1001 de nopti basme arabe

Dar în cea de a două sute şasea noapte spuse:           …şi îţi dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.           Kamaralzaman răspunse:           — Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către ţara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis şi mă aşteaptă plângând!           Budur răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât şi se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, şi îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.           Sultanul Ghaiur, când văzu iţindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire şi spuse:           — Ce prăpăd ai să-mi vesteşti, o, chip de catran?           Hadâmbul răspunse:           — A venit domniţa Budur care doreşte să-ţi vorbească!           El răspunse:           — Aşteaptă să-mi pun turbanul.           După care ieşi şi o întrebă pe Budur:           — Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzoleşti aşa la ceasul acesta?           Ea răspunse:           — O, părinte al meu, am venit să-ţi cer îngăduinţa de-a pleca de cu zori în ţara Khaledanului, la împărăţia soţului meu Kamaralzaman!           El spuse:           — Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.           Ea spuse:           — Hotărât!           Şi îi mulţumi părintelui ei pentru îngăduinţă, sărutându-i mâna, şi îl chemă şi pe Kamaralzaman, care îi mulţumi la fel.           Or, a doua zi, dis-de-dimineaţă, pregătirile erau făcute, caii înşăuaţi, iar cămilele, atât cele cu două cocoaşc cât şi cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur îşi luă rămas-bun de la fiică-sa Budur şi îl rugă pe soţul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur şi de adamant, şi îi însoţi o bucată de vreme82.           După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, şi îi lăsă să-şi vadă de drum.           Atunci Kamaralzaman şi Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Şahraman. Şi călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a două zi şi cea de a treia zi, şi tot aşa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajişte tare desfătată care îi ispiti aşa de mult, încât porunciră să li se aşeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniţei fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuţă şi nu zăbovi a adormi.           Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor şi după ce puse să se ridice şi celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă şi de singurătate, intră şi el sub cort şi o văzu pe tânăra lui soţie adormită. Şi priveliştea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.           Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămaşă de culoarea caisei, din văl străveziu, şi ceacşirii cei largi din borangic de la Mossul. Şi adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămaşa uşoară, până către buric; şi, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingaşe cu nişte gropiţe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucşoară de muscat.           Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-şi aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:           Când dormi pe purpuri, faţa ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ţi precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri şi de narcişi! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.           Când pletele-ţi bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbuşesc în unduiri uşoare, -           Mătasea-i mai puţin strălucitoare.           Pe urmă îşi aduse aminte şi de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:           Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.           Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfatare-a mierii.           Tu visezi surâzătoare.           Stai aşa în nemişcare.           Stai aşa în nemişcare!           Pielea ta strălucitoare Se zăreşte aurie Prin cămaşa străvezie.           Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Şi – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.           Stai aşa în nemişcare!           Numai sânii-ţi să coboare Şi să urce – val de mare -           Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce şi coboare!           Lasă-ţi sanii sa respire!           Tace raul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.           Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.           Ca doi struguri, sânii tineri…           Ah, privirea-mi arzătoare! …           Ah, privirea-mi arzătoare!           Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ţi palmierii Freamătă de fericire Şi te-acopăr flori de santal Şi de trandafiri, de pare-a Păcii şi singurătăţii Blândă binecuvântare83.           După ce îşi prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simţi ars de dorul de soţia lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Aşa că se aplecă peste ca şi îi deznodă brâuleţul de mătase care îi lega ceacşirii; şi tocmai îşi luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ci când simţi cum i se rostogoleşte pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo şi văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Şi Kamaralzaman rămase uluit şi cugetă în sineşi: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, şi dacă nu ar fi fost un lucru tare de preţ în ochii domniţei Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta străşnicie şi nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preţ al trupului ei! A făcut aşa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi şi de pierderea sarcinii!”           Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu aşa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ţinea, o luă şi ieşi din cort ca să se uite la ea în lumină. Şi văzu că acea cornalină, tăiată în patru feţe, era scrisă cu slove talismanice şi cu chipuri necunoscute. Şi, pe când o ţinea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuşi din vineţeala văzduhurilor şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute şaptea noapte spuse:           …şi, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o şi smulse din mână. Apoi se duse să şadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, şi se bleojdi la Kamaralzaman, nemişcată şi batjocoritoare, ţinând talismanul în cioc.           La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu aşa de adâncă, încât căscă gura şi rămase câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o şi vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai şovăi a-şi lua hotărârea, înhăţă aşadar o piatră şi alergă spre copacul în care şedea cocoţată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, şi ridică braţul ca s-o ţintească; dar pasărea zbură din copac şi se duse să se aşeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, şi pasărea îşi luă zborul şi se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Şi aruncă piatra hăt departe de el.           Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuşi. Iar Kamaralzaman îşi zise: „Iacătă că mă aşteaptă!” Şi se apropie repede de ea; şi, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi pasărea sărea, şi Kamaralzaman sărea, şi tot aşa ceasuri şi ceasuri în şir, din vale în vale şi din dâmb în dâmb, până la căderea nopţii. Atunci Kamaralzaman strigă:           — Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Şi se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri şi ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.           În clipita aceea, Kamaralzaman îşi simţi fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, şi se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Şi îşi zise: „Mult-iubită mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aş da de ştire despre pierderea acestui talisman cu însuşiri aşa de neştiute de mine. Şi-apoi, dacă m-aş întoarce acuma, când beznele sunt aşa de dese, tare m-aş primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolţit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai ştiu ce hotărâre să ia şi, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.           Nu conteni totuşi să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; şi, de fiecare dată când el făcea vreo mişcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi şi da un ţipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârşit de osteneală şi de tulburare, se lăsă până dimineaţa în voia somnului.           Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preţ pasărea cea hoaţă, purcese iar după ea; şi goana începu iarăşi, da tot cu atâta de puţină izbândă ca şi în ajun. Şi Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-şi: „Am să mă ţin după ea cât oi mai avea o suflare de viaţă!” Şi culese câteva poame şi câteva ierburi, şi se mulţumi cu ele drept toată hrana, şi adormi, pândind pasărea, şi pândit şi el de ochii ei care sclipeau în noapte.           Or, a doua zi, se petrecură aceleaşi goane, şi tot aşa până în cea de a zecea zi, de dimineaţa până seara; şi, în dimineaţa celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porţile unei cetăţi aşezate lângă marea cea mare.           În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăşi cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, şi se tot înălţă, depărtându-se, şi pieri peste mare.           La priveliştea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu faţa la pământ, şi plânse îndelung, scuturat de suspine.           După mai multe ceasuri de şedere aşa, se hotărî să se ridice, şi se duse la pârâiaşul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini şi pe faţă şi să-şi facă îndătinatele curăţiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa Budur şi la toate prepunerile pe care ea pesemne că şi le făcea despre pieirea lui şi a talismanului; şi îşi procitea stihuri despre despărţire şi despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:           Ca să n-aud zavistioşii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ţi soarta, tu cel care Iubeşti o frumuseţe rară!           Când e frumoasă-asa cum este, Iubirea-n lanţuri te-nfaşoară!”           Ca să n-aud zavistioşii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – şi strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o ţară!           Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfăşoară, Şi mergi prin negură ca orbii Şi-alegi ceea ce ea-ţi măsoară84!”           Pe urmă Kamaralzaman păşi printre porţi şi intră în cetate. Purcese să străbată uliţele, fară ca vreunul dintre mulţii locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, aşa cum fac musulmanii faţă de străini. Încât îşi urmă drumul şi ajunse astfel Ia poarta din cealaltă parte a cetăţii, care da către livezi.           Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră şi văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnişul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, şi răsuflă din adânc când îl auzi că vorbeşte arăbeşte. Şi, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:           — Dar ce-i cu toţi locuitorii de pe aici de au un chip aşa de crunt şi o înfăţişare de gheaţă aşa de fioroasă şi aşa de neprimitoare?           Bătrânul cel de treabă răspunse:           — Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt nişte năvălitori veniţi de prin ţările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la ţărm pe neaşteptate şi i-au măcelărit pe toţi musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea şi de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă şi păgână, şi mănâncă nişte împuţiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învineţit; şi nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, nişte inşi tare urâţi şi îmbrăcaţi în negru, îi stropesc pe căpăţână cu apă, şi stropeala aceea, însoţită de nişte schime ciudate, îi scuteşte de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceştia, ca să nu fie ispitiţi vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile şi havuzurile din cetate; şi au zidit pe temeliile lor nişte prăvălii, ţinute de nişte teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pişoarcă dospită, de nu şi mai rău! Cât despre soţiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca şi bărbaţii lor, da numai îşi înălbesc chipul cu var stins şi cu coji de ou făcute praf; şi-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi şalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de ţărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; şi nici focul iadului nu ar ajunge să le cureţe85!           Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viaţă pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, aşa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viaţă pe aici! Dar să mulţumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naştem într-o credinţă curată precum cerul de unde ne-a venit!           După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuinţă de hrană, îl duse în căsuţa lui prăpădită din fundul grădinii, şi cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce şi să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:           …ce întâmplare pricinuise sosirea sa.           Kamaralzaman, tulburat de îndatorinţa faţă de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată păţania lui, şi îşi încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.           Moşneagul făcu tot ce putu ca să-l aline şi îi spuse:           — Copilul meu, domniţa Budur negreşit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăţia tatălui tău, la ţara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul şi tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată şi care se cheamă Insula de Abanos. Şi atunci, de la Insula de Abanos până în ţara Khaledanului, depărtarea nu este aşa de mare, şi vei găsi acolo multe năi cu care să te călătoreşti. Aşa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, şi în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguţător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în ţara Khaledanului ar trebui ani şi ani86.           Şi grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile şi luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos87.           Şi iac-aşa cu Kamaralzaman!           Şi în ceea ce o priveşte pe Sett Budur, ei i se întâmplară nişte lucruri atâta de minunate şi de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!           Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mişcare a ei fu accea de a deschide braţele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că şalvarii îi erau deznodaţi şi că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; şi aşteptă răbdătoare.           Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, şi în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai ştiu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar îşi zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze aşa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat şi talismanul? Ah! talisman afurisit, tu eşti pricina despărţirii noastre! Şi tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru aşa de păgubos!”           Dar când, după două zile, văzu că soţul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-şi piardă minţile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privinţa acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; îşi înecă durerea în suflet şi îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, ştiind cât de desăvârşit se asemuia la înfăţişare cu Kamaralzaman, îşi lepădă pe dată hainele femeieşti, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman şi începu să se îmbrace cu ele.           Îşi puse mai întâi o haină dungată şi frumoasă, bine potrivită pe mijloc, şi care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; îşi acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunţii cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză şi, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, îşi îndreptă şalele şi îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ca şi să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-şi spună: „Este Sett Budur!”           Ieşi atunci din cort şi dete semnul de plecare.           Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeţi, urmată de alaiul ei, zile şi zile în şir, până ce ajunse dinaintea unei cetăţi aşezate pe ţărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porţile cetăţii şi întrebă:           — Ce cetate este aceasta?           I se răspunse:           — Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.           Ea întrebă:           — Şi cine este sultan aici?           I se răspunse:           — Este sultanul Armanos.           Ea întrebă:           — Are copii?           I se răspunse:           — Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus88…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:           …fecioara cea mai frumoasă din împărăţie, şi o cheamă Haiat-Alnefus!           Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de ştire despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Şahraman, stăpânul de peste ţara Khaledan.           Când sultanul Armanos auzi ştirea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Şahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetăţii sale faţă de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniţei Budur, şi o primi cu toate temenelile şi cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Şi, în pofida şovăielilor domniţei Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoţească. Şi îşi făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Şi, vreme de trei zile, nişte ospeţe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelşugare peste fire.           Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit şi ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieş. Şi ieşise de acolo aşa de minunat de frumoasă şi atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, îşi curma răsufletul şi îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.           Aşadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur şi tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Şi rămase atâta de înrobit de nurii şi de vorba sa dulce, încât îi spuse:           — Fiul meu, chiar că însuşi Allah te-a trimis în împărăţia mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne şi ca să-mi ţii loc de fecior căruia să pot să-i las de moştenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruieşti atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele şi de frumuseţea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiş, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primeşte-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!           