Isabel Allende

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Ines a sufletului meu, în 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, iar în 2011, Caietul Mayei, toate bestselleruri internaționale. La începutul lui 2014 apare Jocul RIPPER, primul thriller al autoarei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.   Seria de autor Isabel Allende: Casa spiritelor, Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula, Despre dragoste și umbră, Ines a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare, Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER.     „Mama este încă în viață, dar o s-o omoare în Vinerea Mare, la miezul nopții”, l-a avertizat Amanda Martín pe inspectorul-șef, iar acesta nu i-a pus vorbele sub semnul întrebării, căci fata dovedise că știa mai mult decât el și decât toți colegii săi de la Departamentul Omucideri. Femeia era ținută în captivitate undeva pe suprafața de optsprezece mii de kilometri pătrați cât cuprinde golful San Francisco, mai aveau doar câteva ore s-o găsească în viață și el habar n-avea de unde să înceapă căutarea. • Copiii au numit primul asasinat „crima bâtei de baseball la locul nepotrivit”, asta ca să nu umilească victima cu o denumire mai explicită. Erau cinci adolescenți și un domn de o anumită vârstă care se adunau prin intermediul computerelor pentru a participa la Ripper, un joc cu roluri. În dimineața zilei de 13 octombrie 2011, la ora opt și un sfert, elevii clasei a patra ai școlii publice Golden Hills din San Francisco au intrat în sala de gimnastică tropăind în ritmul fluierului profesorului de sport, care îi îndemna astfel din pragul ușii. Sala, mare, modernă și bine echipată, ridicată grație generozității unui fost elev care făcuse avere chiar înaintea boomului imobiliar, era folosită și pentru ceremoniile de absolvire și pentru spectacole de teatru și muzică. Șirul de elevi trebuia să ocolească de două ori terenul de baschet pe post de încălzire, dar s-a oprit brusc înaintea unei descoperiri neașteptate: o persoană care zăcea pe calul de gimnastică cu pantalonii în jurul gleznelor și cu mânerul unei bâte de baseball înfipt în fund. Copiii au înconjurat trupul uimiți, iar un puști de nouă ani, mai îndrăzneț, s-a aplecat să-și treacă degetul peste o pată întunecată de pe jos, stabilind că nu era vorba de ciocolată, ci de sânge uscat, în timp ce altul ridica un cartuș tras și-l vâra în buzunar pentru a-l schimba în recreație pe niște benzi desenate porno, iar o puștoaică filma cadavrul cu mobilul. Profesorul de sport, care continua să fluiere de zor, s-a apropiat țopăind de grupul compact de elevi și, văzând spectacolul care numai a glumă nu semăna, a făcut o criză nervoasă. Zarva a atras și alți profesori, care i-au dat afară pe copii cu strigăte și îmbrânceli, l-au luat pe sus pe profesorul de sport, au smuls bâta din fundul cadavrului și l-au întins pe podea, ocazie cu care au constatat că avea o gaură sângerândă în mijlocul frunții. L-au acoperit cu două bluze de trening și au încuiat sala în așteptarea poliției, care a sosit după nouăsprezece minute; între timp, scena crimei ajunsese atât de contaminată, încât era imposibil să determini exact ce naiba se petrecuse. Ceva mai târziu, în prima sa conferință de presă, inspectorul-șef Bob Martín a explicat că victima fusese identificată. Era vorba de Ed Staton, de patruzeci și nouă de ani, paznicul școlii. „Ce ne puteți spune despre bâta de baseball?” a strigat un ziarist pe un ton inchizitiv, iar inspectorul, deranjat că se aflase de acel amănunt denigrant pentru Ed Staton și compromițător pentru așezământul educativ, a răspuns că asta se va stabili la autopsie. „Aveți vreun suspect? Paznicul era gay?” Bob Martín a ignorat bombardamentul de întrebări și a pus capăt conferinței, asigurându-i că Departamentul Omucideri avea să informeze presa pe măsură ce faptele vor ieși la lumină în urma anchetei începute sub conducerea sa. În seara precedentă, un grup de elevi din ultima clasă repetase în sală o comedie muzicală pentru Halloween, o poveste de dincolo de mormânt, o combinație de zombi și rock’n-roll, dar de-abia a doua zi aflase tărășenia. La ora la care fusese comisă crima, după calculele poliției în jur de miezul nopții, nu mai era nimeni în școală, doar în parcare erau trei membri ai formației de rock, care-și încărcau într-o furgonetă instrumentele. Au fost ultimii care l-au văzut pe Ed Staton în viață; și au spus că paznicul îi salutase ridicând mâna, după care plecase cu o mașină mică în jur de douăsprezece și jumătate. Între ei se afla o distanță destul de mare, parcarea nu era luminată, dar erau siguri că era el, îi recunoscuseră la lumina lunii uniforma, deși nu erau siguri ce culoare sau marcă avea mașina. Și nici dacă în mașină mai era cineva; dar poliția a dedus că mașina nu era a victimei; a sa, un jeep gris-perle, se afla la doar câțiva metri de furgonetă muzicienilor. Experții au dedus că Staton plecase cu cineva care-l aștepta, revenind mai târziu să-și ia propria mașină. La a doua întâlnire cu presa, șeful de la Omucideri a informat că paznicul își termina tura la șase dimineața și că nu se aflase de ce părăsise școala în noaptea cu pricina, pentru a se întoarce în clădire, unde îl aștepta moartea. Fiică-sa Amanda, care urmărise interviul la televizor, l-a sunat apoi ca să-l corecteze: nu moartea îl aștepta pe Ed Staton, ci criminalul. • Prima crimă i-a mânat pe jucătorii de Ripper spre ceea ce avea să se transforme într-o obsesie periculoasă. Cei cinci adolescenți și-au pus aceleași întrebări pe care și le pusese și poliția: unde fusese paznicul în scurtul interval dintre momentul în care fusese văzut de muzicieni și ora la care murise? Cum a revenit la școală? De ce nu s-a apărat înainte de a fi împușcat în frunte? Ce semnificație avea bâta de baseball înfiptă în orificiul acela intim? Poate că Ed Staton își meritase sfârșitul, însă nu morala îi preocupa pe puști, ci strict faptele. Până atunci jocul se limitase la crime fictive plasate în secolul al XIX-lea și într-o Londră veșnic cețoasă, unde personajele se confruntau ori cu răufăcători înarmați cu topoare sau ciocane de spart gheața, ori cu alți clasici stricători ai liniștii și păcii publice, dar Amanda Martín le-a propus să investigheze cele ce se petreceau la San Francisco, oraș la rândul său învăluit în ceață. Faimoasa astrologă Celeste Roko prevăzuse o baie de sânge în San Francisco, drept care Amanda se hotărâse să folosească această ocazie unică pentru a-i pune la încercare arta divinatorie. În acest scop a cerut ajutorul jucătorilor de Ripper și pe cel al prietenului ei cel mai bun, Blake Jackson, care întâmplător îi era și bunic, nebănuind că distracția asta avea să devină violentă și că mama ei, Indiana Jackson, avea să fie una dintre victime. Jucătorii de Ripper erau un grup select de freaks răspândiți prin toată lumea, care comunicau prin Internet pentru a-l prinde și anihila pe misteriosul Jack Spintecătorul, depășind obstacole și învingând dușmanii apăruți pe parcurs. În calitate de maestră de joc, Amanda plănuia fiecare aventură în funcție de abilitățile și limitele personajelor pe care jucătorii și le creau drept alter ego. Un băiat din Noua Zeelandă, rămas paraplegic ca urmare a unui accident și țintuit într-un scaun cu rotile, dar cu mintea liberă pentru a rătăci prin lumi fantastice și a se transporta atât în trecut, cât și în viitor, adoptase rolul Esmeraldei, o țigancă vicleană și curioasă. Un adolescent din New York, solitar și timid, care locuia cu mama și de doi ani nu ieșise din camera sa decât ca să meargă la baie, era sir Edmond Paddington, colonel englez la pensie, machist și infatuat, expertul în arme și strategii militare. La Montréal era o fată de nouăsprezece ani, care-și petrecuse scurta viață mai mult prin clinici specializate în dereglări alimentare și-și inventase personajul Abatha, un medium în stare să citească gândurile, să inducă amintiri și să comunice cu fantomele. Un orfan afroamerican de treisprezece ani, cu un IQ de 156, bursier al unei academii pentru copii supradotați din Reno, alesese să fie Sherlock Holmes, căci făcea deducții și trăgea concluzii fără pic de efort. Amanda nu avea un personaj anume. Rolul ei era să conducă jocul și să vegheze la respectarea normelor, însă în afacerea asta cu baia de sânge și-a permis oarece schimbări. De exemplu, a mutat acțiunea, tradițional plasată în Londra anului 1888, la San Francisco în 2012. Și, încălcând regulamentul, și-a atribuit un ajutor, un mercenar, un polițai numit Kabel, un cocoșat nu foarte mintos, dar ascultător și loial, însărcinat să-i execute ordinele, oricât de trăsnite ar fi fost. Bunicul s-a prins imediat că numele era anagrama lui Blake. La șaizeci și patru de ani, Blake Jackson era cam bătrân pentru jocurile astea de copii, dar lua parte la Ripper pentru a împărtăși cu nepoată-sa și altceva decât filmele horror, partidele de șah și problemele de logică pe care și le puneau reciproc și pe care le mai și câștiga uneori, dar doar după ce se consulta cu doi prieteni, profesori de filosofie și matematică la Universitatea California din Berkeley. • Ianuarie • Luni, 2 Întins pe burtă pe masa de masaj, Ryan Miller moțăia sub influența binefăcătoare a mâinilor Indianei Jackson, nivelul unu la Reiki, tehnica pusă la punct de budistul japonez Mikao Usui în 1922. Miller știa, pentru că citise șaizeci și ceva de pagini pe acest subiect, că nu exista vreo dovadă științifică cum că tehnica Reiki ar sluji la ceva, dar bănuia că ceva putere misterioasă o fi avut totuși din moment ce la conferința din 2009 a episcopilor catolici din Statele Unite fusese declarată periculoasă pentru sănătatea spirituală creștină. Indiana Jackson ocupa cabinetul cu numărul 8 de la etajul doi al faimoasei Clinici Holistice din North Beach, în buricul cartierului italienesc din San Francisco. Ușa era vopsită în indigo, culoarea spiritualității, iar pereții în verde-deschis, culoarea sănătății. O plăcuță anunța cu litere cursive Indiana, vindecătoare, iar dedesubt, metodele sale: Reiki, magneți, cristale, aromoterapie. În micuța sală de așteptare atârna pe perete o pânză în culori țipătoare, cumpărată la o prăvălie asiatică, care o prezenta pe zeița Shakti, o jună senzuală cu plete negre și straie roșii, plină de bijuterii din aur, cu o spadă în mâna dreaptă și o floare în stânga. Zeița avea mai multe mâini, care țineau alte simboluri ale puterii sale, de la un instrument muzical și până la ceva care la prima vedere părea să fie un telefon mobil. Atât de devotată îi era Indiana zeiței Shakti, încât fusese gata să-și ia numele acesteia, numai că taică-său, Blake Jackson, a reușit s-o convingă că nici unei americance înalte, blonde și trupeșe, cu alură de păpușă gonflabilă, nu i s-ar potrivi numele unei zeități hinduse. Deși neîncrezător prin natura muncii sale și prin antrenamentul său militar, Miller se lăsa îngrijit de Indiana cu un sentiment de profundă recunoștință, plecând după fiecare ședință ușurat și mulțumit, indiferent c-o fi fost datorită efectului placebo sau al amorului, cum susținea prietenul său Pedro Alarcón, sau datorită alinierii chakrelor, cum susținea Indiana. Ora asta tihnită era lucrul cel mai bun din viața sa solitară, găsea mai multă intimitate atunci decât în complicatele tăvăleli cu Jennifer Yang, cea mai constantă dintre amantele sale. Era un bărbat înalt și zdravăn, cu gât și spinare de luptător, brațe groase și tari precum copacii, dar cu mâini elegante de cofetar, păr castaniu, înspicat și tuns perie, dinți prea albi pentru a fi naturali, ochi deschiși, nasul spart și treisprezece cicatrice vizibile, socotind-o și pe cea din bărbie. Indiana Jackson bănuia că mai avea și altele, dar nu-l văzuse fără chiloți. Încă. — Cum te simți? — Minunat. Mirosul ăsta de desert mi-a deschis apetitul. — E uleiul esențial de portocală. Și, dacă faci mișto, nu știu de ce mai vii, Ryan. — Ca să te văd, femeie, doar pentru asta! — Atunci zău că n-are rost, s-a supărat ea. — Nu vezi că glumesc, Indi? — Portocala are o aromă tinerească și veselă, două calități care-ți lipsesc, Ryan. Reiki e o metodă atât de puternică, încât practicanții de nivelul doi o pot face de la distanță, fără să-și vadă pacientul, dar pentru asta ar trebui să studiez douăzeci de ani în Japonia. — Nici să nu încerci, fără tine ar fi o afacere proastă. — Să vindeci nu e o afacere! — Din ceva trebuie să trăiești. Câștigi mai puțin decât colegele tale de la Clinica Holistică: știi cât costă o ședință de acupunctură cu Yumiko, de exemplu? — Nu știu și nu e treaba mea. — Află că aproape dublu decât ceri tu. Lasă-mă să-ți dau mai mult, a insistat Miller. — Aș prefera să nu-mi plătești deloc, pentru că suntem prieteni, dar atunci precis că n-ai mai veni. Tu nu poți datora nimănui nimic, orgoliul e păcatul tău. — Și ți-ar fi dor de mine? — Nu, pentru că am continua să ne vedem în alte locuri, ca și până acum, dar ție ți-ar fi dor de mine. Recunoaște că tratamentele mele te ajută. Adu-ți aminte ce dureri aveai când ai venit prima dată. Săptămâna care vine îți fac o ședință de magneți. — Dar și de masaj, sper, ai mâini de înger. — Bine, fie și masaj. Și îmbracă-te odată, omule, că așteaptă și alt client. — Nu ți se pare ciudat că toți clienții tăi sunt bărbați? a întrebat Miller coborând de pe masă. — Nu sunt numai bărbați, am și femei, copii și un caniș cu reumatism. Miller era convins că, dacă restul clientelei masculine era ca el, precis că plătea mai curând ca să se afle aproape de Indiana decât pentru că avea încredere în improbabilele metode curative. Căci el de asta venise prima dată la cabinetul 8 și i-o și mărturisise femeii la cea de a treia ședință, ca să evite orice neînțelegere și pentru că atracția inițială lăsase locul unei simpatii respectuoase. Ea pufnise în râs, nu era chiar o noutate pentru ea, și îi spusese că după două sau trei săptămâni, când avea să constate rezultatele, avea să-și schimbe părerea. Ryan a făcut pariu pe o cină la restaurantul său preferat: „Dacă mă vindeci, plătesc eu, dacă nu, plătești tu”, i-a zis, așteptând să o vadă într-un decor mai propice conversației decât cămăruțele acelea vegheate de omniscienta Shakti. Se cunoscuseră în 2009, pe o alee șerpuită a parcului de stat Samuel P. Taylor, printre copaci milenari înalți de o sută de metri. Indiana traversase golful San Francisco cu vaporașul, cu bicicleta la bord, iar odată ajunsă în comitatul Marin pedalase câțiva kilometri până în acest parc ca să se antreneze pentru o cursă ciclistă pe etape până la Los Angeles, care urma să aibă loc peste câteva săptămâni. În principiu, sportul i se părea o activitate inutilă, a se menține în formă nu era o prioritate pentru ea, dar era vorba de o campanie anti-SIDA la care fiică-sa, Amanda, se hotărâse să ia parte și nu putea s-o lase singură. Se oprise să bea apă din sticlă, cu un picior pe pământ și fără să se dea jos de pe bicicletă, când Ryan Miller a trecut alergând pe lângă ea, cu Atila în lesă. N-a văzut câinele decât în ultima clipă și, de frică, a căzut cu bicicletă cu tot. Cerându-i mii de scuze, Miller a ajutat-o să se ridice și s-a apucat să îndrepte roata strâmbată, în timp ce ea se scutura de praf, interesată mai curând de Atila decât de propriile vânătăi, căci în viața ei nu mai văzuse un animal așa de urât: plin de cicatrice și rosături, cu un bot din care lipseau mai mulți dinți, dar din care răsăreau doi colți metalici stil Dracula, cu o ureche ciumpăvită, retezată parcă cu foarfeca. L-a scărpinat pe cap cuprinsă de milă și a dat să-l pupe, dar Miller a oprit-o brusc. — Nu! Nu-ți apropia fața de el, Atila e câine de război. — Ce rasă e? — Malinois belgian cu pedigri. În condiții normale e mai bun și mai puternic decât un ciobănesc german, cu avantajul suplimentar că are spatele drept și că nu suferă de afecțiuni ale trenului posterior. — Și ce-a pățit bietul de el? — A supraviețuit exploziei unei mine, a lămurit-o Miller, în timp ce uda o batistă în apa rece a pârâului, unde cu o săptămână în urmă văzuse somoni luptând împotriva curentului în anevoiosul lor drum către locul unde aveau să-și depună icrele.

Zarité La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele, Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile. Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare, zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită. Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei, forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale, devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc, tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas. În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile melancolice ale clavecinului ei. Luni şi marţi preda ore fetelor de culoare, restul săptămânii preda în conacele marilor albi, les grands blancs, unde domnişoarele aveau instrumentele lor, doar nu era să cânte la cele atinse de mulatre. Am învăţat să curăţ clapele cu suc de lămâie, dar nici gând să cânt, madame nu-mi dădea voie. Zău dacă aveam nevoie. Honoré era în stare să facă muzică bătând într-o cratiţă, sub mâinile lui orice lucru prindea ritm, melodie şi glas; purta sunetele în trup, le adusese din Dahomey. Jucăria mea era o tărtăcuţă goală pe care o făceam să sune. Apoi m-a învăţat să mângâi tobele, uşurel. Şi asta chiar de la început, când mă purta în braţe şi mă lua cu el la dans şi la ceremoniile voodoo, unde el dădea ritmul la toba principală pentru ca ceilalţi să-l urmeze. Aşa mi-amintesc. Honoré părea foarte bătrân pentru că îi înţepeniseră oasele, deşi pe atunci n-avea mai mulţi ani decât am eu acum. Bea rachiu de melasă, tafia, ca să se poată mişca fără durere, dar nu atât băutura tare, cât muzica era leacul. Vaietele lui se transformau în râs când bătea tobele. Abia reuşea să cureţe cartofii pentru masa stăpânei cu degetele lui strâmbe, dar la bătutul tobei era neobosit, iar când era vorba de dans, nimeni nu-şi ridica genunchii mai sus decât el, nu scutura din cap mai tare şi nici nu dădea din fund cu mai multă plăcere. Încă nu mergeam pe atunci, dar el mă punea să dansez stând în fund, iar după ce-am început să mă ţin pe picioare, mă îmbia să mă pierd în muzică la fel ca într-un vis. „Dansează, Zarité, dansează, căci sclavul care dansează e liber… cât timp dansează. ” Şi am dansat mereu.   PARTEA ÎNTÂI Saint-Domingue, 1770-1793   Răul spaniol Toulouse Valmorain a ajuns la Saint-Domingue în 1770, chiar în anul în care delfinul Franţei se căsătorea cu arhiducesa austriacă Maria Antoaneta. Înainte de a lua drumul coloniei, când încă nu bănuia că soarta avea să-i joace o festă şi va sfârşi îngropat printre plantaţiile de trestie din Antile, fusese invitat la Versailles la un bal în onoarea proaspetei delfine, o fetişcană blondă de paisprezece ani, pe care protocolul rigid de la curtea franceză o făcea să caşte pe ascuns. Dar toate astea rămăseseră în urmă. Saint-Domingue era altă lume. Junele Valmorain avea doar o idee vagă despre locul în care tatăl său câştiga de bine, de rău pâinea familiei pe care avea ambiţia s-o transforme într-o mare avere. Citise undeva că băştinaşii insulei, arahuacii, o numiseră Haiti înainte de venirea conchistadorilor care-i schimbaseră numele în La Española şi lichidaseră populaţia indigenă. În mai puţin de cincizeci de ani nu mai rămăsese nici sămânţă de arahuac: pieriseră cu toţii, victime ale sclaviei, ale bolilor europene şi sinuciderilor. Fusese o rasă cu piele roşiatică, păr negru şi gros, deosebit de demnă şi atât de timidă, încât un singur spaniol putea înfrânge zece oameni cu mâna goală. Vieţuiau în comunităţi poligame şi cultivau pământul cu grijă ca să nu-l secătuiască: porumb, batate, dovleci, arahide, ardei, cartofi şi manioc. La fel ca apa şi cerul, nici pământul nu avusese stăpân până la venirea străinilor care îl luaseră în stăpânire şi se apucaseră să cultive cu munca forţată a arahuacilor nişte plante nemaivăzute. Atunci a început şi obiceiul de a ucide fiinţele lipsite de apărare asmuţind câinii asupra lor. Iar când au terminat cu indigenii, au importat sclavi din Africa şi albi din Europa: puşcăriaşi, orfani, prostituate şi răzvrătiţi. La sfârşitul anilor 1600, Spania a cedat partea de vest a insulei Franţei, care i-a dat numele Saint-Domingue; avea să ajungă colonia cea mai bogată de pe lume. La sosirea lui Toulouse Valmorain, o treime din exporturile de zahăr ale Franţei, cafea, tutun, bumbac, indigo şi cacao provenea din insulă. Sclavi albi nu mai existau, dar erau sute de mii de negri. Cultura cea mai grea era cea de trestie de zahăr, aurul dulce al coloniei; să tai trestia, să o toci şi să o transformi în sirop era o muncă pentru animale, nu pentru oameni, aşa spuneau plantatorii. Valmorain abia împlinise douăzeci de ani când o misivă urgentă a agentului comercial al tatălui său l-a chemat în colonie. A debarcat îmbrăcat după ultima modă: manşete de dantelă, perucă pudrată şi pantofi cu toc, convins în plus că cele citite în cărţile exploratorilor aveau să-i fie de ajuns pentru a-şi asista tatăl preţ de câteva săptămâni. Venise cu un valet, la fel de ţanţoş ca şi el, şi cu mai multe cufere cu haine şi cărţi. Se considera om de litere şi visa să se dedice ştiinţei după întoarcerea în Franţa. Îi admira pe filosofi şi pe enciclopediştii care în ultimele decenii avuseseră ecou în Europa şi le împărtăşea o serie de idei liberale: Contractul social al lui Rousseau fusese cartea sa de căpătâi la optsprezece ani. Abia ajuns, după o călătorie gata-gata să se termine tragic din cauza unui uragan din Caraibe, a avut prima surpriză neplăcută: tatăl nu-l aştepta în port. L-a primit un agent, un evreu amabil, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, care l-a pus la curent cu precauţiile necesare în timpul deplasării pe insulă, i-a făcut rost de cai, de doi catâri pentru bagaje, de o călăuză şi de un jandarm care să-l însoţească până la habitation Saint-Lazare. Tânărul nu plecase niciodată din Franţa până atunci şi nu luase mai deloc în seamă poveştile – cam plicticoase – spuse de taică-său în timpul rarelor vizite acasă la Paris. Nici nu-i trecuse prin minte că avea să ajungă pe plantaţie; acordul tacit era ca tatăl să consolideze averea pe insulă, iar fiul să aibă grijă de mamă şi de surori şi să vadă de afacerile din Franţa. Scrisoarea primită vorbea de nişte probleme de sănătate; s-a gândit la o febră trecătoare, dar la Saint-Lazare, după o zi călare printr-o natură lacomă şi ostilă, şi-a dat seama că tatăl său era pe moarte. Cauza nu era malaria, cum credea el, ci sifilisul, care făcea ravagii printre albi, negri şi mulatri. Boala era în ultima fază, omul ajunsese aproape invalid, era plin de pustule, i se mişcau dinţii şi avea minţile duse. Leacurile danteşti de luare de sânge, mercur şi cauterizare a penisului cu un fier înroşit în foc nu ajutau la nimic, dar continua să le suporte. Abia făcuse cincizeci de ani, dar devenise un moş care dădea porunci aiurea, era incontinent şi îşi făcea veacul într-un hamac alături de două fătuce negre abia ajunse la pubertate. În timp ce sclavii desfăceau bagajele sub ordinele valetului, un filfizon care suportase cu greu drumul pe mare şi era îngrozit de condiţiile primitive ale locului, Toulouse Valmorain a ieşit să exploreze întinsa proprietate. Habar n-avea cum se cultivă trestia de zahăr, dar nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că sclavii erau famelici şi plantaţia rezista doar pentru că lumea consuma zahăr cu o voracitate crescândă. În registrele contabile a descoperit şi explicaţia proastei situaţii financiare a tatălui, care nu-şi mai putea ţine familia pariziană în fastul corespunzător poziţiei pe care o ocupa. Producţia era jalnică şi sclavii picau precum muştele; era limpede că vătafii furau pe rupte, profitând de starea deplorabilă a stăpânului. Şi-a blestemat soarta şi a hotărât să se apuce de treabă, un lucru pe care niciun tânăr din mediul său nu şi-l propunea vreodată: munca era pentru alt fel de oameni. A început prin a face rost de un împrumut consistent graţie sprijinului agentului comercial, care avea relaţii cu bancherii, apoi i-a trimis pe commandeurs la plantaţie, să lucreze cot la cot cu cei pe care îi exploataseră la sânge, înlocuind vătafii cu alţii, mai puţin ticăloşi, a diminuat pedepsele şi a angajat un veterinar, care a stat două luni la Saint-Lazare, încercând să pună negrii cât de cât pe picioare. Însă veterinarul nu l-a putut salva pe valet, care s-a prăpădit în nici treizeci şi opt de ore de o diaree fulminantă. Valmorain a mai constatat că sclavii tatălui său rezistau pe plantaţie în medie optsprezece luni înainte să evadeze sau să moară de epuizare, mult mai puţin decât pe alte plantaţii. Femeile trăiau mai mult decât bărbaţii, dar aveau un randament mai scăzut şi aveau şi prostul obicei de a rămâne borţoase. Foarte puţini copii supravieţuiau, drept care plantatorii socotiseră că fertilitatea negrilor era atât de scăzută încât nu era rentabilă. Tânărul Valmorain făcuse toate aceste schimbări în mod automat şi în grabă, cu gândul să plece cât mai curând, dar după moartea tatălui, câteva luni mai târziu, şi-a dat seama că era prins. Nu într-atât cât să-şi sfârşească zilele în colonia potopită de ţânţari, dar dacă pleca prea curând risca să piardă plantaţia, deci şi câştigurile şi poziţia socială a familiei sale din Franţa. N-a încercat să se împrietenească cu ceilalţi colonişti. Les grands blancs, proprietarii celorlalte plantaţii, vedeau în el un înfumurat care n-avea să facă mulţi purici pe insulă; mare le-a fost mirarea să-l vadă cu cizmele înnoroiate şi pârlit de soare. Antipatia era reciprocă. Pentru Valmorain, franţujii ăştia transplantaţi în Antile erau nişte mitocani, exact contrariul societăţii frecventate de el, în care la mare preţ erau ideile, ştiinţa şi artele şi nimeni nu aducea vorba de bani sau sclavi. Din „epoca raţiunii” de la Paris se înfundase într-o lume primitivă şi violentă în care morţii şi viii mergeau ţinându-se de mână. Nu se împrietenise nici cu les petits blancs, a căror unică avere era culoarea pielii, nişte amărâţi otrăviţi de invidie şi cleveteală, cum obişnuia el să spună. Veneau din cele patru zări şi era imposibil să le verifici puritatea sângelui sau trecutul. În cazul cel mai fericit erau negustori, meşteşugari, clerici lipsiţi de sfinţenie, marinari, militari şi mici funcţionari, dar se găseau şi destui răufăcători, peşti, criminali şi braconieri care-şi ascundeau ticăloşiile prin toate colţurile Caraibelor. Cu ăştia nu avea de-a face. Printre mulatrii liberi – les affranchis – existau peste şaizeci de categorii în funcţie de procentul de sânge alb, care determina rangul social. Valmorain n-a reuşit niciodată să deosebească nuanţele sau să înveţe numele fiecărei combinaţii între două rase. Aceşti affranchis erau lipsiţi de putere politică, însă mânuiau destui bani, de aceea albii săraci îi urau. Unii făceau trafic ilegal, de la contrabandă la prostituţie, dar alţii îşi făcuseră educaţia în Franţa şi aveau averi, pământuri şi sclavi. Dincolo de subtilităţile de culoare, mulatrii erau uniţi prin năzuinţa comună de a trece drept albi şi prin dispreţul visceral pentru negri. Sclavii, al căror număr îl întrecea de zece ori pe acela al albilor şi al mulatrilor la un loc, nu contau defel, nici la recensământul populaţiei, nici în sufletul coloniştilor.

Capitolul unu Europa, 1500-1537       Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraş Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a naşterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea şi groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, aşa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în şir miros de migdale amare, dar parcă poţi să ştii. Regina Juana, încă tânără şi frumoasă, a bătut Castilia mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul şi deschizându-l adesea ca să-şi sărute bărbatul pe gură, cu speranţa că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puţea. Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar şaptezeci de ierni şi că până la Crăciun am să mor. Aş putea să vă spun că data morţii mele mi-a fost ghicită de o ţigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărţi şi care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Ţiganca mi-a prezis doar o viaţă lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunţă că se apropie sfârşitul. Am ştiut mereu că voi muri bătrână, împăcată şi în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. „Ai să mori de bătrâneţe, coniţă, fii pe pace”, mă liniştea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtaţi pe care-l simţeam în piept mă trântea la pământ. Am uitat numele quechua al Catalinei şi acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea şi veridicitatea profeţiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incaşilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania şi a sfârşit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului graţie ambiţiei şi nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiţiei şi totul e amestecat: sfinţi şi păcătoşi, albi, negri, mulatri, indieni, metişi, nobili şi slugi. Oricine se poate trezi în lanţuri şi însemnat cu fierul roşu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă şi tot nu m-am obişnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aş fi rămas în satul în care m-am născut, aş fi acum o babă săracă şi oarbă de atâta brodat la lumina unei feştile. Aş fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea şi întemeietoarea Regatului Chile. Vă spuneam că am cel puţin şaptezeci de ani bine trăiţi, însă sufletul şi inima, încă neieşite din clocotele tinereţii, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, şi n-o recunosc pe bunicuţa asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-şi râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliţi care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură şi pătimaşă care dormea în braţele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reuşesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură şi sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belşug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înţepenit oasele şi mi s-a înceţoşat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aş putea să aştern aceste rânduri. Am vrut să-l însoţesc pe Rodrigo – Dumnezeu să-l odihnească – în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie. „Eşti cam bătrână pentru aşa ceva, Inés”, a râs atunci. „La fel de bătrână ca tine”, am zis eu, deşi nu era chiar aşa, el era cu câţiva ani mai tânăr. Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărţit fără lacrimi, convinşi c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Ştiam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deşi el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinţi şi doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la faţă şi cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile şi rugăciunile mele nu reuşiseră s-o vindece; avea să-şi împlinească dorinţa de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moş în patul lui. Doream să fiu de faţă ca să-i ţin capul în clipa supremă şi să-i mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viaţă împreună. — Priveşte, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munţilor. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Aşa cum obligaţia mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moşie şi de sufletele ce sălăşluiesc pe ea. Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soţie supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, aşa cum se procedase şi cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoşeze pe vrăjmaşi. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia şi cu numele meu pe buze, însă nu şi-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii şi a oboselii luptelor. „Te-am iubit din prima clipă şi-am să te iubesc veşnic, Inés”, mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă şi să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său. A murit în casa asta, în braţele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceaţă, dar de neconfundat, aşa cum văd literele astea pe hârtie, şi-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuţi să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, şi cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorşi, să-l aşezăm în jilţul preferat, cu coiful şi sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii şi să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mişcase de lângă el şi aştepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în braţele ei mămoase şi-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat şi l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă. Nu i-am putut îndeplini dorinţa de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit şi mai respectat din Chile. Oraşul Santiago a ieşit în păr să-l plângă, iar din alte oraşe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere. Cu ani în urmă poporul ieşise cu flori şi salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului şi unde, nu peste multă vreme, voi odihni şi eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să ţină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oşti, cuceritor şi de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.

PARTEA ÎNTÂI 1843-l848   Valparaíso   Fiecare se naşte cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun şi memorie bună. Primul i-a folosit ca să-şi câştige existenţa, şi al doilea ca să şi-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximaţie a astrologilor. Ceea ce se uită e ca şi cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obişnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înţeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă şi întunecată, plină de cutii, butoaie şi saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieţi întregi. Trează, nu era uşor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, aşa cum o învăţase Mama Fresia în dulcile nopţi ale copilăriei, când contururile realităţii erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine ştiut şi se întorcea cu multă precauţie, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă aşa cum au alţii în cifre şi atâta îşi exersase arta de a-şi aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn. — E imposibil să-ţi aminteşti asta, Eliza. Nou-născuţii sunt ca pisicile, nu au sentimente şi nici memorie, susţinea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta. Totuşi, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului şi cu şuviţe desprinse din coc şi bătute de vânt, se întipărise în memoria Elizei şi n-a putut accepta niciodată cealaltă explicaţie asupra originii ei.  — Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înţelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coşuleţ la uşa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur ştia ce inimă bună are fratele meu Jeremy şi a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil şi mi-ai ajuns în braţe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinţei protestante şi limbii engleze. — Englezoaică, tu? Fată, să nu-ţi faci iluzii, ai păr de indiancă, aşa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei. Naşterea Elizei era un subiect interzis în casă şi fata s-a obişnuit cu misterul. Acesta, ca şi alte subiecte delicate, nu se pomenea de faţă cu Rose şi Jeremy Sommers, dar se comenta pe şoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menţinut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coşul găsit la uşă biroului era făcut din răchita cea mai fină şi căptuşit cu batist, cămaşa îi era brodată cu împunsături ca de albină şi cearşafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganţă nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat şase monezi de aur legate într-o batistă de mătase şi un bilet scris în engleză care explica faptul că fetiţa, deşi nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul şi biletul au dispărut în mod convenabil şi din naşterea ei n-a rămas nici urmă. Totuşi, explicaţia Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând uşa într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, au găsit un bebeluş de sex feminin în pielea goală într-o cutie. — Cât despre păturica de vizon şi monedele de aur, nici gând. Eram de faţă şi-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îţi puseseră, şi erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roşie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ţi face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prinţesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum, stăpânii ar fi aruncat coşul la gunoi, susţinea femeia. Cel puţin erau cu toţii de acord că fetiţa intrase în viaţa lor pe 15 martie 1832, la un an şi jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data naşterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicţii, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obişnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulţilor ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputinţă să-şi imagineze propria sa viaţă separată de lungul şir al strămoşilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice şi mentale, dar îi lăsaseră moştenire şi karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligaţia să le onoreze cu rugăciuni zilnice şi să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veşminte de fantome ca să-şi ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtaţi şi venerabili stră-străbunici morţi de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ţinea fireşte la povestea coşuleţului elegant, niciun om în toate minţile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe, dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar îşi aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenţei ei, care nu era de cearşafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească şi tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră. Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinţei părinţilor ei adoptivi. Căţărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesităţile terenului, climei şi vieţii din Chile impuseseră modificări substanţiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curţii apăruseră ca nişte tumori organice mai multe magazii fără ferestre şi cu uşi de închisoare, în care Jeremy Sommers îşi încuia marfa cea mai de preţ a companiei şi care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare. — Asta e o ţară de hoţi, nicăieri în lume compania nu cheltuieşte atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfaşi este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcaţi în curte. De atâta stat la fereastră ca să privească marea şi să numere corăbiile şi balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranţa unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămăşiţele unei bărci distruse, o învelise în haina lui şi o lăsase în faţa celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie şi un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deşert umed presărat cu sirene şi peşti în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy şi Rose, care navigase pe toate mările lumii şi descria cu însufleţire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaş, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunţe catastrofa când totul s-a sfârşit şi lumea e sub dărâmături. La apariţia fetiţei, Jeremy Sommers avea treizeci de ani şi începea să-şi facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale şi bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână şi cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacţii, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viaţa însăşi. Reuşise cu sacrificii să aibă o poziţie sigură în depărtatul port Valparaíso, aşa că ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui bine organizată era o făptură abia născută care să-i dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voinţa i-a slăbit. Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilităţile de a face o căsnicie reuşită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, îşi făcuse socotelile şi decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independenţă pe care nu ar fi avut-o cu un soţ. Se împăcase cu viaţa şi nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-şi îndeplineşte rolul de mamă şi soţie îi cresc mustăţi, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii şi ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exerciţiul disciplinat al imaginaţiei. Câteodată visa că pereţii camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală şi despletită ca o lunatică, dădea naştere unei salamandre. Se deştepta ţipând şi toată ziua era dezorientată şi nu putea să scape de coşmar. Jeremy o observa făcându-şi griji pentru nervii ei şi învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deşi nu putea să-şi înfrâneze oarece satisfacţie egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezenţa lui Rose rezolva problemele domestice şi sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită şi solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament şi cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza şi Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ţine pe fată la distanţă, începând cu momentul în care i s-a dat un nume. — O va chema Eliza, ca pe mama noastră, şi va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o şi a învelit-o în propria ei mantilă. — În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea? — De asta am eu grijă. Lumea o să spună că eşti un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aş face fără un frate ca tine? răspunse, conştientă de spaima fratelui ei în prezenţa celei mai slabe umbre de sentimentalism. Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze şi cu asta, aşa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui şi să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a cosuleţului luxos lăsat de mâini anonime în faţa biroului Companiei Britanice de Import-Export şi nimeni nu a înghiţit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greşit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană şi talia subţirică sfida legile anatomiei, şi-au spus că bebeluşul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă şi de aceea îl creşteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu şi-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraţionalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reuşit să-l cucerească. Deşi nu recunoştea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se aşeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecţiune, el înţepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.

Şi atunci i-a spus Şeherezadei: „ Surioară, Allah să te călăuzească, spune-ne o poveste ca să netreacă noaptea mai uşor... O mie şi una de nopţi     1 Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărţi pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate şi am crescut printre mobile vechi, cărţi în latină şi mumii umane, dar asta n-a reuşit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei. Tatăl meu, un indian cu ochi chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure şi nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor şi lumina i se părea ceva indecent. Consuelo, maică-mea, îşi petrecuse copilăria într-o regiune vrăjită, unde secole de-a rândul aventurierii căutaseră oraşul din aur curat pe care-l văzuseră conchistadorii atunci când s-au aplecat peste prăpastia propriei lor ambiţii. A rămas marcată de peisajul acela şi a făcut cumva ca să-mi transmită şi mie ceva din această amintire. Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu ştia să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi şi rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce. Spălând-o, au constatat neîndoielnic că era fată, ceea ce i-a cam pus în dificultate, dar acum era acolo şi nu era cazul s-o arunce în râu, drept care i-au acoperit ruşinea cu o cârpă, i-au picurat nişte lămâie în ochi ca să-i vindece infecţia care îi ţinea pleoapele lipite şi-au botezat-o cu primul prenume feminin care le-a trecut prin minte. S-au apucat s-o educe fără să se întrebe prea mult despre originea ei şi fără multe nazuri, convinşi că dacă Pronia Cerească o ţinuse în viaţă până când au găsit-o ei, precis că avea să vegheze şi la integritatea ei fizică şi spirituală, sau, în cazul cel mai rău, avea s-o ducă la cer împreună cu alţi nevinovaţi. Consuelo a crescut fără un loc fix în ierarhia strictă a Misiunii. Nu era propriu-zis o servitoare, nu era nici de rangul indienilor de la şcoală, iar când a întrebat care din preoţi era tatăl ei a primit o scatoalcă pentru insolenţă. Mie mi-a spus că fusese abandonată pe o barcă în derivă de către un navigator olandez, dar precis că asta e o legendă pe care a inventat-o mai târziu ca să scape de întrebările mele. Cred că de fapt habar n-avea de părinţii ei şi de felul în care apăruse acolo. Misiunea era o mică oază în mijlocul vegetaţiei voluptuoase care creşte în hăţişuri suprapuse şi dese, de la malul apei şi până la poalele monumentalelor turnuri geologice care se înalţă spre cer ca nişte greşeli ale Domnului. Acolo timpul s-a răsucit şi distanţele înşală ochiul, făcându-i pe călători să umble în cerc. Aerul e umed şi dens, miroase uneori a flori şi iarbă, a sudoare de om şi a răsuflare de animal. Căldura e copleşitoare, nu bate pic de briză răcoroasă, de se coc pietrele şi fierbe sângele în vene. Pe înserat, cerul se umple de ţânţari fosforescenţi a căror pişcătură produce coşmaruri interminabile, noaptea poţi auzi limpede murmurul păsărilor, ţipetele maimuţelor şi tunetul depărtat al cascadelor care se formează în munţii înalţi şi se prăvălesc cu zgomot de război. Clădirea modestă din paie şi pământ, cu un turnuleţ din bârne încrucişate şi un clopot care chema la slujbă, stătea, ca şi celelalte colibe, pe piloţi îngropaţi în mâlul unui râu cu ape opalescente ale cărui maluri se pierd în reverberaţia luminii. Locuinţele păreau a pluti în derivă printre canoe silenţioase, gunoaie, leşuri de câini şi şobolani, inexplicabile flori albe. Pe Consuelo o vedeai de departe, o distingeai după pletele roşcate ca o pată de foc în verdele etern al naturii. Tovarăşii ei de joacă erau nişte pui de indian cu pântece proeminente, un papagal obraznic care recita Tatăl Nostru intercalat cu măscări şi un maimuţoi priponit cu un lanţ de piciorul mesei, căruia îi dădea din când în când drumul ca să se ducă în pădure să-şi găsească perechea, dar care se întorcea negreşit şi se scărpina de purici în acelaşi loc. Pe atunci veneau deja acolo protestanţii care împărţeau biblii, predicau împotriva Vaticanului şi cărau după ei, pe ploaie sau arşiţă, în căruţă, pianele în sunetele cărora voiau să-i facă să cânte în ceremonii publice pe convertiţi. întrecerea asta le cerea preoţilor catolici toată atenţia şi dăruirea, drept care n-aveau timp să se ocupe de Consuelo, care a supravieţuit arsă de soare, prost hrănită cu yucca şi peşte, infestată de paraziţi, pişcată de ţânţari şi liberă ca o pasăre. In afară de mâna de ajutor pe care o dădea la treburile casnice şi de orele în care asista la slujbe şi la clasele de lectură, aritmetică şi catehism, nu avea alte obligaţii umbla în legea ei mirosind florile şi alergând după jivine, umplându-şi mintea cu imagini, culori şi gusturi, cu poveşti aduse de la graniţă şi mituri venite pe apele râului. Avea doisprezece ani când l-a cunoscut pe omul cu găini, un portughez pârjolit de traiul sub cerul liber, aspru şi uscat pe dinafară, dar plin de râsete pe dinăuntru. Orătăniile lui mergeau peste tot şi înghiţeau tot ce strălucea în calea lor, după care stăpânul le spinteca guşa cu cuţitul şi aduna câteva grăunţe de aur, insuficiente ca să se îmbogăţească, dar destul ca să-şi hrănească mai departe iluziile. într-o dimineaţă, portughezul a văzut-o pe fetiţa cu piele albă şi un incendiu în cap, cu fusta sumeasă şi picioarele vârâte în mlaştină şi s-a crezut pradă unei crize de friguri intermitente. A scos un şuierat de mirare care a răsunat ca o comandă menită să pună un cal în mişcare. Zgomotul a străbătut aerul, ea a ridicat capul, privirile lor s-au întâlnit şi amândoi au zâmbit în acelaşi fel. începând din ziua aceea s-au văzut des, el ca s-o contemple uluit, ea ca să înveţe cântece din Portugalia. — Mergem să adunăm aur, i-a zis el într-o zi. S-au afundat în pădure până n-au mai văzut clopotniţa Misiunii, pe cărări pe care le ştia doar el. Toată ziua au căutat găinile, chemându-le cu cucuriguri cocoşeşti şi prinzându-le din zbor printre crengi. In timp ce ea le ţinea între genunchi, el le spinteca guşa cu o tăietură precisă şi-şi vâra degetele înăuntru ca să scoată pepitele. Cele care au scăpat cu viaţă au fost cusute la loc cu ac şi aţă ca să slujească pe mai departe, celelalte au fost aruncate într-un sac pentru a fi vândute în sat sau pentru a fi mâncate, iar penele le-au pus pe foc, pentru că aduceau ghinion şi puteau răspândi ţâfna. Pe înserat, Consuelo s-a întors ciufulită, mulţumită şi plină de sânge. Şi-a luat rămas-bun de la prietenul ei, s-a căţărat pe scara care ducea la terasă şi-a dat cu nasul de sandalele puturoase ale celor doi călugări din Extremadura care o aşteptau cu braţele încrucişate şi mutre extrem de scârbite. — E timpul să pleci la oraş, i-au spus. Degeaba a protestat. Nu i-au dat voie să-şi ia cu ea maimuţoiul şi papagalul, doi companioni deloc potriviţi pentru viaţa cea nouă care o aştepta. Au dus-o împreună cu cinci fete indigene, legate toate de glezne ca să nu sară din pirogă şi să se facă nevăzute pe râu. Portughezul şi-a luat la revedere de la Consuelo de departe, cu o privire lungă, lăsându-i ca amintire o bucăţică de aur de forma unei măsele, găurită şi prinsă de un şnur. Avea s-o poarte la gât aproape toată viaţa, până să-l găsească pe cel căruia să i-o dăruiască în chip de zălog de dragoste. Aşa a văzut-o pentru ultima oară: purtând şorţul de percal decolorat şi o pălărie de paie care îi cădea peste urechi, desculţă şi tristă, făcându-i un gest de adio. Călătoria a început cu barca pe afluenţii fluviului care străbăteau un peisaj demenţial, apoi a continuat cu catârii traversând podişuri abrupte unde noaptea îţi îngheţau până şi gândurile, în fine cu camioanele de-a lungul câmpiilor umede, pădurilor de bananieri sălbatici şi ananaşi pitici, pe drumuri de sare şi nisip, numai că nimic din toate astea n-a mirat-o, căci cine a deschis ochii pe pământul cel mai halucinant din lume îşi pierde capacitatea de a mai fi uimit. Pe drum a plâns toate lacrimile din ea, nemaipăstrând nimic pentru vreo tristeţe de mai târziu. Odată plânsul epuizat, a închis gura, hotărâtă s-o mai deschidă de-acum înainte doar pentru răspunsuri indispensabile. Au ajuns în capitală după câteva zile şi călugării le-au dus pe fătucile speriate la mănăstirea Măicuţelor Carităţii; o călugăriţă a deschis poarta de fier cu o cheie de temnicer şi le-a condus într-un patio vast şi umbros, înconjurat de coridoare şi cu o fântână îmbrăcată în faianţă colorată în mijloc, din care beau porumbei, sturzi şi colibri. Fete în uniforme cenuşii erau aşezate în cerc şi coseau plăpumi cu nişte ace curbate sau împleteau coşuri de răchită. — în rugăciune şi muncă veţi găsi alinare pentru păcatele voastre. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Mai mare e bucuria păstorului când găseşte oiţa rătăcită decât în faţa întregii turme. Cuvântul Domnului, lăudat fie numele Său, Amin cam aşa ceva a recitat măicuţa cu mâinile ascunse sub faldurile rasei. Consuelo n-a priceput nimic din peroraţia ei şi nici nu i-a dat atenţie, era extenuată şi copleşită de senzaţia de închis. Nu se găsise niciodată între ziduri: privind în sus şi văzând cerul redus la un patrulater a avut impresia că moare sufocată. Când au despărţit-o de tovarăşele ei de drum şi au dus-o la maica stareţă nu şi-a imaginat că motivul era culoarea pielii şi a ochilor. Măicuţele nu primiseră de mult o făptură ca ea, doar fete din rase amestecate, provenite din cartierele cele mai sărace sau indience aduse de misionari cu forţa. — Cine sunt părinţii tăi ?