Paul Goma

Paris 1 iulie 2002           Şi dacă aş spune tare ceea ce se doar şopteşte: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană şi jihadă – cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?           Aş fi tratat de antiamerican, de antiarab – ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit şi jidovit, antirus şi rusofil, anti-român şi basarabean xenofob…           Am auzit şi dinspre Bucureşti ecouri provenind din Franţa, Germania, Anglia (însă nu şi din Italia, Spania, Portugalia – oare de ce?) sub forma de indecent răcnet de solidaritate: «De la 11 septembrie suntem cu toţii americani!»           Servilism dezgustător, secreţie de turmă. Un occidental isteric a parafrazat celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [şi eu] un berli-nez» (el îşi exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai ruşilor, parte robi ai ruşilor), după el s-au grăbit să zbiere în cor toţi frustraţii occidentali ai căror părinţi erau nostalgici ai luptei pentru pace în Vietnam; după ei, laie, culturaleţii noştri dâmboviţelini, altfel politologi, futurologi, astrologi, americanologi, bursieri şi postulanţi.           Poţi să-ţi exprimi compasiunea faţă de cineva care a suferit o grea pierdere – de obicei legată de moarte; în nici un caz nu poţi pretinde că „eşti şi tu”, fie mort, fie fratele-mama-fiul mortului. Aşa, pentru că nu e logic, nici corect. Şi nici decent.           Data de 11 septembrie poate constitui o piatră de hotar – însă nu fiindcă „de la 11 septembrie ' noi, ne-americanii, am fi devenit fulgerător americani, ci pentru că atunci, ei, prietenii noştri, americanii, au primit o lovitură cumplită, neaşteptată: pentru întâia oară în scurta lor istorie au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul naţional (Pearl Harbour: undeva, pe o insulă, departe, în spaţiu – şi în timp…). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepţi; cei mai cinstiţi, cei mai harnici; cei mai inteligenţi, cei mai generoşi; cei mai morali şi cei mai iubiţi dintre oamenii de pe întreaga planetă – şi, dintr-odată…           Două au fost întrebările-imprecaţie rostite de americani în direcţia Divinităţii: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie asta?» – ceea ce se traduce prin: Dumnezeu mă bătuse doar pe mine, american, numai mie îmi făcuse „asta” – ceea ce era nedrept; «De ce ne-au făcut [ei] asta, nouă, care îi ajutăm şi-i iubim? De ce au început să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit ingraţi – noi ne-am dat de două ori sângele, în secolul trecut, pentru cauza lor, noi le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut…» – impersonalul viza ne-ajutorul faţă de comunităţi şi ele, nefericite, dar aflate sub controlul Chinei şi al URSS.           În deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acţiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roşii în Italia, Armata Roşie în Germania), americanii se arătau miraţi-indignaţi că autorităţile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromi-teau vacanţele culturale ale cetăţenilor americani; când terorismul islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franţa, americanii – şi nu doar turiştii, ci şi gazetarii şi oamenii de afaceri – nu încetau de a trata statul şi poliţia franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriştii, ameninţând cu denunţarea unor contracte comerciale… Fiindcă erau siguri: la ei, în America aşa ceva era de neconceput – America fiind o fortăreaţă inexpugnabilă, păzită zi şi noapte de armata cea mai puternică – ce să mai vorbim de atotştiitorismul, de eficacitatea poliţiilor FBI şi CIA…           Şi a venit 11 septembrie. în loc să caute motivele agresiunii (printre ele: Palestina), au acuzat Cerul de nedreptate la adresa lor.           Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizatoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultura, barbari-cultura dimpotrivă: cea vehiculată de câţiva arabi supra-bogaţi, supra-occidentalizaţi. Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulţi gândiseră şi impuseseră teroarea Revoluţiei Franceze şi a celei Bolşevice.           