Paul Goma

IANUARIE           Joi 3 ianuarie 2002           Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie. Voi fi pierdut. Hârtia.           Ieri am expediat vreo 30 plicuri cu Scrisoarea către S. D. (.) Ger. Am impresia că mi-a îngheţat – ca să spun aşa – leuşteanul.           Sâmbătă 5 ianuarie 2002           De-ale grădinăritului: azi a urcat temperatura de-asupra lui zero; aşa că am zăbovit mai mult pe balcon, am ridicat „perdeaua”, să văd rezultatul gerului de o săptămână: ei bine, florile mari, lemnoasele: sulfina, lavanda, rosmarinul – arată normal, chiar. Înflorite. Doar leuşteanul: frunzele i-au pălit, i s-au fleşcăit. Am pipăit pământul din vasele în care şed: e moale, aproape căldicel – faţă de bolovanii îngheţaţi din bacurile lăsate pe balustrada balconului. Sper că rădăcina leuşteanului nu a fost atinsă. Am mai îmbrobodit-o.           Cu astea mă ocup – şi cu Buteliile. Sunt aproape gata de. Fotocopiere.           Miercuri 9 ianuarie 2002           Lupan m-a anunţat: nu ia Basarabia. Mă aşteptam. Luni 14 ianuarie 2002           Am terminat cu calibrarea Buteliilor: 540 pagini îndesate. Şi a jurnalelor: 420. Urmează să fie copiate pe discuri.           Miercuri sau joi (sau marţi?) are să vină pe aici Bocholier. Sper să ne avem ca fraţii.           Duminică 20 ianuarie 2002           Azi tata ar fi împlinit 93 de ani – dacă n-ar fi murit la 58.           A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că. Nici el nu a câştigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu.). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor.           Dacă am să mă prezint cu Basarabia. Înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte?; b) este Basarabia o carte bună? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă.           Culcer mi-a telefonat că 1-a contactat pe internet Andrei Vartic – vrea coordonatele mele. Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacţia revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo. Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusă, ori dată în mână destinatarului, nu? Ei bine, şi basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drome) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Păun). N-a (u) venit – atunci am înţeles că Buzura îşi băgase coada lui de Fărăviolenţist purtător de cuvânt al Securităţii, îi va fi şantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu şi pe Goma, nu le mai dă fond. Iar ei au ascultat. Ce nu face basarabeanul ştiutor de carte pentru un fond, acolo – ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort – şi argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-1 rog să-i transmită el pe internet adresa mea.           Ieri am fost la doctor. Saburina mi-a dat alt medicament. Încă din cabinetul ei m-am simţit mult mai bine.           Marţi 22 ianuarie 2002           Am terminat pregătirea textului Gherla/Lăţeşti: 240 pagini. Iarăşi sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul.           Sâmbătă 26 ianuarie 2002           Am ajuns şi azi. Între timp am pregătit Bonifacia – să fie.           Aceeaşi senzaţie plăcută-neplăcută, înălţătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare de greaţă: muzica. Eram gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aş fi eu compozitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aş simţi mai bine.           Am încercat să desluşesc această stare în Sabina. Nu cred că am reuşit să mă fac înţeles – de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unei vrăjitoare: substanţă, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică -dar brusc nefericit – ca după dragoste trupală – când mă trezesc (din muzică) şi constat că pierd timpul, că pierd ascuţişul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică – ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea. Dar o fac. Nu pentru că mi-ar plăcea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărţiri. De privări. De lipsări.           Jumătate din viaţă mi-a fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiţie de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viaţă m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, interzicându-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în faţa Balaurului politico-poliţist: Securitatea.           