Îmbierea şi darul acela mărinimos şi atâta de pe neaşteptate o aruncară pe domniţa Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu ştiu ce să facă spre a nu-şi da în vileag tulburarea care o frământa; şi lăsă ochii în jos şi chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheţa fruntea. Cugetă în sineşi: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduieşte patru soţii legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea şi tare mi-ar fi ruşine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, şi ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Aşa că este mai bine să primesc îmbierea lui, şi să las triştea să se împlinească! Şi cine ştie ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăţie frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soţia mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”           Aşa că săltă capul şi, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli şi a unei stânjeneli de înţeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:           — Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere şi cu ascultare până şi la cea mai măruntă dorinţă a sultanului său!           La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate şi hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de faţă cu toţi emirii, dregătorii, musaipii şi curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obşteşti, şi trimise olăcari în toată împărăţia ca să dea de ştire la tot norodul.           Atunci un ospăţ cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate şi la sarai, şi, în vâlvora strigătelor de veselie şi în zvoană de tilinci şi de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.           Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoţită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioşie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Şi Sett Budur, în înfăţişarea ei de sultan flăcăiandru, păşi cu drăgălăşenie către soţia sa şi îi săltă, pentru întâia oară, iaşmacul de pe chip.           Atunci toate cele de faţă, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor şi de tulburare.           Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus şi toate însoţitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări şi după ce aprinseră toate făcliile, plecară uşurel şi îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă…      În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.     teatru radiofonic de ascultat 1001 de nopti............   https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Povestea cu Bacbuc, fratele cel mare al bărbierului.           Află, aşa, o, ocârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu cel mai mare, acela care a ajuns şchiop, se cheamă El-Bacbuc, numit astfel pentru că, atunci când începe să trăncănească, ai zice că auzi gâlgâitul unui urcior. De meserie era croitor la Bagdad.           Îşi făcea meseria de croitor într-o prăvălioară pe care o luase cu chirie de la un ins ghiftuit de bani şi de averi. Insul acela locuia chiar în partea de sus a casei în care se afla prăvălia fratelui meu Bacbuc; şi, totodată, în partea de jos a casei, se afla o moară, în care locuia un morar, precum şi boul morarului.           Într-o zi deci, pe când fratele meu Bacbuc şedea şi cosea în prăvălia lui, deodată, săltând capul, zări deasupra lui, la bageaua de sus, o femeie cumu-i luna la răsăritul ei, şi care se veselea uitându-se după trecători. Era nevasta stăpânului casei. La vederea ei, fratele meu Bacbuc îşi simţi inima cum i se umple de pojar, şi îi fu peste putinţă să mai coasă ori să mai facă altceva, decât să se tot hlizească la bagea; şi, în ziua aceea, rămase aşa, năuc şi pierdut în minunare, până seara. Iar a doua zi dimineaţa, din crăpăt de zori, se întoarse la locul lui şi, mai cosând câte oleacă, sălta capul spre bagea. Rămase el în starea aceea vreme de mai multe zile, de-a lungul cărora nu lucră şi nu făcu treabă nici măcar de o drahmă.           Cât despre nevestică, d-apoi ea pricepu numaidecât simţămintele lui Bacbuc, fratele meu, şi hotărî să tragă foloase de pe urma lor, în toate chipurile, şi să se veselească straşnic. Într-o zi dar, pe când fratele meu era încă şi mai năuc ca de obicei, puiandra îi aruncă o privire zâmbită care îl şi săgetă pe Bacbuc; iar Bacbuc se uită la tinerică, da atâta de prosteşte, încât ea se şi trase repede în casă spre a râde în voia ei. Iar năvlegul de Bacbuc fu cuprins de o bucurie până peste poate, în ziua aceea, gândindu-se cu câtă îmbiinţă fusese privit.           Încât, a doua zi, nu fu prea de tot uluit când văzu că stăpânul casei vine în prăvălia lui, aducând la subsuoară o bucată frumoasă de bogasiu înfăşurată într-o legătură de mătase, şi că îi spune:           — Îţi aduc o bucată de bogasiu ca să-mi croieşti din ea nişte cămăşi.           Şi Bacbuc nu mai avu nici o îndoială că stăpânul casei fusese trimis de soţia lui, şi îi spuse:           — Pe ochii şi pe capul meu! chiar în seara aceasta cămăşile au să fie gata.           Într-adevăr, fratele meu se apucă de lucru cu atâta râvnă, lipsindu-se până şi de orice hrană, încât seara, când veni stăpânul casei, cămăşile, în număr de douăzeci, erau croite şi cusute şi împăturite în basmaua de mătase.           Şi stăpânul îl întrebă:           — Cât trebuie să-ţi plătesc?           Da chiar în clipita aceea, se ivi furişată la bagea nevasta cea tânără care îi aruncă o ocheadă lui Bacbuc şi îi făcu semn cu sprâncenele să nu primească nici o plată. Şi fratele meu nu vroi să primească nimic de la stăpânul casei, măcar că la ceasul acela se afla la mare strâmtorare şi până şi-un ban chior i-ar fi fost de mult ajutor. Da se socoti tare fericit că lucrase şi că îl îndatora pe soţ, pentru dragostea şi pentru ochii cei frumoşi ai nevesticii.           Da asta nu era decât începutul corvezilor acelui Bacbuc al smintelii. Într-adevăr, a doua zi, de cu zori, stăpânul veni aducând la subsuoară altă bucată de bogasiu şi îi spuse fratelui meu:           — Iacătă! mi s-a spus acasă că ar trebui să am nişte şalvari noi, ca să-i port cu cămăşile cele noi. Şi îţi aduc încă o bucată de bogasiu, ca să-mi croieşti din ea nişte şalvari. Şi să fie cât mai largi! Şi să nu te zgârceşti nici la cute, nici la bogasiu!           Fratele meu răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi şezu vreme de trei zile întregi să lucreze, şi nu lua să mănânce decât numai atâta cât să nu moară de foame, ca să nu piardă vremea şi mai ales pentru că nu mai avea nici baremi o drahmă de argint spre a-şi cumpăra cele de trebuinţă.           Când isprăvi lucratul şalvarilor, îi împături în basmaua cea mare şi, fericit cu totul şi nemaiputând de bucurie, urcă el însuşi sus, să-i ducă stăpânului casei.           E de prisos să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că muieruşca se înţelesese cu bărbatu-său să-şi bată joc de mangafaua de frate-meu şi să-i facă renghiurile cele mai aiurite. Aşa că, după ce fratele meu îi înmână bogătanului şalvarii cei noi, acesta se făcu că vrea să-i plătească. Da numaidecât, în crăpătura uşii, capul cel drăgălaş al femeii se îţi, ochii ei zâmbiră şi sprâncenele-i făcură semn să nu primească. Şi Bacbuc nu vroi, cu străşnicie, să primească de la soţ chiar nimic. Atunci soţul ieşi o clipită ca să se ducă la nevastă-sa, care pierise, şi se întoarse grabnic la fratele meu şi îi zise:           — Eu şi cu soţia mea ne-am hotărât, spre a-ţi răsplăti truda, să ţi-o dăm de soţie pe roaba noastră cea albă, care-i tare frumoasă şi tare gingaşă; şi, astfel, vei fi de-al casei!           Şi Bacbuc al meu gândi numaidecât că acesta era un tertip de-al tinerei neveste spre a-i pune la îndemână intrarea slobodă în casă, şi se învoi numaidecât; şi numaidecât fu chemată roaba cea tinerică şi fu măritată cu Bacbuc, fratele meu.           Apoi, când veni seara şi Bacbuc vru să se apropie de roaba cea albă, ea îi zise:           — Nu, nu! nu în seara asta!           Şi Bacbuc nu izbuti, în pofida tuturor jindurilor lui, să dobândească nici baremi un sărut de la roaba cea frumoasă.           Or, cu prilejul acela, cum Bacbuc sălăşluia în prăvălie, i se spuse să doarmă, în noaptea aceea, în moara aflată în partea de jos a casei, ca să aibă mai mult loc, şi el şi proaspăta lui soţie. Şi, după ce roaba, care era sus la stăpâna ei, nu vroise să se culce cu el, Bacbuc fu nevoit să se culce singur-singurel.           Dar dimineaţa, dinainte de zori, cum mai dormea încă, deodată intră morarul, rostind cu glas tare:           — Ia uite la boul ăsta! e cam destulă vreme de când se tot hodineşte. Încât pe dată am să-l înjug la moară ca sa macine grâul care s-a strâns într-o grămadă destul de mare! Muşteriii aşteaptă să le dau faina.           Veni atunci la fratele meu, prefăcându-se că îl ia drept bou, şi îi zise:           — Hai, leneşule, scoală-te să te înjug!           Iar fratele meu Bacbuc nu vroi să scoată o vorbă şi se lăsă luat şi înjugat la moară. Morarul îl legă pe după mijloc la grindeiul morii şi, alduindu-i o lovitură de bici straşnică, îi strigă:           — Yallah!           Când dobândi lovitura, Bacbuc nu se putu opri să mugească precum un bou. Iar morarul urmă a-i trage nişte gârbace vârtoase şi a-l face să învârtească moara multă vreme; iar fratele meu mugea întocmai precum un bou şi bufnea sub lovituri.           Da în curând veni stăpânul casei, care îl văzu în starea aceea, trudind la învârtitul morii şi dobândind la gârbace. Şi se duse îndată s-o vestească pe nevastă-sa, care o trimise la fratele meu pe roaba cea tânără; şi roaba îl dezlegă din jug şi îi spuse cu milă multă în glas:           — Stăpâna mea m-a însărcinat să-ţi spun că adineaori a auzit năpasta pe care ai îndurat-o şi că este tare mâhnită de treaba aceasta, şi că noi toţi luăm parte la chinurile tale.           Şi amărâtul de Bacbuc dobândise atâtea gârbace şi era atâta de terciuit, încât nu putu să îngaime nici baremi o vorbă de răspuns.           Pe când el se afla în starea aceea, veni şeicul care îi scrisese senetul de căsătorie cu tinerica; şeicul îi ură bună pace şi îi zise:           — Dăruiască-ţi Allah viaţă lungă! Şi fie să ai o căsnicie binecuvântată! Sunt încredinţat că ţi-ai petrecut o noapte în fericire curată, în alinturile cele mai înveselitoare şi cele mai tainice, şi în îmbrăţişări, sărutări şi desfătări, de seara până dimineaţa!           Fratele meu Bacbuc îi zise:           — Prăpădi-i-ar Allah pe mincinoşii şi pe pezevenghii de soiul tău, o, tu, cel de o mie de ori vânzător! Nu m-ai băgat aci decât ca să mă faci să trag la roata morii, în locul boului morarului, şi s-o ţin aşa până dimineaţa!           Şeicul îl pofti atunci să-i povestească amănuntele şireteniei; şi el i le povesti. Atunci şeicul spuse:           — E cât se poate de limpede! Steaua ta nu se potriveşte cu steaua tinerei neveste!           Bacbuc spuse:           — A, blestematule! du-te să vezi de nu poţi să mai născoceşti şi alte ticăloşii!           Pe urmă fratele meu plecă şi se duse să se proţăpească în prăvălia lui, unde se puse pe rostul aşteptatului, doar i-o pica de lucru ceva cu care să-şi poată dobândi pâinea, după ce lucrase atâta fară nici o plată.           Or, pe când şedea aşa, iată că vine la el tânăra roabă albă, care îi spuse:           — Stăpâna mea te doreşte cu aprindere; şi m-a însărcinat să-ţi spun că se suie chiar acum pe podina casei pentru ca, de la bagea, să aibă bucuria de a te privi.           Şi, în chiar clipita aceea, fratele meu o şi văzu la fereastră pe tânăra nevastă, care era înlăcrimată toată, se văieta şi spunea:           — Pentru ce, dragule, ai înfăţişarea atâta de bosumflată şi atâta de burzuluită, încât nici baremi nu te uiţi la mine? Iţi jur pe viaţa ta că tot ceea ce s-a petrecut în moară s-a petrecut fără ştirea mea! Iar cât despre roaba aceasta smintită, nu vreau nici măcar să-i faci cinstea de a te uita la ea. Numai eu de aci înainte am să fiu a ta!           Atunci fratele meu Bacbuc ridică fruntea şi se uită la nevestică; şi numai vederea ei îl şi făcu să uite toate corvezile trecute, şi îşi odihni ochii bucurându-se de frumuseţea şi de nurii ei. Pe urmă începu să-i vorbească, şi ea la fel, până ce rămase încredinţat că toate nenorocirile acelea i se întâmplaseră altuia, nu lui.           Bacbuc, în nădejdea de a o mai vedea iarăşi pe tânăra femeiuşcă, urmă mai departe a croi şi a coase la cămăşi, la şalvari, la rochii de purtat pe dedesubt şi la rochii de purtat pe deasupra, până când roaba cea tânără veni iar într-o zi la el şi îi zise:           — Stăpâna mea ţi se închină şi îţi spune că, în chiar noaptea aceasta, stăpânul meu, soţul ei, e plecat la zaiafet la un prieten de-al lui, şi stă acolo până dimineaţa. Aşa că te aşteaptă cu nerăbdare, ca să se culce cu tine şi să şi petreacă noaptea în desfătări şi în toate voioşirile.           Şi smintitul de Bacbuc, la atare ştire, ajunse să-şi piardă cu totul minţile. Or, vicleana cea tinerică ticluise un tertip de căpetenie, în înţelegere cu soţul ei, ca să se scuture de fratele meu şi, în felul acesta, să scape, şi ea şi bărbatu-său, de a-i plăti datoria pentru toate hainele pe care i le porunciseră.           Aşa că bogătanul îi spuse neveste-sii:           — Cum ar fi să facem spre a-l hotărî să intre la tine şi, în felul acesta, să-l prindem şi să-l târâm dinaintea valiului?           Ea răspunse:           — Lasă-mă pe mine să fac după socoata mea, şi am să-l meremetisesc cu o meremetiseală şi am să-l terfelesc cu o terfeleală de are să ajungă de batjocură în toată cetatea!           Iac-aşa! şi Bacbuc, frate-meu, nici nu visa ce-l aşteaptă! Şi, de altminteri, nici habar n-avea el de toate vicleniile şi de toate şiretlicurile de care sunt în stare muierile, încât, când se lăsă seara, roaba cea tânără veni să-l ia şi să-l ducă la stăpâna ei, care numaidecât se ridică, se temeni dinaintea lui, şi zâmbi, şi zise:           — Pe Allah! o, stăpâne al meu, tare ard de dorul a te vedea, într-un sfârşit, lângă mine!           Iar Bacbuc îi spuse:           — Şi eu la fel! da repede, şi înainte de orice, o sărutare! Şi apoi…           Da nici nu apucă să-şi termine vorba, că uşa sălii se şi deschise şi intră soţul nevesticii, urmat de doi robi arapi, care tăbărâră pe frate-meu Bacbuc, îl legară cobză, îl doborâră la pământ şi, pentru început, îi alintară şezutul cu gârbacele.           Pe urmă îl aburcară pe umeri şi îl cărară la valiu, care numaidecât îl osândi la pedeapsa următoare: după o tăbăceală cu două sute de lovituri de curea, fu cocoţat pe spinarea unei cămile, fu legat acolo şi fu purtat pe toate uliţele Bagdadului, iar un pristav obştesc striga cu glas mare:           — Iacătă cum este pedepsit tot bărbatul care se năzuieşte la muierile semenilor săi!           Or, pe când îl purtau aşa, deodată cămila se făcu abraşă şi începu să sară ca o smintită. Iar Bacbuc nu putu decât să se prăbuşească la pământ şi îşi frânse piciorul pe loc. Şi, din ceasul acela, rămase şchiopul care e ste. Pe deasupra, valiul îl osândi şi la surghiun, iar Bacbuc, cu piciorul betejit, ieşi din cetate. Da, taman la vreme, fusei prevestit de toate astea, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, eu, fratele său, şi alergai pe urmele lui şi îl adusei îndărăt tainic, trebuie să ţi-o mărturisesc, şi mă împovărai cu vindecarea, cu cheltuielile şi cu toate trebuinţele lui. Şi o ţin aşa!           La povestea aceasta cu Bacbuc pe care i-o istorisii, o, stăpânii mei, califului Muntasser-Billah, califul se puse pe un râs cu hohote şi îmi spuse:           — Bine mai povesteşti! şi ce poveste frumoasă!           Eu răspunsei:           — Chiar că încă nu mi se cuvin laudele acestea din parte-ţi! Că atunci ce-ai să mai spui când ai să auzi povestea fiecăruia dintre ceilalţi fraţi ai mei! Da tare mi-e tramă să nu mă socoţi palavragiu ori farfara!           Iar califul răspunse:           — Departe de tine! Grăbeşte-te, dimpotrivă, să-mi istoriseşti ce-au păţit şi ceilalţi fraţi ai tăi, spre a-mi împodobi urechile cu aceste poveşti, precum cu nişte cercei de aur; şi să nu te sfieşti a mi le dealungi cu amănuntul, întru-cât prevăd că au să fie desfătătoare şi pline de mirozne!           Spusei atunci:           Păţania cu El-Haddar, cel de al doilea frate al bărbierului.           Află, dar, o, emire al drept-credincioşilor, că pe fratele meu al doilea îl cheamă El-Haddar, întrucât mugeşte va o cămilă şi e ştirb. Ca meserie, chiar că nu are nici o meserie, şi mi-a dat multe bătăi de cap cu năzdrăvăniile lui cu femeile, din care iacătă una dintr-o mie:           Într-o zi, pe când bătea fară de nici o ţintă uliţele Bagdadului, văzu că vine la el o femeie bătrână, care îi spuse în şoaptă:           — Ascultă, omule! am a-ţi face o poftire pe care eşti slobod s-o primeşti ori să n-o primeşti, după cum ţi-o plăcea.           Iar fratele meu se opri din mers şi spuse:           — Ascult!           Bătrâna urmă:           — Da nu pot să-ţi mărturisesc despre ce e vorba, decât dacă ai să-mi făgăduieşti că nu ai să te laşi cu nici un chip pradă pălăvrăgelii şi mâncărimii de limbă.           Şi fratele meu Haddar răspunse:           — Nu ai decât să vorbeşti.           Ea îi spuse:           — Ce-ai zice de un sarai mândru, cu nişte havuzuri şi cu nişte pomi roditori, şi unde vinul s-ar revărsa în pocalele niciodată goale, unde ai vedea nişte chipuri răpitoare, unde ai găsi nişte obraji fragezi, numai buni de sărutat, nişte boiuri subţirele şi mlădii, numai bune de strâns în braţe, şi tot soiul de lucruri pe potrivă, şi unde să zăboveşti de seara până dimineaţa? Şi, pentru toate astea, ca să te bucuri de toate, nu ai avea decât numai să împlineşti tocmeala pusă!           La vorbele acestea ale bătrânei, frate-meu El-Haddar spuse:           — Dar, o, stăpână a mea, cum se face de vii să-mi faci o atare poftire tocmai mie, nealegând pe nimeni altul dintre făpturile lui Allah? Şi ce-a putut să-ţi placă la mine şi să te facă să-mi dai precădere?           Ea răspunse:           — Tocmai ţi-am spus adineaori, să nu fii cumva spornic la vorbă, să ştii să taci, şi să te porţi cu muţenie. Aşa că urmează-mă şi nu mai grăi nimic. Pe urmă bătrâna porni iute, iar fratele meu, ademenit de ispita celor făgăduite, se luă după ea până ce ajunseră amândoi la un sarai cu o înfăţişare falnică, în care bătrâna intră şi îl pofti şi pe fratele meu Haddar să intre. Şi fratele meu văzu că interiorul saraiului era tare frumos, dar şi ceea ce se afla în el era încă şi mai frumos: că nimeri drept în mijlocul unui sobor alcătuit din patru copilandre fără de asemuire; întinse pe chilimuri, cântau cu glas desfătător nişte cântece care ar fi topit până şi stâncile cele mai vârtoase.           După temenelile îndătinate, una dintre ele se ridică, umplu un pocal şi îl bău. Iar fratele meu Haddar socoti de datorinţa lui să-i spună:           — Să-ţi fie cu sănătate, cu desfătare şi cu deplinătate de puteri!           Şi se apropie sprinten de ea, ca să-i ia pocalul gol şi spre a se pune în slujba ei. Dar ea, numaidecât, umplu pocalul şi i-l întinse; iar Haddar luă pocalul şi bău. Iar puiandra, pe când el bea, începu să-l mângâie pe ceafa, da cam prea repezit oleacă, întrucât îi arse o lovitură bună cu dunga mâinii. Atunci fratele meu Haddar se îmbufnă rău, şi se ridică să plece, uitându-şi făgăduiala de a îndura totul fară a cârti.           