George Sand scriitoare si feminista franceza

I.           Paris, Martie 1852           Partea de sud-est din Berri cuprinde, pe o porţiune de câţiva kilometri, un colţ de ţară nespus de pitoresc. Şoseaua principală care îl străbate, mergând de la Paris la Clermont, fiind mărginită de terenuri foarte mult locuite, drumeţului îi este greu să bănuiască frumuseţea poziţiilor împrejmuitoare. Dar cel care, căutând umbră şi linişte, s-ar înfunda pe una din potecile întortochiate ce se ivesc la fiecare pas, ar vedea în curând, desfăşurate în faţă-i peisaje fragede şi calme, livezi de un verde catifelat, pâraie melancolice, anini şi frasini mari, o adevărată natură candidă, pastorală. în zadar ar căuta în juru-i o casă de olane şi piatră. Abia se zăreşte o dâră de fum albăstrui care trădează vecinătatea unui acoperiş de stuf. La poalele unei coline se vede o bisericuţă cu acoperişul de ţiglă roasă, acoperită de muşchi. Câteva căsuţe disparate având fiecare grădina ei de zarzavaturi, un pârâiaş neastâmpărat, un cimitir şi un turn ruinat, iată ce se numeşte un burg prin partea locului. Nimic în lume nu se poate compara cu liniştea acestor crâmpeie de ţară, necunoscute.           Aici nu pătrund nici luxul, nici artele, nici mania savantă a cercetărilor şi nici monstrul cu o sută de braţe care se cheamă industrie. Revoluţiile nu s-au prea resimţit şi singurul război era acel dintre hughenoţi şi catolici, de care localnicii deabia îşi mai aminteau căci, ziceau ei, de atunci au trecut cel puţin două mii de ani.           Cea mai mare virtute a acestor cultivatori e nepăsarea lor în materie de antichităţi. Poţi să străbaţi locurile, să bei din fântânile lor, fără să te temi că va trebui să asculţi legenda de rigoare a trecutului.           Firea tăcută şi severă a ţăranului, e una din atracţiile acestor ţinuturi. Nimic nu-l mişcă, nimic nu-l surprinde, Apropierea ta nu-l va face nici să întoarcă puţin capul, iar dacă-l vei întreba despre drumul către oraş îţi va răspunde fără să se tulbure, zâmbind neîncrezător. Ţăranului din Berri i-e greu să priceapă cum poate cineva să pornească la drum fără să ştie ţinta.           Câinele casei abia îţi va face favoarea să latre, copiii se vor ascunde în dosul gardului, iar cel mai mic, neputându-i ajunge din urmă, se va trânti la pământ ţipând în gura mare.           Totuşi fiinţa cea mai nepăsătoare va fi boul alb, care tronează în mijlocul ogrăzii.           În afară de prima răceală faţă de noul venit, plugarul de pe aceste meleaguri e ospitalier şi bun ca şi împrejurimile parfumate care îl înconjoară.           O porţiune de pământ cuprinsă între două pâriiaşe îţi atrage atenţia prin vegetaţia ei abundentă şi sobră, care i-a atras denumirea de Valea Neagră. E populată de câteva colibe şi ferme foarte productive.           Ferma numită Grangeneuve e considerabilă, dar simplitatea aspectului ei nu alterează nimic din armonia întregului peisaj.           