Paul Goma

            Vineri 26 iulie 2002 am primit de la Vasile Paraschiv o scrisoare expediată din Ploieşti la 22 iulie. Alături, o listă: nume de ticăloşi securişti care l-au chinuit vreme de 30 ani – şi înainte de decembrie 89, dar şi după – până în momentul de faţă. Listă pe care, cu certitudine, Vasile Paraschiv a adresat-o multor instanţe (ultima oară chiar în 22 iulie 2002 – vezi scrisoarea) şi în curând va fi depusă la şi mai multe -tradusă în limbi de circulaţie, va ajunge exact acolo unde îi doare pe securiştii care, în continuare, fac legea lor de tâlhari de drumul mare şi, vorba lui Vasile Paraschiv, după ce au combătut capitalismul, au devenit cei mai rapaci, cei mai neruşinaţi, cei mai nesimţiţi şi mai jegoşi-puturoşi dintre capitalişti.           I-am cerut expeditorului încuviinţarea să reproduc, atât scrisoarea, cât şi „Lista (lui Paraschiv)”. Mi-am îngăduit neînsemnate (şi necesare suprimări – marcate) şi subliniera numelor şi a faptelor ticăloşilor. O astfel de „Listă” (şi eu am, tot de vreo 30 ani, Lista mea, cu ticăloşii pe care îi neuit şi pe care îi tot scriu) nu are nevoie de prezentare, nici de comentarii. Ea este o mărturie – în sensul cel mai adevărat, mai autentic al cuvântului. Cu astfel de mărturii-liste se va scrie cândva istoria noastră sub ocupaţie sovietică şi sub ocupaţie [comunistă] românească (aici am citat din scrisoarea mea din ianuarie 1977 adresată lui Pavel Kohout şi Chartei 77 de la Praga).           Cel care va găsi neinteresantă, plicticoasă, repetitivă, stângace litania Listei lui Paraschiv – să nu o citească.           Nu o merită.           Nota: Textul lui Vasile Paraschiv – atât scrisoarea propriu-zisă, „Lista ofiţerilor de securitate”, cât şi lista „Asasinilor morali” nu comportă sublinieri. Mi-am îngăduit să o fac eu: numele proprii ale securiştilor, miliţienilor, activiştilor, medicilor MAI: în caractere grase; faptele lor: în caractere italice; fapte deosebit de grave: în caractere gras+italic lată, mai întâi, scrisoarea: „([Ploieşti] 22 iulie 2002) „Dragă domnule Paul Goma „Când am primit scrisoarea dv. m-am bucurat foarte mult, dar nu m-am bucurat deloc, când am văzut absenţa dv. de la colocviul organizat de Academia Civică la Bucureşti la 29 mai 2002, cu ocazia comemorării a 25 ani de la mişcarea politică pentru apărarea omului în România (.) „înţeleg motivele absenţei dv. de la acest eveniment şi vă dau dreptate pentru că şi eu, la rândul meu, sunt tot atât de decepţionat şi deprimat de politica internă a regimului politic creat după revoluţie de dl. preşedinte Ion Iliescu, în România.           „Pentru ce am luptat şi am suferit noi atunci?           „Pentru ce au murit în Revoluţia Română din dec. 1989 cei peste o mie şi două sute de eroi?           „Pentru ca să aducem la cârma ţării în locul lui Ceauşescu un alt membru al CC alP. C. R., pe dl. Ion Iliescu? Pentru ca ofiţerii de securitate care înainte de revoluţie te-arfi omorât în beciurile securităţii sau în cel mai fericit caz te-arfi etichetat de „duşman al poporului” şi ţi-ar fi făcut dosar penal cerând justiţiei condamnarea ta la 15-20 ani de închisoare, dacă i-aifi spus (.) că economia capitalistă este superioară economiei socialiste – şi astăzi ei, ofiţerii de securitate sunt cei mai mari capitalişti din România, prosperi oameni de afaceri, cetăţeni liberi să călătorească unde vor în lume, să nu mai fie obligaţi şi ei să facă greva foamei pentru a obţine un paşaport, cum făcea marea majoritate a cetăţenilor români, când ei deţineau puterea în România?           „Şi ca să vă dau doar un singur exemplu concret – ele sunt însă de ordinul miilor sau al zecilor de mii – colonelul de securitate din Ploieşti Ion Niculae este astăzi patronul celei mai mari rafinării de petrol din Ploieşti, al Regiei Naţionale a Tutunului Românesc, al unei societăţi agricole „Interagro „ cu multe mii de ha. De pământ – adică cel mai mare moşier din România – şi al altor societăţi comerciale.           „Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai securităţii să-şi poată exprima în mod liber părerile la televizor, fără să-i considere nimeni bolnavi mintal, schizofrenici sau paranoici şi să-i interneze în spitalele de nebuni din România -pentru că au păreri diferite de ale regimului, aşa cum au făcut ei cu mine, înainte de revoluţiei „Pentru ca să ajungă parlamentari şi consilieri ai primului ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu televizoare (.) de peste 130 milioane lei bucata?           „Pentru ca să poată să se îmbogăţească mai repede şi mai uşor pe seama poporului român, ca să nu poată fi corupţi – cum spunea la televizor deputata de Prahova Paula Ivănescu – ca să-şi justifice salariile exagerat de mari pe care şi le-au fixat singuri, fără să le fie ruşine de poporul român care rabdă de foame, în timp ce un muncitor oarecare are un milion şi jumătate sau două pe lună, un doctor sau un profesor universitar cea 3-4 milioane, etc.?           „Pentru asta am luptat şi am suferit noi [?] Pentru ca hoţii, escrocii şi tâlharii să ne jefuiască ţara: 3-4 miliarde dolari furaţi din băncile româneşti, fără să se facă cercetări şi să se găsească vinovaţii, au fost trecuţi la datoria publică de către guvernul ţării, a spus la televizor analistul economic Ilie Şerbănescu, adică în contul poporului, ca să plătească el ce au furat comuniştii.           „Deputatul PSDR (azi PSD) Bivolaru a fost obligat de justiţie să restituie ţării cele 3 mii miliarde de lei furaţi.           „Ţărişoara noastră România a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig în gura mare şi în toate părţile şi la toată lumea din România, dar nu mă aude (.) nimeni, eu singur nu pot face nimic.           „Cu câţiva ani în urmă a vizitat România Preşedintele Franţei Jacques Chirac. Atunci dumnealui a promis guvernului României şi şefului statului că Franţa va fi avocatul României pentru intrarea în NATO. Dacă aş avea posibilitatea, l-aş întreba pe dl. preşedinte al Franţei Jacques Chirac, [dacă] nu ar vrea să fie şi avocatul poporului român şi să intervină pe lângă guvernul României şi şeful statului dl. Ion Ilieseu, pentru ca dumnealor să ajungă prin dialog la un punct de vedere comun cu Vasile Paraschiv în ceea ce priveşte instituirea şi în România a statului de drept la fel ca în America şi Europa Occidentală, astfel ca toţi cetăţenii ţării, de la şeful statului şi până la ultimul om să dea socoteală în faţa justiţiei pentru crimele şi fărădelegile care le-au comis în activitatea lor de-a lungul celor 45 ani de dictatură comunistă din România.

