1001 de nopti basme arabe

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse:           …îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă.           Sett Budur fu fermecată de înfăţişarea plină de prospeţime a tinerei Haiat-Alnefus şi, dintr-o aruncătură de ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari şi negri, speriaţi, cu obrajii luminoşi, cu sânişorii care se zugrăveau copili sub cămăşuţa străvezie. Şi Haiat-Alnefus zâmbi sfielnic că îi plăcuse soţului ei, măcar că tremura toată de tulburare stăpânită şi îşi lăsă ochii în jos, de-abia cutezând să se mişte sub vălurile ei şi sub nestemate. Şi totodată putuse şi ea să ia aminte la frumuseţea domnească a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai desăvârşit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât nu fară de tulburare în toată făptură ei îl privi cum se apropie încetişor şi cum şade alături de ea pe salteaua cea mare aşternută cu chilimuri.           Sett Budur luă mânuţele copiliţei în mâinile ei şi se aplecă uşurel şi o sărută pe gură89.           Şi Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela atâta de dulce, ci închise ochii cu totul şi scoase un oftat de mulţumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul braţelor ei, şi o strânse la piept şi, cu glas molcom, îi cântă galeş un cântec de o duioşie atâta de alinătoare, încât copila încet-încet aţipi cu un zâmbet desfătător pe buze.           Atunci Sett Budur îi scoase vălurile şi podoabele, o culcă, şi se întinse lângă ea, cuprinzând-o în braţe. Şi dormiră amândouă aşa până dimineaţa.           De cum se deşteptă, Sett Budur, care se culcase cu aproape toate hainele pe ea, ba şi cu turbanul pe cap, zori să-şi facă iute spălările cele îndătinate, întrucât îşi făcea scaldele pe furiş, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu semnele domneşti şi se duse în sala de judeţe ca să primească temenelile întregului sarai, să rânduiască treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească şi să mazilească. Printre alte uşurări pe care le socoti grabnice, ridică gloabele, vămeşiile şi popreliştile, împărţi daruri mari oştenilor, norodului şi geamiilor. Încât mult o îndrăgiră supuşii ei cei noi şi-i făcură urări de bişag şi de viaţă lungă.           Cât despre sultanul Armanos şi soţia lui, aceştia grăbiră a se duce să afle ştiri de la fiica lor Haiat-Alnefus, şi o întrebară dacă soţul ei fusese destul de gingaş şi dacă ea nu se simţea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus răspunse:           — Soţul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu am adormit în braţele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce drăguţ este!           Atunci Armanos întrebă:           — Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea?           Ea răspunse:           — Păi da!           Şi maică-sa întrebă:           — Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot?           Ea răspunse:           — Păi nu!           Atunci tatăl şi mama se uitară unul la altul, da nu mai spuseră nimic; pe urmă plecară. Şi iac-aşa cu ei!           Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se întoarse în iatac la Haiat-Alnefus şi o întrebă90:           — Ce ţi-au spus, dulceaţa mea, tatăl tău şi mama ta?           Ea răspunse:           — M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat!           Budur zise:           — Asta aşa e! Am să te ajut numaidecât!           Şi, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până şi cămăşuţa cea mai de pe urmă, şi o luă goală-goluţă în braţe şi se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur aşternu un sărut pe ochii cei frumoşi ai copilei, şi o întrebă:           — Haiat-Alnefus, mieluşeaua mea, spune-mi, îţi plac bărbaţii?           Ea răspunse:           — Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînţeles, de hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe jumătate bărbaţi! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi?           Budur răspunse:           — Chiar ceea ce îţi lipseşte şi ţie, o, ochi al meu!           Haiat-Alnefus, uluită, răspunse:           — Mie? Păi ce-mi lipseşte mie, pe Allah?           Budur răspunse:           — Un deget!           La vorbele acestea, micuţa Haiat-Alnefus, speriată, scoase un ţipăt înăbuşit şi îşi întinse cele zece degete, uitându-se la ele cu ochii bulbucaţi de spaimă. Dar Sett Budur o strânse la piept şi o sărută pe păr şi îi spuse:           — Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar!           Şi o acoperi mai departe cu sărutări până ce o linişti de-a binelea. Atunci îi spuse:           — Mândreţea mea, sărută-mă!           Şi Haiat-Alnefus îşi apropie buzele fragede de buzele domniţei Budur şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse:           …şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa.           Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăţiei; iar tatăl şi mama domniţei Haiat-Alnefus veniră să dobândească veşti de la fata lor.           Sultanul Armanos întrebă cel dintâi:           — Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot sub pătură! Nu cumva eşti prea zdrobită?           Ea răspunse:           — Ba deloc! M-am odihnit minunat în braţele soţului meu cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot şi m-a sărutat pe tot trupul, cu nişte sărutări mărunţele şi gingaşe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simţeam un potop de furnicături şi de fiori! Dar tare m-a speriat într-un rând, când mi-a spus că îmi lipseşte un deget! Dar numai a glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat şi mâinile lui erau aşa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele mele le simţeam atâta de fierbinţi şi de pline, încât am uitat de mine, până dimineaţa, gândind că mă aflu în rai!           Atunci sultanul o întrebă:           — Dar unde sunt ştergarele? Ai pierdut mult sânge, dulceaţa mea?           Iar copila, nedumerită, răspunse:           — Nu am pierdut nimic, nimicuţa!           La vorbele acestea, tatăl şi mama, deznădăjduiţi până peste poate, se izbiră peste obraji, strigând:           — O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne batjocoreşte aşa soţul tău şi pentru ce te scârbeşte până într-atâta?           Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi plecă ţipând către soţia sa cu un glas destul de tare, pe care micuţa îl auzi:           — Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu îşi îndeplineşte datoria de soţ luând fecioria copilei noastre şi scăpându-ne astfel de ocară pe toţi, am să ştiu eu cum să-i pedepsesc nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau jos din scaunul de domnie pe care eu i l-am dat, şi nu ştiu dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă şi mai cumplită!           Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieşi din odaia fiicei lui înmărmurite, urmat de soţia lui, al cărei nas se alungise până la picioare.           Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur intră în odaia domniţei Haiat-Alnefus, o găsi pe domniţă tristă toată, cu capu-nfundat în perne şi scuturată de suspine91.           Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte, îi şterse lacrimile şi o întrebă de pricina supărării sale; şi Haiat-Alnefus îi spuse cu glas tulburat:           — O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ţi ia îndărăt scaunul de domnie pe care ţi l-a dat şi să te alunge din sarai; şi nu mai ştiu ce mai vrea încă să-ţi facă! Şi toate astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria şi să-i scapi astfel de ruşine, spre cinstea numelui şi a neamului său! Iar eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ţi-am spus astea, nu am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce eşti dator să iei, ci ca să te aperi de primejdia care te pândeşte! Că eu toată ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la răzbunarea pe care tatăl meu o cloceşte împotriva ta! Ah! fie-ţi milă, dă zor de-mi răpeşte fecioria şi să faci astfel precum vrea mama, ca ştergarele să fie toate cruntate! Iar eu mă încredinţez pe de-a-ntregul priceperii tale, şi îmi pun tot trupul şi tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotărî ce se cere să fac eu pentru aceasta!           