Raymond Chandler

Raymond Chandler, unul dintre marii scriitori de romane poliţiste, s-a născut la Chicago în anul 1888. Când avea doisprezece ani familia sa a emigrat în Anglia, unde a învăţat la Dulwich College. După ce a făcut studii în Franţa şi Germania s-a întors la Londra în 1907, unde fără nici o tragere de inimă, s-a angajat funcţionar. A abandonat slujba în favoarea scrisului şi a lucrat la unele ziare ca reporter, eseist, recenzor de cărţi şi chiar scriitor de versuri. În 1912 s-a îmbarcat spre America şi s-a stabilit în California. După primul război mondial, în timpul căruia a luptat în armata canadiană, a intrat în afaceri şi a ajuns directorul unei companii petroliere. În 1924 s-a căsătorit cu Cissy Pascal. La începutul crizei economice din anii treizeci a reînceput să scrie povestiri pentru diverse publicaţii. Până în 1938 publicase şaisprezece povestiri şi lucra la primul său roman, Somnul de veci, care a fost publicat în 1939. Devenit instantaneu un mare succes, a fost prezentat de critică drept: „un nou tip de roman poliţist, în care ingeniozitatea intrigii este completată de un stil literar distinct şi distins”. La fel de bine primite au fost Adio, frumoasa mea (1940), Fereastra de sus (1942), Femeia din lac (1943), Sora cea mică (1949), şi Rămas bun pentru vecie (1954), toate avându-l în comun pe faimosul detectiv particular Philip Marlowe. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate ca scenarii şi a şi scris scenarii pentru filme, printre acestea numărându-se Asigurare dublă şi Dalia albastră, amândouă nominalizate pentru premiul Oscar. A fost ales ca preşedinte al Asociaţiei scriitorilor de romane de aventuri din America. În ultimii ani de viaţă a suferit de o accentuată depresie psihică şi în general a avut probleme cu sănătatea. A murit în 1959, în California. Dilys Powell i-a caracterizat opera ca „un amestec unic de severitate şi sensibilitate, de un înalt rafinament şi de o deosebită poezie”, iar Elizabeth Bowen l-a descris ca „un artist atât de strălucit, cu o imaginaţie atât de originală, încât nici un studiu al literaturii americane moderne n-ar putea să facă abstracţie de el”.     Capitolul 1   Era unul dintre acele blocuri mixte de pe Central Avenue, blocuri care nu sunt încă ocupate în întregime de negri. Tocmai ieşisem dintr-o frizerie de doi bani, la care o agenţie de plasare credea că lucrează un anume Dimitrios Aleidis. Nu era o problemă prea importantă. Soţia lui se arătase dispusă să plătească ceva bani pentru a-l vedea înapoi acasă. Nu l-am găsit niciodată, dar nici nevastă-sa nu mi-a dat vreun ban. Zi călduroasă, spre sfârşitul lui martie; stăteam în faţa frizeriei privind reclama luminoasă a unui local numit Florian’s, aflat la etajul al doilea. Un bărbat privea şi el într-acolo. Se uita la ferestrele prăfuite cu o privire fixă şi extaziată, ca un emigrant est-european care soarbe pentru prima oară din ochi Statuia Libertăţii. Era un tip masiv, înalt de vreo doi metri şi solid ca un camion. Se afla la câţiva paşi de mine. Mâinile îi atârnau şleampete pe lângă corp şi o ţigară uitată fumega între degetele lui enorme. Negri liniştiţi treceau pe stradă şi îi aruncau priviri tăioase. Arăta îngrozitor. Purta o pălărie miţoasă, o haină sport gri cu nasturi albi ca nişte mingi de golf, cămaşă maro, cravată galbenă, pantaloni gri din flanel reiat şi pantofi din piele de crocodil cu pete albe în dreptul degetelor. Din buzunarul de la piept se revărsa o batistă galben-strălucitor, ca şi cravata. Avea şi nişte pene colorate înfipte în panglica de la pălărie, dar ar fi fost la fel de şocant şi fără ele. Chiar şi pe o stradă mai deocheată, ca Central Avenue, omul nu putea trece neobservat. E ca şi când ai