La picioarele acestor clădiri rustice, se plimbă pârâul Indre, înconjurat de stânjenei galbeni. Ziua de întâi Mai e sărbătoarea locuitorilor. La extremitatea văii se organizează una din acele petreceri câmpeneşti care adună laolaltă pe toţi cei de prin împrejurimi, începând cu subprefectul şi sfârşind cu fetişcana ce i-a călcat plastronul în ajun. Se mănâncă, se joacă, se bea pe iarbă verde, cu mai multă sau mai puţină poftă. Se văd toalete de mătase şi stambă, ghete de lac şi opinci, pălării de paie ca şi căciuli de oaie.           E o zi frumoasă pentru fete, un prilej de a consacra frumuseţi, şi multe doamne de salon se tem de rivalitatea ţărăncilor fragede din Valea Neagră.           În dimineaţa acestei zile, la Grangeneuve, într-o cameră în care mobilele demodate contrastau cu cele câteva obiecte de lux de curând instalate, o fată cam de şaisprezece ani, sta în faţa unei oglinzi învechite cu rama de bronz şters, făcând ultimele pregătiri pentru ziua cea mare. Athenais, unica moştenitoare a fermierului, era atât de drăgălaşă, că şi în rochiţa-i improvizată părea graţioasă şi naturală. Pe când îşi potrivea volanele de dantelă ale rochiei, mama ei, îngenunchiată în faţa uşii, cu mânecile suflecate, pregătea într-un vas mare un fel de amestec de apă şi mălai. O duzină de mătuşi se înghesuiau în preajmă-i. O rază de soare se furişa prin uşa întredeschisă pe chipul fetei gătite, micuţă şi plăcute, care se deosebea atât de mult de mama scundă, cu faţa înăsprită şi îmbrăcămintea de rând.           La cealaltă extremitate a camerei, lungit pe-o canapea, un tânăr admira pe Athenaâs, fără să rostească o vorbă. Dar chipul lui nu exprima voia bună ce puteai să citeşti în privirile fetei. Din când în când un zâmbet de ironie şi milă îi flutura pe buze. D-l Shery, sau mai bine zis moş Shery, cum îl numeau ţăranii de pe vremea când era ca ei, îşi încălzea picioarele la focul din cămin, care arde prin partea locului în toate anotimpurile.           Era un om de ispravă acest Shery, în puteri încă, îmbrăcat după cum era obiceiul, în surtuc înflorat. Bătrânul purta coadă, rămăşiţă preţioasă a vremurilor trecute. Berri suferind mai puţin ca celelalte localităţi influenţa civilizaţiei, moda se mai păstra printre locuitorii cu bună stare. Domnul Shery a păstrat-o cu toate mofturile Athenalsei şi era poate singura voie pe care bunul tată nu i-a satisfăcut-o.           — Haide, mamă! zise Athenaâs potrivindu-şi agrafa de aur a cordonului. N-ai mai terminat cu răţuştele? Nici nu te-ai îmbrăcat… Când o să mai plecăm?           Răbdare, mititico! răspunse mama. Am destulă vreme să mă îmbrac. Nu-mi trebuie atât cât îţi trebuie ţie, fata mea. Nu mai sunt tânără, cu toate că pe atunci n-aveam nici timpul, nici putinţa să mă gătesc. Hei, nu-mi petreceam două ceasuri dinaintea oglinzii!           Mamă, îmi faci mustrări? zise fata morocănoasă.           Nu, draga mamei. Petreci, fă-te frumoasă; tu ai avere; bucură-te de munca părinţilor tăi. Noi suntem prea bătrâni, să mai putem petrece… Şi-apoi când te-ai deprins ca mine, nu te mai schimbi. Aş putea prea bine să pun o slugă să facă treaba, dar nu sunt liniştită până nu orânduiesc cu mâna mea. Tu, însă, fii cucoană, fiica mea, pentru asta ai fost crescută. Tatăl tău o vrea. Tu nu eşti de nasul unui căruţaş; bărbatul care te-o lua, trebuie să-ţi găsească mâna albă şi moale.

