Raymond Chandler

Raymond Chandler, unul dintre marii scriitori de romane poliţiste, s-a născut la Chicago în anul 1888. Când avea doisprezece ani familia sa a emigrat în Anglia, unde a învăţat la Dulwich College. După ce a făcut studii în Franţa şi Germania s-a întors la Londra în 1907, unde fără nici o tragere de inimă, s-a angajat funcţionar. A abandonat slujba în favoarea scrisului şi a lucrat la unele ziare ca reporter, eseist, recenzor de cărţi şi chiar scriitor de versuri. În 1912 s-a îmbarcat spre America şi s-a stabilit în California. După primul război mondial, în timpul căruia a luptat în armata canadiană, a intrat în afaceri şi a ajuns directorul unei companii petroliere. În 1924 s-a căsătorit cu Cissy Pascal. La începutul crizei economice din anii treizeci a reînceput să scrie povestiri pentru diverse publicaţii. Până în 1938 publicase şaisprezece povestiri şi lucra la primul său roman, Somnul de veci, care a fost publicat în 1939. Devenit instantaneu un mare succes, a fost prezentat de critică drept: „un nou tip de roman poliţist, în care ingeniozitatea intrigii este completată de un stil literar distinct şi distins”. La fel de bine primite au fost Adio, frumoasa mea (1940), Fereastra de sus (1942), Femeia din lac (1943), Sora cea mică (1949), şi Rămas bun pentru vecie (1954), toate avându-l în comun pe faimosul detectiv particular Philip Marlowe. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate ca scenarii şi a şi scris scenarii pentru filme, printre acestea numărându-se Asigurare dublă şi Dalia albastră, amândouă nominalizate pentru premiul Oscar. A fost ales ca preşedinte al Asociaţiei scriitorilor de romane de aventuri din America. În ultimii ani de viaţă a suferit de o accentuată depresie psihică şi în general a avut probleme cu sănătatea. A murit în 1959, în California. Dilys Powell i-a caracterizat opera ca „un amestec unic de severitate şi sensibilitate, de un înalt rafinament şi de o deosebită poezie”, iar Elizabeth Bowen l-a descris ca „un artist atât de strălucit, cu o imaginaţie atât de originală, încât nici un studiu al literaturii americane moderne n-ar putea să facă abstracţie de el”.     Capitolul 1   Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încă ocupate în întregime de negri. Tocmai ieşisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenţie de plasare credea că lucrează un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemă prea importantă. Soţia lui se arătase dispusă să plătească ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasă. Nu l-am găsit niciodată, dar nici nevastă-sa nu mi-a dat vreun ban. Zi călduroasă, spre sfârşitul lui martie; stăteam în faţa frizeriei privind reclama luminoasă a unui local numit Florian’s, aflat la etajul al doilea. Un bărbat privea şi el într-acolo. Se uita la ferestrele prăfuite cu o privire fixă şi extaziată, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oară din ochi Statuia Libertăţii. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri şi solid ca un camion. Se afla la câţiva paşi de mine. Mâinile îi atârnau şleampete pe lângă corp şi o ţigară uitată fumega între degetele lui enorme. Negri liniştiţi treceau pe stradă şi îi aruncau priviri tăioase. Arăta îngrozitor. Purta o pălărie miţoasă, o haină sport gri cu nasturi albi ca nişte mingi de golf, cămaşă maro, cravată galbenă, pantaloni gri din flanel reiat şi pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revărsa o batistă galben-strălucitor, ca şi cravata. Avea şi nişte pene colorate înfipte în panglica de la pălărie, dar ar fi fost la fel de şocant şi fără ele. Chiar şi pe o stradă mai deocheată, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca şi când ai vedea un păianjen pe o felie de cozonac. Era palid şi nebărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Avea păr negru şi creţ, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcănat, urechi mici şi delicate faţă de statura sa şi o privire melancolică, specifică ochilor cenuşii. Stătea nemişcat, ca o statuie; după mult timp, a zâmbit. A pornit agale pe trotuar către uşile batante ce ascundeau scările pe care se putea ajunge la etajul al doilea. A împins uşile, a aruncat o privire rece şi inexpresivă în lungul străzii, apoi a intrat. Dacă ar fi fost mai mic de statură şi mai puţin ţipător îmbrăcat aş fi crezut că vrea să dea o spargere. Dar cu hainele, pălăria şi constituţia asta era imposibil. Uşile s-au balansat un timp şi erau pe punctul de a se opri. S-au deschis însă din nou, în afară, brusc. Ceva a zburat de-a latul trotuarului şi a aterizat în şanţul dintre două maşini parcate. A aterizat în mâini şi în genunchi, scoţând un sunet strident, ca un şoarece încolţit. S-a ridicat încet, şi-a recuperat pălăria şi s-a retras pe trotuar. Era un negru tânăr, subţire, cu umeri înguşti; purta un costum, liliachiu cu o floare la butonieră. Avea părul negru şi lucios. A rămas cu gura deschisă şi a gemut un moment. Trecătorii l-au privit nepăsători. Şi-a potrivit pălăria, s-a târât până la perete şi a început să meargă nesigur de-a lungul clădirii. Linişte. Totul a reintrat în normal. M-am îndreptat către uşile batante şi am rămas în faţa lor. Erau nemişcate. Nu era treaba mea, aşa că le-am deschis şi am privit înăuntru. O mână imensă a apărut din întuneric, m-a apucat de umăr şi m-a strâns îngrozitor. Aceeaşi mână m-a tras înăuntru şi m-a ridicat fără nici un efort pe prima treaptă. O voce groasă mi-a şoptit: — Hmm, sunt numai tuciurii pe-aici. Ai mai văzut aşa ceva, amice? Era întuneric şi linişte. Sunete vagi trădau prezenţa oamenilor sus, la etaj, dar eram singuri pe scări. Namila m-a privit solemn şi a continuat să-mi strivească umărul. — Un negru, a zis. L-am aruncat afară. Ai văzut cum l-am azvârlit? Mi-a eliberat umărul. Osul nu părea rupt, dar braţul era înţepenit. — Doar ştii cum sunt localurile astea, am zis în timp ce îmi frecţionam umărul. Ştii la ce să te aştepţi. — Nu spune asta, amice, a mârâit namila încet, ca patru tigri după o masă bună. Velma lucra aici. Micuţa Velma. Mi-a apucat iarăşi umărul. Am încercat să mă feresc, dar era rapid ca o pisică. A reînceput să-mi frământe muşchii cu degetele lui de fier. — Da, a zis. Micuţa Velma. N-am văzut-o de opt ani. Zici că asta-i o cârciumă de negri? Am confirmat, bolborosind. M-a ridicat încă două trepte. M-am smucit, încercând să mă eliberez. Nu aveam armă, pentru că mi se păruse inutilă atunci când îl căutam pe Dimitrios Aleidis. Oricum, nu cred că mi-ar fi fost de vreun folos. Probabil că namila ar fi înghiţit-o. — Du-te sus şi convinge-te, i-am spus, încercând să ascund agonia din glas. Mi-a dat drumul din nou. M-a privit şi ochii lui cenuşii împrăştiau tristeţe. — Mă simt bine, a zis, şi vreau ca nimeni să nu mă enerveze. Hai să mergem sus şi să bem ceva. — Nu te vor servi. Ţi-am spus doar că e o cârciumă pentru negri. — N-am văzut-o pe Velma de opt ani, spuse cu vocea aceea puternică şi tristă. Opt ani de zile de când ne-am despărţit. Nu mi-a mai scris de şase ani. Are, cu siguranţa, un motiv. Lucra aici. Era foarte drăguţă. Hai să mergem sus. — Bine, am strigat. Am să merg cu tine. Dar nu mă mai împinge. Lasă-mă să merg singur. Mă simt bine, sunt deja băiat mare, ştiu chiar să mă duc singur la baie. Nu mă mai împinge. — Micuţa Velma lucra aici, spuse încet. Nu era atent la mine. Am început să urcăm pe scări. M-a lăsat să merg singur. Umărul mă durea şi ceafa îmi era udă.    

1         Treloar Building era, sau este pe Olive Street, aproape de Strada 6, în partea de apus a oraşului. Trotuarul din faţa clădirii fusese din dale de asfalt alb şi negru. Muncitorii le scoteau pentru a le da guvernului[1], iar un tip palid şi fără pălărie, cu mutră de intendent de bloc, privea operaţia cu aerul că-l doare inima. Am trecut de el, apoi printr-un pasaj cu magazine specializate am intrat într-un hol vast, decorat în negru şi auriu. Compania Gillerlain se afla la etajul şapte, în partea dinspre stradă, în dosul unor uşi duble de sticlă cu margini de culoarea platinei. Biroul de primire avea pe jos covoare chinezeşti, pereţi zugrăviţi într-un argintiu tern, un mobilier complicat şi plin de unghiuri, pe piedestale, mici sculpturi abstracte, lucioase şi ascuţite iar într-un colţ o groază de fleacuri într-o vitrină triunghiulară. Pe rafturi, pe suporturi, în insule şi promontorii de oglindă strălucitoare, vitrina părea să conţină toate felurile de flacoane şi de cutii fanteziste făcute vreodată. Se vedeau creme, pudre, săpunuri şi colonie pentru orice anotimp şi orice ocazie. Parfum în sticluţe înalte şi subţiri, ce păreau gata să cadă la o adiere, parfum în fiole minuscule de culoare pastel, legate la gât cu panglici elegante de mătase, ca fetiţele la lecţia de dans. Obiectul cel mai de preţ părea ceva foarte mic şi simplu, o sticlă turtită, de culoarea chihlimbarului. Se afla la exact înălţimea privirii şi avea mult loc în jur. Eticheta te informa că era „Gillerlain Regal, Şampania parfumurilor”. Hotărât, merita s-o cumperi. Puneai o picătură în gropiţa gâtlejului şi perlele roz purtate de doamne începeau să cadă pe lângă tine ca ploaia de vară. O blondă micuţă şi nostimă şedea într-un colţ îndepărtat, la un panou telefonic, în dosul unui grilaj şi la adăpost de orice primejdie. La un birou plat, pe aceeaşi direcţie cu uşa, şedea o damicelă bine, înaltă, brunetă şi subţirică, al cărei nume, judecând după placa gravată solemn pe birou, era domnişoara Adrienne Fromsett. Era îmbrăcată într-un taior gri-deschis, de lucru, cu o bluză albastru-închis, la care purta o cravată bărbătească tot albastră, dar într-o nuanţă mai pală. Marginile batistei împăturite ce-i ieşeau din buzunarul de la piept al taiorului erau atât de ascuţite încât puteai tăia pâine cu ele. La încheietura mâinii avea o brăţară, asta fiind singura ei bijuterie. Părul negru pieptănat cu cărare i se revărsa uşor în bucle frumos aranjate. Avea un ten curat ca de ivoriu, sprâncene destul de severe iar ochii mari şi negri, lăsau impresia că s-ar fi putut anima la momentul potrivit. Mi-am pus pe biroul ei cartea de vizită – nu cea cu o mitralieră în colţ – şi i-am spus că voiam să-l văd pe domnul Derace Kingsley. A aruncat o privire pe cartea de vizită şi m-a întrebat: — Ai întâlnire cu patronul? — Nu. — E foarte greu să-l vezi pe domnul Kingsley dacă n-ai aranjat acest lucru dinainte. N-aveam cum s-o contrazic. — Care e obiectul vizitei, domnule Marlowe? — E personal. — Aha. Domnul Kingsley te cunoaşte cumva, domnule Marlowe? — Nu cred. S-ar putea să fi auzit de mine. Ai putea să-i spui că vin din partea locotenentului de poliţie M'Gee. — Domnul Kingsley îl cunoaşte pe locotenentul de poliţie M'Gee? Îmi puse cartea de vizită alături de un teanc de scrisori proaspăt bătute la maşină şi cu antetul întreprinderii pe ele. Apoi se lăsă pe spate, îşi puse un braţ pe birou şi începu să răpăie discret cu un stilou mic de aur. I-am rânjit. Telefonista blondă îşi ascuţi urechile şi zâmbi uşor şi nesigur. Părea glumeaţă şi gata de acţiune, deşi nesigură de ea, ca o pisicuţă într-o casă nouă unde locatarii urăsc pisicile. — Sper că da, i-am răspuns. Dar poate că-i mai bine să te duci şi să-l întrebi. Îşi puse rapid iniţialele pe trei scrisori ca să nu arunce cu stiloul în mine. Apoi vorbi fără să mă privească: — Domnul Kingsley e într-o conferinţă. Am să-i trimit cartea dumitale de vizită când am să am ocazia. I-am mulţumit şi m-am dus să mă aşez într-un fotoliu de crom şi piele, mult mai confortabil decât părea la prima vedere. Timpul trecea şi se aşternu tăcerea. Nimeni nu veni şi nu plecă. Mâna elegantă a domnişoarei Fromsett alunecă peste hârtii şi clinchetul surd produs de pisicuţa-telefonistă rupea tăcerea de câte ori opera tabloul telefonic. Mi-am aprins o ţigară şi-am tras alături o măsuţă cu scrumieră pe ea. Minutele păşeau pe vârful picioarelor, cu degetul la gură. Am cercetat încăperea. Greu să-ţi faci o părere despre o astfel de întreprindere. S-ar fi putut să câştige milioane sau să aibă poliţia în camera din dos, gata să le sigileze seiful ca urmare a falimentului. După o jumătate de oră şi trei sau patru ţigări, uşa din spatele biroului domnişoarei Fromsett se deschise şi doi bărbaţi ieşiră dinăuntru, mergând de-a-ndoaselea şi râzând. Un al treilea ţinea uşa deschisă şi îi îndemna să râdă. Şi-au dat mâna încântaţi şi primii doi au traversat biroul şi au plecat. Cel de-al treilea îşi abandonă zâmbetul acru de pe faţă părând a nu fi zâmbit niciodată. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum gri şi nu părea să aibă chef de glumă. — A telefonat cineva? întrebă el cu o voce aspră şi arogantă. Domnişoara Fromsett răspunse încet: — Un domn Marlowe vrea să vă vadă. Din partea locotenentului M'Gee. Într-o chestiune personală. — Nu-l cunosc, se răsti bărbatul înalt. Îmi luă cartea de vizită, fără ca măcar să se uite la mine şi intră înapoi în birou. Uşa se închise de la sine cu un pocnet dispreţuitor. Domnişoara Fromsett îmi aruncă un zâmbet trist şi dulceag, iar eu i-am răspuns cu o uitătură obscenă. Am mai fumat o ţigară şi timpul trecu din nou împleticindu-se. Compania Gillerlain îmi devenise dragă la inimă. Peste zece minute aceeaşi uşă se deschise din nou şi ştabul ieşi din birou cu pălăria pe cap, mârâind ceva în legătură cu o vizită la frizer ca să se tundă. O porni pe covorul chinezesc cu un pas atletic şi vioi, parcurse cam jumătate distanţă până la uşă, apoi făcu stânga împrejur brusc şi se apropie de fotoliul meu. — Vrei să mă vezi? se răsti el. Măsura peste doi metri şi n-avea nimic molatec în persoana lui. Avea ochii de culoarea gresiei cu scântei de lumină rece. Trupul lui masiv umplea un costum gri, de flanel moale, cu dungi albe discrete, pe care îl purta cu eleganţă. Aerul lui îţi sugera că aveai de-a face cu o persoană dificilă. M-am sculat de pe fotoliu. — Dacă sunteţi domnul Derace Kingsley, da.   [1]Acţiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial (n. tr.).

1.     În faţa uşii era parcată o limuzină nou-nouţă, un De Soto gri de nuanţa aluminiului. Am trecut pe lângă ea, am urcat trei trepte, am intrat printr‑o uşă cu vitraliu deasupra şi am mai urcat trei trepte mochetate. Am apăsat soneria de pe perete. Instantaneu, o duzină de voci canine începură să zguduie acoperişul. În timp ce câinii lătrau, urlau şi chelălăiau, mă uitam la nişa în care se găsea un mic birou cu rulou, şi la camera de aşteptare cu fotolii de piele. Mai erau trei diplome atârnate pe un perete şi o masă pe care se aflau răsfirate câteva numere din Gazeta câinilor de rasă. Cineva linişti câinii, undeva în spate, apoi se deschise o uşă şi un bărbat mărunţel, cu o faţă plăcută, îmbrăcat într‑un halat gros, cafeniu şi şlapi cu tălpi de cauciuc, apăru cu un zâmbet plin de solicitudine pe o mustăcioară tip creion. Se uită la mine, în jurul meu, apoi chiar pe sub mine, dar fără să găsească vreun câine. Zâmbetul îşi mai reduse din amploare. Îmi spuse:  — Aş vrea să‑i dezvăţ de obiceiul ăsta, dar nu pot. De fiecare dată când se aude soneria, se pun pe lătrat. Se plictisesc şi ştiu că sunetul soneriei înseamnă vizitatori. — Da, am mormăit eu şi i‑am întins o carte de vizită. A citit ce scria pe ea, a întors‑o şi a privit‑o pe spate, apoi a întors‑o la loc şi a citit‑o din nou. — Detectiv particular, spuse el gânditor, lingându‑şi buzele umede. Ei bine, eu sunt doctorul Sharp. Ce pot face pentru dumneata? — Caut un câine furat. Ochii lui mă fulgerară; gura lui mică se strânse şi încet‑încet faţa i se înroşi. Am spus: — Nu vreau să zic că dumneata ai furat câinele, doctore. Aproape oricine ar putea plasa un câine într‑un loc ca ăsta, iar dumneata n‑ai cum să ştii cu siguranţă dacă îi aparţine sau nu, corect? — S-ar putea ca unora să nu le placă ideea, zise el înecat. Ce fel de câine? — Un câine poliţist. Trase o dungă cu vârful şlapului pe mocheta subţire, apoi privi într‑un colţ al tavanului. Roşeaţa îi dispăruse de pe faţă, lăsând loc unei palori stinse. După un timp, spuse: — Nu am decât un singur câine poliţist aici, şi îi cunosc stăpânii. Aşa că, mă tem că… — Deci n‑o să fie nici o problemă dacă mă uit puţin la el, i‑am tăiat‑o eu, pornind spre uşa pe care intrase el. Doctorul Sharp nu se mişca. Zgâria în continuare mocheta. — Nu ştiu dacă e bine, spuse el gânditor. Poate ceva mai târziu, în cursul zilei. — Acum ar fi cel mai potrivit pentru mine, am spus, şi am pus mâna pe clanţa uşii. Traversă rapid camera spre micul birou şi întinse mâna spre telefon. — O să… o să chem poliţia, dacă îndrăzneşti, spuse el repede. — Minunat, am zis. Cere‑l pe şefu' ăl mare, pe Fulwider. Spune‑i că aici e Carmady. Vin chiar de la el din birou. Doctorul Sharp îşi luă mâna de pe telefon. I‑am rânjit şi am frecat o ţigară între degete. — Haide, doctore, i-am zis. Alungă-ţi gândurile negre şi hai să mergem. Fii drăguţ şi poate o să‑ţi spun o poveste. Îşi ţuguie buzele, se uită o vreme la sugativa de pe birou, se jucă puţin cu un colţ al ei, îndoindu‑l, apoi netezindu‑l, se îndreptă, traversă camera în pantalonii săi albi, deschise uşa de lângă mine şi trecurăm într‑un hol cenuşiu, foarte strâmt. Printr‑o uşă deschisă se vedea o masă de operaţii. Trecurăm pe lângă ea şi intrarăm într‑o cameră cu ciment pe jos, cu un încălzitor cu gaz într‑un colţ, având deasupra o oală cu apă, iar de‑a lungul unui întreg perete, două rânduri de cuşti cu uşile făcute dintr‑o plasă solidă de sârmă. Câini şi pisici ne priveau în tăcere, plini de speranţe, din spatele gratiilor. Un Chihuahua minuscul pufnea înghesuit într‑o pisică persană roşcată uriaşă, cu un fular alb în jurul gâtului. Un Scottie cu o figură tristă, o potaie cu pielea julită pe un picior, o Angora cenuşie şi mătăsoasă, un Sealyham, alte două potăi, un foxterier cu botul lung şi negru ca o ţeavă de revolver. Acesta din urmă avea o figură total dezamăgită. Toţi aveau boturile umede, ochii strălucitori şi păreau foarte curioşi să afle al cui vizitator eram. Astea‑s jucării, doctore, am mârâit eu după ce i‑am trecut scurt în revistă. Eu vorbesc de un câine poliţist. Cenuşiu cu negru, nu cafeniu. Sex bărbătesc, nouă ani. Caracteristici excelente, mai puţin talia, care e ceva mai mică decât normal. Te plictisesc? Se holbă la mine şi făcu un gest de om nenorocit. — Da, dar… murmură el. Pe aici. Am ieşit din încăpere. Animalele arătau foarte dezamăgite din cauza asta, mai ales Chihuahua, care se căţărase pe plasa de sârmă aproape până sus. Am ieşit din clădire pe uşa din spate, într-o curte betonată, cu două garaje în faţă. Unul era gol. Celălalt avea uşa puţin crăpată. Era o boxă destul de întunecoasă, în fundul căreia un câine mare şi‑a zornăit lanţul în timp ce îşi aşeza botul pe salteaua veche care îi servea de culcuş. — Ai grijă, spuse Sharp. Câteodată e foarte rău. L‑am ţinut înăuntru, dar îi speria pe ceilalţi. Am intrat în garaj. Câinele a mârâit: Am mers spre el şi s‑a smucit, până ce lanţul s‑a întins, cu un zgomot metalic. Am vorbit cu el: — Salut, Voss. Dă noroc eu mine. Şi‑a lăsat din nou botul pe saltea. Urechile i se ridicaseră pe jumătate, dar nu se mişca. Avea ochii de, lup, cu pleoape negre. Şi‑a întins spinarea curbată şi puţin prea scurtă şi a început să se dea jos de pe saltea. I‑am zis: — Hai, băiete, dă laba. I‑am întins‑o pe a mea. Din uşă, veterinarul îmi spunea să am grijă. Câinele se ridică încet pe labele lui mari şi păroase, îşi ciuli urechile până pe spate, apoi îşi ridică laba stângă din faţă. I‑am luat‑o în mâna şi am scuturat‑o. Medicul veterinar începu să se vaiate: — Vai de mine, domnule, e o surpriză pentru mine, domnule… domnule… — Carmady, i‑am spus. Mda, probabil. Am mângâiat câinele pe cap şi am ieşit din garaj. Am intrat în casă şi ne‑am dus în sala de aşteptare. Am dat la o parte câteva reviste şi m‑am aşezat pe un colţ al mesei. — O.K, i‑am zis. Cum îi cheamă pe tipi şi unde stau? După un timp de gândire, spuse posomorât: — Se numesc Voss. S‑au mutat în est şi urmează să trimită după câine după ce se stabilesc acolo. — Ce drăguţ. Câinele a fost botezat Voss după un aviator neamţ din timpul războiului. Iar tipii, şi‑au luat numele după câine. — Crezi că te mint, izbucni agitat omuleţul. — Î-hî. Te sperii cam prea repede pentru a fi escroc. Părerea, mea e că cineva a vrut să scape de câine. Uite cum sună povestea mea: o fată pe nume Isobel Snare a dispărut de acasă din San Angelo acum vreo două săptămâni. Locuia cu mătuşa ei, o bătrână, doamnă drăgălaşă îmbrăcată în mătase gri, o mătuşică pe care n‑o prosteşte nimeni. În ultima vreme, fata ieşea într‑o companie destul de dubioasă prin tot felul de baruri de noapte şi cazinouri. Bătrâna doamnă a mirosit scandalul, dar n‑a vrut să apeleze la poliţie. Fata nu s‑a mai întors acasă într‑o seară, iar bătrânica n‑a făcut nimic, până ce o prietenă de‑a fetei s‑a nimerit să îi vadă câinele aici. I‑a spus bătrânei şi ea m‑a angajat pe mine – asta pentru că atunci când nepoata a plecat ultima oară de acasă, avea câinele cu ea. Am strivit restul de ţigară cu călcâiul şi mi‑am aprins alta. Faţa mică a doctorului se făcuse albă ca aluatul. Broboanele de transpiraţie îi sclipeau în mustaţa lui mică şi drăgălaşă. Am continuat cu voce blândă: — Încă nu e treaba poliţiei, şi am glumit când am zis de şeful Fulwider. Ce‑ai spune să mai păstrăm treaba asta doar între noi, o perioadă? — Ce… ce vrei să fac? se bâlbâi omuleţul. — Poate îmi mai spui câte ceva despre câine? — Da, spuse el grăbit. Omul părea să ţină foarte mult la câine. Un tip care iubeşte sincer câinii. Şi câinele era foarte ataşat de el. — Atunci o să mai auzi de el, am zis. Şi o să mă anunţi şi pe mine. Cum arăta tipul? — Era un bărbat, înalt, zvelt, cu nişte ochi negri foarte pătrunzători. Soţia lui era şi ea înalţă şi subţire. Erau îmbrăcaţi bine şi păreau foarte siguri de ei. — Fata, Snare, e mai degrabă scundă, am zis. Care‑o fi şmecheria? Îşi lăsă privirea în jos şi nu spuse nimic. — O.K., am zis. Joacă pe partea mea şi n‑o să te vorbesc de rău. Batem palma? I‑am întins mâna. — Bine, sunt cu dumneata, a zis încet, şi mi‑a pus în palmă o lăbuţă umedă şi rece ca o plătică. I‑am scuturat‑o cu grijă, să nu i‑o fracturez. I‑am dat adresa, am coborât în strada însorită şi am luat‑o pe trotuar spre locul unde îmi lăsasem Chryslerul, cam la un bloc distanţă. Am urcat în maşină şi am, tras-o după primul colţ, în aşa fel încât să pot supraveghea limuzina De Soto şi intrarea la Sharp. Am aşteptat cam o jumătate de oră. Domnul Sharp şi‑a făcut apariţia îmbrăcat în haine de oraş şi a urcat în maşină. A dat colţul şi a intrat pe aleea care trecea prin spatele casei lui. Am pornit Chryslerul şi am înconjurat clădirea, plantându‑mă la celălalt capăt al aleii. Mârâiturile, lătrăturile şi chelălăielile se auzeau de la cincizeci de metri. După o perioadă, au încetat. Apoi maşina De Soto a ieşit din curtea betonată şi s‑a îndreptat spre mine, aşa că am plecat de unde eram şi am parcat după primul colţ. De Soto a luat‑o spre Arguello Boulevard, apoi pe el, spre est. În spatele maşinii se vedea clar un câine mare poliţist, legat şi cu botniţă. Se vedea cum smuceşte din cap, încercând să scape de lanţ. M‑am luat după De Soto.

                                          1     Pe uşa cu geam jivrat e o placă scrisă cu litere negre, scorojite: Philip Marlowe…Birou de Cercetări. O uşă destul de jalnică, la capătul unui coridor la fel de jalnic, în genul de clădire ce fusese nouă pe vremea când camerele de baie îmbrăcate complet în faianţă au constituit baza civilizaţiei. Uşa e încuiată, alături însă e o alta, cu acelaşi anunţ, dar neâncuiată. Intraţi – înăuntru nu‑s decât eu şi o muscă mare, albastră. Dacă sunteţi însă din Manhattan, statul Kansas, vedeţi‑vă mai bine de treabă.   *   Era într‑o dimineaţă de vară, limpede şi luminoasă, cum sunt în California primăvara timpuriu, înainte de‑a se lăsa ceaţa groasă. Ploile au încetat. Dealurile sunt verzi, iar dincolo de colinele Hollywood‑ului se văd munţii înalţi, acoperiţi cu zăpadă. Magazinele de blănuri îşi fac reclama anuală pentru solduri. Bordelurile specializate în fecioare de şaisprezece ani merg strălucit. Iar pe Beverly Hills au început să înflorească arborii de jacaranda. Pândeam de cinci minute musca albastră şi aşteptam să se aşeze. N‑avea chef să ia loc. Prefera să se rotească şi să cânte prologul la Pagliacci. Ridicasem puţin pliciul şi eram gata. Pe colţul biroului se întinsese o pată luminoasă de soare. Ştiam că mai devreme sau mai târziu musca avea să aterizeze acolo. La început, nici n‑am văzut‑o când s‑a aşezat. Bâzâitul a încetat. Uite‑o. Atunci a sunat telefonul. Am întins mâna stângă încet şi cu răbdare. Am ridicat uşor receptorul şi am şoptit: — O clipă, vă rog. L‑am lăsat apoi cu grijă pe sugativa cafenie. Musca era încă pe colţul biroului, lucioasă, albastră‑verzuie şi plină de păcate. Am tras adânc aer în piept şi‑am plesnit‑o. Rămăşiţele ei au traversat jumătate din încăpere şi‑au căzut pe covor. M‑am apropiat, am apucat‑o de aripa întreagă şi i‑am dat drumul în coşul de hârtii. — Mulţumesc c‑ai aşteptat – am spus la telefon. — Domnul Marlowe, detectivul? Era o voce ca de fetiţă, vorbind cam repezit. Am răspuns că‑i domnul Marlowe, detectivul. — Cât ceri pentru serviciile dumitale, domnule Marlowe? — Ce fel de servicii? Vocea se înăspri puţin. — N‑aş prea vrea să‑ţi spun la telefon. E… e foarte confidenţial. Dar mai înainte de a‑mi pierde vremea venind până la biroul dumitale aş dori să‑mi fac o idee… — Patruzeci de dolari pe zi, plus cheltuielile. Afară de cazul când e o afacere retribuită global. — Mult prea mult — spuse vocea stins. înseamnă să mă coste sute de dolari, iar eu n‑am decât un salariu mic şi… — Unde eşti? — Într‑un drugstore[1]. Chiar alături de biroul dumitale. — Puteai să economiseşti cinci cenţi. Liftu‑i pe gratis. — Ce… Ce‑ai spus? I‑am repetat. — Urcă să te văd cum arăţi. Dac‑ai intrat într‑o încurcă­tură din cele cu care mă ocup eu, pot să‑ţi dau un sfat foarte bun… — Ar trebui să mă informez mai întâi asupra dumitale – răspunse vocea fetiţei pe un ton foarte ferm. E o chestiune extrem de delicată, extrem de personală. N‑o pot discuta chiar cu oricine. — Daca‑i atât de delicată, ai face bine să te adresezi unei detective. — Dumnezeule, nici n‑am ştiut că există! Pauză. Nu cred că o detectivă m‑ar putea ajuta. Vezi, domnule Marlowe, Orrin trăia în mijlocul unor oameni foarte răi. Aşa cel puţin mi‑am închipuit. Administratorul pensiunii e o persoană extrem de neplăcută. Miroase a băutură. Dumneata bei, domnule Marlowe? — Fiindcă veni vorba… — Nu cred că ţin să apelez la serviciile unui detectiv care consumă băuturi alcoolice, indiferent ce fel. Nu accept nici măcar tutunul. — Ai să fi mulţumită dac‑am să cojesc o portocală? I‑am surprins indignarea la capătul firului. — Ai putea, cel puţin, să vorbeşti ca un gentleman. — Ce‑ar fi să încerci la Clubul Universităţii? Am auzit că le‑au mai rămas câţiva gentlemen‑i, deşi nu sunt sigur c‑au să ţi‑i dea pe mână – i‑am răspuns şi‑am închis telefonul. Era un prim pas în direcţia cea bună, dar insuficient. Ar fi trebuit să fi încuiat uşa şi să mă fi ascuns sub birou.     [1] Magazin general, cu un bufet pentru băuturi.

CAPITOLUL 1   Glasul de la telefon pare tăios şi imposibil de contrazis, dar nu înţeleg prea bine ce spune – mai întâi fiindcă ţin receptorul invers. Îl pun cu o mişcare nu prea dibace în poziţia normală. — Mă auziţi ? Aici e Clyde Umney, avocatul ! — Clyde Umney, avocatul ? — Dumneata eşti Marlowe ? — Da, cred că da. Mă uit la ceasul de la mână. E ora şase jumătate dimineaţa, dar parcă n-am dormit deloc. — Încearcă să fii politicos, tinere ! — Iertaţi-mă, domnule Umney, nu mai sunt tânăr. Sunt bătrân, obosit, şi n-am în mine nici un strop de cafea. Cu ce vă pot fi de folos ? — Doresc să te duci la gară la ora opt, când soseşte expresul Super Chief. Printre călătoare se află o tânără pe care vreau s-o urmăreşti până se va stabili undeva. După asta, mă anunţi imediat. Clar ? — Nu. — De ce ? ! se înfurie el. — Nu-s prea sigur că pot să îndeplinesc o astfel de misiune. — Aici e Clyde Um... Nu-l las să-şi termine fraza. — Opriţi-vă sau încep să fac urât. Spuneţi-mi mai bine despre ce e vorba. Poate că ar fi bine să vă adresaţi altcuiva. N-am lucrat niciodată pentru F.B.I. — Ei... secretara mea, domnişoara Vermilyea, te va căuta peste o jumătate de oră la biroul dumitale. O să-ţi dea toate informaţiile de care ai nevoie. E o persoană foarte pricepută. Vreau să cred că pot să spun şi despre dumneata acelaşi lucru. — Sunt mult mai competent după ce-mi iau micul dejun. Aşa că mai bine spuneţi-i să vină aici. Îi dau adresa mea din Yucca Avenue şi îi explic cum se ajunge. — Unde anume ? — Foarte bine, zice el cu inima îndoită, dar să nu uiţi niciodată că femeia respectivă nu trebuie să-şi dea seama că o urmăreşti. E absolut esenţial. Afacerea asta mi-a fost încredinţată de un important birou de avocaţi din Washington. Domnişoara Vermilyea are să-ţi dea un avans pentru cheltuielile pe care o să le ai şi un aconto. Mă bazez pe dumneata. Şi hai să nu mai pierdem timpul cu discuţii inutile. — O să fac tot ce pot, domnule Umney. Pun receptorul în furcă. Reuşesc cu chiu, cu vai să mă extrag din pat şi fac un duş şi mă rad. Tocmai sunt cu nasul în a treia ceaşcă de cafea, când se aude soneria. — Sunt domnişoara Vermilyea, secretara domnului Umney, vesteşte o voce mai curând acră. — Fiţi bună şi intraţi ? Pe legea mea că e o bucăţică faină ! E îmbrăcată într-un impermeabil alb, nu poartă pălărie, are părul blond platinat, cizmuliţe asortate cu impermeabilul, umbrelă telescopică din material plastic şi doi ochi albaştri-cenuşiu, care mă sfredelesc de parcă aş fi rostit vreo vorbă nepotrivită. O ajut să-şi scoată impermeabilul. Miroase frumos a parfum bun. Picioarele – în măsura în care-mi pot da seama – oferă o privelişte plăcută de admirat. Are nişte ciorapi ţesuţi parcă din pânză de păianjen. Îi privesc picioarele cu destul interes, chiar şi când le încrucişează, stând cu ţigara în mână şi aşteptând să-i dau un foc. — Christian Dior, zice ea citind în mine ca într-o carte. Nu suport niciodată altceva. Vă rog însă să-mi daţi un foc. — Mai purtaţi însă o grămadă de lucruri astăzi, îi răspund eu şi îi aprind ţigara. — Nu-mi place să mi se facă niciodată curte de dimineaţă. — Şi care e ora care vă convine, domnişoară Vermilyea ? Mi se acordă cinstea unui surâs mai curând amuzat, pe urmă scotoceşte în poşetă şi îmi aruncă un plic galben. — Înăuntru se află tot ce vă trebuie. — Ei... chiar tot ce-mi trebuie ? — Ajunge, şmechere ! Ştiu la ce mă pot aştepta de la unul ca tine. Îţi închipui poate că domnul Umney te-a ales ? Câtuşi de puţin ; eu sunt aceea. Şi încetează să te benoclezi la picioarele mele. Deschid plicul. Înăuntru se află un altul închis şi două cecuri pe numele meu. Pe primul dintre ele, de două sute cincizeci de dolari stă scris : „Aconto la onorariul pentru servicii profesionale”; celălalt e de 200 de dolari : „Avans pentru cheltuielile lui Philip Marlowe”. — Trebuie să-mi justifici fiecare gologan, mă pune în gardă domnişoara Vermilyea. Băuturile nu se decontează. Nu deschid încă plicul celălalt. — Ce-l face să creadă pe Umney că voi accepta o misiune despre care nu ştiu nimic ? — O s-o accepţi. Nu are de ce să-ţi fie frică. Îţi dau cuvântul meu de onoare. — Şi mai ce ? — Mai vorbim noi odată la un pahar într-o seară ploioasă, dacă n-am altceva mai bun de făcut. — Fie. Deschid celălalt plic. Înăuntru e fotografia unei femei tinere. Are o nonşalanţă naturală sau o mare obişnuinţă de a poza. Părul e mai curând întunecat, poate roşcovan, frunte înaltă şi bombată, ochi cu privire gravă, umerii obrazului înalţi, gură mică. Un chip cu trăsături fine, un pic crispate : în orice caz, nu un chip de femeie fericită. — Întoarce-o, îmi zice domnişoara Vermilyea. Pe spatele fotografiei sunt dactilografiate impecabil următoarele informaţii: „Nume : Eleanor King. Înălţimea : 1 m. 65. Vârsta : în jur de 29 ani. Părul: brun-roşcat întunecat, ondulat natural. Are ţinută dreaptă, vorbeşte cu o voce egală, pronunţă bine fiecare cuvânt. Este elegantă fără ostentaţie. Machiaj discret. N-are cicatrici vizibile. Ticuri: clipeşte din ochi; îşi scarpină palma de la mâna dreaptă când se enervează. Stângace, dar ascunde asta cu abilitate. Joacă bine tenis, înoată şi plonjează la perfecţie, rezistă la alcool. Fără cazier, dar are dosar”. — A fost la închisoare, zic eu ridicând ochii spre domnişoara Vermilyea. — Nu ştiu nimic în plus faţă de ce e scris acolo. Dumneata nu trebuie decât să ţii cont de instrucţiuni. — Nu ţine, domnişoară. La 29 de ani, o fată frumoasă ca asta ar trebui să fie măritată. Or, nu văd la mâna ei nici un inel sau alt soi de bijuterii. Asta mă pune pe gânduri. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine ţi-ai bate capul cu aşa ceva în drum spre Union Station. Nu mai e prea mult până la venirea trenului. Se ridică. O ajut să-şi pună impermeabilul alb şi-i deschid uşa. — Ai maşină ? — Da. (În prag se întoarce). E ceva care-mi place la dumneata – nu te dai la femei. Şi apoi, eşti bine crescut... când vrei. — Mi se pare jalnic să te dai la femei. — Dar în acelaşi timp îmi şi displace ceva la dumneata. Ghiceşti ? — Îmi pare rău, n-am cea mai mică idee. Sunt unii care-mi reproşează al dracului simplul fapt de a mă fi născut. — Nu asta am vrut să spun. Cobor scara în spatele ei şi îi deschid portiera maşinii. Un nenorocit de Cadillac Fleetwood. Îmi face un scurt semn cu capul şi o clipă mai târziu o ia din loc. Urc din nou la mine şi azvârl câteva boarfe într-o geantă de voiaj. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de ele...