Dar bătrâna se apropie de el şi îi clipi din ochi spre ai da de înţeles: „Nu trebuie! Mai bine rămâi şi aşteaptă sfârşitul!” Şi fratele meu se supuse şi rămase şi îndură răbduriu toate poznele copilandrei, care îl înghioldea, il ciupea, îl mângâia spornic pe ceafa într-un chip de fapt plin de răutate şi supărător, iar celelalte trei se întreceau care mai de care să-i joace renghiul cel mai afurisit: una îl trăgea de ureche de mai să i-o smulgă, alta îi altoia nişte bobârnace de-l podideau lacrimile, iar cea de a treia se îndeletnicea mai cu drag să-l zgârie cu unghiile. Şi frate-meu îndura, întrucât bătrâna îi făcea semn întruna să nu spună nimic. Într-un sfârşit, cea mai dulce dintre copile se ridică şi îi spuse să se dezbrace; iar el aşa făcu, fară de cârtire. Ea atunci luă un stropitor cu apă de trandafiri, îl stropi şi îi zise:           — Îmi placi. Da ai o barbă şi nişte mustăţi care nu-mi plac. Nu-mi plac mustăţile şi părul din barbă care îmi zgârie pielea. Aşa că, dacă vrei să vii cu mine, va trebui mai întâi să te razi de tot pe obraji.           El răspunse:           — Asta îmi vine cam greu, întrucât ar fi cea mai mare ocară ce mi s-ar întâmpla!           Ea spuse:           — Nu aş putea să te iubesc altminteri. Trebuie!           Atunci frate-meu se lăsă dus de bătrână în odaia de alături; şi baba îi reteză toată barba şi i-o rase, pe urmă mustăţile şi sprâncenele. După care, îl sulemeni pe ochi cu cârmâz şi cu albeală, şi îl duse îndărăt în mijlocul copilelor. Când îl văzură aşa, fetele se puseră pe un râs de se prăbuşiră pe spate.           Pe urmă, cea mai zarifa dintre copile veni la el şi îi zise:           — O, stăpâne al meu, iacătă că mi-ai biruit sufletul cu priveliştea nurilor tăi. Încât nu mai am decât un hatâr să-ţi cer, acela de a juca dinaintea noastră, aşa cum eşti, gol şi frumos, vreun danţ ispititor şi muchelef!           Şi cum El-Haddar se cam codea, fata îi spuse:           — Mă rog ţie, pe viaţa mea, să joci! Şi pe urmă voi fi a ta!           Atunci El-Haddar, în sunetul darabukei, pe care bătrâna o zdrăngănea cu bătăi potrivite, îşi înfăşură mijlocul cu un seleaf de mătase şi, venind în mijlocul odăii, începu să dănţuiască.           Şi dănţui cu atâta pezevenclâc şi cu atâtea răsucituri, încât fetele nu mai puteau să se ţină de râs: şi începură să-i arunce în cap tot ce aveau la îndemână: pernele, poamele, băuturile, şi până şi sticlele.           Da numai atunci se petrecu treaba de la urmă. Cea mai nurlie dintre fete se sculă şi, făcând tot felul de schime, şi uitându-se la frate-meu cu nişte ochi piezişi şi parcă beţi de patimă, începu să-şi arunce hainele de pe ea, una câte una, şi nu-i mai rămase decât cămăşuţa subţire şi şalvarii cei largi de mătase.           La atare privelişte, El-Haddar, care îşi contenise danţul, strigă:           — Ya Allah! Ya Allah!           Şi se sminti de-a binelea.           Atunci bătrâna veni lângă el şi îi spuse:           — Acuma urmează s-o înhaţi pe mândruţa ta din figă. Întrucât stăpâna mea are năravul, odată zădărâtă cu danţurile şi cu băutura, să se dezbrace de tot şi să nu se dea iubitului decât dacă, după cercetarea mădularelor lui goale, a mândriei lui învârtoşate şi a sprintenelii lui la fugă, îl socoteşte vrednic de ea. Aşa că să te ţii după ea peste tot, din odaie în odaie, şi îndârjit, până ce vei izbuti s-o înşfaci. Şi ea numai atunci are să te lase să te bucuri de ea!           La vorbele acestea, fratele meu zvârli brâul de mătase şi se găti de gonită. La rându-i, puicana îşi aruncă şi ea cămăşuţa şi şalvarii, şi se arătă sclipitoare, precum un curmal tânăr fremătând sub adieri; şi îşi luă vânt şi zbură, râzând în hohote, şi dădu roată sălii de două ori. Iar frate-meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, se luă pe urmele ei.           Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, plină de sfiiciune, nu spuse nimic mai mult.           Dar când fu cea de a treizeci şi una noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că acel croitor din cetatea aceea din China îi istorisi astfel sultanului urmarea povestirii pe care bărbierul din Bagdad o istorisea mesenilor, despre cel de al doilea frate al său, El-Haddar, şi pe care o istorisise întâia oară califului Muntasser Billah:           Fratele meu Haddar, cu dârzia bârzoi şi repezită, porni să se ţină pe urmele copilei uşoare şi tivilichii. Iar la priveliştea aceea, cele trei fetişcane şi bătrâna, dinaintea chipului zugrăvit şi fără barbă, fără mustăţi şi fără sprâncene al fratelui meu Haddar, a cărui făloşie se îmbobotise smintit, fură cuprinse de un râs năprasnic şi începură să tropăie şi să bată din palme.           Cât despre puicana cea goală, aceea, după două înconjururi prin odaie, o apucă de-a lungul unei săli înguste, pe urmă prin alte odăi, una după alta, şi mereu urmată şi strânsă de-aproape de către frate-meu, care gâfâia, cu mândria îndârdorată turbat. Iar fata fugea mereu, râzând din toţi dinţii şi mlădiind din şolduri.           Şi deodată, la o cotitură, fata pieri, iar fratele meu, deschizând o uşă pe unde socotea că ieşise fata, se pomeni în mijlocul unei uliţe. Iar uliţa aceea era uliţa curelarilor din Bagdad. Şi toţi curelarii îl văzură pe El-Haddar, cu barba rasă şi cu mustăţile şi sprâncenele rase, şi cu chipul sulemenit ca o târâtură, şi îl huiduiră, şi îşi luară curelele şi începură să-l plesnească, râzând toţi în hohote, şi să-l bată atâta de aprig, încât îşi pierdu simţirea. După care îl cocoţară pe un măgar, de-a-ndoaselea, şi îl purtată roată prin toate sukurile; pe urmă, într-un sfârşit, îl cărară dinaintea valiului.           Valiul îi întrebă:           — Cine-i ăsta?           Ei răspunseră:           — Este unul cu care ne-am pomenit peste noi, năvălind deodată din casa vizirului cel mare. Şi l-am găsit în starea aceasta!           Atunci valiul porunci să i se tragă fratelui meu Haddar o sută de lovituri de bici la talpa picioarelor şi îl izgoni din cetate.           Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai după el şi îl adusei îndărăt tainic şi îl pusei la adăpost. Pe urmă îi hotărâi un tain cu care să trăiască, din punga mea. Iar tu poţi să judeci acuma că, dacă nu aş fi eu un om plin de bărbăţie şi de haruri, nu aş fi putut să mai sufăr un asemenea prostănac!           Da cât despre cel de al treilea frate al meu şi despre povestea lui, este cu totul altceva, precum vei vedea!           Păţania lui Bacbac, cel de al treilea frate al bărbierului.           Bacbac orbul, zis Cotcodacul-umflat, este cel de al treilea frate al meu, iar de meserie este cerşetor, şi trecea printre fruntaşii isnafului calicilor din Bagdad, cetatea noastră.           Într-o zi, voia lui Allah şi ursita vroiră ca fratele meu, tot cerşetorind, să ajungă la uşa unei case destul de falnice.           Şi frate-meu Bacbac, ţipându-şi mereu milogelile obişnuite pentru a cere de pomană: „O, miluitorule! o, darnicule!”, bătu cu băţul în uşa casei. Or, trebuie să-ţi spun, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că fratele meu Bacbac, ca toţi isteţii din isnaful lui, avea năravul să nu răspundă niciodată atunci când, după ce bătea în uşa vreunei case, auzea: „Cine e acolo?” Tăcea astfel, spre a-i sili pe oamenii dinăuntru să deschidă; că altminteri, deprinşi cum erau cu cerşetorii, nu deschideau ci doar răspundeau dinăuntru: „Allah să te aibă întru mila lui!” Asta-i chipul de a te descotorosi de cerşetori.           Încât, în ziua aceea, oricât tot întrebară dinăuntru: „Cine este la uşă?”, fratele meu tăcu. Şi, până într-un sfârşit, auzi nişte paşi ce se apropiau şi uşa cum se deschidea. Se ivi un ins de la care Bacbac, dacă nu ar fi fost orb, de bună seamă că nu ar fi cerut pomană. Da aşa-i fusese sortit. Şi fiecare om îşi poartă soarta agăţată la gât.           Insul îl întrebă:           — Ce vrei?           Frate-meu Bacbac îi răspunse:           — Ce-o fi, în numele lui Allah Preaînaltul!           Insul îl întrebă:           — Nu cumva eşti orb?           El îi spuse:           — Da, stăpâne al meu! Şi tare sărac!           Insul răspunse:           — Dacă-i aşa, dă-mi mâna să te călăuzesc.           El îi întinse mâna, şi insul îl băgă în casă şi îl ajută să suie pe nişte scări până ce îl duse sus pe terasa casei, care era tare înaltă. Iar frate-meu, cu sufletul la gură, gândea: „De bună seamă că are să-mi dea rămăşiţele de la vreun ospăţ mare.”           Când ajunseră amândoi sus pe terasă, insul îl întrebă:           — Ce vrei, orbule?           Frate-meu, destul de nedumerit, răspunse:           — Vreo pomană, în numele lui Allah!           El răspunse:           — Allah deschidă-ţi luminile într-alte părţi!           Atunci Bacbac zise:           — A, bre omule! păi nu puteai să-mi tălmăceşti răspunsul tău pe când eram încă jos?           Omul răspunse:           — Păi da tu, care eşti mai prejos decât tuhăsul meu, pentru ce nu mi-ai răspuns când strigam din casă „Cine e acolo? Cine e la uşă?” Cară-te aşadar de-aici cât mai iute, ori am să te fac să te duci de-a rostogolul ca un ghemotoc, milogule, slinosule şi mişelule!           Iar Bacbac fu nevoit, orb cum era, să coboare cât mai iute scara, singur-singurel. Îi mai rămăseseră de coborât vreo douăzeci de trepte, când călcă deodată greşit şi porni să cadă de-a dura pe scară până la uşă. Şi, în căderea aceea, se lovi rău la cap, şi începu să geamă, luându-şi iarăşi umbletul pe uliţă. Atunci doi soţi de-ai săi dintre milogi, când îl văzură că geme aşa, îl întrebară de pricină, iar el le istorisi pătărania. Pe urmă le spuse:           — Acuma, fârtaţilor, se cade a mă ajuta să mă întorc la mine acasă, să iau ceva bani spre a-mi cumpăra de-ale gurii în ziua asta stearpă şi blestemată. Sunt nevoit astfel să mă ating de agoniselile noastre, care, precum ştiţi, sunt destul de mari, şi peste care m-aţi statorit chivernisitor.           Or, pe urmele lui, coborâse şi insul cu pricina, care se ţinuse după el, ca să-l adulmece mai de aproape şi să-l vadă ce face. Şi-aşa că se luă după frate-meu şi ceilalţi doi orbi, fară ca ei să-l simtă, până ce ajunseră cu toţii la bârlogul lui Bacbac. Intrară acolo, iar insul se furişă pe lângă ei repede, până să apuce ei să închidă uşa. Iar Bacbac le spuse celor doi fârtaţi ai lui:           — Întâi de toate, căutaţi bine dacă n-a intrat vreun străin care să se fi ascuns în odaie.           La vorbele acestea, insul, care era hoţ de meserie şi tare iscusit printre cei de lefteria lui, văzu o frânghie ce sta legată de grinda casei, apucă de frânghie şi se caţără sprinten şi fără zarvă până sus la bagdadie, unde şezu liniştit pe grindă. Atunci cei doi cerşetori începură să cerceteze prin toată odaia şi pipăiră de jur împrejur în mai multe rânduri, tocănind prin colţuri cu cârjele lor. Când isprăviră, veniră lângă fratele meu, care scoase din tainiţă toţi banii pe care îi avea în păstrare şi îi socoti cu cei doi tovarăşi ai săi. Şi găsiră că erau taman zece mii de drahme. Pe urmă, fiecare dintre ei luă două, trei drahme, puseră banii la loc în săcuţi, şi ascunseră iarăşi săcuţii. Apoi unul dintre cei trei cerşetori plecă să cumpere de mâncare, şi se întoarse pe dată, şi scoase din traistă trei pâini, trei cepe şi câteva curmale. Şi cei trei fârtaţi şezură jos roată să mănânce.           Atunci hoţul se lăsă să lunece încetişor de-a lungul frânghiei şi veni de se ciuci lângă cerşetori, şi începu să mănânce şi el cu ei. Şi cum şedea alături de Bacbac, care avea auzul tare ascuţit, Bacbac îl auzi cum clefăia din fălci pe când mânca, şi strigă:           — Este un străin printre noi!           Şi întinse repede mâna spre partea de unde auzea că vine clefăitul de falei, şi mâna lui căzu chiar pe mâna hoţului.           Atunci Bacbac şi cei doi cerşetori se năpustiră asupra hoţului şi începură să ţipe şi să-l înghesuie cu cârjele, ca nişte orbi ce erau; şi îi chemară pe vecini în ajutor, urlând:           — O, musulmanilor! Săriţi-ne într-ajutor! e un hoţ aici! Vrea să ne fure bruma de bani a chiverniselilor noastre!           Şi vecinii veniră fuga şi îl găsiră pe Bacbac, care îl ţinea vârtos, ajutat de cei doi tovarăşi ai lui, pe hoţul care încerca să se apere şi să scape. Dar hoţul, la venirea vecinilor, se prefăcu a fi şi el orb şi închise ochii şi strigă:           — Pe Allah! o, musulmanilor, sunt orb şi tovarăş cu aceştia trei care vor să mă păgubească de partea mea din cele zece mii de drahme ale chiverniselii pe care o stăpânim de-a valma. Vă jur pe Allah! pe sultan! pe emir! Şi-apoi duceţi-mă dinaintea valiului!           Atunci se iviră şi străjile valiului, care îi înşfăcară pe cei patru şi îi duseră între mâinile valiului, care întrebă:           — Cine sunt inşii aceştia?           Şi hoţul strigă:           — Ascultă vorbele mele, o, valiule drept şi înţelept, şi ţi se va dezvălui adevărul. Ba chiar, de nu vrei să mă crezi, pune-mă numaidecât la cazne, pe mine mai întâi, spre a mă sili să mărturisesc adevărul; şi să-i pui apoi şi pe ceilalţi soţi ai mei la caznă; şi au să fie cam nevoiţi a te lumina despre pricina noastră!           Şi valiul strigă:           — Înşfăcaţi-l pe ins şi trântiţi-l la pământ şi bateţi-l până la mărturisire!           Atunci străjile îl înhăţară pe orbul cel calp, şi una dintre străji îl apucă de amândouă picioarele, iar ceilalţi începură să-i care la lovituri straşnice de gârbaci. De la cele dintâi zece lovituri, orbul cel prefăcut începu să urle, pe urmă deodată îşi deschise unul dintre ochii pe care îi ţinuse închişi întruna; şi, după alte câteva lovituri, îşi deschise hotărât şi cel de al doilea ochi. La priveliştea aceea, valiul mânios strigă:           — Ce-i cu prefăcătoria asta, o, pezevenghi sfruntat?           El răspunse:           — Porunceşte să mi se curme schingiul, şi am să-ţi lămuresc tot!           Şi valiul porunci să se curme schingiul, iar hoţul spuse:           — Suntem aici patru orbi prefăcuţi, care înşelăm lumea spre a căpăta de pomană, şi mai ales spre a avea înlesnirea să intrăm prin case, să ne uităm la femeile fără de văluri şi să le ispitim, şi să le cotăcim, şi să le plodim, şi să le jefuim apoi, şi să cercetăm lăuntrul caselor şi să ticluim furtişagul bine chibzuit. Şi, întrucât ne îndeletnicim de o bună bucată de vreme cu meseria asta spornică, am izbutit să strângem tuspatru taman zece mii de drahme. Or, astăzi, mi-am cerut partea de la soţii mei, care nu vroiră să mi-o dea, ba dimpotrivă, mă tăbăciră cu bătaia şi m-ar fi şi prăpădit, dacă străjile nu m-ar fi scos din mâinile lor. Acesta-i adevărul, o, valiule. Acuma, spre a-i sili pe ortacii mei să mărturisească şi ei, nu rămâne decât să li se alduiască şi lor gârbaciul, ca şi mie! Şi au să vorbească! Da loviturile să fie bine învârtoşite, că de nu, ortacii mei, care sunt tare încâiniţi, n-au să mărturisească nimic şi-au să se încăpăţâneze amarnic să nu deschidă ochii cum am făcut eu!           Atunci valiul porunci să fie înşfăcat fratele meu mai întâi. Degeaba se împotrivi frate-meu, degeaba ţipă cum că el este orb din născare; i se arse o caznă încă şi mai straşnică, până într-atâta că leşină. Când îşi veni în simţiri, nu deschise ochii, iar valiul puse să i se dea alte trei sute de lovituri de gârbaci; pe urmă alte trei sute; şi tot aşa şi cu ceilalţi doi orbi, care de altminteri nu deschiseră ochii, în pofida bătăilor şi a sfaturilor singurului orb calp, fârtatele lor cel închipuit.           Apoi valiul porunci să fie aduşi de către orbul cel calp banii ascunşi în odaia lui Bacbac, fratele meu, şi dădu hoţului un sfert din banii aceia, două mii cinci sute de drahme, iar tot ce rămase păstră pentru haznaua lui.           Cât despre frate-meu şi cei doi fârtaţi ai lui, cei doi cerşetori orbi, valiul, după pedepsire, le spuse:           — Mişeilor şi prefăcuţilor! mâncaţi pâinea, darul lui Allah, şi vă juraţi pe numele lui că sunteţi orbi! Plecaţi de-aici şi să nu vă mai văd prin Bagdad!           Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, aflând toate astea, ieşii din cetate să-l caut pe Bacbac, şi îl găsii, şi îl adusei tainic îndărăt la Bagdad, şi îl adăpostii la mine, şi mă însărcinai cu demâncarea şi cu îmbrăcămintea lui, pentru totdeauna! Şi-aceasta-i păţania celui de al treilea frate al meu, Bacbac!           La povestirea aceasta, califul Muntasser Billah începu să râdă şi zise:           — Să i se dea o răsplată acestui bărbier pentru ostenelile lui şi-apoi să plece!           Da eu, o, domniile voastre, răspunsei:           — Pe Allah! o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, n-aş putea să primesc nimic până a nu-ţi istorisi ce au păţit şi ceilalţi trei fraţi ai mei, şi asta în câteva cuvinte, spre a-ţi dovedi pe deplin cât sunt de scurt la vorbă şi cât de nelimbut din fire!           Califul răspunse:           — Hai! binevoiesc a mă supune caznei de a-mi dăuli urechile cu trăncănelile tale şi a-ţi mai îndura încă vreo câteva neobrăzări şi mitocănii, care, de altminteri, nu sunt lipsite de haz.           Atunci spusei:           Păţania lui El-Kuz, cel de al patrulea frate al bărbierului.           Cel de al patrulea frate al meu, El-Kuz El-Assuani chiorul, Urciorul-care-nu-se-sparge, îndeplinea la Bagdad meseria de măcelar. Era mare meşter la vânzarea de cărnuri şi de tocături, şi ştia de minune să crească şi să îngraşe oi cu coada groasă. Şi ştia cui să-i vândă carne nună şi cui să i-o păstreze pe cea rea. Încât muşteriii cei mai de frunte din cetate, precum şi negustorii cei mai bogaţi nu târguiau decât de la el şi nu cumpărau niciodată altă carne decât cea de la oile lui, aşa că, în scurtă vreme, ajunse tare bogat şi stăpân peste turme mari şi peste averi multe.           Starea aceasta de înflorire necontenind deloc, frate-meu El-Kuz, într-o zi, sta în prăvălia lui, când văzu că intră la el un şeic falnic, cu barba lungă şi albă, care îi întinse câţiva bani şi îi spuse:           — Taie-mi nişte carne bună!           Şi fratele meu îi tăie din carnea cea mai bună pe care o avea, luă banii şi răspunse la bineţea şeicului, care plecă.           Atunci frate-meu cercetă banii pe care îi primise de la necunoscut, şi văzu că toţi erau noi şi de o albeaţă iubitoare. Încât se grăbi să-i pună deoparte, într-o cecmegea anume, şi îşi zise: „Iacătă nişte bani care au să-mi poarte noroc!”           Cinci luni în şir, şeicul cel bătrân cu barba lungă şi albă nu încetă să vină zi de zi să-i întindă fratelui meu El-Kuz câţiva bani de-ai lui, albi şi noi, pentru carne proaspătă şi de cel mai bun soi; şi de fiecare dată El-Kuz avea grijă să pună banii aceia deoparte.           Da într-o zi, El-Kuz vru să numere toţi banii pe care îi strânsese în felul acela, spre a cumpăra apoi cu ei nişte oi frumoase, şi mai cu seamă câţiva berbeci pe care vroia să-i înveţe a se bate între ei, întrecere tare căutată la Bagdad, cetatea mea. Da nici nu apucă el să deschidă bine sipetul în care pusese arginţii de la şeicul cel cu barbă albă, că şi băgă de seamă că nu se mai afla acolo nici un soi de ban, şi nu găsi în loc decât câteva rotogoale de hârtie albă. La priveliştea aceea, începu să se bată amarnic peste faţă şi peste cap, şi să strige, văicărindu-se. Şi se pomeni în curând în mijlocul unei cete mari de trecători, cărora le istorisi beleaua, fară ca vreunul să-şi poată lămuri cumva pricina pieirii banilor. Iar El-Kuz ţipa mai departe şi spunea:           — De-ar da Allah ca afurisitul acela de şeic să vină acuma, că i-aş smulge barba şi turbanul cu chiar mâinile mele.           