PROLOG.           Erau patru, umpluseră odaia de râsul lor, râdeau aşa cum numai femeile ştiu să râdă, cum numai femeile, din nimic, încep să râdă şi râd până la lacrimi, până la sufocare şi plâns, iar după ce se liniştesc, mângâie perna şi lemnul mobilelor şi au buzele arse şi lumina ochilor tulbure şi pântecul plin.           Erau patru şi râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul şi pereţii, în afară.           Şi nu simţiseră. Poate pentru că erau cu totul scufundate în râs, tăvălite în propriile hohote de suspine. Sau poate pentru că erau patru şi, când nu eşti singur, nu te poţi păzi; când nu eşti singur, laşi celorlalţi sarcina pazei.           Erau patru şi niciuna nu văzuse, nu auzise, nu simţise că, îndărătul lor, uşa fusese închisă, încuiată, ori se închisese şi se încuiase singură, aşa cum, adeseori, fac uşile, cu de la sine putere şi fără să se ostenească în căutarea unui motiv. Şi e aproape sigur că, dacă una dintre ele ar fi observat ce se petrecuse, tot n-ar fi dat nici o importanţă: se ştie de totdeauna că o uşă începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipeşte de canat, în locul ei şi limba clanţei intră în lăcaşul ei şi zăvorul într-al lui. Ci din clipa în care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Şi constată că nu poate. Că nu poate să poată.           Dar cele patru abia intraseră. Pentru ele, deocamdată, era doar râsul.           RASU.           Râdeau toate patru râdeau cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră pereţii şi tavanul, în afară.           Începuse Alice, ea le începea totdeauna, pe toate şi le începea bine, exact de acolo de unde trebuie început un lucru şi chiar de n-ar fi învăţat râsul, acolo, la teatrul ei, tot ar fi ştiut de unde să-1 înceapă. Sofia „intrase” a doua, ea totdeauna fusese a doua, peste tot şi în toate, şi la părinţi şi la şcoală şi ca nevastă, ea nu risca niciodată, nu-şi îngăduia să greşească prima şi singură, în râsul de faţă pornise, firesc, a doua, fără să vrea cu tot dinadinsul să râdă şi nici cu tot dinadinsul să tacă, dar pentru că cineva începuse ceva, riscase ceva, de ce n-ar fi mers şi ea într-acolo? Mai ales că drumul era bătut, mai ales că acum şi aici era munte şi vacanţă. A treia fusese femeia cu pantaloni vişinii şi canini de viplă, ea rezistase o vreme, rezistase, nevăzând motivul râsului şi tentată, dacă nu să le pună la punct fără ocolişuri, măcar să le întrebe: ce-i de râs, aici? Dar gândul singur se dezlipise, nu era nici bine şi nici rău fără el, aşa că se aşternuse şi ea, gospodăreşte, pe râs. La urmă de tot prinsese a necheza gâdilată şi fata, nu atât de râsul celorlalte, cât de combinezonul roz al femeii cu viplă, umflat în locul unde fermoarul de la pantalonii vişinii se descususe pe toată lungimea, poate chiar de la primul chiot.           Râdeau cu ochii închişi şi băteau din palme şi se izbeau cu palmele peste şolduri, iar fata, rezemată de perete, lângă uşă, pălmuia peretele zgrunţuros – şi era bine.           