S-a spus mereu că secreţia „gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia „maselor largi de musulmani umiliţi de creştini, colonizaţi de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Numai că „masele de musulmani' nu arătau spre America – ci spre Palestina. în acest sens, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor – cu suţinerea, complicitatea, chiar cu îndemnul americanilor – poate fi considerat, nu atât cauza (deşi, de la venirea lui Sharon la afaceri…), ci pretextul; mai corect: aZffoiu/jihadiştilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraţilor palestinieni».           …Bineînţeles, nu soarta palestinienilor umiliţi, spoliaţi, alungaţi de pe pământul lor, băgaţi în sârme, masacraţi de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare (americane) israeliene le stă la inimă benlade-niştilor – dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene – ci americane… în ochii acestora, Americanii sunt inamici, nu pentru că susţin Israelul în toate acţiunile sale teroriste împotriva băştinaşilor palestinieni, ci pentru că le sunt rivali pe terenul anticulturii. Şi mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar „alfabetizatorii” lor, individual, ci fabricanţii terorismului antioccidental.           În secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia a fost puterea cea mai destructivă, cea mai nocivă; America, în ochii noştri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator. în ultimul război mondial i-a salvat de Hitler pe francezi, pe italieni, pe belgieni, pe englezi – dar nu şi pe polonezi şi pe cehoslovaci – de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise -trăiască Stalin! Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel decât bombardându-ne, mai ales în Duminica Paştelui 1944, nici nu ne-au ajutat atunci când aveam nevoie de ei şi îi aşteptam să-şi onoreze promisiunile. Ba, în cazul Ungurilor, în 1956, neintervenţia lor, a avut valoare de complicitate cu Sovieticii la strivirea insurecţiei.           Înapoi la terorismul impropriu numit: „arab”: acesta, cronologic, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă – doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creştinilor, ci a unei ţări împotriva altei ţări (America) – care dădea ajutor duşmanului ei de moarte: Irakul. Fundamentalismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre şiiţi şi sunniţi, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani şi creştini – dar nu a fost decât unul economic, în care „găina” a fost (şi este, în continuare): petrolul.

Paris, 28 iunie 2001 „Despre Pleşiţă” „Despre Pleşiţă” am scris, primul, în februarie-martie 1978 – şi a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii «Culoarea curcubeului» (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 şi, imediat după scoaterea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit – prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu).           Am publicat încă în martie 1977 – deci pe când eram liber-şi-încercuit în Drumul Taberii şi adunam semnături pe Apelul nostru cerând respectarea drepturilor omului; revista germană «Der Spiegel», italiana «Europeo» au publicat fragmente din „Jurnal de iarnă” – pe care l-am inclus în volumul de mărturii «Cutremurul oamenilor, '77 – Culoarea curcubeului».           Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-1 cunoşteam pe Pleşiţă. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtând numele: Pleşiţă…           Ei bine, un astfel de om – în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele -exista! Ba chiar era general şi comandant-şef al Securităţii. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact – direct şi contondent – a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălând limba română chiar mai cizmăreşte decât Ceauşescu. Timp de o lună de zile n-am ştiut cum îl cheamă, deşi îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai, de la colonelul Vasile Gheorghe că poartă numele: Pleşiţă Nicolae, că e general, că e şeful Securităţii şi că „e un tovarăş foarte bun la suflet, un om care-ţi vrea numai binele”           Constatasem, încă înainte de a şti ce hram poartă şi al cui tată este şi cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înţelegea el prin „a vrea binele cuiva…” După liberare, după exilare, „impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu…- apoi de minerii din Valea Jiului, din august '77 – cum şi cât şi pe unde le vroise şi lor numai binele (printre câte mii, alţii?) generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă.           