Din acest motiv nu am avut maşină (automobil) – sărac eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea maşină? Ei bine, eu m-am. Abţinut (şi nu a fost din cale-afară de greu): o maşină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a. avea o întâlnire (cu totul şi cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor;           Din acest motiv m-am abţinut de la băutură. Încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau – aş fi făcut ca ceilalţi: aş fi luat bani de la Fondul Literar şi i-aş fi pişat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. Însă n-am vrut să ofer Securităţii şi acest ciomag cu care să mă altoiască: ştiam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, şantaj abil – eu îmi închipuiam că am alte „chestii” de făcut în viaţă, deci trebuia să renunţ la plăcerile obşteşti. Nu eram un abstinent, la o lună ori la un trimestru mi se întâmpla să fac un chef straşnic. Atunci – într-un timp dat – beam cantităţi infinit mai importante decât colegii de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beţie simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) şi, din câte aflam după aceea, nu făceam nici scandal, nici mă dedam nici la vitejii de-ale lui Ţepeneag, nici la. Ofense (acelea erau rezervate stării de trezie.);

            Vineri 26 iulie 2002 am primit de la Vasile Paraschiv o scrisoare expediată din Ploieşti la 22 iulie. Alături, o listă: nume de ticăloşi securişti care l-au chinuit vreme de 30 ani – şi înainte de decembrie 89, dar şi după – până în momentul de faţă. Listă pe care, cu certitudine, Vasile Paraschiv a adresat-o multor instanţe (ultima oară chiar în 22 iulie 2002 – vezi scrisoarea) şi în curând va fi depusă la şi mai multe -tradusă în limbi de circulaţie, va ajunge exact acolo unde îi doare pe securiştii care, în continuare, fac legea lor de tâlhari de drumul mare şi, vorba lui Vasile Paraschiv, după ce au combătut capitalismul, au devenit cei mai rapaci, cei mai neruşinaţi, cei mai nesimţiţi şi mai jegoşi-puturoşi dintre capitalişti.           I-am cerut expeditorului încuviinţarea să reproduc, atât scrisoarea, cât şi „Lista (lui Paraschiv)”. Mi-am îngăduit neînsemnate (şi necesare suprimări – marcate) şi subliniera numelor şi a faptelor ticăloşilor. O astfel de „Listă” (şi eu am, tot de vreo 30 ani, Lista mea, cu ticăloşii pe care îi neuit şi pe care îi tot scriu) nu are nevoie de prezentare, nici de comentarii. Ea este o mărturie – în sensul cel mai adevărat, mai autentic al cuvântului. Cu astfel de mărturii-liste se va scrie cândva istoria noastră sub ocupaţie sovietică şi sub ocupaţie [comunistă] românească (aici am citat din scrisoarea mea din ianuarie 1977 adresată lui Pavel Kohout şi Chartei 77 de la Praga).           Cel care va găsi neinteresantă, plicticoasă, repetitivă, stângace litania Listei lui Paraschiv – să nu o citească.           Nu o merită.           Nota: Textul lui Vasile Paraschiv – atât scrisoarea propriu-zisă, „Lista ofiţerilor de securitate”, cât şi lista „Asasinilor morali” nu comportă sublinieri. Mi-am îngăduit să o fac eu: numele proprii ale securiştilor, miliţienilor, activiştilor, medicilor MAI: în caractere grase; faptele lor: în caractere italice; fapte deosebit de grave: în caractere gras+italic lată, mai întâi, scrisoarea: „([Ploieşti] 22 iulie 2002) „Dragă domnule Paul Goma „Când am primit scrisoarea dv. m-am bucurat foarte mult, dar nu m-am bucurat deloc, când am văzut absenţa dv. de la colocviul organizat de Academia Civică la Bucureşti la 29 mai 2002, cu ocazia comemorării a 25 ani de la mişcarea politică pentru apărarea omului în România (.) „înţeleg motivele absenţei dv. de la acest eveniment şi vă dau dreptate pentru că şi eu, la rândul meu, sunt tot atât de decepţionat şi deprimat de politica internă a regimului politic creat după revoluţie de dl. preşedinte Ion Iliescu, în România.           „Pentru ce am luptat şi am suferit noi atunci?           „Pentru ce au murit în Revoluţia Română din dec. 1989 cei peste o mie şi două sute de eroi?           „Pentru ca să aducem la cârma ţării în locul lui Ceauşescu un alt membru al CC alP. C. R., pe dl. Ion Iliescu? Pentru ca ofiţerii de securitate care înainte de revoluţie te-arfi omorât în beciurile securităţii sau în cel mai fericit caz te-arfi etichetat de „duşman al poporului” şi ţi-ar fi făcut dosar penal cerând justiţiei condamnarea ta la 15-20 ani de închisoare, dacă i-aifi spus (.) că economia capitalistă este superioară economiei socialiste – şi astăzi ei, ofiţerii de securitate sunt cei mai mari capitalişti din România, prosperi oameni de afaceri, cetăţeni liberi să călătorească unde vor în lume, să nu mai fie obligaţi şi ei să facă greva foamei pentru a obţine un paşaport, cum făcea marea majoritate a cetăţenilor români, când ei deţineau puterea în România?           „Şi ca să vă dau doar un singur exemplu concret – ele sunt însă de ordinul miilor sau al zecilor de mii – colonelul de securitate din Ploieşti Ion Niculae este astăzi patronul celei mai mari rafinării de petrol din Ploieşti, al Regiei Naţionale a Tutunului Românesc, al unei societăţi agricole „Interagro „ cu multe mii de ha. De pământ – adică cel mai mare moşier din România – şi al altor societăţi comerciale.           „Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai securităţii să-şi poată exprima în mod liber părerile la televizor, fără să-i considere nimeni bolnavi mintal, schizofrenici sau paranoici şi să-i interneze în spitalele de nebuni din România -pentru că au păreri diferite de ale regimului, aşa cum au făcut ei cu mine, înainte de revoluţiei „Pentru ca să ajungă parlamentari şi consilieri ai primului ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu televizoare (.) de peste 130 milioane lei bucata?           „Pentru ca să poată să se îmbogăţească mai repede şi mai uşor pe seama poporului român, ca să nu poată fi corupţi – cum spunea la televizor deputata de Prahova Paula Ivănescu – ca să-şi justifice salariile exagerat de mari pe care şi le-au fixat singuri, fără să le fie ruşine de poporul român care rabdă de foame, în timp ce un muncitor oarecare are un milion şi jumătate sau două pe lună, un doctor sau un profesor universitar cea 3-4 milioane, etc.?           „Pentru asta am luptat şi am suferit noi [?] Pentru ca hoţii, escrocii şi tâlharii să ne jefuiască ţara: 3-4 miliarde dolari furaţi din băncile româneşti, fără să se facă cercetări şi să se găsească vinovaţii, au fost trecuţi la datoria publică de către guvernul ţării, a spus la televizor analistul economic Ilie Şerbănescu, adică în contul poporului, ca să plătească el ce au furat comuniştii.           „Deputatul PSDR (azi PSD) Bivolaru a fost obligat de justiţie să restituie ţării cele 3 mii miliarde de lei furaţi.           „Ţărişoara noastră România a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig în gura mare şi în toate părţile şi la toată lumea din România, dar nu mă aude (.) nimeni, eu singur nu pot face nimic.           „Cu câţiva ani în urmă a vizitat România Preşedintele Franţei Jacques Chirac. Atunci dumnealui a promis guvernului României şi şefului statului că Franţa va fi avocatul României pentru intrarea în NATO. Dacă aş avea posibilitatea, l-aş întreba pe dl. preşedinte al Franţei Jacques Chirac, [dacă] nu ar vrea să fie şi avocatul poporului român şi să intervină pe lângă guvernul României şi şeful statului dl. Ion Ilieseu, pentru ca dumnealor să ajungă prin dialog la un punct de vedere comun cu Vasile Paraschiv în ceea ce priveşte instituirea şi în România a statului de drept la fel ca în America şi Europa Occidentală, astfel ca toţi cetăţenii ţării, de la şeful statului şi până la ultimul om să dea socoteală în faţa justiţiei pentru crimele şi fărădelegile care le-au comis în activitatea lor de-a lungul celor 45 ani de dictatură comunistă din România.

Celebrul scriitor şi disident Paul Goma ne-a trimis, în exclusivitate, spre publicare un text al sau, care deja a constituit subiect de polemica aprinsa în ZIUA intre Gabriel Andreescu şi Radu Portocala. Paul Goma ne-a scris, în stilu-i unic, sa consideram tipărirea textului „Sa învăţăm de la evrei.?” „ca un drept-de răspuns (de-a-ndoaselea)”. De altfel, în editorialul sau din pagina 6, Gabriel Andreescu revine asupra subiectului cu episodul trei al polemicii. Prestigiul autorului de mare disident şi scriitor ne-a convins sa publicam integral textul, care în mod cert va declanşa un adevărat război mediatic. ZIUA precizează ca nu îşi asuma responsabilitatea pentru conţinutul materialului. (R. C. P.)           SA ÎNVĂŢĂM DE LA EVREI.?           Răsunetul planetar al comemorării, în acest început de an 2005, a deschiderii lagărului morţii de la Auschwitz (a găsirii, a datului-peste – de către Armata Rosie, care trecea şi ea pe-acolo – şi nu a „liberării”, cum se spune-scrie) ne umple – pentru a cata oara?           — De admiraţie: iată, după atâta amar de timp rezultatul ne-uitarii; iată fructul memoriei întreţinută cu tenacitate, cu sacrificii; iată biruinţa unei comunităţi martirizate de nazism – vreme de doisprezece ani – asupra amneziei.           Admiraţie – şi gelozie:           Noi, ne-evreii, supliciaţi de comunism peste jumătate de secol nu am fost capabili de „asa ceva”. Adevărat, din 1940 pana în 1989 fusesem supuşi operaţiei de des-creierare, de extirpare a memoriei, de înlocuire a ei cu talaş: „istoria URSS”, „Curs scurt.”, „istoria RPR„, „Tezele.