La atari vorbe, Sett Budur îşi zise: „A venit ceasul! Văd bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credinţa în Allah!”           Şi îi spuse copilei:           — Ochi al meu, mă iubeşti mult?           Ea răspunse:           — Ca pe cer!           Budur o sărută pe gură şi o întrebă:           — Şi mai cât?           Ea răspunse, înfiorată de sărut:           — Nu ştiu, da mult!           Şi o întrebă iarăşi:           — Întrucât mă iubeşti aşa de mult, ai fi fericită dacă, în loc să-ţi fiu soţ, aş fi numai fratele tău?           Copila bătu din palme şi răspunse:           — Aş muri de bucurie!           Budur spuse:           — Şi dacă aş fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă aş fi fost ca şi tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot atâta?           Haiat-Alnefus spuse:           — Ba şi mai mult, întrucât aş fi mereu cu tine, m-aş juca mereu cu tine, m-aş culca într-un pat cu tine, şi nu ne-am despărţi niciodată!           Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea şi îi acoperi ochii cu sărutări şi îi spuse:           — Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ţii numai pentru tine o taină, şi astfel să-mi dai o dovadă de dragostea ta?           Copila strigă:           — De vreme ce te iubesc, totul îmi este uşor!           Atunci Budur o luă pe copilă în braţe şi o ţinu sub buzele ei până ce amândouă îşi pierdură răsuflarea; pe urmă se ridică dreaptă şi îi spuse:           — Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, şi fii aşadar sora mea!           Şi tot atunci, cu o mişcarc iute, îşi desfăcu haina, de la gât până la brâu, şi lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununaţi cu bumbii lor; pe urmă îi spuse:           — Ca şi tine, dulceaţa mea, sunt femeie, precum vezi! Şi, dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei întâmplări ciudate până peste fire şi pe care am să ţi-o povestesc fără de zăbavă!           Atunci şezu jos iarăşi, o luă pe copilă pe genunchi şi îi istorisi toată păţania ei, de la început până Ia sfârşit. Dar nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           După ce auzi povestea, micuţa Haiat-Alnefus rămase până peste poate de minunată şi, cum încă se afla la sânul domniţei Budur, o luă de barbă cu mânuţa şi îi spuse:           — O, sora mea, ce viaţă desfătată avem să trăim noi laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie fericirca deplină92!           Şi Budur îi spuse:           — Să-ţi audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am să i te dăruiesc lui ca pe cea de a doua soţie, şi tustrei avem să fim atunci în cea mai desăvârşită fericire!           Pe urmă se sărutară îndelung şi se jucară laolaltă cu o sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi lua sânii şi zicea:           — O, sora mea, ce frumoşi sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuţii mei? Crezi că au să mai crească?           Şi o cerceta peste tot şi o iscodea despre toate câte le vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea dăscălind-o cu o înţelegere desăvârşită, iar Haiat-Alnefus se dumirea:           — Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuieşte-ţi că atunci când le întrebam pe roabe: „La ce slujeşte asta? la ce slujeşte aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji şi ţipam tot mai amarnic: „Spuneţi-mi la ce slujeşte asta? Atunci, la ţipetele mele, venea fuga mama şi întreba ce am, şi toate roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la ce slujeşte aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căinţă, îmi dezvelea poponeţul şi îmi trăgea o tapangeală straşnică, spunându-mi: „Iacă la ce slujeşte asta!” Iar eu, până la urmă, am rămas încredinţată că aceea nu slujea decât ca să primească tapangeală; şi tot aşa la fel şi cu celelalte.           Pe urmă amândouă îşi spuseră şi săvârşiră mai departe un potop de nebunii, aşa, încât, dimineaţa, HaiatAlnefus nu mai avea nimica de învăţat şi aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse:           …aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale.           Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl şi mama urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniţei Budur:           — Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i arăt sângele fecioriei mele?           Budur zâmbi şi spuse:           — Treaba-i uşoară!           Şi se duse pe furiş şi prinse un pui de găină şi îl gâtui şi mânji cu sângele lui armurii copilei şi ştergarele, şi spuse:           — Nu ai decât să le arăţi astea! întrucât datina se opreşte aici şi nu îngăduie cercetări mai adânci.           Ea o întrebă:           — Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă cu degetul?           Sett Budur răspunse:           — Păi, o, ochi al meu, pentru că te păstrez, aşa cum ţi-am spus, pentru Kamaralzaman!           Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulţumită întru totul, iar Sett Budur plecă să diriguiască divanul judeţelor.           Atunci intră la fiica lor sultanul şi sultana, gata să plesnească de mânie împotriva ei şi împotriva soţului ei, dacă totul nu se va fi desăvârşit. Dar la vederea sângelui şi a coapselor înroşite, se înseninară amândoi, şi deschiseră larg uşile de la iatac. Atunci intrară toate femeile şi izbucniră în chiote de voioşie şi în liu-liu-liu-uri de izbândă; iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea ştergarele cruntate şi, urmată de tot alaiul, făcu ocolul haremului. Şi toată lumea află în felul acesta fericita întâmplare; iar sultanul orândui un ospăţ mare şi puse să se căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi şi de cămile tinere.           Iar sultana şi oaspetele său intrară la tânăra Haiat-Alnefus, şi fiecare o sărută între ochi, plângând, şi şezură cu ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită în broboade, ca să nu răcească.           Cât despre Sett Budur, apoi ca urmă în fiecare zi să stea aşa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos şi să se facă îndrăgită de supuşii ei, care o credeau bărbat şi care îi făceau urări de viaţă lungă. Dar când se lăsa seara, se întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în braţe şi se întindea cu ea pe saltea. Şi amândouă, îmbrăţişate ca un soţ cu soţia lui, se alintau până dimineaţa cu tot soiul de fleacuri şi de zbenghiuri gingaşe, aşteptând întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Şi iac-aşa! 93           Şi în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, iacătă! Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, dincolo de zidurile cetăţii locuite de năvălitorii cei atâta de vrăjmaşi veniţi din ţările apusului. Iar părintele său, sultanul Şahraman din insulele Khaledanului nu se mai îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; şi îmbrăcase haine de moarte, şi el şi toată împărăţia lui, şi pusese să se zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere moartea copilului său.           Şi, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărăşia bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli şi a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă la Insula de Abanos, trăia mâhnit şi îşi aducea aminte cu durere de zilele frumoase de odinioară.           Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se dusese să dea o roată pe la ţărmuri în căutarea corăbiei care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman şedea tare mohorât în grădină şi îşi procitea stihuri, uitându-se la jocul păsărelelor, şi deodată luarea aminte îi fu stârnită de ţipetele răguşite scoase de două păsări mari. Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă şi văzu o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de gheare şi de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una dintre cele două păsări se rostogoli fără de viaţă, în vreme ce biruitoarea îşi luă zborul spre depărtări.           Şi, tot atunci, alte două păsări, încă şi mai mari, cocoţate în vârful unui pom din apropiere, şi care văzuseră încăierarea, veniră şi şezură jos lângă pasărea moartă; una se aşeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă amândouă îşi plecară mâhnite capul şi începură să plângă vădit.           La priveliştea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până peste poate şi se gândi la soţia lui, Sett Budur; pe urmă începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă şi el.           După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele două păsări cum sapă o groapă cu ghearele şi cu pliscurile şi cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă îşi luară zborul şi, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da ţinând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea ucigaşă, care se zbătea amarnic să scape şi scotea nişte ţipete înfricoşate. O aşternură, fără să-i dea drumul, pe mormântul răposatei, şi cu câteva lovituri iuţi cu pliscul o spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră măruntaiele şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute şaisprezecea noapte spuse:           …şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ.           Iac-aşa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o privelişte atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită şi se duse la locul unde zăcea sfâşiată pasărea ucigaşă şi, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum străluceşte ceva roşu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă şi, ridicând lucrul acela, se prăbuşi leşinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniţei Budur!           Când se trezi din leşin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, şi suspine, şi căinţe, şi dureri, şi strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc şi semnul că voi găsi şi pe mult-iubită mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul şi îl duse la frunte, apoi îl înfăşură cu grijă într-o bucată de pânză şi şi-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Şi începu să ţopăie de bucurie!           Când se linişti, îşi aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roşcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse aşadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, îşi sumese mânecile, luă un topor şi un coş şi se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la faţa pământului ale pomului bătrân. Şi deodată simţi că tăişul toporului răsună ca atunci când se izbeşte de ceva tare ca de fier, şi auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul şi pietrele, şi scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; şi, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare şi dete de o criptă mare şi pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud şi ale lui Aad94; şi în cripta aceea mare şi boltiră găsi douăzeci de chiupuri uriaşe, aşezate frumos în rând, pe lângă pereţi. Săltă capacul de pe cel dintâi şi văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roşu; săltă apoi cel de al doilea capac, şi văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi şi pe celelalte optsprezece şi le află pline cu drugi şi cu pulbere de aur, pe rând.           Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieşi din criptă, puse capacul la loc, îşi isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care şi-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, şi nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.           Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de ştire o veste bună. Aşa că îi spuse:           — O, copilul meu, am bucuria să-ţi dau de ştire plecarea ta apropiată spre ţara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de nişte neguţători bogaţi şi care urmează să ridice pânzele peste trei zile; şi am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, şi îi sărută mâna grădinarului şi spuse:           — O, taică al meu, aşa precum tu îmi dai de ştire vestea cea bună, şi eu am la rându-mi să-ţi dau de ştire o altă veste, care socot că are să te bucure…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:           …o altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu nu eşti ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Osteneşte-te numai să vii cu mine în grădină, şi am să-ţi arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îţi trimite soarta milostivă!           Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălţase roşcovul cel uscat, săltă capacul cel mare şi, în pofida uluirii şi a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă şi dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi şi cu pulbere de aur. Şi bietul grădinar, năucit, ridica mâinile şi făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:           — Ya Allah!           Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:           — Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuţi la nevoie, tot ea se întinde acuma şi face să curgă aurul în casa ta! Aşa vor ursitele cele prielnice faţă de faptele smălţuite cu frumuseţea cea neprihănită şi cu bunătatea inimilor săritoare!           La spusele acestea, moşul grădinar, fară a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă şi până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască şi spuse:           — Copilul meu, ce vrei tu să facă un moşneag ca mine cu aurul şi cu bogăţiile astea? Sunt sărac, aşa, da fericirea mea e destulă şi mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să aşeze rămăşiţele mele întru aşteptarea judeţului!           Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:           — O, taică al înţelepciunii, o, şeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei paşnici şterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptăţii şi nedreptăţii, ale minciunii şi adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, şi pravilele acestea nu aş putea să le uit fără primejdia de a fi sfâşiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este aşadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărţim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!           Atunci bătrânul grădinar spuse:           — Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit şi el. Iar ochiul lui Allah a vegheat paşii mei şi am crescut la umbra acestei grădini şi în şopotul pârâului strămoşesc, îmi sunt dragi pârâul şi grădina aceasta, o, copilul meu, şi frunzele acestea murmurătoare, şi soarele, şi pământul acesta părintesc peste care umbra mi se aşterne slobodă şi se odihneşte, şi la vreme de noapte luna de peste aceşti pomi care îmi zâmbeşte până dimineaţa. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ţi-o spun, ca să ştii pricina ce mă ţine aici şi mă opreşte să plec cu tine către ţările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din ţara aceasta în care au trăit strămoşii mei. Aşa că oasele mele să albească aici, şi cel mai de pe urmă musulman să moară cu faţa întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!           Aşa grăi moşneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:           — În ceea ce priveşte chiupurile acestea de preţ care te frământă, ia-le, dacă aşa vrei, pe cele zece dintâi, şi lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte şi fară să aţâţi lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar şi tare preţuit! Aşa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi şi praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Şi numai atunci vom putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare.           Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care îşi trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Şi, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, îşi zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Aşa că este mai bine să-l pun Ia fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii şi cu pulberea de aur, şi deasupra peste toate am să aşez măslinele!” Şi pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă şi ultimul chiup cu capacul de lemn alb; şi, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulţumit de treabă, îşi scrijelă numele întreg cu cuţitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănţuire.           Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de ştire oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile95.           Iar moşneagul îşi îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, şi se culcă toropit de o fierbinţeală uşoară şi de tremurături.           A doua zi dimineaţă, bătrânul grădinar, care în toată viaţa lui nu fusese suferind, simţi că răul lui din ajun sporeşte, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, şi pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.           Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, şi îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard şi le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:           — Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Aşa, încât vă rog să luaţi seama să nu le hurducăiţi prea tare!           Pe urmă căpitanul, care îşi însoţise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:           — Şi mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineaţă vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!           Şi luară chiupurile şi plecară…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci şi doua noapte spuse:           …Şi luară chiupurile şi plecară.           Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar şi îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este şi află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; şi rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare folos. Pe urmă şezu cu el toată ziua, şi îl veghe peste noapte, şi putu să vadă astfel cum boala se înrăutăţea, încât, de dimineaţă, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână şi îi spuse:           — Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!           Apoi îşi dădu duhul.           Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi şi rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa şi îl aşeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din ţara aceea ajunsă păgână. Şi numai atunci se gândi să plece la corabie.           Cumpără nişte merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el şi alergă degrabă la ţărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.           Jalea lui Kamaralzaman, la priveliştea aceea, fu până peste poate; şi nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; şi luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moşneagului, era singur urmaş şi singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuţă, se prăbuşi pe saltea şi plânse pentru sine, pentru mult-iubită lui Budur şi pentru taiismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.           Aşa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine ştie când în ţara aceea vrăjmaşă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniţei Budur îl mohora încă şi mai tare, şi îşi zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; şi-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine ştie ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârşit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă şi, ca să nu se primejduiască să piardă şi cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse şi mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea şi drugii de aur, şi le umplu până sus cu măsline, spunându-şi: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Şi se apucă să stropească legumele şi pomii roditori, procitindu-şi stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Şi iac-aşa cu el!           Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, şi înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălţa saraiul în care sălăşluia domniţa Budur sub numele de Kamaralzaman.           La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfăşurate şi cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soţul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămăraşii săi s-o însoţească şi se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.           Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul şi îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredinţă că printre mulţimea de călători nu se afla şi Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:           — Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?           El răspunse:           — O, stăpâne al meu, pe lângă neguţătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre ţesături frumoase şi mătăsuri din toate ţările, horbote pe urşinicuri şi atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, şi alte mărfuri de preţ; avem leacuri chinezeşti şi indieneşti, prafuri şi frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori şi uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene şi coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile şi parfumuri rare, muşc, chihlimbar cenuşiu şi tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare şi uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuişoarc, scorţişoară de la Serendib, tamar indienesc, şi ienibahar; avem, într-un sfârşit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi de culoarea untdelemnului…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci şi cincea noapte spuse:           …acelea care au pieliţa tare subţire şi o carne dulce şi culoarea ca de untdelemn.           Când auzi de măsline, domniţa Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan şi îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:           — Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveţi?           El răspunse:           — Avem douăzeci de chiupuri voinice.           Ea spuse:           — Sunt voinice tare, spune-mi? Şi se află în ele şi măsline din acelea de soi rotund, ştii, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrişoare, şi pe care sufletul meu le râvneşte mai mult decât pe cele cu sâmburi?           Reizul holbă ochii şi spuse:           — Socot că trebuie să fie şi din acelea în chiupuri.           La vorbele acestea, domniţa Budur simţi că i se umple gura de apă de atâta poftă şi întrebă:           — Tare aş dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.           Căpitanul răspunse:           — Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!           Şi strigă:           — Hei, flăcăi! aduceţi din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!           Şi numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.           Sett Budur săltă capacul şi rămase atâta de mulţumită de înfăţişarea minunată a măslinelor, încât strigă:           — Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la preţul din suk?           Căpitanul răspunse:           — La preţul din sukul din Insula de Abanos, măslinele preţuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.           Sett Budur spuse către cămăraşii ei:           — Plătiţi-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.           Şi adăugă:           — Când ai să te întorci în ţara negustorului, să-i plăteşti astfel preţul măslinelor.           Şi plecă, urmată de hamalii încărcaţi cu chiupurile cu măsline.           