Euripide poet tragic grec

PERSOANELE           POSEIDON           TALTHYBIU           MENELAU           HECUBA           CASANDRA           ANDROMACA           HELENA           CORUL TROIENELOR în faptul zilei, sub pale de fum, Troia pustie. În fund, acoperit de temple, Pergamul – creştetul întărit al Troiei.                 În primul plan, barăcile aheilor. La intrarea uneia din ele, nedesluşindu-se încă, o femeie în zdrenţe e întinsă la pământ.           POSEIDON           Sunt Poseidon şi ca să vin aici Am părăsit săratul fund al Mării Egee, peste care-şi poartă paşii Cei mândri, Nereidelel în chor. De când în juru-ntinderii troiene Phoibos 2 şi eu am ridicat cu drepte Măsuri un zid de piatră, 3 niciodată Gândul meu bun n-a părăsit cetatea Iubiţilor mei phrygi. Ea fumegă Acum şi pustiită a pierit., De lancea argoiană, căci Epeu 4 Parnasianul5 din Phocida cu           1 Nereidele: fiicele lui Nereus, divinitate a mării.           2 Phoibos: „Strălucitorul”; epitet al lui Apolon, zeu al soarelui, al muzicii şi al artelor.           3 Goniţi din Olimp pentru nesupunere faţă de Zeus, Poseidon şi Apolon slujiseră un an lui Laomedon, tatăl lui Priam, înălţând la porunca lui zidurile Troiei. (Iliada, VII 452 – 453 şi XXI 442 şi urm.)           4 Epeu. Făuritorul calului troian.           5. Originar din preajma Parnasului, munte în Focida. ¦ ¦ i           Al zânei Pallas meşteşug făcu           Un cal umplut cu armel şi-năuntrul           Cetăţii duse idolul fatal.           Deşarte-s luminişurile sfinte           Şi templele sunt înecate-n sânge.           Pe treptele altarului lui Zeus           Ocrotitorul, Priam căzu mort.           Mult aur, multe spolii2 phrygiene           La năvile aheilor sunt duse.           Aşteaptă un vânt bun în pânze, doar           De zece ani sunt ahtiaţi să-şi vază           Copiii şi nevestele, hellenii           Ce-au asaltat cetatea. Pe când eu -           Căci sunt învins de Hera, argeiana           Zeiţa şi de-Athena ce-mpreună           Legatu-s-au să piarză pe troieni3 -'           Las gloriosul Ilion 4 cu toate '.           Lăcaşurile mele. Când pustiul ' „!           Cuprinde o cetate, suferă           Şi zeii ce rămân fără prinos.           De vaietul femeilor menite           Prin sorţi unui stăpân, prelung răsună           1 Vicleşugul cu ajutorul căruia aheii puseseră stăpânire pe oraşul atâta vreme asediat e amintit în treacăt în Odiseea (IV 272; VIII 492) şi amănunţit povestit în cântul al II-lea al Eneideilui Vergiliu.           2 Spolii: pradă de război.           3 Duşmănia celor două zeiţe pentru cetatea lui Priam şi uneltirile puse la cale pentru a o distruge formează o bună parte din acţiunea Iliadei.           4 Ilion: Troia.           Scamandrul. Le-au luat arcadienii           Pe unele, pe altele thessalii.           Sau Teseiziil cei ce luptă-n fruntea           Feciorilor Athenei. Celelalte. ¦           Ce nu-s supuse sorţilor, menite           Ca roabe căpitanilor oştirii, Sunt sub aceste corturi. Printre ele           E şi Helena din Laconia, odrasla           Lui Tyndar, socotită printre roabe           După dreptate. Dacă cineva           Ar vrea s-o vază pe nefericita           Hecuba, e culcată lângă porţi, Şi multe lacrimi varsă peste multe           Dureri.           Jertfită pe mormântul lui Ahile           Amar pieri copila-i Polyxene, Pierduţi sunt Priam şi ai săi; fecioara           Pe care-Apollon divul a lăsat-o în prada inspiraţiei, Casandra, O ia, uitând evlavia şi ce           Se cade zeului, cu sila, ca soţie           De taină, Agamemnon.           O, tu, odinioară fericită           Cetate, cui te las? O, ziduri mândre;           Să nu vă fi surpat Athena, fiica           Lui Zeus, eraţi şi acuma în picioare! 2           1 Feciorii lui Teseu: Acamas şi Demofon.           2 Traducătorul a omis aici versurile 48-94, a căror autenticitate nu-i pusă la îndoială de nici un editor.           Nebun e între muritori acela Ce spulberă cetăţi părăginind Altare şi morminte – adăpostul Sfinţit al celor morţi. Până la urmă Acela e pierdut.   

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           CORUL străjilor troiene           HEKTOR, comandantul trupelor troiene şi aliate           AINEIAS, erou troian           DOLON, războinic şi spion troian           UN VESTITOR           RHESOS regele tracilor           ODYSSEUS1 eroihelleni           DIOMEDES J           ATHENA, ocrotitoarea hellenilor           PARIS, fratele lui Hektor           VIZITIUL lui Rhesos           O MUZĂ, mama lui Rhesos                 Drama se desfăşoară în tabăra troienilor, care s-au aşezat în câmpia de sub zidul cetăţii. E noapte. Dinspre tabăra hellenilor şi lagărul flotei lor se văd lumini de focuri. Hektor doarme în cortul său de comandant pe un pat aşternut cu frunze. Intră Corul, alcătuit din războinici troieni care tocmai făceau de strajă.           CORIFEUL           Să meargă spre patul lui Hektor vreunul din voi, scutierilor fără de somn ce-i purtaţi basileului armele, şi care aţi fost rânduiţi, în straja a patra1, să vegheaţi peste toată armata. Te sprijină, Hektor, în cot şi ridică-ţi capul, deschide-ţi ochii <cumpliţi> precum ai Gorgonei2, părăseşte culcuşul de frunze întins pe pământ! Ascultă o ştire de seamă.           HEKTOR (ridicându-se, apoi coborând din pat)           Hei! Cine-i acolo? E vocea vreunui prieten? Stai! Cine eşti? Care-i parola? Rosteşte-o tare! Oare cine se-apropie noaptea de patul meu? Vorbeşte odată!           CORIFEUL Suntem străjile oastei.           HEKTOR           De ce s-a stârnit gălăgie?           CORIFEUL           Să fii liniştit.           1. L           2. L           HEKTOR           Dar eu sunt liniştit. Am fost atacaţi, în beznă, pe neaşteptate?           CORIFEUL           Nu încă.           HEKTOR           De ce-aţi întrerupt veghea voastră şi-aţi iscat tulburare-n armată? Ce ţineţi să-mi spuneţi în toiul nopţii? Nu ştiţi că, în preajma oştirii argeilor, noi noaptea dormim lângă toate armele noastre?           CORUL           Strofă înarmează-te, Hektor, aleargă la corturi, aliaţii trezeşte-i, zoreşte-i să pună mâna pe lance. Vesteşte-ţi prietenii să se unească şi ei cu războinicii tăi. Înhămaţi-vă caii.           Cine va merge la fiul lui Pânthoos3, ori la fiul Europei4, căpetenia cetelor de lykieni5? Unde sunt preoţii care scrutează măruntaiele jertfelor6? Unde-s mai-marii celor cu arme uşoare7? Arcaşi frigieni8, legaţi-vă iute coarda la arcul vostru de corn9.           HEKTOR îmi vestiţi noutăţi ce-nfioară auzul, şi vreţi totodată să-mi daţi curaj. Dar nu e nimic desluşit într-aceasta. Ori Pan v-a lovit cu biciul, urmaşul lui Kronos10, şi vă zguduie groaza, [încât, părăsindu-vă locul de veghe, iscaţi tulburare-n armată]? Ce ştire-mi aduceţi? Voi mult aţi vorbit, dar în spusele voastre nimic nu e limpede.           CORUL Antistrofă           Hektor, în tabăra oastei hellenilor focuri au ars toată noaptea; cerul şi navele lor sunt iluminate de torţe. Toţi luptătorii cu larmă s-au dus noaptea spre cortul lui Agamemnon, ca să primească, desigur, poruncă nouă. Nicicând n-a domnit asemenea frică în sânul oştirii marine11, îngrijoraţi pentru ce s-ar putea să urmeze, noi am venit să-ţi vestim întâmplările, ca, mai târziu, nu cumva să ne afli vreo vină.           HEKTOR           Voi aţi venit la timp; însă de ce vă temeţi?           Duşmanii vor, trăgând la vâsle, să părăsească Troia noaptea, s-o ia la fugă dispărând chiar de sub ochii noştri. Mă bucură aprinderea semnalelor nocturne.           De ce mi-ai smuls, Apollon, biruinţa, precum ai smulge prada unui leu, mai înainte să fi azvârlit în mare, să fi zdrobit cu lancea mea întreaga oaste argiană12? Căci, dacă nu m-ar fi împiedicat apusul soarelui strălucitor, eu lancea norocoasă n-aş mai fi oprit-o fără să dau foc la nave, fără să trec prin corturile-aheilor şi să-i ucid cu braţul meu acoperit de sânge.           Eu chiar şi pe-ntuneric eram pregătit să lupt, cât timp mă sprijineau norocul şi un zeu13. Dar, în deşteptăciunea lor, prezicătorii, având ştiinţa rânduielilor divine, m-au îndemnat s-aştept lumina zilei, şi-apoi să nu mai las nici un argeu pe continent14. Ei nu aşteaptă clipa hotărâtă de prezicătorii mei; fugarul pe-ntuneric e viteaz nevoie mare.           Hai, cât mai grabnic, trebuie să poruncim oştirii să se scuture de somn şi să apuce armele în mâini. Acelora dintre duşmani care sunt gata să se caţere în nave, străpungeţi-le spatele, ca să împroaşte scările cu sânge! Iar ceilalţi, prinşi, legaţi în lanţuri, să se deprindă a lucra din greu ogoml Troiei!           CORIFEUL           Tu, Hektor, te grăbeşti, fără să fi aflat ce se petrece. Nu este limpede dacă argeii fug într-adevăr.           HEKTOR Cu ce alt gând ar fi aprins atâtea focuri?           CORIFEUL Eu n-am habar, însă purtarea lor îmi dă de bănuit.           HEKTOR Să ştii că toate te vor înfrica, dacă te temi de asta.           CORIFEUL Aheii, până astăzi, n-au aprins nieicând atâtea focuri.           HEKTOR Ei, până astăzi, n-au fost biruiţi nieicând atât de ruşinos.           CORIFEUL Noi ţie-ţi datorăm izbânda; acum dă ordin s-o desăvârşim.           HEKTOR Da; cu duşmanii-n faţă, doar o vorbă are preţ: „la arme!”           CORIFEUL           Dar iată-l pe Aineias sosind cu pasul mare, el vine să le-aducă prietenilor săi o veste însemnată.  

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           ELEKTRA, fiica lui Agamemnon, sora lui Orestes HELENA, regina Spartei, soţia lui Menelaos CORUL femeilor din Argos           ORESTES, fiul lui Agamemnon şi a Klytaimnestrei MENELAOS, regele Spartei, fratele lui Agamemnon TYNDÂREOS, tatăl Helenei şi al Klytaimnestrei PYLADES, prietenul lui Orestes Un VESTITOR bătrân           HERMIONE, fiica lui Menelaos şi a Helenei Un FRIGIAN, sclavul Helenei           APOLLON.           Servitorii lui Tyndâreos şi ai lui Menelaos, oameni din Argos, înarmaţi.                 Acţiunea dramei are loc la Argos411. Scena reprezintă faţada palatului lui Agamemnon, înaintea căruia, pe un pat zace Orestes, acoperit, şi doarme. Lângă el veghează Elektra.           ELEKTRA478           Nu este soartă, cât ar fi de-ngrozitoare, nu este pătimire, nici năpastă de la zei, a căror sarcină să n-o îndure firea omenească.           La fel, preafericitul Tântalos – şi n-o afirm ca să-i jignesc nenorocirea – <preafericit> deoarece se spune c-a fost zămislit de Zeus, priveşte, spânzurat în aer, plin de spaimă, o stâncă ce ameninţă să-i cadă-n creştet; lui, după cum e vorba, i s-a dat osânda-aceasta pentru că şi-a dezlegat – neruşinat nărav!           — Sfruntarea limbii, când zeii l-au primit, biet muritor, cu ei la masă, ca pe un egal479.           <Pe urmă> el l-a odrăslit pe Pelops480, din care s-a născut Atreus; acestuia, divina torcătoare481, când alegea fuiorul sorţii, i-a hărăzit gâlceava, să fie pururi în război cu frate-său Thyestes.           Dar oare trebuie să amintesc atâtea mişelii de nerostit482?           Atreus îşi ospătează fratele cu <carnea propriilor săi> copii, ucişi <de el>. Iar din Atreus se nasc – păstrez tăcere despre cele întâmplate între timp483 – slăvitul Agamemnon, dacă slăvit se poate spune484, şi Menelaos, având-o amândoi de mamă pe cretana Aerope485.           