Începuse Alice cu toţi dinţii ei frumoşi, cu gura ei mare, râdea larg, rotunjit, ca la ei, la teatru, căutându-şi vocalele şi poziţia capului şi locul mâinilor în aer, dar găsindu-şi-le mai repede şi facându-şi-le mai fireşti decât ale cuiva care nu cunoaşte scena şi nici nu vrea s-o cunoască, râdea cu atâta ştiinţă şi sinceritate, încât nu fusese în stare de mai mult de doi paşi de la uşă, după care se prăbuşise cu mersul cosit pe primul taburet întâlnit – stătea pe dunga taburetului, cu un picior întins de tot, cu celălalt nimerit cine ştie cum după stinghie şi râdea în valuri şi-şi lovea coapsele cu palmele, pocnindu-şi-le pe amândouă deodată, atentă la ritm şi foarte stăpână pe el, râdea spre grinzile tavanului, cu pleoapele închise albastru – şi era toată gură şi râs.           La început de tot, Sofia se speriase (Alice explodase în hohote chiar în ceafa ei), apoi se lăsase să zâmbească: cine ştie ce i-o mai fi spus inginerului ori ce Dumnezeu e, ce i-o fi spus el Alicei; Sofia mergea cu două trepte înaintea lor, pentru că Alice era cu inginerul.           — Cât de la mână îl avea Alice pe inginer Sofia nu văzuse, nu-i plăcea să se observe că trage cu ochiul – aşadar, atunci când inginerul tot şoptea ceva, zbârnâitor, la urechea actriţei, iar aceasta chicotea ca pipăită (poate că o chiar.), desigur, altul decât cel cu clopotele, dar tot atât de porcos, altfel de ce-ar fi râs Alice aşa?), porcos sau doar decoltat – ei şi? N-are voie omul să se simtă şi el bine, trei săptămâni pe an, în cazul ei vacanţa de iarnă? Destul trage în restul timpului şi e sobră şi aşa cum se cade să fie un cadru didactic, acum e în vacanţă, se mai deconectează şi ea, apoi, în al doilea rând, copiii nu erau de faţă, acolo, pe scară, nu se aflau decât ele două şi inginerul, ori ce meserie o fi având armăsarul acela care nu-i cu gândul decât la. Parcă nu ştim noi de ce tot mişună prin jurul Alicei. Da' las', că nici ea. Şi, la o adică, cine-1 poate împiedica pe un bărbat să spună bancuri, ca cel cu clopotele? Şi, adu-cându-şi-1 aminte, Sofia se luase după râsul Alicei. Se oprise dinaintea ferestrei, acoperişul care începea să curgă chiar sub pervaz era foarte abrupt şi căptuşit cu zăpadă, totul era căptuşit cu zăpadă şi de tot, un alb dulce, cu fiori de râs – încerca să vadă chestia cu clopotele pe un asemenea alb şi râdea aproape cu sughiţuri de ceea ce ieşea, râdea, auzindu-şi carnea zbuciumân-du-i-se la intervale inegale, ea nu putea să cânte în ha-ha-uri rotunde şi cumva trăgându-se unul din altul, ca ale Alicei, ea nu făcuse nici teatru, nici altceva nu făcuse ca să înveţe cum se râde frumos, ea dădea drumul hi-hi-urilor cum se nimerea, ieşeau cum ieşeau, prea ascuţite şi aproape destrăbălate, le simţea însoţite stângaci în tremurul cărnii pe oase – şi-şi aduse aminte că Alice îi spusese că râde urât, că parcă ar fi o cârâitoare cu care soldaţii se joacă de-a soldaţii. Încercă să şi le deschidă, reîncercă să vadă clopotele, ca să şi le poată potrivi după ale Alicei, să decurgă şi ale ei unul din altul, dar ieşi cu totul caraghios şi trist, pentru prima dată locul doi n-o mai îndulci, aşa că se opri, în reprize, ca să n-o podidească plânsul, de umilinţă.