Mai ştiusem – de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. şi de la poliţiştii francezi: acest Pleşiţă era comanditarul (româneşte: năimitorul) arabilor care atentaseră la viaţa Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie – la Bucureşti – eram convocat la «ei», la Ministerul Securităţii aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviţei: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soţia şi copilul, în Franţa, cu o viză turistică… Printre alte avertismente («că cum se te comporţi, c-adica să nu scrii, domle, că ce şi cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru şi partidului nostru…»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumeşte: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am „un mic semn” de la ei, că Mâna Securităţii e lungă şi că ne ajunge oriunde ne-am ascunde… „Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, „alaltăieri” (vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de „necunoscuţi”; scăpase cu viaţă doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poştaşul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferinţa de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât „opera” Securităţii. Am re-repetat avertismentul lui Pleşiţă din seara zilei de 19 noiembrie, la Bucureşti (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu „Mâna Securităţii care este lungă”, în afară de responsabilitatea în atentatul la viaţa Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lăuda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pacepa…), Pleşiţă Nicolae este vinovat de: înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă;           Explozia clădirii Europei libere de la Miinchen (soldată cu victime);           Tentativele de: a) otrăvire a copilului meu, Filip, prin „o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) răpire (de două ori) a copilulului de la grădinţa de pe rue Manin, de către „une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea – care damă-înroşu se prezentase ca o prietenă a casei, explicând că noi, părinţii suntem reţinuţi la un congres (!), deci să-i încredinţeze ei copilul…;           Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferinţa de presă cu drepturile omului în România; „Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid şi care i-au rănit pe Nicolae Penescu şi pe Şerban Orăscu – însă pe mine „Hruşciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea – însă 1-a rănit pe şeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti;           Tentativa de otrăvire (a mea) şi de „lichidare – oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 – prin securistul de mulţi ani stabilit în Franţa, pseudonimatul Haiducu;           Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliţiei germane…           Legăturile lui Pleşiţă cu „Carlos” nu mai constituie un secret, însă noi, încă înainte de decembrie 89 îi bănuiam, printre executanţii „Salutărilor de la Bucureşti”, pe membrii „echipei Carlos-Sacalul”.           Numai pentru cele înşirate mai sus Pleşiţă-Ploşniţă Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii – acolo să-şi scrie memoriile de „patriot” – corectez: să le dicteze altui mare-român: „Profesorul Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, tovgeneralul nu este în stare să deseneze pe hârtie şi alte „semne”.           Acum câţiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această jivină analfabetă, arătânie-necuvântătoare unor publicaţii securiste-acoperite (ca 'Adevărul-Scânteia, Lumea' şi derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleşiţă nu se deosebea, în esenţă, de ceea ce scotea pe urechi căprarul Pelin -subordonatul lui I. C. Drăgan la „antena” de la Milano – prin Cărţile Albe.           Tristeţea: nu ceea ce «minţea» Securitatea (a cărei vocaţie, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, «să dezinformeze» nu are ea o Secţie de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul corectez: oiul (masculul oii) – de cititor român. Acela care, chiar dacă ştia – cum să nu ştie, doar trecuse şi el, sau măcar ta-su, prin labele Spurcatului Organ!- de frică, nu numai că repeta cu glas, în jur, „varianta” Securităţii (uneori despre sine însuşi) – dar cu timpul a ajunsese să creadă în Adevărul 'Scânteii'; în Adevărul Editurii Vremea (prin «Memorialul Ororii»); în Adevărul «Cărţii Negre a comunismului», cu «Addenda», falsificatoare a istoriei contemporane, varianta aranjată de cvadriga Blandiana-LiiceanuOnişor-Rusan; în Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat la Humanitas, în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleşiţă, în adevărul lui Pleşu, prin «Dilema», adevărul lui Buzura, prin Fundaţia Securistă Cândia şi, încheind cercul: în Adevărul Cărţilor Albe ale Securităţii…

