textului „Sa învăţăm de la evrei.?” „ca un drept-de răspuns (de-a-ndoaselea)”. De altfel, în editorialul sau din pagina 6, Gabriel Andreescu revine asupra subiectului cu episodul trei al polemicii. Prestigiul autorului de mare disident şi scriitor ne-a convins sa publicam integral textul, care în mod cert va declanşa un adevărat război mediatic. ZIUA precizează ca nu îşi asuma responsabilitatea pentru conţinutul materialului. (R. C. P.)           SA ÎNVĂŢĂM DE LA EVREI.?           Răsunetul planetar al comemorării, în acest început de an 2005, a deschiderii lagărului morţii de la Auschwitz (a găsirii, a datului-peste – de către Armata Rosie, care trecea şi ea pe-acolo – şi nu a „liberării”, cum se spune-scrie) ne umple – pentru a cata oara?           — De admiraţie: iată, după atâta amar de timp rezultatul ne-uitarii; iată fructul memoriei întreţinută cu tenacitate, cu sacrificii; iată biruinţa unei comunităţi martirizate de nazism – vreme de doisprezece ani – asupra amneziei.           Admiraţie – şi gelozie:           Noi, ne-evreii, supliciaţi de comunism peste jumătate de secol nu am fost capabili de „asa ceva”. Adevărat, din 1940 pana în 1989 fusesem supuşi operaţiei de des-creierare, de extirpare a memoriei, de înlocuire a ei cu talaş: „istoria URSS”, „Curs scurt.”, „istoria RPR„, „Tezele.„, „limba maldavineasci„ şi atâtea şi atâtea sintagme, cuvinte goale, nu doar false, ci ofensante la adresa adevărului istoric şi la onoarea naţiunilor noastre nerusesti. Noi, romanii, am moştenit, am produs puţine „hârtii” şi nu am făcut efortul de a consemna intamplarile-ce-ni-s-au-intamplat, pentru a lăsa urmaşilor, urme. Daca adăugăm la tarele genetice şi inapetenta, incapacitatea de a realiza – şi de a practica – cronologia, ne-am autoportretizat fidel.           „Sa fie buna imitaţia raului?”           Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus ca – de ce nu?           — A venit momentul sa facem ca ei, sa copiem pana şi acţiunile lor ne-morale (ne-crestinesti), ca de pilda minciuna-etnica; ca de pilda în ne-uitarea raului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu „un”, ci „doi ochi pentru un ochi”).           Oare? Sa fie buna imitaţia raului?           Din 1990, când s-au (intre) deschis arhivele comuniste, la cea mai neînsemnată tentativa a victimelor bolşevismului de a depune mărturie despre calvarul lor, călăii noştri, speriaţi de un Nürnberg II, tipa, temându-se de dreapta răzbunare: „Fara violenta!” Si: „S-a început vânătoarea de vrăjitoare!”, Despre calai.           Vasăzică asa: după decenii de teroare oarba, sălbatică, cei care ne terorizaseră, ne umiliseră, ne jefuiseră, ne lăsaseră fara părinţi, fara casa, fara scoala – fara tara (dar nu fredonau ei în coltul gurii.           Imnul RPR, pe muzica lui M. Socor, pe versurile lui A.           Toma, modificate: „Azi tara ta e casa mea”?). Ei, teroriştii, vânătorii de oameni nevinovaţi cei care arestaseră, torturaseră, reeducasera-ca-la-Pitesti, asasinaseră fara tresărire, fara teama ca vor da vreodată seama – în momentul în care s-a întrezărit perspectiva unei, în sfârşit! Justiţii, au cerut, guiţând (ca Buzura, în ianuarie 1990). Sa nu care cumva sa se exercite vreo violenta asupra lor! „Fara violenta!” implorau-somau, pentru ca ei, călăii noştri personali şi bestiali nu suporta violenta!; ei, auxiliarii ocupantului sovietic, cei care, mult mai putin din fanatism ideologic marxist-stalinist-trotskist, din rasism-bolsevic, din antiromânism feroce (care exista, exista! Mai ales la unguri, iar când ungurul era şi evreu, sa ne păzească Dumnezeu!           — şi nu ne-a păzit), mai degrabă pentru pentru a zmulge-pastra avantaje materiale, se dovediseră a fi executanţi, nu doar orbi, ci cu mult spirit de iniţiativă – de prin 1990 zbiară ca din gura de şarpe, acuzând (de sa se audă la Strasbourg, la Washington, la Tel Aviv) ca în Romania „tradiţional antisemita” se încalcă drepturile omului! Aşadar: ei, victime ale naziştilor 12 ani (1933-1945), de şaizeci de ani tot vânează nazişti, insa victimele comuniştilor – din 1917 ruşii, noi din 1940 – nu avem voie să-i acuzam pe torţionarii comunisto-sovietisti pentru crimele lor – fiindcă, draga-doamne astfel ne dedam „Vânătorii de vrăjitoare!”           Or, după Ukazul impus de ei, cel care este violent cu violenţii, care vânează vrăjitoare este. Fascist!           Antisemit! Tuberculos!           Ar fi comic – daca nu ar fi tragic:           Din exact 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate prin violenta, apoi din 23 august 1944 în Romania întreagă ocupata de Armata Rosie, ei, komisarii veniţi pe tancurile sovietice aplicaseră cu seninătate (si cu sudoare, sânge din partea noastră) vanatoarea-de-vrajitoare numita: „lupta de clasa” (si de-rasa, dar aceea nedeclarata – insa aplicata).           Nevinovaţi cu zecile de milioane din comunităţile europene ocupate de sovietici şi comunizate, în primul rand poloneza, au fost „lichidaţi”, nu pentru vreun act potrivnic ideologic, ci pentru. Potenţialitate: „Ar putea, la un moment dat, sa.”: (in realitate programul bolşevic urmarea distrugerea elitelor naţionale). Decenii lungi, nu doar capii familiilor, ci toţi membrii au fost, fie arestaţi, atâţia dintre ei asasinaţi, fie „doar” alungaţi din case, din scoli, din spitale, declasaţi social, penalizaţi material.           „De ce am ierta greşiţilor noştri?”           Si iată-i pe călăii noştri, indignaţi pana în pragul apoplexiei, tot pe noi, victime, acuzându-ne ca ne dedam la vânătoare de vrăjitoare!           De ce nu i-am imita şi în asta, zicând şi noi cum ziseseră ei: „De ce nu ne-am deda.?”. la vânătoare de bolşevici?           De ce am ramane, în continuare, robi ai moralei creştine, de ce am trece peste ofense, nedreptăţi, agresiuni? De ce am ierta greşiţilor noştri?           — Bieţii de ei, cei care obosiseră tot chinuindu-ne, tot „reprezentându-ne”?