Ne strânsesem mai mulţi la un loc, într-o seară de iarnă, la ţară. Cina, voioasă la început, cum se întâmplă totdeauna la o masă care uneşte prieteni adevăraţi, se posomori în cele din urmă din pricina unei povestiri pe care ne-o spuse un doctor, însărcinat în dimineaţa acelei zile să constate o moarte dramatică, fulgerătoare. Un moşier din împrejurimi, pe care toţi îl cunoşteam ca om cinstit şi cu judecată, îşi omorâse nevasta într-o pornire de gelozie pe deplin întemeiată. După întrebările pripite pe care le stârnesc totdeauna întâmplările neobişnuite, după lămuririle şi părerile mulţimii, se iviră, bineînţeles, nedumeririle cu privire la chipul cum se petrecuseră lucrurile, şi rămăsei surprins când văzui în câte feluri era privită această întâmplare de către oameni ce căutau să lege între ele, cu altfel de vederi, aceleaşi gânduri, aceleaşi simţiri, aceleaşi păreri.           Unul spunea că ucigaşul făptuise nelegiuirea cu deplină judecată, fiindcă îşi dăduse bine seama că era în dreptul lui s-o facă; altul adăuga că, făcându-şi singur dreptate, un om potolit şi cumsecade, căzuse pesemne sub vraja unei rătăciri trecătoare. Unul ridica din umeri, socotind că e ceva josnic să omori o femeie, oricât ar fi de vinovată, alţii însă priveau ca o josnicie hotărârea de a lăsa să trăiască o femeie pe care ai prins-o în braţele amantului ei.           N-am să dezvălui aici teoriile potrivnice stârnite şi dezbătute cu privire la unele lucruri a căror taină rămâne veşnic nedezlegată; dreptul moral al bărbatului asupra femeii necredincioase, din punct de vedere legal, din punct de vedere social, din punct de vedere religios, ori din punct de vedere filosofic; totul fu judecat cu patimă şi cercetat cu îndrăzneală, fără ca oamenii să se poată înţelege între ei. Cineva mărturisi râzând că cinstea nu-l silea câtuşi de puţin să-şi omoare nevasta, de care nu se sinchisea întru nimic şi adăugă apoi câteva cuvinte ce păreau să ascundă în ele o urmă de adevăr.           Faceţi o lege, zise el, care să-l silească pe soţul înşelat să taie în văzul lumii capul vinovatei lui jumătăţi, şi toţi acei care, dintre voi, se arată neînduplecaţi în teorie, pun rămăşag că nu va fi unul care să nu strige împotriva unei astfel de legi.           Unul singur nu rostise încă nici o vorbă. Era dl. Sylvestre, un bătrân foarte sărac, foarte cumsecade, înţelegător şi cu inimă simţitoare, nebăgat în seamă de nimeni, vecin tăcut, de care ne băteam joc uneori, pe care îl iubeam mult însă şi-a cărui fire vrednică de respect o cunoşteam îndeajuns.           Bătrânul fusese însurat şi avea o fată foarte frumoasă; nevasta îi murise după ce risipise din prostie o avere însemnată. Fata se coborâse şi mai mult în prăpastia josniciei. După ce încercase zadarnic s-o smulgă dintr-o viaţă de ocară, dl. Sylvestre, care împlinise cincizeci de ani, o părăsi, lăsându-i în seamă tot ce-i mai rămânea din avere, ca să nu-l poată învinui vreodată că a înşelat-o, jertfă cu desăvârşire de prisos, pe care o privi cu batjocură, dar pe care o crezu de trebuinţă ca să-şi păstreze nepătată biata lui cinste. Plecă apoi în Elveţia unde, din numele lui, nu păstră decât prenumele de Sylvestre şi unde rămase zece ani, pierdut cu desăvârşire pentru toţi acei care îl cunoscuseră cândva în Franţa.           A fost găsit mai târziu în apropierea Parisului, trăind ca un pustnic, cumpătat şi străin de lume, din venitul de trei sute de franci, roadele muncii şi ale economiilor lui în străinătate. Se hotărî în cele din urmă să-şi petreacă iarna la d-nul şi d-na X, care îl iubeau şi-l priveau cu multă bunăvoinţă; era însă atât de îndrăgostit de singurătate încât se întorcea în sihăstria lui cum vedea că mugurii începeau să se ivească pe crengile copacilor. Azi e socotit cel din urmă anahoret şi lumea îl crede ateu; e însă, dimpotrivă, un spiritualist înfocat, care şi-a croit o religie în legătură cu pornirile lui şi-o filosofie pe care oriunde o poţi întâlni. În sfârşit, cu toată faima de care se bucura în casa X, nu e o înţelepciune prea luminată şi nici întreagă, am putea spune; e însă o fire nobilă şi vrednică de iubire, pătrunsă de multă judecată, de multă cuminţenie şi de multă stăpânire de sine.           