Paris 11 iunie 2002           Am mai spus-scris – şi bine am făcut:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul Ceauşescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării şi din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990 a retras din librării volumul de mărturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, '77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. Operă în care a fost susţinut până în pânzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameşteanu şi de subordonaţii săi de la revista 22;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărţi, printre care şi ale romanului meu Gardă inversă;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectând fantezist şi scoţând, în 1993 şi 1995 două broşurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români – dealtfel nedifuzate…;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echinox, a solicitat şi a obţinut bani de la Soros apoi… Nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar 1-a anunţat (în revista 22) ca… Editat;           Patru editori-prieteni – toţi patru, nu doar alfabetizaţi, ci reprezentând piscuri ale culturii române cotidiene – care, cu toţii, îmi solicitaseră volumele în chestiune…           Şi pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a/7-a oară:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-uhxi prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârşit curaj, scriitoricimea cu ale sale părţi sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă;           Pentru a-mi – totuşi – închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» – şi… N-am mai fost editat!;           Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunţat în 1999 că nu-1 va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară – şi aşa a fost.           Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi:           Întors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni, am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicând textele publicistice în câte 15-20 exemplare şi trimiţându-le prin poştă.           Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ţinut să împiedece „difuzarea prin poştă a materialelor duşmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenţii mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliaţi (Piatra Neamţ, Constanţa, Cluj, Fălticeni, Bucureşti), plicurile conţinând textul eseului „Basarabia şi «Problema» „ au ajuns la destinaţie după… Două luni de zile – însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie – adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebând: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituţie? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Şi – oare – se va fi ştiind acolo-sus ce se petrece aici-jos?»           Nici înainte de 1989 şi nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil nu judecam: „Dac-ar şti Tovarăşul ce fac ăştia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!”           La sfârşitul lunii aprilie mi-a telefonat de la Bucureşti Ana Blandiana, anunţând că în 29 mai va avea loc un colocviu în care se va vorbi şi despre „Mişcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioşi „Mişcarea Goma” şi îmi explica semnificaţia ei pentru istoria României…           — Încheind: „Ştiu că, după Revoluţie, lupta dumneavoastră şi, în general, atitudinea fermă pe care aţi avut-o nu au fost preţuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoriceşti, nici chiar în cele ale societăţii civile. Ele nu şi-au primit cuvenita recunoaştere (subl. În text). In virtutea a ceea ce reprezentaţi, aţi aşteptat, cum era şi firesc, să fiţi învitat în România şi nu aţi fost. Este, poate, şi vina mea. A sosit, cred, timpul să trecem peste toate divergenţele şi incomprehensiunile trecutului, să vedem ceea ce ne uneşte. Invitându-vă acum, oficial, aş dori să îndrept această greşeală, în numele unei ţări care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aştept în România.           „Preşedintele României „Ion Iliescu”           Am răspuns pe dată: „Paris, 1 mai 2002 „Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României (,) Ion Iliescu».           „Paul Goma”           Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulţi; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproşează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleşiţă că nu mă lichidase în 1977 – fie şi în 1981, în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuţiei Ceauşeştilor) peste măsură de inteligent ca să înţeleg – şi să accept: „revoluţia” era curat-Caragiale: cu voie de la poliţiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentându-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea „acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate în continuare, de KGB – la Chişinău – de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti».

Celebrul scriitor şi disident Paul Goma ne-a trimis, în exclusivitate, spre publicare un text al sau, care deja a constituit subiect de polemica aprinsa în ZIUA intre Gabriel Andreescu şi Radu Portocala. Paul Goma ne-a scris, în stilu-i unic, sa consideram tipărirea textului „Sa învăţăm de la evrei.?” „ca un drept-de răspuns (de-a-ndoaselea)”. De altfel, în editorialul sau din pagina 6, Gabriel Andreescu revine asupra subiectului cu episodul trei al polemicii. Prestigiul autorului de mare disident şi scriitor ne-a convins sa publicam integral textul, care în mod cert va declanşa un adevărat război mediatic. ZIUA precizează ca nu îşi asuma responsabilitatea pentru conţinutul materialului. (R. C. P.)           SA ÎNVĂŢĂM DE LA EVREI.?           Răsunetul planetar al comemorării, în acest început de an 2005, a deschiderii lagărului morţii de la Auschwitz (a găsirii, a datului-peste – de către Armata Rosie, care trecea şi ea pe-acolo – şi nu a „liberării”, cum se spune-scrie) ne umple – pentru a cata oara?           — De admiraţie: iată, după atâta amar de timp rezultatul ne-uitarii; iată fructul memoriei întreţinută cu tenacitate, cu sacrificii; iată biruinţa unei comunităţi martirizate de nazism – vreme de doisprezece ani – asupra amneziei.           Admiraţie – şi gelozie:           Noi, ne-evreii, supliciaţi de comunism peste jumătate de secol nu am fost capabili de „asa ceva”. Adevărat, din 1940 pana în 1989 fusesem supuşi operaţiei de des-creierare, de extirpare a memoriei, de înlocuire a ei cu talaş: „istoria URSS”, „Curs scurt.”, „istoria RPR„, „Tezele.„, „limba maldavineasci„ şi atâtea şi atâtea sintagme, cuvinte goale, nu doar false, ci ofensante la adresa adevărului istoric şi la onoarea naţiunilor noastre nerusesti. Noi, romanii, am moştenit, am produs puţine „hârtii” şi nu am făcut efortul de a consemna intamplarile-ce-ni-s-au-intamplat, pentru a lăsa urmaşilor, urme. Daca adăugăm la tarele genetice şi inapetenta, incapacitatea de a realiza – şi de a practica – cronologia, ne-am autoportretizat fidel.           „Sa fie buna imitaţia raului?”           Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus ca – de ce nu?           — A venit momentul sa facem ca ei, sa copiem pana şi acţiunile lor ne-morale (ne-crestinesti), ca de pilda minciuna-etnica; ca de pilda în ne-uitarea raului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu „un”, ci „doi ochi pentru un ochi”).           Oare? Sa fie buna imitaţia raului?           Din 1990, când s-au (intre) deschis arhivele comuniste, la cea mai neînsemnată tentativa a victimelor bolşevismului de a depune mărturie despre calvarul lor, călăii noştri, speriaţi de un Nürnberg II, tipa, temându-se de dreapta răzbunare: „Fara violenta!” Si: „S-a început vânătoarea de vrăjitoare!”, Despre calai.           Vasăzică asa: după decenii de teroare oarba, sălbatică, cei care ne terorizaseră, ne umiliseră, ne jefuiseră, ne lăsaseră fara părinţi, fara casa, fara scoala – fara tara (dar nu fredonau ei în coltul gurii.           Imnul RPR, pe muzica lui M. Socor, pe versurile lui A.           