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»           De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.           Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la…           …La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:           Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – ’Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.           2 PAUL GOMA           „Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.)”           Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.           Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:           La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.           Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea…» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.           După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:           Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a… înviat – o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!           „Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafita, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit…           UN FALS PENTRU ETERNITATE… 3           Cu toate acestea, Preda a hotărât să… nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci… să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa…» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să… accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.           Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;           Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;           Am rămas ca… «cel care s-a dat la Tovarăşa…» – citat din Marin Preda:           Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o».           Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:           Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;

Bărbatul urcă, găsi locul, puse bagajul în plasă.           Mai era timp. Ca de obicei, venise ca ţăranul la poartă-nouă: din ajun.           Data trecută. Data trecută, în aşteptare, coborâse pe punte, deschisese fereastra, aprinsese o ţigară – ce bună, ce bune ţigările băute pe culoar, dinaintea geamului lăsat, înainte de pornire.           De data asta nu mai există culoar bine despărţit de compartimente, ferestrele nu se deschid, el nu fumează.           Nu mai fumează de să tot fie ani, chiar şi jumătăţi. Peste şase au să se facă cinci, în traducere: 60 luni, cum se dădea deoul, ca să pară mai puţin decât foarte mult – în luni?; mai mult, în număr? El avusese doar 36. Şi încă 24. Oricum, 60 arată mult mai mult decât 36 plus 24, atâtea luni fac mult mai puţine săptămâni, zile, ca să nu mai vorbim de ani – decât 5 ani. Şi ceva ceasuri: în ceasuri masori veşnicia la sate, orele fiind rezervate ornicelor gărilor, o localitate cu gară, chiar de nu devine mai brează, încetează de a mai fi sată, iar fetele-mi umblă prin sălile de garare, fierbinţi, încălţate cel puţin. Fierbinţeala se gândeşte la gări, nu la sate; în mod excepţional, aici, nici chiar la fete.           Foarte bine, foarte bine, ajunsese la vreme, ba chiar şi la timp, ca ţăranul cu jalba-n proţap, ca obiditul cu paiele-n cap (aprinse); urcase, dintr-o ochire ţintise locul: liber ca pasărea cerului ce pe limba ei piere, să nu-ţi crezi ochilor!; desemeni, suportul pentru bagaje de deasupra, dedesubt neexistând aşa ceva din pricina, ca totdeauna, a oamenilor, a călătorilor – ei!; spunea, deci, că prea multe cuvintele, în fapt: vorbele – şi mai bine: cuvântul devenit vorbă-vorbă-vorbă.           Foarte bine, foarte: locul pentru bagaje neocupat şi ce bine când în viaţă găseşti locul tău neocupat încă, fie prin instalare pură şi simplă, fie prin extindere – asta în peştera din care ai plecat tu, ca să mai vezi lumea cea din afara bortii natale şi când te-ai întors, cohaiticii din prag au început a mârâi, a-şi răzbeli buza, a-şi gingivi gingia – că de ce te-ai întors tu? Ce, nu-ţi era bine pe-acolo, pe-afară, prin neagra străinătate, la tine? Şi-acum de ce-ai venit?: să-i iei locul aproapelui tău, să i-1 zmulgi de la gură, de sub cur? Să semeni tulburare printre colegi, zâzanie printre veri (şi mai ales cumnaţi), printre oamenii acestui pământ care şi-au recăpătat locul părăsit de tine, când ai fugit, fugarule ce eşti tu, ori s-au extins niţel şi ei, ca oamenii, cât să-şi întindă şi picioarele – păi du-te, nene de unde-ai venit.           — N lumea ta, străină, noi o avem p-a noastră, din moş'strămoş', căci tu nu mai eşti d-al nostru; căci tu eşti d-al lor, căci noi le-avem p-ale noastre – măi!           