Silit să-şi dea părerea şi să arate ce crede, după ce căută să se apere câtăva vreme, mărturisind că nu se simţea în stare să spună o vorbă în această privinţă, se destăinui în cele din urmă, arătând că fusese însurat de două ori şi că, din pricina acestor două căsătorii, fusese foarte nenorocit. Nu spunea niciodată mai mult, când era vorba de viaţa lui dar, ţinând ca printr-o încheiere morală oarecare să scape de luarea aminte a celor din juru-i, ne mărturisi următoarele:           — Într-adevăr, înşelăciunea e o nelegiuire, fiindcă e nesocotirea josnică a unui jurământ. Socotesc că tot atât de greu e pentru bărbat ca şi pentru femeie; e însă cu desăvârşire greu de înlăturat, pentru amândoi, în anumite împrejurări pe care n-am nevoie să vi le arăt. Îngăduiţi-mi prin urmare să fiu cazuist când e vorba de asprimea moralei şi să numesc adulter numai înşelăciunea pe care n-a săvârşit-o cel ce rămâne victimă, ci, dimpotrivă, a fost săvârşită de cel ce se bucură de ea. În astfel de împrejurări, bărbatul ori nevasta necinstită se fac vrednici de pedeapsă; dar ce fel de pedeapsă găsiţi că trebuie hărăzită când cel care-o impune se face părtaş la asprimea ei? Pentru fiecare în parte trebuie găsit cu totul altceva.           — Ce? Strigară toţi din toate părţile. Dacă ai găsit dezlegarea, atunci eşti un om foarte îndemânatec.           — N-am găsit încă nimic, răspunse cu sfială bătrânul Sylvestre; am căutat mult însă.           — Spune atunci care pedeapsă ţi s-a părut cea mai bună?           — Am căutat să găsesc pedeapsa care să aibă o strânsă legătură cu morala; nu mi-am închipuit că poate fi alta.           — Care e? Părăsirea?           — Nu.           — Dispreţul?           — Şi mai puţin.           — Ura?           — Nu; prietenia.           Ne privirăm pe rând; unii râdeau, alţii nu mai pricepeau nimic.

Talent universal, cu multiple posibilităţi literare, sau scriitoare modestă căreia criticii contemporani nu-i mai acordă decât interesul istoric al momentului şi al împrejurărilor în care s-a format? După unii, ar fi tot? tât. De mare ca Balzac şi ca Hugo (ei înşişi au afirmat acest lucru, lăudându-i fără reticenţe „pera şi adxnirându-i fără rezerve puterea de muncă); după alţii, în special Baudelaire, „G. Sttnd n-a fost niciodată o artistă… Posedă doar acel faimos stil curgător, MÂl de drag burgheziei. „dar e mărginită, e greoaie, e vorbăreaţă… 11 Andro Maurois, unul dintre cei. Mai competenţi şi mai serioşi biografi ai săi, o vede cu totul altfel: „A fost moda, spune el, să se vorbească despre ea cu ironie şi ctt severitate. Am fericirea sau slăbiciunea s-o iubesc. Ea a scris într-o zi, vorbind despre o altă femeie: „Este un suflec minunat de frumos, generos şi tandru, o inteligenţă de elită, cu o viaţă plină de rătăciri şi de mizerii…”. Aceste fraze i se potrivesc întocmai celei care le-a scris. George Sand a fost şi ea un suflet generos; şi a avut şi ea o viaţă plină de rătăciri şi de mizerii. Geniul… exigefit şi periculos pentru oricine, este pentru o femeie un oaspete şi mai de temut încă; şi întâlnirea în dragoste a două genii produce scântei arzătoare. Rătăciri, da l Nu voi ascunde nimic… De ce să mint? Dar nădăjduiesc           ! C'h. Baudelaire. Mon cat ut” ik a nu, pp. 53-54.           să fac să i se recunoască geniul şi să-l determin pe lector, cum m-am determinat pe mine însumi, să respecte această mare femeie şi să-i acorde, în istoria literelor, locul de onoare care-i aparţine pe drept.”           