Cea dintâi grijă a domniţei Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de ştire despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur şi Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, şi porunciră roabelor să ridice binişor cel dintâi chiup şi să-l deşerte pe tabla, în aşa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.           Încât mare fu mirarea domniţei Budur şi a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi şi cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulţumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale şi să se deşerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară şi pe cel de al douăzecelea chiup şi când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, şi când taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un ţipăt, îngălbeni de tot şi căzu leşinată în braţele domniţei Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la şălvăraşii ei!           Când Sett Budur, mulţumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, îşi veni în fire din leşin, luă cornalina talismanică şi şi-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece şi îi spuse prietenei sale:           — Iacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a pricinuit despărţirea mea de soţul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăşi, tot aşa gândesc să-l găsesc şi pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!           Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfăţişă între mâinile ei, şi sărută pământul, şi aşteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:           — Poţi să-mi spui, o, căpitane, ce face în ţara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?           El răspunse:           — Este ajutor de grădinar, şi trebuia să vină şi el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.           Budur spuse:           — Ei bine, să ştii, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el ştia să dea umpluturii cu capere atâta pişcăciune şi atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Şi afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu nişte zoruri prea grele şi cam nepotrivite. Aşa că trebuie să ridici iarăşi pânzele şi să mi-l aduci cât mai degrabă cu putinţă pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptaşul betejirii ajutorului lui cel gingaş. Şi am să te răsplătesc straşnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ţi îngăduiesc să mai vii în împărăţia mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii tăi de pe corabie…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăzeci ţi opta noapte spuse:           …am să pun să fii ucis, dimpreună cu toţi oamenii de pe corabia ta!           La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare şi cu supunere şi, în ciuda pagubei pe care plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, şi ridică numaidecât pânzele. Şi Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, şi coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.           Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălăşuia Kamaralzaman şi bătu la poartă.           La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-şi treburile zilnice, şedea amărât şi, cu lacrimile în ochi, îşi procitea stihuri despre despărţire96. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică şi se duse să întrebe:           — Cine e acolo?           Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:           — Un sărman de-al lui Allah!           La ruga aceea, rostită pe arăbeşte, Kamaralzaman simţi cum îi zvâcneşte inima de milă; şi deschise. Şi numaidecât fu înşfăcat şi priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca şi întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toţii la corabie şi ridicară pe dată pânzele.           Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman şi îi spuse:           — A, tu eşti doritorul de băieţi care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găseşti ţeapa gata să-ţi facă şi ţie la fel, dacă nu cumva te ispiteşte încă de pe acum să te şpănguiască flăcăii aceştia stătuţi!           Şi îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colţi.           La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, şi care nu rostise un cuvânt şi se lăsase în scama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire şi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ţi-e ţie ruşine să vorbeşti aşa, o, căpitane? Căieşte-te întru Prorocul!           Reizul răspunse:           — Binecuvântarea lui Allah şi rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) şi asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu eşti acela care l-a betejit pe băiat!           La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăşi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah!           Reizul i-o tăie:           — Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!           Iar Kamaralzaman îi răspunse:           — O, oameni buni, mă juruiesc pe viaţa Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire şi că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceţi, şi nici în saraiul sultanului de acolo! Rugaţi-vă Prorocului, o, oameni buni!           Atunci toţi răspunseră cumu-i datina:           — Asupra-i fie binecuvântarea!           Şi căpitanul urmă:           — Adică nu ai fost niciodată bucătar şi nu ai vătămat nici un copil în viaţa ta?           Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă şi strigă:           — Mă adăpostesc întru Allah! Faceţi cu mine ce vreţi, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!           Şi nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:           — În ceea ce mă priveşte, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă eşti nevinovat, ai să te descurci şi tu cum vei putea!           Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; şi numaidecât reizul coborî pe ţărm şi îl duse pe Kamaralzaman la sarai, şi ceru să intre la sultan. Şi pe dată, întrucât era aşteptat, fu poftit în sala domnească.           Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe faţă, şi spre folosul ei şi al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înţelept, mai cu seamă pentru o femeie.           Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl şi cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip şi se făcu galbenă ca şofranul. Şi toţi puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, şedea până peste poate de fâstâcit şi de speriat. Şi era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi şi îndurase atâtea necazuri şi supărări şi răutăţi.           Într-un sfârşit, Sett Budur izbuti să se stăpânească şi se întoarse către căpitan şi îi spuse:           — Păstrează pentru tine, ca preţ al credincioşiei tale, banii pe care ţi i-am dat pentru măsline!           Reizul sărută pământul şi spuse:           — Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?           Budur spuse:           — Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiţi. Şi ai să primeşti o mie de dinari de aur!           Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care şedea cu ochii în pământ, şi le spuse cămăraşilor:           — Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam…           În clipita aceasta a istorisirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.                                        SFÂRŞIT