De-abia sfârşise el de rostit vorbele de la urmă, că bătrânul se şi ivi şi străbătu repede mulţimea adunată şi veni la frate-meu măcelarul, ca spre a-i da banii, după obiceiul său. Şi numaidecât fratele meu se repezi la el şi îl luă de piept, strigând:           — O, musulmanilor, săriţi! ajutaţi-mă! Iacătă-l pe hoţul cel sfruntat!           Da şeicul nu îşi pierdu nimic din liniştea lui falnică şi, fară a se clinti, îi răspunse fratelui meu în aşa fel încât să nu fie auzit decât de el:           — Alege: vrei mai degrabă să taci, ori ţi-ar plăcea mai bine să te faci de râs în faţa tuturor? întrucât ocara pe care ţi-aş face-o ar fi mai cumplită decât aceea cu care vrei tu să mă încarci!           El-Kuz răspunse:           — Da ce ocară poţi tu să-mi faci, o, şeic de păcură, în ce chip socoţi să mă faci de râs?           El spuse:           — Aş dovedi dinaintea tuturor că le vinzi de obicei oamenilor carne de om în loc de carne de oaie!           Fratele meu se rocoşi:           — Minţi, o, tu cel de o mie de ori mincinos şi de o mie de ori blestemat!           Şeicul spuse:           — Nu este blestemat şi nu este mincinos decât acela care, în chiar clipita aceasta, are în prăvălia lui un leş de om agăţat în cârligul măcelăriei sale, în locul unei oi!           Frate-meu se zborşi amarnic:           — Dacă lucru se va dovedi precum spui, o, câine şi plod de câine, bunurile şi sângele meu sunt ale tale de drept!           Atunci şeicul se întoarse spre mulţime şi strigă cât îl ţinea gura:           — O, voi toţi, prietenii mei, îl vedeţi pe măcelarul acesta? Până astăzi ne-a înşelat pe toţi şi a încălcat pravilele Cărţii noastre! Omul acesta, în flecare zi, în loc de oi, înjunghie fii de-ai lui Adam şi ne vinde carnea lor drept carne de oaie! Iar dacă vreţi să vă încredinţaţi de adevărul spuselor mele, nu aveţi decât să intraţi cu toţii şi să-i cercetaţi prăvălia.           Numaidecât se stârni zarvă în mulţimea care se năpusti în măcelăria fratelui meu şi o luă în stăpânire. Şi, la văzul tuturora, se ivi un leş de om agăţat în cârlig, jupuit, meremetisit, spălat şi golit; iar pe taraba de căpăţâni văzură trei capete de om jupuite şi curăţate şi meremetisite la cuptor, spre a fi vândute! chiar că şeicul cel cu barba lungă şi albă nu era altul decât un vrăjitor priceput la meşteşugul fermecătoriei şi al descântecelor, şi într-o clipită putuse sub ochii tuturora să facă dintr-un lucru un alt lucru.           La priveliştea aceea, toţi cei de faţă se repeziră pe frate-meu, strigându-i: „nelegiuire! pângărire! ticăloşie!” şi tăbărâră asupra-i, unii cu lovituri de bâtă, alţii cu lovituri de bici; iar cei mai înverşunaţi în a-i trage loviturile cele mai crunte erau muşteriii lui de mai înainte, precum şi prietenii lui cei mai buni. Cât despre şeicul cel bătrân, acela îşi luă în seamă grija de a aldui o lovitură năprasnică de pumn în ochiul lui frate-meu, de i-l plesni pe dată şi pe totdeauna. Pe urmă fu luat leşul cel închipuit al înjunghiatului, frate-meu El-Kuz fu legat cobză, şi toată lumea, cu şeicul în frunte, ajunse dinaintea împlinitorului legii. Iar şeicul îi spuse:           — O, emirule! iacătă că îl aducem între mâinile tale, spre a dobândi pedeapsa pentru nelegiuirile lui, pe insul acesta care, de multă vreme, îi înjunghie pe semenii săi spre a le vinde carnea drept carne de oaie. Nu mai ai decât să rosteşti osânda şi să scoli în picioare judeţul lui Allah, întrucât iată martorii toţi!           Cât despre frate-meu, degeaba se apără el, că judecătorul nu vroi să mai asculte nimic şi îl osândi să primească cinci sute de lovituri de ciomege pe spinare şi pe şezut! Pe urmă i se zeberiră toate bunurile şi toate stăpânirile; şi fu un noroc mare pentru el că avusese atâtea averi, întrucât fără ele pedeapsa lui ar fi fost moartea neabătută. Pe urmă se rosti asupra-i pedeapsa surghiunului.           Frate-meu, rămas chior, cu spinarea învineţită de bătaie şi aproape dându-şi duhul, ieşi din cetate şi merse drept înainte, fară a şti unde, până ce ajunse la o cetate depărtată şi pe care nu o cunoştea. Se opri şi hotărî să-şi aşeze lăcaşul acolo şi să se apuce de meseria de papugiu, care nu cere nici o altă avuţie, decât nişte mâini vrednice.           Aşa că îşi aşeză popasul obişnuit la o răspântie, în colţul dintre două uliţe, şi se apucă de lucru, ca să-şi câştige pâinea. Dar, într-o zi, pe când da zor să pună un petic la nişte papuci vechi, auzi nişte nechezături de cai şi zarva unui ropot de călăreţi mulţi. Întrebă de pricina acelui vuiet mare şi i se răspunse:           — Este sultanul, care se duce, ca de obicei, la vânătoare, însoţit de tot saltanatul lui.           Atunci fratele meu El-Kuz îşi lăsă o clipită acul şi ciocanul şi se ridică să vadă cum trece alaiul sultanului. Şi, pe când sta el aşa în picioare, furat de gânduri şi visând la starea lui trecută şi la cea de acum, şi la împrejurările care dintr-un măcelar vestit îl făcuseră papugiul cel mai nevoiaş, tocmai trecea sultanul, în fruntea alaiului său minunat; şi, din întâmplare, se nimeri că ochii sultanului căzură pe ochiul scos al fratelui meu El-Kuz.           La priveliştea aceea, sultanul se schimbă la chip şi strigă:           — Allah să mă ferească de nenorocirile din ziua aceasta blestemată şi de piază rea!           Pe urmă răsuci îndată frâul calului şi făcu cale întoarsă, el cu tot alaiul său şi cu toţi oştenii lui. Dar totodată le porunci robilor să-l înhaţe pe frate-meu şi să-i împlinească pedeapsa cuvenită. Şi numaidecât robii se buluciră asupra fratelui meu El-Kuz şi îi arseră atâtea lovituri, încât îl lăsară ca mort în drum. După ce se depărtară, El-Kuz se ridică şi se întoarse gemând la sălaşul lui de sub petecul de pânză care îl adăpostea la colţul uliţei, şi era topit şi de-abia mai răsufla. Şi cum din întâmplare un rob din ceata sultanului rămăsese în urmă şi trecea pe dinaintea adăpostului lui, se rugă de el să se oprească, îi povesti ce bătaie îndurase şi îl rugă să-i spună pricina.           Robul începu să râdă în hohote şi îi răspunse:           — Frate, află că sultanul nostru nu poate să îngăduie a vedea un chior, mai ales dacă chiorul este chior chiar de ochiul stâng; că îi poartă nenoroc, şi totdeauna pune să fie omorât fară de milă chiorul. Încât tare mă mir că încă mai eşti viu.           La vorbele acestea, fratele meu, fără a aştepta mai mult, îşi strânse sculele şi ce îi mai rămăsese din puteri şi, fără de zăbavă, luă fuga şi nu se odihni decât când ajunse afară din cetate. Şi porni la drum până ce ajunse la o altă cetate, tare depărtată, care nu avea nici un fel de sultan ori de asupritor, cum avea cealaltă.           Sălăşlui el multă vreme în cetatea aceea, având grijă, din prevedere, să nu se arate nicăierea. Da într-o zi, cum era mai trist ca de obicei, ieşi să ia oleacă de aer curat şi să hoinărească cercetând locurile; şi auzi în spatele său nişte nechezături de cai, şi pe dată, amintindu-şi de păţania din urmă, îşi luă tălpăşiţa cât putu de iute şi purcese să caute vreun ungher unde să se ascundă; dar nu găsi nimic. Văzu însă dinainte-i o uşă mare, şi împinse uşa aceea, care se deschise, iar el se repezi înăuntru. Dinaintea lui se întindea o sală îngustă, lungă şi întunecată, în care se ascunse. De-abia se pitise el acolo, că deodată doi inşi se şi iviră înainte-i şi îl înşfăcară, şi îl puseră în lanţuri, şi spuseră:           — Slavă lui Allah, carele ne-a îngăduit să te dibuim, o, vrăjmaş al lui Allah, şi al oamenilor! Iacătă-s trei zile şi trei nopţi de când te căutăm fără de contenire şi de când ne-ai răpit tot somnul şi toată tihna. Şi ne-ai făcut să degustăm amarul morţii!           Iar frate-meu El-Kuz zise:           — Păi, o, oameni buni, la ce m-a osândit Allah? Şi ce poruncă v-a dat împotriva mea?           Ei spuseră:           — Vrei să ne pierzi şi să-l pierzi odată cu noi şi pe stăpânul acestei case! Nu ţi-a fost oare destul că i-ai adus pe toţi prietenii tăi la prăpăd, şi pe stăpânul acestei case a sărăcie lucie? Şi-acuma vrei să ne şi omori? Unde este cuţitul pe care îl ţineai ieri în mână, când fugeai după unul dintre noi?           La vorbele acestea, începură să-l scotocească şi-i găsiră la brâu cuţitul de care se slujea ca să taie talpa de pingelit.           Atunci îl doborâră pe El-Kuz la pământ şi vrură să-l sugrume, când el strigă:           — Ascultaţi-mă, oameni buni! nu sunt nici hot, nici ucigaş; da am a vă istorisi o poveste uluitoare, şi-i chiar povestea mea!           Dar nu vroiră să-l asculte nicicum; îl jucară cu picioarele şi îl bătură şi îi rupseră hainele. După ce îi rupseră hainele şi îl lăsară cu spinarea goală, văzură pe spinarea lui vânătăile de la toate loviturile de ciomag şi de gârbaci pe care le căpătase în vremurile din urmă, şi strigară:           — A, mişel afurisit! ia uite urmele bătăilor de mai înainte pe spinarea ta, care ne dovedesc toate fărădelegile tale trecute!           Şi cu asta îl târâră pe bietul El-Kuz între mâinile valiului; iar El-Kuz cugeta la toate năpastele lui şi îşi zicea: „Mari trebuie să fie păcatele mele, de le ispăşesc aşa, măcar că sunt neştiutor de orice vină! Şi nu am ajutor decât întru Allah Preaînaltul!”           Când ajunse între mâinile valiului, acesta se uită la el cu mânie şi îi zise:           — Ticălos sfruntat! hotărât că loviturile ale căror urme se văd pe spinarea ta sunt dovadă îndestulă pentru toate hoţomăniile tale de ieri şi de azi!           Zise, şi porunci să i se tragă pe dată o sută de vergi!           După care îl cocoţară şi îl priponiră pe spinarea unei cămile, iar crainicii îl purtară prin toată cetatea strigând: „Iacătă cum este pedepsit cine intră în casa altuia!”           Caci ştirea despre toate năpastele amărâtului de El-Kuz, fratele meu, nu zăbovi prea mult până să ajungă la mine. Şi purcesei pe dată în căutarea lui, şi îl găsii, într-un sfârşit, şi chiar în clipita când îl coborau leşinat de pe spinarea cămilei. Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, îmi îndeplinii datoria de a-l ridica de jos, de a-l îngriji şi de a-l aduce în taină la Bagdad, unde îi statorii un tain ca să aibă ce să mănânce şi ce să bea în tihnă până la sfârşitul zilelor lui.           Aceasta-i povestea amărâtului de El-Kuz. Cât despre cel de al cincilea frate al meu, păţania lui este uluitoare şi îţi va dovedi, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, cu cât sunt eu cel mai prevăzător şi cel mai înţelept dintre fraţii mei.  

POVESTEA CU GHANEM BEN-AYUB ŞI CU SORĂ-SA FETNAH.             Şi Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a trăit odată, în vechimea vremilor şi în trecutul veacurilor şi al vârstelor, un negustor printre negustori, tare bogat, şi părinte a doi copii. II chema Ayub. Pe băiat îl chema Ghanem ben-Ayub, cunoscut sub porecla de El-Motim El-Masslub73, şi era frumos ca luna plină în noapte, şi cu o vorbire răpitoare. Pe fată, sora lui Ghanem, o chema Fetnah74, atâta era de plină de farmec şi frumuseţe. La moartea lui, tatăl lor, Ayub, le lăsă bogăţii mari…           Caci, în clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar cândfu cea de a treizeci şi şaptea noapte, spuse:           Negustorul Ayub, părintele lor, la moartea lui, le lăsă bogăţii mari. Printre altele, le lăsă: o sută de toptane de mătăsării, de atlazuri şi de zarpale scumpe, şi o sută de oluri pline cu muşc75 curat. Poverile erau legate toate, şi pe fiecare legătură sta scris cu litere mari: PENTRU BAGDAD; întrucât negustorul Ayub nu socotise că avea să moară aşa de grabnic şi gândea să se ducă el însuşi la Bagdad să-şi vândă mărfurile cele scumpe.           Da, odată ce Allah îl chemă pe negustorul Ayub întru mila lui cea fară de margini, iar zilele de jale se încheiară, tânărul Ghanem se gândi să se ducă el însuşi la Bagdad, în locul tatălui său. Îşi luă, aşadar, rămas-bun de la maică-sa, de la soră-sa Fetnah, de la apropiaţii săi şi de la toţi locuitorii din mahalaua lui şi din vecinătate; pe urmă se duse în suk, năimi cămilele de trebuinţă, îşi încărcă toate poverile pe cămile şi se prilejui de plecarea altor negustori către Bagdad spre a face drumul împreună cu ei: şi plecă, după ce îşi pusese soarta în mâinile lui Allah Preaînaltul. Şi Allah îi scrise bună pace, încât Ghanem nu zăbovi să ajungă la Bagdad, întreg şi teafăr, cu toate mărfurile.           De cum ajunse la Bagdad, grăbi să închirieze o casă tare frumoasă, pe care o îmbrăcă falnic; aşternu peste tot chilimuri scumpe, divanuri şi perne, şi nu uită nici de perdelele de la uşi şi de la ferestre; pe urmă porunci să se descarce toate mărfurile de pe spinarea cămilelor şi a catârilor; şi rămase să se odihnească de ostenelile drumului şi aşteptă în tihnă ca toţi negustorii din Bagdad şi toţi navabii să vină, unii după alţii, să-i ureze bună pace şi bun venit.           Se socoti atunci să meargă la suk şi să înceapă vânzarea mărfurilor. Făcu o legătură din zece bucăţi de bogasiuri frumoase şi din borangicuri subţiri, care toate aveau pe ele o însemnare cu preţul hotărât, şi se îndreptă spre sukul negustorilor. Numaidecât fu întâmpinat cu sârg de toţi negustorii, care veniră dinaintea lui şi îi urară bună pace, şi îl poftiră să primească nişte răcoritoare, şi îl cinstiră cu mare prietenie. Pe urmă îl călăuziră la şeicul sukului care numaidecât, doar dintr-o cercetare a mărfurilor, i le cumpără pe loc. Şi Ghanem ben-Ayub dobândi astfel un câştig de doi dinari de aur pentru fiecare dinar de marfă. Şi fu mulţumit de câştig, şi urmă a vinde aşa mai departe în fiecare zi câteva bucăţi de ţesături şi câteva burdufuri de muşc, cu un câştig de doi la unul, şi tot aşa vreme de un an întreg.           Într-o zi, pe la începutul celui de al doilea an, se duse la suk ca de obicei. Dar găsi toate prăvăliile închise, iar poarta cea mare a sukului închisă la fel. Şi întrucât nu era zi de sărbătoare, rămase nedumerit şi întrebă care era pricina. I se răspunse că unul dintre negustorii de frunte murise şi că toţi negustorii plecaseră să ia parte la înmormântare, iar unul dintre trecători îi zise:           — Ai face bine să te duci şi tu, şi să însoţeşti mortul, întrucât asemenea faptă ţi s-ar preţui.           Şi Ghanem răspunse:           — Păi de bună seamă! Numai că aş vrea să ştiu unde se face înmormântarea.           Atunci i se arătă; şi intră numaidecât în curtea unei geamii din apropiere, îşi făcu sârguincios spălările cele îndătinate cu apa din havuz, şi se îndreptă cu toată grabă către locul arătat. Se amestecă atunci în mulţimea de negustori şi îi însoţi până la geamia cea mare, unde se făcură rugăciunile obişnuite asupra trupului celui răposat. Pe urmă alaiul luă calea cimitirului, care se afla dincolo de porţile Bagdadului. Intrară în mecet şi merseră printre morminte, până ce ajunseră la mormântul cu boltă unde trebuia să fie aşezat răposatul.           Rudele mortului întinseseră un cort larg deasupra mormântului, şi atârnaseră în el candelabrele, făcliile şi felinarele. Şi toţi cei de faţă putură să intre şi să stea la adăpost sub cort. Atunci se deschise mormântul, fu pus în el trupul, şi se închise la loc capacul sicriului. Pe urmă imamii şi ceilalţi slujitori şi cititorii din Coran începură să procitească deasupra mormântului suralele sfinte ale Cărţii şi suralele statornicite. Şi toţi negustorii, precum şi toate rudele mortului, şezură jos roată pe chilimurile aşternute sub cort şi ascultară cucernic sfintele Cuvinte. Şi Ghanem ben-Ayub, măcar că era zorit să se întoarcă acasă, nu vru, din cinstire faţă de rude, să plece el singur, şi rămase să asculte împreună cu ceilalţi.           Slujbele înmormântării nu luară sfârşit decât odată cu ziua. Atunci robii sosiră încărcaţi cu sânii mari pline cu mâncăruri şi cu dulciuri, şi le împărţiră din belşug tuturor celor de faţă, care mâncară şi băură pe săturate, cum este îndătinat la orice îngropăciune; pe urmă li se aduseră ibricele şi ligheanele, şi se spălară pe mâini, şi şezură jos roată, în tăcere, cum e datina.           Dar, după oarecare vreme, întrucât priveghiul nu avea să se ridice decât a doua zi dimineaţa, Ghanem începu să se îngrijoreze, din pricina mărfurilor pe care le lăsase acasă fară paznic, şi i se făcu frică de hoţi, şi îşi zise în sine: „Sunt străin, şi trec a fi drept om bogat. Încât, dacă îmi voi petrece noaptea departe de casa mea, hoţii au s-o prade şi au să-mi ia toţi banii, şi tot ce mi-a rămas din mărfuri.” Şi cum temerile lui nu făceau decât să sporească, se hotărî să se scoale şi îşi ceru iertăciune de la cei de faţă, spunându-le că se duce să desluşească o daravelă grabnică, şi ieşi cât mai iute. Porni la drum, prin întuneric, ţinând urma potecii, până ce ajunse la poarta cetăţii. Da întrucât se şi făcuse miezul-nopţii, găsi poarta de la cetate închisă şi nu văzu nici un trecător apropiindu-se ori depărtându-se, şi nu putu să audă alt glas decât lătratul câinilor şi chelălăiturile şacalilor, amestecate cu urletele lupilor. Atunci strigă, descumpănit şi înfricoşat: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah! Mai înainte îmi era teamă pentru averea mea, iar acuma îmi este pentru viaţa mea!” Atunci luă drumul îndărăt şi începu să caute vreun ascunziş, spre a-şi petrece noaptea la adăpost, până dimineaţa. Găsi în curând o turbehă76, nu departe de acolo, împrejmuită de patru pereţi, şi unde se afla un palmier. Turbehaua aceea avea o poartă de piatră, care era deschisă. Şi Ghanem intră în turbehă şi se întinse jos să doarmă; da somnul nu-i veni, şi îl năpădi spaima de a fi aşa, singur-singurel, în mijlocul mormintelor. Atunci se ridică în picioare şi deschise uşa şi privi afară. Şi văzu o lumină ce strălucea în depărtare, spre poarta cetăţii. Porni spre lumina aceea, dar văzu că lumina se apropia şi ea pe drumul ce ducea la turbehaua în care se afla el. Atunci Ghanem se sperie şi se întoarse repede şi intră iarăşi în turbehă, şi avu grijă să închidă bine poarta cea grea şi să împingă zăvorul. Pe urmă nu avu tihnă până ce nu se căţără în vârful palmierului şi nu se aciui bine printre rămurişuri. De acolo, băgă de seamă că lumina se apropia, şi până la urmă desluşi că erau trei arapi, dintre care doi cărau o ladă mare, iar cel de al treilea ţinea în mână un fanar şi nişte târnăcoape. Când ajunseră chiar lângă turbehă, unul dintre cei care cărau lada văzu că tovarăşul său cu fanarul se oprise nedumerit, şi îl întrebă:           — Ce este, o, Sauab?           Sauab răspunse:           — Tu nu vezi?           Celălalt zise:           — Ce să văd?           Sauab răspunse:           — O, Kafur, tu nu vezi că poarta la turbehă, pe care am lăsat-o deschisă aseară, acuma este închisă şi bine lăcătuită pe dinăuntru?           Atunci cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, le zise:           — Ce minte puţină mai aveţi şi voi! Păi voi nu ştiţi că stăpânii pământurilor de primprejur ies în fiecare zi din cetate şi vin aici, după ce îşi cercetează livezile, ca să se odihnească? Intră aci şi au grijă să încuie poarta după ei, când se lasă seara, de frică să nu dea peste ei niscaiva arapi ca noi, de care le e o spaimă nemăsurată; întrucât ştiu că îi luăm să-i frigem şi să ne ghiftuim cu carnea lor albă.           Atunci Kafur şi Sauab îi spuseră arapului Bakhita:           — Chiar că, o, Bakhita, dacă este cineva printre noi sărac la minte, apoi acela tu eşti!           Caci Bakhita răspunse:           — Văd bine că nu veţi da crezământ vorbelor mele decât după ce vom intra în turbehă şi vom da acolo peste careva. Ba vă şi dau ştire dinainte că dacă, la ceasul acesta, se află cineva în turbehă, acel cineva, când a văzut lumina noastră că se apropie, s-a căţărat, înfricoşat, taman în vârful vârfului palmierului. Şi numai acolo avem să-l găsim!           La vorbele acestea ale tuciuriului Bakhita, înspăimântatul de Ghanem îşi zise în sineşi: „Ce arap plin de afurisenie! Prăpădi-i-ar Allah pe toţi sudanii cei plini de viclenie şi de afurisenie!” Pe urmă, tot mai speriat, zise: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaînaltul şi Autotputintele! Cine mai poate să mă scape din prăpastia aceasta?”           Pe urmă, cei doi arapi care duceau lada îi spuseră arapului care ducea felinarul şi târnăcoapele:           — O, Sauab! caţără-te pe zid şi sări în turbehă şi deschide-ne poarta asta închisă pe dinăuntru; că suntem destul de vlăguiţi de greutatea lăzii de pe grumajii şi de pe umerii noştri. Şi îţi făgăduim, dacă ne deschizi poarta, că avem să ţi-l lăsăm ţie pe insul cel mai voinic şi mai rotofei dintre inşii pe care îi vom înhăţa aci înăuntru, şi avem să-ţi frigem din el o fripturică taman precum se cere ca să fie bine rumenită, şi ne legăm să nu lăsăm să se piardă degeaba nici măcar o picăturică din untura lui!           Si Sauab răspunse:           — Eu, aşa sărac cu duhul cum sunt, iacătă ce socot mai degrabă că e bine să facem: întrucât lada ne-a fost dată în seamă, cel mai bine este să ne descotorosim de ea aruncând-o în turbehă peste zid, de vreme ce ni s-a poruncit s-o lăsăm în turbehaua asta!           Da ceilalţi doi arapi ziseră:           — Dacă aruncăm lada peste zid, are să se spargă!           Sauab zise:           — Aşa-i! da şi dacă intrăm în turbehă, tare mi-e teamă de niscaiva tâlhari care s-ar putea să se fi ascuns aci spre a-i omorî pe trecători şi a-i jefui pe călători! Că taman în turbehaua asta îşi dau întâlnire, seara, toţi tâlharii, ca să-şi împartă între ei prada.           Da cei doi arapi care duceau lada îi răspunseră:           — Om sărac cu duhul! atâta eşti de prostovan, încât să crezi în asemenea sminteli?           Şi, cu asta, cei doi arapi lăsară lada jos la pământ, se căţărară peste zid şi săriră în turbehă să deschidă poarta, pe când cel de al treilea le ţinea lumina. Tustrei traseră lada înăuntru, închiseră la loc poarta de piatră şi şezură jos să se odihnească în turbehă.           Şi unul dintre ei zise:           — Chiar că, o, fraţilor, iacătă-ne destul de istoviţi de drumul cel lung, şi destul de osteniţi de toată truda pe care am pus-o ca să ne căţărăm peste ziduri şi să deschidem porţile, şi iacătă că e miezul nopţii. Aşa că să ne odihnim în tihnă câteva ceasuri, până a ne apuca să trudim la săpatul gropii unde ni s-a poruncit să aruncăm lada asta în care nici habar n-avem ce se află. După ce ne-om hodini bine, avem să ne apucăm de lucru. Or, ia uite ce vă povăţuiesc eu: ca să petrecem vesel aceste câteva clipe de odihnă, fiecare dintre noi, cei trei hadâmbi tuciurii, să povestim pe rând pricina care l-a silit să ajungă hadâmb şi vina pentru care a fost scopit! Şi să-şi istorisească de-a fir-a-păr povestea, de la început până la sfârşit! În felul acesta, avem să ne petrecem noaptea tare vesel.           Căci în clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a treizeci şi opta noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce unul dintre arapii sudani îi îmbie să-şi istorisească între ei pricina hadâmbiei lor, arapul Sauab, cel care ducea felinarul şi sculele, luă cuvântul şi spuse:           — Vreţi să vă istorisesc eu mai întâi pricina jugănirii mele?           Ceilalţi doi răspunseră:           — De bună seamă! grăbeşte-te să-i dai drumul!           Atunci hadâmbul sudan Sauab spuse:           Povestea arapului Sauab, cel dintâi hadâmb sudan.           Aflaţi, dar, o, fraţii mei, că de-abia împlinisem vârsta de cinci ani când negustorul de robi m-a luat şi m-a dus din ţara mea spre a mă aduce aici, la Bagdad. Şi m-a vândut unui oştean de la sarăi. Omul acela avea o fetiţă care, la vremea aceea, avea trei ani. Aşa că am fost crescut laolaltă cu ea; şi eram desfătarea tuturor celor din casă când mă jucam cu fetiţa, când dănţuiam pentru ea nişte danţuri tare zăpăcite, şi când îi cântam cântecele pe care le ştiam; şi toată lumea îl iubea pe micuţul tuciurel.           Am crescut astfel împreună şi am ajuns, eu la vârsta de doisprezece ani, iar micuţa la vârsta de zece ani. Şi ne lăsau tot împreună, fară a ne despărţi. Încât, într-o bună zi, găsind-o singură într-un ungher ferit, m-am dus la ea, ca de obicei.           Or taman la ceasul acela fetiţa fusese îmbăiată la hammamul din casă şi mirosea de departe tare frumos, şi era dulce, şi înmiresmată, şi strălucită toată; iar chipu-i era ca luna în cea de a patrusprezecea noapte a ei. Când mă văzu, veni fuga la mine şi începurăm să ne jucăm, să ne hârjonim şi să facem un potop de nebunii; şi mă muşca, iar eu o zgâriam, şi mă ciupea, iar eu la fel, până ce, după o bucată de vreme, zebbuleţul meu se îndârji şi se vânzoli şi se făcu cât o cheie mare şi se mârgăsi pe sub cămăşuţa mea. Atunci copila începu să râdă şi se repezi pe mine şi mă doborî la pământ pe spate şi se sui călare pe vintrele mele, şi-apoi începu să se zgâlţâie şi să mă zgâlţâie, şi până la urmă îmi scoase în vileag mârgăsia. Când i se vădi bruzulucul, puse mâna şi începu să-şi aline cu el pârdălniciile, dă numai peste şălvăraşii pe care îi avea pe ea. Da tot zbuciumul acela îmi spori pojarul şi ajunsei de-o îmburdii bine şi mă îmburdi şi ea şi se agăţă de gâtul meu şi mă strânse din toate puterile. Şi iacătă că deodată, habar n-am cum, pojărnicia răzbătu ca un cui prin şălvăraşi şi-i sparse, şi dintr-odată fecioria i se duse.           La urmă, fetiţa începu iar să râdă şi să mă strângă în braţe şi să mă alinte; da eu rămăsei speriat de ceea ce răpisem şi, fară a mai zăbovi, mă smulsei din mâinile micuţei mele stăpâne şi o luai la fugă şi mă dusei să mă ascund la un arăpel prieten cu mine.           Iar fetiţa nu zăbovi să se întoarcă în casă: şi îndată maică-sa, văzându-i rochiţa terfelită şi şălvăraşii străpunşi, scoase un ţipăt mare şi cercetă ce se afla între gaibaracele fetiţei; şi văzu ce văzu! Şi se prăbuşi pe spate şi leşină de tulburare şi de mânie. Da îşi veni în fire şi, cum la urma urmei lucrul era de neîndreptat, nu zăbovi să se potolească şi să ieie toate grijile de a mototoli buclucul şi mai cu seamă de a tăinui beleaua faţă de soţul ei, părintele copilei. Şi izbuti, şi îndură aşa vreme de două luni, răstimp în care până la urmă mă găsi şi nu contenea să mă alinte şi să-mi trimită tot soiul de daruri mărunte, ca să mă facă să mă întorc la casa stăpânului meu. Şi, după ce mă întorsei acasă, urmară a nu-mi pomeni nimic despre belea şi a o tăinui cu grijă faţă de tatăl fetei, care de bună seamă că m-ar fi omorât; şi nici mama fetiţei, nici nimeni altcineva nu îmi doreau atâta rău, întrucât tare mă mai îndrăgeau.           La capătul acelor două luni, mama fetei izbuti s-o logodească cu un bărbier tânăr, care era bărbierul părintelui fetei şi care venea adesea în casă spre a-l bărbieri. Şi mama îi statori o zestre din banii ei şi îi făcu haine de nuntă şi îşi dădu toate silinţele. Pe urmă chibzuiră să prăznuiască nunta. Şi atunci fu chemat bărbierul cel tânăr cu sculele lui; şi mă înhăţară, şi bărbierul îmi legă boşiţele şi îmi tăie cele două ouşoare şi, într-o clipită, mă lăsă hadâmb. Şi prăznuirea însurătoarei se desfăşură, iar eu fusei făcut hadâmbul tinerei mele stăpâne, şi de aci înainte trebui să merg înaintea ei oriunde se ducea, fie la suk, fie în vreo ospeţie, fie pe la casa părintească. Iar maică-sa făcu lucrurile aşa de tainic, încât nimeni nu ştiu nimic despre păţanie, nici ginerele, nici rudele, nici prietenii. Şi ca să-i încredinţeze pe oaspeţi de fecioria fetei, maică-sa tăie un porumbel şi mânji cu sângele lui cămaşa miresei şi, după datină, trimise cămaşa, pe la sfârşitul nopţii, în sala de zaiafet, să fie cercetată pe rând de toate muierile poftite la nuntă, care lăcrimară de duioşie.           Şi din ceasul acela m-am mutat, împreună cu tânăra mea stăpână, în casa bărbierului, soţul ei. Şi putui, în felul acesta, să mă desfăt nepedepsit, după voia şi în măsura puterilor mele, cu frumuseţea şi cu desăvârşirile trupului ei dulce. Că ouşoarele mi se duseseră, dreptu-i, da zebbul îmi rămăsese. Aşa că puteam, fară primejdie şi fară griji, s-o sărut mai departe şi s-o strâng în braţe pe stăpâna mea cea mică, până la moartea ei, şi cea a soţului ei, şi a mamei, şi a tatălui ei. Atunci ajunsei, după pravilă, bun al vistieriei, şi pe urmă hadâmb printre hadâmbii de la sarăi. Şi-aşa iacătă-mă tovarăş cu voi, o, fraţilor arapi!           Şi-aceasta-i pricina jugănirii mele şi pricina hadâmbiei mele. Şi-acuma, pacea fie asupră-vă!           Cu vorbele acestea arapul Sauab tăcu, iar cel de al doilea arap, Kafur, luă vorbă şi spuse:           Povestea arapului Kafur, cel de al doilea hadâmb sudan.           Aflaţi, dar, o, fraţilor, că aveam opt ani la începutul poveştii mele. Da eram de mult tare iscusit la dibăcia de a minţi; şi în fiecare an, numai o dată pe an, îi trăgeam negustorului de robi o minciună de-i plesnea fundul şi cădea cu zgaidele în sus. Încât negustorul de robi ajunse să vrea a se descotorosi de mine cât mai iute şi mă duse în mâinile telalului din mezat şi îi spuse să mă strige în suk astfel: „Cine vrea să cumpere un arăpel cu meteahna lui?” Şi telalul porni să străbată cu mine toate sukurile, strigând vorbele acelea. Şi îndată un isteţ dintre negustorii din suk veni şi îl întrebă pe telal:           — Da care-i meteahna arăpelului?           El răspunse:           — Este aceea de a spune în fiecare an o minciună, o singură minciună, nu mai mult!           Negustorul întrebă:           — Şi ce preţ s-a hotărât pentru arăpelul acesta cu meteahna lui?           El răspunse:           — Numai şase sute de drahme.           Negustorul zise:           — II iau. Şi ia şi tu douăzeci de drahme pentru misitie.           Şi pe loc fură adunaţi martorii la vânzare, şi târgul se încheie între telal şi negustorul din suk. Atunci telalul mă duse la casa noului meu stăpân, luă banii şi misitia, şi plecă.           Stăpânul meu nu se zgârci să mă îmbrace curat şi într-un fel care îmi şedea bine; şi şezui aşa la el un an întreg fară nici un necaz. Da veni al doilea an, şi se prevestea ca un an binecuvântat, plin de roadă şi cu belşug de poame. Încât negustorii nu şovăiră a-şi da ospeţe unii altora pe la grădini; şi fiecare la rându-i se întrecea să facă târguieli pentru zaiafet, până ce veni şi rândul stăpânului meu. Atunci stăpânul meu îi pofti pe negustori la o grădină a lui afară din cetate, şi porunci să se care acolo tot ce era de trebuinţă ca mâncare şi băutură; şi toată lumea şezu jos să bea şi să mănânce, de dimineaţă până la prânz. Atunci stăpânul meu avu trebuinţă de un anume lucru, pe care îl uitase acasă şi îmi zise:           — O, robule, încalecă pe catârca mea şi du-te iute acasă să-i ceri stăpânei tale cutare lucru, şi dă zor de te întoarce.           Iar eu mă supusei poruncii şi pornii cu toată grabă spre casă.           Când ajunsei aproape de casă, începui să scot nişte ţipete amarnice şi să vărs nişte lacrimi mari; şi numaidecât mă înconjură o liotă de locuitori de pe uliţă şi din mahala, mari şi mici. Şi muierile îşi iţiră capetele pe la uşi şi pe la ferestre, iar soţia stăpânului meu îmi auzi ţipetele şi veni să deschidă, urmată de fetele ei; şi toate mă întrebară ce pricină mă aducea aşa.           Eu răspunsei, plângând:           — Stăpânul meu, care şedea în grădină cu oaspeţii, a plecat o clipită ca să se ducă lângă un zid, pentru o nevoie. Şi deodată zidul s-a prăbuşit, şi stăpânul meu a pierit sub dărâmături. Eu atunci, speriat, am sărit pe catâr că şi-am venit în fuga mare să vă dau de ştire cum stă treaba.           Când auziră vorbele mele, femeia şi fetele începură să scoată nişte ţipete amarnice, să-şi sfâşie hainele şi să se plesnească pe obraji şi pe cap cu palmele; şi toţi vecinii veniră fuga şi le înconjurară. Pe urmă soţia stăpânului meu, în semn de jale mare, precum e datina la moartea fară de veste a capului casei, începu să răstoarne casa, să sfarme şi să spargă poliţele şi lucrurile, să le arunce pe ferestre, să facă praf ce se putea face praf, şi să smulgă uşile şi ferestrele. Pe urmă puse să fie vopsite toate zidurile pe dinafară cu albastru şi lipi pe ele fleoaşte de noroi. Şi ţipă la mine:           — Kafur, ticălosule, ia uite cum stai înţepenit! pune mâna şi ajută-mă să sparg dulapurile, să sfărâm toate sculele şi să fac cioburi toate farfuriurile!           Eu atunci, fară a mai avea trebuinţă de alt îndemn, mă repezii cu toată inima şi mă apucai să sparg şi să sfarm tot, şi dulapuri, şi lucruri scumpe, şi farfuriuri; pusei pe foc şi chilimurile, şi păturile, şi perdelele, şi ţesăturile cele de preţ, şi perinele; când isprăvii, mă apucai şi de casă şi mă repezii la tavane şi la pereţi, şi stricai totul din temelie până în creştet. Şi în toată vremea asta nu conteneam să mă jelui şi să mă bocesc:           — O, bietul meu stăpân! o, nenorocitul meu de stăpân!           După asta, stăpâna mea şi fetele ei îşi aruncară iaşmacele şi, cu chipurile dezvelite şi cu pletele deşirate, ieşiră în uliţă şi îmi ziseră:           — O, Kafur, ia-o înaintea noastră ca să ne arăţi drumul şi du-ne la locul unde a fost îngropat stăpânul tău sub dărâmături. Că trebuie să-l scoatem de acolo ca să-l punem în sicriu, şi să-l aducem acasă, şi-apoi să-i facem slujbele de înmormântare care i se cuvin!           Atunci o luai înaintea lor, ţipând întruna:           — O, bietul meu stăpân!           Şi toată lumea venea după mine, cu femeile cu feţele dezvelite şi cu părul răvăşit, ţipând şi gemând. Şi încet, încet alaiul nostru spori cu toţi locuitorii de pe toate uliţele pe care le străbăteam, bărbaţi, femei, copii, fete şi babe; şi toţi se băteau peste faţă şi plângeau până peste poate. Iar pe mine mă apucă cheful să-i duc să înconjure cetatea şi-i făcui să străbată toate uliţele; şi toţi trecătorii întrebau ce s-a întâmplat, şi li se povestea ce mă auziseră pe mine spunând, şi strigau atunci: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!”           Ast timp, câţiva o povăţuiră pe femeia stăpânului meu să meargă mai întâi să-l caute pe valiu77 şi să-i istorisească nenorocirea. Şi toţi merseră la valiu, pe când eu le spusei că mă duc înaintea lor la grădină, la năruiturile care îl îngropaseră pe stăpânul meu.           Ci în clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a treizeci şi noua noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul Kafur îşi urmă astfel istorisirea păţaniei sale:           Eu atunci fugii la grădină; iar femeile, cu toţi ceilalţi, se duseră la valiu şi îi povestiră întâmplarea. Atunci valiul se sculă şi încălecă pe cal şi luă cu el nişte robi încărcaţi cu lopeţi şi cu cazmale, cu saci şi cu coşuri; şi toată lumea luă calea grădinii, urmând arătările mele.           Eu la rându-mi îmi pusei ţărână pe cap, începui să mă plesnesc peste faţă şi ajunsei la grădină, ţipând:           — O, biata mea stăpână! vai, bietele mele stăpâne cele mici! uf, stăpânii mei stăpâni!           Şi ajunsei aşa între oaspeţi. Când mă văzu – cu capul plin de ţărână şi bătându-mă peste ochi şi ţipând: „Vai, cine o să mai aibă grijă de mine de aci înainte? Uf, ce femeie are să mai fie vreodată atâta de bună ca biata mea stăpână!” – stăpânul meu se schimbă la chip şi se şofrăni de tot, şi îmi zise:           — Ce ai, o, Kafur? Şi ce s-a întâmplat, spune?           Eu spusei:           — O, stăpâne al meu, când mi-ai dat poruncă să mă duc la stăpâna mea să caute ceea ce ai cerut, am ajuns şi am găsit casa toată prăbuşită, şi îngropate sub dărâmăturile ei şi pe stăpâna mea, şi pe fetele ei!           El atunci strigă:           — Stăpâna ta n-a putut să scape?           Eu spusei:           — Vai, nu! Nimenea n-a scăpat; cea dintâi care a fost lovită a fost chiar stăpâna mea cea mare!           El îmi zise:           — Da stăpâna ta cea mică, cea mai mică dintre copilele mele, n-a izbutit să scape?           Eu spusei:           — Păi nu!           El îmi zise:           — Da catârca, nici ea n-a izbutit să scape, catârca, aceea pe care o călăresc eu de obicei?           Eu răspunsei:           — Nu, o, stăpâne al meu, că zidurile casei şi zidurile grajdului s-au prăbuşit peste tot ce era viu în casă, până şi peste oi, şi peste gâşte, şi peste găini! Şi toate au ajuns o grămadă de carne storşită şi au pierit sub dărâmături. Şi nu a mai rămas nimic.           El îmi zise:           — Şi nici baremi stăpânul tău cel mare, cel mai mare dintre băieţii mei?           Eu spusei:           — Vai, nu! Nu mai e nimenea viu. Şi nu mai e nici casa, nici cei din ea. Şi nu mai e nici baremi o urmă din toate. Cât despre oi, despre gâşte şi despre găini, la ceasul de-acuma trebuie să fie prada pisicilor şi a câinilor.           Când stăpânul meu auzi vorbele mele, lumina se preschimbă în ochii lui în neguri; îşi pierdu toată simţirea şi toată vrerea; şi picioarele i se ologiră; şi vinele i se damblagiră; şi spinarea i se frânse. Pe urmă începu să-şi rupă hainele şi să se bată peste ochi, şi să-şi smulgă turbanul de pe cap. Şi nu conteni să se zbuciume aşa şi să se bată, decât când îşi văzu tot chipul plin de sânge. Şi strigă: „Of, copiii mei! of, nevasta mea! of, ce prăpăd! of, ce nenorocire se asemuie cu a mea!” Pe urmă toţi negustorii începură să se vaicăre la fel şi să plângă cu el, spre a-i arăta mila lor, şi îşi sfâşiară hainele la fel.           După care, stăpânul meu, urmat de toţi oaspeţii, plecă de la grădină, dându-şi întruna lovituri amarnice, mai cu seamă peste ochi. Şi ajunse ca un om beat. Da de-abia ieşi pe poarta grădinii, că văzu un vârtej mare de praf şi auzi nişte ţipete mari de jelanie. Şi îndată îl văzu pe valiu, cu toţi oamenii săi şi urmat de femeile casei, de toţi locuitorii din mahala şi de toţi trecătorii care li se alăturaseră de-a lungul drumului, dornici să afle cum s-a petrecut nenorocirea. Şi toată lumea plângea şi se tânguia.           Cea dintâi fiinţă cu care stăpânul meu se întâlni ochi în ochi fu stăpâna mea, soţia lui, şi, în urma ei, fetele sale.           La vederea lor, stăpânul meu rămase năuc şi îşi simţi minţile cum îşi iau zborul; pe urmă începu să râdă şi toţi se aruncară în braţele lui şi i se agăţară de gât, plângând şi spunând:           — O, tată! binecuvântat să fie Allah că te-a scăpat!           El le zise:           — Dă voi cum aţi scăpat şi ce-aţi păţit acasă?           Soţia lui spuse:           — Binecuvântat fie Allah, carele ne-a ajutat să-ţi vedem chipul nevătămat! Da cum ai făcut de-ai scăpat şi-ai ieşit de sub dărâmături? Că noi, precum vezi, suntem teferi şi sănătoşi. Şi fară ştirea năprasnică pe care Kafur a venit să ne-o aducă, nu s-ar fi întâmplat nimic nici acasă!           