Ne asociem din toată inima distinsului biograf, străduindu-ne, prin tipărirea operei de faţă, de altfel cea mai cuprinzătoare şi mai închegată, să ştergem colbul pe nedrept aşternut peste numele celei mai lăudate şi totodată mai bârfite femei din epoca respectivă, a cărei viaţă a stat în permanenţă sub semnul unor mari şi imanente contradicţii. Am putea-o chiar numi, din acest punct de vedere, „marea doamnă a contrastelor”.           Prima contradicţie o constituie însăşi originea ei. Tatăl?           Strănepot al lui Frederic August, elector de Saxa şi mai apoi rege al Poloniei înrudit cu câţiva dintre marii regi ai Franţei. Mama? „Făcea pane din fasa depreciată şi vagabondă a ţiganilor acestei lumi. Era dansatoare, ba chiar mai puţin decât atât; juca în ultimul dintre teatrele de bulevard, din Paris, când dragostea ţinui bogătaş veni s-o smulgă din această abjecţie pentru a o face să îndure altele şi mai mari.           Tata a cunoscut-o când împlinise 30 de ani, şi în mijlocul căror rătăciri! Avea o inimă mare tata! A înţeles că această frumoasă fiinţă putea încă să mai iubească!” 2           Sub semnul aceleiaşi ciudate contradicţii se vor desfăşura atât copilăria cât şi adolescenţa scriitoarei care va fi obligată să-şi împartă dragostea între „cele două mame” ale sale. Pe           4e o parte bunica „albă, blondă, grava, calmă şi demnă”, cu maniere demodate, care se străduie să-i impună nepoatei un anumit fel de a merge, de a se aşeza, de a saluta, de a-şi ridica mănuşa, de a ţine furculiţa, de a prezenta un obiect; în sfârşit o „etichetă pe care copiii trebuiau s-o înveţe foarte de timpuriu cu scopul ca ea să le devină, prin obişnuinţă, o a doua natură”; pe de alta, mama, „bună, palidă, pătimaşă, Ulugace şi timidă, dar totdeauna gata să izbucnească, geloasă, pasionată, mânioasă şi slabă, răutăcioasă şi bună în acelaşi timp”, şi care găsea, cum era şi firesc, toate manierele bunicii „cât se poate de ridicole.           Măritată la numai optsprezece ani cu un boiernaş de ţară, Casimir Dudevant, simţind în ea cu totul alte elanuri decât măruntele ocupaţii casnice, George Sand, deşi dornică să-şi întemeieze o familie căreia să i se consacre, se smulge de sub tutela maritală şi pleacă la Paris pentru a se apuca de literatură faţă de care simţise încă de mică o stranie vocaţie.           Viaţă ciudată, cel puţin pentru vremea aceea, când prejudecăţile erau în floare şi când o femeie care încerca să se emancipeze de sub tutela bărbatului era de două ori rău privită: o dată de semenele sale cărora dezertarea de la „meseria” obligatorie de soţie li se părea o insultă, şi a doua oară de către bărbaţii neobişnuiţi ca o femeie să cuteze să fie independenta şi, deci, egală lor.           Viaţă ciudată, plină de renunţări şi de amărăciuni, de muncă istovitoare, dar şi de bucuria împlinirii, de realizări de valoare care i-au adus faimă, bani şi prietenii de prestigiu…

PREFAŢĂ.           Rareori se întâmplă ca o operă de artă să provoace unele animozităţi fără ca să suscite pe de altă parte unele simpatii şi dacă, mult timp după aceste manifestări de blam şi de bunăvoinţă, autorul, maturizat prin reflecţie şi trecerea anilor, vrea să-şi retuşeze opera, riscă să displacă atât celor care l-au condamnat, cât şi celor care l-au apărat: unora, pentru că nu merge atât de departe în corecturile sale pe cât permite sistemul lor; altora, pentru că elimină uneori tocmai ceea ce ei preferaseră. Intre aceste două stavile, autorul trebuie să acţioneze aşa cum îi dictează conştiinţa, fără să caute să-şi îmblânzească adversarii, nici să-şi păstreze apărătorii.           Deşi unele critici ale Leliei au îmbrăcat un ton de declamaţie şi de amărăciune singulare, eu le-am acceptat pe toate ca fiind sincere şi pornind de la inimile cele mai virtuoase. Din acest punct de vedere, am avut posibilitatea să mă bucur şi să cred că îi judecasem greşit pe oamenii timpului meu, contemplându-i de-a lungul unui dureros scepticism. Atâta indignare atesta desigur din partea jurnaliştilor cea mai înaltă moralitate, alăturate celei mai religioase filantropii. Mărturisesc totuşi, spre ruşinea mea, că dacă m-am vindecat de boala îndoielii, acest lucru nu se datorează nicidecum acestei consideraţii pe care le-o datorez.           Sper că nu mi se va atribui intenţia de a vrea să dezarmez austeritatea unei critici atât de violente; nu mi se va atribui nici aceea de a vrea să intru în discuţie cu ultimii campioni ai credinţei catolice; asemenea întreprinderi sunt peste puterile mele. Lélia a fost şi rămâne în concepţia mea o încercare poetică, un roman fantastic în care personajele nu sunt nici cu totul reale, cum au dorit amatorii exclusivi de analiză de moravuri, nici cu totul alegorice, cum au socotit câteva spirite sintetice, dar în care ele reprezintă flecare o fracţiune din gândirea filosofică a secolului al XIX-lea: Pulheria, epicureismul moştenitor al sofismelor secolului trecut; Sténio, entuziasmul şi slăbiciunea unui timp în care inteligenţa se ridică foarte sus, antrenată de imaginaţie, şi cade foarte jos, zdrobită de o realitate lipsită de poezie şi de măreţie; Magnus, rămăşiţele unui cler corupt sau abrutizat. Şi la fel şi cu ceilalţi. În ceea ce o priveşte pe Lélia, trebuie să recunosc că această figură mi-a apărut de-a lungul unei ficţiuni mai impresionante decât cele care o înconjură. Îmi amintesc de a mă fi complăcut să fac din ea mai degrabă personificarea decât avocatul spritualismului acestor timpuri; spiritualism care nu mai e la om în starea de virtute, întrucât el a încetat să mai creadă în dogma care i-l prescria, dar care rămâne şi care va rămâne pentru totdeauna, la naţiunile luminate, în starea de nevoie şi de aspiraţie sublimă, deoarece este însăşi esenţa minţilor elevate.           Această predilecţie pentru personajul mândru şi suferind care este Lélia m-a făcut să comit o gravă eroare din punctul de vedere al artei: aceea de a-i da o viaţă totuşi imposibilă, şi care, datorită semirealităţii celorlalte personaje, pare de o şocantă realitate, tot urmărind să fie abstractă şi simbolică. Acesta nu este singurul defect al lucrării, care m-a frapat atunci când, după ce am uitat de ea ani de zile, am recitit-o la rece. Trenmor mi s-a părut conceput vag şi, prin urmare, ratat în ceea ce priveşte realizarea sa. Deznodământul, precum şi numeroase detalii de stil, multe lungimi şi declamaţii m-au şocat, întrucât păcătuiau împotriva bunul gust. Am simţit nevoia să corectez, în funcţie de ideile mele artistice, toate acele părţi esenţialmente defectuoase. E un drept pe care cititorii mei, binevoitori sau ostili, nu puteau să mi-l conteste.           Dar dacă, în calitate de artist, m-am folosit de dreptul meu asupra formei operei mele, aceasta nu înseamnă că, în calitate de om, am putut să mi-l arog şi pe acela de a-mi altera fondul ideilor pe care le-am emis în această carte, deşi ideile mele au suferit mari răsturnări de la data la care am scris-o. Acest aspect ridică o chestiune gravă şi fără de care nu mi-aş fi luat sarcina puerilă de a scrie o prefaţă în fruntea acestei de a doua ediţii. După ce vor fi examinat această chestiune, spiritele serioase mă vor ierta că le-am vorbit despre mine un moment.           În epoca în care trăim, elementele unei noi unităţi sociale şi religioase plutesc, risipite într-un mare conflict de eforturi şi de voinţe, al căror scop începe să fie înţeles şi legătura dintre ele să fie făurită doar de câteva spirite superioare; şi încă acestea n-au ajuns dintr-o dată la speranţa care le susţine acum. Credinţa lor a trecut prin mii de încercări; a scăpat de mii de pericole; a învins mii de suferinţe; s-a aflat în luptă cu toate elementele de disoluţie în mijlocul cărora a luat naştere; ba chiar şi astăzi, combătută şi dată înapoi de egoism, de corupţia şi cupiditatea vremurilor, ea suferă o soartă de martir şi iese încet din mijlocul ruinelor care se silesc s-o îngroape. Dacă marile inteligenţe şi marile suflete ale acestui secol au avut de luptat cu astfel de încercări, cum de nu s-ar îndoi şi n-ar tremura fiinţe de o condiţie mai umilă şi mai puţin călite, străbătând această eră de ateism şi de disperare!      