Marţi, 3 februarie 1981.           Seara. Ceasul arată orele 21,12.           Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.           Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.           Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.           E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.           E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.           E bine.           Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.           Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.           Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.           Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?           — Mama voastră de cavernicoli!           Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.           — Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?           E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.           Aşa că tac. Atât cât trebuie:           Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.           Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?           Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.           Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă           — Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.           — Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.           Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:           Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.           — Şi nu este doar afirmaţie.           Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.           Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?           Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.           Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.           Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.           — Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!           Pauză – de informatică.

— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?           Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Şi înainte şi după ce a citit anunţul de pe uşa bibliotecii. De ce, şi înainte? Să fi ştiut ea, de ieri? Dacă a ştiut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?           La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (fireşte, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă şi în sala de lectură îşi păstrează vulpea, una roşcat-deschisă, aproape gălbuie şi cu ochi verzi, sticloşi; îşi lasă la vestiar paltonul de cartelă, şoşonii bărbăteşti – sau femeieşti, în care caz: ce femeie!           — Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuţi de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi şi alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbeşte, o mângâie ca pe o pisică şi tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Aşa le-o fi înţelegerea. Intre babă şi mâţă.           Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în faţa uşii, de frig, s-a băbit. Aşa arată şi femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.           Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâţa de pe jos şi s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărţi citeşte Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte şi cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Aşa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: şi dreptunghiulară şi de două ori mai mare decât cartea şi fără mâner – cu două torţi ca o tăviţă; cam ciobită într-un colţ, căpătase curcubeu.           — In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.           De ce s-o mai fi mirând ea, care ştie? Sau poate că nici ea nu ştie?           Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeşte, acolo sus, unde acum o fi cald şi bine – citeşte cărţi de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensaţie, Doamna se compensează nu doar cu cărţile, ci şi cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensaţia compensaţiei), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.           M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărţi atât de preţioase va fi studiind ea cu lupa-tăviţă?           Mi-am zis: desigur, mari-rarităţi, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizaţiei, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Şi pe care le descifrezi, nu le citeşti – cu lupa.           Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă şi ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze şi ea o ţigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârşit, s-a dus la spălat (şi am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte şi am aflat: pe giuvaerul acela din piele roşie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu faţă de formatul copertei, dar mi-am zis că şi acolo va fi vorba de vreo compensaţie – mi-am mai zis: ce grozav să citeşti Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Şi cu toate că la fişier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer şi eu pe Hamlet.           Ştiam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Şeica – însă numai în format obişnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; şi numai în româneşte. Sigur, din volumul meu, de la Şeica, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut „Romeo şi Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopţi de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aş fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alţii, prea jucau teatru, cu toţii, în frunte cu el.           De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (aşa zice Septimiu, împuşcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citeşti tu, cu ochii tăi şi în englezeşte, în ediţii bune, serioase, originale. Nu ştiu englezeşte – nici Septimiu, însă ştie taică-său, şi are, în casă, ediţii foarte serioase şi originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aş ţine între palme o adevărată ediţie originală, aş începe să înţeleg şi limba şi culmea monologului. Insă a doua zi, la fişier am aflat că există o singură, nu ediţie, ci exemplar din acela, de format mic şi era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fişier am înţeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.           M-am mirat mult. Italiana o dibui, deşi n-am învăţat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aş fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înţeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fişier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de ţărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puţin când am văzut că Doamna, Vulpe citeşte cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Şi nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naţionalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-şi aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea şi fiindcă nu ştia carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărţilor – însă numai a „cărţulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar şi comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Şi de aceea.