„, „limba maldavineasci„ şi atâtea şi atâtea sintagme, cuvinte goale, nu doar false, ci ofensante la adresa adevărului istoric şi la onoarea naţiunilor noastre nerusesti. Noi, romanii, am moştenit, am produs puţine „hârtii” şi nu am făcut efortul de a consemna intamplarile-ce-ni-s-au-intamplat, pentru a lăsa urmaşilor, urme. Daca adăugăm la tarele genetice şi inapetenta, incapacitatea de a realiza – şi de a practica – cronologia, ne-am autoportretizat fidel.           „Sa fie buna imitaţia raului?”           Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus ca – de ce nu?           — A venit momentul sa facem ca ei, sa copiem pana şi acţiunile lor ne-morale (ne-crestinesti), ca de pilda minciuna-etnica; ca de pilda în ne-uitarea raului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu „un”, ci „doi ochi pentru un ochi”).           Oare? Sa fie buna imitaţia raului?           Din 1990, când s-au (intre) deschis arhivele comuniste, la cea mai neînsemnată tentativa a victimelor bolşevismului de a depune mărturie despre calvarul lor, călăii noştri, speriaţi de un Nürnberg II, tipa, temându-se de dreapta răzbunare: „Fara violenta!” Si: „S-a început vânătoarea de vrăjitoare!”, Despre calai.           Vasăzică asa: după decenii de teroare oarba, sălbatică, cei care ne terorizaseră, ne umiliseră, ne jefuiseră, ne lăsaseră fara părinţi, fara casa, fara scoala – fara tara (dar nu fredonau ei în coltul gurii.           Imnul RPR, pe muzica lui M. Socor, pe versurile lui A.           Toma, modificate: „Azi tara ta e casa mea”?). Ei, teroriştii, vânătorii de oameni nevinovaţi cei care arestaseră, torturaseră, reeducasera-ca-la-Pitesti, asasinaseră fara tresărire, fara teama ca vor da vreodată seama – în momentul în care s-a întrezărit perspectiva unei, în sfârşit! Justiţii, au cerut, guiţând (ca Buzura, în ianuarie 1990). Sa nu care cumva sa se exercite vreo violenta asupra lor! „Fara violenta!” implorau-somau, pentru ca ei, călăii noştri personali şi bestiali nu suporta violenta!; ei, auxiliarii ocupantului sovietic, cei care, mult mai putin din fanatism ideologic marxist-stalinist-trotskist, din rasism-bolsevic, din antiromânism feroce (care exista, exista! Mai ales la unguri, iar când ungurul era şi evreu, sa ne păzească Dumnezeu!           — şi nu ne-a păzit), mai degrabă pentru pentru a zmulge-pastra avantaje materiale, se dovediseră a fi executanţi, nu doar orbi, ci cu mult spirit de iniţiativă – de prin 1990 zbiară ca din gura de şarpe, acuzând (de sa se audă la Strasbourg, la Washington, la Tel Aviv) ca în Romania „tradiţional antisemita” se încalcă drepturile omului! Aşadar: ei, victime ale naziştilor 12 ani (1933-1945), de şaizeci de ani tot vânează nazişti, insa victimele comuniştilor – din 1917 ruşii, noi din 1940 – nu avem voie să-i acuzam pe torţionarii comunisto-sovietisti pentru crimele lor – fiindcă, draga-doamne astfel ne dedam „Vânătorii de vrăjitoare!”           Or, după Ukazul impus de ei, cel care este violent cu violenţii, care vânează vrăjitoare este. Fascist!           Antisemit! Tuberculos!           Ar fi comic – daca nu ar fi tragic:           Din exact 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate prin violenta, apoi din 23 august 1944 în Romania întreagă ocupata de Armata Rosie, ei, komisarii veniţi pe tancurile sovietice aplicaseră cu seninătate (si cu sudoare, sânge din partea noastră) vanatoarea-de-vrajitoare numita: „lupta de clasa” (si de-rasa, dar aceea nedeclarata – insa aplicata).           Nevinovaţi cu zecile de milioane din comunităţile europene ocupate de sovietici şi comunizate, în primul rand poloneza, au fost „lichidaţi”, nu pentru vreun act potrivnic ideologic, ci pentru. Potenţialitate: „Ar putea, la un moment dat, sa.”: (in realitate programul bolşevic urmarea distrugerea elitelor naţionale). Decenii lungi, nu doar capii familiilor, ci toţi membrii au fost, fie arestaţi, atâţia dintre ei asasinaţi, fie „doar” alungaţi din case, din scoli, din spitale, declasaţi social, penalizaţi material.           „De ce am ierta greşiţilor noştri?”           Si iată-i pe călăii noştri, indignaţi pana în pragul apoplexiei, tot pe noi, victime, acuzându-ne ca ne dedam la vânătoare de vrăjitoare!           De ce nu i-am imita şi în asta, zicând şi noi cum ziseseră ei: „De ce nu ne-am deda.?”. la vânătoare de bolşevici?           De ce am ramane, în continuare, robi ai moralei creştine, de ce am trece peste ofense, nedreptăţi, agresiuni? De ce am ierta greşiţilor noştri?           — Bieţii de ei, cei care obosiseră tot chinuindu-ne, tot „reprezentându-ne”?