El se minună:           — Ce ştire?           Ea spuse:           — Kafur a venit acasă, cu capul gol, cu hainele sfâşiate, şi ţipând: „O, bietul meu stăpân! O, nenorocitul meu de stăpân!” Noi i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El a spus: „Stăpânul meu s-a cuicit lângă un zid ca să-şi îndeplinească o nevoie, când deodată zidul s-a prăbuşit şi l-a îngropat de viu!”           Atunci stăpânul meu, la rându-i, le spuse:           — Pe Allah! păi Kafur a venit chiar adineaori la mine ţipând: „O, stăpâna mea! o, bieţii copii ai stăpânului meu!” Eu i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El mi-a spus: „Stăpâna mea s-a prăpădit, şi ea şi toţi copiii, sub dărâmăturile casei!”           Cu asta, stăpânul meu se întoarse spre mine şi văzu că eu îmi turnam mai departe ţărână în păr şi mă jeluiam, şi îmi sfâşiam hainele, şi îmi azvârleam cât colo turbanul. Atunci îmi aruncă un strigăt năprasnic, spre a-mi spune să mă apropii. Şi mă dusei la el, şi îmi zise:           — A, rob ticălos! cobe de arap, pui de lele şi plod de căţea! o, blestemat din neam blestemat! Pentru ce ne-ai pricinuit toate necazurile astea şi ne-ai stârnit toate buclucurile astea? Da, pe Allah! am să te pedepsesc pe măsura fărădelegii tale, am să-ţi despart pielea de pe trup şi trupul de pe oase!           Eu atunci, fară nici o sfială, îi spusei:           — Pe Allah! ia să te văd că îmi faci vreun rău cât de mic, după ce m-ai cumpărat cu meteahna mea, şi asta de faţă cu martori, şi martorii au să mărturisească toţi că m-ai cumpărat fiind prevestit. Aşa că ştiai că meteahna mea este să trag o minciună pe fiecare an; şi-apoi aşa au strigat şi telalii. Or, chiar sunt dator să te prevestesc că tot ce am făcut nu este decât o jumătate de minciună şi că până la sfârşitul anului îmi rămâne să făptuiesc cea de a doua jumătate a minciunii întregi, pe care trebuie s-o împlinesc!           La vorbele acestea, stăpânul meu strigă:           — O, tu, cel mai spurcat şi cel mai afurisit dintre toţi arapii, ce?! tot ce-ai săvârşit nu este decât o jumătate de minciună? Chiar că asta-i o pacoste peste măsură! Du-te, câine şi pui de căţea, te izgonesc! Eşti slobod de orice robie!           Eu îi răspunsei:           — Pe Allah! dacă tu mă slobozeşti, eu nicidecum! Că eu nu vreau să te slobozesc până nu s-o încheia anul şi nu mi-oi împlini şi cealaltă jumătate a minciunii! Numai atunci urmează să mă duci la suk şi să mă vinzi la preţul la care m-ai cumpărat, cu meteahna mea. Iar acuma nu poţi să mă lepezi, întrucât nu am nici un fel de meserie spre a-mi ţine zilele. Şi tot ceea ce îţi spun este lucru legiuit, şi pecetluit în chip legiuit de către legiuitori încă de când am fost cumpărat!           Pe când noi vorbeam în felul acesta, toţi locuitorii care veniseră acolo ca să fie de faţă la înmormântare întrebară ce s-a întâmplat. Atunci li se povesti, şi valiului, şi tuturor negustorilor, şi tuturor prietenilor, minciuna pe care o trăsesem, şi li se spuse:           — Da toate astea nu sunt decât numai o jumătate de minciună!           La lămuririle date, toţi cei de fată rămaseră uluiţi peste măsură şi găsiră că jumătatea aceea era încă tare nemăsurată. Şi mă afurisiră şi îmi aruncară tot soiul de ocărâturi care de care mai amarnice. Da eu stătui dârz, râzând şi spunând:           — Cum poate să mă certe, de vreme ce m-a cumpărat cu meteahna mea?           Ajunserăm în curând pe uliţa pe care locuia stăpânul meu; şi văzu că toată casa lui nu mai era decât o grămadă de dărâmături, şi află că eu fusesem cel care săvârşise stricăciunile cele mai mari şi că spărsesem lucrurile care preţuiau mulţi bani; că soţia lui îi spuse:           — Kafur a spart lucrurile, şi vasele, şi farfuriurile, şi el a pustiit tot!           Şi mânia stăpânului meu nu făcu decât să sporească; şi zise:           — În viaţa mea n-am văzut pui de târfa, un plod al ruşinii ca ticălosul ăsta de arap! Şi mai are nas şi să spună că toate astea nu sunt decât o jumătate de minciună! Ce are să fie, dar, când are să fie o minciună întreagă? Păi atunci are să fie prăpădul, măcar al unei cetăţi întregi, ori a două cetăţi!           Cu asta, mă duse pe sus la valiu, care porunci să mi se tragă o bătaie bună, de-mi pierdui simţirea şi căzui leşinat.           Pe când mă aflam în starea aceea, trimiseră după un bărbier cu sculele lui, care mă scopi şi apoi îmi arse rana cu fierul roşu. Şi când mă deşteptai, mă pomenii că nu mai aveam nici un ou şi că ajunsesem hadâmb pe toată viaţa mea de aci încolo. Atunci stăpânul meu îmi zise:           — Aşa precum mi-ai ars tu inima, încercând să-mi răpeşti ce aveam mai scump, tot aşa eu, la rându-mi, îţi ard inima răpindu-ţi ce ai tu mai scump!           Pe urmă mă luă cu el la suk şi mă vându pe un preţ cu mult mai mare decât cel la care mă cumpărase, întrucât ajunsesem mai scump, dat fiind că fusesem făcut hadâmb.           De-atunci nu am mai contenit să arunc zâzania şi tulburarea în toate casele în care am fost luat ca hadâmb; şi am trecut de la un stăpân la altul, de la un emir la alt emir, de la un navab la alt navab, după vânzări şi cumpărări, până ce într-o zi am ajuns în stăpânirea saraiului emirului drept-credincioşilor. Da am decăzut rău, şi puterile mi-au slăbit odată cu pierderea ouălor mele.           Şi-aşa-i, o, fraţilor, cu pricina jugănirii şi cu pricina hadâmbiei mele. Am isprăvit! Uassalam!           Cei doi arapi, după ce ascultară povestea tovarăşului lor Kafur, începură să râdă şi îi spuseră:           — Eşti o pramatie afurisită, plod de pramatie! Iar minciuna ta a fost o minciună năprasnică!           Pe urmă, cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, luă vorbă la rândul lui şi, întorcându-se spre cei doi soţi ai săi, le spuse:           Povestea arapului Bakhita, cel de al treilea hadâmb sudan78           Aflaţi, o, feciori ai moşului meu, că tot ceea ce am auzit aici este de râs şi de nimic. Am să vă istorisesc şi eu pricina pierderii ouălor mele şi temeiul hadâmbiei mele, şi aveţi să vedeţi că mi s-ar fi cuvenit încă şi mai rău! întrucât am încălărat-o pe stăpână-mea, şi m-am ticăloşit cu copilul, fiul stăpânei mele.           Dar amănuntele acelei ticăloşii sunt atâta de nemaipomenite şi atâta de împănate cu buclucuri, că acuma ar fi prea lung să vi le povestesc. Întrucât, o, verişcanilor, iacătă că se luminează de ziuă, şi au să ne prindă zorii până a mai avea vreme să săpăm groapă şi să aruncăm în ea lada pe care am cărat-o până aici; şi poate că atunci avem să ne înfundăm amarnic şi să ne primejduim a ne pierde sufletul. Aşa că hai să îndeplinim treaba pentru care am fost trimişi aici; după care, nu am să preget a vă istorisi şartul ticăloşeniei şi al hadâmbiei mele.           Cu vorbele acestea, arapul Bakhita se sculă, şi se sculară şi ceilalţi doi, bine odihniţi, şi tustrei, la lumina felinarului, începură să sape pământul, ca să facă o groapă pe măsura lăzii; Kafur şi Bakhita săpau, iar Sauab strângea pământul în coşuri şi îl arunca afară; şi tot aşa, până ce săpară o groapă adâncă de o jumătate de stat de om, şi puseră lada în ea şi o acoperiră cu pământ, şi neteziră locul. După care, îşi luară uneltele şi felinarul, ieşiră din turbehă, închiseră poarta şi plecară grabnic.           Iac-aşa! iar Ghanem ben-Ayub, tot pitit în vârful palmierului, ascultase toate vorbele acelea şi îi văzuse pe hadâmbi plecând. După ce se încredinţă pe deplin că rămăsese singur, începu să-şi bată capul gândind la ce-o fi în ladă, şi îşi zise: „Cine ştie cam ce-ar putea să fie în lada aceea!” Da încă nu izbuti a se hotărî să se dea jos din palmier, de frica întunericului, şi aşteptă să se ivească cele dintâi mijiri ale zorilor de zi. Atunci se lăsă jos din palmier şi începu să scobească pământul cu mâinile, şi nu se mai opri decât după ce scoase lada la iveală şi o trase din groapă.           Luă atunci un pietroi şi începu să izbească în lacătul care închidea capacul lăzii şi, până la urmă, îl sparse. Şi săltă capacul. Şi găsi în ladă o copilă, nicidecum moartă, ci adormită, întrucât răsuflarea ei suia şi cobora într-un chip dulce şi statornic, şi pesemne că nu era decât sub puterea vreunui banj79.           Copila aceea era de o frumuseţe fară de asemuire şi avea un obraz gingaş, şi dulce, şi răpitor. Era încărcată de giuvaieruri, de nestemate şi de tot felul de odoare; avea la gât un gherdan de aur bătut cu geme scumpe, la urechi nişte cercei dintr-o singură piatră minunată, iar la gleznele de la mâini şi de la picioare nişte brăţări de aur şi de adamante; şi toate trebuie să fi preţuit cu mult mai mult decât toată domnia unui sultan.           După ce Ghanem ben-Ayub se uită bine la copilandra nurlie şi se încredinţă că nu păţise nici o silnicie din partea dezmăţaţilor de hadâmbi care o căraseră până acolo şi vruseseră s-o îngroape de vie, se aplecă spre ea şi o luă în braţe şi o puse uşurel pe pământ, întinsă pe spate. Când fetişcana răsuflă aerul proaspăt care îi intră în nări, culoarea obrajilor i se însufleţi, şi scoase un suspin mare, şi tuşi, şi strănută; şi, la mişcarea aceea, îi căzu din gură o bucată mare de banj, în stare să culce şi un elefant răstimp de la o noapte până la cealaltă noapte. Atunci fata deschise ochii, şi ce ochi! şi, încă sub puterea banjului, îşi întoarse privirile vrăjitoare către Ghanem ben-Ayub şi rosti cu glas murmurător şi cu un fel de a grăi gingaş şi învăluitor80:           — Da unde eşti, micuţa mea Riha? vezi că mi-e sete! Grăbeşte de mă răcoreşte! Da tu unde eşti, Zahra81? şi tu, Sabiha82? şi tu, Sagarat Al-Dorr83? şi tu, Nur Al-Hada84? şi tu, Nagma85? şi tu, Subhia86? şi tu, mai ales, micuţa mea Nozha87, o, dulceaţo, o, gingaşo Nozha88? Oare unde sunteţi, de nu răspundeţi?           Şi cum nimeni nu răspundea, până la urmă copila deschise ochii cu totul şi se uită de jur împrejurul ei şi, speriată, strigă:           — Vai de mine! ia uite că sunt singură între morminte! Oh! cine a putut să mă ia şi să mă răpească din saraiul şi din iatacul meu cel cu perdele frumoase şi cu chilimuri mândre, ca să mă arunce aici, între nişte pietre de mormânt? Da ce făptură poate vreodată să ştie ce stă ascuns în afundul inimilor? O, Tu, acela carele ştii tainele cele mai închise, o, Atoateîmpărţitorule, tu ai să ştii să deosebeşti şi bunii şi răii la ziua învierii şi la ceasul judecăţii tale!           Şi-aşa! Iar Ghanem şedea înmărmurit pe cele două picioare ale lui. Apoi înaintă şi spuse:           — O, crăiţă a frumuseţii, tu, cea al cărei nume trebuie să fie mai dulce decât mustul de curmală şi al cărei mijlocel este mai mlădiu decât ramură de palmier; eu sunt Ghanem ben-Ayub; şi aici chiar că nu se află nici un sarai cu perdele şi nici morminte cu morţi, dar se află robul tău trimis anume de către Stăpânul Atoateştiutor şi Atotputinţe spre a te pune la adăpost de orice necaz, a te apăra de orice supărare şi a te ajuta să răzbaţi la rosturile tale! Şi-atunci poate că şi tu ai să-mi dăruieşti bunăvoinţa ta, o, mult dorito!           Pe urmă tăcu.           După ce se încredinţă bine că tot ceea ce vedea era aievea, copila grăi:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Şi mărturisesc că Mahomed este trimisul lui Allah!           Pe urmă se întoarse către Ghanem, se uită la el cu ochii ei strălucitori, îşi puse mâna la inimă şi rosti cu glasul ei dulce:           — O, tinere binecuvântat, iată că mă trezesc în necunoscut! Poţi să-mi spui cine m-a adus aici?           El spuse:           — O, stăpână a mea, au fost trei hadâmbi arapi care te-au adus într-o ladă.           Pe urmă Ghanem îi istorisi copilei toată povestea, şi cum fusese el prins de noapte afară din cetate, şi cum ajunsese el s-o scoată afară din ladă, şi cum fară el ea ar fi murit înăbuşită sub pământ. Pe urmă o rugă să-i istorisească şi ea povestea ei şi pricina acelei păţanii. Şi ea îi răspunse:           — O, tinere, preamărit fie Allah carele m-a aruncat în mâinile unui om ca tine! Mă rog, aşadar, ţie, deocamdată să te ridici şi să mă pui îndărăt în ladă; pe urmă să te duci să cauţi pe drum vreun catârgiu ori vreun geambaş de vite de povară, care să poată să încarce lada aceasta; pe urmă să mă duci acasă la tine. Numai atunci ai să vezi ce foloase vei avea, şi te vei bucura, mulţumită mie, de tot felul de huzururi şi de noroc! Şi am să pot apoi să-ţi istorisesc toată povestea mea şi să-ţi deştern păţaniile mele.           La vorbele acestea, Ghanem fu bucuros foarte şi alergă numaidecât să caute vreun catârgiu; şi cum se şi luminase bine de ziuă, iar soarele ardea din toată strălucirea lui, treaba nu fu anevoioasă; peste un scurt răstimp, Ghanem se întoarse cu un catârgiu şi, cum avusese grijă s-o pună pe copilă îndărăt în ladă, îl ajută pe catârgiu să suie lada pe spinarea catârului, şi luară grabnic calea spre casă. Şi, pe drum, Ghanem simţi că dragostea lui faţă de fată îi pătrunde inima; şi fu bucuros până peste poate gândindu-se că în curând avea să fie a lui copilandra aceea care, ca roabă la mezatele din suk, ar fi preţuit mai bine de zece mii de dinari de aur, şi care avea pe ea, ca giuvaieruri, pietre scumpe şi odoare de haine cine mai ştie de câtă avere! Şi, plin de socoatele lui voioase, i se părea că nu mai ajunge odată acasă. Până la urmă, cu catârgiul după el, ajunse în bună pace, şi îl ajută pe catârgiu să dea jos ladă şi s-o care în casă.           Şi în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.           Dar cândfu cea de a patruzecea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ghanem ben-Ayub ajunse în bună pace acasă cu lada, pe care o deschise şi din care o scoase pe copilă. Fata cercetă casa şi văzu că era o casă frumoasă, aşternută cu chilimuri de culori vii şi vesele, şi îmbrăcată cu ţesături şi cu zarpale de mii de culori, şi odihnitoare la privit; şi calabalâcuri scumpe, şi multe alte lucruri; şi văzu legăturile cele mari de mărfuri şi de ţesături scumpe, şi vigurile de mătăsuri şi de atlazuri, şi olurile pline cu burdufurile de muşc. Pricepu atunci că Ghanem era un negustor mare, stăpân pe bogăţii multe. Ridică apoi iaşmacul cu care avusese grijă să-şi acopere chipul şi se uită cu luare-aminte la tânărul Ghanem; şi văzu că era frumos şi tare lipicios, şi îl îndrăgi, şi îi zise:           — O, Ghanem, vezi şi tu că dinaintea ta nu îmi mai acopăr faţa! Da mi-e tare foame, şi te rog să-mi aduci repede ceva de mâncare!           Şi Ghanem răspunse:           — Pe capul şi ochiul meu!           Şi alergă la suk şi cumpără un miel fript la cuptor, o tablă cu dulciuri de soiul cel mai bun, pe care o luă de la negustorul de zaharicale, Hagi Soleiman, cel mai vestit negustor de dulciuri din Bagdad, o tablă cu halva, cu migdale, cu fistic şi cu poame de toate neamurile, câteva urcioare pline cu vin vechi, şi la urmă nişte flori de toate felurile. Şi cără totul acasă şi rândui poamele în tăvile cele mari de farfuriu, şi florile în oluri scumpe, şi puse totul dinaintea fetei. Ea atunci îi zâmbi şi se lipi de el, îi aruncă mâinile împrejurul gâtului şi începu să-l strângă în braţe şi să-l alinte, şi să-i spună un potop de lucruri pline de dulceaţă. Şi Ghanem simţi dragostea cum i se împlântă şi mai tare în carne şi în inimă. Pe urmă începură amândoi să mănânce şi să bea, până la căderea nopţii; şi, în vremea asta, avură tot răgazul să se deprindă unul cu altul şi să se îndrăgească, dat fiind că amândoi erau de aceeaşi vârstă şi de o frumuseţe la fel. După ce se lăsă noaptea, Ghanem ben-Ayub se duse şi aprinse candelabrele şi sfeşnicele; iar sala se lumină încă şi mai mult de strălucirea chipurilor lor decât de lumina lumânărilor. Pe urmă Ghanem aduse lăutele cele desfătătoare, şi şezu jos lângă copilă, şi urmă a bea şi a-i turna şi ei să bea, să-i umple pocalele şi să bea cu ea, pe urmă să se hârjonească cu ea potoape de hârjoane alintate, şi să râdă, şi să cânte cântecele cele mai strălucite şi stihurile cele mai mlădioase, şi toate astea nu făcură decât să tot sporească în ei patima pe care o simţeau unul faţă de celălalt. Încât binecuvântat să fie şi preaslăvit acela carele împreună inimile şi leagă dragostele!           Ghanem şi copila nu îşi conteniră hârjoanele şi zaiafetul decât la ivirea zorilor dimineţii. Şi, cum până la urmă somnul le îngreuie pleoapele, adormiră unul în braţele celuilalt, dar fară a făptui nimic, în ziua aceea, pe deplin.           De cum se trezi, Ghanem nu vroi să rămână zăbavnic cu purtările cele alese, şi alergă la suk să cumpere tot ce putea să fie de trebuinţă pentru ziua aceea, precum carne, şi zarzavaturi, şi poame, şi flori, şi vinuri; şi aduse totul acasă, şi şezu jos lângă copilă, şi începură amândoi să mănânce cu poftă, până ce le fu de ajuns, după care Ghanem aduse băuturile, şi amândoi începură să bea şi să se hârjonească, până ce se îmbujorară la chip, obrajii li se rumeniră şi ochii li se făcură mai negri şi mai strălucitori. Atunci sufletul lui Ghanem ben-Ayub râvni cu aprindere s-o sărute pe copilă şi să se bucure de ea.           Şi Ghanem spuse:           — O, sultana mea, îngăduieşte-mi să te sărut pe gură, pentru că sărutul acela să-mi răcorească focul din lăuntruri!           Ea răspunse:           — O, Ghanem, mai aşteaptă oleacă, să mă îmbăt şi să-mi pierd stânjeneala şi chibzuinţă; şi atunci am să-ţi îngăduiesc, pe furiş, să iei sărutarea aceea de pe gura mea, întrucât atunci nu am să-ţi mai simt buzele cum mă sărută!           Spuse, şi, cum începuse să se cam ameţească, se ridică drept pe cele două picioare ale sale şi se descotorosi de toate rochiile de pe ea şi nu îşi mai lăsă pe trup decât cămăşuţa cea subţire, şi peste plete decât vălul cel străveziu de mătase albă cu fluturaşi de aur.           La priveliştea aceea, dorinţa zvâcni în Ghanem, care spuse:           — O, stăpâna mea, mă laşi acuma să-ţi gust gura?           Copila răspunse:           — Pe Allah! acela-i un lucru pe care chiar că nu pot să ţi-l îngăduiesc, o, Ghanem al meu, întrucât este un lucru oprit amarnic şi care stă scris colea pe şiretul de la şalvarii mei! Şi nu pot să ţi-l arăt acum.           Atunci Ghanem, din pricina acelei oprelişti de a făptui ceea ce atâta de tare îl ardea să făptuiască, îşi simţi inima clocotind de patimă, şi cântă, însoţindu-se cu lăuta, stihurile acestea ticluite atunci:           Vrui, de la cea de care zac, Doar un sărut, să-mi fie leac.           „Ba nu! Ba nu!” îmi spune ea.           Iar eu răspund: „Ba da! Ba da!”           Ea zice: „Ah, sărutu-l vrei?           Poate cu silă să mi-l iei!” „Cu sila? Şi-un sărut în silă Îşi are hazul lui, copilă!” „Ba nu! Ba nu! Nu pentru mine!           Allah măritul ştie bine!           Mie iubirea viclenită Îmi lasă inima cernită.           Sărutu-n silă n-are haz Decât poate pe vreun izlaz, Furat la umbră de căpiţe De pe la biete ciobăniţe.”           După cântecul acela, Ghanem simţi că sporeşte şi mai tare clocotul nebuniei şi al îmboldirilor lui, şi pojarurile izbucnite în lăuntrurile sale. Şi-aşa! Iar copila nu-i dăruia nimic, măcar că îi arăta toate semnele unei patimi împărtăşite. Şi o ţinură aşa mai departe, el aprins cu totul şi ea nedând nimic, până la căderea nopţii. Atunci Ghanem se ridică şi aprinse sfeşnicele, şi lumină candelabrele, şi făcu toată sală să strălucească. Pe urmă se duse să se arunce la picioarele copilei şi îşi lipi gura de picioarele ei minunate; şi le văzu că erau ca de lapte, şi moi, şi bune ca untul proaspăt; şi îşi propti fruntea în ele şi, tot mai pătimaş, începu să înfulece carnea aceea dulce şi fierbinte şi mirosind a muşc, a trandafir şi a iasomie. Iar ea fremăta din toate aripile ei, cum freamătă puicana supusă. Şi Ghanem, înnebunit, strigă:           — O, stăpâna mea, fie-ţi milă de robul iubirii şi de biruitul de ochii tăi, şi de ucisul de carnea ta! Fără de tine şi fară de venirea ta, aş fi rămas liniştit şi cuminte!           Pe urmă Ghanem simţi lacrimile cum îi năpădesc de patimă colţurile pleoapelor. Atunci copila îi spuse:           — Pe Allah! o, stăpâne al meu, o, lumină a ochilor mei, mă jur ţie că şi eu sunt îndrăgostită de tine şi că sunt a ta până în măduva cărnii mele! Da să ştii limpede că niciodată n-am să mă dăruiesc ţie! şi niciodată n-am să te las să te apropii întru totul de mine!           Ghanem strigă:           — Da ce pricină stă piedică?           Ea îi zise:           — Chiar în noaptea aceasta am să-ţi spun pricina, şi poate că ai să mă ierţi atunci!           Cu vorbele acestea, copila se lăsă să alunece spre el şi îi făcu o salbă din braţele ei, şi începu să-l strângă şi să-l mângâie, şi să-i îngâne potop de nebunii! Şi nu puseră capăt alinturilor şi hârjonelilor decât aproape de ziuă, şi fară ca fetişcana să-i fi spus lui Ghanem pricina care o împiedica să i se dăruiască.           Şi nu conteniră să facă tot aşa, lăsând lucrul neisprăvit, în fiecare zi şi în fiecare noapte, vreme de o lună întreagă. Şi dragostea lor unul pentru celălalt nu făcuse decât să se ascută şi să sporească. Caci, într-o noapte, cum Ghanem şedea întins în lung peste copilă, şi amândoi erau beţi de vin şi de hârjoneala neîmplinită, Ghanem îşi alungi mâna pe sub cămaşa subţire, şi încet-încetişor o lunecă pe pântecele copilei şi începu să mângâie pielea cea netedă care tremura, şi binişor îşi strecură mâna până la buricuţul ce se deschidea ca un pocal de cleştar, şi cu degetul pipăi cutele cele dulci. La mângâierea aceea, copila se înfioră şi sări deodată, trezită din beţie, şi îşi duse repede mâna la şalvari şi văzu că erau încă tot bine legaţi cu şiretul cel cu canaf de aur. Lucrul acesta o linişti, şi se lăsă iar să cadă în somnul ei pe jumătate. Atunci Ghanem iarăşi îşi strecură mâna de-a lungul pântecelui tânăr al acelei minuni de trup, şi ajunse la şiretul şalvarilor şi îl trase deodată spre a-l deznoda şi a da jos şalvarii, care întemniţau grădina aceea a desfătărilor. Atunci copila se trezi de-a binelea şi se ridică în capul oaselor, şi îi spuse lui Ghanem:           — Ce vrei să faci, o, Ghanem al lăuntrurilor mele?           El răspunse:           — Să te am, şi să te iubesc pe deplin, şi să te văd că îmi împărtăşeşti desfătările!           Atunci copila grăi:           — O, Ghanem, ascultă-mă! Am să-ţi lămuresc, într-un sfârşit, starea mea, şi am să-ţi dau în vileag taina mea. Şi poate că atunci ai să-mi dai iertare şi ai să înţelegi pricina care m-a oprit să mă las pătrunsă de bărbăţia ta!           Ghanem spuse:           — Hotărât! Ascult!           Atunci copila îşi ridică poala cămăşii, luă în mână şiretul de la şalvari şi spuse:           — O, stăpâne Ghanem al meu, citeşte ce stă scris pe capătul acestui şiret!           Şi Ghanem luă capătul şiretului şi văzu că pe el, ţesute cu zarafir chiar în ţesătura şiretului, erau scrise cuvintele acestea: Sunt a ta., iar tu eşti al meu, o, urmaş al unchiului Profetului! 89           După ce citi cuvintele acestea scrise cu slove de aur pe capătul şiretului, Ghanem îşi trase repede mâna şi, deloc lămurit, îi spuse copilei:           — Grăbeşte-te a-mi lămuri tâlcul înscrisului!           Şi copila spuse:           Află, o, Ghanem, că eu sunt cadâna cea mai dragă a califului Harun Al-Raşid; şi slovele scrise pe şiretul de la şalvarii mei îţi dovedesc că sunt un bun al emirului drept-credincioşilor, şi că lui sunt datoare să-i păstrez gustul buzelor mele şi taina trupului meu. Numele meu, o, Ghanem, este Kut Al-Kulub90. Şi din copilăria mea m-am făcut atâta de frumoasă, încât califul m-a băgat în seamă şi a văzut că aveam în mine însuşiri, desăvârşiri şi haruri datorite mărinimiei Domnului meu. Şi frumuseţea mea l-a tulburat atâta de tare, încât i-a căşunat o mare dragoste pentru mine, şi m-a luat, şi mi-a dat, în saraiul lui, numai pentru mine, un iatac aparte, şi a pus sub poruncile mele zece roabe dulci şi zarife, şi cu nişte chipuri de bună vestire. Pe urmă mi-a dăruit toate giuvaierurile, toate odoarele şi toate lucrurile acelea frumoase cu care m-ai văzut împodobită în ladă. Şi m-a îndrăgit mai presus decât pe toate femeile din sarai, şi a dat-o uitării pentru mine până şi pe soţia lui mult-dragă El Sett-Zobeida, ruda lui. Încât Sett-Zobeida nutri pentru mine o ură care nu zăbovi să-şi arate urmările.           Cum califul lipsi într-o zi spre a se duce să poarte război împotriva unuia dintre sultanii săi care se răzvrătise, Sett-Zobeida se folosi de prilej spre a-şi ticlui urzeala asupra mea.           Izbuti s-o momească pe una dintre slujitoarele mele şi o chemă într-o zi la ea, şi îi zise:           — Când stăpâna ta Kut Al-Kulub are să adoarmă, tu să-i pui în gură bucata asta de banj, după ce mai întâi ai să-i pui din ea în băutură. Iar eu am să te răsplătesc şi am să-ţi dau avere şi slobozie!           Şi roaba cea tânără, care la începuturi fusese roabă la Zobeida, răspunse:           — Aşa am să fac, neabătut, că îţi sunt credincioasă şi iubitoare!           Şi, plină de bucurie la gândul răsplăţii care o aştepta, veni la mine şi îmi aduse să beau o băutură amestecată cu banj. Şi, de îndată ce băutura coborî în lăuntrul meu, eu şi căzui la pământ grămadă, şi trupul meu începu să se zbuciume, şi călcâile îmi ajunseră la frunte, şi simţii că mă duc pe altă lume. După ce mă văzu adormită, roaba se duse s-o caute pe Sett-Zobeida, care veni şi mă puse în lada aceea. Pe urmă, tainic, porunci să vină cei trei hadâmbi arapi şi îi plăti cu mare dărnicie, şi pe ei, şi pe portarul de la sarai, şi porunci să fiu luată noaptea, încărcată pe umerii hadâmbilor şi cărată la turbehaua la care, spre mântuirea mea, o, Ghanem, te-a călăuzit Allah şi te-a suit în vârful palmierului! Că numai ţie, o, Ghanem al ochilor mei, îţi datorez că am scăpat de la moarte, înăbuşită în groapa din turbehă. Şi tot numai mulţumită ţie mă aflu acum la adăpost deplin în casa ta mărinimoasă!           Da ceea ce mă îngrijorează şi îmi tulbură gândurile este că habar n-am ce va fi gândit şi ce va fi făcut califul, când s-o fi întors la sarai şi nu m-a mai găsit. Şi, de asemenea, o, Ghanem, că nu pot, legată cum sunt cu şiretul de la şalvarii mei, să mă dau ţie pe de-a-ntregul şi să te simt cum zvâcneşti în lăuntrurile mele!           Şi-aceasta-i povestea mea. Şi nu îţi cer decât să păstrezi tăcerea şi taina.           După ce ascultă povestea aceasta a cadânei Kut Al-Kulub şi află ce legături o legau de emirul drept-credincioşilor, şi ştiu că era cadâna lui cea mai dragă şi bunul lui, Ghanem ben-Ayub se trase în fundul sălii, din cinstire faţă de numele califului, şi nu mai cuteză să-şi ridice privirile către copilă, până într-atâta ajunsese s-o socotească lucru sfânt, şi se duse să stea singur într-un colţ şi începu să-şi facă un potop de mustrări, şi să cugete cât de nelegiuit era să fie, şi cât de îndrăzneţ şi fusese, numai atingând pielea domnească a fetişcanei. Şi văzu cât de nefericită era patima lui şi soarta lui jalnică. Şi îşi învinui ursitoarea de loviturile-i nedrepte şi de năpastele nemeritate. Şi nu pregetă să se întoarcă la Allah şi să spună:           — Preamărit fie acela carele are temeiurile sale când face ca inimile alese să se chinuiască în durere şi când depărtează toată mâhnirea de la inima răilor şi a mişeilor.           Pe urmă rosti stihurile acestea ale unui poet:           Inima-ndrăgostitului nu poate Să guste niciodată pe deplin Dulceaţa tihnei, câtă vreme-l ţine Iubirea-nlănţuit în greu-i chin.           Mintea îndrăgostitului nu poate Să-şi mai găsească rosturi şi temei, Cât îi rămâne-ascunsă frumuseţea Sub chipul unei galeşe femei.           Mă-ntreabă unii: „Ce este iubirea?”           Eu spun: „O fructă-i, plină de-mbiere, Al cărei must mai dulce-i decât mierea Şi-a cărei carne-amară-i ca de fiere!”           Atunci copila se duse lângă Ghanem şi îl strânse la pieptul ei şi îl îmbrăţişă şi îi făcu o salbă din braţele ei; şi se strădui din toate puterile ei, afară de una, să-l aline; dar Ghanem nu mai cuteza să răspundă la mângâierile cadânei emirului drept-credincioşilor, şi se lăsa în voia ei, fară a se împotrivi, da şi fară a răspunde la sărutare cu sărutare şi la îmbrăţişare cu îmbrăţişare. Şi cadâna, care nu se aşteptase la o schimbare atâta de grabnică din partea lui Ghanem, mai adineaori aşa de aprins şi acuma aşa de cinstitor, îşi spori mângâierile şi marghiolelile, şi cu mâna vroi să-l stârnească să răspundă mai înflăcărat la căldura patimii care se aţâţa în ea din darea îndărăt a lui Ghanem. Dar Ghanem, vreme de un ceas, nu vroi să audă nimic de soiul acesta şi, cum dimineaţa îi şi prinsese în starea aceea de patimă aprinsă şi stăpânită, Ghanem grăbi să iasă o clipă spre a se duce la suk să cumpere de-ale gurii pentru toată ziua, şi zăbovi la târg vreme de un ceas, spre a face tot soiul de cumpărături, încă şi mai îmbelşugate decât în zilele celelalte, acuma când ştia cinul oaspetei sale. Cumpără flori de la negustorii de flori, oile cele mai frumos fripte de la negustorii de fripturi, plăcintele cele mai proaspete şi dulciurile cele mai zăhărite, pâinile cele mai pufoase şi mai rumenite făcute cu aluat safi, zumaricale desfătătoare şi poame alese, şi le aduse pe toate şi le puse între mâinile copilandrei. Dar de-abia intră el în casă, că fetişcana şi veni la el şi se alintă pe lângă el ispititoare, şi cu nişte ochi înneguraţi de patimă şi uzi de dorinţă, îi zâmbi cu un zâmbet din buze şi grăi:           — Pe Allah! mult ai mai zăbovit departe de mine, o, iubitule, o, mult doritule al inimii mele! Pe Allah! nu doar vreme de un ceas, ci un an întreg ai lipsit! acuma simt limpede că nu mai pot să mă înfrânez! patima mea a ajuns până peste poate şi de neîndurat, şi mă mistui toată! O, Ghanem! hai, ia-mă! ia-mă! O, Ghanem! mor!           Da Ghanem o împinse încetişor şi spuse:           — O, stăpână Kut Al-Kulub a mea, ferească-mă Allah! Asta niciodată! Cum ar putea câinele să răpească locul leului? Căci ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!           Pe urmă se rupse din braţele ei şi se duse să se ghemuiască într-un colţ, plin de jale şi de gânduri. Dar ea se duse să-l ia de mână şi să-l aducă pe chilim, şi îl sili să şadă jos lângă ea şi să bea cu ea şi să mănânce. Şi începu să-i dea să bea atâta încât îl îmbătă; şi se aruncă peste el şi se lipi de el, şi cine ştie ce-i mai făcu fară ca el să ştie! Pe urmă îşi luă lăuta şi cântă stihurile acestea:           Mi-e inima de dragoste zdrobită!           Nemângâiat şi-ndepărtat mereu, Voi mai putea eu să înfrunt, ispită, Pojarul care arde-n pieptul meu?           De ce fugi, o, gazela mea curată, Când eu nu-ţi fac nimic? Nu-ţi vine-n gând Că şi gazelă-n fuga-i speriată Tot se mai uită-n urmă-i când şi când?           Îndepărtare! patimă! tăcere!           Toate se-adună împotriva mea.           O, inimă, atâta grea-durere Vei mai putea să-nduri, vei mai putea?           La stihurile acestea, Ghanem ben-Ayub se întoarse în sineşi şi plânse de tulburare; iar ea văzându-l că plânge, începu şi ea să plângă. Da nu pregetară să se apuce iarăşi de băut şi de procitit stihuri, până la căderea nopţii.           Atunci Ghanem se sculă şi, aşa cum făcea în fiecare seară, scoase saltelele din rafturile cele mari din perete şi se pregăti să le aştearnă pe jos pentru dormit. Da în loc să facă numai un pat, ca în toate serile, făcu două, depărtate unul de celălalt. Iar Kut Al-Kulub, nedumerită, îl întrebă:           — Pentru cine este al doilea pat?           El răspunse:           — Un pat este pentru mine, iar celălalt este pentru tine. Din noaptea aceasta, aşa se cade să dormim, întrucât ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului, o, Kut Al-Kulub!           Ea îi răspunse:           — O, stăpâne drag al meu, departe de noi pravila asta învechită! Să ne bucurăm de bucuria care trece, întrucât mâine are să fie departe! Şi-apoi tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, şi ceea ce este scris de ursitoare nu poate decât să se împlinească!           Caci Ghanem nu vroi nicidecum. Iar ea nu fu decât şi mai pătimaşă, şi mai pojarnică, şi strigă:           — Pe Allah! noaptea asta nu are să treacă decât după ce avem să ne împlinim amândoi!           Caci el zise:           — Ferească-mă Allah!           Ea urmă:           — Vino, Ghanem! iată că mă deschid ţie cu tot trupul meu; şi dorul meu te cheamă şi ţipă după tine! O, Ghanem al lăuntrurilor mele, ia-mi gura înflorită şi trupul copt de dorul tău!           Ghanem spuse:           — Allah să mă păzească!           Ea strigă:           — O, Ghanem, toată carnea mi se topeşte de dorul tău, iar goliciunea mea se aşterne sărutărilor tale! O, Ghanem, mireasma trupului meu este mai aromitoare ca iasomia! Atinge-o şi adulmec-o, şi te vei îmbăta!           Dar Ghanem spuse:           — O, Kut Al-Kulub, ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!           Atunci ochii copilei începură să plângă, şi fata luă lăuta şi cântă:           Frumoasă sunt, şi mlădioasă!           De ce te depărtezi de mine?           Frumoasă sunt, oricum, priveşte!           Şi plină de minuni depline!           Ce te opreşte, deci, şi cine?           Au ars de dor atâtea inimi Ce-şi dau spre inima mea ghes, Şi-atâtea pleoape mă visară În nopţi de jar, ca-ntr-un eres.           O floare sunt, de foc ales, Şi nimenea nu m-a cules.           Eu sunt un ram, ce se culege Frumos, de sus şi până jos, Mlădiul ram-învăscut în floare!           Sunt ramu-n floare, mlădios, Nu vrei să mă culegi frumos?           Sunt o gazelă, şi gazelă Făcută e spre-a fi vânată, Gazela, dulcea-ndrăgostită, Eu sunt gazela minunată, Gazela dulce-ndrăgostită, O, vânătorule, şi iată Făcută sunt să-ţi cad în lături, Prinde-mă-n laţul tău că pradă -           De ce nu mă cuprinzi odată?           Eu sunt o floare-nmiresmată, Şi toată floarea e menită Să fie bucurie numai, Floarea de nimeni prihănită, O floare sunt, înmiresmată De ce, ah, nu vrei o clipită S-adulmeci floarea mea neprihănită?           Dar Ghanem, măcar că mai îndrăgostit ca oricând, nu vru cu nici un chip să se dovedească lipsit de cinstirea datorată califului şi, în pofida tuturor jinduirilor copilandrei, rămase tot aşa, vreme de încă o lună. Iac-aşa cu Ghanem şi Kut Al-Kulub, cadâna emirului drept-credincioşilor.           Dă cât despre Zobeida, iacătă! După ce califul plecă la război, şi după ce ea îi făcu ceea ce-i făcu potrivnicei sale, nu zăbovi a cădea în curând într-o mare tulburare şi a-şi zice în sineşi: „Ce-am să-i spun eu califului, când s-o întoarce şi când are să-mi ceară veşti despre Kut Al-Kulub, şi cu ce faţă am să-l primesc eu?”           Se hotărî atunci să poruncească să vină la ea o femeie bătrână, pe care o cunoştea din pruncie şi ale cărei poveţe îi păreau de mare încredere; şi îi dezvălui taina, şi îi zise:           — Ce să fac eu acuma, când Kut Al-Kulub a păţit ce-a păţit?           Baba răspunse:           — Am priceput tot, o, stăpâna mea! Da vremea ne dă ghes, întrucât califul stă să se întoarcă. Încât sunt multe căi pe care aş putea să ţi le arăt spre a-i ascunde fapta, dar eu am să ţi-o dau pe cea mai lesnicioasă, cea mai grabnică şi cea mai temeinică. Porunceşte degrabă să vină un dulgher şi pune-l să cioplească dintr-un trunchi de pom o momâie în chipul unui mort. Apoi să se pună momâia aceea în mormânt, cu mare pohfală; să se aprindă făcliile şi lumânările de jur împrejuru-i peste tot; şi să dai poruncă în tot saraiul, la toate roabele tale şi la toate roabele acelei Kut Al-Kulub, să îmbrace haine de jale şi să se cernească toate; şi să le porunceşti, ca şi la toţi hadâmbii, până la venirea califului, să aştearnă cu cerneluri tot saraiul şi toate odăile. Iar când califul, nedumerit, are să întrebe care-i pricina, să i se spună: „O, doamne al nostru, cadâna voastră Kut Al-Kulub a murit întru mila lui Allah! Deie-ţi El să trăieşti îndelung zilele pe care nu le-a trăit ea! De altminteri, stăpâna noastră Zobeida i-a rânduit toate cinstirile unei înmormântări vrednice de ea şi de stăpânul nostru, şi a pus să fie înmormântată chiar în sarai, sub o boltă zidită anume!” Atunci califul are să fie tare înduioşat de bunătatea ta şi are să plângă, şi are să-ţi fie tare mulţumitor. Pe urmă nu are să pregete a porunci să vină cititorii din Coran şi a-i pune să vegheze la mormânt, procitind surale de îngropăciune. Dar dacă, dimpotrivă, califul, care ştie că nu o aveai dragă pe Kut Al-Kulub, va ajunge să te bănuiască şi să-şi zică în sineşi: „Cine ştie dacă nu cumva fiica unchiului meu, Zobeida, nu a lucrat spre a o pierde pe Kut Al-Kulub!” şi dacă bănuiala va spori în sufletul lui şi îl va împinge să pună să deschidă mormântul ca să se cerceteze de ce moarte a murit cadâna, tu, o, stăpâna mea, nu trebuie să ai nici o teamă în privinţa aceasta. Întrucât, când au să sape groapă şi au să scoată afară momâia înmormântată şi care a fost făcută după chipul unui fiu de-al lui Adam, şi când au să vadă momâia aceea îmbrăcată cu hainele cele mai scumpe şi acoperită cu giulgiu falnic, atunci, dacă emirul drept-credincioşilor ar vrea să ridice giulgiul şi hainele spre a o mai vedea pe cadână pentru cea din urmă oară, tu, o, stăpâna mea, nu vei pregeta să-l opreşti, şi toată lumea la fel are să-l oprească, spunându-i: „O, emire al drept-credincioşilor, nu este îngăduit să vezi o femeie moartă, care are tot pântecele dezgolit!”           Şi atunci califul, până la urmă, are să fie încredinţat de moartea adevărată a cadânei lui, şi are să pună a fi îngropată la loc, şi are să-ţi rămână mulţumitor pentru fapta ta! Iar tu, în felul acesta, ai să scapi de grijă, de-o vrea Allah!           La spusele acestea ale bătrânei, Sett-Zobeida văzu că ascultase un sfat iscusit, şi numaidecât o cinsti pe babă cu daruri bogate, o rochie falnică tare frumoasă şi bani mulţi, şi îi spuse să ia chiar ea asupra-şi sarcina ducerii la îndeplinire a ticluielii. Şi baba, cu mare sârg îl puse pe dulgher să cioplească momâia, şi apoi duse momâia la Sett-Zobeida, şi amândouă îmbrăcară momâia cu hainele cele scumpe ale cadânei Kut Al-Kulub, şi o aşezară într-un sicriu bogat, şi îi făcură o înmormântare frumoasă, şi o coborâră într-un mormânt cu boltă, zidit cu cheltuieli mari, şi aprinseră făcliile, şi sfeşnicele, şi lumânările, şi aşternură chilimuri de jur împrejurul mormântului, pentru rugi şi pentru slujbele îndătinate. Pe urmă Zobeida îmbrăcă tot saraiul în negru şi le porunci tuturor roabelor să-şi pună hainele negre de jale. Şi ştirea despre moartea cadânei Kut Al-Kulub se împrăştie în tot saraiul, şi toată lumea, până şi Massrur şi hadâmbii, crezură că lucrul este adevărat.           