O COPILĂRIE BASARABEANĂ                 Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pământului.           Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate se întorc, după definitive duşuri, după ocoluri largi şi perfect-rotunde – atunci şi acolo.           I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate, casa avea -ce avea, dar nu se numea galerie; nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); nu avea cerdac (turcism târgoveţ). Casa noastră avea calidor.           Deşi tata îmi explicase, doct, ca un învăţător de ţară ce era, „de unde, pe unde ne-a/venit cuvântul” (de la Francezi, prin Ryşi) i deşi, mai târziu, la Universitate, acceptasem evidenţa lingvistică: francezul corridor devenise, în rusă, karidor, sub această formă trecând în Basarabia rusificată, unde româna îl. Înmuiase – etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar, era şi adevărată: „Calidor, carevasăzică: dor-frumos”.           Carevasăzică, grecesculx kali şi românescul dor – dorul cântat, dorul oftat între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ţinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din.           Calidor), cu privirea împăinjenită de jale, câţi înco înspre Asfinţit, unde bănuieşti Prutul, râu blăstăm care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jun ţaţe din Ţara Moldovei şi au botezat-oy: Basarabi.           Prea puţin timp şi doar câteva împrejurări cheie u; – stat, cu adevărat, în calidor (chiar aşa: cum să ne vii a calidor de la Franţuji, când ei nu au esenţialul verb n sta?), însă mă întorc, fără odihnă şi fără efort spre mereu acelaşi punct de plecare: ealidorul.           Desigur, pictura, literatura – mai cu seamă poezia – au zugrăvit, cântat, consacrat alt punct-de-plecare, '. Privire: fereastra. Ca puşcăriaş, am cunoscut-o, fi ventat-o şi, în felul meu, am celebrat-o, însă calidor Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plec., mă şi apropii de punctul-de-sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.           Ca mai toţi copiii băieţi, mai legat am fost şi rămas de mama, prin ombilicul intact. Poate că de aceea locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă-ne-născuţii, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură, expus agresiunilor – dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost – adăpost refuzat, de pildă, lui Rilke, Poetul-Fiu din Pieta: „Acum îmi zaci, cruciş, în poală, /Acum nu te mai pot naşte”.           Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus, de mână. Iar atunci când a plecat, când s-a retras, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când îşi desprindea o mână de o -mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea, în cealaltă mână a mea, mâna fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei i se micşorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toţi nou-născuţii, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, în ducere).           Aşadar, de mână, din şi spre calidorul casei din Mana J buricul pământului. Osia lumii.           CASA.           Am spus: „casa părintească”, deşi nu era proprictal _ părinţilor, ci a statului, a satului, constituind o aripă j şcolii. Să fi spus: „casa natală?” – nici măcar: m-aiî născut în zorii zilei de 2 octombrie 1935, „în altă parte”a cu vreo douăzeci de metri mai spre uliţă, într-o bojdeucă-de lut, acoperită cu paie, cumpărată odată cu terenul de şcoală. Aşadar, casa-părintească nu era a părinţii”; nici natală a mea.           Şi totuşi, din pricina cosei noastre tata a tărăgăn; plecarea în refugiu, dincolo de Prut, după acel nenorocit 28 iunie 1940, când au fost cedate Ruşilor Basarabia i Bucovina. A tot tărăgănat, a amânat – până când a fort prea târziu.           Tată, de ce n-am plecat în primul refugiu, <x din 40? 1-am întrebat de când am fost în stare să pu o astfel de întrebare. Nu ştiaţi ce ne aşteaptă sub Ocu: paţie? Sub bolşevici?           De ştiut, ştiam noi, dar una-i să ştii din auzit alta pe pielea ta. Ştiam destule, nu numai din ce pove teau fugiţii încoace, peste Nistru, mai ales în timpi foametei din Ucraina, de prin 32-33, dar ştiam din ' nu uitasem noi, cei de loc. Unde crezi că şi-au pori Ruşii „rivaliuţia” lor?           La Petrograd – Crucişătorul Aurora, Palatul Iarnă – şi dă-i, şi luptă, vorba lui Caragiale.           Cj t|ă-i şi dă-i – dacă ar fi fost aşa, adică numai octombrie. Partea proastă: când a început tără-_ vorbesc de cel din februarie – o parte a frontu-I. Jor era în Moldova. Când au auzit moscalii că s-a mântuit cu boierii, burjuii, popii, ţarii şi că or să capete Pa _.”au părăsit tranşeele, ne-au lăsat, în faţa Nemţilor cu zeci de kilometri de front descoperit.           Zicem: zeci, fiindcă suntem băieţi buni. Dar ce vină să le bagi? Să-şi dea Ivan din Tambov ori din Simbirsk sângele pentru Iaşi, pentru Fălticeni? Dar dacă, părăsind frontul, s-a'r fi dus aţă la Simbirsk, la Tambov, la boierii şi burjuii lor. Numai că ei au luat-o cu. Făcutul dreptăţii din Moldova, care numai de asta nu ducea lipsă: dar ce-au făcut la noi, în Basarabia. Aveam opt-nouă ani, mi-o aduc aminte. De ce nu s-o fi spunând şi: „La revoluţie ca la rivaliuţie”?           Deci, ştiaţi cine-s bolşevicii. „           Bolşevicii! Nu cuvântul ăsta ne speria – prea îl tociseră regăţenii pe spinarea noastră, însă când au zeam de colhoz. De parcă nu primul 1-ar fi născut pe al – doilea, dar aşa suntem noi, ţăranii.           Dar tu nu mai erai ţăran, deci n-aveai pământ de pierdut – sau tocmai de asta ai rămas?           Nu de asta. Şi n-a existat niciun, deci” – deci.

