Paul Goma

PRIMA PARTE.           Abia acum o descopăr.           O descopăr abia acum, deşi sare î n ochi, deşi de la î nceput î mi sărise ori poate de aceea nu o luasem î n seamă. De un an şi două luni suntem colegi de an, de grupă; mai mult: face şi ea parte din categoria „babacilor”; ne salutăm de câte două ori pe zi, la -vedere şi la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămână schimbăm câteva cuvinte cu prilejul „stătutului-ş i-servitului”.           Şi totuşi, o descopăr abia acum.           Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenţie: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întâia oară, nu mai reuşesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studente ş ti. Privirea îmi tot pleacă spre stânga şi uşor spre spate, înspre acolo unde şi cum stă de un an şi două luni – totdeauna în ultimul rând ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stânga-i, Fata-Popii (î n timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbârcit, pilos (şi dac-aş spune: blănos?); acolo, aşa, masticând amândouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolând amândouă, la cursuri; fumând amândouă, în pauze; venind-plecând amândouă, mereu alături, oriunde, nedespărţite. Precum obiectul şi umbra sa.           Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alee.           Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alee:           — E rândul tău să-mi faci un serviciu!           „În sfârşit”, zic eu, în gând, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alee şi a Lilei. „în sfârşit, încetează sensul unic!”: de un an şi două luni, de când revenisem la suprafaţa lumii, ca re-student, cine pe cine depana cu ţigări, cu invitaţii la masă, cu chiar bani? Alee pe mine; cine pe cine, din când î n când, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Fireşte, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede î n acest templu al literaturii, al valorii, decât ca invitaţi ai unor literatori, se înţelege, valoroşi, binecunoscuţi, „în sfârşit”, îmi zic, „mi-a, vorba lui, venit rândul să-i fac un serviciu (ah, de câte ori i-am spus, de câte ori 1-am rugat, 1-am şi beştelit! Să nu mai întrebuinţeze cu prietenii acest cuvânt de servitor, de servicitor: un adevărat prieten nu-i poate cere unui prieten adevărat: „fă-mi cutare serviciu”, fiindcă serviciul cerut unui prieten anulează prietenia desigur, nu să-1 invit eu pe el la restaurantul Templului Inginerimii Sufleticole, până atunci, mai va!; nici să-i strecor, eu lui, îndelicat, o hârtie de douăşcinci, să aibe de-buzunar pe-o săptămână încheiată, dar orişicâtuşi: chiar dacă balanţa de plăţi n-are să se echilibreze dintr-atâta, are să pornească pe calea cea bună şi dreaptă nu-i aşa?”           Ba taman aşa; ba da, cum altfel.? Încuviinţez din toată inima, din cap           (am gura plină). Dar Lila:           — După unii autori, formularea cea mai fericită, mai prietenească ar fi fost: „E rândul meu să-ţi cer un serviciu.” – aşa ceva-cumva.           — Nu mă interesează unii-autori, eu citez din unul singur.           — Tânărul Marx.           Nu ştiu cine a rostit. Nu ştiu dacă eu – da sau ba. Ştiu că 1-a oprit pe alee din galop – nu pentru multă vreme:           — El î n subsol, la bibliografie, eu î n text.           