vedea un păianjen pe o felie de cozonac. Era palid şi nebărbierit. Oricum, tot nebărbierit ar fi arătat. Avea păr negru şi creţ, sprâncene stufoase care se întâlneau deasupra nasului borcănat, urechi mici şi delicate faţă de statura sa şi o privire melancolică, specifică ochilor cenuşii. Stătea nemişcat, ca o statuie; după mult timp, a zâmbit. A pornit agale pe trotuar către uşile batante ce ascundeau scările pe care se putea ajunge la etajul al doilea. A împins uşile, a aruncat o privire rece şi inexpresivă în lungul străzii, apoi a intrat. Dacă ar fi fost mai mic de statură şi mai puţin ţipător îmbrăcat aş fi crezut că vrea să dea o spargere. Dar cu hainele, pălăria şi constituţia asta era imposibil. Uşile s-au balansat un timp şi erau pe punctul de a se opri. S-au deschis însă din nou, în afară, brusc. Ceva a zburat de-a latul trotuarului şi a aterizat în şanţul dintre două maşini parcate. A aterizat în mâini şi în genunchi, scoţând un sunet strident, ca un şoarece încolţit. S-a ridicat încet, şi-a recuperat pălăria şi s-a retras pe trotuar. Era un negru tânăr, subţire, cu umeri înguşti; purta un costum, liliachiu cu o floare la butonieră. Avea părul negru şi lucios. A rămas cu gura deschisă şi a gemut un moment. Trecătorii l-au privit nepăsători. Şi-a potrivit pălăria, s-a târât până la perete şi a început să meargă nesigur de-a lungul clădirii. Linişte. Totul a reintrat în normal. M-am îndreptat către uşile batante şi am rămas în faţa lor. Erau nemişcate. Nu era treaba mea, aşa că le-am deschis şi am privit înăuntru. O mână imensă a apărut din întuneric, m-a apucat de umăr şi m-a strâns îngrozitor. Aceeaşi mână m-a tras înăuntru şi m-a ridicat fără nici un efort pe prima treaptă. O voce groasă mi-a şoptit: — Hmm, sunt numai tuciurii pe-aici. Ai mai văzut aşa ceva, amice? Era întuneric şi linişte. Sunete vagi trădau prezenţa oamenilor sus, la etaj, dar eram singuri pe scări. Namila m-a privit solemn şi a continuat să-mi strivească umărul. — Un negru, a zis. L-am aruncat afară. Ai văzut cum l-am azvârlit? Mi-a eliberat umărul. Osul nu părea rupt, dar braţul era înţepenit. — Doar ştii cum sunt localurile astea, am zis în timp ce îmi frecţionam umărul. Ştii la ce să te aştepţi. — Nu spune asta, amice, a mârâit namila încet, ca patru tigri după o masă bună. Velma lucra aici. Micuţa Velma. Mi-a apucat iarăşi umărul. Am încercat să mă feresc, dar era rapid ca o pisică. A reînceput să-mi frământe muşchii cu degetele lui de fier. — Da, a zis. Micuţa Velma. N-am văzut-o de opt ani. Zici că asta-i o cârciumă de negri? Am confirmat, bolborosind. M-a ridicat încă două trepte. M-am smucit, încercând să mă eliberez. Nu aveam armă, pentru că mi se păruse inutilă atunci când îl căutam pe Dimitrios Aleidis. Oricum, nu cred că mi-ar fi fost de vreun folos. Probabil că namila ar fi înghiţit-o. — Du-te sus şi convinge-te, i-am spus, încercând să ascund agonia din glas. Mi-a dat drumul din nou. M-a privit şi ochii lui cenuşii împrăştiau tristeţe. — Mă simt bine, a zis, şi vreau ca nimeni să nu mă enerveze. Hai să mergem sus şi să bem ceva. — Nu te vor servi. Ţi-am spus doar că e o cârciumă pentru negri. — N-am văzut-o pe Velma de opt ani, spuse cu vocea aceea puternică şi tristă. Opt ani de zile de când ne-am despărţit. Nu mi-a mai scris de şase ani. Are, cu siguranţa, un motiv. Lucra aici. Era foarte drăguţă. Hai să mergem sus. — Bine, am strigat. Am să merg cu tine. Dar nu mă mai împinge. Lasă-mă să merg singur. Mă simt bine, sunt deja băiat mare, ştiu chiar să mă duc singur la baie. Nu mă mai împinge. — Micuţa Velma lucra aici, spuse încet. Nu era atent la mine. Am început să urcăm pe scări. M-a lăsat să merg singur. Umărul mă durea şi ceafa îmi era udă.    

                                          1     Pe uşa cu geam jivrat e o placă scrisă cu litere negre, scorojite: Philip Marlowe…Birou de Cercetări. O uşă destul de jalnică, la capătul unui coridor la fel de jalnic, în genul de clădire ce fusese nouă pe vremea când camerele de baie îmbrăcate complet în faianţă au constituit baza civilizaţiei. Uşa e încuiată, alături însă e o alta, cu acelaşi anunţ, dar neâncuiată. Intraţi – înăuntru nu‑s decât eu şi o muscă mare, albastră. Dacă sunteţi însă din Manhattan, statul Kansas, vedeţi‑vă mai bine de treabă.   *   Era într‑o dimineaţă de vară, limpede şi luminoasă, cum sunt în California primăvara timpuriu, înainte de‑a se lăsa ceaţa groasă. Ploile au încetat. Dealurile sunt verzi, iar dincolo de colinele Hollywood‑ului se văd munţii înalţi, acoperiţi cu zăpadă. Magazinele de blănuri îşi fac reclama anuală pentru solduri. Bordelurile specializate în fecioare de şaisprezece ani merg strălucit. Iar pe Beverly Hills au început să înflorească arborii de jacaranda. Pândeam de cinci minute musca albastră şi aşteptam să se aşeze. N‑avea chef să ia loc. Prefera să se rotească şi să cânte prologul la Pagliacci. Ridicasem puţin pliciul şi eram gata. Pe colţul biroului se întinsese o pată luminoasă de soare. Ştiam că mai devreme sau mai târziu musca avea să aterizeze acolo. La început, nici n‑am văzut‑o când s‑a aşezat. Bâzâitul a încetat. Uite‑o. Atunci a sunat telefonul. Am întins mâna stângă încet şi cu răbdare. Am ridicat uşor receptorul şi am şoptit: — O clipă, vă rog. L‑am lăsat apoi cu grijă pe sugativa cafenie. Musca era încă pe colţul biroului, lucioasă, albastră‑verzuie şi plină de păcate. Am tras adânc aer în piept şi‑am plesnit‑o. Rămăşiţele ei au traversat jumătate din încăpere şi‑au căzut pe covor. M‑am apropiat, am apucat‑o de aripa întreagă şi i‑am dat drumul în coşul de hârtii. — Mulţumesc c‑ai aşteptat – am spus la telefon. — Domnul Marlowe, detectivul? Era o voce ca de fetiţă, vorbind cam repezit. Am răspuns că‑i domnul Marlowe, detectivul. — Cât ceri pentru serviciile dumitale, domnule Marlowe? — Ce fel de servicii? Vocea se înăspri puţin. — N‑aş prea vrea să‑ţi spun la telefon. E… e foarte confidenţial. Dar mai înainte de a‑mi pierde vremea venind până la biroul dumitale aş dori să‑mi fac o idee… — Patruzeci de dolari pe zi, plus cheltuielile. Afară de cazul când e o afacere retribuită global. — Mult prea mult — spuse vocea stins. înseamnă să mă coste sute de dolari, iar eu n‑am decât un salariu mic şi… — Unde eşti? — Într‑un drugstore[1]. Chiar alături de biroul dumitale. — Puteai să economiseşti cinci cenţi. Liftu‑i pe gratis. — Ce… Ce‑ai spus? I‑am repetat. — Urcă să te văd cum arăţi. Dac‑ai intrat într‑o încurcă­tură din cele cu care mă ocup eu, pot să‑ţi dau un sfat foarte bun… — Ar trebui să mă informez mai întâi asupra dumitale – răspunse vocea fetiţei pe un ton foarte ferm. E o chestiune extrem de delicată, extrem de personală. N‑o pot discuta chiar cu oricine. — Daca‑i atât de delicată, ai face bine să te adresezi unei detective. — Dumnezeule, nici n‑am ştiut că există! Pauză. Nu cred că o detectivă m‑ar putea ajuta. Vezi, domnule Marlowe, Orrin trăia în mijlocul unor oameni foarte răi. Aşa cel puţin mi‑am închipuit. Administratorul pensiunii e o persoană extrem de neplăcută. Miroase a băutură. Dumneata bei, domnule Marlowe? — Fiindcă veni vorba… — Nu cred că ţin să apelez la serviciile unui detectiv care consumă băuturi alcoolice, indiferent ce fel. Nu accept nici măcar tutunul. — Ai să fi mulţumită dac‑am să cojesc o portocală? I‑am surprins indignarea la capătul firului. — Ai putea, cel puţin, să vorbeşti ca un gentleman. — Ce‑ar fi să încerci la Clubul Universităţii? Am auzit că le‑au mai rămas câţiva gentlemen‑i, deşi nu sunt sigur c‑au să ţi‑i dea pe mână – i‑am răspuns şi‑am închis telefonul. Era un prim pas în direcţia cea bună, dar insuficient. Ar fi trebuit să fi încuiat uşa şi să mă fi ascuns sub birou.     [1] Magazin general, cu un bufet pentru băuturi.

1 Portarul de la Kilmarnock măsura un metru nouăzeci în înălţime. Purta uniformă albastru-deschis, iar mănuşile albe făceau ca mâinile să-i pară enorme. A deschis portiera taxiului galben cu gesturi blânde, de fată bătrână mângâind o pisică. Johnny Dalmas a coborât, s-a întors spre şoferul roşcat şi i-a spus: – Mai bine mă aştepţi după colţ, Joey. Şoferul a încuviinţat în tăcere, şi-a aşezat mai bine scobitoarea în colţul gurii şi, dintr-o expertă răsucire de volan, a mutat maşina din zona pentru descărcat şi încărcat marfa, marcată cu alb. Dalmas a traversat trotuarul însorit şi a pătruns în holul vast şi răcoros al hotelului Kilmarnock. Covoarele erau groase, călcai neauzit pe ele. Băieţii de serviciu stăteau cu braţele încrucişate, iar cei doi recepţioneri din spatele biroului de marmură aveau un aer de austeritate. Dalmas s-a îndreptat spre coridorul liftului şi a intrat în cabina lambrisată: – La capăt de linie, te rog. La ultimul etaj era un mic hol liniştit, cu trei uşi, câte una pe un perete. Dalmas a mers la una din ele şi a apăsat butonul soneriei. I-a deschis Derek Walden. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, poate mai mult, o claie de păr grizonant şi un chip atrăgător, cu alură de chefliu etern, care începea să se buhăiască. Purta halat cu monogramă şi ţinea în mână un pahar plin cu whisky. Era cherchelit. – A, tu erai. Hai în’untru, Dalmas, l-a invitat el cu o voce răguşită şi morocănoasă. S-a întors în apartament, lăsând uşa deschisă. Dalmas a închis-o şi l-a urmat într-o cameră lungă, cu tavan înalt, balcon la un capăt şi un rând de uşi vitrate pe partea stângă. Apartamentul era dotat şi cu o terasă. Derek Walden s-a aşezat pe un scaun maro cu auriu de lângă perete şi şi-a întins picioarele pe un taburet. A plimbat lichidul prin pahar, urmărindu-i rotirea. – La ce te gândeşti? l-a întrebat el. Dalmas l-a privit puţin iritat. I-a răspuns după o clipă: – Am trecut pe-aici ca să-ţi spun că renunţ la slujba