Paris, joi, 9 februarie 1978 încep acest jurnal – al câtelea?           — În ajunul plecării la Ionesco, la casa lui de la ţară, pe undeva pe lângă Houdan. Încă nu ştiu cum se cheamă localitatea. M-am (m-au) hotărât să plec măcar pentru o săptămână din Paris, poate-poate îmi vin în fire. Iată, a trecut o lună şi jumătate din cele şase, câte promisesem la Seuil, şi n-am scris din „jurnal” decât vreo treizeci de pagini şi acelea ne-defini-tive (dar de-loc!).           Nici de astă dată nu-mi fac iluzii în privinţa jurnalului (fără ghilimelele deriziunii).           Deşi. Deşi poate că ar fi mai interesant, pentru mine, să ţin un „jurnal al jurnalului”.           Condiţiile (n-am alt termen la îndemână) de acasă nu sunt favorabile scrisului. Cu Filip aş scoate-o la capăt – doar suntem neamuri, până la urmă ne-am înţelege noi – dar cu adevărat tortu-rant: telefonul. Şi, decurgând din el, „angajamentele”: întâlniri, interviuri, călătorii, conferinţe. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, anul 1977 mi-a ajuns, m-a umplut pentru. Zece vieţi. Nici nu îndrăznesc să mă plâng, ceilalţi ar crede că fac pe nebunul -când sunt doar un comod, un leneş, un egoist. Toate acestea (calităţile.) nu se împacă de fel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier-al-patriei, de „Mereu gata!” – oricând, pentru orice.           Bine-bine, oricând merge – dar nu şi orice. Fiindcă. Orice fleac (astfel văzut de aici, de departe – sau din egoismul meu) poate fi foarte important acolo, la faţa locului, în România. Am verificat pe pielea mea această importanţă şi le reproşam (doar în gând) celor de afară, de departe – din libertate – că nu fac nimic, nu fac ce trebuie, de ce am eu nevoie. Jos, la Rahova, *) prin a doua jumătate a lui aprilie, când nu mai puteam, nu mai puteam -ziceam, uneori chiar cu glas: „Ţepeneag, de ce nu mişti, de ce nu faci nimic?” Ei bine, acum e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflaţi jos, în Rahovele eterne. Şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? (patetic, dar altul-altfel mama n-are).           Oricum: am intrat în această horă, mort-copt, trebuie să joc. Orişicâtuşi, nu mi-e bine, ba mi-e de-a dreptul rău. Sunt bolnav cu adevărat şi de multă vreme (de la Rahova, desigur). Şi mai bolnav, mă simt din pricină că nu sunt în stare să mă îngrijesc, aşa cum mi-a recomandat (în fapt: ordonat!) doctorul Metzianu, rugat de Monica şi de Virgil să vază ce-i cu mine. Îmi tot zic: Mâine, mâine – si-gur! Sau săptămâna viitoare, uite, de luni, mă internez pentru analize (dar mai ales pentru odihnă). Dorm rău, mă trezesc stors, cu creierii gelatină. Apoi, de când am venit în Franţa (acum, a doua oară), am băgat de seamă: alcoolul, chiar un pahar cu bere, îmi agită şi mai şi somnul – agitat.           N-am să recapitulez evenimentele trecute, dar mă plâng – şi eu, ca omul: călătoriile (în Germania, în decembrie 1977, în Anglia, în a doua jumătate a lui ianuarie acest an) m-au dis-trus. Chiar atunci când nu mă solicitau direct (aş spune: chiar somnul, în călătorie din oarecum agitat devine de-a dreptul corvoadă). Nu sunt eu făcut ca să, asta, cum îi zice? Îi zice: a cutreiera lumea. Nu, nu, nu-i pentru mine cutreieratul lumii. Mă gândesc cu spaimă (cu atât mai terifiantă, cu cât nu mă pot plânge nici Anei) că are să trebuiască să mă duc şi în America. În America! Eu, singurul-singurel (numai cu puţa pre el). Dar poate că scap; poate că până să pornesc eu în neagra călătorire, cade guvernul, cade Nea Nicu, vine regele, noi ne întoarcem la casa noastră.           Casa, cui? Că n-am casă, n-am masă. Pe de altă parte, vor fi având dreptate amicii care mă sfătuiesc să bat fierul cât e cald şi cât timp presa se interesează de mine, să vorbesc despre cei care au rămas acasă şi ei nu pot vorbi.           Numai că a început să-mi devină peste puteri. Vreau să dorm. Şi să dorm. Şi, dacă tot nu să-mor, să scriu. Niţel. Atâtica şi-un sfert.           Plecând din România, nu-mi imaginam că pierderea manuscriselor mă va afecta. Dar, iată, pierderea este o adevărată rană: 7-1, romanul fără titlu început la Breaza, dus binişor până pe la           1) Pe Calea Rahovei se afla Direcţia Generală a Securităţii.           Pagina 130; Romanul unui roman, definitiv rătăcit pe drum, ori pier-dut, ori uitat prin hârtiile lui Ţepeneag, sau poate la Dus şart? 2).           De România nu mi-e (deocamdată) dor decât atunci când dau cu ochii de seminţe de flori; atunci mă gândesc la Breaza. La florile-plantele puse de noi, îngrijite de noi (ce picior-de-rai făcusem, la Breaza!). De oameni însă, ba. La dreptul vorbind, nici nu prea sunt oameni în România cărora să le duc dorul – în ultimii ani am fost atât de singur şi de însingurat şi de carantini-zat şi de marginalizat, încât nu am deloc sentimentul că am lăsat pe cineva-ceva pe-acolo. La amărâţii de semnatari rămaşi la cheremul Securităţii – mă gândesc mai des. Şi de fiecare dată încerc să-mi abat gândul. Prea chinuitor.           Zilele trecute am avut o ieşire violentă (si crucişă), faţă de Ana.           În legătură cu Virgil Mazilescu. I-a cumpărat o pereche de pantaloni de velur şi ţigări; pentru Ştefania a pregătit un pachet de haine. Voia să-i cumpere lui Virgil blugi, uite, mie nu mi-a cumpărat; gelos-cărpănos am zis: „De ce? De ce să alimentăm convingerea profund românească potrivit căreia totul se aranjează în viaţă? Fireşte, Mazilescu e băiat bun, poet foarte bun, pe deasupra sărac lipit. Numai că prietenul nostru Mazilescu a dat pe la noi în timpul Scrisorii de vreo trei-patru ori, şi n-a semnat-o. Ba mi-a explicat de ce n-o semnează, pentru că lui ei nu i-au făcut nimic rău, direct.; că atunci când au să-i facă ceva (direct, lui), atunci să vezi ce-o să provoace el, un scandal de pomină. Adevărat: măcar Mazilescu nu m-a atacat faţă de alţii, dar nici nu a mers vreodată, fie şi jumătate de pas, alături de mine. Dacă nu am dreptul să-i reproşez acest lucru (chiar să nu am?), atunci sigur nu am nici obligaţia de a-i trimite nădragi – când eu nu am, sau ţigări, eventual bani, când pe mine e departe de a mă da banii afar1 din cas1. De ce l-aş încuraja în convingerea că lui, ca mare poet, i se cuvine totul, el însă nu are nici o obligaţie? De ce să-1 confor-tez în ideea că el se ocupă de poezie (nu de politică!), drept care „disidenţii„ să facă bine să-1 alimenteze pe poet cu pantaloni, ţigări, bani, başca cinci kile de. Consideraţie veşnică.?”

            ONOMASTICA -1 iunie 2004 -           Şi pe mine m-a preocupat numele pe care-1 port: Goma. În toate scrierile i-am căutat originea, drumul până la mine, în Din Calidor un întreg capitol este consacrat numelui mai puţin obişnuit în spaţiul onomastic românesc: Goma. Împreună cu tata am încercat să aflu „de unde ne vine” şi am avansat două căi: locală, basarabeană, sprijinindu-ne pe porecla bunicii, Natalia Goma din Ciocâlteni, Orhei căreia în sat i se spunea: „Homoaia”. Ar fi însemnat că numele de familie era, la origine: Homa, sau mai degrabă Huma, dar sub ocupaţia rusească de după 1812, transcriptorii au transformat în G – H-ul originar (alte exemple: Garbuz – de la Harbuz, Guţan de la Huţan, Golban de la Holban.).           …Una străină, dinspre apus prin un purtător: Goma – nume purtat de o „personalitate” a momentului naşterii mele (1935), rezidentul regal al Dunării de Jos, Paul Goma – cel care a inspirat prenumele meu. Abia când am ajuns în refugiu, în Ardeal, am aflat că mai există şi alţi purtători ai numelui Goma, atât în zona Predeal, cât şi în a Lugojului – cu toţii aromâni.           Am primit – cu mare întârziere – două volume din lucrarea Basarabenii în lume, scoasă de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, în 2002. În al doilea există un text semnat: Vlad Ciubucciu: „Boţ de humă din Codrii Orheiului” din care citez – mai întâi citatul din Creangă: „ «Ia, am fost şi eu, în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti» „           Iată ce scrie Vlad Ciubucciu: „Din registrul pentru născuţi, voi. 1, din Primăria comunei Vatici, judeţul Orhei, la numărul curent 60, 1935, octombrie 3, aflăm că la 2 octombrie ora 12.00, în familia lui Efimie GOMA, de 26 ani şi Măria GOMA, născută POPESCU, de 25 ani [în subsol este corectată vârsta mamei, tot de 26 ani], învăţători din satul Mana, jud. Orhei, s-a născut Paul, sex masculin, de credinţă ortodox.           „Părinţii pruncului erau de baştină din alte sate din apropiere: tata – din Ciocâlteni, iar mama – din Chiştelniţa, ambii din neam de ruptaş (odnovorţ) şi de slujitori ai bisericii.           „Pe linie paternă, un străbun din sec. al XVIII-lea a fost LUPUL HUMĂ (n. 1750). Fiul Lupului HUMĂ a fost Spiridon Humă, la 1814, ponomar, iar la 1835, acelaşi Sp. Humă e dascăl la Găozeni; un nepot [al] Lupului HUMĂ – către anul 1887 – ajunge preot la Varvărăuca, cu numele Vasile GUMA.           „Un alt nepot al Lupului Humă este atestat la Ciocâlteni, Gheorghe Guma (n. 1850), odnovorţ. La 1870 odnovorţul Gh. Guma îl naşte [este tatăl lui…] pe Chirilă Goma, ţăran. La 1858, la Teleneşti este atestat un agricultor – HUMĂ…           „În Metriceskaia cniga din biserica locală, la capitolul 'botez', la numărul 2, aflăm că la 18 ianuarie 1909 s-a născut şi la 24 ianuarie a fost botezat Evfimi, în familia unui «ţaranin sela Cekolteni Kiril Gheorghiev [ici?] Goma i ego zakonaia jena Natalia Nikolaevna».           „A săvârşit taina botezului preotul E. Iamburschi, secondat de psalmierul Nicolai Procopan. Naşa a fost Irina Ioan Cârlan.           „Acest Evfimi (Efimie) a fost tatăl scriitorului Paul Goma.           „Relatările mele de mai sus ilustrează cât de simplu şi neştiut se lasă peste tine tăvălugul nătâng al falsificării: 1750 Humă; 1787 Humă; 1850, 1887 – Guma; 1870, 1909, 1935 – Goma; 2001, la Paris, Goma.           „Pe linie maternă, din Chiştelniţa, jud Orhei, coboară neamul ruptaşilor POPESCU.           „La 1742, în Chiştelinţa se naşte Ştefan POPESCU. Din fratele său Gheorghe POPESCU (1744) coboară ponomarul (psalmierul) din Stolniceni Hristofor Popescu, iar din vărul său tiz Ştefan Popescu (1750) descinde preotul din Hârtop Nicolae Popescu.           „Ruptaşul Ştefan Popescu (n. 1742) a fost tatăl lui Mihalachi Popescu (1772). Acesta cu legiuita lui soţie Ana (1785) dau naştere la doi fii: 1817, Ştefan şi 1821, Vasile, care aveau la mână mărturia de ruptaş din partea Domnului Moldovei din 1802 [Alexandru Suţu, dacă actul era datat înainte de septembrie 1802; Alexandru Moruzi – după] şi a Comitetului Provizoriu din Basarabia din 1817, nr. 220.           „Unul din aceşti doi Popeşti din Chiştelniţa, în 1850, 1-a adus pe lume pe Leon Popescu, odnovorţ (ucaz ţarist din 1847).           „în 1880, odnovorţul LEON îl naşte [este tatăl lui] pe Teodor Popescu, care, cu Nadejda (n.1885) o naşte pe Măria, 10 iulie 1909, mama scriitorului.           „Prunca Măria Popescu a fost botezată peste 9 zile, la 19 iulie 1909, când viitorul ei soţ Efimie Goma împlinea 6 luni), în aceeaşi zi cu altă Măria Popescu, fiica lui Ştefan al lui Gavrilă Popescu, zis şi Popa.           „Anul 1909, dealtfel, a fost un an care subliniază potenţa odrăslitoare a neamului de ruptaşi (odnovorţ) POPESCU din Chiştelniţa Orheiului: 3 fete şi 3 băieţi (taţii lor au fost Grigore al lui Ivan Popescu; Gavrilă al lui Ioan Popescu. Ştefan al lui Gavrilă Popescu; Filadelf al lui Vasile Popescu, Efimie al lui Leon Popescu şi Toader al lui Leon Popescu.           „în Metricesckaia kniga Kişinevskoi Duhovnoi Konsistorii dlia Sviato – Nikolaevskoi ţerkvi sela Kiştelniţa, 4-go okruga Orgeevskogo uezda, anul 1909, la numărul 32, citim că la 10 iulie s-a născut şi la 19 iulie a fost botezată mama lui Paul Goma – MARJA, în familia unui «onodvorţ selenia Kiştelniţa Fedor Leonov Popesco i jena Nadejda Iakovlevna, pervobracinâie oba pravoslavnovo veriospovedania». Naşi la botezul mamei Măria au fost odnovorţul Alexandru Vasile Stratulat şi dvoreanca Măria (lui Vasile) Baroneţka, un element extern care vădeşte nivelul relaţiilor sociale din epocă ale neamului popeştean şi ale celui humuleştean, neamuri de vrednici gospodari şi oameni de credinţă din Ţara Moldovei.           „Şi dacă acele relaţii le proiectăm spre destinul unui urmaş rătăcitor prin zbuciumata Europă, ce s-a manifestat în sec. al XX-lea, Paul GOMA, adică Paul HUMĂ, rămâne să înţelegem o dată în plus; ce iese din pisică şoareci prinde.           „Citind şi recitind opera parisianului Paul Goma, constaţi cu surprindere consonanţa uimitoare cu harul scriitoricesc al bătrânului şi veşnic tânărului humuleştean Ion Creangă, zis humuleştean după satul de baştină.