Toma, modificate: „Azi tara ta e casa mea”?). Ei, teroriştii, vânătorii de oameni nevinovaţi cei care arestaseră, torturaseră, reeducasera-ca-la-Pitesti, asasinaseră fara tresărire, fara teama ca vor da vreodată seama – în momentul în care s-a întrezărit perspectiva unei, în sfârşit! Justiţii, au cerut, guiţând (ca Buzura, în ianuarie 1990). Sa nu care cumva sa se exercite vreo violenta asupra lor! „Fara violenta!” implorau-somau, pentru ca ei, călăii noştri personali şi bestiali nu suporta violenta!; ei, auxiliarii ocupantului sovietic, cei care, mult mai putin din fanatism ideologic marxist-stalinist-trotskist, din rasism-bolsevic, din antiromânism feroce (care exista, exista! Mai ales la unguri, iar când ungurul era şi evreu, sa ne păzească Dumnezeu!           — şi nu ne-a păzit), mai degrabă pentru pentru a zmulge-pastra avantaje materiale, se dovediseră a fi executanţi, nu doar orbi, ci cu mult spirit de iniţiativă – de prin 1990 zbiară ca din gura de şarpe, acuzând (de sa se audă la Strasbourg, la Washington, la Tel Aviv) ca în Romania „tradiţional antisemita” se încalcă drepturile omului! Aşadar: ei, victime ale naziştilor 12 ani (1933-1945), de şaizeci de ani tot vânează nazişti, insa victimele comuniştilor – din 1917 ruşii, noi din 1940 – nu avem voie să-i acuzam pe torţionarii comunisto-sovietisti pentru crimele lor – fiindcă, draga-doamne astfel ne dedam „Vânătorii de vrăjitoare!”           Or, după Ukazul impus de ei, cel care este violent cu violenţii, care vânează vrăjitoare este. Fascist!           Antisemit! Tuberculos!           Ar fi comic – daca nu ar fi tragic:           Din exact 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate prin violenta, apoi din 23 august 1944 în Romania întreagă ocupata de Armata Rosie, ei, komisarii veniţi pe tancurile sovietice aplicaseră cu seninătate (si cu sudoare, sânge din partea noastră) vanatoarea-de-vrajitoare numita: „lupta de clasa” (si de-rasa, dar aceea nedeclarata – insa aplicata).           Nevinovaţi cu zecile de milioane din comunităţile europene ocupate de sovietici şi comunizate, în primul rand poloneza, au fost „lichidaţi”, nu pentru vreun act potrivnic ideologic, ci pentru. Potenţialitate: „Ar putea, la un moment dat, sa.”: (in realitate programul bolşevic urmarea distrugerea elitelor naţionale). Decenii lungi, nu doar capii familiilor, ci toţi membrii au fost, fie arestaţi, atâţia dintre ei asasinaţi, fie „doar” alungaţi din case, din scoli, din spitale, declasaţi social, penalizaţi material.           „De ce am ierta greşiţilor noştri?”           Si iată-i pe călăii noştri, indignaţi pana în pragul apoplexiei, tot pe noi, victime, acuzându-ne ca ne dedam la vânătoare de vrăjitoare!           De ce nu i-am imita şi în asta, zicând şi noi cum ziseseră ei: „De ce nu ne-am deda.?”. la vânătoare de bolşevici?           De ce am ramane, în continuare, robi ai moralei creştine, de ce am trece peste ofense, nedreptăţi, agresiuni? De ce am ierta greşiţilor noştri?           — Bieţii de ei, cei care obosiseră tot chinuindu-ne, tot „reprezentându-ne”?

(a cincea variantă: 25 martie 2001)                 UNU.           OCTOMBRIE           2 Octombrie 2000           Totul a început cu un telefon de la Catherine.           M-am zmuls, lăsând o parte din rădăcini, dar.           Acum, după mult-mult timp de la acel telefon pot să mă odihnesc. Chiar să mă adun; să recapitulez.           Cea mai bună terapie: scrii pe hârtie cum te-au durut pe tine la inimă rădăcinile zmuls-rupte. Şi nu te mai dor chiar atât de foarte tare.           Am fost tentat să încep aşa: „Eram sigur că.” – apoi să continuu a-mi arăta muşchii solitudinii. Ai solitaritudinii. Ai solo'.           Şi nu eram sigur de nimic. Nu întrevedeam ce va fi peste apă, dincolo de linia marcând graniţa dintre literatură – fie ea realistă – şi realitate (fie aceea şi literaturizată).           Când n-ai încotro, te azvârli în naraţiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie. Nu-ţi place să începi cu începutul, îţi place să începi cu, de pildă, sfârşitul, apoi s-o mai rotunjeşti preţ de o paran-teză-două-trei-patru şi abia când cititorul este gata obosit, sătul de amânare – atunci să te porneşti pe povestire.           Aşa am făcut şi acum. Apoi am refăcut – deci, ca niciodată, n-o mai târcolesc, o intru dintr-una:           Era dimineaţă, devreme. A sunat telefonul.           O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, şi-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine.           