Isabel Allende

 l. Rosa cea frumoasă Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetiţa Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante şi, mai târziu, când a rămas mută, scria şi lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului şi pentru a supravieţui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cuşcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente şi de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât şi lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ţinuta imperială a capului şi mărimea scheletului legendarul uriaş ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunţa prin nimic evenimentele pe care fetiţa le-a notat pentru a fi ţinute minte şi care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinţii erau acoperiţi cu cârpe negre, pe care măicuţele le scuturau de praf o dată pe an, scoţându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearşafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă aşteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reuşească să anuleze acest efect jalnic. Se înălţau ca nişte ameninţătoare colete întunecate în locul sfinţilor în mărime naturală, ale căror chipuri afişau aceeaşi expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele şi smaraldele de sticlă vopsită şi veşmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, şi asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioşi de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeţi, şiroind de sânge şi de lacrimi, ca un homosexual în suferinţă, şi ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, graţie penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greaţă. Era o săptămână lungă de penitenţă şi post, nu se jucau cărţi, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare şi, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristeţe şi castitate, deşi exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte uşoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeaţă, tortillas pufoase şi mari roţi de brânză aduse de la ţară, cu care familiile îşi aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucăţică de carne sau peşte, sub ameninţarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i ţintui pe păcătoşi în public şi cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele. — Tu, hoţule, care ai furat banii bisericii! ţipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în faţă. Tu, neruşinato, care te prostituezi pe chei! şi arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei şi făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt şi neştiind unde era cheiul. Căiţi-vă, păcătoşilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiţi! Faceţi penitenţă! Purtat de entuziasmul zelului său vocaţional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucţiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului şi flagelării, sub influenţa vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufleteşti printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioşii devotaţi lui îl urmau din parohie în parohie şi transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoşilor din iad, cărnurile sfâşiate de aparate de tortură ingenioase, focul veşnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine şi alte numeroase suplicii cu care îşi asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu. Chiar şi Satana era descris până în cele mai intime anomalii, cu accentul de Galicia al preotului, a cărui misiune pe lumea asta era să scuture conştiinţa indolenţilor creoli. Severo Del Valle era ateu şi mason, dar avea ambiţii politice şi nu-şi putea permite luxul de a lipsi de la slujba cea mai importantă din fiecare duminică şi din sărbătorile mari, trebuia să fie văzut de toată lumea. Soţia sa Nívea prefera să se înţeleagă cu Dumnezeu fără intermediari, avea o profundă neîncredere în sutane şi o plictiseau descrierile raiului, purgatoriului şi iadului, dar îşi însoţea bărbatul în ambiţiile lui parlamentare, sperând că, dacă el va ocupa un loc în Congres, ea va putea obţine dreptul de vot pentru femei, pentru care lupta de zece ani, fără ca multele sarcini să o fi descurajat. În acea Joie Mare, părintele Restrepo îşi adusese publicul la limitele rezistenţei cu viziunile lui apocaliptice şi Nívea începuse să simtă ameţeli. S-a întrebat dacă nu cumva iar era gravidă. Cu toate spălaturile cu oţet şi bureţii cu gheaţă, născuse cincisprezece copii, din care unsprezece trăiau, şi avea motive să creadă că ajunsese deja la o vârstă, căci fiica cea mică, Clara, avea de-acum zece ani. Părea că fertilitatea ei uimitoare se potolise în sfârşit. A încercat să pună starea de rău pe seama momentului în care părintele Restrepo, în predica lui, o arătase cu degetul pentru a se referi la fariseii care aveau pretenţia să legalizeze bastarzii şi căsătoria civilă, făcând ţăndări familia, patria, proprietatea şi Biserica, dând femeilor acelaşi rol ca al bărbaţilor, într-o sfidare clară a legii lui Dumnezu, care în privinţa asta era foarte exactă. Nívea şi Severo ocupau, împreună cu copiii lor, tot rândul al treilea. Clara stătea lângă maică-sa, care o strângea de mână nerăbdătoare atunci când discursul preotului întârzia prea mult pe păcatele cărnii, pentru că ştia că asta o făcea pe copilă să vizualizeze nişte aberaţii care depăşeau cu mult realitatea, după cum se vădea din întrebările pe care le punea şi la care nimeni nu ştia să-i răspundă. Clara era foarte precoce şi avea imaginaţia debordantă pe care au moştenit-o toate femeile din familie pe cale maternă. Temperatura urcase în biserică şi mirosul pătrunzător al lumânărilor, al tămâiei şi al mulţimii înghesuite o făceau pe Nívea să se simtă şi mai obosită. Îşi dorea ca ceremonia să se termine odată, să se întoarcă în casa ei răcoroasă, să se aşeze în coridorul cu iederă şi să se delecteze cu cana de lapte de migdale pe care Dădaca o prepara în zilele de sărbătoare. Şi-a privit copiii, cei mici dădeau semne de oboseală, ţepeni în hainele de duminică, cei mari începeau să nu mai fie atenţi. Şi-a oprit ochii pe Rosa, cea mai mare dintre fetele rămase în viaţă, şi, ca de fiecare dată, a rămas uimită. Frumuseţea ei stranie avea darul de a o tulbura chiar şi pe maică-sa, părea făcută dintr-un material diferit de cel al rasei umane. Nívea şi-a dat seama că nu ţinea de lumea asta încă dinainte de a o naşte, pentru că a zărit-o în vis, de aceea nu a fost surprinsă de strigătul pe care l-a scos moaşa când a văzut-o. La naştere Rosa era albă, netedă, fără zbârcituri, ca o păpuşă de porţelan, cu părul verde şi ochii galbeni, făptura