Dacă ar fi continuat cum î ncepuse, chiar cu î ntreruperea marxtineretică, Alee ar fi ies it la (un) mal. Nici de astă dată Lila nu-1 î ntrerupsese – eu cu atât mai puţin – se opreşte singur: ticurile prind a-i munci obrazul, mai cu seamă buzele (mai cu seamă buza de sus devenită, chiar de şi-a pus demult dinţii, teribil de musculoasă, de aproape cornoasă – eu, dac-aş fi el, mi-aş lăsa musteaţă: să-mi acopere buza în permanentă mişcare, în continuă căutare, trompiformatică); mormăie, geme uşurel, acum ticurile i-au cuprins întregul trup: se răsuceşte sacadat, prin zvâcnete în dreapta, în stânga, se ridică de pe scaun, se reaşază. În această dezordine simetrică este vădită diagonala (Ion Omescu îi lansase, într-o zi, în celulă: „Stăpâneşte-te, iubitule: produci o penibilă senzaţie de derivă.”). Şi pe mine mă deranja vizual piezişarea mişcărilor trupului şi a, fatal, ideilor, însă pe unde am convieţuit-supravieţuit cel puţin eu încercam să opresc deriva aceea, la propriu; cum se opreşte ea în realitatea-reală: cu mâna.           Şi de astă dată î i pun mâna pe braţ:           — Spuneai de un serviciu.           Alee se luminează. (Şi) fiindcă se opreşte din piezişare.           E-hei, de câte ori i-am pus mâna pe braţ, acolo, î n î nchisoare, cât am stat împreună, la Gherla; apoi după ce ne-am regăsit, în libertate – adevărat, aici de mai puţine, aşa că, după câte o diagonalizare-derivare la care doar asistam, el îmi reproşa, zâmbind, însă eu ştiam că serios: „De ce nu m-ai tras de mânecă?”           — Felicită-mă, zice Alee senin, adresî ndu-se doar mie. Mi s-a aprobat ediţia a doua!           — Din toată inima, zic. Şi la mai a zecea!           — Puţintică răbdare, vine şi a zecea, deocamdată să rezolv problema hârtiei cu a doua – măgarii, î mi fac o mie de mizerii.           — Parcă spuneai că s-a făcut; că s-a aprobat., î l întrerup.           — Aprobat pe hârtie, nu şi cota, hârtia.           — Asta era? Mă luminez eu. Credeam că cenzura.           — Cen-zu-ra? Se lăţeşte de mirare Alee. Ce să caute, la mine, cum î i zici?           — Ce caută, cum î i zic, la alţii, î ncerc eu.           — Eu nu sânt alţii! Cenzura! Ea mi-a aprobat editarea, ea mi-a aprobat tacit reeditarea – ce mai vrei?           — Eu, să vreau? Nu, eu nu mai vreau – credeam că are să se remarce mai-ul; nici vorbă.           — Măgarii de la hârtie refuză să-mi dea cota. Cota mea!           — Minţi, face Lila. Ţi s-a aprobat cota, porţia ta, dar tu.

Prima: SECURIŞTII.           Către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, Domnului Procuror general al României, Ilie Botos.           Numele meu este Paul GOMA. Sunt născut la 2 octombrie 1935 în Mana-Orhei, Basarabia, în prezent domicilez în Franţa, Paris 20-eme arr., rue Bisson 27-29 (Certificat de refugie libere par le Ministere des Affaires Etrangeres, l'Office Francais des Refugies et Apatrides no. 0111061, valable jusqu'au 25/04/2006).           În urmă cu 27 (douăzeci şi şapte) ani – la 20 noiembrie 1977 – intram în Franţa protectoare, alungat din ţara mea, România. Vreme de 12 (doispre zece) ani, în exil am militat activ pentru liberarea ţării mele de comunism şi de securism (Răul Absolut). Însă, vai, la 22 decembrie 1989 a avut loc un putsch de pe urma căruia Securitatea, sub altă firmă, dar cu exact aceeaşi structură-natură continuă „activitatea” nocivă, distrugătoare a fiinţei naţionale, terorizându-i, sfidându-i pe nefericiţii mei compatrioţi, eterne victime.           În curând se vor împlini 15 (cincisprezece) ani de când, pasămite, „comunismul a căzut”, „Securitatea a fost desfiinţată-pedepsită” – însă (acum mă autocitez, extrăgând din răspunsul dat, în 1992, lui Mircea Snegur, care mă invita „acasă, în Basarabia” şi lui Ion Iliescu, cel care mă poftea în România în 2002): „Nu călătoresc în ţări comuniste unde domneşte, în continuare, KGB-ul – la Chişinău şi Securitatea, fiica sa credincioasă – la Bucureşti”.           