Mi-a comunicat că ea este Catherine; apoi m-a întrebat dacă e posibil una ca asta: să o fi uitat eu pe Catherine?           M-am scăzut mental, n-am răspuns – ce să-i fi: nu numai că n-o uitasem (pe Catherine?), dar mi-o crescusem, în lipsă. Am tăcut, mai departe.           Atunci Catherine a chicotit, şi a adăugat: numele ei de fată este.           — A rostit un nume de familie basc, inconfundabil. Inuitabil. Şi că să ne întâlnim – imediat, fiindcă ea are mare nevoie de mine – şi iar a chicotit.           Înţeleg acum: nu exista nici o linie, nici un şanţ, nici o frontieră între lumea scrisă şi cea nescrisă, doar ţeava privirii mele, căutând-o; nici o deosebire dintre ficţie şi infanterie, nici o contradicţie de esenţă între mine şi ea. şi ele. Şi elea. Înţeleg şi înţeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi. Din nimic nu mai poţi da-înapoi – nici măcar din dat-înapoi. Iar dacă m-am oprit din mers-înainte nu înseamnă că pot face cale-ntoarsă, că pot şterge tabla cu buretele, că mă pot pregăti pentru altă poveste a vieţii trăită cu creta.           Deci, totul a început.           Vezi? Cât de greu mi-e să intru direct în naraţiune; în naraţio-nare? De aceea mă voi fi protejând prin evitare. Prin amânare – cunosc metoda; am mai practicat-o, cu oarecarea îndemânare, în „Gherla”. Să fie întrebat Ţepeneag: el m-a lăudat pe undeva, într-o cronică parcă, n-o am, el mi-a povestit-o – când a apărut „Gherla”, la Gallimard (în 1976) eu mă aflam în România. Nici el nu mai avea cronica aceea, el nu păstrează hârtii de-ale altora, nici ale lui despre alţii, în care a scris de-bine. Le aruncă. Păstrează scrisorile adresate lui. Pe acelea le publică după 30 ani, prezentate apoi comentate în cel mai pur stil coniric.           Dar parcă pornisem de-a dreptul.           Cu Dumnezeu înainte – re-pornesc.           Aşadar, totul a început cu telefonul prin care mă anunţa că are nevoie de mine. Mare de tot nevoia. Poţi rezista când cineva îţi spune că are nevoie de ajutor? Mai ales când cineva e o ea? A început deci.           Totul a început cu-prin-în-la Catherine.           A început. De parcă ar mai avea importanţă, aici, cum-ul, odată ce s-a clintit din loc. Nu are şi are: o carte bine pornită are mari şanse să binecontinue (ce iese: om muri şi om vedea), însă nu poţi scrie o carte dacă nu ai început-o de unde trebuie începută, dacă nu ai pătruns în ea pe-aici, prin orificiul acesta, dacă nu te-ai introdus prin gaura aceasta, vârât în gura de-aici, intrat prin poarta asta, strecurat prin uşa aşteptând să fie dezîncuiată – cu cheia cea bună, adevărata, unica.           Ar fi singura apropiere de muzică. Nu de oricare, numai de cea populară şi de jazz. Acolo muzicanţii înainte de a concerta (nu strigau lăutarii ţigani din Codlea: „Noi s'tem clasă concertoare!”?) încearcă, îşi sună o vreme, nu tonalitatea în special, ci tonul (în general) în care va fi prezentată întâia melodie – şi a doua şi a cincisprezecea, din acea zi. Spre deosebire de formaţiile de cameră şi simfonice unde, înainte de concert, interpreţii îşi acordă şi îşi încălzesc instrumentele – atât, nu au nevoie să caute, să caute, până să găsească locul, locşorul, cuibul, să se cuibuşească în el: au partiturile pe care cei mai mulţi le ştiu pe de rost. şi care pentru mulţi dintre ei ţin loc de muzică. Te întrebi dacă nu aveau dreptate concertorii din Codlea.           Ca să mă abată de la. Altfel nu mai ajung să ies din paranteze-n paranteze-n paranteză.           Azi sunt copios confuz – mai ales că astă-noapte, la orele două, am împlinit 65 ani, însă mâine am să (-mi) revin. şi chiar de n-am să izbutesc să construiesc o succesiune de întâmplări, măcar am să încerc să fac mormanul de fapte şi de stări accesibil celui care ar avea ideea trăsnită de a succesiona simultanul (cine are urechi de auzit să pipăie; şi să urleze).           3 octombrie.           Când a început? Adevăratul început va fi început atunci când Catherine a început. A fi-fire. Atunci când Catherine a. Nu un adevărat (sau: un prim – şi nu o Catherine) început – deşi acela poate fi socotit unul dintre începuturile începutului.           Oricum, în timpul continuării am simţit că. Nu: am ştiut, simţirea e încă nesigură, în faza căutării, a pipăirii, pe când ştiutul este!