Povestea cu corbul şi cu vulpanul     Se povesteşte că un vulpan bătrân, al cărui cuget era împovărat de o sumedenie de ticăloşii şi de o mulţime de prădăciuni, se trăsese în afundul unei văi bogate în vânat, luând-o cu el şi pe soaţa sa. Şi acolo făcu atâta prăpăd printre vânatul mărunt, cât pustii pe deplin tot muntele şi, până la urmă, ca să nu moară de foame, îi mancă mai întâi pe chiar copiii lui, care erau destul de dolofanei, şi, într-o noapte, o sugrumă mişeleşte şi pe soata-sa, pe care o înfulecă într-o clipită! După care nu ii mai rămase nimica de pus în gură.           Or, ajunsese prea bătrân ca să-şi mai mute sălaşul, şi nu mai era destul de sprinten ca să mai vâneze iepuri sau să înhaţe potârnichea din zbor. Pe când sta cufundat în gândurile acestea care îi întunecau lumea dinaintea ochilor, văzu că se aşază pe vârful unui copac un corb ostenit. Şi pe dată cugetă în sineşi: „Dacă aş putea să-l hotărăsc pe corbul acesta să lege prietenie cu mine, bună meremetiseală ar mai fi! Are nişte aripi voinice care îi îngăduie să săvârşească corvoada de care bătrânele mele picioare prăpădite nu mai sunt în stare! Mi-ar aduce astfel hrana şi, pe deasupra, mi-ar ţine tovărăşie în sihăstria aceasta care începe să mă apese!” Zis şi făcut: veni până lângă tulpina copacului în care poposise corbul şi, după salamalecurile cele mai adânc temenite, îi spuse:           — O, vecine al meu, ştii prea bine că orice musulman cucernic are două însuşiri de seamă faţă de vecinul său musulman: însuşirea de a fi musulman, şi însuşirea de a fi vecin! Or, citesc la tine fară de şovăială aceste două însuşiri faţă de mine şi, pe deasupra, mă simt cuprins colea, în dricul pieptului, de un imbold de neînfrânt spre gingăşia ta, şi bag de seamă în mine nişte porniri apropiate de dragoste frăţească faţă de tine! Dar tu, o, corbule, tu ce simţi faţă de mine?           La vorbele acestea, corbul izbucni în râs atâta de năprasnic, încât era să se prăvălească din copac. Pe urmă îi spuse vulpanului:           — Chiar că uluiala mea este până peste măsură! Şi de când, o, vulpoiule, dragostea aceasta nemaipomenită? Şi de când ţi-a intrat în inimă nefaţărnicia, pe care nu ai avut-o niciodată decât pe vârful limbii? Şi de când neamuri atâta de deosebite ca ale noastre pot să se îngemăneze aşa de desăvârşit – tu din neamul jivinelor, iar eu din neamul păsărilor? Şi mai ales, o, vulpoiule, ai putea tu, întrucât eşti aşa de vorbăreţ, să-mi spui de când cei din neamul tău au contenit să mai fie cei ce mănâncă, iar cei din neamul meu – cei ce sunt mâncaţi? … Te minunează asta? Dar chiar că nu are de ce! Hai, vulpane, ticălosule bătrân, pune-ţi îndărăt în traistă toate mândrele-ţi parimii şi scuteşte-mă de dragostea aceea ce nu şi-a dovedit temeiurile!           Atunci vulpanul îi spuse:           — O, înţeleptule corb, cugeţi cu temeinicie! da să ştii bine că nimic nu este peste putinţă la Acela carele a întocmit inimile făpturilor sale şi carele a stârnit dintr-odată în inima mea jurământul acesta faţă de tine. Or, spre a-ţi dovedi că inşi din neamuri deosebite pot de minune să se înţeleagă, şi spre a-ţi deşterne temeiurile pe care pe bună dreptate mi le ceri, nu găsesc nimica mai bun decât să-ţi istorisesc povestea ce mi s-a izvodit cu puricele şi cu şoarecele, dacă, fireşte, binevoieşti s-o asculţi!           Şi corbul spuse:           — De vreme ce vorbeşti de temeiuri, sunt întru totul gata să ascult acea Poveste cu puricele şi cu şoarecele, pe care niciodată nu am auzit-o!           Şi vulpanul spuse:           — O, gingaşe prieten, învăţaţii cei pricepuţi la cărţile de demult şi de azi ne povestesc că un purice şi un şoarece îşi aveau locuinţa în casa unui negustor bogat, fiecare în ungherul care i se potrivea cel mai bine.           Or, într-o noapte, puricele, scârbit să tot sugă sângele acru al pisicii din casă, sări pe patul în care dormea soţia negustorului şi se furişă printre rufele ei, iar de acolo se strecură sub cămaşă ca să ajungă la armurul ei şi de aici la dunga stinghiei, drept la locul cel mai gingaş. Or, chiar găsi că locul acela era tare gingaş, şi dulce, şi alb, neted, pe pofta inimii: nici o zbârcitură, nici un firicel de păr sâcâitor, dimpotrivă, o, corbule, dimpotrivă! Pe scurt, puricele se înfipse acolo sub vântre şi începu să sugă sângele desfătător al soţiei, până la saţietate! Dar adăugise ospăţului atâta de puţină sfiiciune, încât, sub usturimea pişcăturii, tânăra femeie sări din somn şi îşi duse iute mâna la locul pişcat, şi negreşit că l-ar fi strivit pe purice, dacă acesta nu s-ar fi ferit cu isteciune din salvăraşi, de-a lungul creţilor fără de număr ai acestui veşmânt anume pentru femei, şi de acolo n-ar fi sărit pe pământ şi n-ar fi dat fuga să se ascundă în cea dintâi crăpătura ce i se ivi dinainte. Iac-aşa cu puricele!           Dar cât despre tânăra femeie, aceasta scoase un ţipăt de durere ce le făcu pe toate roabele să vină în goană, iar roabele, pricepând pricina ţipătului stăpânei lor, grăbiră să-şi sumeată mânecile şi să se apuce numaidecât de treabă spre a găsi puricele în haine: două luară cearceafurile, o alta cămaşa, iar altele două şalvarii cei largi pe care începură să-i caute pe la toate cutele, rând pe rând, pe când femeiuşcă, goală din cap până în picioare, la lumina făcliilor, îşi cerceta ea însăşi partea de dinainte a trupului, iar roaba ei de taină îi scruta cu de-amănuntul dinapoia. Dar pricepi limpede, o, corbule, că nu găsiră chiar nimic! Şi iac-aşa cu femeia!           Şi corbul grăi:           — Păi, în toate astea, unde sunt dovezile de care vorbeai?           Iar vulpanul spuse:           — Taman acolo va să ajungem!           Şi urmă:           De fapt, gaura în care se aciuase puricele, era chiar culcuşul şoarecelui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi una noapte spuse:           De fapt, gaura în care se aciuase puricele era chiar culcuşul şoarecelui. Încât, când îl văzu pe purice că intră la el cu atâta lipsă de ruşine, şoarecele, până peste poate de înciudat, ţipă:           — Ce cauţi în casa mea, o, purice, tu care nu eşti nici de neamul, nici de teapa mea, şi de la care nu pot să mă aştept decât la neplăceri, învăţat cum eşti să trăieşti pe spinarea altora!           Şi puricele răspunse:           — O, şoarece bine-primitor, să ştii că, dacă am dat buzna cu atâta năprasnă în locuinţa ta, am făcut-o fară voia mea şi ca să scap de moartea cu care mă ameninţă stăpâna casei! Şi toate astea pentru olecuţă de sânge pe care i l-am supt! E drept că sângele acela era de cel mai bun soi, şi desfătător de să-ţi pierzi minţile, şi minunat la mistuire! Vin aşadar să-ţi cer ajutor, cu încredere în bunătatea ta, şi să te rog să mă primeşti la tine până ce va fi trecut primejdia. Încât, departe de a te sâcâi şi de a te sili să-ţi părăseşti casa, am să-ţi dovedesc o recunoştinţă atâta de aleasă, încât ai să-i mulţumeşti lui Allah carele a îngăduit întâlnirea noastră!           Atunci şoarecele, încredinţat de adevărul din glasul puricelui, îi spuse:           — Dacă chiar aşa-i, o, purice, poţi fară de teamă să împarţi culcuşul cu mine, şi să trăieşti aici în tihnă; şi îmi vei fi tovarăş şi la noroc şi la pagubă! Da cât despre sângele pe care l-ai băut din buturele nevăstuicii, hai, nu ti face griji! Şi mistuie-l, întru tihna inimii tale, cu desfăt! că fiecare îşi ia hrana de unde poate şi nu este nimic de ocară în accasta; iar dacă Allah ne-a dat viaţă nu a făcut-o ca să ne lăsăm să murim de foame ori de sete! Şi de altminteri iacătă în privinţa aceasta stihurile pe care le-am auzit într-o zi procitite de către un sfânt derviş pe uliţe:           N-am avere pe pământ, Şi nu cumpăr, nici nu vând!           N-am nici casă, N-am nici masă, Nici soţie n-am, ţâfnoasă, Ca să-mi ţipe-n hohote!           Zările mi-s slobode!           Un coltuc de pită sură, Sfânta apă băutură, Un zgrăbunţ de sare mic -           Şi nu mai râvnesc nimic!           Mi-e destul şi prea destul, Îmi ajunge şi-s sătul!           Jarchila cu părul ros Mă-nvăleste din prisos.           Cum i-i placul, maica soartă Grija zilelor mi-o poartă.           Nimeni nu are ce-mi lua!           Pe la masa altora Din belşugul milelor Capăt hrana zilelor Fără hai şi bobotă, Cu inima slobodă!           După ce auzi spusele acestea ale şoarecelui, puricele fu până peste poate de mişcat şi îi spuse:           — O, şoarece, fratele meu, ce viaţă huzurită avem să petrecem noi laolaltă de-aci înainte! Aducă Allah cât mai de grabă şi ceasul când voi putea să-ţi răsplătesc bunătatea!           