Marţi, 3 februarie 1981.           Seara. Ceasul arată orele 21,12.           Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.           Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.           Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.           E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.           E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.           E bine.           Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.           Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.           Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.           Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?           — Mama voastră de cavernicoli!           Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.           — Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?           E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.           Aşa că tac. Atât cât trebuie:           Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.           Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?           Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.           Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă           — Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.           — Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.           Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:           Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.           — Şi nu este doar afirmaţie.           Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.           Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?           Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.           Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.           Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.           — Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!           Pauză – de informatică.

— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?           Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Şi înainte şi după ce a citit anunţul de pe uşa bibliotecii. De ce, şi înainte? Să fi ştiut ea, de ieri? Dacă a ştiut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?           La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (fireşte, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă şi în sala de lectură îşi păstrează vulpea, una roşcat-deschisă, aproape gălbuie şi cu ochi verzi, sticloşi; îşi lasă la vestiar paltonul de cartelă, şoşonii bărbăteşti – sau femeieşti, în care caz: ce femeie!           — Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuţi de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi şi alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbeşte, o mângâie ca pe o pisică şi tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Aşa le-o fi înţelegerea. Intre babă şi mâţă.           Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în faţa uşii, de frig, s-a băbit. Aşa arată şi femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.           Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâţa de pe jos şi s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărţi citeşte Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte şi cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Aşa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: şi dreptunghiulară şi de două ori mai mare decât cartea şi fără mâner – cu două torţi ca o tăviţă; cam ciobită într-un colţ, căpătase curcubeu.           — In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.           De ce s-o mai fi mirând ea, care ştie? Sau poate că nici ea nu ştie?           Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeşte, acolo sus, unde acum o fi cald şi bine – citeşte cărţi de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensaţie, Doamna se compensează nu doar cu cărţile, ci şi cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensaţia compensaţiei), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.           M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărţi atât de preţioase va fi studiind ea cu lupa-tăviţă?           Mi-am zis: desigur, mari-rarităţi, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizaţiei, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Şi pe care le descifrezi, nu le citeşti – cu lupa.           Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă şi ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze şi ea o ţigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârşit, s-a dus la spălat (şi am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte şi am aflat: pe giuvaerul acela din piele roşie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu faţă de formatul copertei, dar mi-am zis că şi acolo va fi vorba de vreo compensaţie – mi-am mai zis: ce grozav să citeşti Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Şi cu toate că la fişier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer şi eu pe Hamlet.           Ştiam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Şeica – însă numai în format obişnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; şi numai în româneşte. Sigur, din volumul meu, de la Şeica, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut „Romeo şi Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopţi de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aş fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alţii, prea jucau teatru, cu toţii, în frunte cu el.           De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (aşa zice Septimiu, împuşcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citeşti tu, cu ochii tăi şi în englezeşte, în ediţii bune, serioase, originale. Nu ştiu englezeşte – nici Septimiu, însă ştie taică-său, şi are, în casă, ediţii foarte serioase şi originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aş ţine între palme o adevărată ediţie originală, aş începe să înţeleg şi limba şi culmea monologului. Insă a doua zi, la fişier am aflat că există o singură, nu ediţie, ci exemplar din acela, de format mic şi era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fişier am înţeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.           M-am mirat mult. Italiana o dibui, deşi n-am învăţat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aş fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înţeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fişier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de ţărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puţin când am văzut că Doamna, Vulpe citeşte cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Şi nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naţionalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-şi aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea şi fiindcă nu ştia carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărţilor – însă numai a „cărţulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar şi comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Şi de aceea.