Când am auzit ridicându-se deasupra acestui infern de plângeri şi blesteme marile voci ale poeţilor noştri sceptic religioşi, sau religios sceptici – Goethe, Chateaubriand, Byron, Mickiewicz; expresii puternice şi sublime ale spaimei, ale plictisului şi ale durerii de care este lovită această generaţie, nu ne-am atribuit cu temei dreptul nostru de a ne răspândi plângerea, şi de a striga asemenea discipolilor lui Iisus: „Doamne, Doamne, pierim!” Câţi suntem cei care am apucat pana pentru a scrie despre rănile adânci de care sufletele noastre sunt atinse şi pentru a-i reproşa omenirii contemporane că nu ne-a clădit o Arcă, pe care să ne putem refugia la ceas de furtună? Mai presus de noi, nu avem chiar exemple printre poeţii care păreau mai legaţi de mişcarea îndrăzneaţă a secolului, prin culoarea energică a geniului lor? Nu scria oare Hugo pe frontispiciul celui mai frumos roman al său áíáă÷ç? Dumas nu trasa oare, în Antony, o frumoasă şi măreaţă figură a disperării? Joseph Delorme nu răspândea oare un cântec de profundă jale? Barbier nu arunca oare o privire sumbră asupra lumii, care nu-i apărea decât de-a lungul terorilor infernului dantesc? Iar noi ceilalţi, artişti neexperimentaţi care păşeam pe urmele lor, nu eram oare hrăniţi cu această mană amară, răspândită de ei pe deasupra deşertului oamenilor? Primele noastre încercări n-au fost oare nişte cânturi tânguitoare? N-am încercat noi oare să ne acordăm lira timidă la tonul lirei lor răsunătoare?

PARTEA ÎNTÂIA.           Într-o seară de toamnă, ploioasă şi rece, în fundul unui mic castel din Brie, trei persoane visătoare priveau cu un aer plin de gravitate cum ard tăciunii căminului şi cum se mişcă încet limbile pendulei. Doi dintre aceşti locatari tăcuţi, păreau că se abandonează fără nici o împotrivire plictiselii vagi care îi apăsa; dar al treilea dădea semne de răzvrătire manifestă; se agita pe scaun, îşi reţinea pe jumătate câte un căscat melancolic şi izbea cu vătraiul buştenii care scânteiau, cu intenţia vădită de a lupta împotriva duşmanului comun.           Acest personaj, mult mai în vârstă decât ceilalţi doi, era stăpânul casei, colonelul Delmare, bătrân ostaş în retragere, om altădată chipeş, dar acum îndesat, cu fruntea pleşuvă, cu mustaţa căruntă şi privirea aprigă; straşnic stăpân în faţa căruia tremurau toţi – soţia, servitorii, caii şi câinii. În cele din urmă, vădit enervat că nu ştia cum să rupă tăcerea, se ridică de pe scaun şi începu să păşească greoi de-a lungul salonului, fără să piardă nici o clipă băţoşenia care stă bine tuturor mişcărilor unul vechi militar, proptindu-şi mâinile în şolduri şi întorcându-se dintr-o bucată, cu acea eternă satisfacţie de sine însuşi care caracterizează omul de paradă şi ofiţerul model.           Dar zilele de strălucire, când locotenentul Delmare respira triumful odată cu aerul taberelor, trecuseră; ofiţerul superior în retragere, acum uitat de patria ingrată, se vedea condamnat să suporte toate consecinţele căsniciei. Era soţul unei femei tinere şi drăguţe, proprietarul unui mic şi confortabil castel cu tot felul de acareturi şi, mai mult decât atât, un industriaş norocos în speculaţiile lui. Cu toate acestea, colonelul era prost dispus şi mai ales în scara aceea; căci timpul era umed şi colonelul suferea de reumatism.           Măsura cu gravitate vechiul său salon mobilat după gustul lui Ludovic al XV-lea, oprindu-se când în faţa unei uşi străjuite de amoraşi goi, pictaţi în frescă, ce înlănţuiau cu ghirlande de flori ciute foarte manierate şi mistreţi de treabă, când în faţa unui panou supraîncărcat de sculpturi ascetice şi chinuite, cărora ochiul s-ar fi ostenit zadarnic să le urmărească întortochiatele capricii şi încolăcirile fără sfârşit. Dar aceste vagi şi trecătoare distracţii nu-l împiedicau pe colonel ca la fiecare tur al plimbării sale, să nu arunce o privire lucidă şi pătrunzătoare asuprii celor doi tovarăşi ai serii sale tăcute, plimbând de la unui la celălalt un ochi atent, care de trei ani de zile păzea cu mare grijă o comoară delicată şi graţioasă – soţia sa.           