Paris 11 iunie 2002           Am mai spus-scris – şi bine am făcut:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul Ceauşescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării şi din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990 a retras din librării volumul de mărturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, '77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. Operă în care a fost susţinut până în pânzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameşteanu şi de subordonaţii săi de la revista 22;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărţi, printre care şi ale romanului meu Gardă inversă;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectând fantezist şi scoţând, în 1993 şi 1995 două broşurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români – dealtfel nedifuzate…;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echinox, a solicitat şi a obţinut bani de la Soros apoi… Nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar 1-a anunţat (în revista 22) ca… Editat;           Patru editori-prieteni – toţi patru, nu doar alfabetizaţi, ci reprezentând piscuri ale culturii române cotidiene – care, cu toţii, îmi solicitaseră volumele în chestiune…           Şi pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a/7-a oară:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-uhxi prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârşit curaj, scriitoricimea cu ale sale părţi sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă;           Pentru a-mi – totuşi – închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» – şi… N-am mai fost editat!;           Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunţat în 1999 că nu-1 va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară – şi aşa a fost.           Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi:           Întors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni, am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicând textele publicistice în câte 15-20 exemplare şi trimiţându-le prin poştă.           Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ţinut să împiedece „difuzarea prin poştă a materialelor duşmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenţii mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliaţi (Piatra Neamţ, Constanţa, Cluj, Fălticeni, Bucureşti), plicurile conţinând textul eseului „Basarabia şi «Problema» „ au ajuns la destinaţie după… Două luni de zile – însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie – adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebând: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituţie? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Şi – oare – se va fi ştiind acolo-sus ce se petrece aici-jos?»           Nici înainte de 1989 şi nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil nu judecam: „Dac-ar şti Tovarăşul ce fac ăştia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!”           La sfârşitul lunii aprilie mi-a telefonat de la Bucureşti Ana Blandiana, anunţând că în 29 mai va avea loc un colocviu în care se va vorbi şi despre „Mişcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioşi „Mişcarea Goma” şi îmi explica semnificaţia ei pentru istoria României…           — Încheind: „Ştiu că, după Revoluţie, lupta dumneavoastră şi, în general, atitudinea fermă pe care aţi avut-o nu au fost preţuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoriceşti, nici chiar în cele ale societăţii civile. Ele nu şi-au primit cuvenita recunoaştere (subl. În text). In virtutea a ceea ce reprezentaţi, aţi aşteptat, cum era şi firesc, să fiţi învitat în România şi nu aţi fost. Este, poate, şi vina mea. A sosit, cred, timpul să trecem peste toate divergenţele şi incomprehensiunile trecutului, să vedem ceea ce ne uneşte. Invitându-vă acum, oficial, aş dori să îndrept această greşeală, în numele unei ţări care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aştept în România.           „Preşedintele României „Ion Iliescu”           Am răspuns pe dată: „Paris, 1 mai 2002 „Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României (,) Ion Iliescu».           „Paul Goma”           Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulţi; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproşează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleşiţă că nu mă lichidase în 1977 – fie şi în 1981, în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuţiei Ceauşeştilor) peste măsură de inteligent ca să înţeleg – şi să accept: „revoluţia” era curat-Caragiale: cu voie de la poliţiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentându-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea „acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate în continuare, de KGB – la Chişinău – de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti».

Bărbatul urcă, găsi locul, puse bagajul în plasă.           Mai era timp. Ca de obicei, venise ca ţăranul la poartă-nouă: din ajun.           Data trecută. Data trecută, în aşteptare, coborâse pe punte, deschisese fereastra, aprinsese o ţigară – ce bună, ce bune ţigările băute pe culoar, dinaintea geamului lăsat, înainte de pornire.           De data asta nu mai există culoar bine despărţit de compartimente, ferestrele nu se deschid, el nu fumează.           Nu mai fumează de să tot fie ani, chiar şi jumătăţi. Peste şase au să se facă cinci, în traducere: 60 luni, cum se dădea deoul, ca să pară mai puţin decât foarte mult – în luni?; mai mult, în număr? El avusese doar 36. Şi încă 24. Oricum, 60 arată mult mai mult decât 36 plus 24, atâtea luni fac mult mai puţine săptămâni, zile, ca să nu mai vorbim de ani – decât 5 ani. Şi ceva ceasuri: în ceasuri masori veşnicia la sate, orele fiind rezervate ornicelor gărilor, o localitate cu gară, chiar de nu devine mai brează, încetează de a mai fi sată, iar fetele-mi umblă prin sălile de garare, fierbinţi, încălţate cel puţin. Fierbinţeala se gândeşte la gări, nu la sate; în mod excepţional, aici, nici chiar la fete.           Foarte bine, foarte bine, ajunsese la vreme, ba chiar şi la timp, ca ţăranul cu jalba-n proţap, ca obiditul cu paiele-n cap (aprinse); urcase, dintr-o ochire ţintise locul: liber ca pasărea cerului ce pe limba ei piere, să nu-ţi crezi ochilor!; desemeni, suportul pentru bagaje de deasupra, dedesubt neexistând aşa ceva din pricina, ca totdeauna, a oamenilor, a călătorilor – ei!; spunea, deci, că prea multe cuvintele, în fapt: vorbele – şi mai bine: cuvântul devenit vorbă-vorbă-vorbă.           Foarte bine, foarte: locul pentru bagaje neocupat şi ce bine când în viaţă găseşti locul tău neocupat încă, fie prin instalare pură şi simplă, fie prin extindere – asta în peştera din care ai plecat tu, ca să mai vezi lumea cea din afara bortii natale şi când te-ai întors, cohaiticii din prag au început a mârâi, a-şi răzbeli buza, a-şi gingivi gingia – că de ce te-ai întors tu? Ce, nu-ţi era bine pe-acolo, pe-afară, prin neagra străinătate, la tine? Şi-acum de ce-ai venit?: să-i iei locul aproapelui tău, să i-1 zmulgi de la gură, de sub cur? Să semeni tulburare printre colegi, zâzanie printre veri (şi mai ales cumnaţi), printre oamenii acestui pământ care şi-au recăpătat locul părăsit de tine, când ai fugit, fugarule ce eşti tu, ori s-au extins niţel şi ei, ca oamenii, cât să-şi întindă şi picioarele – păi du-te, nene de unde-ai venit.           — N lumea ta, străină, noi o avem p-a noastră, din moş'strămoş', căci tu nu mai eşti d-al nostru; căci tu eşti d-al lor, căci noi le-avem p-ale noastre – măi!           Da, da. Căci. Căci, ca să zicem aşa, e jenant, e stingheritor din cale-afară să te-aşezi pe-un loc al tău, numerotat, în bilet, dar să-ţi ştii bagajele deasupra altui loc, în capul altui călător decât al tău, al unei adolescentrice în floarie, fragilicie, atât de fragedă copila, de-o laşi, se strică, ţi-o altul ardică, deci nu i-o lăsa (pentru căci) creştetul ei de fată-mare n-are suportare, fie acela şi prin grătarul de aluminiu al consolei de bagaje, o asemenea irepetabilă povară precum servieta-i, lăudat fie Domnul că nu-i cufăr! Ar apăsa-o şi mai fără milă şi ar fi neplăcută prezenţa, taman sub geamantanul tău umplut cu tot felul de pietre de moară, până şi a unui antipatic cu ochi oleaginos, unul gâtuit de papion şi duhnindu-i picioarele prin răsuflarea gurii sale – dar fetiţa asta? Doar atâtiea şi nici acecica-ntreagă? Numai că dacă iau servieta – şi a mea şi doar o servietă ne-greâ, acolo, şi ea – vine altcineva, cu ditamai valizoiul! Ori cu un cufăr de recrut! Ori şi mai autentic: cu o păreche de desagi conţinând trei caşi nestorşi precum şi cinci peşti cam încă vii (peştii ca peştii, nu se mai găsesc, în schimb, să fie aşa cum am hotărât: mişeânzi); şi nevătămaţi.           Nu, nu, nu. Cel mai bine-i în viaţă: să laşi totul aşa cum (l-a) ai găsit şi cum s-a potrivit, mai târziu ea are să mulţumească cerului că făcuse ce-a făcut: lumea având servieta mea drept acoperiş.           În acest caz, ieşim pe culoaaa'. Să fumăm o ţigaaaa'. La fereaaaa'. La fereastră, pe culoar, înainte de plecare, cel mai bine-i să bei la titiun tare, să sugi ţigarete brunete: Gitanes, Caporal iar cu Boyardul zece care mi ţi-o-ntrece; sau din cele uşurele de tot – însă şi aici: fără exces! Căci excesul. El este foarte căuzalnic. Aşa că-i arzi o neagră-neagră, ca Melania Mavru (de-un exemplu), după aceea te clăteşti cu una blondă-blondă, rezultatul vădindu-se, nu în cafeaua cu lapte, ci în Iana cu două capete: cel dinspre stradă, cel de la grădina cu flori. C-aşa-i ea, Iana: unul naşte, altul moare. Mai potrivit ar fi: să-i împuşti o pipă! Să te plasezi în punctul de amirosire al nefumătorilor şi aşa să-ţi petreci viaţa: aromatizând populaţiunea – fireşte, de sex dimpotrivel-nic. Plictiseala: nu mai bei pipă: ai renunţat la ea acum vreo zece ani, nu eram eu de pipă fumătoriu, abia aşteptai s-o dai gata, ca să, în sfârşit, împuşc o ţigară sănătoasă, cinstitoasă, purtătoare de tuse, junghi şi alte cancere – chiar dacă şi fumul pipei tot în piept ajunge el.           Ei, da. S-a lăsat de pipă: nu-ţi era soră, ocupa amândouă mâinile – şi gura şi falca şi muşchii cefei şi ochii supraveghetorali ai combustiuniunii; în plus, mai şi murdărea mâinile! Nu putea scrie când trăgea din pipă; când din pipă trăgeam, trăgeam din pipă, atât, punct, iar această situaţiune a trebuit tăiată-n două cu toporul, precum copilul lui Solomon: ori-ori. Unde mai pui că pipa trebuie s-o, cu dinţii, cu-ntre-dinţii, orice-ar zice vecinii, or pe el începuseră să-1 doară (şi dacă: doaie?), nu doar sufletul şi mă uitam la Eliade: cu câtă seninătate ţinea el pipa-ntre dinţi – pe el nu-1 dureau? Nu-1 dureau că nu-1 dureau, sau pentru că avea proteză? Eu pretind că recunosc un protezat de unul neîn fine, n-aş putea spune de ce numai bărbaţii, chiar dacă am văzut ţigănci bătrâne sugând din ciubuce, asta-i viaţa, Ana zicea că ce păcat, fiindcă tutunul de pipă miroase tare plăcut, a casă de oameni normali, posedând chiar o ţară a lor, oricum, oricât de nebogat ar fi un bărbat, de tutun de pipă tot are bani, însă când nu mai are nici pipă – din pricină de dinţi – tare nenormal este el.