Ei şi-au luat soţii, Menelaos pe blestemata zeilor, Helena, şi Agamemnon, regele, pe Klytaimnestra, a cărei nuntă e faimoasă în Hellada.           Din căsnicia lor au răsărit trei fete: Iphigeneia, Chrysothemis şi eu, Elektra; s-a mai născut şi un moştenitor, Orestes, din aceeaşi preanelegiuită mamă, care, prinzându-şi soţul în năvodul unei ţesături, l-a săvârşit486.           De ce? Ar fi urât pentr-o fecioară să răspundă; e liber, cine vrea, să lumineze pricina pe care-o las în umbră487.           Dar trebuie lui Phoibos să-i aduc învinuirea de-a fi fost nedrept488? El lui Orestes i-a cerut să-şi piardă mama ce-l născuse, un fapt pe care nu-l socoate toată lumea glorios; totuşi, supus voinţei zeului, <Orestes> a ucis-o. Am fost şi eu părtaşă la omor, atât cât poate o femeie489, şi ne-a mai dat o mână de-ajutor Pylades.           De-atunci, topit de o cumplită boală, îl văd pe bietul frate-meu căzut pe aşternutul ăsta, unde zace; sângele mamei noastre-l mână în zvâcniri de nebunie490; căci nu cutez a le numi pe Eumenidele divine, care se-ntrec în a-l înspăimânta491.           Aceasta e a şasea zi de când a fost înjunghiată mama şi leşul i-a fost mistuit de flăcările purificatoare; de-atunci el n-a mai pus în gură hrană, nici trupul nu şi l-a scăldat. Ascuns sub acoperăminte, când boala-i dă câte un scurt răgaz, îşi vine-n fire şi-l cuprinde plânsul492; dar uneori îl vezi ţâşnind din aşternut la fugă, ca un mânzoc scăpat din jug.           Aici, în Argos, s-a luat o hotărâre, să nu ne-adăpos-tească nimeni sub acoperişul său, ori lângă focul <vetrei> sale, ori să ne spună nouă, ucigaşilor de mamă, vrun cuvânt493. Şi iată ziua hărăzită, când se va alege, prin votul cetăţenilor, de vom muri, striviţi de pietre494 [sau străpun-gându-ne noi înşine gâtlejul cu pumnale ascuţite.]           Dar mai avem un licăr de speranţă că vom fi salvaţi. Menelaos, întors din Ţroia, a sosit în ţară. Intrând în port cu flota la Nauplia495, la capătul călătoriei sale, a coborât pe ţărm, după ce lungă vreme-a rătăcit, împins de vijelii.           El a trimis-o înainte în palatul nostru, sub paza nopţii, pe Helena, obârşia atâtor lacrimi, ca nu cumva cei cărora li s-au sfârşit sub Ilion copiii, văzând-o că pătrunde ziua <în cetate>, s-o-ntâmpine cu pietre; acuma ea se află înăuntru, plângându-şi sora şi năpastele familiei.           Totuşi, între dureri, găseşte oarecare alinare; căci, copilita ei, pe care, când a navigat spre Troia, Menelaos ne-o adusese nouă şi-o-ncredinţase mamei mele să o crească, această Hermione, mutată de la Sparta496, e pentru <maică-sa> prilej de bucurie şi uitare-a suferinţei.           Eu toate căile <către cetate> le supraveghez, să văd când va sosi Menelaos. Căci viaţa noastră slabă e primejduită, de nu primim din partea lui un ajutor. Vai, cât amar <fără ieşire> într-un neam lovit de nenoroc!             (Helena iese din palat, purtând o tav-ă pe care se află ulcioare şi şuviţe de păr.)           HELENA           Copilă-a Klytaimnestrei şi-a lui Agamemnon, Elektra, ce-ţi păstrezi de îndelungă vreme fecioria497, nefericito, cum de-aţi fost în stare, tu şi Orestes, frate-tău, sărmanul, să vă ucideţi mama?           Eu nu mă tem că mă vor pângări spusele tale, căci, după mine, Phoibos e răspunzător de fapta rea498.           În schimb, mă -ndurerează soarta Klytaimnestrei; ea era sora mea, pe care n-am văzut-o de când am plutit <pe mare> către Ilion – aşa cum am plutit, împinsă de-o zeiască nebunie499 – şi-acum, că s-a-ntâmplat s-o pierd, deplâng năpastele ce ni s-au hărăzit.           ELEKTRA           Helena, pentru ce ţi-aş spune, când poţi să le cuprinzi cu ochii tăi, nenorocirile vlăstarelor lui Agamemnon?

Corint, în faţa locuinţei Medeii. O bătrână, doica acesteia, iese din casă           DOICA           JO, dacă drumul navei Argo avântat Lre ţara colhilor n-ar fi trecut nicieând hotarul vineţiu al Symplegadelor, 'le nu cădea prin văile din Pelion emeţul pin tăiat ca să-narmeze-apoi cu vâsle mâinile bărbaţilor viteji, borniţi să-i afle lâna de-aur lucitor ai Pelias 1Atunci Medeea, doamna mea, 'Mitul tes, ilian al argonauţilor osie cunoscut, mai ales, m Argonautica lui Apollonius din Rodos, autor din epoca exandrină, dar el conţine elemente mult mai vecii i, menitele de Homer (Odiseea), Hesiod (Tcogonia), Pindar ytliica a pattv) etc. Legenda spune că Pelias, regele din flcos, se ridicas,., prin uzurpare, pe tronul fratelui său Eson ţiului acestuia, Iason. Un oracol îl prevenise pe Pelias „ ferească de omul caro va păşi înaintea lui încălţat „ singură sandală. Dar însuşi Iason, împlinind virala P” de ani s-a înfăţişat regelui şi şi-a reclamat dreptul           Si ainat n-ar îi plutit nici ea spre meterezele cetăţii lolcos, mistuindu-se de dor năprasnic pentru Iason. Astfel nu murea nici Pelias, căci ea nu le-ar mai fi-ndernm pe îele să-şi ucidă tatăl1. Şi aşa nu s-ar fi strămutat aicea, Ja Corint, cu soţul şi copiii săi. Mereu a vrut să placă băştinaşilor acestei glii în care-a poposit fugind, şi căuta să fie la un gând cu Iason orişicând. Acesta-i cel mai mare har în căsnicii: să nu se duşmănească soţii. Dar acurn revarsă numai ură sufletu-i bolnav, căci Iason, trădător de casă şi copii, petrece-n pat regesc de mire, 'ânsurat părintesc, purtând o singură sandală; pe cealaltă o în timp ce trecuse prin apele unui râu.           Ear. G, zburând peste maro, Pârras; tocmai clipa când acesta se pregătea să-i jertfească zeilor. „Ison stnnge într-o ceată pe cei mai vestiţi eroi helem/sS” îmbarcă pe corabia Aigo (cea rapidă), înving împreună neaşteptate primejdii în călătoria lor aventuroasă şi ajung în Colhâda, Aici, Mfdeea, fiica regelui ţării, se îndrăgosteşte de căpetenia argonauţilor, îl ajută prin farmecele ei să cucerească lâna de „ şi fuge cu el peste mare, înapoi la lojos.,            * Iason şi a Medeea           Jui Pelias, eliadele şi-au. Trojs-părintele, tăindu-i intr-un ceaun, îndemnate de sfatul Medeii, care le-a făgăduit că regele va întineri în acesta. Ca să scape de răzbunarea tesalienilor conduşi Acastos (fiul lui Pelias), lasMedeea, împreună cu ojopuau întâmplări au fost tratate de Euripide ta Fiicei/f'alias, tragedie pierdută, ce a fost reprezentată în anui 455 î.c.”., aproape cu un sfert de veac înaintea Medeii (431).           , cu fiica domnului atotporuncitor al ţării, Creon 1. Copleşită de jigniri, Medeea strigă aprig, biata, pomenind atâtea jurăminte ce le-au întărit prin strângeri tainice de mâini şi-i ia pe zei drept martori, ca să vadă cum se poartă-n schimb bărbatul ei. Cu trupul zbuciumat mereu de chinuri, zace fără hrană, la pământ, de când se ştie oropsită de bărbat. Cu ochii aţintiţi, cu chipul aplecat, precum o stâncă sau precum un val din mări, e surdă când prietenii o dojenesc. Dar câteodată, întorcându-şi gâtul alb, în sine-şi tânguie părintele iubit şi casa şi pământul ce l-a părăsit de dragul unui om, ce-o lasă cu dispreţ.           Sărmana, ştie azi, lovită de dureri, ce scump e traiul în pământul strămoşesc!           De silă nici nu mai priveşte la copii.           Mă tem că-n ea mocneşte ceva nou, ciudat, căci duhul său nestăvilit nu va-ndura batjocurile. O cunosc şi mă-nfior să nu-şi înfigă-o sabie tăioaşă-n piept, intrând fără să facă zgomot în iatac, ori să-şi ucidă soţul sau pe domnitor, crescându-şi suferinţele şi mai cumplit.           E cruntă când urăşte şi duşmanul ei va dobândi cununa biruinţei greu.           Dar, iată, vin copiii”de la alergări!           Ei nici nu bănuiesc durerea mamei lor, că, tânăr, sufletul nu ştie suferi.           'La Corint, 4MP& ce a trâjţj vrem-0 în jts? Darstrâm-toraF, cn Biedeca, Iason^ încercat să-şi refacă situaţia compromisă de exiî, fjfCTfti-inriu rn ^rfSrfSjJflţ}] ţn1 pe care ojŢujnerjC”Krî) usff>'fika regelui             (Intră cei doi băieţi ai Medeii, însoţiţi de un bărbat în vârsta, pedagogul lor.)           PEDAGOGUL1           Tu, ce-o slujeşti pe doamna mea de-atâta timp, de ce stai lingă poartă, singură, şi-ţi plângi doar ţie toată jalea? Cum de s-a-nvoit Medeea să lipseşti acum din preajma sa?           DOICA           Bătrâne-nsoţitor al fiilor născuţi de Iason, robii credincioşi împărtăşesc tot chinul împreună cu stăpânii lor şi-l simt în inimă. Durerea m-a pătruns atU de tare, c-am ţinut să vin aici, să spun deschis pământului şi cerului năpasta ce-a lovit-o pe stăpâna mea.           PEDAGOGUL Sărmana, încă nu s-a potolit din plâns?           DOICA Ce spui? Durerea sa de-abia e la-nceput.           PEDAGOGUL           Nesăbuita – ierte-mi-sc vorba grea! 2 – ea nu ştie că s-a ivit un alt necaz.           1 In antichitate, pedagogul era, de obicei, un sclav care? Avea în grija sa băieţii slăpânului, după ce aceştia impli-: neau_yârsta de l ani.       Dacă trebuie să vorbesc astfel           Orbesc astfel în original: O, net despre stupâni.           DOICA Dar ce-i, bătrâne, spune-mi, de ce taci, te rog!           PEDAGOGUL Nimic şi mă căiesc de tot ce ţi-am grăit.           DOICA (face gestul suplicantului, atingând bărbia şi genunchii pedagogului)           O, nu, te rog, slujim aceluiaşi stăpân 1, iiu le feri! De trebuie, voi şti să tac.

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           Scena: faţada templului zeiţei Artemis pe coasta tauriană; pe friză sunt fixate cranii omeneşti, înaintea templului se* ridică un altar, roşu de sânge. Ifigenia iese din templu în strai de preoteasă           IFIGENIA, fiica lui Agamemnon           ORESTE, fratele ei           PYLADE, prietenul şi vărul lui Oreste           CORUL femeilor captive, slujitoarele Ifigeniei           BOARUL           THOAS, regele taurienilor           CRAINICUL           ATENA           Soldaţi din garda lui Thoas^lujitori ai templului                 IFIGENIA           Eu sunt Ifigenia, din neamul lui Pelops, fiul lui Tantal, care venind la Pisa cu caii săi înaripaţi, a câştigat-o pe Hippodamia, fiica lui Oinomaos, şi-a luat-o de soţie. Aceasta l-a născut pe Atreu, din care s-au zămislit Menelaos şi Agamemnon, tatăl meu 1. Mama mea e Cli-temnestra.           1 Orgoliul neînfrânat, curiozitatea sumbră şi tentaţia crimei le întâlnim la întemeietorul, de neam Tantal, de la care acestea s-au transmis din generaţie în generaţie, cusururi blestemate, după legile eredităţii. Tantal, poftind zeii olimpieni la1 masa lui, i-a ospătat, pentru a le pune la încercare puterea, cu carnea lui Pelops, propriul său fecior. Zeus, recunoscând nelegiuirea, l-a pedepsit cumplit pe tată (p. 76, n. 2) şi l-a înviat pe fiu. La rândul său Pelops îşi caută ursita la Pisa, în Elida, unde domnea regele Oinomaos; acesta, sigur de caii săi divini, fulgerători de iuţi, făgăduise să-şi dea fata şi regatul omului care-l va învinge la cursa de care; în schimb pe concurenţii biruiţi îi ucidea. Pelops a câştigat întrecerea prin vicleşug, cumpărându-l pe Myrti-los, vizitiul liii Oinomaos, care a sabotat carul domnului său, scoţându-i cuiele osiilor. Basileul, răsturnându-se, a pierit iar Pelops a luat regatul în stăpânire şi fata, pe Hippodamia, de nevastă; apoi, cuprins de remuşcare, sau poate nevrând să-i mai plătească simbria, l-a dat morţii pe vizitiul hain, năruindu-l în mare. In clipa din urmă, Myrtilos – în care unii recunosc nunecontenit zbuciumată de vânturi, de atâtea ori se umflă în fluxuri schimbătoare, tata m-a jertfit, mai bine z, is a crezut că mă jertfeşte zeiţei Artemis – din pricina, He-lenei – în văile renumite ale Aulidei. Acolo Agamemnon adunase flota de luptă a helenilcr, o mie de corăbii, hotărât să câştige coroana biruinţei pentru ahei, împotriva troienilor, să răzbune răpirea Helenei şi să întregească cinstea lui Menelaos. Dar, cum flota era ţinută în port de vânturi neprielnice, a întrebat ce arată victimile arzânde. Şi Chalhas 2 a răspuns: „Agamemnon, maimarele acestei armate unite a Heladei, navele tale nu se vor desprinde niciodată de pământ, dacă nu vei aduce zeiţei Artemis o jertfă: pe fiica ta Ifigenia. Odinioară ai făgăduit să-i închini zeiţei purtătoare de lumină cel mai frumos vlăstar al anului. Dar soţia ta, Clitemnestra, tocmai dăduse naştere unei fete în palatul tău. Pe ea trebuie s-o jertfeşti.” Iată cum frumuseţea nti-a fost spre nenorocire3. Vicleanul Odiseu a ştiut în ce fel să mă fure de lângă mama. Amăgindu-mă că trebuia să fiu mireasă lui Ahile, mele Mursilis al unor regi hitiţi – a apucat să-şi arunce blestemul asupra lui Pelops şi a urmaşilor săi. Dintr-o asemenea nuntă nelegiuită şi sângeroasă s-au născut Pelopizii, Atreu şi Thyestes, despre ale căror păcate şi patimi am însemnat câte ceva la p. 117, n. 1. (Vezi arborele genealogic.)           1 Strâmtoarea ce desparte coasta Beoţiei de insula Eubeea, temută de navigatorii antichităţii, din pricina curenţilor care îşi schimbă pe neaşteptate direcţia de nenumărate ori într-o singură zi. O legendă hilară spune că Aristotel s-ar fi înecat acolo de ciudă, neizbutind să găsească o explicaţie acestor surprinzătoare fenomene marine.           2 Preotul, cititorul în semne şi prezicătorul, care a însoţit la tlion armata aheilor.           3 Poate că versul închide reminiscenţa unor ritualuri arhaice ale fertilităţii, care impuneau jertfirea celei mai frumoase dintre fecioarele anului, ceea ce noi modernii nu mai cunoaştem decât din sugestii artistice, unele turburătoare, cum este de pildă muzica lui Igor Stravinski din Sacre du Printemps.           Mii ajun” ici AUUS. ACOIO, sărmana de mine, am fost înălţată pe altarul de jertfă, tăişul necruţător a căzut, dar, în aceeaşi clipă, Artemis m-a răpit, lăsându-le aheilor, în locul meu, o ciută 1. Şi purtându-mă prin eterul strălucitor, m-a strămutat să locuiesc în pământul taurienilor 2, unde un rege necioplit porunceşte unor neciopliţi. E Thoas, cel cu piciorul mai sprinten ca pasărea, de unde i se trage şi numele, potrivit cu asemenea iuţeială 3. P Artemis m-a făcut preoteasă în templul acesta. Aici, j2Jascultând de legile unui ritual pe placul zeiţei, ce nu are frumos decât numele de ritual, dar nu spun mai multe de frica stăpânei, sclavă unei rânduieli a băştinaşilor de dinaintea sosirii mele, îi sacrific pe toţi helenii care debarcă pe tărâmul acesta. Eu, mai întâi, pregătesc victimele pentru jertfă, alţii au apoi datoria să le junghie într-ascuns, în adâncul templului.           Dar astă noapte am avut visuri ciudate. Să le povestesc la lumina zilei, poate astfel îmi va fi mai uşor 4.           Se făcea că locuiam foarte departe de această ţară, în Argos, şi că mă odihneam în camera mea de fată, când deodată pământul înalt a fost zguduit de cutremur; am fugit afară, m-am oprit şi am văzut creasta zidurilor, a-coperişul, coloanele, cum se prăbuşesc şi se spulberă. Numai un singur stâlp al casei părinteşti mi s-a părut           1 Eroina înfăţişează aici, în stilul sec, aproape de comunicat, al prologurilor euripideice ridiculizate de Aristofan, miezul legendei pe care autorul o va trata în ultima lui capodoperă: Ifigenia la Aulis.           2 Tărâm pe atunci margine a cunoaşterii, aproape fabulos, în extremul nord al lumii egeice, care a fost identificat în! Veacuri istorice cu Crimeea de astăzi, numită, în amintirea legendelor Peninsula (Chersonesos) Taurienilor sau Taurida.           3 După poet numele Thoas s-ar trage din adjectivul thoos, care înse: mnă repede.           4 Se credea că lumina topeşte ameninţarea răului născut din întuneric. Scholiastul notează: „Cei vechi aveau obiceiul să risipească puterea viselor, povestindu-le Soarelui”.           C-a rămas în picioare '. Pe creştetul lui au prins sa crească plete blonde şi a grăit cu voce omenească. Iar eu, împlineam pentru el rânduiala uciderii străinilor, îl stropeam cu apă sfântă, ca pe o victimă hărăzită morţii şi plângeam.           Iată cum tălmăcesc eu visul. Ce înseamnă stâlpii caselor? Feciorii 2! Iar cei atinşi de apa mea lustrală n-au scăpare. Deci Oreste e mort: pentru el împlineam ritualul acela. Visul nu se potriveşte celorlalte rude ale mele. Unchiul meu Strophios3 nu avea fecior la vremea când m-au pierdut helenii.           De aceea voi aduce ofrande funerare pentru fratele meu cel mort, e tot ce pot să împlinesc din atâta depărtare. Mă vor ajuta femeile din Helada, rânduite de rege să-mi fie slujitoare. Trebuia să fi sosit aici… Oare ce le împiedică? Aşteptându-ie, voi intra în casa mea, în templul zeiţei Artemis. (Ifigenia intră în templu. Din dreapta, din spre ţărm, vin Oreste şi Pylade. Oreste e abătut şi neliniştit, Pylade calm.)           ORESTE Bagă de seamă, nu este cineva pe drum?           PYLADE Nu e nimeni, am privit' de jur împrejur.           ORESTE           Pylade, acesta să fie templul zeiţei Artemis, ţinta I călătoriei noastre de când am plecat din Argos?           PYLADE Sunt sigur, Oreste, crede-mă!           1 Stâlpul era obiect de cult în Asia Mică, Egipt (sub forma obeliscului, simbol al razei de soare), în Creta şi aiurea.           2 Această probabil foarte veche metaforă reţinută în versurile poetului a devenit cu timpul un loc comun al manualelor de oniromanţie.           3 Aşadar Ifigenia nu avea cunoştinţă de existenţa lui Pylade. Vezi p. 76, n. 4.           ORESTE Şi-acela e altarul stropit cu sângele helenilor?           PYLADE Acela, creştetul lui e ruginiu de sânge.           ORESTE dulS?           ACOl°' sub creasta ziPYLADE           Sunt rămăşiţele străinilor sacrificaţi ai cercetăm cu grijă locul. DC (tm) icaţi aici'.