Or, ceasul acela nu zăbovi a sosi. Într-adevăr, chiar în seara aceea, şoarecele, care se dusese să ronţăie prin odaia negustorului, auzi un zăngănit de bani şi pe urmă îl văzu pe negustor cum îşi număra unul câte unul dinarii cei mulţi care se aflau într-un săculeţ; şi, după ce îi cercetă pe toţi, îi ascunse sub pernă, se întinse pe pat şi se culcă.           Atunci şoarecele dete fuga la purice şi îi istorisi ceea ce văzuse şi îi spuse:           — Iacătă pentru tine prilejul de a-mi veni într-ajutor, şi anume de a căra cu mine dinarii aceia de aur din patul negustorului la cuibul meu!           La vorbele acestea, puricele era mai să leşine de tulburare, atâta de peste măsură i se păru treaba, şi îi spuse cu mâhnire şoarecelui:           — Păi tu nu cugeţi, o, şoarece! tu nu vezi statura mea? Cum aş putea eu să car un dinar în spinare, când o mie de purici împreună n-ar izbuti nici măcar să-l clintească? Totuşi, hotărât că pot să-ţi fiu de un mare folos, căci mă însărcinez, eu, puricele, aşa cum mă vezi, să-l car chiar pe negustor afară din iatacul lui şi chiar din casă; şi atunci vei rămâne stăpân peste tot, şi vei putea în tihnă şi fără de grabă să cari dinarii în cotlonul tău!           Atunci şoarecele strigă:           — Dreptu-i, cinstite purice, şi chiar că nu mă gândisem la asta! Iar cât despre cotlonul meu, e destul de larg ca să cuprindă tot aurul acela; şi, pe deasupra, am rostuit la el şaptezeci de uşi de ieşire, pentru împrejurarea că ai vrea careva să mă închidă şi să mă zidească acolo! Zoreşte dar să ticluieşti ceea ce mi-ai făgăduit!           Atunci puricele, din câteva sărituri, fu în patul în care dormea negustorul şi se duse drept la tuhăsul lui şi i I pişcă aşa cum niciodată vreun purice n-a mai pişcat un tuhăs de om. La înţepătura aceea şi la usturimea care li urmă, negustorul sări din somn ducându-şi iute mâna li preacinstitul loc, de unde puricele zorise a se depărta, şi porni să sloboadă un potop de afurisenii care răsunară a pustiu în tăcerea casei. Apoi, după ce se suci şi răsuci, încercă să adoarmă la loc. Şi îşi făcu socoteala fara a se gândi la vrăjmaşul său! Într-adevăr, puricele, văzându-l pe negustor că se îndărătniceşte să rămână în pat, se întoarse la luptă, mânios peste măsură, şi de data aceasta avea să-l pişte din toate puterile lui în locul acela atâta de gingaş care se cheamă fleac.           Atunci negustorul sări în sus urlând şi zvârli cât colo şi pături şi haine, şi fugi afară din casă, la fântână, unde se umezi cu apă rece, şi nu mai vroi să se întoarcă în odaia lui, ci se întinse pe laviţa din curte spre a-şi petrece acolo restul nopţii.           Încât şoarecele putu să care în voie la cuibul său tot aurul negustorului; iar când se făcu dimineaţă, nu mai rămăsese nici un dinar în săculeţ.           Şi iac-aşa putu puricele să-i plătească şoarecelui găzduirea şi să-l despăgubească însutit!           Şi tu, o, corbule, urmă vulpanul, nădăjduiesc că vei vedea în curând măsura îndatorinţei mele faţă de tine, În schimbul legământului de prietenie pe care îţi cer să-l pecetluim între noi! Şi corbul îi spuse:           — Chiar că, jupân vulpane, povestea ta-i departe de a-mi aduce vreo încredinţare. Şi-apoi, la urma urmei, oricine este slobod să facă ori să nu facă binele, mai ales când binele acela urmează a-i fi pricină de năpaste. Or, chiar aceasta-i treaba aici. Întrucât eşti de multă vreme vestit pentru făţărniciile şi pentru încălcarea legămintelor juruite; cum dar as putea să mă încred într-un ins de o atâta de vădită rea-credinţă, şi care a găsit prilej, încă nu demult, să-l vândă şi să-l ducă la pierzare pe cumătru său lupul? Că, o, vânzaşule, cunosc pe de rost acea ticăloşie a cărei vâlvă a făcut înconjurul întregului neam al dihăniilor! Dacă n-ai fi şovăit să-l jertfeşti pe unul care-i de-o seamă cu tine, de nu chiar de neamul tău, după ce îndelungă vreme l-ai maglisit şi l-ai linguşit în toate chipurile, tare-i de aşteptat să nu-ţi faci decât o joacă din pieirea celui care-i dintr-un neam potrivnic şi atâta de osebit de al tău! Încât toate acestea îmi aduc aminte taman la vreme de o poveste ce se potriveşte, vezi tu, cu împrejurarea noastră de acum!           Vulpanul se miră:           — Ce poveste?           Corbul spuse:           — Povestea cu vulturul!           Da vulpanul spuse:           — Nu cunosc nici o Poveste cu vulturul! Ce-i cu ea?           Şi corbul spuse:           — A fost odată un vultur care era de o răutate ce întrecea toate marginile ştiute; nici o pasăre, mare ori mica nu scăpase nevătămată de năpăstuirile lui; şi semănase spaima printre toţi lupii văzduhurilor şi printre toţi lupii pământurilor, într-atâta cât la ivirea lui până şi fiarele cele mai crunte lăsau numaidecât tot ce înhăţaseră şi îşi luau tălpăşiţa, speriate de clonţul lui înfricoşător şi de penele lui zburlite. Dar în curând veni vremea când anii strânşi asupra capului său îl pleşuviră cu totul, şi îi tociră ghearele, şi îi făcură ferfeniţă clonţul cel crunt şi, laolaltă cu furtunile, îi lăsară trupul beteag şi aripile fară vlagă! Atunci ajunse prilej de milă tuturora, încât până şi vrăjmaşilor lui de odinioară li se făcu silă să-i mai întoarcă măsura năpăstuirilor şi nu se mai uitară la el decât cu scârbă. Şi era nevoit, spre a se hrăni, să se mulţumească şi cu bietele rămăşiţi de pe la mesele celorlalte păsări şi dihănii!           Şi tu, o, vulpane, dacă ţi-ai pierdut puterile, văd că încă nu ai pierdut nimic din şiretlicurile tale! Că ai vrea, tu nevolnicul, să te însoţeşti cu mine, cel care, ca urmare a bunătăţii Atoatedătătorului, îmi păstrez încă neatinsă puterea aripilor, ascuţimea vederii şi sâmceaua clonţului.           Crede-mă, nu încerca să faci precum vrabia.           Iar vulpanul, uluit cu totul, îl întrebă:           — De ce vrabie e vorba?           Corbul spuse:           — Ascultă!           Mi s-a izvodit că o vrabie se afla într-o poiană în care păştea o turmă de oi; şi scormonea cu sârg pământul cu ciocul, pe urma oilor, când văzu deodată un vultur uriaş cum se prăvăleşte peste un mieluţ şi cum îl înşfacă în gheare şi piere cu el în depărtare. La priveliştea aceea, vrabia se măsură cu o mândrie până peste poate şi îşi desfoie aripile cu făloşenie şi îşi zise în sineşi: „Păi şi eu stiu să zbor şi pot chiar să înşfac un berbec de-al mare!” şi tot atunci îşi şi alese berbecul cel mai mare pe care putu să-l ochească, cel care avea o lână atâta de deasă şi atâta de bătrână, încât sub pântecele lui nu mai era, de-atâta ud cât îl îmbiba peste noapte, decât o grămadă fleşcăită şi mârcedă! Şi vrabia se năpusti pe spinarea acelui berbec şi vru să-l salte în zbor şi-altă nu. Da, de la cea dintâi mişcare, gheruţele i se prinseră în floacele de lână şi rămase ea însăşi prinsă a berbecului. Atunci ciobanul veni în fuga mare şi o înhaţă şi îi smulse penele din aripi şi după ce o legă de picior cu o aţă, le-o dete ca jucărie copiilor săi şi le spuse: „Luaţi seama bine la pasărea asta! A vrut, spre prăpădul ei, să se asemuie cu unul mai tare decât ea! Încât a fost pedepsită să ajungă roabă!”           Şi tu, o, vulpan ologit, vrei să te măsori acuma cu mine, de vreme ce ai cutezanţa să mă îmbii cu tovărăşala ta! Haide hai, telpiz bătrân, crede-mă, întoarce dosul cât mai degrabă!           Atunci vulpoiul pricepu că de-acuma era zadarnic a mai încerca să prostească un ins atâta de dăscălit precum era corbul. Şi, în mânia lui, începu să scrâşnească aşa de tare din fălci, încât îşi sparse un colţ de-al mare. Lai corbul, în zeflemea, îi spuse:           — Chiar că sunt mâhnit că ţi-ai sfărâmat un dinte din pricina împotrivirii mele!           Dar vulpanul se uită la el cu o cinstire fară de margini şi îi spuse:           — Nu din pricina împotrivirii tale mi-am sfărâmat dintele, ci mai degrabă de ruşine că am dat de unul mai afurisit decât mine!           Şi după ce spuse vorbele acestea, vulpanul zori a-şi lua tălpăşiţa spre a se duce să se ascundă pe undeva22.           Şi Şeherezada văzu că e dimineaţă şi îşi precurmă vorbele îngăduite.

Povestea cu corbul şi cu zibeta           Mi s-a izvodit că un corb şi o zibetă legaseră chelemet straşnic unul faţă de celălalt şi îşi petreceau ceasurile de tihnă cu hârjoneli şi cu jocuri felurite. Or, într-o zi, pe când tăifăsuiau despre nişte lucruri neîndoielnic de răpitoare, de vreme ce nu luau aminte la nimic din câte se petreceau împrejurul lor, se pomeniră deodată chemaţi la lume de mieunatul înfricoşător al tigrului, care răsună iu pădure.           Numaidecât corbul, care se afla jos, aşezat pe un trunchi de copac alături de prietena lui, grăbi să salte pe crengile cele mai de sus; cât despre zibetă, aceasta, speriată, nici nu prea mai ştia unde să se ascundă, întrucât nici nu pricepuse prea bine de unde se auzise mieunătura fiarei. Aşa că, nedumerită, îl întrebă pe corb:           — Prietene, ce să fac? Spune-mi, poţi să-mi arăţi vreo scăpare ori să-mi dai vreun ajutor folositor?           Corbul răspunse:           — Dar ce n-aş face eu pentru tine, prietena mea cea mai bună? Iacătă-mă-s gata să înfrunt toate ca să te scol din necaz; da până a zbura să-ţi aduc ajutoare, lasă-mă să-ţi spun ce a spus poetul în privinţa aceasta:           Prietenie-adevărată-i Aceea care te împinge Să-nfrunţi primejdie şi moarte, Fără a şti de vei învinge, Doar ca să-l scapi, In ceasul greu, Pe cel ce ţi-a fost drag mereu -           Prietenia pentru care, Laşi bunurile tale toate, Şi neamuri, şi părinţi, şi, grabnic, Te duci la cel ce ţi-e ca frate.           Apoi, după ce prociti stihurile, corbul grăbi să-şi ia zborul cu bătăi de aripi spre o turmă ce trecea pe acolo, păzită de nişte câini mari, mai falnici ca leii. Şi se duse drept la unul dintre câini şi se abătu asupra capului lui şi îi arse o ciupitură straşnică cu pliscul. Apoi se abătu asupra altui câine şi făcu la fel; şi, după ce în felul acesta îi întărâtă pe toţi câinii, începu să zburătăcească la o depărtare taman atâta cât să-i momească şi să-i facă sa se ţină pe urmele lui, da fară să fie ajuns de colţii lor. Şi croncănea din tot pliscul, ca spre a-i batjocori. Încât câinii, tot mai îndârjiţi, porniră în goană după el, până ce îi aduse în inima pădurii. Atunci, cum lătrăturile lor umpluseră toată pădurea, corbul socoti că tigrul, speriat, trebuie să fi fugit; şi îşi luă zborul de-a binelea, lăsând în urmă câinii care se întoarseră mormăind la turma lor. Apoi se duse s-o caute pe prietena lui zibeta, pe care o scăpase astfel de la o primejdie apropiată, şi trăi cu ea în bună pace şi la adăpost deplin!           Dar grăbesc, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, să-ţi istorisesc Povestea cu corbul cu vulpanul.    

Povestea cu lupul şi cu vulpanul.             Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el:           — Ce vrei, plod de căţea?           Vulpanul răspunse:           — Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă asculta!           Şi lupul răcni:           — Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îţi sfărâm oasele!           Atunci vulpanul spuse:           — Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?           La vorbele acestea, lupul răcni:           — Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta!           Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la pământ, pe jumătate mort.           Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului:           — Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din belşug!           Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:           — Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te priveşte!           Vulpanul spuse:           — Cât de drept e! Într-adevăr, înţeleptul a spus: „Nu vorbi şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”           Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”           Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:           — O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”           Atunci lupul îi spuse vulpanului:           — Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în ţărână!           Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, spunându-i:           — Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el stăpâniile!           Atunci lupul spuse:           — Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de ştire!           Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s-o ia înainte.           Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!”           Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13:           Iată-ţi, lupule, mormântul!           Cald te-aşteaptă subpământul!           Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!           Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.           Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:           — Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria!           Lupul spuse:           — Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!           Vulpanul spuse:           — Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei sale sub nişte crengi care îl acoperă!           Şi lupul răcni:           — Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!           Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:           — Este acolo!           Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14:           Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare!           Stăpân sunt al pădurilor bogate;           Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!           Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi fragede de pui, Copanele de gâşte şi de raţe, Toate mi-aşteaptă gura să le-n haţe!           Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum plângea aşa, şi îi zise:           — O, vulpoiule, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care mă aflu şi de moartea care mă pândeşte!           Atunci vulpanul îi spuse:           — A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!           La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”           Şi îi spuse:           — O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte-ţi ce a spus poetul:           Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat -           Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.           Şi vulpanul îi spuse rânjind:           — O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al poetului:           Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire.           Ia seama tu, cel plin de răutate:           Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -           Iar ochiul lui Allah veghează toate!           Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.           Atunci lupul spuse:           — O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta!           Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse:           — Uşurel, o, lupule, uşurel17! Dintru-nceput are să ţi se topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! Iar bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii!           La vorbele acestea, lupul se minună:           — Nu pricep ce vrei să spui cu astea!           Atunci vulpanul îi spuse lupului:           — Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuţă, dulcea mea micuţă potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”           Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli neînsufleţit la pământ!           Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinţei!           Atunci lupul îi spuse vulpoiului:           — O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor!           Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi spuse lupului:           — Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi!           Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:           — Care spuse şi care înţelepţi?           Vulpanul răspunse:           — Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi aşa de rodnic în poveţe înţelepte, de ce nu îţi găseşti ţie însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu doctorul!           — Ce doctor? se miră lupul.           Şi vulpanul spuse:           — A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!”           Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde eşti!           Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:           — O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am să-mi sfărâm colţii cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să-mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai bea decât apă!           Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:           — Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!”           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic.           Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:           — Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!           La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse vulpanului:           — O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului tău!           Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului:           — Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, nu-i cunoşti povestea!           Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, vulpanul spuse:           — Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! Şi de altminteri poetul spusese:           Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se-alinte frumos, atunci păzea:           Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă ucigaşul venin în carnea ta!           Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:           Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă!           Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi ia seama!           Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.           Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmaşul lui! 19           Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuţa Doniazada, iar sultanul Şahriar strigă:           — Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre urmările ci!           Şi Şeherezada spuse:           — Ascult şi mă supun!             Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica.           A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, şi i se spuse:           — Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi numai susan! Iar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l descojeşti!           Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan.           Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga:           — A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbji măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor semenilor lui!           Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine şi să-mi rupă spinarea!”           Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse:           — O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!           Iar şoarecele răspunse:           — Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?           Nevăstuica spuse:           — Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!           La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băţ, îi zdrobi şoarecelui capul!           Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viaţa ticăloşia altuia!           La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse:           — O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloşie! … Dar nu ai cumva să-mi povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă?