Euripide poet tragic grec

PERSOANELE           POSEIDON           TALTHYBIU           MENELAU           HECUBA           CASANDRA           ANDROMACA           HELENA           CORUL TROIENELOR în faptul zilei, sub pale de fum, Troia pustie. În fund, acoperit de temple, Pergamul – creştetul întărit al Troiei.                 În primul plan, barăcile aheilor. La intrarea uneia din ele, nedesluşindu-se încă, o femeie în zdrenţe e întinsă la pământ.           POSEIDON           Sunt Poseidon şi ca să vin aici Am părăsit săratul fund al Mării Egee, peste care-şi poartă paşii Cei mândri, Nereidelel în chor. De când în juru-ntinderii troiene Phoibos 2 şi eu am ridicat cu drepte Măsuri un zid de piatră, 3 niciodată Gândul meu bun n-a părăsit cetatea Iubiţilor mei phrygi. Ea fumegă Acum şi pustiită a pierit., De lancea argoiană, căci Epeu 4 Parnasianul5 din Phocida cu           1 Nereidele: fiicele lui Nereus, divinitate a mării.           2 Phoibos: „Strălucitorul”; epitet al lui Apolon, zeu al soarelui, al muzicii şi al artelor.           3 Goniţi din Olimp pentru nesupunere faţă de Zeus, Poseidon şi Apolon slujiseră un an lui Laomedon, tatăl lui Priam, înălţând la porunca lui zidurile Troiei. (Iliada, VII 452 – 453 şi XXI 442 şi urm.)           4 Epeu. Făuritorul calului troian.           5. Originar din preajma Parnasului, munte în Focida. ¦ ¦ i           Al zânei Pallas meşteşug făcu           Un cal umplut cu armel şi-năuntrul           Cetăţii duse idolul fatal.           Deşarte-s luminişurile sfinte           Şi templele sunt înecate-n sânge.           Pe treptele altarului lui Zeus           Ocrotitorul, Priam căzu mort.           Mult aur, multe spolii2 phrygiene           La năvile aheilor sunt duse.           Aşteaptă un vânt bun în pânze, doar           De zece ani sunt ahtiaţi să-şi vază           Copiii şi nevestele, hellenii           Ce-au asaltat cetatea. Pe când eu -           Căci sunt învins de Hera, argeiana           Zeiţa şi de-Athena ce-mpreună           Legatu-s-au să piarză pe troieni3 -'           Las gloriosul Ilion 4 cu toate '.           Lăcaşurile mele. Când pustiul ' „!           Cuprinde o cetate, suferă           Şi zeii ce rămân fără prinos.           De vaietul femeilor menite           Prin sorţi unui stăpân, prelung răsună           1 Vicleşugul cu ajutorul căruia aheii puseseră stăpânire pe oraşul atâta vreme asediat e amintit în treacăt în Odiseea (IV 272; VIII 492) şi amănunţit povestit în cântul al II-lea al Eneideilui Vergiliu.           2 Spolii: pradă de război.           3 Duşmănia celor două zeiţe pentru cetatea lui Priam şi uneltirile puse la cale pentru a o distruge formează o bună parte din acţiunea Iliadei.           4 Ilion: Troia.           Scamandrul. Le-au luat arcadienii           Pe unele, pe altele thessalii.           Sau Teseiziil cei ce luptă-n fruntea           Feciorilor Athenei. Celelalte. ¦           Ce nu-s supuse sorţilor, menite           Ca roabe căpitanilor oştirii, Sunt sub aceste corturi. Printre ele           E şi Helena din Laconia, odrasla           Lui Tyndar, socotită printre roabe           După dreptate. Dacă cineva           Ar vrea s-o vază pe nefericita           Hecuba, e culcată lângă porţi, Şi multe lacrimi varsă peste multe           Dureri.           Jertfită pe mormântul lui Ahile           Amar pieri copila-i Polyxene, Pierduţi sunt Priam şi ai săi; fecioara           Pe care-Apollon divul a lăsat-o în prada inspiraţiei, Casandra, O ia, uitând evlavia şi ce           Se cade zeului, cu sila, ca soţie           De taină, Agamemnon.           O, tu, odinioară fericită           Cetate, cui te las? O, ziduri mândre;           Să nu vă fi surpat Athena, fiica           Lui Zeus, eraţi şi acuma în picioare! 2           1 Feciorii lui Teseu: Acamas şi Demofon.           2 Traducătorul a omis aici versurile 48-94, a căror autenticitate nu-i pusă la îndoială de nici un editor.           Nebun e între muritori acela Ce spulberă cetăţi părăginind Altare şi morminte – adăpostul Sfinţit al celor morţi. Până la urmă Acela e pierdut.   

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           CORUL străjilor troiene           HEKTOR, comandantul trupelor troiene şi aliate           AINEIAS, erou troian           DOLON, războinic şi spion troian           UN VESTITOR           RHESOS regele tracilor           ODYSSEUS1 eroihelleni           DIOMEDES J           ATHENA, ocrotitoarea hellenilor           PARIS, fratele lui Hektor           VIZITIUL lui Rhesos           O MUZĂ, mama lui Rhesos                 Drama se desfăşoară în tabăra troienilor, care s-au aşezat în câmpia de sub zidul cetăţii. E noapte. Dinspre tabăra hellenilor şi lagărul flotei lor se văd lumini de focuri. Hektor doarme în cortul său de comandant pe un pat aşternut cu frunze. Intră Corul, alcătuit din războinici troieni care tocmai făceau de strajă.           CORIFEUL           Să meargă spre patul lui Hektor vreunul din voi, scutierilor fără de somn ce-i purtaţi basileului armele, şi care aţi fost rânduiţi, în straja a patra1, să vegheaţi peste toată armata. Te sprijină, Hektor, în cot şi ridică-ţi capul, deschide-ţi ochii <cumpliţi> precum ai Gorgonei2, părăseşte culcuşul de frunze întins pe pământ! Ascultă o ştire de seamă.           HEKTOR (ridicându-se, apoi coborând din pat)           Hei! Cine-i acolo? E vocea vreunui prieten? Stai! Cine eşti? Care-i parola? Rosteşte-o tare! Oare cine se-apropie noaptea de patul meu? Vorbeşte odată!           CORIFEUL Suntem străjile oastei.           HEKTOR           De ce s-a stârnit gălăgie?           CORIFEUL           Să fii liniştit.           1. L           2. L           HEKTOR           Dar eu sunt liniştit. Am fost atacaţi, în beznă, pe neaşteptate?           CORIFEUL           Nu încă.           HEKTOR           De ce-aţi întrerupt veghea voastră şi-aţi iscat tulburare-n armată? Ce ţineţi să-mi spuneţi în toiul nopţii? Nu ştiţi că, în preajma oştirii argeilor, noi noaptea dormim lângă toate armele noastre?           CORUL           Strofă înarmează-te, Hektor, aleargă la corturi, aliaţii trezeşte-i, zoreşte-i să pună mâna pe lance. Vesteşte-ţi prietenii să se unească şi ei cu războinicii tăi. Înhămaţi-vă caii.           Cine va merge la fiul lui Pânthoos3, ori la fiul Europei4, căpetenia cetelor de lykieni5? Unde sunt preoţii care scrutează măruntaiele jertfelor6? Unde-s mai-marii celor cu arme uşoare7? Arcaşi frigieni8, legaţi-vă iute coarda la arcul vostru de corn9.           HEKTOR îmi vestiţi noutăţi ce-nfioară auzul, şi vreţi totodată să-mi daţi curaj. Dar nu e nimic desluşit într-aceasta. Ori Pan v-a lovit cu biciul, urmaşul lui Kronos10, şi vă zguduie groaza, [încât, părăsindu-vă locul de veghe, iscaţi tulburare-n armată]? Ce ştire-mi aduceţi? Voi mult aţi vorbit, dar în spusele voastre nimic nu e limpede.           CORUL Antistrofă           Hektor, în tabăra oastei hellenilor focuri au ars toată noaptea; cerul şi navele lor sunt iluminate de torţe. Toţi luptătorii cu larmă s-au dus noaptea spre cortul lui Agamemnon, ca să primească, desigur, poruncă nouă. Nicicând n-a domnit asemenea frică în sânul oştirii marine11, îngrijoraţi pentru ce s-ar putea să urmeze, noi am venit să-ţi vestim întâmplările, ca, mai târziu, nu cumva să ne afli vreo vină.           HEKTOR           Voi aţi venit la timp; însă de ce vă temeţi?           Duşmanii vor, trăgând la vâsle, să părăsească Troia noaptea, s-o ia la fugă dispărând chiar de sub ochii noştri. Mă bucură aprinderea semnalelor nocturne.           De ce mi-ai smuls, Apollon, biruinţa, precum ai smulge prada unui leu, mai înainte să fi azvârlit în mare, să fi zdrobit cu lancea mea întreaga oaste argiană12? Căci, dacă nu m-ar fi împiedicat apusul soarelui strălucitor, eu lancea norocoasă n-aş mai fi oprit-o fără să dau foc la nave, fără să trec prin corturile-aheilor şi să-i ucid cu braţul meu acoperit de sânge.           Eu chiar şi pe-ntuneric eram pregătit să lupt, cât timp mă sprijineau norocul şi un zeu13. Dar, în deşteptăciunea lor, prezicătorii, având ştiinţa rânduielilor divine, m-au îndemnat s-aştept lumina zilei, şi-apoi să nu mai las nici un argeu pe continent14. Ei nu aşteaptă clipa hotărâtă de prezicătorii mei; fugarul pe-ntuneric e viteaz nevoie mare.           Hai, cât mai grabnic, trebuie să poruncim oştirii să se scuture de somn şi să apuce armele în mâini. Acelora dintre duşmani care sunt gata să se caţere în nave, străpungeţi-le spatele, ca să împroaşte scările cu sânge! Iar ceilalţi, prinşi, legaţi în lanţuri, să se deprindă a lucra din greu ogoml Troiei!           CORIFEUL           Tu, Hektor, te grăbeşti, fără să fi aflat ce se petrece. Nu este limpede dacă argeii fug într-adevăr.           HEKTOR Cu ce alt gând ar fi aprins atâtea focuri?           CORIFEUL Eu n-am habar, însă purtarea lor îmi dă de bănuit.           HEKTOR Să ştii că toate te vor înfrica, dacă te temi de asta.           CORIFEUL Aheii, până astăzi, n-au aprins nieicând atâtea focuri.           HEKTOR Ei, până astăzi, n-au fost biruiţi nieicând atât de ruşinos.           CORIFEUL Noi ţie-ţi datorăm izbânda; acum dă ordin s-o desăvârşim.           HEKTOR Da; cu duşmanii-n faţă, doar o vorbă are preţ: „la arme!”           CORIFEUL           Dar iată-l pe Aineias sosind cu pasul mare, el vine să le-aducă prietenilor săi o veste însemnată.  