Dacă afirmaţiile mele ar fi (fost) false, calomnioase, atunci cum se explică prezenţa, în toate structurile de stat şi de partid – nu e o scăpare! E un adevăr – a activiştilor dinainte de 89? Cum se explică prezenţa în Securitate (nu: în „fosta Securitate” cum cer să i se spună securiştii, ci în acelaşi blestemat „Organ”), a tuturor criminalilor care ne-au terorizat de când ne-au ocupat ruşii, în 23 august 1944? Cine poate explica sutelor de mii (nu milioanelor?) de victime ale Terorii de Stat şi de Partid, citeşte: Securitatea, „necesitatea” prezenţei obraznice, sfidătoare – în afaceri, în presă, mai ales la televiziune – a notoriilor bolşevici ca Brucan, Mizil, Pavel Câmpeanu, Burtică, Iliescu – a torţionarilor cunoscuţi de toată populaţia penitenciară a României (. Penitenciare) ca Gheorghe Crăciun, Victor Achim, Ristea Priboi, Mihai Pelin, Onişor Oniţiu, Gheorghe Enoiu, Nicolae Pleşiţă, Mihai Caraman?           În această „Românie liberă, democrată” mă poftea Iliescu, explicându-mi că. Ce a fost, a fost, acum e altceva, hai să ne reconciliem (!), să ne avem ca fraţii – căci toţi suntem români?           Dar eu nu sunt român – ca Brucan, Mizil, Burtică; român, eu – ca Petre Roman? Ca Talpeş? Ca fraţii Păunescu, Voiculescu, Cataramă?; „român” -ca Enoiu?; ca Pleşiţă?           Eu sunt – ca milioane de alţi compatrioţi – român-ca-victimă a ticăloşilor care, în 15 ani de „reflecţie”, nu şi-au recunoscut grelele păcate şi nu şi-au cerut iertare celor pe care îi hăituiseră, ameninţaseră, şantajaseră, umiliseră -pe ei şi pe famiile lor până la a şaptea spiţă – arestaseră, torturaseră, droga-seră, internaseră „la nebuni” – deportaseră, uciseseră.           Ei, eternii securişti vor pretinde că nu se simt vinovaţi, fiindcă. Niciodată, nici o „instanţă” nu le ceruse asta (să recunoască faptele lor rele, să ceară iertare pentru ele);           Ei, eternii securişti vor mai pretinde că nu au de ce să se recunoască vinovaţi, ei fiind militari-în-campanie, or militarul execută ordinul, nu îl discută.           Şi nicicând, nimeni nu le-a dat peste bot astfel: „Dacă nu s-a găsit încă nici o „instanţă„ care să vă ceară asta, înseamnă că România nu este deloc „democrată, liberală„ şi că a devenit urgent (după 15 ani!) să se introducă acele instanţe. Dacă Americanii nu ţin seamă de dosarele voastre, ale criminalilor, când cooptează în NATO – Europenii („vechi„), da: îşi imaginează obraznicii-escrocii-impostorii de pe Dâmboviţa că Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Marea Britanie vor primi în Comunitatea Europeană o ţară care nu 1-a judecat pe generalul sovietic Mihai Caraman pentru acţiunile lui anti-Europa, anti-NATO, în serviciul URSS?; nici pe Pleşiţă, mână dreaptă a lui Ceauşescu, prieten şi comanditar al teroristului Carlos?; „Securitatea voastră nu a fost şi nu este Armată (ba totdeauna a acţionat împotriva Armatei ţării), ci o Terifiantă Poliţie, iar voi, „luptătorii” ei, chiar purtând grade, nişte vulgari poliţai care în viaţa voastră nu aţi fost capabili să prindeţi un singur spion sovietic (cum se laudă „patrioţii” Achim, Enoiu, Pleşiţă); salariul crimei, uriaşele avantaje materiale prin care vă deosebeaţi de restul populaţiei fuseseră zmulse de la gura numitei populaţii, pentru a vă plăti pe voi, terorizatorii aceleiaşi populaţii”.           Ca să scurtez: pentru că „instanţele” nu au existat, deci nu au mişcat vreme de 15 ani, eu, una dintre victimele permanente ale Securităţii, îi acuz pe cei care ne-au chinuit vreme de decenii, iar acum ne râd în nas, ca să ne demonstreze că nimic nu s-a schimbat în România, că în România nu există legi împotriva criminalilor securişti.           Pentru a proba acuzaţiile, pun la dispoziţia Dvs. două cărţi de mărturii, în versiune originală, românească, Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui, apărute în 1990 şi în 1991 la Bucureşti însă în traducere franceză, germană, neerlandeză au fost cunoscute în Occident din 1979. Deasemeni un text (Cod „Bărbosul”) ce va fi editat în 2005, alcătuit din documente primite de la CNSAS prin istoricul Stejărel Olaru (care este împuternicitul meu de a depune această plângere la Parchet în numele meu şi de a-i urmări cursul).           Cer să fie traduşi în faţa instanţei următorii securişti – în ordinea cronologică a „vigilenţei patriotice” a lor:      1. Buzescu Ion, în 1949 maior şi comandant al Securităţii din Mediaş; subalternul său, căpitanul (?) 2. Paszty. Aceştia au fost cei mai zeloşi (citeşte: sălbatici) „anchetatori” ai celor peste cincizeci de locuitori ai comunei Buia, jud. Târnava Mare, arestaţi în februarie 1949, în urma unei provocări a Securităţii, având scopul „preparării” (citeşte: terorizării) lor pentru a „adera de bună voie” în colhoz. Ei şi nu doar ei au torturat pe toţi arestaţii – printre care pe tatăl meu şi pe mama mea. După şase luni arestaţilor li s-a dat drumul (colhozul se realizase, Buia făcea parte din primele 5 din ţară.), fără explicaţii, fără scuze.

Paris, joi, 9 februarie 1978 încep acest jurnal – al câtelea?           — În ajunul plecării la Ionesco, la casa lui de la ţară, pe undeva pe lângă Houdan. Încă nu ştiu cum se cheamă localitatea. M-am (m-au) hotărât să plec măcar pentru o săptămână din Paris, poate-poate îmi vin în fire. Iată, a trecut o lună şi jumătate din cele şase, câte promisesem la Seuil, şi n-am scris din „jurnal” decât vreo treizeci de pagini şi acelea ne-defini-tive (dar de-loc!).           Nici de astă dată nu-mi fac iluzii în privinţa jurnalului (fără ghilimelele deriziunii).           Deşi. Deşi poate că ar fi mai interesant, pentru mine, să ţin un „jurnal al jurnalului”.           Condiţiile (n-am alt termen la îndemână) de acasă nu sunt favorabile scrisului. Cu Filip aş scoate-o la capăt – doar suntem neamuri, până la urmă ne-am înţelege noi – dar cu adevărat tortu-rant: telefonul. Şi, decurgând din el, „angajamentele”: întâlniri, interviuri, călătorii, conferinţe. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, anul 1977 mi-a ajuns, m-a umplut pentru. Zece vieţi. Nici nu îndrăznesc să mă plâng, ceilalţi ar crede că fac pe nebunul -când sunt doar un comod, un leneş, un egoist. Toate acestea (calităţile.) nu se împacă de fel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier-al-patriei, de „Mereu gata!” – oricând, pentru orice.           Bine-bine, oricând merge – dar nu şi orice. Fiindcă. Orice fleac (astfel văzut de aici, de departe – sau din egoismul meu) poate fi foarte important acolo, la faţa locului, în România. Am verificat pe pielea mea această importanţă şi le reproşam (doar în gând) celor de afară, de departe – din libertate – că nu fac nimic, nu fac ce trebuie, de ce am eu nevoie. Jos, la Rahova, *) prin a doua jumătate a lui aprilie, când nu mai puteam, nu mai puteam -ziceam, uneori chiar cu glas: „Ţepeneag, de ce nu mişti, de ce nu faci nimic?” Ei bine, acum e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflaţi jos, în Rahovele eterne. Şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? (patetic, dar altul-altfel mama n-are).           Oricum: am intrat în această horă, mort-copt, trebuie să joc. Orişicâtuşi, nu mi-e bine, ba mi-e de-a dreptul rău. Sunt bolnav cu adevărat şi de multă vreme (de la Rahova, desigur). Şi mai bolnav, mă simt din pricină că nu sunt în stare să mă îngrijesc, aşa cum mi-a recomandat (în fapt: ordonat!) doctorul Metzianu, rugat de Monica şi de Virgil să vază ce-i cu mine. Îmi tot zic: Mâine, mâine – si-gur! Sau săptămâna viitoare, uite, de luni, mă internez pentru analize (dar mai ales pentru odihnă). Dorm rău, mă trezesc stors, cu creierii gelatină. Apoi, de când am venit în Franţa (acum, a doua oară), am băgat de seamă: alcoolul, chiar un pahar cu bere, îmi agită şi mai şi somnul – agitat.           N-am să recapitulez evenimentele trecute, dar mă plâng – şi eu, ca omul: călătoriile (în Germania, în decembrie 1977, în Anglia, în a doua jumătate a lui ianuarie acest an) m-au dis-trus. Chiar atunci când nu mă solicitau direct (aş spune: chiar somnul, în călătorie din oarecum agitat devine de-a dreptul corvoadă). Nu sunt eu făcut ca să, asta, cum îi zice? Îi zice: a cutreiera lumea. Nu, nu, nu-i pentru mine cutreieratul lumii. Mă gândesc cu spaimă (cu atât mai terifiantă, cu cât nu mă pot plânge nici Anei) că are să trebuiască să mă duc şi în America. În America! Eu, singurul-singurel (numai cu puţa pre el). Dar poate că scap; poate că până să pornesc eu în neagra călătorire, cade guvernul, cade Nea Nicu, vine regele, noi ne întoarcem la casa noastră.           Casa, cui? Că n-am casă, n-am masă. Pe de altă parte, vor fi având dreptate amicii care mă sfătuiesc să bat fierul cât e cald şi cât timp presa se interesează de mine, să vorbesc despre cei care au rămas acasă şi ei nu pot vorbi.           Numai că a început să-mi devină peste puteri. Vreau să dorm. Şi să dorm. Şi, dacă tot nu să-mor, să scriu. Niţel. Atâtica şi-un sfert.           Plecând din România, nu-mi imaginam că pierderea manuscriselor mă va afecta. Dar, iată, pierderea este o adevărată rană: 7-1, romanul fără titlu început la Breaza, dus binişor până pe la           1) Pe Calea Rahovei se afla Direcţia Generală a Securităţii.           Pagina 130; Romanul unui roman, definitiv rătăcit pe drum, ori pier-dut, ori uitat prin hârtiile lui Ţepeneag, sau poate la Dus şart? 2).           De România nu mi-e (deocamdată) dor decât atunci când dau cu ochii de seminţe de flori; atunci mă gândesc la Breaza. La florile-plantele puse de noi, îngrijite de noi (ce picior-de-rai făcusem, la Breaza!). De oameni însă, ba. La dreptul vorbind, nici nu prea sunt oameni în România cărora să le duc dorul – în ultimii ani am fost atât de singur şi de însingurat şi de carantini-zat şi de marginalizat, încât nu am deloc sentimentul că am lăsat pe cineva-ceva pe-acolo. La amărâţii de semnatari rămaşi la cheremul Securităţii – mă gândesc mai des. Şi de fiecare dată încerc să-mi abat gândul. Prea chinuitor.           Zilele trecute am avut o ieşire violentă (si crucişă), faţă de Ana.           În legătură cu Virgil Mazilescu. I-a cumpărat o pereche de pantaloni de velur şi ţigări; pentru Ştefania a pregătit un pachet de haine. Voia să-i cumpere lui Virgil blugi, uite, mie nu mi-a cumpărat; gelos-cărpănos am zis: „De ce? De ce să alimentăm convingerea profund românească potrivit căreia totul se aranjează în viaţă? Fireşte, Mazilescu e băiat bun, poet foarte bun, pe deasupra sărac lipit. Numai că prietenul nostru Mazilescu a dat pe la noi în timpul Scrisorii de vreo trei-patru ori, şi n-a semnat-o. Ba mi-a explicat de ce n-o semnează, pentru că lui ei nu i-au făcut nimic rău, direct.; că atunci când au să-i facă ceva (direct, lui), atunci să vezi ce-o să provoace el, un scandal de pomină. Adevărat: măcar Mazilescu nu m-a atacat faţă de alţii, dar nici nu a mers vreodată, fie şi jumătate de pas, alături de mine. Dacă nu am dreptul să-i reproşez acest lucru (chiar să nu am?), atunci sigur nu am nici obligaţia de a-i trimite nădragi – când eu nu am, sau ţigări, eventual bani, când pe mine e departe de a mă da banii afar1 din cas1. De ce l-aş încuraja în convingerea că lui, ca mare poet, i se cuvine totul, el însă nu are nici o obligaţie? De ce să-1 confor-tez în ideea că el se ocupă de poezie (nu de politică!), drept care „disidenţii„ să facă bine să-1 alimenteze pe poet cu pantaloni, ţigări, bani, başca cinci kile de. Consideraţie veşnică.?”

            ONOMASTICA -1 iunie 2004 -           Şi pe mine m-a preocupat numele pe care-1 port: Goma. În toate scrierile i-am căutat originea, drumul până la mine, în Din Calidor un întreg capitol este consacrat numelui mai puţin obişnuit în spaţiul onomastic românesc: Goma. Împreună cu tata am încercat să aflu „de unde ne vine” şi am avansat două căi: locală, basarabeană, sprijinindu-ne pe porecla bunicii, Natalia Goma din Ciocâlteni, Orhei căreia în sat i se spunea: „Homoaia”. Ar fi însemnat că numele de familie era, la origine: Homa, sau mai degrabă Huma, dar sub ocupaţia rusească de după 1812, transcriptorii au transformat în G – H-ul originar (alte exemple: Garbuz – de la Harbuz, Guţan de la Huţan, Golban de la Holban.).           …Una străină, dinspre apus prin un purtător: Goma – nume purtat de o „personalitate” a momentului naşterii mele (1935), rezidentul regal al Dunării de Jos, Paul Goma – cel care a inspirat prenumele meu. Abia când am ajuns în refugiu, în Ardeal, am aflat că mai există şi alţi purtători ai numelui Goma, atât în zona Predeal, cât şi în a Lugojului – cu toţii aromâni.           Am primit – cu mare întârziere – două volume din lucrarea Basarabenii în lume, scoasă de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, în 2002. În al doilea există un text semnat: Vlad Ciubucciu: „Boţ de humă din Codrii Orheiului” din care citez – mai întâi citatul din Creangă: „ «Ia, am fost şi eu, în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti» „           Iată ce scrie Vlad Ciubucciu: „Din registrul pentru născuţi, voi. 1, din Primăria comunei Vatici, judeţul Orhei, la numărul curent 60, 1935, octombrie 3, aflăm că la 2 octombrie ora 12.00, în familia lui Efimie GOMA, de 26 ani şi Măria GOMA, născută POPESCU, de 25 ani [în subsol este corectată vârsta mamei, tot de 26 ani], învăţători din satul Mana, jud. Orhei, s-a născut Paul, sex masculin, de credinţă ortodox.           „Părinţii pruncului erau de baştină din alte sate din apropiere: tata – din Ciocâlteni, iar mama – din Chiştelniţa, ambii din neam de ruptaş (odnovorţ) şi de slujitori ai bisericii.           „Pe linie paternă, un străbun din sec. al XVIII-lea a fost LUPUL HUMĂ (n. 1750). Fiul Lupului HUMĂ a fost Spiridon Humă, la 1814, ponomar, iar la 1835, acelaşi Sp. Humă e dascăl la Găozeni; un nepot [al] Lupului HUMĂ – către anul 1887 – ajunge preot la Varvărăuca, cu numele Vasile GUMA.           „Un alt nepot al Lupului Humă este atestat la Ciocâlteni, Gheorghe Guma (n. 1850), odnovorţ. La 1870 odnovorţul Gh. Guma îl naşte [este tatăl lui…] pe Chirilă Goma, ţăran. La 1858, la Teleneşti este atestat un agricultor – HUMĂ…           „În Metriceskaia cniga din biserica locală, la capitolul 'botez', la numărul 2, aflăm că la 18 ianuarie 1909 s-a născut şi la 24 ianuarie a fost botezat Evfimi, în familia unui «ţaranin sela Cekolteni Kiril Gheorghiev [ici?] Goma i ego zakonaia jena Natalia Nikolaevna».           „A săvârşit taina botezului preotul E. Iamburschi, secondat de psalmierul Nicolai Procopan. Naşa a fost Irina Ioan Cârlan.           „Acest Evfimi (Efimie) a fost tatăl scriitorului Paul Goma.           „Relatările mele de mai sus ilustrează cât de simplu şi neştiut se lasă peste tine tăvălugul nătâng al falsificării: 1750 Humă; 1787 Humă; 1850, 1887 – Guma; 1870, 1909, 1935 – Goma; 2001, la Paris, Goma.           „Pe linie maternă, din Chiştelniţa, jud Orhei, coboară neamul ruptaşilor POPESCU.           „La 1742, în Chiştelinţa se naşte Ştefan POPESCU. Din fratele său Gheorghe POPESCU (1744) coboară ponomarul (psalmierul) din Stolniceni Hristofor Popescu, iar din vărul său tiz Ştefan Popescu (1750) descinde preotul din Hârtop Nicolae Popescu.           „Ruptaşul Ştefan Popescu (n. 1742) a fost tatăl lui Mihalachi Popescu (1772). Acesta cu legiuita lui soţie Ana (1785) dau naştere la doi fii: 1817, Ştefan şi 1821, Vasile, care aveau la mână mărturia de ruptaş din partea Domnului Moldovei din 1802 [Alexandru Suţu, dacă actul era datat înainte de septembrie 1802; Alexandru Moruzi – după] şi a Comitetului Provizoriu din Basarabia din 1817, nr. 220.           „Unul din aceşti doi Popeşti din Chiştelniţa, în 1850, 1-a adus pe lume pe Leon Popescu, odnovorţ (ucaz ţarist din 1847).           „în 1880, odnovorţul LEON îl naşte [este tatăl lui] pe Teodor Popescu, care, cu Nadejda (n.1885) o naşte pe Măria, 10 iulie 1909, mama scriitorului.           „Prunca Măria Popescu a fost botezată peste 9 zile, la 19 iulie 1909, când viitorul ei soţ Efimie Goma împlinea 6 luni), în aceeaşi zi cu altă Măria Popescu, fiica lui Ştefan al lui Gavrilă Popescu, zis şi Popa.           „Anul 1909, dealtfel, a fost un an care subliniază potenţa odrăslitoare a neamului de ruptaşi (odnovorţ) POPESCU din Chiştelniţa Orheiului: 3 fete şi 3 băieţi (taţii lor au fost Grigore al lui Ivan Popescu; Gavrilă al lui Ioan Popescu. Ştefan al lui Gavrilă Popescu; Filadelf al lui Vasile Popescu, Efimie al lui Leon Popescu şi Toader al lui Leon Popescu.           „în Metricesckaia kniga Kişinevskoi Duhovnoi Konsistorii dlia Sviato – Nikolaevskoi ţerkvi sela Kiştelniţa, 4-go okruga Orgeevskogo uezda, anul 1909, la numărul 32, citim că la 10 iulie s-a născut şi la 19 iulie a fost botezată mama lui Paul Goma – MARJA, în familia unui «onodvorţ selenia Kiştelniţa Fedor Leonov Popesco i jena Nadejda Iakovlevna, pervobracinâie oba pravoslavnovo veriospovedania». Naşi la botezul mamei Măria au fost odnovorţul Alexandru Vasile Stratulat şi dvoreanca Măria (lui Vasile) Baroneţka, un element extern care vădeşte nivelul relaţiilor sociale din epocă ale neamului popeştean şi ale celui humuleştean, neamuri de vrednici gospodari şi oameni de credinţă din Ţara Moldovei.           „Şi dacă acele relaţii le proiectăm spre destinul unui urmaş rătăcitor prin zbuciumata Europă, ce s-a manifestat în sec. al XX-lea, Paul GOMA, adică Paul HUMĂ, rămâne să înţelegem o dată în plus; ce iese din pisică şoareci prinde.           „Citind şi recitind opera parisianului Paul Goma, constaţi cu surprindere consonanţa uimitoare cu harul scriitoricesc al bătrânului şi veşnic tânărului humuleştean Ion Creangă, zis humuleştean după satul de baştină.

Paris 11 iunie 2002           Am mai spus-scris – şi bine am făcut:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul Ceauşescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării şi din biblioteci, depozitat undeva – dar nu distrus;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990 a retras din librării volumul de mărturii de el (abia) editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, '77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. Operă în care a fost susţinut până în pânzele albe de culturalizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameşteanu şi de subordonaţii săi de la revista 22;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărţi, printre care şi ale romanului meu Gardă inversă;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectând fantezist şi scoţând, în 1993 şi 1995 două broşurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români – dealtfel nedifuzate…;           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echinox, a solicitat şi a obţinut bani de la Soros apoi… Nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar 1-a anunţat (în revista 22) ca… Editat;           Patru editori-prieteni – toţi patru, nu doar alfabetizaţi, ci reprezentând piscuri ale culturii române cotidiene – care, cu toţii, îmi solicitaseră volumele în chestiune…           Şi pe acestea le-am mai spus-scris – le scriu-spun a/7-a oară:           Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-uhxi prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârşit curaj, scriitoricimea cu ale sale părţi sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă;           Pentru a-mi – totuşi – închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» – şi… N-am mai fost editat!;           Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunţat în 1999 că nu-1 va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară – şi aşa a fost.           Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris – le scriu-spun azi:           Întors la stadiul de scriitor samizdatizat – prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni, am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicând textele publicistice în câte 15-20 exemplare şi trimiţându-le prin poştă.           Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ţinut să împiedece „difuzarea prin poştă a materialelor duşmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenţii mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliaţi (Piatra Neamţ, Constanţa, Cluj, Fălticeni, Bucureşti), plicurile conţinând textul eseului „Basarabia şi «Problema» „ au ajuns la destinaţie după… Două luni de zile – însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie – adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebând: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituţie? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Şi – oare – se va fi ştiind acolo-sus ce se petrece aici-jos?»           Nici înainte de 1989 şi nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil nu judecam: „Dac-ar şti Tovarăşul ce fac ăştia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!”           La sfârşitul lunii aprilie mi-a telefonat de la Bucureşti Ana Blandiana, anunţând că în 29 mai va avea loc un colocviu în care se va vorbi şi despre „Mişcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioşi „Mişcarea Goma” şi îmi explica semnificaţia ei pentru istoria României…           — Încheind: „Ştiu că, după Revoluţie, lupta dumneavoastră şi, în general, atitudinea fermă pe care aţi avut-o nu au fost preţuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoriceşti, nici chiar în cele ale societăţii civile. Ele nu şi-au primit cuvenita recunoaştere (subl. În text). In virtutea a ceea ce reprezentaţi, aţi aşteptat, cum era şi firesc, să fiţi învitat în România şi nu aţi fost. Este, poate, şi vina mea. A sosit, cred, timpul să trecem peste toate divergenţele şi incomprehensiunile trecutului, să vedem ceea ce ne uneşte. Invitându-vă acum, oficial, aş dori să îndrept această greşeală, în numele unei ţări care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aştept în România.           „Preşedintele României „Ion Iliescu”           Am răspuns pe dată: „Paris, 1 mai 2002 „Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României (,) Ion Iliescu».           „Paul Goma”           Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulţi; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproşează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleşiţă că nu mă lichidase în 1977 – fie şi în 1981, în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuţiei Ceauşeştilor) peste măsură de inteligent ca să înţeleg – şi să accept: „revoluţia” era curat-Caragiale: cu voie de la poliţiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentându-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea „acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate în continuare, de KGB – la Chişinău – de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti».