Carlos Castaneda scriitor american cu pregatire în șamanism

CUPRINS:           Prefaţă/7 Introducere/9           L MANIFESTĂRILE SPIRITULUI Primul miez abstract/19 Impecabilitatea nagualului Elfas/28           2. LOVITURA SPIRITULUI Abstractul/40           Ultimul act de seducţie al nagualului Julian/53           3. VICLENIA SPIRITULUI Purificarea legăturii cu spiritul/64 Cele patru stări ale staâkingului 179           4. POGORÂREA SPIRITULUI Vederea spiritului/96 Saltul gândului/113           Mişcarea punctului de asamblare/122 Locul lipsei de compasiune/138           5. CERINŢELE INTENŢIEI Sfărâmarea oglinzii reflectării de sine/156 Biletul spre impecabilitate/170           MANEVRAREA INTENŢIEI Al treilea punct/191 Cele două punţi fără întoarcere/216 Intenţionarea aparentelor/230                 PREFAŢĂ.           Cărţile mele reprezintă relatarea fidelă a unei metode de iniţiere folosite de un magician indian din Mexic, don Juan Matus, pentru a mă ajuta să înţeleg lumea vrăjitorilor. în acest sens, cărţile mele cuprind descrierea unui proces continuu, care îmi devine tot mai clar, o dată cu trecerea timpului.           Trec ani întregi până când ajungem să abordăm viaţa cotidiană în mod inteligent Educaţia noastră şcolară – de orice tip ar fi ea – este riguroasă, întrucât cunoştinţele pe care încercăm să le asimilăm sunt foarte complexe. Aceleaşi criterii se aplica şi în lumea vrăjitorilor: educaţia lor, bazată pe învăţare orală şi pe manipularea lucidităţii, deşi diferită de a noastră, este la fel de riguroasă, fiindcă şi cunoştinţele lor sunt la fel sau, poate, chiar mult mai complexe.           INTRODUCERE în diverse ocazii don Juan a încercat să dea ştiinţei lui un nume, spre folosul meu. Simţea că denumirea cea mai potrivită ar fi fost aceea de nagualism, dar termenul era prea obscur. Simpla definiţie de „ştiinţă” era prea vagă, iar cuvântul „magie” era peiorativ, „Arta voinţei” suna prea abstract, iar „căutarea libertăţii absolute” era o definiţie prea lungă şi prea metaforică. în sfârşit, întrucât nu a reuşit să-i găsească un nume potrivit, a denumit-o „vrăjitorie”, deşi recunoştea că nu era o denumire întru totul adecvată.           În decursul anilor mi-a dat diverse definiţii ale vrăjitoriei, dar întotdeauna a susţinut că definiţiile se schimbă pe măsură ce se acumulează cunoştinţe. Către sfârşitul perioadei mele de ucenicie am simţit că am ajuns într-un punct în care puteam primi o definiţie mai clară, aşa că l-am mai întrebat o dată.           — Din punctul de vedere al omului de rând, mi-a răspuns don Juan, vrăjitoria e o prostie sau un mister de râu augur, inaccesibil pentru el. Şi are dreptate – nu fiindcă este vorba de un fapt absolut, ci fiindcă omul de rând nu posedă energia necesară pentru a se ocupa de vrăjitorie, A tăcut o clipă, apoi a continuat: Fiinţele umane se nasc înzestrate cu o cantitate finită de energie, a spus el, energie folosită sistematic, începând din momentul naşterii, pentru a putea fi întrebuinţata cât mai profitabil de „modalitatea” epocii.           — Ce înţelegi prin „modalitatea epocii”? l-am întrebat.           — Modalitatea epocii este acel grup de câmpuri de energie perceput într-o anumită epoca, mi-a răspuns el. Cred că percepţia omului s-a schimbat în decursul timpului. Timpul real decide asupra modului de percepere: timpul decide care anume grup de câmpuri energetice, dintr-un număr incalculabil, urmează a fi utilizat. Iar abordarea modalităţii epocii – acele câteva câmpuri de energie selectate – ne consumă energia disponibila, aşa încât nu mai putem utiliza niciunul dintre câmpurile de energie rămase.           Cu o subtilă ridicare din sprincene, m-a îndemnat să cuget la cele auzite.           — Iată ce am vrut să spun când am afirmat că omul de rând nu dispune de energia necesară pentru a se ocupa de vrăjitorie, a continuat el. Dacă foloseşte doar energia pe care o posedă, nu poate percepe lumile pe care le percep vrăjitorii. Pentru a le percepe, vrăjitorii trebuie să creeze un grup de câmpuri de energie care nu sunt utilizate în mod curent. Evident, dacă omul de rând vrea să perceapă acele lumi şi să înţeleagă percepţia vrăjitorilor, el trebuie să utilizeze aceleaşi câmpuri de energie întrebuinţate de aceştia. Lucru imposibil de realizat, întrucât el şi-a consumat deja întreaga energie. A tăcut, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele, pentru a se face mai bine înţeles. Gândeşte-te astfel, a continuat el. Nu-i vorba ca, o dată cu trecerea timpului, te iniţiezi în vrăjitorie; ceea ce înveţi este mai curând cum să economiseşti energia. Iar această energie îţi va permite să manipulezi o parte din câmpurile de energie care în momentul de faţă îţi sunt inaccesibile. Iată în ce constă vrăjitoria: capacitatea de a folosi câmpuri de energie neutilizate în perceperea lumii cotidiene, aşa cum o cunoaştem noi. Vrăjitoria este o formă de conştiinţă. Este capacitatea de a percepe ceva ce nu se află la îndemâna percepţiei obişnuite.           Toate încercările la care te-am supus, a continuat don Juan, fiecare lucru pe care ţi l-am arătat, nu erau decât un mod de a te convinge că lumea nu constă doar în ceea ce vedem cu ochii. Nu avem nevoie să ne înveţe nimeni vrăjitorie, pentru ca, de fapt, nu este nimic de învăţat. Ceea ce ne trebuie este ca cineva să ne convingă că la îndemâna noastră se găseşte o putere incalculabilă. Ce straniu paradox! Fiecare luptător aflat pe calea iniţierii îşi închipuie la un moment dat că învaţă vrăjitorie, dar el nu face altceva decât să se lase convins de puterea ascunsă în fiinţa lui şi de modul în care poate ajunge la ea._           — Asta faci şi dumneata, don Juan? încerci să mă convingi?           — întocmai. încerc să te conving că poţi ajunge la acea putere. Şi eu am trecut prin asta. Şi m-am lăsat la fel de greu convins ca tine.           — Dar ce facem cu puterea, o dată ce am ajuns la ea, don Juan?           — Nimic, O data ce am ajuns la ea, puterea va folosi singură câmpurile de energie aflate la îndemâna noastră, dar inaccesibile. Atunci începem să vedem – adică, să percepem – altceva: nu o lume imaginară, ci una reală şi concretă, începem să cunoaştem fără a avea nevoie de cuvinte. Iar felul în care folosim această percepţie sporita, această cunoaştere fără cuvinte, depinde de temperamentul fiecăruia.           Cu altă ocazie mi-a oferit o nouă explicaţie. Discutam cu totul altceva, când deodată a schimbat subiectul şi a început să-mi spună o glumă. A râs şi m-a bătut cu blândeţe pe spate, între omoplaţi, ca şi cum ar fi fost timid şi n-ar fi îndrăznit să mă atingă. A chicotit văzând reacţia mea nervoasă.           — Eşti sperios, m-a tachinat el şi m-a bătut pe spate ceva mai puternic.           Mi-au vâjâit urechile. O clipă mi s-a tăiat răsuflarea. Am avut o senzaţie de durere în plămâni. Simţeam un junghi în piept de fiecare dată când respiram. Totuşi, după ce am icnit şi am tuşit de câteva ori, căile respiratorii mi s-au redeschis şi am reînceput să răsuflu adânc şi calm. Trăiam o asemenea senzaţie de bine, încât nu m-am supărat pe don Juan pentru lovitură lui, pe cât de puternică, pe atât de neaşteptată.           Apoi don Juan mi-a dat o explicaţie uluitoare. Scurt şi la obiect, mi-a oferit o nouă definiţie, mult mai exacta, a vrăjitoriei.           Intrasem într-o miraculoasă stare de conştiinţă! îmi simţeam mintea atât de limpede, încât eram capabil să înţeleg şi să asimilez tot ce-mi spunea don Juan. El mi-a povestit că în univers există o forţă incomensurabilă şi indescriptibilă, pe care vrăjitorii o numesc intenţie, şi ca absolut tot ce se afla în cosmos este legat de această intenţie. Vrăjitorii sau luptătorii, cum îi mai denumea el, se preocupa de discutarea, înţelegerea şi utilizarea acestor legături. îi interesează îndeosebi purificarea conexiunilor respective de efectele paralizante ale grijilor de zi cu zi. La acest nivel, vrăjitoria poate fi definită ca un procedeu de purificare a verigii de legătură cu intenţia. Don Juan a subliniat că această „metodă de purificare” este extrem de greu de înţeles sau de învăţat. De aceea, vrăjitorii îşi împart învăţătura în două categorii. Prima categorie este formată din învăţătura pentru starea de conştiinţă din viaţa cotidiană, în care procesul de purificare este mai puţin evident A doua categorie cuprinde învăţătura destinată stărilor de conştiinţa elevata, ca cea trăită de mine în acel moment, şi în care vrăjitorii obţineau cunoaşterea direct de la intenţie, fără intervenţia perturbatoare a cuvintelor.           Don Juan mi-a explicat că, folosind conştiinţa elevată pe durata a mii de ani de eforturi dureroase, vrăjitorii ajunseseră să pătrundă tainele intenţiei. Apoi rransmiseserâ această preţioasă cunoaştere directă, din generaţie în generaţie, pana în zilele noastre. Mi-a spus că misiunea vrăjitoriei este aceea de a prelua aceasta cunoaştere aparent de neînţeles şi de a o face inteligibilă conform standardelor vieţii cotidiene.           Apoi mi-a explicat rolul îndrumătorului în viaţa vrăjitorilor. Mi-a spus că un astfel de îndrumător se numeşte„nagual”, adică un bărbat sau o femeie dispunând de o energie ieşită din comun, un mentor înzestrat cu cumpătare, rezistenţă, stabilitate; cineva pe care vizionarii îl văd ca pe o sferă luminoasă cu patru despărţituri sau ca patru sfere luminoase mai mici, lipite unele de altele. Datorită energiei lor neobişnuite, nagualii sunt mijlocâtori. Energia le permite să aducă liniştea, armonia, râsul şi cunoaşterea direct de la sursă, de la intenţie, şi să le transmită semenilor lor. Nagualii furnizează ceea ce vrăjitorii denumesc „şansa minimă”: conştiinţa conexiunii cu intenţia.           L-am asigurat că mintea mea înţelegea tot ce-mi spunea, dar că un singur lucru din explicaţia lui îmi rârnlnea încă neclar, şi anume, de ce erau necesare două categorii de precepte, înţelegeam cu uşurinţă ceea ce-mi povestea despre lumea lui, deşi îmi descrisese procesul înţelegerii ca fiind foarte dificil.

Un profesor trebuie să fie onest şi să-şi avertizeze discipolul că inocenţa şi tihna momentului sunt doar un miraj, că în faţa lui se află un abis fără fund şi că, o dată deschisă uşa, nu mai există nici o cale de a o închide”. „Nu mai ai timp şi, totuşi, eşti înconjurat de eternitate. Ce paradox pentru „raţiunea” ta!           Don Juan           CUPRINS:           PARTEA ÎNTÂI:           MARTOR LA FAPTELE PUTERII/9           1. întâlnire cu cunoaşterea/II           2. Visătorul şi visatul/65           3. Secretul fiinţelor luminoase/96           PARTEA A DOUA: TONALUL ŞI NAGUALUL/123           1. Trebuie să crezi/125           2. Insula tonalului/142           3. Ziua tonalului/157           4. Contractarea tonalului/177           5. în timpul nagualului/197           6. Şoapta nagualului/218           7. Aripile percepţiei/237           PARTEA A TREIA:           EXPLICAŢIA VRĂJITORILOR/251           1. Trei martori la nagual/253           2. Strategia unui vrăjitor/272           3. Sfera percepţiei/309           4. Predilecţia a doi luptători/329                 Caracteristicile unei păsări solitare sunt cinci: Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi; A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna dintre semenele sale;           A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului; A patra, că nu are o culoare definită; A cincea, că ea cântă foarte duios.           San Juan de la Cruz, Dichos de LuzyAmor           1= întâlnire cu cunoaşterea.           Nu l-am văzut pe don Juan timp de câteva luni. Era toamna iui 1971. Eram convins că se afla acasă la don Ge-naro, în Mexicul Central, şi am făcut pregătirile necesare pentru o excursie de şase-şapte zile, ca să-1 vizitez. Totuşi, în ziua a doua a excursiei mele, ceva m-a îmboldit pe la prânz să mă opresc la casa lui don Juan, în Sonora. Am parcat maşina şi m-am dus direct spre casă. Spre surpriza mea, el era acolo.           — Don Juan! Nu mă aşteptam să te găsesc aici, am spus.           El a râs; surpriza mea părea să-1 încânte. Stătea pe o navetă goală de lapte, în faţa uşii. Părea că mă aştepta. în dezinvoltura cu care m-a salutat se citea un aer de mulţumire. Şi-a scos pălăria şi a fluturat-o cu un gest caraghios. Apoi şi-a pus-o pe cap şi m-a salutat ostăşeşte. Era întins lângă perete, stând călare pe naveta de lapte.           — Aşează-te, aşează-te, m-a îndemnat el pe un ton jovial. îmi pare bine că te revăd.           — Făceam tot drumul până în Mexicul Central degeaba. Şi apoi ar fi trebuit să mă întorc spre Los Angeles. Faptul că te-am găsit aici mi-a salvat zile întregi de condus.           CARLOS CASTANEDA           — Cumva tot m-ai fi găsit, a spus el pe un ton misterios, dar să spunem că-mi datorezi cele şase zile de care aveai nevoie ca să ajungi acolo, zile pe care ar trebui să le foloseşti într-un mod mai util decât să tot apeşi pe acceleraţie.           Era ceva angajant în zâmbetul său. Căldura Iui era contagioasă.           — Dar unde ţi-e carneţelul? a întrebat.           I-am spus că l-am lăsat la maşină; mi-a spus că arătam neobişnuit fără el şi m-a trimis să-1 iau.           — Am terminat de scris o carte.           Mi-a aruncat o privire care mi-a produs o furnicătură în stomac. Era ca şi cum mi-ar fi împins partea de mijloc a corpului cu un obiect uşor. Simţeam că-mi vine rău, dar apoi şi-a întors capul într-o parte şi mi-am revenit.           Am vrut să-i mai vorbesc despre cartea mea, dar el a făcut un semn care însemna că nu mai voia să discut despre ea. A zâmbit. Era vesel şi într-o dispoziţie încântătoare. M-a angajat într-o conversaţie despre oameni şi evenimente curente. în final, am reuşit să conduc conversaţia spre subiectul care mă interesa. Am început să-i spun că mi-am revăzut notiţele mai vechi şi că mi-am dat seama că el îmi dăduse o descriere detaliată a lumii vrăjitorilor chiar de la începutul asocierii noastre. în legătură cu ceea ce mi-a spus încă de pe atunci, am început să-1 întreb despre rolul plantelor halucinogene.           — De ce mi-ai dat de atâtea ori aceste plante ale pute-ni?           A râs şi a murmurat foarte uşor: „Pentru că eşti prost.”           L-am auzit de prima dată, dar am vrut să fiu sigur şi m-am prefăcut că n-am înţeles.           — Poftim?!           — Ştii ce-am vrut să spun, mi-a replicat şi s-a ridicat.           M-a mângâiat pe cap, în timp ce mergea lângă mine.           — Eşti destul de încet. Şi nu era altă modalitate de a te obliga.           — Deci nu erau absolut necesare?           — Erau, în cazul tău. Există, totuşi, şi alte tipuri de oameni, care se pare că n-au nevoie de ele.           Stătea lângă mine privind la vârful tufişurilor din stânga casei, apoi s-a aşezat iar şi mi-a vorbit despre Eli-gio, celălalt ucenic al său. Spunea că Eligio a folosit plante psihotrope doar o singură dată de când a devenit ucenic, dar că el era, probabil, mai avansat decât mine.           — A fi sensibil e starea firească a unor oameni, a spus. Dar tu nu eşti. Nici eu. La urma urmei, sensibilitatea contează prea puţin.           — Atunci, care-i lucrul care contează? Părea să caute un răspuns potrivit.           — Ceea ce contează e că luptătorul trebuie să fie impecabil, a spus într-un târziu. Dar ăsta e doar un mod de a spune, un mod de a te plimba în jurul cozii. Ai realizat deja nişte fapte de vrăjitorie şi cred că e timpul să menţionez sursa a tot ceea ce contează. Deci, voi spune că ceea ce contează pentru un luptător este să ajungă la totalitatea eului său.           — Ce este totalitatea eului, don Juan?           — Am spus că doar o voi menţiona. Există încă multe lucruri mărunte în viaţa ta, pe care trebuie să le rezolvi înainte să putem vorbi despre totalitatea eului.           A pus punct aici conversaţiei. A făcut un gest cu mâinile, să-mi semnaleze că voia să ne oprim. După câte se pare, se afla cineva sau ceva în apropiere. Şi-a înclinat capul spre stânga, ca şi cum ar fi ascultat. Puteam să-i văd albul ochilor în timp ce fixa tufişurile din faţa casei, din stânga. A ascultat cu atenţie câteva clipe, apoi s-a ridicat, CARLOS CASTANEDA s-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche că trebuia să părăsim casa şi să facem o plimbare.           — S-a întâmplat ceva? am întrebat şi eu, tot în şoaptă.           — Nu. Nu-i nimic. Totul e aproape perfect.           M-a condus în desişul pustiu. Ne-am plimbat cam o oră şi apoi am ajuns la o mică zonă circulară fără vegetaţie. Avea vreo trei metri optzeci în diametru, iar pe jos praful roşu era întins şi perfect neted. Totuşi, nu se zărea nici un semn că vreo maşină ar fi curăţat şi netezit zona. Don Juan s-a aşezat în centrul ei, cu faţa spre sud-est. Mi-a arătat un Ioc cam la un metru şi jumătate de el şi m-a rugat să mă aşez acolo, cu faţa la el.           — Ce-o să facem aici? am întrebat.           — Avem o întâlnire aici, în seara asta.           A cercetat rapid împrejurimile cu privirea, întorcându-se pe loc până a ajuns iar cu faţa spre sud-est.           Mişcările lui m-au alarmat. L-am întrebat cu cine aveam întâlnire.           — Cu cunoaşterea. Să spunem că ea dă târcoale acestui ioc.           Nu m-a lăsat să mă copleşească acest răspuns enigmatic. A schimbat repede subiectul şi pe un ton jovial m-a îndemnat să mă comport firesc, adică să iau notiţe şi să vorbesc aşa cum făceam la casa lui.

CUPRINS:           Introducere/9           PASELE MAGICE/19           TENSEGRITATEA/32           ŞASE SERII DE TENSEGRITATE/41           PRIMA SERIE: SERIA PENTRU PREGĂTIREA INTENŢIEI/50 Prima grupă: Frământarea energiei pentiu infentfe/54 A doua grupă: Stimularea energiei pentru intenţie I 62 A treia grupă: Strângerea energiei necesare intenţiei I 71 A patra grupă: Inspirarea energiei pentru intenţie I 81           A DOUA SERIE: SERIA PENTRU PÂNTECE/85 Prima grupă: Pasele magice care aparţin Taishei Abelar/91 A doua grupă: O pasă magică apaiţinându-i în mod direct Florindei Donner-Grau/95 A treia grupă: Pasele magice care îi aparţin în exclusivitate lui Carol Tiggs/96 A patra grupă: Pasele magice care îi aparţin luiBlueScout/99           A TREIA SERIE: SERIA CELOR CINCI PREOCUPĂRI           — SERIA WESTWOOD/104 Prima grupă: Centrul pentru luarea deciziilor/105           Pasele magice pentm centrul pentru luarea deciziilor/109 A doua grupă; Recapitularea/118           Pasele magice pentru recapitulare I 126 A treia grupă: Visarea I 135           Pasele magice pentm visare l 141 A patra grupă: Tăcerea interioara/147           Pasele magice care ajută la obţinerea tăcerii interioare/151           A PATRA SERIE: SEPARAREA CORPULUI STÂNG DE CORPUL DREPT – SERIA CĂLDURII/160 Prima grupă: Stimularea energiei corpului stâng şi a corpului drept/165 A doua grupă: Amestecarea eneigiei din corpul stâng şi corpul drept/176 A treia grupă: Mişcarea energiei corpului sting şi a corpului drept cu ajutorul Tespiraţiei/186 A patra grupă: Predilecţia corpului stâng şi a corpului drept/194 Cele cinci pase magice pentru corpul stâng/195 Cele trei pase magice pentru corpul drept/209           A CINCEA SERIE: SERIA MASCULINITĂŢII/216 Prima grupa: Pasele magice în care mâinile sunt mişcate concomitent, dar ţinute separat/220 A doua grupă: Pasele magice pentru concentrarea energiei tendonului f 226 A treia grupă: Pasele magice pentru formarea capacităţii de rezistenţă/233           A ŞASEA SERE: MIJLOACE FOLOSITE ÎN ASOCIERE CU ANUMITE PASE MAGICE/240 Prima categorie/243 A doua categorie/247           Tuturor celor care practică Tense-gritatea şi care, unindu-şi forţele, mi-au făcut accesibile formule energetice la care don Juan Matus sau şamanii din spiţa Iui nu au avut niciodată acces.                 INTRODUCERE.           Don Juan Matus, unul dintre vrăjitorii-căpetenie, adică un nagual, cum sunt numiţi vrăjitorii care conduc un grup de vrăjitori, m-a iniţiat în universul cognitiv al şamanilor Mexicului străvechi. Don Juan Matus era indian de origine, născut în Yuma, Arizona, Tatăl său era indian yaqui din Sonora, Mexic, iar mama lui se bănuia că era indiancă yuma, originară din Arizona, Apoi tatăl său 1-a dus la Sonora, în Mexic. Acolo au fost prinşi în viitoarea războaielor locale purtate de indienii yaqui împotriva mexicaniior. Tatăl său a fost ucis, iar don Juan, pe atunci încă un băietan de numai zece ani, a fost luat în grijă de nişte rude din sudul Mexicului, La vârsta de douăzeci de ani a cunoscut un vrăjitor-căpe-tenie pe nume Julian Osorio. Acesta i-a dezvăluit o întreagă dinastie de vrăjitori, care se întindea, pe cât se părea, de-a lungul a douăzeci şi cinci de generaţii. El, unul, nu era indian, ci fiu al unor imigranţi europeni stabiliţi în Mexic. Don Juan mi-a spus că nagualul Julian fusese actor, o persoană cu adevărat impresionantă – povestitor neîntrecut, mim, un om influent, cu autoritate, îndrăgit de toţi, într-unui din turneele teatrale făcute prin ţară, actorul Julian Osorio 1-a cunoscut pe nagualul Eiias Ulloa, şi această întâlnire i-a schimbat definitiv viaţa, deoarece nagualul Elias Ulloa i-a transmis tot ceea ce ştiau vrăjitorii din spiţa sa.           Urmând tradiţia înaintaşilor săi şamani, don Juan Matus i-a învăţat pe patru dintre discipolii săi câteva mişcări ale trupului, pe care el le numea pasele magice. Aceşti discipoli au fost Taisha Abelan, Florinda Donner-Grau, Carol Tiggs şi eu însumi. Ne-a învăţat aceste pase magice în acelaşi spirit în care fuseseră transmise din generaţie în generaţie, cu o singură excepţie notabilă: a lăsat deoparte ritualul excesiv care însoţea de generaţii explicaţiile şi demonstrarea paselor. Comentând acest fapt, don Juan mi-a explicat că ritualul îşi pierduse efectul pe măsură ce noi generaţii de discipoli erau interesate mai mult de eficacitatea şi funcţionalitatea lor. Mi-a recomandat totuşi să nu discut sub nici un motiv despre pasele magice cu niciunul dintre discipolii săi şi nici cu altcineva. Motiva această rugăminte prin faptul că pasele magice deveneau un bun al fiecărui individ în parte, iar efectul lor era atât de răscolitor, încât era mai bine să le practici doar, fără să discuţi despre eleDon Juan Matus m-a învăţat tot ce ştia despre vrăjitorii din spiţa sa. A formulat, a relatat şi a explicat fiecare nuanţă a cunoştinţelor sale. Prin urmare, tot ceea ce voi spune despre pasele magice este un rezultat direct al învăţăturilor sale. Pasele magice nu sunt o invenţie. Ele au fost descoperite de şamanii care l-au precedat pe don Juan şi care au trăit în Mexic în timpuri străvechi, în timp ce se aflau în stări şamanice de conştientizare sporită. Descoperirea a fost rezultatul unui accident. A început printr-o serie de întrebări extrem de simple referitoare la natura unei incredibile senzaţii de bine resimţite de şamani în stările acelea de conştientizare sporită^ când trupurile lor aveau anumite poziţii sau când îşi mişcau membrele într-un mod anume. Senzaţia de bine era atât de puternică, încât dorinţa de a repeta mişcările în starea normală de conştientizare a devenit scopul întregilor lor eforturi.           Şi se pare că au reuşit ceea ce şi-au propus, ajungând să stăpânească o serie extrem de complexă de mişcări care, atunci când erau executate, îi ajutau să obţină rezultate uimitoare pe îl plan mental şi fizic. De fapt, rezultatelele executării mişcărilor respective erau atât de dramatice, încât le-au denumit pase magice. Timp de generaţii le-au dezvăluit numai iniţiaţilor, şamani aleşi cu grijă, precedând dezvăluirile prin ritualuri complicate şi ceremonii secrete.           Don Juan Matus însă s-a îndepărtat radical de tradiţie în modul în care ne-a învăţat pe noi aceste pase. Ca urmare, a fost nevoit să reformuleze scopul lor pragmatic. Mie mi 1-a descris nu atât ca pe o modalitate de a îmbunătăţi echilibrul mental şi fizic, aşa cum fusese el privit în timpuri străvechi, ci mai curând ca pe o posibilitatea practică de redirecţionare a energiei. Mi-a explicat că îndepărtarea sa de tradiţie era un rezultat al influenţei pe care o exercitaseră asupra lui cei doi naguati care l-au precedat.           Vrăjitorii din spiţa sa erau convinşi că în fiecare dintre noi există o cantitate înnăscută de energie care nu este supusă asaltului forţelor exterioare menite să o sporească sau să o diminueze. Conform credinţei acestor vrăjitori, cantitatea de energie din fiinţa noastră este suficientă pentru a realiza ceea ce vrăjitorii considerau a fi obsesia fiecărui locuitor al acestei planete: depăşirea parametrilor percepţiei normale. Convingerea lui don Juan Matus era aceea că neputinţa noastră de a depăşi aceşti parametri este cauzată de cultura şi mediul nostru social. El susţinea că mediul social şi cultura direcţio-neazâ întreaga noastră energie înnăscută pentru a răspunde unor modele comportamentale încetăţenite care nu ne permit să depăşim aceşti parametri ai percepţiei normale.           — Şi de ce, mă rog frumos, mi-aş dori eu sau şi-ar dori cineva să depăşească aceşti parametri? l-am întrebat la un moment dat pe don Juan.           — Depăşirea acestor parametri este problema inevitabilă a omenirii, mi-a răspuns el Depăşirea lor înseamnă pătrunderea în lumi imposibil de închipuit, cu o valoare pragmatică prin nimic deosebită de valoarea lumii noastre de zi cu zi. Indiferent dacă acceptăm sau nu această premisă, cu toţii suntem obsedaţi de posibilitatea de a depăşi aceşti parametri, dar tentativele noastre eşuează lamentabil, ceea ce explică răspândirea drogurilor şi a altor stimulente, a ritualurilor şi a ceremoniilor religioase în rândul oamenilor moderni.           — Don Juan, de ce crezi că am eşuat atât de lamentabil?           — Eşecul nostru de a ne împlini dorinţele subliminale se datorează faptului că abordăm haotic această problemă. Uneltele noastre sunt lipsite de rafinament, E ca şi când am încerca să dărâmăm un zid izbindu-1 cu capul. Omul nu se gândeşte la această depăşire prin prisma energiei. Pentru vrăjitori, succesul este determinat de putinţa sau neputinţa de a accesa energia.           Şi don Juan a adăugat:           — Deoarece este imposibil să ne intensificăm energia înnăscută, singura cale deschisă vrăjitorilor din Mexicul străvechi era redirecţionarea acestei energii. Pentru ei, acest proces de redirecţionare începea cu pasele magice şi cu efectul pe care acestea îl aveau asupra corpului fizic.           În timp ce-mi împărtăşea învăţătura sa, don Juan ţinea să sublinieze în mod repetat că importanţa enormă pe care o acordau şamanii din Mexicul antic vigorii fizice şi condiţiei mentale bune este valabilă şi în ziua de azi, în egală măsură ca şi pe vremea lor. Observându-i pe el şi pe cei cincisprezece vrăjitori care-1 însoţeau, mi-am dat seama că ceea ce spunea era adevărat. Echilibrul lor mental şi fizic era absolut remarcabil.           Odată l-am întrebat fără ocolişuri de ce pun vrăjitorii atâta preţ pe dimensiunea fizică a fiinţei umane. Răspunsul lui m-a luat prin surprindere, deoarece întotdeauna îl privisem pe don Juan ca pe un om dedicat spiritului.           — Şamanii nu au nimic spiritual, mi-a spus el. Sunt nişte fiinţe foarte practice. Cu toate acestea, e bine ştiut că şamanii sunt priviţi în general ca fiind excentrici, chiar nebuni. Poate de aceea crezi că sunt preocupaţi de spirit. Par nebuni pentru că întotdeauna încearcă să explice lucruri ce nu pot fi explicate. Pe parcursul acestor tentative inutile de a da explicaţii complete, explicaţii care nu pot fi în nici un caz complete, şamanii îşi pierd coerenţa şi spun lucruri lipsite de noimă.           Dacă vrei să fii într-o formă fizică excelentă şi să ai mintea clară, ai nevoie de un trup mobil, a continuat el. Acestea sunt cele două chestiuni extrem de importante în vieţile şamanilor, pentru că lor li se datorează sobrietatea şi pragmatismul: singurele cerinţe indispensabile pentru a putea pătrunde în alte tărâmuri ale percepţiei. Pentru a putea naviga cu adevărat în necunoscut, ai nevoie de o atitudine plină de curaj, dar nu de nesocotinţă. Pentru a realiza un echilibru între temeritate şi nesocotinţă, un vrăjitor trebuie să fie extrem de sobru, precaut, îndemânatic şi într-o minunată condiţie fizică.           — Dar ce nevoie are el de o asemenea condiţie fizică, don Juan? l-am întrebat eu. Nu e suficientă dorinţa sau voinţa de a călători în necunoscut?           — Nu în viaţa asta de doi bani, mi-a răspuns el cu brutalitate. Chiar şi numai pentru a gândi că te afli în faţa necunoscutului – cu atât mai mult să pătrunzi în el – ai nevoie de un curaj extraordinar şi de un trup care să poată duce curajul ăsta. Ce rost ar avea să ai curaj dacă n-ai minte vie, vigoare fizică şi muşchi pe măsură?           Extraordinara condiţie fizică despre care-mi tot vorbise cu insistenţă don Juan încă din prima zi a întâlnirii noastre, obţinută datorită executării riguroase a paselor magice, era, după toate indiciile, primul pas spre redirecţionarea energiei noastre înnăscute. în opinia Iui don Juan, această redirec-ţionare a energiei era problema crucială în existenţa oricărui şaman, ca, de altfel, în existenţa oricărui individ, Redirecţionarea energiei este un proces care constă din transportarea, dintr-un loc în altul, a energiei deja existente în noi. Această energie este dislocată din centrii de vitalitate din trup, fiind necesară pentru a se crea un echilibru între vioiciunea minţii şi vigoarea fizică.           Şamanii din spiţa lui don Juan erau profund preocupaţi de redirecţionarea energiei lor înnăscute. Preocupare care nu constituia un efort intelectual, nu era nici rezultatul unui proces de inducţie sau deducţie sau al vreunei concluzii logice, ci al capacităţii lor de a percepe energia care străbate ea universul.

 „Orice războinic are datoria de onoare de a colecţiona ceva special, continuă don Juan, un album care să-i descopere personalitatea şi împrejurările vieţii sale. […] Evenimentele remarcabile din albumul unui şaman trec testul timpului tocmai pentru că nu au nimic de-a face cu el, el fiind totuşi în mijlocul lor. El va fi întotdeauna în mijlocul lor pentru tot restul vieţii şi chiar şi după moarte, deşi nu într-un mod personal. […] Evenimentele remarcabile de care avem noi nevoie poartă amprenta întunecată a impersonalului. Această amprentă le pătrunde. Nu ştiu altfel cum să-ţi explic acest lucru.”           Dedic această carte celor doi oameni care mi-au dat energia şi mijloacele de a face muncă de teren antropologică – profesorului universitar Clement Meighan şi profesorului universitar Harold Garfmkel.           Urmându-le sugestiile, am început o căutare pe care nu am mai terminat-o niciodată. Dacă nu am reuşit să respect spiritul învăţăturii lor, îmi pare rău. Dar o foiţă mai mare, pe care şamanii o numesc infinitate, m-a înghiţit înainte ca eu să reuşesc să formulez enunţuri clare, demne de un om de ştiinţă.           Sintaxa.           Un om care se holba la ecuaţiile lui a spus că universul are un început.           „Fusese o explozie, a zis.           Big-bang-ul cel mare şi universul s-a născut.           Şi se extinde”, a mai zis.           Chiar îi calculase lungimea vieţii:           Zece miliarde de rotiri ale Pământului în jurul Soarelui.           Tot globul 1-a aplaudat.           Şi toţi i-au declarat calculele ca fiind ştiinţă.           Niciunul nu s-a gândit că, dacă omul spusese că universul a început, El nu făcuse decât să ilustreze sintaxa limbii sale materne: O sintaxă care are nevoie de începuturi, ca viaţa, De dezvoltări, ca maturizarea, Şi de sfârşituri, ca moartea, ca exprimarea faptelor. „Universul a început, Şi îmbătrâneşte, ne-a asigurat omul, Şi va muri, aşa cum mor toate fiinţele”, Aşa cum el însuşi a murit după ce a confirmat matematic Sintaxa limbii sale materne.           Cealaltă sintaxă.           Universul chiar are început?           Este, oare, adevărată teoria big-bang-ului?           Acestea nu sunt întrebări, chiar dacă par a fi.           Este, oare, sintaxa care are nevoie de începuturi, dezvoltări şi sfârşituri singura sintaxă?           Aceasta este adevărata întrebare.           Există şi alte sintaxe.           Există una, de exemplu, care cere ca tipuri diferite de intensitate să fie luate drept realităţi.           În această sintaxă nimic nu începe şi nimic nu se sfârşeşte;           Astfel, naşterea nu este un eveniment clar, bine definit, Ci doar un anume tip de intensitate, Şi la fel sunt şi maturizarea şi moartea.           Un om al acestei sintaxe, verificându-şi ecuaţiile, descoperă că a calculat destule tipuri de intensitate pentru a spune cu autoritate că universul nu a început niciodată şi nu se va sfârşi niciodată, Ci doar a trecut şi trece şi va mai trece prin nenumărate fluctuaţii de intensitate.           Acel om ar putea foarte bine să spună că universul însuşi nu este decât caleaşca intensităţii şi că ar putea să îl închirieze cineva Pentru a călători prin schimbări fără sfârşit. Va trage această concluzie şi încă multe altele, Poate fără să înţeleagă Că nu face altceva decât să confirme Sintaxa limbii sale materne.                 INTRODUCERE.           Această carte este o înşiruire a evenimentelor remarcabile din viaţa mea. Le-am adunat la recomandarea lui don Juan Matus, un şaman indian yaqui din Mexic. în calitatea sa de profesor, el s-a străduit timp de treisprezece ani să îmi dezvăluie lumea cognitivă a şamanilor care trăiau în Mexic în timpurile străvechi. Don Juan Matus mi-a sugerat să întocmesc această suită de fapte remarcabile de parcă ar fi fost vorba despre ceva obişnuit, ca şi cum ar fi fost un gând ce îi venise pe moment. Acesta era stilul său de a te învăţa. Ascundea importanţa metodelor sale în aparenţele cotidianului. Ascundea, astfel, semnificaţia finalităţii, înfâ-ţişând-o ca pe ceva ce nu era cu nimic diferit de preocupările vieţii de zi cu zi.           Don Juan mi-a dezvăluit, în timp, faptul că şamanii vechiului Mexic se gândeau la această suită de evenimente deosebite ca la o modalitate de a stârni energia ascunsă, stocată înlăuntrul sinelui. Ei spuneau că aceste stocuri sunt compuse din energia ce-şi are originea chiar în trup şi care se împrăştie, devenind inaccesibilă din cauza evenimentelor de zi cu zi. Astfel, pentru don Juan şi pentru şamanii din spiţa sa, această suită de fapte remarcabile era modul de a-şi redirecţiona energia nefolosită.           Condiţia esenţială pentru întocmirea acestei suite era actul sincer şi extenuant de a aduna totalitatea emoţiilor şi împlinirilor cuiva, fără a omite nimic. Conform spuselor lui don Juan, strămoşii săi şamani erau convinşi că această înşiruire a evenimentelor remarcabile era mijlocul de pregătire emoţională şi energetică necesar pentru a te aventura -în termenii percepţiei – în necunoscut.           Don Juan descria scopul ultim al cunoaşterii şamanice deţinute de el ca fiind pregătirea pentru călătoria finală: călătoria pe care fiecare om trebuie să o facă la sfârşitul vieţii. El spunea că, prin disciplina şi hotărârea lor, şamanii erau capabili să îşi conserve după moarte conştiinţa lor individuală şi hotărârea. Pentru ei, starea vagă şi idealizată pe care omul modern o numeşte „viaţa de după moarte” era un spaţiu concret plin de lucruri practice de o altă natură decât lucrurile practice din viaţa de zi cu zi, care aveau totuşi o funcţionalitate asemănătoare. Don Juan credea că, pentru şamani, a-şi însuma faptele remarcabile constituia pregătirea pentru intrarea în acel ţinut concret pe care ei îl numeau latura activă a infinităţii.           Într-o după-amiază, vorbeam cu don Juan sub ramada sa, o construcţie încropită din stâlpi subţiri de bambus. Părea o verandă acoperită care era parţial ferită de soare, dar care nu proteja deloc de ploaie. Erau şi câteva cutii mici şi zdravene, dintre acelea care se foloseau, de obicei, pentru transportul mărfii, pe post de bănci. Etichetele lor nu se mai desluşeau şi păreau, mai degrabă, ornamente decât semne de identificare. Stăteam pe una dintre aceste cutii, sprijinit de zidul din faţă al casei. Don Juan stătea pe o altă cutie, sprijinit de unul din stâlpii care susţineau ramada. Tocmai ajunsesem cu maşina. Fusese o călătorie care îmi luase o zi întreagă, pe o vreme fierbinte şi umedă. Eram nervos, agitat şi transpirat.           Don Juan începu să îmi vorbească de îndată ce m-am aşezat confortabil. Cu un zâmbet larg, comenta că oamenii graşi nu prea ştiu cum să lupte cu greutatea. Zâmbetu] de pe buzele sale mă făcu să înţeleg că nu glumea. Pur şi simplu, îmi spunea, într-un mod cât se poate de direct şi de indirect, în acelaşi timp, că eram supraponderal.           M-am enervat aşa de tare, că am răsturnat cutia pe care stăteam şi m-am izbit cu spatele de peretele subţire al casei. Lovitura a cutremurat casa până în temelii. Don Juan s-a uitat la mine mirat, dar, în loc să mă întrebe dacă mă simt bine, el m-a asigurat că nu dărâmasem casa. Apoi, s-a apucat să îmi explice pe larg că această casă era doar o locuinţă temporară şi ca, de fapt, locuia în altă parte. Când l-am întrebat unde locuia, de fapt, m-a privit fix. Nu părea pus pe ceartă, dar privirea sa arăta că pusesem o întrebare nepotrivită. Nu înţelegeam ce voia. Eram pe punctul de a-1 întreba acelaşi lucru, dar el mă opri:           — Nu se pun astfel de întrebări pe aici, îmi spuse el ferm. Poţi întreba orice privitor la idei sau proceduri. Atunci când voi fi gata să îţi spun unde locuiesc, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, o să-ţi spun fără să mă întrebi tu.           Brusc m-am simţit respins. Fără să vreau, m-am înroşit. Fusesem, în mod clar, jignit. Risul lui don Juan îmi spori durerea. Nu numai că mă respinsese, dar mă şi insultase şi apoi râsese de mine.           — Locuiesc aici doar temporar, continuă el fără să-i pese de starea mea jalnică, pentru că acesta este un loc magic. De fapt, locuiesc aici datorită ţie.           Aceste cuvinte veniră ca să-mi dezlege un mister. Nu puteam să cred. M-am gândit că îmi spunea, probabil, aceste cuvinte ca să mă liniştească şi să uit că fusesem jignit.           — Chiar locuieşti aici datorită mie? l-am întrebat într-un final, nefiind în stare să mă abţin.           — Da, a spus el calm. Trebuie să te pregătesc. Tu eşti ca mine. îţi voi spune din nou ceea ce ţi-am mai spus deja: căutarea oricărui nagual sau conducător din fiecare generaţie de şamani sau vrăjitori se orientează spre găsirea unui bărbat sau a unei femei care să aibă o structură energetică dublă; eu am văzut acest lucru în tine când am fost împreună în staţia aceea de autobuz din Nogales. Când îţi văd energia, vad doua cercuri luminoase suprapuse unul peste altul şi acest lucru ne uneşte. Nu-ţi pot refuza nimic, aşa cum nici tu nu îmi poţi refuza mie.           Cuvintele sale mi-au produs o nelinişte stranie. Cu câteva secunde în urma fusesem furios, acum îmi venea să plâng.           Continuă spunând că voia să mă pornească pe un drum pe care şamanii îl numeau drumul războinicilor, ajutat fiind de puterea locului în care trăia, acesta fiind centrul unor emoţii şi reacţii foarte puternice. Oameni luptători locuiseră acolo timp de mii de ani, îmbibând pământul cu preocuparea pe care o aveau pentru război.

Pentru don Juan – şi cele două persoane care au Împărtăşit cu mine accepţiunea sa de timp magic.             PREFAŢĂ.           Aceasta carte conţine atât etnografie cât şi alegorie. Carlos Castaneda, sub îndrumarea lui don Juan, ne conduce spre acel moment crepuscular, spre acea spărtura în Univers, între zi şi întuneric, într-o lume nu altfel decât a noastră, dar care aparţine cu totul altei ordini a realităţii. Ca să ajungă la ea, s-a folosit de Mescalito, yerba del diablo şi humito-peyote {1}, Datura şi ciuperci. Dar aceasta nu este o simplă analiză a unor experienţe halucinante, căci manipulările subtile ale lui don Juan au ghidat călătorul, în timp ce interpretările sale dau sens evenimentelor pe care noi, prin ucenicul vrăjitorului, avem prilejul să le experimentăm.           Antropologia ne-a arătat că lumea este definită diferit în locuri diferite. Nu numai că oamenii au obiceiuri diferite; nu numai că ei cred în zei diferiţi şi se aşteaptă la destine diferite după moarte. Mai degrabă, putem spune că lumea diferitelor popoare are forme diferite. Chiar şi presupunerile metafizice diferă; spaţiul nu se conformează geometriei lui Euclid, timpul nu formează o curgere continuă, unidirecţională, cauzalitatea nu se conformează logicii lui Aristotel, omul nu este diferit de regnurile nonumane sau viaţa de moarte, aşa cum se întâmplă în lumea noastră. Cunoaştem ceva despre formele acestor alte lumi din structura limbilor materne şi din mituri şi ceremonii, aşa cum au fost consemnate de antropologi.           Don Juan ne-a arătat străfulgerări ale lumii unui brujo Yaqui şi, fiindcă ni se înfăţişează ca sub influenţa unor substanţe halucinogene, o percepem cu o realitate care este complet diferită de cea a altor surse. În aceasta constă virtutea specială a acestei lucrări.           Castaneda afirmă, pe bună dreptate, că această lume, cu toate diferenţele ei de percepţie, are logica ei internă. El a încercat să o explice dinăuntru – adică din interiorul experienţelor sale personale, bogate şi intense, în timp ce era sub îndrumarea lui don Juan, mai degrabă decât s-o examineze în termenii logicii noastre. Faptul că el nu poate reuşi întru totul se datorează limitelor pe care cultura şi limba noastră le exercită asupra percepţiei, mai mult decât propriilor sale limite; totuşi, prin eforturile sale, face legătura dintre lumea unui vrăjitor Yaqui şi lumea noastră, dintre lumea unei realităţi neobişnuite şi lumea realităţii obişnuite.           Importanţa majoră a actului de a pătrunde în lumi diferite de lumea noastră – şi, deci, a antropologiei – constă în faptul că experienţa ne face să înţelegem că şi lumea noastră personală este un construct cultural. Experimentând alte lumi, vedem lumea noastră aşa cum este şi astfel suntem făcuţi apţi să întrezărim, în treacăt, cum trebuie să fie lumea reală, cea aflată la graniţa dintre propriul nostru construct cultural şi celelalte lumi. De aici, alegoria şi etnografia. Înţelepciunea şi poezia lui don Juan ca şi priceperea şi poezia scribului său ne oferă o viziune asupra nouă înşine şi a realităţii. Ca în orice alegorie adevărată, ceea ce vede privitorul trece doar prin ochii lui şi nu are nevoie de o exegeză în lucrarea de faţă.           Interviurile lui Carlos Castaneda luate lui don Juan au fost iniţiate pe vremea când cel dintâi era student la Antropologie – la Universitatea din California, Los Angeles. Îi rămânem datori pentru răbdarea şi curajul său, pentru perspicacitatea cu care a căutat şi a făcut faţă provocării dublei sale ucenicii şi pentru a ne fi relatat detaliile experienţelor sale. In această lucrare, el ne demonstrează îndemânarea esenţială a unui bun etnograf, capacitatea de a pătrunde într-o lume străină. Cred că a găsit o cale cu inimă.           Walter Goldschmidt.           Para mi solo recorrerlos caminos que tienen corazon, cualiquier camino que tenga corazon Por ahi yo recorro, y la unica prueba que vale es atravesar todo su largo, Y por ahi yo recorro mirando, mirando, sin aliento. („Pentru mine, nu există decât călătoria pe căi care au inimă, pe orice cale care ar putea avea o inimă. Acolo călătoresc eu şi singura provocare ce merită luată în seamă este să merg până la capăt. Acolo călătoresc eu căutând, căutând, până la epuizare.”)           Don Juan  „. Nu se mai poate încerca nimic mai mult decât să stabileşti începutul şi sensul unui drum infinit de lung. Pretenţia unei întregiri sistematice şi definitive ar fi, cel puţin, o autoiluzie. Perfecţiunea poate fi atinsă în această privinţă de ucenicul individual doar în sens subiectiv, prin comunicarea a tot ce a reuşit să vadă.”           Georg Simmel                 INTRODUCERE.           În vara anului 1960, pe vremea când eram student antropolog la Universitatea California, Los Angeles, am făcut mai multe călătorii în sud-vest ca să culeg informaţii despre plantele medicinale folosite de indienii din zonă. Evenimentele pe care le descriu aici au început în vremea când făceam una dintre aceste călătorii. Aşteptând într-un oraş de frontieră ca să sosească autobuzul Greyhound, stăm de vorbă cu un prieten care îmi fusese ghid şi ajutor pe parcursul acestei cercetări. Deodată, acesta s-a aplecat spre mine şi a şoptit că indianul bătrân cu părul cărunt care stătea la fereastră, ştia multe despre plante, mai cu seamă despre peyote. L-am rugat pe prietenul meu să mi-l prezinte pe omul acela.           Prietenul meu l-a salutat, apoi s-a dus la el şi i-a strâns mâna. După ce au vorbit o vreme, prietenul meu mi-a făcut semn să mă alătur lor, dar brusc m-a lăsat singur cu bătrânul, fără să ne prezinte. Acesta nu s-a arătat câtuşi de puţin jenat. I-am spus numele meu şi el mi-a răspuns că numele lui era Juan şi că îmi stătea la dispoziţie. Folosea forma politicoasă de adresare în limba spaniolă. Ne-am dat mâna, la iniţiativa mea, apoi am rămas tăcuţi o vreme. Nu era o tăcere jenată, ci o linişte firească şi relaxată, de ambele părţi. Deşi faţa şi gâtul îi erau zbârcite şi îi trădau vârsta, am rămas surprins de faptul că trupul lui eră agil şi musculos.           Apoi i-am spus că voiam să obţin informaţii despre plantele medicinale. Deşi, în realitate, eram aproape ignorant în ceea ce priveşte planta peyote, m-am pomenit pretinzând că ştiam multe lucruri, sugerând chiar că s-ar putea să fie în avantajul lui să stea de vorbă cu mine. În timp ce eu turuiam de zor, el dădu uşor din cap şi se uită la mine, dar nu spuse nimic. I-am evitat ochii şi am sfârşit prin a sta aşa, unul lângă altul, într-o tăcere deplină. În cele din urmă, după un lung răstimp, don Juan s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastră. Sosise autobuzul lui. Mi-a spus la revedere şi a părăsit staţia.           Mi-era ciudă că-i spusesem tot felul de bazaconii şi că fusesem privit de acei ochi remarcabili. Când prietenul meu se întoarse, încercă să mă consoleze că nu reuşisem să aflu nimic de la don Juan. Îmi explică faptul că bătrânul era adeseori tăcut şi rezervat, dar efectul tulburător al acestei prime întâlniri nu dispăru prea repede.           Mi-am propus să aflu unde locuia don Juan şi, mai târziu, l-am vizitat de câteva ori. La fiecare vizită pe care i-am făcut-o am încercat să-l determin să-mi vorbească despre peyote, dar fără succes. Totuşi ne-am împrietenit şi cercetarea mea ştiinţifică fu uitată sau, cel puţin, canalizată în alte direcţii, care erau cât se poate de îndepărtate de intenţia mea originară.           Prietenul care mă prezentase lui don Juan mi-a explicat mai târziu că bătrânul nu se născuse în Arizona, acolo unde ne-am întâlnit, ci era un indian Yaqui din Sonora, Mexic.           La început, l-am privit pe don Juan ca pe un om destul de ciudat, care ştia o mulţime de lucruri despre peyote şi care vorbea spaniola remarcabil de bine. Dar oamenii cu care locuia credeau că poseda nişte „cunoştinţe secrete”, că era un brujo. Cuvântul spaniol brujo înseamnă în engleză vraci, vindecător, vrăjitor, fermecător. Semnifică, în esenţă, o persoană care are puteri extraordinare, de obicei malefice.           Îl cunoşteam pe don Juan de un an şi abia atunci a început să aibă încredere în mine. Într-o zi, mi-a explicat că avea anumite cunoştinţe pe care i le transmisese un învăţător, un „binefăcător”, cum îi spunea el, care îl instruise într-un fel de ucenicie. Don Juan mă alesese, la rândul lui, pe mine ca să-i servesc drept ucenic, dar m-a avertizat că trebuia să-mi iau un angajament foarte ferm şi că instruirea va fi de lungă durată şi foarte dificilă.           Descriindu-şi învăţătorul, don Juan a folosit cuvântul diablero. Mai târziu am aflat că diablero este un cuvânt folosit doar de indienii din Sonora. Se referă la o persoană malefică ce practică magia neagră şi poate să se transforme într-un animal – o pasăre, un câine, un coiot sau orice altă fiinţă. Într-una din vizitele mele la Sonora, am avut o experienţă ciudată ce ilustrează ceea ce simţeau indienii despre cei numiţi diablero. Mergeam cu maşina noaptea, împreună cu doi prieteni indieni când am văzut un animal ce părea să fie un câine care traversa şoseaua. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că nu era câine, ci un coiot uriaş. Am încetinit şi m-am oprit la marginea drumului ca să mă uit mai bine la acel animal. A mai rămas câteva secunde în raza farurilor, apoi a fugit în desişul pădurii. Era, fără îndoială, un coiot, dar era de două ori mai mare decât unul obişnuit. Vorbind cu înflăcărare, prietenii mei au căzut de acord că era un animal foarte ciudat, iar unul dintre ei a fost de părere că ar putea fi un diablero. M-am hotărât să povestesc această experienţă ca să-i chestionez pe indienii din zonă despre credinţele lor referitoare la existenţa făpturilor diablero. Am vorbit cu multe persoane, povestindu-le întâmplarea şi punându-le întrebări. Cele trei conversaţii ce urmează arată exact ce au simţit.