cea mai frumoasă care se născuse pe pământ din timpurile păcatului originar, cum a spus moaşa închinându-se. De la prima baie, Dădaca i-a spălat părul cu o infuzie de muşeţel, care a avut darul de a potoli culoarea, dându-i o nuanţă de bronz vechi, şi o lăsa goală la soare, ca să i se întărească pielea, transparentă în zonele delicate de la pântece şi axile, unde se ghiceau venele şi textura secretă a muşchilor. Cu toate acestea, trucurile astea de ţigancă nu au fost suficiente şi în curând s-a răspândit vestea că li se născuse un înger. Nívea a sperat ca etapele ingrate ale creşterii să-i aducă fiică-sii niscaiva defecte, dar nu s-a întâmplat nimic, dimpotrivă, la optsprezece ani Rosa nu se îngrăşase şi nu-i ieşiseră coşuri, iar graţia ei marină era şi mai accentuată. Nuanţa pielii, cu suave reflexe albăstrii, şi a părului, lentoarea mişcărilor şi firea ei liniştită evocau o făptură a apei. Avea ceva de peşte şi dac-ar fi avut şi o coadă acoperită cu solzi, ar fi fost sirenă de-a binelea, dar picioarele ei o situau la limita imprecisă între fiinţă omenească şi făptură mitologică. Totuşi, fata avusese o viaţă aproape normală, avea un logodnic cu care urma să se mărite într-o bună zi, şi-atunci răspunderea pentru frumuseţea ei avea să treacă în alte mâini. Rosa şi-a înclinat capul şi o rază de soare s-a filtrat printre vitraliile gotice ale bisericii, învăluindu-i profilul într-un halou de lumină. Câteva persoane s-au întors ca s-o privească şi au şopocăit, cum se întâmpla adesea când o întâlneau, dar Rosa părea că nu-şi dă seama de nimic, era imună la îngâmfare şi în ziua aceea era şi mai absentă ca de obicei, îşi imagina alte animale pe care să le brodeze pe faţa ei de masă, jumătate păsări - jumătate mamifere, acoperite de pene strălucitoare şi prevăzute cu coarne şi copite, atât de grase şi cu aripi atât de scurte, încât sfidau legile biologiei şi ale aerodinamicii. Se gândea arareori la logodnicul ei Esteban Trueba, şi nu pentru că nu l-ar fi iubit, ci din cauza temperamentului ei uituc şi pentru că doi ani de absenţă înseamnă mult. El lucra la minele din nord. Îi scria metodic şi uneori Rosa îi răspundea, trimiţându-i versuri copiate şi flori desenate în tuş pe pergament. Prin intermediul acestei corespondenţe, pe care Nívea o viola în mod regulat, a aflat de spaimele şi necazurile meseriei de miner, ameninţată tot timpul de prăbuşiri, urmărind filoane care dispăreau, cerând credite în baza norocului viitor, încrezător în apariţia unui filon de aur miraculos care să-l facă să se îmbogăţească rapid şi să o ducă pe Rosa de braţ la altar, devenind astfel bărbatul cel mai fericit din univers, cum spunea mereu la sfârşitul scrisorilor. Dar Rosa nu era grăbită să se mărite, aproape că uitase singurul sărut pe care îl schimbaseră la despărţire şi nici măcar nu-şi amintea culoarea ochilor acestui logodnic tenace. Influenţată de lecturile romantice, romanele fiind singura ei lectură, îi plăcea să şi-l imagineze încălţat în cizme cu talpă de piele, cu pielea arsă de vânturile deşertului, scurmând pământul în căutarea unor comori ale piraţilor, dubloni spanioli şi bijuterii incaşe, şi degeaba îi spunea Nívea că bogăţiile minelor erau ascunse în pietre, căci Rosei i se părea imposibil ca Esteban Trueba să adune tone de bolovani în speranţa că, supuse unor nedrepte procese de cremaţie, ar scuipa vreun gram de aur. Între timp, îl aştepta fără a se plictisi, imperturbabilă în gigantica sarcină pe care şi-o impusese: să brodeze cea mai mare faţă de masă din lume. A început cu câini, pisici şi fluturi, dar foarte repede fantezia a pus stăpânire pe munca ei şi aşa a ieşit la iveală un paradis de animale imposibile, pe care acul le zămislea sub privirile neliniştite ale tatălui ei. Severo era de părere că venise vremea ca fiică-sa să se scuture de buimăceala asta şi să coboare cu picioarele pe pământ, să înveţe câteva treburi casnice şi să se pregătească pentru măritiş, dar Nívea nu-i împărtăşea această preocupare. Prefera să nu o chinuie pe fată cu exigenţe atât de terestre, presimţind că Rosa era o făptură celestă, că nu era făcută să dăinuie prea mult în comerţul grosolan al acestei lumi, drept care o lăsa în pace cu firele ei de broderie şi nu obiecta împotriva acelei zoologii coşmareşti. O balenă din corset s-a rupt şi i s-a înfipt în coastă. Nívea a simţit că se sufocă în rochia de catifea albastră, cu gulerul de dantelă prea înalt, mânecile prea strâmte şi talia atât de ajustată pe corp încât, după ce se dezbrăca, burta îi bolborosea jumătate de ceas până ce măruntaiele se reaşezau la locul lor. Discutase subiectul de multe ori cu prietenele ei sufragete şi ajunseseră la concluzia că atât timp cât femeile nu-şi vor scurta fustele şi părul şi nu vor renunţa la corsete, degeaba vor avea dreptul să studieze medicina sau să voteze că tot n-ar fi avut energie s-o facă, dar nici ea nu avea curajul să fie prima care să renunţe la modă. Şi-a dat seama că accentul de Galicia încetase să-i ciocănească creierii. Se găseau într-una din pauzele lungi pe care preotul, bun cunoscător al efectului unei tăceri incomode, le făcea în mod frecvent în predicile sale. Ochii lui arzători foloseau momentul pentru a-i ţintui pe credincioşi unul câte unul. Nívea a lăsat mâna Clarei şi a scos o batistă din mânecă pentru a se şterge de transpiraţia care i se scurgea pe gât. Tăcerea deveni grea, timpul părea că se oprise în biserică, dar nimeni nu îndrăznea să tuşească sau să-şi schimbe poziţia pentru a nu atrage atenţia părintelui Restrepo. Ultimele lui cuvinte încă vibrau printre coloane. În clipa aceea, cum avea să-şi amintească Nívea după mulţi ani, în mijlocul tensiunii şi tăcerii s-a auzit foarte limpede glasul micuţei Clara. — Pst, părinte Restrepo! Dacă povestea cu iadul e vrăjeală curată, mare plictiseală pe noi... Degetul arătător al iezuitului, care era deja în aer pentru a indica noi suplicii, a rămas suspendat ca un paratrăsnet deasupra capului său. Lumea a încetat să respire, iar cei care dormitau s-au trezit brusc. Soţii Del Valle au reacţionat primii, cuprinşi de panică şi văzându-i pe copii că încep să se agite nervoşi. Severo a priceput că trebuia să acţioneze înainte de a se dezlănţui râsul general sau vreun cataclism ceresc. Şi-a luat soţia de braţ şi pe Clara de ceafă şi a plecat cu paşi mari, târându-le după el, urmat de ceilalţi copii, care s-au bulucit spre uşă. Au apucat să iasă înainte ca preotul să poată invoca trăsnetul menit să-i transforme în stane de piatră, dar din prag i-au auzit glasul teribil, de arhanghel revoltat. — Îndrăcită! Înfumurată îndrăcită!

  PARTEA ÎNTÂI O altă primăvară  Numai dragostea cu înţelepciunea ei face atât de inocenţi. Violeta Parra     Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă şi încălzi oasele fragile ale bătrânilor, care ieşiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămas în pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoţi la aer curat de vreme ce ochii lui nu vedeau decât coşmarurile proprii şi urechile îi erau ferecate în faţa zarvei iscate de păsărele. Josefina Bianchi, actriţa, în rochia lungă de mătase în care în urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov şi cu o umbreluţă menită să-i apere tenul de porţelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curând aveau să fie potopite de flori şi bondari. — Bieţii băieţi, surâse octogenara, percepând tremurul uşor al florilor de nu-mă-uita şi ghicind acolo prezenţa adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret şi se ascundeau în vegetaţie ca să-i pândească paşii. Colonelul se deplasă cu câţiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-i suporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară şi a saluta drapelul naţional, ca în fiecare dimineaţă, îşi prinsese la piept medaliile din carton şi tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-o permitea, răcnea ordine soldaţilor şi le poruncea bătrâneilor tremurători să elibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiţi de infanteriştii care defilau mândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonic precum un vultur invizibil şi soldaţii luară poziţia de drepţi, încremeniţi, cu privirea înainte, tobele răsunară şi voci virile intonară imnul sacru pe care doar el îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcută  şi discretă aşa cum sunt îndeobşte aceste femei, înarmată cu un şervet cu care i-a şters balele care i se scurgeau pe la colţurile gurii şi îi udau cămaşa. A vrut să-i ofere o decoraţie sau s-o înalţe în grad, însă ea s-a întors şi l-a lăsat baltă, cu intenţiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă îşi mai murdăreşte izmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cine s-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduva cea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauza unei răni de glonţ care-i făcuse praf sistemul digestiv şi-o pironise definitiv într-un scaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea mai mică neatenţie îi şterpeleau agrafele şi panglicile, lumea asta e plină de hoţi şi ticăloşi. — Hoţii! Mi-au furat papucii! ţipă văduva. — Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingea la soare. Invalida a continuat să-şi ţipe acuzaţiile până a rămas fără aer şi-a fost nevoită să tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forţe ca să întindă un deget artritic către satirul care-şi deschidea prohabul pe furiş ca să le arate doamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepţia unei cucoane mărunţele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cu oarece tandreţe. Era amorezată de stăpânul ei şi seara lăsa uşa întredeschisă, doar-doar l-o face să se hotărască. — Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată îşi amintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cu monede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru care se petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că un marinar n-ar fi reuşit să-l ridice în spate. — Unde-mi sunt monedele de aur ? — Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului cu rotile. — Tu mi le-ai furat! O să chem poliţia! — Stai potolită, băbuţo, zise femeia fără să se tulbure.  Pe hemiplegie îl aşezaseră pe o bancă, cu un şal pe picioare, senin şi demn în ciuda obrazului diform, cu mâna inutilă în buzunar şi o pipă goală în cealaltă, cu eleganţa lui britanică dată de haina cu coatele întărite cu petice de piele. Aştepta poşta, de aceea cerea să stea în faţa porţii, ca să vadă când vine Irene şi să afle dintr-o privire dacă îi aducea o scrisoare. Lângă el stătea la soare un bătrân trist cu care nu vorbea, căci erau supăraţi, deşi uitaseră amândoi motivul certei. Din greşeală, uneori îşi adresau câte un cuvânt, dar fără a primi răspuns, mai mult din surzenie decât din ostilitate. La balconul de la etaj, unde buganvilea nu făcuse încă nici frunze şi nici flori, apăru Beatriz Alcântara de Beltrân. Purta nişte pantaloni din piele de căprioară verzui ca mazărea şi o bluză franţuzească de aceeaşi culoare, care se armonizau cu fardul de pe pleoape şi cu inelul de malachit, proaspătă şi liniştită datorită exerciţiilor orientale de relaxare după tensiunea şi visele de peste noapte, ţinând în mână un pahar de suc de fructe pentru digestie şi limpezirea tenului. Respiră adânc, remarcând aerul căldicel şi socotind zilele până la plecarea în concediu. Iarna fusese foarte aspră şi bronzul i se dusese. Aruncă o privire severă spre grădina înfrumuseţată de începutul primăverii, fără să vadă însă lumina pe pietrele zidului şi neluând în seamă mireasma de pământ umed. Iedera perenă supravieţuise ultimului îngheţ, ţiglele mai străluceau de roua nopţii, pavilionul pentru oaspeţi, cu stâlpi şi casetoane din lemn, părea decolorat şi trist. Casa trebuia zugrăvită, hotărî. Ii număra din ochi pe bătrâni şi cerceta cele mai mici detalii, ca să fie sigură că ordinele îi fuseseră respectate întocmai. Nu lipsea nimeni, cu excepţia nefericitului depresiv care rămânea în pat, mai mult mort de tristeţe decât viu. Cercetă de asemenea îngrijitoarele, observând şorţurile curate şi călcate, părul bine strâns şi papucii de cauciuc. Zâmbi mulţumită: totul funcţiona bine, sezonul ploilor cu tot alaiul său de epidemii trecuse fără să-i răpească nici un client. Cu un pic de noroc, avea venitul asigurat pe câteva  luni, căci chiar şi bolnavul acela ţintuit la pat putea trece cu bine vara. Din observatorul ei, Beatriz o zări pe fiică-sa Irene care tocmai intra în grădina azilului „Vrerea Domnului". Constată cu neplăcere că nu folosise poarta de acces lăturalnică, prin care se intra într-un patio privat, de unde ajungeai la scara ce ducea la etaj, unde locuiau. Construise special această intrare separată pentru a nu trece prin azilul de bătrâni atunci când pleca sau se întorcea acasă, pentru că decrepitudinea o deprima şi prefera s-o controleze de la distanţă. Fiică-sa, în schimb, nu scăpa nici o ocazie să-i viziteze pe bătrânii, de parcă s-ar fi simţit bine în compania lor. Părea că descoperise un limbaj special, în stare să învingă surzenia şi lipsa de memorie. Acum se plimba printre ei, împărţind dulciuri moi, din respect pentru protezele lor dentare. O văzu apropiindu-se de hemiplegie, arătându-i o scrisoare, ajutându-l s-o deschidă, căci singur n-o putea face, cu unica mână validă, şi aşezându-se alături de el, apoi şoptindu-i ceva la ureche. Pe urmă fata făcu câţiva paşi alături de celălalt domn în vârstă; deşi mama nu le putea auzi cuvintele din balcon, presupuse că vorbeau de fiul, nora şi nepoţelul său, singurul subiect care-l interesa. Pentru fiecare, Irene avea un surâs, o mângâiere şi câteva minute din timpul ei, în vreme ce sus, în balcon, Beatriz se gândea că niciodată n-avea s-o înţeleagă pe tânăra asta bizară cu care avea atât de puţine în comun. Deodată, moşul pervers se apropie de Irene şi-i puse ambele mâini pe sâni, pipăindu-i mai curând curios decât lasciv. Fata încremeni preţ de câteva clipe interminabile pentru maică-sa, până când o îngrijitoare văzu scena şi sosi în fuga mare să-l oprească. Dar Irene o împiedică cu un gest: — Lasă-l în pace. Nu face rău nimănui, zâmbi ea. Beatriz îşi abandonă postul de observaţie muşcându-şi buzele. Se duse în bucătărie, unde slujnica Rosa toca legumele pentru masa de prânz, pe jumătate absorbită de piesa de la radio. Era brunetă, cu un chip rotund, pieptoasă şi burtoasă, cu nişte coapse enorme. Era atât de grasă, că nu-şi  putea încrucişa picioarele şi nu era în stare să se scarpine pe spate. Cum te ştergi la fund, Rosa ? o întreba Irene când era mititică, minunându-se de matahala plină de bunătate care punea în fiecare an un kilogram în plus pe ea. Ce idei poţi să ai, fetiţă! Ştii doar cum se zice: grasă şi frumoasă, îi răspundea imperturbabil femeia, vorbind ca de obicei în proverbe. — îmi fac griji pentru Irene, spuse patroana, aşezându-se pe un taburet şi sorbind din sucul de fructe. Rosa nu spuse nimic, dar închise aparatul de radio, în semn că o invita să i se confeseze; Beatriz suspină: trebuie să stau de vorbă cu fiică-mea, nu ştiu în ce naiba s-a băgat, habar n-am cine sunt filfizonii ăia cu care umblă. De ce nu s-o duce la Club să joace tenis şi să cunoască tineri de teapa ei ? Zice că are de lucru şi face ce-i tună, jurnalismul mi s-a părut mereu o afacere suspectă, ceva potrivit pentru nişte nimeni în lume; dacă logodnicul ei ar şti ce face Irene n-ar accepta, căci viitoarea soţie a unui ofiţer din armată nu-şi poate permite asemenea lux, de câte ori nu i-am zis ? Şi să nu-mi spună nimeni că nu mai e la modă să-ţi păzeşti reputaţia, se schimbă vremurile, dar nici chiar aşa. Pe de altă parte, Rosa dragă, acum militarii fac parte din societatea cea mai bună, nu mai e ca înainte. M-am săturat de extravaganţele lui Irene, am atâtea pe cap, n-am o viaţă uşoară, doar tu ştii asta mai bine ca oricine. De când Eusebio s-a pierdut în ceaţă lăsându-mă cu conturile bancare blocate şi nişte cheltuieli demne de o ambasadă, trebuie să fac adevărate minuni ca să mă ţin pe linia de plutire; totul e greu, bătrânii ăştia sunt o povară, până la urmă cred că cheltuielile depăşesc beneficiile, e o luptă întreagă să-i faci să plătească, mai ales pe văduva asta afurisită care întârzie mereu cu plata. Afacerea nu s-a dovedit defel strălucită. Şi nici n-am inimă să umblu după fiică-mea s-o bat la cap să-şi dea cu cremă pe faţă şi să se îmbrace ca lumea ca să nu se sperie logodnicul de ea. E la vârsta la care se poate îngriji şi singură, nu crezi ? Uită-te la mine, dacă n-aş fi fost tenace, cum aş arăta oare ? Aş arăta  ca atâtea prietene de-ale mele, cu faţa brăzdată de riduri şi laba-gâştii la ochi, plină de colăcei şi osânză pe peste tot. Dar uite că-mi păstrez talia de la douăzeci de ani şi pielea netedă. Nu, nu se poate spune că duc o viaţă trândavă, dimpotrivă, toate emoţiile astea mă omoară. — Mata umbli