pe care mi-ai oferit-o. Walden a dat băutura pe gât şi a aşezat paharul pe un colţ al mesei. A scotocit după ţigări, a dus una la gură, dar a uitat s-o aprindă. – Se’ios? Vorbea împleticit, dar pe un ton indiferent. Dalmas i-a întors spatele şi a mers la una din ferestre. Era deschisă, iar copertina de pânză flutura în exterior. Traficul de pe bulevard se auzea doar ca un murmur. – N-am ajuns nicăieri cu ancheta – asta din cauză că tu nu vrei să ajungem undeva. Tu ştii de ce eşti şantajat, nu eu. Cei de la Eclipse Films sunt interesaţi pentru că au vârât o căruţă de mălai într-un film pe care l-ai făcut. – La naiba cu Eclipse Films! a zis Walden cu jumătate de gură. Dalmas a clătinat din cap şi s-a răsucit pe călcâie. – Nu şi din punctul meu de vedere. Riscă să piardă, dacă dai de-o belea din care amatorii de autoreclamă nu te mai pot scoate. M-ai angajat pentru că aşa ţi s-a cerut. A fost o pierdere de timp. N-ai cooperat nici o secundă. Walden a replicat nervos: – Mă ocup de treaba asta în felul meu şi n-o să dau de nici o belea. Fac ce târg am chef – când pot să cumpăr ceva care se lasă cumpărat… Sarcina ta e să-i convingi pe ăia de la Eclipse să creadă că situaţia e sub control. Clar? Dalmas a înaintat până în mijlocul camerei. Şi-a proptit mâna pe masă, lângă o scrumieră plină ochi cu mucuri mânjite cu ruj roşu-închis. Le-a aruncat o privire absentă. – Mie nu aşa mi s-a explicat, Walden, a rostit el, cu răceală în glas.

Capitolul unu   Casa se găsea pe bulevardul Dresda, în cartierul Oak Knell din Pasadena. O casă mare, solidă şi frumoasă, cu pereţi de cărămidă roşcată, acoperiş din ţiglă de teracotă şi cornişă de piatră albă. La parter, ferestrele de la faţadă aveau grilaje de fier. Cele de la etaj erau ca la casele de ţară, cu înflorituri de piatră împrejur, imitând în mod exagerat, stilul rococo. Din faţa casei şi de lângă boschetele înflorite din apropiere, se întindea într-o pantă lină, spre stradă, o pajişte verde, frumoasă, de vreo jumătate de pogon, revărsându-se în jurul unui enorm cedru de Himalaia, ca o maree verde, răcoroasă, în jurul unei stânci. Trotuarul şi aleea erau foarte largi, iar pe alee se găseau trei salcâmi de toată frumuseţea. Era o mireasmă puternică de vară, în dimineaţa aceea; vegetaţia stătea neclintită în aerul încremenit a ceea ce se poate numi o zi plăcută. După câte ştiam, în casă locuia o doamnă Elizabeth Bright Murdock împreună cu familia. Doamna voia să angajeze un detectiv particular cinstit, care să n-arunce scrum de havană pe podea şi să nu poarte decât un pistol. Mai ştiam despre ea că era văduva unui nătărău bătrân, cu favoriţi, pe nume Jasper Murdock, care făcuse o groază de bani „ajutând” comunitatea. În fiecare an, la aniversarea sa, îi apărea în ziarul din Pasadena fotografia, cu anul naşterii şi al morţii, sub care scria „Datoria a fost sensul vieţii lui”. Mi-am lăsat maşina în stradă şi, păşind pe câteva zeci de dale de piatră fixate în gazonul verde, am ajuns la un portic cu acoperiş ţuguiat şi am sunat. În faţa casei, pe o distanţă scurtă de la uşă până la marginea drumului de acces, se întindea un zid scund de cărămidă roşie. La capătul aleii, pe un bloc de beton era un mic negru pictat, în pantaloni de călărie albi, cu jachetă verde şi şapcă roşie. În mână ţinea un bici, iar la picioarele lui, în blocul de beton, se găsea o verigă de fier. Părea cam trist, de parcă aştepta de mult timp acolo şi începuse să-şi cam piardă răbdarea. M-am apropiat de el şi l-am bătut uşor cu mâna pe cap, în timp ce aşteptam să apară cineva la uşă. După o bucată de vreme, o mutră acră, între două vârste, în ţinută de servitoare, a deschis uşa de la intrare cam vreo douăzeci de centimetri şi m-a privit cu suspiciune. — Philip Marlowe, am zis. O caut pe doamna Murdock. Sunt aşteptat. Mutra acră între două vârste a scrâşnit din dinţi, a închis repede ochii, i-a deschis tot atât de repede şi, cu o voce agresivă, a zis: — Pe care? — Poftim? — Pe care doamnă Murdock? a întrebat aproape ţipând. — Pe doamna Elizabeth Bright Murdock. Nu ştiam că sunt mai multe. — Sunt, a răspuns sec. Aveţi o carte de vizită? Uşa rămăsese întredeschisă. Şi-a vârât prin uşă vârful nasului şi o mână slabă. Mi-am scos portofelul, am luat o carte de vizită cu numele meu şi i-am pus-o în mână. Mâna şi nasul s-au retras, iar uşa mi-a fost trântită în nas. M-am gândit că poate trebuia să fi mers la uşa din spate. M-am dus iar la micuţul negru şi l-am bătut uşor pe cap. — Frate dragă, am zis, avem amândoi aceeaşi soartă. A trecut foarte mult timp. Mi-am vârât o ţigară în gură, dar n-am aprins-o. Flaşnetarul a trecut cu căruciorul lui albastru cu alb, cântând la flaşnetă, „Curca în paie”. Un fluture măre, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit. Uşa din faţă s-a deschis din nou. Mutra acră a zis: — Poftiţi. Am intrat. Camera era mare, pătrată; atmosfera răcoroasă şi odihnitoare a unei capele funerare. Chiar mirosul era asemănător. Tapiserie pe pereţii goi de stuc. Grilaj de fier, imitând balcoane, în exteriorul ferestrelor laterale înalte. Scaune masive încrustate, îmbrăcate în pluş, cu spătare tapisate, şi ciucuri suflaţi în aur mat, atârnând de o parte şi de alta. În fund, un vitraliu cam de mărimea unui teren de tenis. Sub el, uşi de sticlă, cu draperii. O cameră veche, mucegăită, apăsătoare şi ostilă. Nu părea să fi stat cineva vreodată în ea şi nici nu cred că ar putea exista vreo fiinţă cu asemenea intenţii. Mese cu tăblii de marmură şi picioare arcuite, ceasuri suflate în aur, statuete de marmură în două culori: O grămadă de vechituri, care ţi-ar lua o săptămână să le ştergi de praf. O groază de bani irosiţi. Cu treizeci de ani în urmă, în bogatul şi liniştitul oraş provincial Pasadena, o asemenea încăpere părea, probabil, o cameră. Am ieşit şi-am trecut printr-o galerie; după o vreme, mutra acră a deschis o uşă şi mi-a făcut semn să intru. — Domnul Marlowe, a zis ea prin uşă cu o voce nesuferită, şi s-a îndepărtat scrâşnind din dinţi.  

1         Treloar Building era, sau este pe Olive Street, aproape de Strada 6, în partea de apus a oraşului. Trotuarul din faţa clădirii fusese din dale de asfalt alb şi negru. Muncitorii le scoteau pentru a le da guvernului[1], iar un tip palid şi fără pălărie, cu mutră de intendent de bloc, privea operaţia cu aerul că-l doare inima. Am trecut de el, apoi printr-un pasaj cu magazine specializate am intrat într-un hol vast, decorat în negru şi auriu. Compania Gillerlain se afla la etajul şapte, în partea dinspre stradă, în dosul unor uşi duble de sticlă cu margini de culoarea platinei. Biroul de primire avea pe jos covoare chinezeşti, pereţi zugrăviţi într-un argintiu tern, un mobilier complicat şi plin de unghiuri, pe piedestale, mici sculpturi abstracte, lucioase şi ascuţite iar într-un colţ o groază de fleacuri într-o vitrină triunghiulară. Pe rafturi, pe suporturi, în insule şi promontorii de oglindă strălucitoare, vitrina părea să conţină toate felurile de flacoane şi de cutii fanteziste făcute vreodată. Se vedeau creme, pudre, săpunuri şi colonie pentru orice anotimp şi orice ocazie. Parfum în sticluţe înalte şi subţiri, ce păreau gata să cadă la o adiere, parfum în fiole minuscule de culoare pastel, legate la gât cu panglici elegante de mătase, ca fetiţele la lecţia de dans. Obiectul cel mai de preţ părea ceva foarte mic şi simplu, o sticlă turtită, de culoarea chihlimbarului. Se afla la exact înălţimea privirii şi avea mult loc în jur. Eticheta te informa că era „Gillerlain Regal, Şampania parfumurilor”. Hotărât, merita s-o cumperi. Puneai o picătură în gropiţa gâtlejului şi perlele roz purtate de doamne începeau să cadă pe lângă tine ca ploaia de vară. O blondă micuţă şi nostimă şedea într-un colţ îndepărtat, la un panou telefonic, în dosul unui grilaj şi la adăpost de orice primejdie. La un birou plat, pe aceeaşi direcţie cu uşa, şedea o damicelă bine, înaltă, brunetă şi subţirică, al cărei nume, judecând după placa gravată solemn pe birou, era domnişoara Adrienne Fromsett. Era îmbrăcată într-un taior gri-deschis, de lucru, cu o bluză albastru-închis, la care purta o cravată bărbătească tot albastră, dar într-o nuanţă mai pală. Marginile batistei împăturite ce-i ieşeau din buzunarul de la piept al taiorului erau atât de ascuţite încât puteai tăia pâine cu ele. La încheietura mâinii avea o brăţară, asta fiind singura ei bijuterie. Părul negru pieptănat cu cărare i se revărsa uşor în bucle frumos aranjate. Avea un ten curat ca de ivoriu, sprâncene destul de severe iar ochii mari şi negri, lăsau impresia că s-ar fi putut anima la momentul potrivit. Mi-am pus pe biroul ei cartea de vizită – nu cea cu o mitralieră în colţ – şi i-am spus că voiam să-l văd pe domnul Derace Kingsley. A aruncat o privire pe cartea de vizită şi m-a întrebat: — Ai întâlnire cu patronul? — Nu. — E foarte greu să-l vezi pe domnul Kingsley dacă n-ai aranjat acest lucru dinainte. N-aveam cum s-o contrazic. — Care e obiectul vizitei, domnule Marlowe? — E personal. — Aha. Domnul Kingsley te cunoaşte cumva, domnule Marlowe? — Nu cred. S-ar putea să fi auzit de mine. Ai putea să-i spui că vin din partea locotenentului de poliţie M'Gee. — Domnul Kingsley îl cunoaşte pe locotenentul de poliţie M'Gee? Îmi puse cartea de vizită alături de un teanc de scrisori proaspăt bătute la maşină şi cu antetul întreprinderii pe ele. Apoi se lăsă pe spate, îşi puse un braţ pe birou şi începu să răpăie discret cu un stilou mic de aur. I-am rânjit. Telefonista blondă îşi ascuţi urechile şi zâmbi uşor şi nesigur. Părea glumeaţă şi gata de acţiune, deşi nesigură de ea, ca o pisicuţă într-o casă nouă unde locatarii urăsc pisicile. — Sper că da, i-am răspuns. Dar poate că-i mai bine să te duci şi să-l întrebi. Îşi puse rapid iniţialele pe trei scrisori ca să nu arunce cu stiloul în mine. Apoi vorbi fără să mă privească: — Domnul Kingsley e într-o conferinţă. Am să-i trimit cartea dumitale de vizită când am să am ocazia. I-am mulţumit şi m-am dus să mă aşez într-un fotoliu de crom şi piele, mult mai confortabil decât părea la prima vedere. Timpul trecea şi se aşternu tăcerea. Nimeni nu veni şi nu plecă. Mâna elegantă a domnişoarei Fromsett alunecă peste hârtii şi clinchetul surd produs de pisicuţa-telefonistă rupea tăcerea de câte ori opera tabloul telefonic. Mi-am aprins o ţigară şi-am tras alături o măsuţă cu scrumieră pe ea. Minutele păşeau pe vârful picioarelor, cu degetul la gură. Am cercetat încăperea. Greu să-ţi faci o părere despre o astfel de întreprindere. S-ar fi putut să câştige milioane sau să aibă poliţia în camera din dos, gata să le sigileze seiful ca urmare a falimentului. După o jumătate de oră şi trei sau patru ţigări, uşa din spatele biroului domnişoarei Fromsett se deschise şi doi bărbaţi ieşiră dinăuntru, mergând de-a-ndoaselea şi râzând. Un al treilea ţinea uşa deschisă şi îi îndemna să râdă. Şi-au dat mâna încântaţi şi primii doi au traversat biroul şi au plecat. Cel de-al treilea îşi abandonă zâmbetul acru de pe faţă părând a nu fi zâmbit niciodată. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum gri şi nu părea să aibă chef de glumă. — A telefonat cineva? întrebă el cu o voce aspră şi arogantă. Domnişoara Fromsett răspunse încet: — Un domn Marlowe vrea să vă vadă. Din partea locotenentului M'Gee. Într-o chestiune personală. — Nu-l cunosc, se răsti bărbatul înalt. Îmi luă cartea de vizită, fără ca măcar să se uite la mine şi intră înapoi în birou. Uşa se închise de la sine cu un pocnet dispreţuitor. Domnişoara Fromsett îmi aruncă un zâmbet trist şi dulceag, iar eu i-am răspuns cu o uitătură obscenă. Am mai fumat o ţigară şi timpul trecu din nou împleticindu-se. Compania Gillerlain îmi devenise dragă la inimă. Peste zece minute aceeaşi uşă se deschise din nou şi ştabul ieşi din birou cu pălăria pe cap, mârâind ceva în legătură cu o vizită la frizer ca să se tundă. O porni pe covorul chinezesc cu un pas atletic şi vioi, parcurse cam jumătate distanţă până la uşă, apoi făcu stânga împrejur brusc şi se apropie de fotoliul meu. — Vrei să mă vezi? se răsti el. Măsura peste doi metri şi n-avea nimic molatec în persoana lui. Avea ochii de culoarea gresiei cu scântei de lumină rece. Trupul lui masiv umplea un costum gri, de flanel moale, cu dungi albe discrete, pe care îl purta cu eleganţă. Aerul lui îţi sugera că aveai de-a face cu o persoană dificilă. M-am sculat de pe fotoliu. — Dacă sunteţi domnul Derace Kingsley, da.   [1]Acţiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial (n. tr.).