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           ELEKTRA, fiica lui Agamemnon, sora lui Orestes HELENA, regina Spartei, soţia lui Menelaos CORUL femeilor din Argos           ORESTES, fiul lui Agamemnon şi a Klytaimnestrei MENELAOS, regele Spartei, fratele lui Agamemnon TYNDÂREOS, tatăl Helenei şi al Klytaimnestrei PYLADES, prietenul lui Orestes Un VESTITOR bătrân           HERMIONE, fiica lui Menelaos şi a Helenei Un FRIGIAN, sclavul Helenei           APOLLON.           Servitorii lui Tyndâreos şi ai lui Menelaos, oameni din Argos, înarmaţi.                 Acţiunea dramei are loc la Argos411. Scena reprezintă faţada palatului lui Agamemnon, înaintea căruia, pe un pat zace Orestes, acoperit, şi doarme. Lângă el veghează Elektra.           ELEKTRA478           Nu este soartă, cât ar fi de-ngrozitoare, nu este pătimire, nici năpastă de la zei, a căror sarcină să n-o îndure firea omenească.           La fel, preafericitul Tântalos – şi n-o afirm ca să-i jignesc nenorocirea – <preafericit> deoarece se spune c-a fost zămislit de Zeus, priveşte, spânzurat în aer, plin de spaimă, o stâncă ce ameninţă să-i cadă-n creştet; lui, după cum e vorba, i s-a dat osânda-aceasta pentru că şi-a dezlegat – neruşinat nărav!           — Sfruntarea limbii, când zeii l-au primit, biet muritor, cu ei la masă, ca pe un egal479.           <Pe urmă> el l-a odrăslit pe Pelops480, din care s-a născut Atreus; acestuia, divina torcătoare481, când alegea fuiorul sorţii, i-a hărăzit gâlceava, să fie pururi în război cu frate-său Thyestes.           Dar oare trebuie să amintesc atâtea mişelii de nerostit482?           Atreus îşi ospătează fratele cu <carnea propriilor săi> copii, ucişi <de el>. Iar din Atreus se nasc – păstrez tăcere despre cele întâmplate între timp483 – slăvitul Agamemnon, dacă slăvit se poate spune484, şi Menelaos, având-o amândoi de mamă pe cretana Aerope485.           Ei şi-au luat soţii, Menelaos pe blestemata zeilor, Helena, şi Agamemnon, regele, pe Klytaimnestra, a cărei nuntă e faimoasă în Hellada.           Din căsnicia lor au răsărit trei fete: Iphigeneia, Chrysothemis şi eu, Elektra; s-a mai născut şi un moştenitor, Orestes, din aceeaşi preanelegiuită mamă, care, prinzându-şi soţul în năvodul unei ţesături, l-a săvârşit486.           De ce? Ar fi urât pentr-o fecioară să răspundă; e liber, cine vrea, să lumineze pricina pe care-o las în umbră487.           Dar trebuie lui Phoibos să-i aduc învinuirea de-a fi fost nedrept488? El lui Orestes i-a cerut să-şi piardă mama ce-l născuse, un fapt pe care nu-l socoate toată lumea glorios; totuşi, supus voinţei zeului, <Orestes> a ucis-o. Am fost şi eu părtaşă la omor, atât cât poate o femeie489, şi ne-a mai dat o mână de-ajutor Pylades.           De-atunci, topit de o cumplită boală, îl văd pe bietul frate-meu căzut pe aşternutul ăsta, unde zace; sângele mamei noastre-l mână în zvâcniri de nebunie490; căci nu cutez a le numi pe Eumenidele divine, care se-ntrec în a-l înspăimânta491.           Aceasta e a şasea zi de când a fost înjunghiată mama şi leşul i-a fost mistuit de flăcările purificatoare; de-atunci el n-a mai pus în gură hrană, nici trupul nu şi l-a scăldat. Ascuns sub acoperăminte, când boala-i dă câte un scurt răgaz, îşi vine-n fire şi-l cuprinde plânsul492; dar uneori îl vezi ţâşnind din aşternut la fugă, ca un mânzoc scăpat din jug.           Aici, în Argos, s-a luat o hotărâre, să nu ne-adăpos-tească nimeni sub acoperişul său, ori lângă focul <vetrei> sale, ori să ne spună nouă, ucigaşilor de mamă, vrun cuvânt493. Şi iată ziua hărăzită, când se va alege, prin votul cetăţenilor, de vom muri, striviţi de pietre494 [sau străpun-gându-ne noi înşine gâtlejul cu pumnale ascuţite.]           Dar mai avem un licăr de speranţă că vom fi salvaţi. Menelaos, întors din Ţroia, a sosit în ţară. Intrând în port cu flota la Nauplia495, la capătul călătoriei sale, a coborât pe ţărm, după ce lungă vreme-a rătăcit, împins de vijelii.           El a trimis-o înainte în palatul nostru, sub paza nopţii, pe Helena, obârşia atâtor lacrimi, ca nu cumva cei cărora li s-au sfârşit sub Ilion copiii, văzând-o că pătrunde ziua <în cetate>, s-o-ntâmpine cu pietre; acuma ea se află înăuntru, plângându-şi sora şi năpastele familiei.           Totuşi, între dureri, găseşte oarecare alinare; căci, copilita ei, pe care, când a navigat spre Troia, Menelaos ne-o adusese nouă şi-o-ncredinţase mamei mele să o crească, această Hermione, mutată de la Sparta496, e pentru <maică-sa> prilej de bucurie şi uitare-a suferinţei.           Eu toate căile <către cetate> le supraveghez, să văd când va sosi Menelaos. Căci viaţa noastră slabă e primejduită, de nu primim din partea lui un ajutor. Vai, cât amar <fără ieşire> într-un neam lovit de nenoroc!             (Helena iese din palat, purtând o tav-ă pe care se află ulcioare şi şuviţe de păr.)           HELENA           Copilă-a Klytaimnestrei şi-a lui Agamemnon, Elektra, ce-ţi păstrezi de îndelungă vreme fecioria497, nefericito, cum de-aţi fost în stare, tu şi Orestes, frate-tău, sărmanul, să vă ucideţi mama?           Eu nu mă tem că mă vor pângări spusele tale, căci, după mine, Phoibos e răspunzător de fapta rea498.           În schimb, mă -ndurerează soarta Klytaimnestrei; ea era sora mea, pe care n-am văzut-o de când am plutit <pe mare> către Ilion – aşa cum am plutit, împinsă de-o zeiască nebunie499 – şi-acum, că s-a-ntâmplat s-o pierd, deplâng năpastele ce ni s-au hărăzit.           ELEKTRA           Helena, pentru ce ţi-aş spune, când poţi să le cuprinzi cu ochii tăi, nenorocirile vlăstarelor lui Agamemnon?

Corint, în faţa locuinţei Medeii. O bătrână, doica acesteia, iese din casă           DOICA           JO, dacă drumul navei Argo avântat Lre ţara colhilor n-ar fi trecut nicieând hotarul vineţiu al Symplegadelor, 'le nu cădea prin văile din Pelion emeţul pin tăiat ca să-narmeze-apoi cu vâsle mâinile bărbaţilor viteji, borniţi să-i afle lâna de-aur lucitor ai Pelias 1Atunci Medeea, doamna mea, 'Mitul tes, ilian al argonauţilor osie cunoscut, mai ales, m Argonautica lui Apollonius din Rodos, autor din epoca exandrină, dar el conţine elemente mult mai vecii i, menitele de Homer (Odiseea), Hesiod (Tcogonia), Pindar ytliica a pattv) etc. Legenda spune că Pelias, regele din flcos, se ridicas,., prin uzurpare, pe tronul fratelui său Eson ţiului acestuia, Iason. Un oracol îl prevenise pe Pelias „ ferească de omul caro va păşi înaintea lui încălţat „ singură sandală. Dar însuşi Iason, împlinind virala P” de ani s-a înfăţişat regelui şi şi-a reclamat dreptul           Si ainat n-ar îi plutit nici ea spre meterezele cetăţii lolcos, mistuindu-se de dor năprasnic pentru Iason. Astfel nu murea nici Pelias, căci ea nu le-ar mai fi-ndernm pe îele să-şi ucidă tatăl1. Şi aşa nu s-ar fi strămutat aicea, Ja Corint, cu soţul şi copiii săi. Mereu a vrut să placă băştinaşilor acestei glii în care-a poposit fugind, şi căuta să fie la un gând cu Iason orişicând. Acesta-i cel mai mare har în căsnicii: să nu se duşmănească soţii. Dar acurn revarsă numai ură sufletu-i bolnav, căci Iason, trădător de casă şi copii, petrece-n pat regesc de mire, 'ânsurat părintesc, purtând o singură sandală; pe cealaltă o în timp ce trecuse prin apele unui râu.           Ear. G, zburând peste maro, Pârras; tocmai clipa când acesta se pregătea să-i jertfească zeilor. „Ison stnnge într-o ceată pe cei mai vestiţi eroi helem/sS” îmbarcă pe corabia Aigo (cea rapidă), înving împreună neaşteptate primejdii în călătoria lor aventuroasă şi ajung în Colhâda, Aici, Mfdeea, fiica regelui ţării, se îndrăgosteşte de căpetenia argonauţilor, îl ajută prin farmecele ei să cucerească lâna de „ şi fuge cu el peste mare, înapoi la lojos.,            * Iason şi a Medeea           Jui Pelias, eliadele şi-au. Trojs-părintele, tăindu-i intr-un ceaun, îndemnate de sfatul Medeii, care le-a făgăduit că regele va întineri în acesta. Ca să scape de răzbunarea tesalienilor conduşi Acastos (fiul lui Pelias), lasMedeea, împreună cu ojopuau întâmplări au fost tratate de Euripide ta Fiicei/f'alias, tragedie pierdută, ce a fost reprezentată în anui 455 î.c.”., aproape cu un sfert de veac înaintea Medeii (431).           , cu fiica domnului atotporuncitor al ţării, Creon 1. Copleşită de jigniri, Medeea strigă aprig, biata, pomenind atâtea jurăminte ce le-au întărit prin strângeri tainice de mâini şi-i ia pe zei drept martori, ca să vadă cum se poartă-n schimb bărbatul ei. Cu trupul zbuciumat mereu de chinuri, zace fără hrană, la pământ, de când se ştie oropsită de bărbat. Cu ochii aţintiţi, cu chipul aplecat, precum o stâncă sau precum un val din mări, e surdă când prietenii o dojenesc. Dar câteodată, întorcându-şi gâtul alb, în sine-şi tânguie părintele iubit şi casa şi pământul ce l-a părăsit de dragul unui om, ce-o lasă cu dispreţ.           Sărmana, ştie azi, lovită de dureri, ce scump e traiul în pământul strămoşesc!           De silă nici nu mai priveşte la copii.           Mă tem că-n ea mocneşte ceva nou, ciudat, căci duhul său nestăvilit nu va-ndura batjocurile. O cunosc şi mă-nfior să nu-şi înfigă-o sabie tăioaşă-n piept, intrând fără să facă zgomot în iatac, ori să-şi ucidă soţul sau pe domnitor, crescându-şi suferinţele şi mai cumplit.           E cruntă când urăşte şi duşmanul ei va dobândi cununa biruinţei greu.           Dar, iată, vin copiii”de la alergări!           Ei nici nu bănuiesc durerea mamei lor, că, tânăr, sufletul nu ştie suferi.           'La Corint, 4MP& ce a trâjţj vrem-0 în jts? Darstrâm-toraF, cn Biedeca, Iason^ încercat să-şi refacă situaţia compromisă de exiî, fjfCTfti-inriu rn ^rfSrfSjJflţ}] ţn1 pe care ojŢujnerjC”Krî) usff>'fika regelui             (Intră cei doi băieţi ai Medeii, însoţiţi de un bărbat în vârsta, pedagogul lor.)           PEDAGOGUL1           Tu, ce-o slujeşti pe doamna mea de-atâta timp, de ce stai lingă poartă, singură, şi-ţi plângi doar ţie toată jalea? Cum de s-a-nvoit Medeea să lipseşti acum din preajma sa?           DOICA           Bătrâne-nsoţitor al fiilor născuţi de Iason, robii credincioşi împărtăşesc tot chinul împreună cu stăpânii lor şi-l simt în inimă. Durerea m-a pătruns atU de tare, c-am ţinut să vin aici, să spun deschis pământului şi cerului năpasta ce-a lovit-o pe stăpâna mea.           PEDAGOGUL Sărmana, încă nu s-a potolit din plâns?           DOICA Ce spui? Durerea sa de-abia e la-nceput.           PEDAGOGUL           Nesăbuita – ierte-mi-sc vorba grea! 2 – ea nu ştie că s-a ivit un alt necaz.           1 In antichitate, pedagogul era, de obicei, un sclav care? Avea în grija sa băieţii slăpânului, după ce aceştia impli-: neau_yârsta de l ani.       Dacă trebuie să vorbesc astfel           Orbesc astfel în original: O, net despre stupâni.           DOICA Dar ce-i, bătrâne, spune-mi, de ce taci, te rog!           PEDAGOGUL Nimic şi mă căiesc de tot ce ţi-am grăit.           DOICA (face gestul suplicantului, atingând bărbia şi genunchii pedagogului)           O, nu, te rog, slujim aceluiaşi stăpân 1, iiu le feri! De trebuie, voi şti să tac.

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           Scena: faţada templului zeiţei Artemis pe coasta tauriană; pe friză sunt fixate cranii omeneşti, înaintea templului se* ridică un altar, roşu de sânge. Ifigenia iese din templu în strai de preoteasă           IFIGENIA, fiica lui Agamemnon           ORESTE, fratele ei           PYLADE, prietenul şi vărul lui Oreste           CORUL femeilor captive, slujitoarele Ifigeniei           BOARUL           THOAS, regele taurienilor           CRAINICUL           ATENA           Soldaţi din garda lui Thoas^lujitori ai templului                 IFIGENIA           Eu sunt Ifigenia, din neamul lui Pelops, fiul lui Tantal, care venind la Pisa cu caii săi înaripaţi, a câştigat-o pe Hippodamia, fiica lui Oinomaos, şi-a luat-o de soţie. Aceasta l-a născut pe Atreu, din care s-au zămislit Menelaos şi Agamemnon, tatăl meu 1. Mama mea e Cli-temnestra.           1 Orgoliul neînfrânat, curiozitatea sumbră şi tentaţia crimei le întâlnim la întemeietorul, de neam Tantal, de la care acestea s-au transmis din generaţie în generaţie, cusururi blestemate, după legile eredităţii. Tantal, poftind zeii olimpieni la1 masa lui, i-a ospătat, pentru a le pune la încercare puterea, cu carnea lui Pelops, propriul său fecior. Zeus, recunoscând nelegiuirea, l-a pedepsit cumplit pe tată (p. 76, n. 2) şi l-a înviat pe fiu. La rândul său Pelops îşi caută ursita la Pisa, în Elida, unde domnea regele Oinomaos; acesta, sigur de caii săi divini, fulgerători de iuţi, făgăduise să-şi dea fata şi regatul omului care-l va învinge la cursa de care; în schimb pe concurenţii biruiţi îi ucidea. Pelops a câştigat întrecerea prin vicleşug, cumpărându-l pe Myrti-los, vizitiul liii Oinomaos, care a sabotat carul domnului său, scoţându-i cuiele osiilor. Basileul, răsturnându-se, a pierit iar Pelops a luat regatul în stăpânire şi fata, pe Hippodamia, de nevastă; apoi, cuprins de remuşcare, sau poate nevrând să-i mai plătească simbria, l-a dat morţii pe vizitiul hain, năruindu-l în mare. In clipa din urmă, Myrtilos – în care unii recunosc nunecontenit zbuciumată de vânturi, de atâtea ori se umflă în fluxuri schimbătoare, tata m-a jertfit, mai bine z, is a crezut că mă jertfeşte zeiţei Artemis – din pricina, He-lenei – în văile renumite ale Aulidei. Acolo Agamemnon adunase flota de luptă a helenilcr, o mie de corăbii, hotărât să câştige coroana biruinţei pentru ahei, împotriva troienilor, să răzbune răpirea Helenei şi să întregească cinstea lui Menelaos. Dar, cum flota era ţinută în port de vânturi neprielnice, a întrebat ce arată victimile arzânde. Şi Chalhas 2 a răspuns: „Agamemnon, maimarele acestei armate unite a Heladei, navele tale nu se vor desprinde niciodată de pământ, dacă nu vei aduce zeiţei Artemis o jertfă: pe fiica ta Ifigenia. Odinioară ai făgăduit să-i închini zeiţei purtătoare de lumină cel mai frumos vlăstar al anului. Dar soţia ta, Clitemnestra, tocmai dăduse naştere unei fete în palatul tău. Pe ea trebuie s-o jertfeşti.” Iată cum frumuseţea nti-a fost spre nenorocire3. Vicleanul Odiseu a ştiut în ce fel să mă fure de lângă mama. Amăgindu-mă că trebuia să fiu mireasă lui Ahile, mele Mursilis al unor regi hitiţi – a apucat să-şi arunce blestemul asupra lui Pelops şi a urmaşilor săi. Dintr-o asemenea nuntă nelegiuită şi sângeroasă s-au născut Pelopizii, Atreu şi Thyestes, despre ale căror păcate şi patimi am însemnat câte ceva la p. 117, n. 1. (Vezi arborele genealogic.)           1 Strâmtoarea ce desparte coasta Beoţiei de insula Eubeea, temută de navigatorii antichităţii, din pricina curenţilor care îşi schimbă pe neaşteptate direcţia de nenumărate ori într-o singură zi. O legendă hilară spune că Aristotel s-ar fi înecat acolo de ciudă, neizbutind să găsească o explicaţie acestor surprinzătoare fenomene marine.           2 Preotul, cititorul în semne şi prezicătorul, care a însoţit la tlion armata aheilor.           3 Poate că versul închide reminiscenţa unor ritualuri arhaice ale fertilităţii, care impuneau jertfirea celei mai frumoase dintre fecioarele anului, ceea ce noi modernii nu mai cunoaştem decât din sugestii artistice, unele turburătoare, cum este de pildă muzica lui Igor Stravinski din Sacre du Printemps.           Mii ajun” ici AUUS. ACOIO, sărmana de mine, am fost înălţată pe altarul de jertfă, tăişul necruţător a căzut, dar, în aceeaşi clipă, Artemis m-a răpit, lăsându-le aheilor, în locul meu, o ciută 1. Şi purtându-mă prin eterul strălucitor, m-a strămutat să locuiesc în pământul taurienilor 2, unde un rege necioplit porunceşte unor neciopliţi. E Thoas, cel cu piciorul mai sprinten ca pasărea, de unde i se trage şi numele, potrivit cu asemenea iuţeială 3. P Artemis m-a făcut preoteasă în templul acesta. Aici, j2Jascultând de legile unui ritual pe placul zeiţei, ce nu are frumos decât numele de ritual, dar nu spun mai multe de frica stăpânei, sclavă unei rânduieli a băştinaşilor de dinaintea sosirii mele, îi sacrific pe toţi helenii care debarcă pe tărâmul acesta. Eu, mai întâi, pregătesc victimele pentru jertfă, alţii au apoi datoria să le junghie într-ascuns, în adâncul templului.           Dar astă noapte am avut visuri ciudate. Să le povestesc la lumina zilei, poate astfel îmi va fi mai uşor 4.           Se făcea că locuiam foarte departe de această ţară, în Argos, şi că mă odihneam în camera mea de fată, când deodată pământul înalt a fost zguduit de cutremur; am fugit afară, m-am oprit şi am văzut creasta zidurilor, a-coperişul, coloanele, cum se prăbuşesc şi se spulberă. Numai un singur stâlp al casei părinteşti mi s-a părut           1 Eroina înfăţişează aici, în stilul sec, aproape de comunicat, al prologurilor euripideice ridiculizate de Aristofan, miezul legendei pe care autorul o va trata în ultima lui capodoperă: Ifigenia la Aulis.           2 Tărâm pe atunci margine a cunoaşterii, aproape fabulos, în extremul nord al lumii egeice, care a fost identificat în! Veacuri istorice cu Crimeea de astăzi, numită, în amintirea legendelor Peninsula (Chersonesos) Taurienilor sau Taurida.           3 După poet numele Thoas s-ar trage din adjectivul thoos, care înse: mnă repede.           4 Se credea că lumina topeşte ameninţarea răului născut din întuneric. Scholiastul notează: „Cei vechi aveau obiceiul să risipească puterea viselor, povestindu-le Soarelui”.           C-a rămas în picioare '. Pe creştetul lui au prins sa crească plete blonde şi a grăit cu voce omenească. Iar eu, împlineam pentru el rânduiala uciderii străinilor, îl stropeam cu apă sfântă, ca pe o victimă hărăzită morţii şi plângeam.           Iată cum tălmăcesc eu visul. Ce înseamnă stâlpii caselor? Feciorii 2! Iar cei atinşi de apa mea lustrală n-au scăpare. Deci Oreste e mort: pentru el împlineam ritualul acela. Visul nu se potriveşte celorlalte rude ale mele. Unchiul meu Strophios3 nu avea fecior la vremea când m-au pierdut helenii.           De aceea voi aduce ofrande funerare pentru fratele meu cel mort, e tot ce pot să împlinesc din atâta depărtare. Mă vor ajuta femeile din Helada, rânduite de rege să-mi fie slujitoare. Trebuia să fi sosit aici… Oare ce le împiedică? Aşteptându-ie, voi intra în casa mea, în templul zeiţei Artemis. (Ifigenia intră în templu. Din dreapta, din spre ţărm, vin Oreste şi Pylade. Oreste e abătut şi neliniştit, Pylade calm.)           ORESTE Bagă de seamă, nu este cineva pe drum?           PYLADE Nu e nimeni, am privit' de jur împrejur.           ORESTE           Pylade, acesta să fie templul zeiţei Artemis, ţinta I călătoriei noastre de când am plecat din Argos?           PYLADE Sunt sigur, Oreste, crede-mă!           1 Stâlpul era obiect de cult în Asia Mică, Egipt (sub forma obeliscului, simbol al razei de soare), în Creta şi aiurea.           2 Această probabil foarte veche metaforă reţinută în versurile poetului a devenit cu timpul un loc comun al manualelor de oniromanţie.           3 Aşadar Ifigenia nu avea cunoştinţă de existenţa lui Pylade. Vezi p. 76, n. 4.           ORESTE Şi-acela e altarul stropit cu sângele helenilor?           PYLADE Acela, creştetul lui e ruginiu de sânge.           ORESTE dulS?           ACOl°' sub creasta ziPYLADE           Sunt rămăşiţele străinilor sacrificaţi ai cercetăm cu grijă locul. DC (tm) icaţi aici'. 

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           AFRODITA           HIPOLIT, fiul lui Tezeu şi al unei Amazoane           VÂNĂTOR, din ceata lui Hipolit           UN SLUJITOR           CORUL femeilor din Trezena           DOICA Fedrei           FEDRA, soţia lui Tezeu           O SLUJITOARE           TEZEU, regele Atenei şi al Trezenei           CRAINICUL           ARTEMIS           Femei din suita Fedrei, bărbaţi din garda lui Tezeu scene, deasupra palatului.                 AFRODITA           Eu sunt zeiţa Kypris1, cinstită pretutindeni de muritori şi în tăria cerului. Numele meu nu e lipsit de slavă, îi ocrotesc pe toţi acei ce locuiesc din Pont până la stâlpii lui Atlas2 şi văd lumina soarelui, închinându-se puterii mele: însă pe cei ce mă înfruntă plini de îngâmfare, îi surp. Nu e scutit nici neamul zeilor de-o slăbiciune: se bucură să fie preamărit de oameni. Voi face cât de cu-rând să răsară adevărul spuselor mele.           1 Vezi p. 47, n. 2.           2 Pontul Euxin, adică Marea Neagră, la răsărit şi ţărmul atlantic, străjuit de coloanele lui Heracles, adică de Gibraltar, la apus, erau socotite în secolul al V-lea marginile din urmă ale „spiţei muritorilor”. Pentru helen lumea Mediteranei era însăşi Lumea. Dincolo de Marea de Răsărit şi de Oceanul de Apus se întindeau tărâmuri necunoscute, pustii sau locuite de fantasme şi monştri.           —*-           — U-ii/ur ai pământuâui Trezenei ' rnă înv. v^rr„-ftuâeşte că aş fi cea mai rea dintre puterile oeresf1” Hiftolit, fiul lui Tezeu, născutul Amazoanei, ucenicul 'h Piteu cel curat cu inima2. El respinge desfătările dra * gostei şi se lipseşte de nuntă.           În schimb o cinsteşte pe sora lui Phoibos, pe Arternis fiica lui Zeus, aşezând-o mai presus de orişice durnne' zeire 3. Prin verdele pădurii de-a pururi însoţind fecioara cu haita lui cea sprintenă, goleşte pământul de sălbăti-' ciuni, într-o tovărăşie prea înaltă pentr-un muritor. Nu~i pizmuiesc pentru aceste vânători. De ce as face-o?           1 Cetate în Argolida, în golful Saronic.           2 După tradiţia generală, Tezeu, cel mai faimos erou al Aticei şi unul dintre primii săi regi, s-a născut la Trezena, din Egeu, el însuşi basileu al Atenei, şi Aithra, fiica lui Piteu, maimarele Trezenei. O altă tradiţie, mai târzie dar mai îndestulătoare pen- – tru orgoliul atenienilor, îi atribuie obârşie divină, socotindu-1 fecior al lui Poseidon, zeul care împreună cu Palias Atena domnea pe Acropole.           Vlăstarul, fie că a fost omenesc, fie dumnezeiesc, a copilărit şi s-a înălţat la Trezena, sub grija bunicului său matern Piteu, care era lăudat pentru multe însuşiri preţuite de greci: smerenie, înţelepciune, elocvenţă şi darul profeţiei. Ulterior, „propaganda” ateniană a izbutit să facă din Tezeu simetricul şi aproape egalul lui Heracle, eroul prin excelenţă dorian. Luptele, isprăvile, binefacerile, întemeierile şi dragostele lui sunt fabuloase: una dintre acestea e expediţia împotriva Amazoanelor. Din înfruntarea cu războinicele septentrionale, regele Atenei s-a ales cu o soţie, primită drept răsplată pentru biruinţă sau răpită prin vicleşug. Din unirea cu Amazoana captivă a luat naştere Hipolit. Nunta silnică a mamei, regină şi fecioară, va fi avut o pondere psihologică în existenţa fiului, ale cărei urmări le luminează drama lui Euripide.           3 Hipolit, moştenind de la Regina Amazoanelor patima pentru vânătoare şi pentru întrecerile bărbăteşti, o venerează prin munţi şi prin păduri numai pe Artemis, sora Strălucitorului Apolo, divinitatea neprihănirii şi a elanurilor cinegetice, neluând-o în seamă pe Afrodita iubirii proslăvită în Cipru.           L par pentru faptul că m-a jignit chiar astăzi îl voi f jepsi pe Hipolit ^. Am pregătit cu grijă de multă vreme Kjea Şi nu~i nevoie*să mă ostenesc prea mult. Din casa Ini Pii-eu> odinioară, Hipolit a descins în pământul lui [pandion, să privească şi să ia parte la sfintele misterii 2. Atunci 1-a zărit Fedra, nobila soţie a tatălui său3, şi Lrin urzelile mele, inima ei a fost năpădită de o dragoste Mistuitoare. Şi înainte de a veni aici, în ţara Trezenei, ea, pe Acropole, stânca zeiţei Pallas, mi-a ridicat mie, Afrodita, un templu cu vederea spre locul acesta, spre           1 Prin ignorarea cu bună ştiinţă a stihiei dragostei, Hipolit se face vinovat de hybris.           2 După ce, asemenea tatălui său, a crescut la Trezena, avân-' du-1 drept dascăl de înţelepciune tot pe străvechiul Piteu, Hipolit a întreprins o călătorie pioasă în Atica, ţara legendarului basileu Pandion, şi a fost iniţiat în rnisteriile eleusine.           3 Căsătoria lui Tezeu cu Fedra, prinţesă din casa monarhilor de la Cnossos, este urmarea unei alte răsunătoare aventuri: călătoria în Creta şi uciderea Minotaurului, întâmplările depănate în legătură cu aceasta exprimă în zarea mitului dezagregarea tha-lassocraţiei minoice şi pătrunderea seminţiilor helenice în insule. Dintre copiii născuţi de Pasiphae prolificului Minos, Fedra – sora AriaSnei şi a lui Deucalion – a fost cea mezină. Pe lângă aceştia, regina dăduse viaţă Minotaurului, rodul monstruos, nefiresc, al legăturii sale blestemate cu taurul trimis de divinitate. Din clipa când Tezeu descinde în marele ostrov de la miazăzi, Ariadna se îndrăgosteşte de „marinarul” atenian şi îi înmânează ghemul mântuitor, pe firul căruia scapă din închisoarea Labirintului, după omorârea Minotaurului. Povestea se supune în întregime arhetipului: Eroul nimiceşte Fiara, într-un spaţiu opac, inextricabil, cu ajutorul Frumoasei îndrăgostite. Perechea se izbăveşte prin fugă, nupţiile clandestine se consumă în larg, pe mare, apoi Mirele îşi părăseşte Mireasa, adormită în necunoscutul insulei Naxos. În cele din urmă, Sora Mezină ajunge ultima soţie legitimă a Eroului, deşi mitul nu indică limpede pe ce cale, poate printr-o tocmeală a Fratelui (Deucalion). Din căsătoria lui Tezeu cu Fedra au înflorit doi băieţi, Acamas şi Demophon, care, după o tradiţie posthomerică, au luat parte în generaţia următoare la războiul troian. Vezi p. 10, n. 1.           —,., ^itic, uare să-i aducă an de Hipolit2. Dar, după ce Tezeu, spre a se spăla prin de sângele vărsat al Pallantizilor3, a părăsit Atena mântul lui Kekrops, şi-a plutit cu soţia până în a' meleaguri, în care îndură vreme de un an sur sărmana Fedra suspină, străpunsă de boldurile i şi se iroseşte în tăcere. Niciunul din oamenii casei cunoaşte boala.           Insă această dragoste nu trebuie să se mărginească l atât. Am să-i descopăr lui Tezeu adevărul, am să-1 scot la lumină. Şi pe tânărul acesta, care se războieşte cu mine îl vor ucide blestemele tatălui său, prin puterea luj. P0” seidon, regele mării; el i-a făgăduit lui Tezeu.           — Drept aleasă răsplată, să nu lipsească în a-i împlini până la trei rugăciuni 4. Iar Fedrei, deşi renumele său va fi mântuit îi va fi dat să-şi piardă viaţa; căci gândul la nenorocirea ei nu mă va împiedeca să le hărăzesc duşmanilor mei 0 răzbunare, spre împăcarea slavei mele.           Dar iată, se întoarce Hipolit, fiul lui Tezeu, să afle aici odihnă după isprăvile vânătoreşti. Ii voi lăsa locul           1 După Diodor din Sicilia (IV, 62) citat de H. Weil: „Fedra a clădit un templu pe coasta Acropolei; de acolo ochii se îndreptau spre Trezena.” Într-adevăr, privirile pot să străbată uşor, peste clarităţile Golfului Saronic, depărtarea de 50-60 km care desparte înălţimile Acropolei de ţărmul Argolidei.           2 Se pare, după o scholie a Odiseii, că acel templu se numea Hippolyteion.           3 Aluzie la episodul luptei pentru putere dintre Tezeu şi uzurpatori, cei cincizeci de fii ai lui Pallas, fratele lui Egeu, deci verii moştenitorului firesc. Prin uciderea Pallantizilor, învingătorul s-a pângărit pe sine şi pământul sacru al cetăţii întemeiate de Kekrops. Spre a se spăla de această sângeroasă contaminare, Tezeu şi Fedra s-au supus de bună voie unui exil expiator de douăsprezece luni la Trezena, oraşul de leagăn al regelui, şi al primului său fecior. Vezi p. 215, n. 2.           4 Stăpânul atotputernic al mărilor şi ocrotitorul Atenei i-a promis lui Tezeu darul celor trei împliniri când acesta a izbutit să stârpească istmul Corintului de tâlhari şi răufăcători.           Itaşi, care maiva iiliiiuii „,. _ ştie că porţile lui Hades îi stau acum deschide, ca Astăzi priveşte pentru ultima oară lumina. Fr-odita dispare. Intră Hipolit în straie de vânătoare, puraf           —, dispare. Intră Hipolit în strae e, mină o cunună de flori. E însoţit de vânători şi de un slujitor bătrân.)           HIPOLIT           Urmaţi-mă, urmaţi-mă Lăudaţi cântând pe 'fiica din cer a lui Zeus, ocrotitoarea noastră, Artemis.

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           IOLAOS, tutorele copiilor lui Herakles <KOPREUS> CRAINICUL lui Eurystheus           CORUL bătrânilor din Marathon           DEMOPHON, regele Atenei           MAKARIA, fiica lui Herakles           UN SERVITOR al ¦lui Hyllos, fiul lui Herakles           ALKMENE, mama lui Herakles           UN VESTITOR '           EURYSTHEUS, regele Argosului           Fiii lui Herakles, Akâmas, străji ateniene, sclavi                 Drama se desfăşoară la Marathon, 679. În mijlocul scenei se înalţă altarul lui Zeus Agorâios680, în fund templul său. Pe altar au fost depuse ramuri de măslin, împodobite cu panglici albe – însemnele suplicanţilor681. Pe treptele altarului zac, refugiaţi, bătrânul Iolaos, înconjurat de un pâlc de băieţi, Heraklizii682.           IOLAOS           Mi-am întărit de multă vreme o părere. Bărbatul drept e hărăzit aproapelui, dar cel care-şi închină doar câştigului voinţa, de nefolos cetăţii, închis faţă de oameni, nu este bun într-adevăr decât cu sine însuşi. Ştiu asta nu numai din auzite683.           Tot astfel eu, ţinând la cinste şi la legăturile de sânge, când mi-era dat să locuiesc tihnit în Argos684, l-am însoţit în multe munci pe Herakles, la vremea când hălăduia cu noi, şi-acum, când el a fost mutat în cer, îi ocrotesc odraslele sub aripile mele, cu toate că de mântuire am şi eu nevoie685.           Întâi, când tatăl lor a părăsit pământul, <tiranul> Eurystheus a vrut să ne ucidă686, dar am scăpat de el; şi chiar dacă suntem lipsiţi de ţară, viaţa ne-am salvat-o. Fugim la întâmplare, rătăcind de la cetate la cetate.           Dar celorlalte rele, Eurystheus a înţeles să le adauge o altă provocare: oriunde află c-am făcut popas, îşi mână crainicii ca să ne ceară şi să ne-alunge din acel tărâm. Se bizuie <într-asta> pe cetatea Argos, a cărei ură sau prietenie nu-s de lepădat, şi totodată pe norocul lui.           Iar oamenii ne văd, pe mine vlăguit şi pe copii, ne-vârstnici, fără tată; deci, înclinându-se în faţa celui mai puternic, ne gonesc din ţară.           Împart şi eu surghiunul cu aceşti copii fugari, împart cu ei năpastele, sărman' de mine, şi n-am curajul să-i trădez, ca nu cumva să spună vreun muritor: „Priviţi, de când copiii n-au părinte, nu-i mai ajută Iolaos, deşi e ruda lor!”           Aşa, respinşi de pretutindeni prin Hellada, noi am sosit la Marathon şi pe pământul dimprejur687, ne-am aşezat ca rugători la capiştile zeilor şi le-am cerut să ne ajute.           Aceste câmpuri, zice-se, sunt locuite de cei doi feciori ai lui Theseus, aşa cum le căzură sorţii688. Ei, răsăriţi din stirpea lui Pandion, se înrudesc de-aproape cu odraslele acestea689. Iată de ce-am păşit peste1 hotarul falnicei Atene.           În fruntea pilcului de surghiuniţi stăm doi bătrâni: eu care, înfricat, păzesc feciorii şi, înăuntrul templului, Alkmene, care cuprinde-n braţe şi adăposteşte fetele lui Herakles; căci ar fi ruşinos dacă-am lăsa fecioarele să se apropie de gloată şi să aştepte-aici, lângă altar690.           Iar Hyllos691 caută, cu fraţii lui mai vârstnici, să ne găsească pe pământ un meterez, un adăpost, dacă vom fi goniţi şi din ţinutul ăsta cu de-a sila. (Luând seama de apropierea unui crainic venind din Argos, care va intra curând pe scenă, Iolaos întinde febril mâinile spre copii şi îi cuprinde.)           Copii, copii, la mine, apucaţi-vă de straiul meu. Îl văd venind spre noi pe crainicul lui Eurystheus, acel care ne urmăreşte, făcându-ne să rătăcim, respinşi din ţară-n ţară.           Ah! Moarte ţie, ins respingător, şi omului ce te trimite, căci multe rele i-ai vestit cu gura ta mărinimosului părinte al acestor fii!           CRAINICUL692           Tu crezi, desigur, c-ai găsit aici un adăpost temeinic şi c-ai sosit într-o cetate aliată. Gândeşti greşit; nu este nimeni care să aleagă slăbiciunea ta şi nu renumele lui Eurystheus.           La drum! De ce atâta trudă? Ridică-te, porneşte către Argos unde vei fi omorât cu pietre693; asta ţi-e osânda.           IOLAOS           Nici gând <să pleo, căci mă vor apăra altarul zeului şi ţara liberă în care am păşit.           CRAINICUL Văd că pofteşti să dai încă de lucru mâinii mele.           IOLAOS           Nu-ţi va fi daţ să ne târăşti cu sila nici pe mine, nici pe ei.           CRAINICUL (înşfăcând copiii) <Pe loc> te vei încredinţa. Degeaba! N-ai fost bun profet.           IOLAOS Nu! Asta niciodată nu se va-ntâmpla, cât voi trăi.             (Se încinge o harţă între cei doi; bătrânul Iolaos e trântit pe jos.)           CRAINICUL           În lături! Pe copii, de vrei sau nu, îi voi lua, deoarece socot că aparţin lui Eurystheus, stăpânul lor.           IOLAOS           Ah! Daţi-ne-ajutor, voi cei ce locuiţi din străvechime în Atena694! Cu noi se poartă silnic <solul>, cu noi, care îl implorăm pe Zeus, ocrotitorul adunărilor poporului; ne pângăresc ghirlandele <de rugătorix Aceasta-i hulă pentru ţara voastră, şi pentru zei jignire.             (Intră în grabă Corul alcătuit din cincisprezece oameni vârstnici din Marathon.)

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           HELENA, fiica lui Zeus şi a Ledei           TEUKROS, un aheu           CORUL femeilor spartane captive           MENELAOS, soţul Helenei şi regele Spartei           BĂTRÂNA portăreasă a palatului           ÎNTÂIUL VESTITOR, om de încredere al lui Menelaos           THEONOE, prorocită, sora lui Theoklymenos           THEOKLYMENOS, regele Egiptului           AL DOILEA VESTITOR, sclav al lui Theoklymenos           DIOSKORII, fiii divinizaţi ai lui Zeus şi ai Ledei           Femei egiptene, oameni din suita lui Theoklymenos şi servitori.                 Acţiunea dramei se desfăşoară la Pharos^9, în Egipt, nu departe de malul mării şi de Nil, în faţa palatului regal, într-o parte a scenei se află mormântul impunător al fostului rege Proteus. Pe treptele templului funerar şi-a căutat sacru adăpost Helena.           HELENA           Aici curg undele, frumoasele fecioare ale Nilului, ce umezesc pământul egiptean în locul ploilor lui Zeus, când se topesc zăpezile strălucitoare380.           Cât a trăit, mai-marele acestei ţări a fost Proteus; avea palatul în ostrovul Pharos, dar era regele întregului Egipt381. El a luat-o de nevastă pe Psamâfhe382, o fiică-a mării, al cărei soţ fusese înainte Aiakos. Aceasta i-a născut în casă doi urmaşi: unul de parte bărbătească, Theoklymenos, [aşa se cheamă, în pofida lipsei lui de pietate], şi o fecioară nobilă, Eido383, care a fost podoaba mamei sale, în pruncie, şi care, ajungând în floarea vârstei, când este coaptă pentru nuntă, i se spune Theonoe, deoarece cunoaşte tainele divine, cele ce sunt şi cele viitoare, un dar de cinste, moştenit de la bunicul său Nereus.           Cât despre mine, locul meu de baştină e Sparta, o ţară nu lipsită de renume, şi tatăl meu era Tyndâreos. Dar o legendă spune că Zeus, odinioară, luând înfăţişarea unui lebădoi, veni la Leda, maică-mea, bătând din aripi, ca şi cum îl urmărea un vultur, şi dobândi prin viclenie adăpost la sânul ei. Oare să fie de crezut legenda?           Eu mă numesc Helena384 şi-am să vă spun ce mi-a fost dat să-ndur. Pe Ida, într-o vale-ascunsă, în jurul lui Alexandros, veniră, ca duşmance, trei zeiţe, anume Hera, Kypris şi <Athena> fecioara care s-a născut din Zeus385, nerăbdătoare fiecare să treacă drept cea mai frumoasă. Şi, ca momeală, folosindu-se de frumuseţea mea – de poate fi numită astfel o năpastă mare – Kypris a biruit, căci i-a făgăduit arbitrului Alexandros culcuşul meu386.           Lăsându-şi <turmele> în staule pe Ida, <curând> sosi la Sparta Paris, să mă ia în stăpânire ca soţie.           Dar Hera, mânioasă că a fost înfrântă, nu l-a lăsat să-mbrăţişeze decât un chip umflat cu aer. Nu i-am fost dată eu lui Paris, ci o imagine însufleţită, aidoma cu mine, pe care <Hera> a tăiat-o din văzduh. Fiul lui Priamos credea că sunt a lui: deşartă amăgire! El nu ţinea <în braţe> decât o nălucă387.           De altfel, hotărârile lui Zeus <pe urmă> mi-au sporit amarul; el a iscat războiul între fiii solului Helladei şi sărmanii frigieni, ca să despovăreze glia-mumă de gloata muritorilor, prea numeroasă388, şi să-l vădească lumii pe cel mai viteaz hellen, <pe Achilleus>389.           Dar ceea ce troienii se mândreau să apere şi forţele aheilor ţineau să cucerească nu era trupul meu, ci doar un nume, <acela de Helenax Căci m-a luat Hermes prin slava cerului şi într-un nor m-a-nfăşurat – bag seama Zeus nu şi-a uitat fiica – şi-apoi m-a coborât în casa lui Proteus, ales drept muritorul cel mai virtuos, ca să mă pot păstra <la el> neprihănită pentru <soţul meu> Menelaos.           De-aceea mă găsesc în locurile-acestea, pe când sărmanul soţ a strâns armată mare şi i-a urmărit pe răpitorii mei până sub zidurile Troiei. Şi iată, multe suflete s-au stins, la râul Skâmandros, de dragul meu.           Iar eu, în mijlocul atâtor încercări, sunt <veşnic> blestemată pentru că mi-aş fi trădat bărbatul şi că aş fi împins într-un război cumplit Hellada.           Dar cum de pot să mai trăiesc? Pot, căci am fost încredinţată de Hermes că într-o bună zi voi locui din nou, în renumitul şes al Spartei, cu soţul meu, care va fi aflat că nu am pus în îlion piciorul şi nu m-a-mbrăţişat nici un iubit390. Atâta vreme cât a vieţuit Proteus, căsătoria nu mi-a fost ameninţată. Dar de când zace învelit în bezna gliei, feciorul regelui defunct încearcă să mă ia cu sila.           Eu, pururi credincioasă soţului dintâi, îngenunchez ca rugătoare la mormântul lui Proteus, cerându-i să-mi păzească patul neatins, pentru Menelaos. Destul că în Hellada port un nume urgisit, vreau trupul barem, în Egipt, să-mi fie fără pată391.             (Intră Teukros, cu arcul în mină, privind mirat în jur, ca un străin într-o ţară necunoscută.)           TEUKROS392           Cine domneşte în acest palat fortificat? Privind re-geştile porticuri şi zidurile crenelate, ai spune că lăcaşul este al lui Plutos393.             (Constată surprinsjprezenţa Helenei.) Ah! Zeilor, ce arătare! In faţa mea văd chipul unei blestemate, portretul ucigaş al celei care ne-a pierdut, pe mine şi pe toţi aheii. Respingă-te cu scârbă zeii de la ei, ca pe o copie leită a Helenei! O, dacă n-aş păşi aici pe sol străin, cum te-aş ucide cu săgeata-mi care nu dă greş, căci prea mult semeni cu odrasla Ledei!           HELENA           De ce, nefericitule? Oricine-ai fi, de ce-ţi întorci obrazul şi mă urăşti pentru năpastele Helenei?           TEUKROS           Ştiu c-am greşit; prea m-am lăsat cuprins de-nver-şunare. [Hellada-ntreagă o urăşte pe fiica Ledei.] îţi cer, femeie, pentru ce-am rostit iertare.           HELENA Tu cine eşti? De unde ai sosit aici?           TEUKROS Sunt unul din acei nefericiţi ahei, femeie…           HELENA           Atunci nu-i de mirare că o blestemi pe Helena. Dar cine eşti, din ce meleag? Cum trebuie să te numim?           TEUKROS           Mă cheamă Teukros; tatăl meu zămislitor e Telamon, iar ţara hrănitoare Salamina.           HELENA Cum de-ai venit în valea Nilului?           TEUKROS Sunt exilat; am fost gonit din patrie.           HELENA           Poţi să te socoteşti un oropsit. Dar cine te alungă de pe pământul ţării tale?           TEUKROS           Cel care ar fi trebuit să ţină cel mai mult la mine: părintele meu Telamon.           HELENA De ce te-a exilat? La mijloc va fi fost nenorocire mare.           TEUKROS Eu am avut un frate, Îias, mort la Troia, care m-a pierdut.           HELENA Cum? L-ai lipsit cu sabia de viaţă?           TEUKROS Nu! A murit zvârlindu-se în spada lui.           HELENA Era nebun? Nu-i fapta unui om întreg la minte.           TEUKROS Ai auzit de Achilleus, feciorul lui Peleus?           HELENA Da… Zice-se c-ar fi peţit-o, între alţii, pe Helena394.           TEUKROS           Când a murit, cei care au luptat alăturea de el s-au gâlcevit pentru armura lui.           HELENA în ce fel cearta lor l-a vătămat pe Îias?           TEUKROS           Cum armele le-a câştigat un altul, el şi-a pus capăt vieţii395. 1           HELENA Năpasta lui a fost, se pare, pricina năpastei tale.           TEUKROS Da; ar fi trebuit să mor cu el deodată.           HELENA Deci ai luptat şi tu, străine, la cetatea îlion.           TEUKROS Am ajutat să fie nimicită; acum mă pierde ea pe mine.           HELENA A fost cumva lăsată pradă unui foc pustiitor?           TEUKROS N-a mai rămas <în scrum> nici urma unui zid.           HELENA Biată Helena! Pentru tine au murit troienii.           TEUKROS De-asemeni şi aheii. Ce rele fără seamăn a iscat!           HELENA Cât timp s-a scurs de când aţi pustiit cetatea?           TEUKROS De-atunci s-au petrecut aproape şapte secerişuri.           HELENA Dar înainte cât aţi zăbovit luptând la Troia?           TEUKROS Luni fără număr, zece ani de-a rândul.           HELENA Aţi prins-o pân' la urmă pe regina Spartei?           TEUKROS Menelaos de păr a prins-o şi-a târât-o.           HELENA Biata femeie! Ai privit-o, sau povesteşti din auzite?           TEUKROS Cu ochii mei; nu mai puţin decât te văd pe tine.           HELENA Ia seama, zeii nu cumva să-ţi fi stârnit vreo nălucire.           TEUKROS           Vorbeşte-mi despre altceva; nici un cuvânt despre <Helena>.           HELENA [Voi credeţi deci adevărat tot ce-aţi văzut?           TEUKROS           Eu am privit-o, ţi-am mai spus, cu ochii mei, şi însăşi mintea mea o vede396.]

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           Acţiunea dramei se petrece pe coastele Traciei, în Chersone-sos. Aproape de mare este rânduită tabăra aheilor, în mijloc cortul lui Agamemnon. Mai departe se află ţarcul navelor scoase pe mal. E noapte, spre dimineaţă. Din ceaţa marină se înfiripă umbra lui. Polydoros.           UMBRA LUI POLYDOROS, fiul Hecubei           HECUBA, fosta regină a Troiei           CORUL femeilor troiene captive           POLYXENE, fiica Hecubei           ODISEU           TALTHYBIOS, crainicul aheilor           O SLUJITOARE           AGAMEMNON           POLYMESTOR, rege al tracilor           Captive troiene, oameni din suita lui Odiseu şi Agamemnon, gărzi trace.                 UMBRA LUI POLYDOROS 1           Iată-mă ajuns; am părăsit lăcaşul adânc al morţilor şi porţile beznei, unde locuieşte Hades, deosebit de ceilalţi nemuritori.           1 Concepţia grecilor despre tărâmul morţilor nu a fost niciodată unitară chiar în cuprinsul unor opere ca poemele homerice, din care, deşi se pot însăila elementele unei teologii, aceasta este departe de a avea trăsături dogmatice. La Homer, autor cu mă-rinimoase influenţe asupra tragediei atice, lumea viilor şi lumea morţilor erau straşnic despărţite. În clipa din urmă a fiecărui ins îi zbura pe gură, odată… Cu ultima răsuflare, sau i se desprindea, ca un abur, din rănile sângerânde, ceea ce helenii numeau eidolon, adică imaginea, copia, idolul fără fiinţă materială, dar care păstra conturul şi uneori chiar căutătura mortului. Acest dublu, de altă natură decât a cărnii destrămate, suflet, duh sau chip de umbră, se îndrepta, spre porţile Nevăzutului (Hades) şi intra în împărăţia de unde nu mai era întoarcere. Totuşi, câte-odată, umbrele puteau să fie evocate prin fapte de magie şi atunci ele se înfiripau în visele sau în trezia oamenilor, înfri-coşându-i şi pedepsindu-i, făcându-i să înţeleagă mai bine trecutul şi să „vadă” viitorul. Această aspră concepţie arhaică, nuanţată mai apoi de alese înrâuriri (misterii, orfism, filosofie) s-a dovedit prielnică văzduhului cutremurat al creaţiei dramatice, Eu sunt Polydoros. Mi-a fost mamă Hecuba, fiioa lui Kisseus, iar tată mi-a fost Priam. Acesta, văzând că Troia, cetatea frigienilor 1, este ameninţată să cadă sub lancea helenică, înspăimântat, m-a trimis pe furiş departe de glia troiană, în casa tracului Polymestor, oaspetele lui, cel care seamănă aceste rodnice câmpii din Chersonesos 2 şi care cu suliţa lui porunceşte unui norod iubitor de cai. Pe ascuns, împreună cu mine, tatăl meu a trimis şi aur din belşug, pentru ca, de s-ar fi prăbuşit vreodată zidurile Troiei, copiii rămaşi în viaţă să nu cunoască sărăcia.           Eram cel mai tânăr dintre fiii lui Priam; de aceea pe mine m-a pus în taină la adăpost, eu nefiind în stare să port nici armele, nici scutul greu, în mâinile mele fragede.           Cât timp au stat înălţate meterezele ţării, cât timp au rămas neclintite turnurile Troiei, cât timp norocul a ţinut cu armele lui Hector, fratele meu, am crescut frumos, ca un vlăstar înconjurat cu grijă, în Tracia, la oaspetele tatălui meu. Sărmanul de mine!           Dar în ziua când a fost nimicită Troia, când sufletul lui Hector a pierit, când vatra părintească ni s-a spulberat, când pe altarul ridicat spre slava zeilor s-a prăbuşit chiar tatăl meu, înjunghiat de fiul sângeros al lui Ahile, atun-cea oaspetele nostru m-a ucis, din lăcomie pentru aur de la Eschil (care s-a bizuit din plin pe efectul patetic al „umbrelor” în Orestia şi Perşii) până la Shakespeare. Aici năluca rosteşte prologul, început nemaiîntâlnit în altă tragedie antică.           1 Ţinuturile muntoase ale frigienilor se întindeau în interiorul şi vestul Asiei Mici. O parte din Frigia (Troada, numită mai târziu şi Frigia Mică) ajungea să se scalde în Helespont; pe pă-mântul acesteia se ridica odinioară Ilion, cetatea de scaun a lui Priam. Troienii erau o ramură îmbelşugată a neamului frigienilor, iar în literatura elină cele două denumiri se confundă.           2 Acest cuvânt înse~mnă de fapt peninsulă. Aici trebuie înţeles Chersonesul Traciei, astăzi peninsula Gallipoli în Turcia europeană, în antichitate faimos grânar al Atenei. Regiunea era locuită de o seminţie aspră de războinici traci.           M-a ucis, iar leşul meu cel oropsit l-a aruncat în valuri, ca să pună mâna pe aur şi să-l păstreze în palatul lui.           Trupul meu acum aace pe ţărm sau e târât, când se umflă talazul mării, de mişcarea valurilor multă, legănată; nimeni nu l-a jelit, nimeni nu i-a săpat un mormânt. Iar sufletul mi s-a despărţit de trup şi fâlfâie peste maica mea cea scumpă, Hecuba; de trei dimineţi se zbate în aer, de când nefericita de ea, smulsă din Troia, a pus piciorul în Chersonesos, pământul acesta.           Şi toţi aheii, lăsându-şi ancorate navele, zăbovesc de-a lungul coastelor Traciei, pentru că fiul lui Peleu, Ahile, s-a arătat deasupra mormântului său şi-a oprit pe loc toată oastea helenilor, ce sârguia către casă, cu vâslele înspumate de valuri. El stăruie s-o ceară pe sora mea, Polyxene, drept jertfă dulce şi răsplată la mormântul său; şi-o va dobândi. Nu va rămâne fără să-şi primească de la prieteni partea lui din pradă. 1           Astăzi Moartea, hărăzită de Soartă, îmi va duce sora.           Şi astfel, sub ochii mamei mele se vor afla două cadavre, două cadavre de copii, al meu şi al acestei nefericite fecioare. Deoarece şi eu, sărmanul de mine, pentru a-mi câştiga un loc de îngropăciune, mă voi arăta, împins de valul mării lânced, la picioarele unei sclave.           1 După cuprinderea şi devastarea Troiei, aheii biruitori şi-au împărţit prada de război. Prinsele au fost trase la sorţi. Andro-maca, soţia viteazului Hector, i-a căzut lui Neoptolemos, poreclit şi Roşcatul (Pyrrhos), fiul lui Ahile, vizionara Casandra a încăput în mâinile comandantului suprem, Agamemnon etc. Numai Marele Erou, Ahile, pierind înaintea cuceririi cetăţii, nu a putut să primească drept răsplată o femeie de sânge regal. De aceea, tocmai când flota părăsise ţărmul Troadei, umbra lui mâ' niată s-a năzărit deasupra mormântului, cerândude helenilor să i-o jertfească pe Polyxene, fiica mezină a lui Priam şi a Hecu-bei. În acelaşi timp, vânturile, care suflaseră prielnic spre apus, au aţipit, încât navigatorii, după scurta traversare a Helespon-tului, au fost siliţi să ridice corăbiile pe uscat, în Tracia.

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           PLUGARUL argian, soţul Electrei.           ELECTRA, fiica lui Agamemnon.           ORESTE, fratele Electrei.           PYLADE, prietenul lui Oreste.           CORUL, alcătuit din femei argiene.           BĂTRlNUL.           CRAINICUL.           CLITEMNESTRA, regină în Argos.           DIOSCURII.           Slujitorii lui Oreste, sclave din garda Clitemnestrei.                 Scena înfăţişează o privelişte aridă, muntoasă, la hotarele Argolidei, nu departe de izvorul râului Inachos. În lumina turbure a zorilor, în mijloc, se desluşeşte o casă umilă ţărănească. Printr-o parte trece drumul spre Argos, dincolo de care se întind petice de ogoare şi păşuni. Un bărbat în straie de ţară iese din casă.           PLUGARUL.           O, Argos, tărâm străvechi 1, ape ale râului Inachos! De aici, odinioară, încărcându-l pe Ares 2 într-o mie de nave,           1 Nu odată în tragedia elină s-a pomenit despre vechimea argienilor, care aveau orgoliul – ca şi atenienii, de altfel – să se creadă printre cei dintâi locuitori ai pământului. Aceasta e încă o dovadă a marelui prestigiu de care s-a bucurat cetatea Argos printre greci, chiar în vremuri de micşorare politică. Leagăn mai întâi al unei culturi misterioase, făurită de pelasgii autohtoni, odată cu invazia aheilor, primul talaz de triburi care vorbeau greceşte, aşa cum au dovedit-o incontestabil Ventris şi Chadwick, Argolida, înrâurită de Creta minoică, a devenit un puternic focar politic şi spiritual. Deşi ţinutul nu era prea întins, oraşele s-au înmulţit şi s-au îndesit, strălucind de forţă şi belşug: cetă-ţui inexpugnabile, adevărate cuiburi de vulturi, ziduri ciclopice, morminte regale somptuoase, măşti şi podoabe de aur. Argos sau Mykene? Care dintre aceste două cetăţi, adeseori confundate de poeţii tragici, a fost mai importantă? Cât de departe şi de adânc se întindeau jurisdicţia suveranilor lor, dintre care cel mai celebru a fost Agamemnon? Oricum, în terminologia homerică, prin „Argos” nu se înţelege numai Argolida din Pelopones, ci însăşi patria aheilor, a tuturor grecilor care se uniseră împotriva Troiei.           2 Cu alte cuvinte: pornind la război cu o mie de vase. Vezi p. 61, n. 2.           Regele Agamemnon pluti spre ţara Troadei. Iar după ce-l omorî pe Priam, stăpânul pământului Ilion, şi cuceri vestita cetate a lui Dardanos 1 tot aici se întoarse, în Argos, şi spânzură de templele noastre semeţe prăzi nenumărate smulse barbarilor. Şi după ce acolo întâlni atâta noroc, i-a fost dat să moară în casa lui, prin viclenia urzită de nevastă-sa, Clitemnestra, şi prin mâna care a lovit a lui Egist, fiul lui Thyestes! El s-a sfârşit, lepădând străvechiul sceptru moştenit de la Tantal 2.           Egist acum domneşte peste ţară şi e stăpânul fiicei lui Tyndar3, soţia eroului stins. Agamemnon, când a plutit spre Ilion, a lăsat în casă un urmaş bărbătesc, pe Oreste, şi-o fiică, mlădiţă ridicată, pe Electra.           Gata să fie ucis de braţul lui Egist, Oreste şi-a găsit mântuirea într-un moşneag, care-l crescuse pe tatăl său, şi care l-a încredinţat lui Strophios, să-l ocrotească în Ţara Fokidei 4.           1 Strămoşul, din sămânţa lui Zeus, al Troienilor, a ridicat în Frigia, la poalele muntelui Ida o cetăţuie, care a devenit pe urmă parte şi miez întărit al Troiei. De aceea Troada mai este numită Dardania, iar locuitorii ei dardani.           2 Trunchiul neamului tragic al Atrizilor. (Vezi arborele genealogic.) Născut din Zeus şi dintr-o oceanidă, pe nume Pluto, Tantal s-a făcut vinovat de numeroase crime: a furat câinele de aur al tatălui său, a scăzut ambrozia şi nectarul Olimpului, spre a le da şi oamenilor să se înfrupte din nemurire, şi a ospătat zeii cu carnea propriului său copil. Pentru toate aceste îndrăzneli şi păcate a primit în Hades cumplită pedeapsă: să fie veşnic mistuit de sete, dar apa să fugă de la gura lui, să fie lihnit de foame, dar roadele pământului să se ferească de mâna lui, şi să-l ameninţe de-a pururi o stâncă gata să i se prăvălească peste cap.           3 Vezi p. 26, n. 1.           4 Mărunta provincie muntoasă a marelui sanctuar panhelenie de la Delfi era cârmuită illo tempore de un bărbat cu evlavie, regele Strophios, căsătorit cu sora lui Agamemnon, care i l-a născut pe Pylade. Aşadar cei doi faimoşi prieteni, Oreste şi Pyla-de, erau veri primari.           Electra a rămas în casa părintească şi când a împlinit v'irsta înflorită a tinereţii a fost peţită de fruntaşii ţării Heladei. Insă Egist, fiindu-i teamă ca nu cumva să-i nască vreunui om de seamă un fiu, care să-l răzbune pe Agamemnon, o păstra în palat şi nu se învoia s-o mărite cu nimeni. Dar şi astfel era bântuit de spaima că ar putea să aibă copil în ascuns, de la vreun nobil. Deci s-a hotărât s-o ucidă, dar Clitemnestra, cu toată firea ei crâncenă, a scăpat-o din mâinile lui Egist. Când şi-a omorât bărbatul ea avusese cel puţin un temei 1, dar îi era frică să nu stârnească ura tuturor, ucigându-şi copiii.           Iată ce puse atunci la cale Egist: cum fiul lui Agamemnon era alungat din ţară, în exil, a făgăduit răsplată de aur celui care îi va ridica viaţa, iar pe Electra mi-a dat-o mie de nevastă. E drept că şi eu mă trag din părinţi mykenieni, într-asta nu mi se poate găsi nici un cusur: mă laud cel puţin cu strălucirea obârşiei 2. Dar sunt lipsit de avere, şi lipsurile omoară nobleţea. Dând-o pe Electra unui bărbat slab, şi frica lui Egist urma să scadă. De-ar fi căsătorit-o cu un bărbat de seamă, acesta ar fi deşteptat din somn omorul lui Agamemnon şi-atunci Dreptatea l-ar fi pedepsit pe Egist.           Dar niciodată eu, bărbatul Eleotrei – îmi este martoră Kypris – nu i-am pângărit culcuşul; ea încă este fecioară. Lu'ând copila unor oameni atâta de îmbelşugaţi, m-aş fi ruşinat s-o jignesc, eu nefiind vrednic prin naştere de ea.           Îl cinstesc, de asemenea, pe aşazisul meu cumnat, pe sărmanul Oreste, gândindu-mă că, poate, într-o bună zi           1 însăşi Clitemnestra ne va dezvălui măi târziu temeiurile sale, într-o argumentare nu lipsită de fineţe psihologică.           2 Soţul Electrei, acest honnete homme al tragediei, cum îl numeşte H. Weil, era un ţăran mlndru de străbunii săi mykenieni. Vezi p. 75, n. 1.           Îi va fi dat să se întoarcă-n Argos şi să afle de nefericita nuntă a surorii sale. Dacă mă socoteşte cineva nebun, că am primit în casă o fecioară şi nu m-am atins de ea, părerile lui sunt canoane prea ticăloase pentru măsurarea virtuţii. Să ştie că, dimpotrivă, nebun este omul acela 1. (Electra, în veşminte ponosite, iese din casă, purtând pe cap un ulcior.)

PERSOANELE (în ordinea intrării în scenă)           ANDROMACHE, principesă troiană captivă O SERVITOARE troiană CORUL femeilor din Phthia.           HERMIONE, soţia lui Neoptolemos, fiica lui Menelaos MENELAOS, regele Spartei.           MOLOSSOS, fiul lui Neoptolemos cu Andromache PELEUS, rege thessalian, tatăl lui Achilleus şi bunicul lui Neoptolemos DOICA Hermionei.           ORESTES, nepotul de frate al lui Menelaos UN VESTITOR.           THETIS, zeiţă marină, mireasa de odinioară a lui Peleus. Escorta lui Menelaos, servitorii lui Peleus, purtătorii cadavrului lui Neoptolemos.           Drama se desfăşoară în Thessalia, la Phthia238. Decorul reprezintă, în, fund, micul templu al zeiţei Thetis şi intrarea în reşedinţa regelui Neoptolemos. În mijloc se înalţă altarul şi statuia zeiţei. Lipită de altar, în atitudinea suplicanţilor, zace Andromache.                 ANDROMACHE.           Podoabă-a gliei Asiei, cetate Theba239, de unde, înzestrată din belşug cu aur şi comori, venit-am în regeasca vatră a lui Priamos, să-i fiu soţie roditoare de copii lui Hektor, cât era odinioară de invidiată Andromache!           Dar astăzi nu-i altă femeie mai nefericită. [Şi nici nu va mai fi vreodată.] Eu mi-am văzut bărbatul, Hektor, omorât de Achilleus, şi pe feciorul ce i l-am născut soţului meu, pe Astyănax, aruncat din vârful meterezelor, când au cuprins hellenii ţara Troiei240.           Iar eu, a cărei casă era socotită cea mai liberă <din toate>, am fost luată sclavă în Hellada şi dată-n dar lui Neoptolemos, un insular241, ca o răsplată pentru vitejie, ca parte-a lui din prada de la Troia.           Aici, aproape de hotarul dintre Phthia şi cetatea Phârsalos242, eu locuiesc în şesul unde, împreună cu Peleus, trăia zeiţa mării, Thetis, ferită de apropierea gloatei243. Poporul Thessaliei a numit acest meleag Thetâdeion, în amintirea lunei lor de miere. Aici îşi are Neoptolemos lăcaşul, iar pe Peleus îl lasă să domnească peste Phârsalos, nevrând, cât timp bătrânul este viu, să poarte sceptrul lui.           Eu, în aceste case, am născut un prunc de parte bărbătească, din unirea cu stăpânul Neoptolemos244. La început, cu toate că mă copleşiseră atâtea rele, speranţa pururi mă-ndemna să aflu în feciorul meu, dacă era salvat, un sprijin şi o alinare de necazuri.           Dar după ce-a luat-o de soţie pe spartana Hermione245, stăpânul meu dispreţuieşte dragostea-mi de sclavă şi ea mă prigoneşte fără milă. Susţine că, prin băuturi vrăjite, o fac să fie stearpă şi urâtă de bărbat, că vreau, luându-i locul, să ajung stăpâna casei, pe urmă s-o alung din patul ei cu sila, <din patul> unde-a trebuit să intru odinioară peste voia mea, însă pe care-acum l-am părăsit246.           Să-mi fie martor Zeus cel Mare, [că am intrat în aşternutul ăsta peste voia mea.] Dar nu pot s-o încredinţez pe Hermione <că astfel s-a-ntâmplat>; ea vrea să mă ucidă şi tatăl ei Menelaos îi tine partea. El, în palat, se află lângă ea, sosit anume pentru asta de la Sparta.           Iar eu, înspăimântată, am venit să mă aşez la templul Thetidei, din preajma casei, sperând că poate nu mă va lăsa să mor247. Peleus şi toţi urmaşii lui Peleus îl preacinstesc ca monument al nuntii Nereidei.           Pe singurul meu fiu, în taină, l-am trimis în altă casă; mi-e frică nu cumva să mi-l ucidă. Căci <omul> ce l-a zămislit nu-i lângă mine, să-mi ajute, şi pentru fiul său nimic nu poate face, fiind plecat la Delphi, să-i plătească lui Loxâas datoria pentru o sminteală. N-a fost <tot el> odinioară la oracol, să-i ceară lui Apollon să răzbune sângele tatălui său, pe care îl vărsase <chiar acesta>? <Acum> el vrea să capete pentru greşeala din trecut iertarea şi pentru viitor bunăvoinţa zeului248.           (Intră, neliniştită, o servitoare troiană.)           O SERVITOARE.           Stăpână – căci eu nu mă dau în lături să te chem cu numele ce ti se cuvenea odinioară, în palatul tău, când locuiam în şesul Troiei – v-am fost întruna credincioasă, şi ţie şi lui Hektor, soţul tău, cât a trăit; azi încă am venit la tine, aducându-ţi noutăţi. Mă tem vreunul din stăpânii mei să nu mă dibuiască, însă de ţine-mi este milă. Menelaos şi fata lui urzesc cumplite gânduri împotriva ta: păzeşte-te.           ANDROMACHE.           O scumpă soaţă de sclavie – căci tu eşti soaţa de sclavie a celei care-a fost regina ta odinioară, dar care azi e urgisită – ce fac <duşmanii mei>? Ce uneltiri mai ţes cu gând să mă ucidă? Nu-mi sunt nenorocirile destule?           SERVITOAREA.           II vor ucide pe feciorul tău, nefericito, pe care l-ai ascuns afară din palat.           ANDROMACHE.           Vai mie, mi-au descoperit vlăstarul pus la adăpost! Cum? Când? Biata de mine, sunt pierdută!           SERVITOAREA.           Eu nu ştiu, am aflat-o de la <sclavii caseix Menelaos a părăsit palatul, ca să-l caute.           ANDROMACHE.           Ah! Sunt pierdută! Te vor omorî, copile, dacă te-nhaţă, cei doi vulturi! Şi cel care se cheamă tatăl tău tot mai întârzie la Delphi.           SERVITOAREA.           Eu cred că, dacă el era aici, n-ai fi atât de oropsită; tu astăzi eşti lipsită de prieteni.           ANDROMACHE Dar cum e cu Peleus? Nu se zvoneşte c-a sosit?           SERVITOAREA E prea bătrân ca prin sosirea lui să-ţi fie de folos.           ANDROMACHE I-am dat de ştire, totuşi, nu numai o dată.           SERVITOAREA Crezi că-i mai pasă vrunui vestitor de tine?           ANDROMACHE De fel. Nu te-nvoieşti să-mi duci vestirea tu?           SERVITOAREA Cum aş putea lipsi atâta vreme din palat?           ANDROMACHE.           Vei şti să născoceşti pretexte câte vrei, doar eşti femeie249.           SERVITOAREA Mă tem, căci Hermione nu-i o strajă slabă.           ANDROMACHE Vezi! La necaz te lepezi de prieteni.           SERVITOAREA.           Nu, nu mă ponegri în felul ăsta. Ei bine, mă voi duce – mai ales că viaţa unei sclave nici nu-i de luat în seamă -chiar de-aş păţi vreun necaz.           (Servitoarea pleacă.)           ANDROMACHE.           Te du. Iar eu, care trăiesc necontenit în tânguiri, în gemete şi-n lacrimi, îmi voi striga văzduhului durerea250; femeilor le place să-şi aline relele de fiecare zi, avându-le mereu pe buze.           N-am numai pentr-un singur rău, ci pentru multe, a mă plânge: sfârşitul patriei, moartea lui Hektor, destinul aspru, care m-a-njugat în ziua când m-am prăbuşit în chip nevrednic în sclavie.           Să nu se spună despre nici un muritor că-i fericit, pân' la sorocul morţii, când s-a văzut cum îşi petrece ziua de pe urmă şi coboară-n Hades251!           Când Paris sosi cu Helena la Troia cea-naltă252, el nu o mireasă şi-aduse, ci o năpastă^n iatac.           Ai fost cucerită din pricina ei, cetate îlion!           Te-a trecut prin foc şi prin spadă, <venit> cu o mie de nave, Ares cel iute-al hellenilor253.           Din pricina ei, vai mie! Soţul meu Hektor, <legat> de un car, a fost tras împrejur, pe sub ziduri, de fiul zeiţei marine, Thetis254; iar eu, din iatac am fost dusă pe ţărmul mării, cu capu-nvelit în năframa cumplită-a robiei.           O, câte lacrimi din ochi nu mi-au curs, când mi-am lăsat cetăţuia şi camera nunţii, şi soţul căzut în pulbere!           Năpăstuita de mine, de ce trebuia să mai văd lumina zilei, doar ca să-i fiu Hermionei sclavă?           Căznită de ea, fierbinte mă rog, aici, sub statuia zeiţei, şi-o prind în braţe, şi lacrimi vărs, ca izvorul mustind din stâncă.           (Intră Corul alcătuit din cincisprezece femei din Phthia)           CORUL255 Strofa 1           Femeie, de mult stai <lipită> de solul şi templul <zeiţei> Thetis şi nu vrei să le părăseşti. Noi, cu toate că suntem din Phthia, venit-am la tine, vlăstar asiatic, sperând să găsim un leac năpastelor voastre de nedezlegat, în care v-aţi prins Hermione şi tu, oropsita de tine! Urmare a certei sinistre pentru culcuşul, pe care l-aţi împărţit cu feciorul lui Achilleus, pe rând, amândouă.           Antistrofa 1           Cunoaşte-ţi ursita, gândeşte-te la nenorocul fără ieşire în care te afli. Lupţi împotriva stăpânilor tăi, tu, o fiică a Troiei, potrivnică fiilor Spartei. Părăseşte lăcaşul de oi primitor al zeiţei marine. Ce-ţi foloseşte să-ţi iroseşti în lacrimi şubredul trup, lăsându-te, înspăimântată, pradă silnicei legi a stăpânilor? Marea lor forţă te va răpune. Tu nu eşti nimic: de ce te căzneşti zadarnic?           Strofa 2           Mergi, părăseşte splendidul lăcaş al Nereidei divine.           Recunoaşte că eşti în tară străină şi sclavă într-o cetate cu altă ocârmuire, lipsită de toţi prietenii tăi, tu, cea mai nefericită captivă şi-atoturgisită soţie.           Antistrofa 2           O, cât de milă ne este de tine, femeie din Ilion, strămutată în casa stăpânilor noştri! Dar, în pofida milei stârnită în noi de năpastele tale, frica ne face să fim tăcute. <Ne temem> copila fiicei lui Zeus256 să nu desluşească bunăvoinţa noastră faţă de tine.           (Intră Hermione, purtând veşminte $i podoabe scumpe.)           HERMIONE (adresându-se Corului)           Bogata diademă de aur de pe creştet şi straiele brodate ce-mi înfăşoară trupul nu-s daruri nupţiale, pe care le-am adus aici din casele lui Achilleus ori ale lui Peleus, ci vin din Sparta, din pământ laconian. Menelaos, al meu părinte, mi le-a dăruit, cu multă zestre laolaltă. De-aceea pot vorbi deschis. Deci, iată ce răspuns vă dau257.           (Se întoarce spre Andromache.)           Tu eşti o sclavă, o femeie prinsă în război, şi vrei să mă alungi din casă, spre a domni <în locul meu>. Cu băuturi <vrăjitoreşti> îl faci pe soţul meu să mă urască. Stârpit de tine, pântecele meu e mort, căci la asemenea isprăvi voi, asiaticele, sunteţi înfricoşător de iscusite.           Dar eu sfruntării tale îi voi pune capăt. Nu-ţi va sluji întru nimic lăcaşul fetei lui Nereus, nici templul, nici altarul ei: nu vei scăpa cu viaţă.           Iar dacă se-nvoieşte oarecine, muritor sau zeu, să te salveze, nu trebuie să te mai ţii trufaşă pentru propăşirea din trecut, ci să te ghemuieşti, umilă, pe pământ, căzută la genunchii mei, să-mi mături casa, să răspândeşti cu mâna ta din vase aurite apa limpede ca rouă258, să recunoşti în ce tărâm trăieşti. Aici nu se mai află Hektor, nici Prâamos şi nici <belşug de> aur259, ci o cetate din Hellada.           Tu ai ajuns, nemernico, atât de fără minte încât cutezi să te aşterni cu un bărbat al cărui tată l-a ucis pe soţul tău, şi să-i aduci copii pe lume unui ucigaş!           La toate neamurile de barbari aşa se-ntâmplă: părintele se-mperechează cu fiica, mama cu feciorul, fratele cu sora, şi cele mai apropiate rude se ucid pe rând; la toate-acestea nici o lege nu se-mpotriveşte260. Să nu strămuţi aici asemenea năravuri!           Nu e frumos ca un bărbat să mâne, înhămată, o pereche de femei261. Cel care vrea să aibă casa rânduită, nu caută decât spre patul căsniciei, doar pe acela-l îndrăgeşte.

PERSOANELE (in ordinea intrării In scenă)           APOLO           THANATOS           CORUL, alcătuit din bărbaţi din I           O SERVITOARE           ALCESTA, soţia lui Adraet           ADMET, rege în Phera           EUMELOS, M lui Admot şi al Aid           HERACLE           P1IERES, tatăl lui Admet           UN SERVITOR n fPtifi – ora lui Eumolos, femei din suita Alceste”, bărbaţtdin suHole lui Admet şi Pheres           Acţiunea are loc în faţa palatului lui Admet din Phera. Apolo iese dinăuntru, pe o poartă laterală, purlând arcwî în mină şi tolba cu săgeţi pe umeri                 APOLO           O, casă-a lui Admet1 în care m-am supus, deşi sunt zeu, să stau la masa slugilor! Dar Zeus a voit să fie-aşa, căci el 1-a nimicit pe-Asclepios, feciorul meu,           1 Adrnet stăpânea ca rege (basilcu) peste meleagurile tesaliene din,. Preajma tacului Boibe, unde se petrecuse odinioară dragostea lui Apolo pentru fecioara Coronis şi al cărei rod a fost Ascjjyijos, Acesta, iniţiat de-centaurul Ghiron, a ajuns să cunoască puterile vindecătoare ale rădăcinilor şi buruienilor, cu ajutorul cărora a obţinut lecuiri miraculoase. Când, întrecând marginile înţelepciunii omeneşti, a izbutit să învie un mort, Zeus 1-a ucis, fulgerându-1, deoarece, prin minunile sale, Asclepios ameninţa drepturile eterne ale Morţii. Apolo, ca să-şi răzbune fiul, a omorât [Ciclopii, faurii'fulgerelor pe care le mâniiia atotputernicul XtT. S. Drept pedeapsă, i s-a dat să slujească în casa unui muritor. Astfel a intrat ca păstor la curtea lui Admet, regele din Phora, unde ar fi rămas după unele versiuni un an, după altele nouă ani.           Zvârlindu-i fulgerul în piept. Eu, mânios, atunci am omorât Ciclopii făurari de trăsnete dumnezeieşti. Iar tatăl meu m-a osândit sa intru slugă la un om.           Venind în glia-aceasta, m-am făcut păstor la gazda mea, păzindu-i casa până azi, căci s-a-ntâmplat să fie drept – cum sunt şi eu -           Admet, fiul lui Pheres. Şi 1-am mântuit apoi de ceaiul morţii, amăgindu-le pe Moire1, iar zeiţele s-au învoit să-1 izbăvească de pieire, de va da pe altul să coboare-n Hades pentru el.           Rugându-se de toţi prietenii pe rând şi de bătrânii săi părinţi2 ce 1-au născut, niciunul n-a primit, numai soţia lui a vrut să meargă-n bezna morţii pentru el.           Acum, put'tată-n braţe de bărbatul ei, se stinge-n casă. Tocmai azi e hotărât sorocul morţii, despărţirea de cei vii. Eu, ca să nu mă pângăresc*, voi părăsi aceste scumpe coperişuri de palat. Îl văd apropiindu-se pe Thanatos1,           1 In ziua nunţii salo cu Alcesta, Admet a uitat să-i aducă jertfă zeiţei Arleinis. Aceasta nu a îutlrziat să se răzbune, înlr-adevăr, ciiid Admet a intrat în odaia nupţială, a găsit-o mişunând de şerpi, ceea ce însemna că eroul fusese osândit la moarte. Apolo intervine în sprijinul protejatului său alinândmâniasuroriisaleArtemis; totodată, de la ursitoarele Moire, obţine ca Admet să'fie scutit do moarte dacă alt muritor se va învoi să-şi dea viaţa în locul său.           2 In text: pe tatăl său şi pe maică-sa bătrână, care l-a născut: e vorba de Pheres şi de soţia sa Iftime.           3 Atingerea sau vederea unui mort era socotită necurată, atât pentru oameni, cit şi pentru zei. Apolo părăseşte casa gazdei sale generoase înaintea morţii Alcestei, pentru a se păstra nepângărit.           4 Thanatos, adică Moartea, a fost întruchipată de heleni ca un bărbat robust, bărbos, înaripai şi violent, care îşi pe zbirul morţilor, care-o va coborî în casele lui Hades. A sosit la timp.           El, ceasul de pe urmă i-1 pândea de mult1.           (Intră Thanalos, cu sabia în mâini. E un bărbat înalt, cu aripi mari, invcşminlat în negru.)           TIIANAT03           Ce-i cu tine-n preajma casei? Ce te-nvârţi pe-aici, Apolo? Iară vrei pe nedreptate să ne scazi şi spulberi slava nouă, celor din adâncuri? Nu-i destul c-ai dus hotarul morţii lui Admet departe, amăgindu-le pe Moire cu măiastra-ţi viclenie? 2 Şi-acum vii cu arcu-n mână s-o păzeşti pe-Alcesta, care se-nchină de bunăvoie morţii ca să-i scape soţul?           APOLO Fii liniştit! Dreptatea e de partea mea.           THANATOS La ce bun arcul, de te simţi în largul tău?           Răpea victimele şi le ducea în Infern, Am preferat să păstrăm denumirea de Thanatos, deoarece Moartea, de gen feminin, nu ar fi putut corespunde atributelor acestui geniu infernal.           1 Alcesta s-a legat să moară în locul lui Admet încă din ziua nunţii. Euripide-amină termenul fatal, pentru ca între timp mireasa să devină soţie şi mamă, adâncind astfel şi mai mult caracterul tragic al morţii sale.           2 Scoliastul Alcestei afirmă că Apolo le-ar fi înduplecat pe zeiţele Sorţii, îmbătându-le cu vin dulce, ş,? =- >L„ „ -„ „ –           APOLO în obiceij nî mele azdei * aRi m-a copleşit. * ls cu sila nici pe celălalt-i 1-am smuls „           Munci,. „; ci şi nu e cum de-* a”           APOLO „ai, du-te, ia o           Ucid pe cei „8 iti. Acesta-i rostul meu.           Ba să-i loveşti pe cei împovăraţi de ani!           THANATOS Pricep vorbirea ta şi văd la ce ţinteşti.           APOLO pifu-i chip să-mbătrânească-Alcesta printre-ai săi?           THANATOS O nu, şi eu ţin – crcde-mă – să fiu cinstit.           APOLO Un singur suflet vei răpi şi-atâta tot.,.           THANATOS Cu morţii-n floarea vârstei mă slăvesc mai mult.           APOLO Murind bătrână, falnic o vor îngropa.           THANATOS Apolo, văd că-i părtineşti pe cei avuţi.           APOLO Ce spui? Ajuns-ai plin de duh fără s-o ştiu?           ' THANATOS l Cei înstăriţi şi-ar cumpăra un trai mai lung.           APOLO Deci nu te-ndupleci să-mpliaeşti dorinţa mea?           THA. NATOS Cu nici un preţ! Ştii bine felul meu de-a fi.           APOLO Potrivnic oamenilor şi urât de zei, THANATOS Nu pot să-ţi las mereu ceea ce nu-i al tău.           APOLO           Ascultă, cerbicia ţi se va-nmuia! _           La casele lui Pheres va sosi un om1 în drum spre ţara tracilor cu iarnă grea, fiind trimis de Euristeu după un car cu patru cai. Primit ca oaspe de Admet în casă, ţi-o va smulge pe soţia lui.           Vei fi silit s-o laşi; în schimb, n-o să câştigi nici o recunoştinţă, ci doar ura mea.           (Pleacă.)           1 Textul se referă la Heracle, care, după legenda argiană, a fost silit să-i slujească, vreme de doisprezece ani, lui Euristeu, tiranul din Tirint, înfăptuind faimoasele is-l prăvi cunoscute sub numele de „Muncile lui Heracle”! Aici este vorba de dobândirea cailor lui Diomede. Aceşti fecior al lui Ares domnea peste neamul războinic al biskH hilor; caii săi carnivori îi sfârtecau pe călătorii aruncaţi dej furtuni în ţinuturile neospitaliere din miazănoapte. He.'acle, la porunca lui Euristeu, pleacă în Tracia însoţit de o ceată de viteji, se bate cu bistonii, îi învinge, îi ucide îd luptă pe Diomede şi îl oferă ca hrană propriilor sui cai.           TIIANATOS           Vorbeşte-ntr-unal Nu vei dabândi nimic. Femeia-aceasta-n Hades tot va coborî. JVia-ndrept spre ea să-i tai şuviţele de păr. şi cel pe care-1 însemnez cu spada mea1 se dă-n puterea zeilor subpământeni.           I'ă în palat. După plecarea sa vine corul, alcătuit din bărbaţi, eetftluni ai oraşului Phera.)           CORIFEUL           Ce-i cu liniştea din faţa casei? Curtea lui Admet de ce-i tăcută? Nime nu e-n preajmă să ne spună: trebuie s-o plângem pe regina moartă sau Alcesta-i încă vie şi mai vede razele luminii î lai Pelias odraslă, care ni se pare cea mai minunată din soţii – prin marea sa iubire.