cu capul în soare şi cu curul în glod, coniţă. — Ce-ar fi să vorbeşti cu fiică-mea, Rosa ? Cred că pe tine te-ar asculta mai repede decât pe mine. Rosa lăsă cuţitul pe masă şi o privi pe stăpână fără simpatie. Din principiu, nu era niciodată de acord cu ea, mai ales când era vorba de Irene. Nu accepta critici la adresa fetei, dar trebuia să admită că aici mama avea dreptate. I-ar fi plăcut şi ei s-o vadă gătită cu voal de mireasă şi lămâiţă pe cap, ieşind la braţul căpitanului Gustavo Morante pe uşa bisericii, între două rânduri de săbii ridicate, însă cunoaşterea ei despre lume dobândită graţie pieselor de la radio şi telenovelelor îi spunea că viaţa e plină de suferinţă şi că trebuie să suporţi multe până să ajungi la un final fericit. — Mai bine las-o în pace, coniţă. Fiecare pasăre pe limba ei piere. In plus, Irene n-are să trăiască mult, se vede după ochii ei care umblă parcă pe altă lume. — Pentru Dumnezeu, femeie! Ce prostii poţi să spui! Irene dădu buzna în bucătărie într-un vârtej de fuste largi de bumbac şi plete în vânt. Le sărută pe cele două femei pe obraz şi deschise frigiderul, amuşinând înăuntru. Maică-sa era gata să slobozească un discurs improvizat, dar o clipă de luciditate o făcu să înţeleagă că orice vorbă ar fi fost în zadar: tânăra cu urme de degete pe sânul stâng era la fel de departe de ea ca un astronom. — A venit primăvara, Rosa, în curând apare floarea de nu-mă-uita, rosti Irene făcându-i cu ochiul, iar femeia pricepu că se referea la povestea cu nou-născutul venit prin luminator. — Ce mai e nou ? întrebă Beatriz. — Am de făcut un reportaj, mami. Mă duc să fac un interviu cu un fel de sfântă. Cică face minuni. — Ce fel de minuni ?  — Scoate negii, vindecă insomnia şi sughiţul, te scapă de disperare şi aduce ploaia, râse fata. Beatriz suspină fără a da semne că ar aprecia umorul fiică-sii. Rosa se întoarse la morcovii ei şi compătimi din nou cu cei ce sufereau în piesa de la radio, bombănind că sfinţii morţi nu mai fac minuni cât timp există sfinţi vii. Irene plecă să se schimbe şi să-şi ia reportofonul, apoi să-l aştepte pe Francisco Leal, cel care o însoţea mereu şi făcea fotografiile. Digna Ranquileo cerceta câmpul, detectând semnele care vesteau schimbarea de anotimp. — Acuşi intră animalele în călduri şi pleacă Hipólito cu circul, şopti ea între două rugăciuni. Avea mania să vorbească cu Dumnezeu. In ziua aceea, în timp ce pregătea micul dejun, îi dădea zor cu rugăciunile şi confesiunile. Copiii ei îi spuseseră nu o dată că obiceiul acesta evanghelic o transforma în bătaia de joc a tuturor. Nu putea s-o facă în tăcere şi fără să-şi mişte buzele ? Dar ea nu-i lua în seamă. Pe Domnul îl simţea ca pe o prezenţă fizică, mai apropiată şi mai utilă decât bărbatul ei, pe care nu-l vedea decât iarna. încerca să-I ceară puţine, căci constatase că prea multe rugăminţi sfârşesc prin a enerva făpturile cereşti. Se mulţumea să ceară sfat pentru multele sale îndoieli şi iertare pentru păcatele proprii şi ale altora, mulţumind în trecere pentru orice întâmplare bună, oricât de mică: s-a oprit ploaia, lui Jacinto i-a trecut febra, s-au copt roşiile în grădină. Totuşi, de câteva săptămâni încoace îl deranja adesea pe Mântuitor rugându-se pentru Evangelina. — Vindec-o, se ruga dimineaţa în timp ce aţâţa focul în bucătărie şi aşeza cele patru cărămizi pe care stătea frigarea. Vindec-o, Doamne, ca să n-o ducă la balamuc. Niciodată, nici măcar în timpul procesiunii care implora o minune, nu se gândise că crizele fiică-sii erau semne de sfinţenie. Cu atât mai puţin credea că era vorba de nişte diavoli, cum o asigurau cumetrele care tocmai văzuseră în sat un film cu exorcişti în care spuma de la gură şi ochii întorşi  pe dos erau semnele Satanei. Bunul ei simţ, contactul cu natura şi experienţa îndelungată de mamă a mai multor copii îi sugerau că era vorba de o boală fizică şi mintală, fără nimic malefic sau divin. O punea pe seama vaccinurilor din copilărie sau a venirii menstruaţiei. Se opusese mereu Serviciului Sanitar, care mergea din casă în casă şi înşfăca plozii pitiţi printre tufişurile din grădină sau ascunşi sub pat. Deşi aceştia dădeau din picioare, iar ea se jura că făcuseră vaccinul înainte, tot îi prindeau şi îi injectau fără milă. Era convinsă că lichidele acelea se acumulau în sânge şi produceau schimbări în organism. Pe de altă parte, menstruaţia era un eveniment natural în viaţa oricărei femei, dar la unele producea înfierbântarea umorilor şi le vâra în cap idei perverse. Oricare din cele două putea fi cauza răului, însă de ceva era sigură: fata ei avea să tot slăbească, aşa se întâmplă cu bolile mari, şi dacă nu se va face bine destul de repede avea să-şi piardă minţile sau să moară. Alţi copii îi muriseră de mici, răpuşi de epidemii sau în accidente grave. Aşa era în toate familiile. Dacă copilul era mic, nu-l plângeau, căci se ridica direct la cer împreună cu îngerii, unde intervenea pentru cei rămaşi pe pământ. Dar a o pierde pe Evangelina ar fi fost dureros, căci ar fi trebuit să răspundă pentru ea în faţa mamei celei adevărate. Nu dorea să lase impresia că o neglijase, căci lumea ar fi bârfit-o pe la spate.

Şi atunci i-a spus Şeherezadei: „ Surioară, Allah să te călăuzească, spune-ne o poveste ca să netreacă noaptea mai uşor... O mie şi una de nopţi     1 Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărţi pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate şi am crescut printre mobile vechi, cărţi în latină şi mumii umane, dar asta n-a reuşit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei. Tatăl meu, un indian cu ochi chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure şi nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor şi lumina i se părea ceva indecent. Consuelo, maică-mea, îşi petrecuse copilăria într-o regiune vrăjită, unde secole de-a rândul aventurierii căutaseră oraşul din aur curat pe care-l văzuseră conchistadorii atunci când s-au aplecat peste prăpastia propriei lor ambiţii. A rămas marcată de peisajul acela şi a făcut cumva ca să-mi transmită şi mie ceva din această amintire. Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu ştia să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi şi rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce. Spălând-o, au constatat neîndoielnic că era fată, ceea ce i-a cam pus în dificultate, dar acum era acolo şi nu era cazul s-o arunce în râu, drept care i-au acoperit ruşinea cu o cârpă, i-au picurat nişte lămâie în ochi ca să-i vindece infecţia care îi ţinea pleoapele lipite şi-au botezat-o cu primul prenume feminin care le-a trecut prin minte. S-au apucat s-o educe fără să se întrebe prea mult despre originea ei şi fără multe nazuri, convinşi că dacă Pronia Cerească o ţinuse în viaţă până când au găsit-o ei, precis că avea să vegheze şi la integritatea ei fizică şi spirituală, sau, în cazul cel mai rău, avea s-o ducă la cer împreună cu alţi nevinovaţi. Consuelo a crescut fără un loc fix în ierarhia strictă a Misiunii. Nu era propriu-zis o servitoare, nu era nici de rangul indienilor de la şcoală, iar când a întrebat care din preoţi era tatăl ei a primit o scatoalcă pentru insolenţă. Mie mi-a spus că fusese abandonată pe o barcă în derivă de către un navigator olandez, dar precis că asta e o legendă pe care a inventat-o mai târziu ca să scape de întrebările mele. Cred că de fapt habar n-avea de părinţii ei şi de felul în care apăruse acolo. Misiunea era o mică oază în mijlocul vegetaţiei voluptuoase care creşte în hăţişuri suprapuse şi dese, de la malul apei şi până la poalele monumentalelor turnuri geologice care se înalţă spre cer ca nişte greşeli ale Domnului. Acolo timpul s-a răsucit şi distanţele înşală ochiul, făcându-i pe călători să umble în cerc. Aerul e umed şi dens, miroase uneori a flori şi iarbă, a sudoare de om şi a răsuflare de animal. Căldura e copleşitoare, nu bate pic de briză răcoroasă, de se coc pietrele şi fierbe sângele în vene. Pe înserat, cerul se umple de ţânţari fosforescenţi a căror pişcătură produce coşmaruri interminabile, noaptea poţi auzi limpede murmurul păsărilor, ţipetele maimuţelor şi tunetul depărtat al cascadelor care se formează în munţii înalţi şi se prăvălesc cu zgomot de război. Clădirea modestă din paie şi pământ, cu un turnuleţ din bârne încrucişate şi un clopot care chema la slujbă, stătea, ca şi celelalte colibe, pe piloţi îngropaţi în mâlul unui râu cu ape opalescente ale cărui maluri se pierd în reverberaţia luminii. Locuinţele păreau a pluti în derivă printre canoe silenţioase, gunoaie, leşuri de câini şi şobolani, inexplicabile flori albe. Pe Consuelo o vedeai de departe, o distingeai după pletele roşcate ca o pată de foc în verdele etern al naturii. Tovarăşii ei de joacă erau nişte pui de indian cu pântece proeminente, un papagal obraznic care recita Tatăl Nostru intercalat cu măscări şi un maimuţoi priponit cu un lanţ de piciorul mesei, căruia îi dădea din când în când drumul ca să se ducă în pădure să-şi găsească perechea, dar care se întorcea negreşit şi se scărpina de purici în acelaşi loc. Pe atunci veneau deja acolo protestanţii care împărţeau biblii, predicau împotriva Vaticanului şi cărau după ei, pe ploaie sau arşiţă, în căruţă, pianele în sunetele cărora voiau să-i facă să cânte în ceremonii publice pe convertiţi. întrecerea asta le cerea preoţilor catolici toată atenţia şi dăruirea, drept care n-aveau timp să se ocupe de Consuelo, care a supravieţuit arsă de soare, prost hrănită cu yucca şi peşte, infestată de paraziţi, pişcată de ţânţari şi liberă ca o pasăre. In afară de mâna de ajutor pe care o dădea la treburile casnice şi de orele în care asista la slujbe şi la clasele de lectură, aritmetică şi catehism, nu avea alte obligaţii umbla în legea ei mirosind florile şi alergând după jivine, umplându-şi mintea cu imagini, culori şi gusturi, cu poveşti aduse de la graniţă şi mituri venite pe apele râului. Avea doisprezece ani când l-a cunoscut pe omul cu găini, un portughez pârjolit de traiul sub cerul liber, aspru şi uscat pe dinafară, dar plin de râsete pe dinăuntru. Orătăniile lui mergeau peste tot şi înghiţeau tot ce strălucea în calea lor, după care stăpânul le spinteca guşa cu cuţitul şi aduna câteva grăunţe de aur, insuficiente ca să se îmbogăţească, dar destul ca să-şi hrănească mai departe iluziile. într-o dimineaţă, portughezul a văzut-o pe fetiţa cu piele albă şi un incendiu în cap, cu fusta sumeasă şi picioarele vârâte în mlaştină şi s-a crezut pradă unei crize de friguri intermitente. A scos un şuierat de mirare care a răsunat ca o comandă menită să pună un cal în mişcare. Zgomotul a străbătut aerul, ea a ridicat capul, privirile lor s-au întâlnit şi amândoi au zâmbit în acelaşi fel. începând din ziua aceea s-au văzut des, el ca s-o contemple uluit, ea ca să înveţe cântece din Portugalia. — Mergem să adunăm aur, i-a zis el într-o zi. S-au afundat în pădure până n-au mai văzut clopotniţa Misiunii, pe cărări pe care le ştia doar el. Toată ziua au căutat găinile, chemându-le cu cucuriguri cocoşeşti şi prinzându-le din zbor printre crengi. In timp ce ea le ţinea între genunchi, el le spinteca guşa cu o tăietură precisă şi-şi vâra degetele înăuntru ca să scoată pepitele. Cele care au scăpat cu viaţă au fost cusute la loc cu ac şi aţă ca să slujească pe mai departe, celelalte au fost aruncate într-un sac pentru a fi vândute în sat sau pentru a fi mâncate, iar penele le-au pus pe foc, pentru că aduceau ghinion şi puteau răspândi ţâfna. Pe înserat, Consuelo s-a întors ciufulită, mulţumită şi plină de sânge. Şi-a luat rămas-bun de la prietenul ei, s-a căţărat pe scara care ducea la terasă şi-a dat cu nasul de sandalele puturoase ale celor doi călugări din Extremadura care o aşteptau cu braţele încrucişate şi mutre extrem de scârbite. — E timpul să pleci la oraş, i-au spus. Degeaba a protestat. Nu i-au dat voie să-şi ia cu ea maimuţoiul şi papagalul, doi companioni deloc potriviţi pentru viaţa cea nouă care o aştepta. Au dus-o împreună cu cinci fete indigene, legate toate de glezne ca să nu sară din pirogă şi să se facă nevăzute pe râu. Portughezul şi-a luat la revedere de la Consuelo de departe, cu o privire lungă, lăsându-i ca amintire o bucăţică de aur de forma unei măsele, găurită şi prinsă de un şnur. Avea s-o poarte la gât aproape toată viaţa, până să-l găsească pe cel căruia să i-o dăruiască în chip de zălog de dragoste. Aşa a văzut-o pentru ultima oară: purtând şorţul de percal decolorat şi o pălărie de paie care îi cădea peste urechi, desculţă şi tristă, făcându-i un gest de adio. Călătoria a început cu barca pe afluenţii fluviului care străbăteau un peisaj demenţial, apoi a continuat cu catârii traversând podişuri abrupte unde noaptea îţi îngheţau până şi gândurile, în fine cu camioanele de-a lungul câmpiilor umede, pădurilor de bananieri sălbatici şi ananaşi pitici, pe drumuri de sare şi nisip, numai că nimic din toate astea n-a mirat-o, căci cine a deschis ochii pe pământul cel mai halucinant din lume îşi pierde capacitatea de a mai fi uimit. Pe drum a plâns toate lacrimile din ea, nemaipăstrând nimic pentru vreo tristeţe de mai târziu. Odată plânsul epuizat, a închis gura, hotărâtă s-o mai deschidă de-acum înainte doar pentru răspunsuri indispensabile. Au ajuns în capitală după câteva zile şi călugării le-au dus pe fătucile speriate la mănăstirea Măicuţelor Carităţii; o călugăriţă a deschis poarta de fier cu o cheie de temnicer şi le-a condus într-un patio vast şi umbros, înconjurat de coridoare şi cu o fântână îmbrăcată în faianţă colorată în mijloc, din care beau porumbei, sturzi şi colibri. Fete în uniforme cenuşii erau aşezate în cerc şi coseau plăpumi cu nişte ace curbate sau împleteau coşuri de răchită. — în rugăciune şi muncă veţi găsi alinare pentru păcatele voastre. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Mai mare e bucuria păstorului când găseşte oiţa rătăcită decât în faţa întregii turme. Cuvântul Domnului, lăudat fie numele Său, Amin cam aşa ceva a recitat măicuţa cu mâinile ascunse sub faldurile rasei. Consuelo n-a priceput nimic din peroraţia ei şi nici nu i-a dat atenţie, era extenuată şi copleşită de senzaţia de închis. Nu se găsise niciodată între ziduri: privind în sus şi văzând cerul redus la un patrulater a avut impresia că moare sufocată. Când au despărţit-o de tovarăşele ei de drum şi au dus-o la maica stareţă nu şi-a imaginat că motivul era culoarea pielii şi a ochilor. Măicuţele nu primiseră de mult o făptură ca ea, doar fete din rase amestecate, provenite din cartierele cele mai sărace sau indience aduse de misionari cu forţa. — Cine sunt părinţii tăi ?

PARTEA ÎNTÂI 1843-l848   Valparaíso   Fiecare se naşte cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun şi memorie bună. Primul i-a folosit ca să-şi câştige existenţa, şi al doilea ca să şi-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximaţie a astrologilor. Ceea ce se uită e ca şi cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obişnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înţeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă şi întunecată, plină de cutii, butoaie şi saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieţi întregi. Trează, nu era uşor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, aşa cum o învăţase Mama Fresia în dulcile nopţi ale copilăriei, când contururile realităţii erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine ştiut şi se întorcea cu multă precauţie, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă aşa cum au alţii în cifre şi atâta îşi exersase arta de a-şi aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn. — E imposibil să-ţi aminteşti asta, Eliza. Nou-născuţii sunt ca pisicile, nu au sentimente şi nici memorie, susţinea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta. Totuşi, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului şi cu şuviţe desprinse din coc şi bătute de vânt, se întipărise în memoria Elizei şi n-a putut accepta niciodată cealaltă explicaţie asupra originii ei.  — Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înţelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coşuleţ la uşa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur ştia ce inimă bună are fratele meu Jeremy şi a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil şi mi-ai ajuns în braţe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinţei protestante şi limbii engleze. — Englezoaică, tu? Fată, să nu-ţi faci iluzii, ai păr de indiancă, aşa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei. Naşterea Elizei era un subiect interzis în casă şi fata s-a obişnuit cu misterul. Acesta, ca şi alte subiecte delicate, nu se pomenea de faţă cu Rose şi Jeremy Sommers, dar se comenta pe şoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menţinut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coşul găsit la uşă biroului era făcut din răchita cea mai fină şi căptuşit cu batist, cămaşa îi era brodată cu împunsături ca de albină şi cearşafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganţă nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat şase monezi de aur legate într-o batistă de mătase şi un bilet scris în engleză care explica faptul că fetiţa, deşi nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul şi biletul au dispărut în mod convenabil şi din naşterea ei n-a rămas nici urmă. Totuşi, explicaţia Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând uşa într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, au găsit un bebeluş de sex feminin în pielea goală într-o cutie. — Cât despre păturica de vizon şi monedele de aur, nici gând. Eram de faţă şi-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îţi puseseră, şi erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roşie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ţi face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prinţesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum, stăpânii ar fi aruncat coşul la gunoi, susţinea femeia. Cel puţin erau cu toţii de acord că fetiţa intrase în viaţa lor pe 15 martie 1832, la un an şi jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data naşterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicţii, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obişnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulţilor ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputinţă să-şi imagineze propria sa viaţă separată de lungul şir al strămoşilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice şi mentale, dar îi lăsaseră moştenire şi karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligaţia să le onoreze cu rugăciuni zilnice şi să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veşminte de fantome ca să-şi ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtaţi şi venerabili stră-străbunici morţi de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ţinea fireşte la povestea coşuleţului elegant, niciun om în toate minţile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe, dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar îşi aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenţei ei, care nu era de cearşafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească şi tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră. Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinţei părinţilor ei adoptivi. Căţărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesităţile terenului, climei şi vieţii din Chile impuseseră modificări substanţiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curţii apăruseră ca nişte tumori organice mai multe magazii fără ferestre şi cu uşi de închisoare, în care Jeremy Sommers îşi încuia marfa cea mai de preţ a companiei şi care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare. — Asta e o ţară de hoţi, nicăieri în lume compania nu cheltuieşte atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfaşi este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcaţi în curte. De atâta stat la fereastră ca să privească marea şi să numere corăbiile şi balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranţa unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămăşiţele unei bărci distruse, o învelise în haina lui şi o lăsase în faţa celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie şi un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deşert umed presărat cu sirene şi peşti în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy şi Rose, care navigase pe toate mările lumii şi descria cu însufleţire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaş, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunţe catastrofa când totul s-a sfârşit şi lumea e sub dărâmături. La apariţia fetiţei, Jeremy Sommers avea treizeci de ani şi începea să-şi facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale şi bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână şi cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacţii, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viaţa însăşi. Reuşise cu sacrificii să aibă o poziţie sigură în depărtatul port Valparaíso, aşa că ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui bine organizată era o făptură abia născută care să-i dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voinţa i-a slăbit. Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilităţile de a face o căsnicie reuşită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, îşi făcuse socotelile şi decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independenţă pe care nu ar fi avut-o cu un soţ. Se împăcase cu viaţa şi nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-şi îndeplineşte rolul de mamă şi soţie îi cresc mustăţi, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii şi ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exerciţiul disciplinat al imaginaţiei. Câteodată visa că pereţii camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală şi despletită ca o lunatică, dădea naştere unei salamandre. Se deştepta ţipând şi toată ziua era dezorientată şi nu putea să scape de coşmar. Jeremy o observa făcându-şi griji pentru nervii ei şi învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deşi nu putea să-şi înfrâneze oarece satisfacţie egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezenţa lui Rose rezolva problemele domestice şi sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită şi solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament şi cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza şi Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ţine pe fată la distanţă, începând cu momentul în care i s-a dat un nume. — O va chema Eliza, ca pe mama noastră, şi va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o şi a învelit-o în propria ei mantilă. — În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea? — De asta am eu grijă. Lumea o să spună că eşti un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aş face fără un frate ca tine? răspunse, conştientă de spaima fratelui ei în prezenţa celei mai slabe umbre de sentimentalism. Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze şi cu asta, aşa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui şi să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a cosuleţului luxos lăsat de mâini anonime în faţa biroului Companiei Britanice de Import-Export şi nimeni nu a înghiţit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greşit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană şi talia subţirică sfida legile anatomiei, şi-au spus că bebeluşul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă şi de aceea îl creşteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu şi-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraţionalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reuşit să-l cucerească. Deşi nu recunoştea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se aşeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecţiune, el înţepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.

Capitolul unu Europa, 1500-1537       Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraş Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a naşterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea şi groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, aşa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în şir miros de migdale amare, dar parcă poţi să ştii. Regina Juana, încă tânără şi frumoasă, a bătut Castilia mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul şi deschizându-l adesea ca să-şi sărute bărbatul pe gură, cu speranţa că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puţea. Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar şaptezeci de ierni şi că până la Crăciun am să mor. Aş putea să vă spun că data morţii mele mi-a fost ghicită de o ţigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărţi şi care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Ţiganca mi-a prezis doar o viaţă lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunţă că se apropie sfârşitul. Am ştiut mereu că voi muri bătrână, împăcată şi în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. „Ai să mori de bătrâneţe, coniţă, fii pe pace”, mă liniştea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtaţi pe care-l simţeam în piept mă trântea la pământ. Am uitat numele quechua al Catalinei şi acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea şi veridicitatea profeţiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incaşilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania şi a sfârşit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului graţie ambiţiei şi nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiţiei şi totul e amestecat: sfinţi şi păcătoşi, albi, negri, mulatri, indieni, metişi, nobili şi slugi. Oricine se poate trezi în lanţuri şi însemnat cu fierul roşu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă şi tot nu m-am obişnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aş fi rămas în satul în care m-am născut, aş fi acum o babă săracă şi oarbă de atâta brodat la lumina unei feştile. Aş fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea şi întemeietoarea Regatului Chile. Vă spuneam că am cel puţin şaptezeci de ani bine trăiţi, însă sufletul şi inima, încă neieşite din clocotele tinereţii, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, şi n-o recunosc pe bunicuţa asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-şi râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliţi care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură şi pătimaşă care dormea în braţele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reuşesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură şi sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belşug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înţepenit oasele şi mi s-a înceţoşat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aş putea să aştern aceste rânduri. Am vrut să-l însoţesc pe Rodrigo – Dumnezeu să-l odihnească – în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie. „Eşti cam bătrână pentru aşa ceva, Inés”, a râs atunci. „La fel de bătrână ca tine”, am zis eu, deşi nu era chiar aşa, el era cu câţiva ani mai tânăr. Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărţit fără lacrimi, convinşi c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Ştiam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deşi el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinţi şi doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la faţă şi cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile şi rugăciunile mele nu reuşiseră s-o vindece; avea să-şi împlinească dorinţa de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moş în patul lui. Doream să fiu de faţă ca să-i ţin capul în clipa supremă şi să-i mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viaţă împreună. — Priveşte, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munţilor. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Aşa cum obligaţia mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moşie şi de sufletele ce sălăşluiesc pe ea. Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soţie supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, aşa cum se procedase şi cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoşeze pe vrăjmaşi. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia şi cu numele meu pe buze, însă nu şi-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii şi a oboselii luptelor. „Te-am iubit din prima clipă şi-am să te iubesc veşnic, Inés”, mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă şi să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său. A murit în casa asta, în braţele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceaţă, dar de neconfundat, aşa cum văd literele astea pe hârtie, şi-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuţi să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, şi cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorşi, să-l aşezăm în jilţul preferat, cu coiful şi sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii şi să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mişcase de lângă el şi aştepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în braţele ei mămoase şi-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat şi l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă. Nu i-am putut îndeplini dorinţa de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit şi mai respectat din Chile. Oraşul Santiago a ieşit în păr să-l plângă, iar din alte oraşe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere. Cu ani în urmă poporul ieşise cu flori şi salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului şi unde, nu peste multă vreme, voi odihni şi eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să ţină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oşti, cuceritor şi de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.