Da, da. Căci. Căci, ca să zicem aşa, e jenant, e stingheritor din cale-afară să te-aşezi pe-un loc al tău, numerotat, în bilet, dar să-ţi ştii bagajele deasupra altui loc, în capul altui călător decât al tău, al unei adolescentrice în floarie, fragilicie, atât de fragedă copila, de-o laşi, se strică, ţi-o altul ardică, deci nu i-o lăsa (pentru căci) creştetul ei de fată-mare n-are suportare, fie acela şi prin grătarul de aluminiu al consolei de bagaje, o asemenea irepetabilă povară precum servieta-i, lăudat fie Domnul că nu-i cufăr! Ar apăsa-o şi mai fără milă şi ar fi neplăcută prezenţa, taman sub geamantanul tău umplut cu tot felul de pietre de moară, până şi a unui antipatic cu ochi oleaginos, unul gâtuit de papion şi duhnindu-i picioarele prin răsuflarea gurii sale – dar fetiţa asta? Doar atâtiea şi nici acecica-ntreagă? Numai că dacă iau servieta – şi a mea şi doar o servietă ne-greâ, acolo, şi ea – vine altcineva, cu ditamai valizoiul! Ori cu un cufăr de recrut! Ori şi mai autentic: cu o păreche de desagi conţinând trei caşi nestorşi precum şi cinci peşti cam încă vii (peştii ca peştii, nu se mai găsesc, în schimb, să fie aşa cum am hotărât: mişeânzi); şi nevătămaţi.           Nu, nu, nu. Cel mai bine-i în viaţă: să laşi totul aşa cum (l-a) ai găsit şi cum s-a potrivit, mai târziu ea are să mulţumească cerului că făcuse ce-a făcut: lumea având servieta mea drept acoperiş.           În acest caz, ieşim pe culoaaa'. Să fumăm o ţigaaaa'. La fereaaaa'. La fereastră, pe culoar, înainte de plecare, cel mai bine-i să bei la titiun tare, să sugi ţigarete brunete: Gitanes, Caporal iar cu Boyardul zece care mi ţi-o-ntrece; sau din cele uşurele de tot – însă şi aici: fără exces! Căci excesul. El este foarte căuzalnic. Aşa că-i arzi o neagră-neagră, ca Melania Mavru (de-un exemplu), după aceea te clăteşti cu una blondă-blondă, rezultatul vădindu-se, nu în cafeaua cu lapte, ci în Iana cu două capete: cel dinspre stradă, cel de la grădina cu flori. C-aşa-i ea, Iana: unul naşte, altul moare. Mai potrivit ar fi: să-i împuşti o pipă! Să te plasezi în punctul de amirosire al nefumătorilor şi aşa să-ţi petreci viaţa: aromatizând populaţiunea – fireşte, de sex dimpotrivel-nic. Plictiseala: nu mai bei pipă: ai renunţat la ea acum vreo zece ani, nu eram eu de pipă fumătoriu, abia aşteptai s-o dai gata, ca să, în sfârşit, împuşc o ţigară sănătoasă, cinstitoasă, purtătoare de tuse, junghi şi alte cancere – chiar dacă şi fumul pipei tot în piept ajunge el.           Ei, da. S-a lăsat de pipă: nu-ţi era soră, ocupa amândouă mâinile – şi gura şi falca şi muşchii cefei şi ochii supraveghetorali ai combustiuniunii; în plus, mai şi murdărea mâinile! Nu putea scrie când trăgea din pipă; când din pipă trăgeam, trăgeam din pipă, atât, punct, iar această situaţiune a trebuit tăiată-n două cu toporul, precum copilul lui Solomon: ori-ori. Unde mai pui că pipa trebuie s-o, cu dinţii, cu-ntre-dinţii, orice-ar zice vecinii, or pe el începuseră să-1 doară (şi dacă: doaie?), nu doar sufletul şi mă uitam la Eliade: cu câtă seninătate ţinea el pipa-ntre dinţi – pe el nu-1 dureau? Nu-1 dureau că nu-1 dureau, sau pentru că avea proteză? Eu pretind că recunosc un protezat de unul neîn fine, n-aş putea spune de ce numai bărbaţii, chiar dacă am văzut ţigănci bătrâne sugând din ciubuce, asta-i viaţa, Ana zicea că ce păcat, fiindcă tutunul de pipă miroase tare plăcut, a casă de oameni normali, posedând chiar o ţară a lor, oricum, oricât de nebogat ar fi un bărbat, de tutun de pipă tot are bani, însă când nu mai are nici pipă – din pricină de dinţi – tare nenormal este el.

Marţi, 3 februarie 1981.           Seara. Ceasul arată orele 21,12.           Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.           Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.           Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.           E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.           E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.           E bine.           Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.           Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.           Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.           Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?           — Mama voastră de cavernicoli!           Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.           — Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?           E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.           Aşa că tac. Atât cât trebuie:           Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.           Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?           Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.           Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă           — Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.           — Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.           Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:           Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.           — Şi nu este doar afirmaţie.           Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.           Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?           Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.           Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.           Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.           — Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!           Pauză – de informatică.