Căci soţia sa avea nouăsprezece ani şi dacă aţi fi văzut-o cufundată sub consola acelui vast cămin de marmoră albă încrustată cu aramă aurită, dacă aţi fi văzut-o, atât de gingaşă, atât de palidă şi atât de tristă, cu cotul sprijinit pe genunchi, foarte tânără în mijlocul acestui cadru străvechi, alături de acest soţ bătrân, asemenea unui boboc de floare abia apărut pe care îl pui să se deschidă într-un vas gotic, aţi fi deplâns pe soţia colonelului Delmare şi poate pe colonel mai mult decât pe ea.           Al treilea ocupant al acestei case izolate era aşezat în aceeaşi nişă a căminului, la cealaltă extremitate a buşteanului aprins. Era un om în toată puterea şi în floarea tinereţii, ai cărui obraji sănătoşi, păr bogat de un blond strălucitor şi favoriţi stufoşi, contrastau cu părul cărunt, faţa veştedă şi aspra fizionomie a gazdei; dar şi cel mai puţin artist dintre oameni ar fi preferat expresia aspră şi severă a domnului Delmare, trăsăturilor de o searbădă regularitate ale tânărului. Figura umflată, gravată în relief pe placa de tablă din fundul căminului, era poate mai puţin monotonă, cu privirea sa mereu fixată asupra tăciunilor aprinşi, decât era, în aceeaşi contemplaţie, personajul purpuriu şi blond al acestei povestiri.           În ce priveşte restul, vigoarea dezinvoltă a formelor sale, conturul net ai sprâncenelor brune, albul neted şi luminos al frunţii, calmul ochilor limpezi, frumuseţea mâinilor, până şi eleganţa riguroasă a costumului său de vânătoare, l-ar fi făcut să treacă drept un foarte frumos cavaler în ochii oricărei femei care în dragoste ar fi avut gusturile zise filosofice ale unui alt secol. Dar poate tânăra şi sfioasa soţie a domnului Delmare nu examinase niciodată un bărbat cu privirea; poate că între această femeie firavă şi bolnăvicioasă şi acest bărbat care dormea bine şi mânca bine, nu exista nici o simpatie. Este sigur că argusul conjugal şi-a obosit ochiul lui de vultur fără a surprinde o privire, un suflu, o tresărire, între aceste fiinţe atât de diferite.           Atunci, foarte sigur de a nu avea nici măcar un motiv de gelozie care să-l preocupe, recăzu într-o tristeţe şi mai adâncă decât înainte şi brusc, îşi vârî mâinile până în fundul buzunarelor.           Singura fiinţă fericită şi afectuoasă din acest grup, era un frumos caine de vânătoare din rasa grifonilor mari, care îşi întinsese capul pe genunchii bărbatului care sta jos. Era remarcabil prin corpul său lung, încheieturile robuste şi păroase, botul ascuţit ca al unei vulpi şi faţa vioaie. Năpădită de un păr încâlcit, prin care doi ochi mari şi galbeni străluceau ca două topaze. Aceşti ochi de copoi, atât de sângeroşi şi întunecaţi în ardoarea vânătoarei, aveau atunci o expresie de tristeţe şi de duioşie inefabilă; iar când stăpânul, obiect al acestei iubiri instinctive, câteodată atât de superioară afecţiunilor calculate ale omului, îşi plimba degetele prin părul argintiu al frumosului grifon, ochii animalului scânteiau de plăcere, în timp ce coada lui lungă mătura vatra în cadenţă şi răspândea cenuşa pe marchetăria parchetului.      Exista poate ceva dintr-un tablou de Rembrandt în această scenă de interior luminată doar pe jumătate de flacăra căminului. Lumini albe şi fugare inundau la intervale apartamentul şi figurile, apoi, trecând la tonul roşu al jăratecului, se stingeau treptat; vasta sală se întuneca atunci în aceeaşi măsură. La fiecare tur al plimbării sale, domnul Delmare, trecând prin faţa focului, apărea ca o umbră şi se pierdea numaidecât în misterioasele profunzimi ale salonului. Unele şuviţe de aurării ţâşneau ici colo în lumină pe ramele ovale încărcate de coroane, de medalioane şi de panglici de lemn, pe mobilele placate cu abanos şi cu aramă, pină şi pe cornişele ştirbite ale lemnăriei.