Într-acestea, califul se întoarse din călătoria lui depărtată şi intră în saraiul său, şi porni cu toată grabă către iatacul cadânei Kut Al-Kulub, care numai ea îi stă în minte. Şi văzu slugile şi roabele şi însoţitoarele cadânei îmbrăcate în negrul de moarte, şi începu să tremure de grijă; şi pe dată văzu că-i iese înainte Sett-Zobeida, tot aşa îmbrăcată în haine de jale. Şi, când întrebă de pricină tuturor acestor lucruri, i se răspunse că frumoasa Kut Al-Kulub murise. La ştirea aceea, califul căzu leşinat. Iar când îşi veni în fire, întrebă unde este mormântul, ca să se ducă să-l vadă. Atunci Sett-Zobeida îi spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, află că, în temeiul dragostei mele pentru Kut Al-Kulub, am ţinut s-o înmormântez chiar în saraiul meu!           Atunci califul, încă în hainele de drum, porni spre locul din sarai unde se află mormântul cadânei Kut Al-Kulub. Şi văzu făcliile şi lumânările aprinse, şi chilimurile aşternute de jur împrejur. La priveliştea aceea, califul îi mulţumi şi o lăudă pe Sett-Zobeida pentru fapta ei vrednică şi se întoarse la sarăi.           Dar califul, care din firea lui era pornit pe bănuieli, nu zăbovi a fi cuprins de îndoieli şi de prepuneri; şi, ca s-o reteze scurt cu acele gânduri care îl chinuiau, porunci să fie săpată groapa mormântului şi să fie dezgropat trupul cadânei sale. Ceea ce se înfăptui pe dată. Şi califul, datorită tertipului ticluit de Sett-Zobeida, văzu momâia de lemn acoperită cu giulgiul şi crezu că aceea era cadâna lui. Şi puse să fie îngropată la loc şi porunci să vină numaidecât slujitorii de la geamie şi cititorii din Coran, care începură să procitească deasupra mormântului suralele de îngropăciune, în vreme ce el însuşi şedea jos pe chilim, plângându-şi toate lacrimile, până într-atât încât la urmă căzu leşinat de slăbiciune şi de durere.           Şi califul nu conteni, vreme de o lună întreagă, să cheme slujitorii şi cititorii din Coran şi să se ducă la mormântul cadânei lui, unde începea să plângă cu amar.           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a patruzeci şi una noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioşilor, vreme de o lună întreagă, nu conteni să se tot ducă la mormântul cadânei sale. Şi, în cea din urmă zi a lunii, rugile şi citirea din Coran ţinură din zori până în zorii următori, şi numai atunci fiecare putu să se întoarcă acasă. Iar califul, vlăguit de lacrimi şi de trudă, se întoarse în saraiul său şi nu mai vru să vadă pe nimeni, nici măcar pe vizirul Giafar, nici pe soţia şi vara sa Zobeida, şi căzu în curând într-un somn greu, între două copile roabe de la sarai, care vegheau pe rând somnul califului. Una dintre ele şedea jos la capul califului, iar cealaltă la picioarele lui. Peste un ceas, întrucât califul nu dormea prea adânc, o auzi pe copila care îi stă la cap cum îi spune copilei care se afla la picioare:           — Ce nenorocire, o, prietenă Subhia!           Subhia răspunse:           — Da de ce, o, prietenă Nozha?           Nozha spuse:           — Stăpânul nostru pesemne că habar nu are cum stă treaba, de vreme ce îşi trece nopţile veghind la un mormânt în care nu se află decât o bucată de lemn cioplit, o momâie dăltuită de un tâmplar.           Subhia zise:           — Cum aşa, o, sora mea Nozha? Păi atunci ce s-a făcut Kut Al-Kulub? Şi ce nenorocire a lovit-o?           Nozha apuse:           — Află, o, Subhia, că am auzit totul de la sora noastră care este roabă de taină a stăpânei noastre Sett-Zobeida. Că Sett-Zobeida a chemat-o pe roabă şi i-a dat nişte banj, ca s-o adoarmă pe Kut Al-Kulub; şi roaba i-a dat banjul cadânei Kut Al-Kulub care a adormit pe dată. Atunci stăpâna noastră a poruncit să fie aşezată într-o ladă, pe care a dat-o în seama hadâmbilor Sauab, Kafur şi Bakhita, poruncindu-le s-o înmormânteze departe, într-o groapă.           Atunci Subhia, cu lacrimile în ochi, zise:           — O, Nozha, mă rog ţie! spune-mi repede dacă stăpâna noastră cea dulce Kut Al-Kulub a murit de moartea aceea cumplită!           Nozha răspunse:           — Allah apere-i tinereţele de moarte! Păi nu, o, Subhia! Că am auzit-o pe Sett-Zobeida cum îi spunea roabei ei de taină: „Am aflat, o, Zahra, că acea Kut Al-Kulub a izbutit să scape din groapă şi acuma se găseşte în casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub; şi asta încă de-acum patru luni! Aşa că vezi şi tu, o, Subhia, cât de nenorocit este stăpânul nostru, califul, că nu ştie nimic despre cadâna lui şi că stă aşa de veghe nopţile întruna la un mormânt în care nu se află nici un fel de mort!           Şi cele două roabe şezură aşa de vorbă mai departe încă o bucată de vreme, iar califul asculta vorbele lor.           Când sfârşiră de vorbit şi califul nu mai avu nimica de aflat, deodată se ridică în capu-oaselor şi răcni cu un glas cumplit, care le făcu pe cele două copile s-o ia la fugă speriate, şi fu cuprins de o mânie înfricoşătoare, gândindu-se că mult iubita lui cadână se găseşte la un om tânăr, pe nume Ghanem ben-Ayub, şi asta încă de acum patru luni. Şi se repezi şi trimise să fie aduşi dinaintea lui toţi emirii şi mai-marii, precum şi vizirul său Giafar Al-Barmaki, care sosi în grabă mare şi sărută pământul dintre mâinile lui.           Şi califul îi strigă cu mânie cruntă:           — Giafar, ia cu tine străji şi cercetează unde se află casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Şi-atunci, tu şi oastea, să buluciţi în casă, să i-o smulgeţi pe cadâna mea Kut Al-Kulub şi să mi-l aduceţi pe acel tânăr neruşinat pe care eu însumi am să-l pun la caznă!           Şi Giafar răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi coborî cu o oaste de străji şi avu grijă să-l ia şi pe valiul cetăţii cu oamenii lui, şi toţi laolaltă nu conteniră a se vântura şi a iscodi, până ce dibuiră casa lui Ghanem ben-Ayub.           La ceasul acela, Ghanem tocmai se întorsese de la suk, după ce cumpărase de-ale gurii pentru toată ziua, şi şedea jos lângă Kut Al-Kulub, şi dinaintea lor se afla un berbec bine rumenit şi copt, şi multe alte bunătă-ţuri, şi din care se înfruptau după pofta inimii lor. La zarva care se ridică afară, Kut Al-Kulub privi pe fereastră şi numai dintr-o aruncătură de ochi pricepu prăpădul ce se abătea asupra casei; văzu toată casa împresurată de străji, de armaşi, de mameluci şi de capi de oaste, şi îl văzu în fruntea lor pe valiul cetăţii şi pe vizirul Giafar. Şi toţi se roteau împrejurul casei, precum genele ochilor se rotesc de-a lungul pleoapelor. Şi nu mai avu nici o îndoială că emirul drept-credincioşilor a aflat povestea; da ghici şi că el trebuie să fie tare zuliu pe Ghanem, care de patru luni o ţinea în casa lui. La gândul acela, îngălbeni la chip, şi faţa ei frumoasă se schimbă, şi copila se întoarse către Ghanem şi îi spuse:           — O, dragul meu, întâi de toate, gândeşte-te cum să scapi! Ridică-te şi fugi de-aici!           El răspunse:           — O, bucuria mea, o, lumină a ochilor mei, cum să ies şi cum să fug dintr-o casă împresurată peste tot de vrăjmaşi?           Ea îi spuse:           — Fii fără teamă!           Şi pe dată îl dezbrăcă de tot şi îl îmbrăcă într-o cămăşoaie veche şi roasă care îi ajungea până la genunchi, şi luă o cratiţă mare cu carne şi i-o puse pe cap, şi îi puse peste cratiţă o tablă cu pâine şi cu farfuriuri pline de rămăşiţele de la masă, şi îi spuse:           — Ieşi acuma, travestit aşa, şi au să te ia drept vreo slugă de-a hangiului, şi nimeni n-are să-ţi facă nimic.           Cât despre mine, să nu-ţi faci griji, întrucât am să mă pricep eu să rânduiesc treburile şi ştiu ce putere am eu asupra califului!           La vorbele acestea spuse de Kut Al-Kulub, Ghanem, fară a mai avea răgaz să-şi ia bun-rămas, zori să plece, şi străbătu rândurile de străjeri şi de mameluci, ducând pe cap povară cu bucate, şi nu păţi nimic, întrucât se afla sub ocrotirea Atoateocrotitorului, carele numai el poate să-i scape pe oamenii de treabă din primejdii şi de la toată năpasta!           Ci pe dată vizirul Giafar descălecă de pe cal şi intră în casă, şi ajunse în iatacul cel tainic, şi o văzu numaidecât, în mijlocul sălii pline cu legăturile de mărfuri şi de mătăsuri, pe frumoasa Kut Al-Kulub, care avusese vreme să se facă încă mai frumoasă şi să-şi pună hainele cele mai bune, şi să se împodobească cu toate giuvaierurile ei, şi să se facă mai strălucită decât toate strălucitele, şi care avusese răgaz să strângă într-un sipet toate lucrurile ei cele mai scumpe, giuvaierurile, nestematele şi toate lucrurile de preţ. Încât de-abia intrase Giafar în iatac, că ea se şi sculă drept pe cele două picioare ale ei şi se temeni, şi sărută pământul dintre mâinile lui, şi grăi:           — O, stăpâne al meu, Giafar, iacătă, calamul a scris ceea ce trebuia să fie scris din porunca lui Allah. Mă încredinţez, aşadar, în mâinile tale!           Şi Giafar răspunse:           — Pe Allah! o, stăpână a mea, califul mi-a dat poruncă să-l zeberesc numai pe Ghanem ben-Ayub! Aşa că spune-mi unde este!           Ea îi răspunse:           — O, Giafar, Ghanem ben-Ayub, după ce şi-a strâns în legături parte din mărfurile sale, a plecat, acuma-s câteva zile, în cetatea lui, la Damasc, să-şi vadă pe maică-sa şi pe soră-sa Fetnah. Şi nu mai ştiu nimic de el, şi nu pot să-ţi spun mai mult. Dă cât despre sipetul meu, pe care îl vezi aici şi în care mi-am pus toate lucrurile mele cele mai de preţ, vreau să mi-l păstrezi cu grijă şi să pui să-mi fie cărat la saraiul emirului drept-credincioşilor.           Şi Giafar răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă luă sipetul şi le porunci oamenilor lui să-l care şi, după ce o copleşi pe Kut Al-Kulub cu temeneli, cu cereri de iertăciune şi cu cinstiri, o rugă să-l însoţească la emirul drept-credincioşilor; şi ieşiră cu toţii, dă numai după ce, precum poruncise califul, jefuiră şi prădară toată casa lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.           După ce se înfăţişă înaintea califului, Giafar îi povesti ce făcuse, şi plecarea lui Ghanem la Damasc, şi sosirea la sarai a cadânei Kut Al-Kulub. Şi califul, care era încredinţat că Ghanem îi făcuse cadânei Kut Al-Kulub tot ce este în stare să-i facă un tânăr unei femei frumoase şi care este bun al altuia, fu cuprins de o mânie năprasnică şi nici măcar nu vru s-o mai vadă pe Kut Al-Kulub, şi îi porunci lui Giafar s-o încuie într-o odaie întunecată şi s-o pună sub paza unei babe ce era însărcinată de obicei cu asemenea slujbe.           Dar cât despre Ghanem, califul trimise călăreţi să-l caute peste tot, şi, pe deasupra, scrise cu chiar mâna să o scrisoare către sultanul caimacam al său, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini; îşi luă calamul, călimărul şi o foaie de hârtie, şi scrise:           DOMNIEI-SALE SULTANULUI MOHAMMAD BEN-SOLEIMAN EL-ZEINI CAIMACAMUL DAMASCULUI DIN PARTEA EMIRULUI DREPT-CREDINCIOŞILOR HARUN-AL RAŞID, CEL DE-AL CINCILEA CALIF DIN SLĂVITĂ OBÂRŞIE A NEAMULUI BANI-ABBAS ÎN NUMELE LUI ALLAH ATOTMILOSTIVUL ŞI IERTĂTORUL.           După care, cerem ştire despre sănătatea ta, care ne este scumpă, şi după rugăciunea noastră la Allah să te ţie zile îndelungi în huzur şi îmbelşugare…           Şi-apoi:           O, caimacam al nostru, vreau să ştii că un tânăr negustor, pe nume Ghanem ben-Ayub, a venit la Bagdad şi a ispitit şi a silnicit o roabă dintre roabele mele, şi a făcut cu ea ceea ce a făcut,. Şi a fugit de pedeapsă şi de mânia mea, şi şi-a oblicit bârlog în cetatea ta, unde cată să se afle la ceasul de-acum cu mama şi cu sora lui.           Să-lprinzi şi să-l legi şi să-i tragi cinci sute de lovituri de curea. Apoi să-l târăşti pe toate uliţele cetăţii tale, iar un pris-tav să meargă dinaintea cămilei care îl va purta, şi să strige: „Iacătă pedeapsa pentru robul care năzuieşte la bunul stăpânului său!” Şi pe urmă să-l trimiţi la mine, ca să poruncesc să fie pus la cazne şi să i se facă ce se cuvine de făcut.           Apoi! Să-i jefuieşti casa şi să i-o dărâmi până în temelii, şi să faci să piară până şi urmele pomenirii ei.           Şi-apoi! întrucât Ghanem ben-Ayub are o mamă şi o soră tânără, să le iei, să le dezbraci goale cu totul şi să le izgoneşti, după ce le vei ţine vreme de trei zile în văzul ochilor tuturor locuitorilor din cetatea ta.           Şi dă-ţi silinţă mare şi mare sârguinţă să împlineşti porunca noastră!           Uassalam!           Şi numaidecât, la porunca emirului drept-credincioşilor, un sol plecă la Damasc şi goni atâta de iute, încât ajunse acolo numai în opt zile, şi nu în douăzeci şi mai bine încât, când sultanul Mohammad avu în mâini scrisoarea califului, o duse la buze şi la frunte şi, după ce o citi, puse numaidecât în faptă porunca trimisă de calif. Puse, aşadar, pristavii domneşti să străbată toată cetatea şi să strige: „Cine vrea să prade, să se ducă la casa lui Ghanem ben-Ayub şi s-o prade după placul lui!”           Şi numaidecât porni şi el cu străjile sale spre casa lui Ayub, şi bătu la poartă, şi Fetnah, sora cea tânără a lui Ghanem, veni fugă să deschidă şi strigă:           — Cine e acolo?           El răspunse:           — Eu sunt!           Atunci ea deschise poarta şi, întrucât niciodată nu îl mai văzuse pe sultanul Mohammad, îşi acoperi pe dată faţa cu un colţ al basmalei pe care o avea pe cap şi fugi să-i dea de ştire mamei lui Ghanem.           Mama lui Ghanem, la ceasul acela, şedea jos, sub bolta mormântului pe care îl zidise spre pomenirea fiului ei Ghanem, pe care îl credea mort, de un an de când nu mai auzise nimic despre el. Şi era plânsă toată şi nu mai mânca şi nu mai bea nimic. Aşa că îi spuse fiicei sale Fetnah să-l poftească să intre, şi sultanul Mohammad intră în casă şi ajunse la mormânt, şi o văzu pe mama lui Ghanem cum plângea, şi îi spuse:           — Am venit după fiul tău Ghanem, ca să-l trimit la calif!           Ea răspunse:           — Amărâta de mine! Fiul meu Ghanem, rodul lăuntrurilor mele, ne-a părăsit, pe mine şi pe sora lui, de mai bine de un an, şi nu mai ştim ce s-a făcut cu el!           Atunci sultanul Mohammad, care altminteri era plin de filotimie, nu putu decât să îndeplinească porunca dată de calif; puse să se prade casa şi să se ia chilimurile, vasele, farfuriurile şi lucrurile scumpe; pe urmă dărâmă casa din temelii şi puse să se care toate pietrele ei departe de cetate. Pe urmă, măcar că treaba tare nu-i plăcea, puse să fie dezbrăcate goale mama lui Ghanem şi frumoasă şi tânăra Fetnah, sora lui, şi porunci să fie ţinute vreme de trei zile în văzul cetăţii, cu opreliştea de a fi acoperite nici măcar cu o cămaşă fară mâneci, şi le alungă din Damasc. Şi iac-aşa, datorită supărării califului, Fetnah şi mama ei fură alungate din Damasc.           Cât despre Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, odată ieşit din Bagdad, începu să meargă şi să plângă, până ce i se sfâşie inima; şi o ţinu tot aşa, fară să mănânce şi fară să bea, până la sfârşitul zilei; iar foamea şi durerea îl topiseră. Ajunse, într-un sfârşit, la un sat şi se îndreptă spre geamia de acolo, şi intră în curte, şi se duse să se prăbuşească pe o rogojină, şi se sprijini cu spinarea de un zid. Şezu aşa, fară de simţire, iar inima-i bătea anapoda, până dimineaţa, şi fară a avea putere să facă vreo mişcare spre a cere ceva. Dimineaţa, sătenii din sat veniră la geamie pentru rugăciune şi îl văzură întins lat pe jos; pricepând că e flămând şi însetat, îi aduseră o strachină cu miere şi două pâini, şi îl îmbiară să mănânce şi să bea; pe urmă îi aduseră, ca să îmbrace, o cămaşă, ce-i drept fără mâneci, şi peticită toată, şi plină de păduchi. Pe urmă îl întrebară:           — Cine eşti şi de unde vii, străine?           Şi Ghanem deschise ochii şi se uită; şi începu doar să plângă. Atunci ei rămaseră împrejurul lui o bucată de vreme şi, până la urmă, plecă fiecare în treaba lui.           Ghanem, ca urmare a supărărilor şi a lipsurilor, căzu bolnav şi rămase mai departe să zacă pe rogojină cea veche de la geamie vreme de încă o lună; şi slăbi la trup şi se schimbă cu totul la faţă; iar trupu-i fu potopit de păduchi şi de ploşniţe; şi ajunse într-o stare aşa de ticăloasă, încât credincioşii de la geamie se chibzuiră într-o zi între ei să-l trimită la bolniţa din Bagdad, dat fiind că numai acolo era bolniţă. Aşa că plecară să caute un cămilar cu cămilă şi îi spuseră:           — Ia-l şi pune-l pe tânărul acesta bolnav pe spinarea cămilei tale şi du-l la Bagdad şi lasă-l la uşa bolniţei; că schimbarea de loc şi îngrijirile de la bolniţă au să-l vindece, de bună seamă. Cât despre tine, o, cămilarule, ai să te întorci la noi să ceri ceea ce ţi se va datora pentru drum şi pentru cămilă!           Şi cămilarul răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă, ajutat de cei de faţă, îl luă pe Ghanem cu rogojina pe care zăcea, îl sui pe spinarea cămilei şi îl înţepeni acolo.           În chiar clipita când cămilarul sta să plece şi când Ghanem îşi plângea ticăloşia, două femei, tare sărăcăcios îmbrăcate, amestecate în mulţimea care se uita la el, îl văzură pe bolnav şi spuseră:           — Cum seamănă acest biet bolnav cu fiul nostru, Ghanem! Da nu este cu putinţă să fie el tânărul acesta ajuns ca o umbră!           Şi cele două femei, care erau pline de praf şi chiar atunci ajunseseră în sat, începură să plângă, gândindu-se la Ghanem. Întrucât erau chiar mama lui Ghanem şi sora lui, Fetnah, care fugiseră din Damasc şi acum îşi urmau drumul către Bagdad.           Cât despre cămilar, d-apoi acela nu zăbovi să încalece pe măgarul său şi, luând cămila de funie, drumări către Bagdad. Ajunse acolo în curând şi se duse drept la bolniţă, şi îl lăsă jos pe Ghanem de pe spinarea cămilei şi, întrucât era tare dis-de-dimineaţă şi bolniţă nu se deschisese, îl puse jos pe treapta de la uşă şi se întoarse în satul său.           Ghanem rămase întins aşa la uşă, până ce locuitorii ieşiră de prin casele lor; şi îl văzură culcat pe rogojină şi ajuns ca o umbră, şi se strânseră împrejurul lui şi începură să facă fel de fel de presupuneri. Pe când ei îşi împărtăşeau socotinţele, iacătă că tocmai trece şeicul cel mare al sukului, care numaidecât dădu mulţimea la o parte şi se duse şi îl văzu pe flăcăul bolnav şi îşi zise în sine: „Pe Allah! Dacă flăcăul acesta intră în bolniţă, e pierdut de la început, din lipsă de îngrijire bună, şi va fi neîndoielnic un om osândit la moarte! Aşa că am să-l iau eu în casa mea, şi Allah mă va răsplăti în Grădina Desfătărilor!” Atunci şeicul sukului le porunci robilor lui cei micuţi să-l ia pe flăcău şi să-l care acasă; şi îi însoţi şi el şi, de cum ajunse, îi aşternu un pat nou-nouţ cu nişte saltele bune şi cu o pernă nou-nouţă şi tare curată; pe urmă o chemă pe soţia lui şi zise:           — O, nevastă, iacătă un oaspete pe care ni-l trimite Allah. Să-l slujeşti cu multă grijă.           Ea răspunse:           — De bună seamă! Pe capul şi pe ochii mei!           Pe urmă îşi suflecă numaidecât mânecile şi puse să fiarbă apă în căldarea cea mare, şi îl spălă pe picioare, pe mâini şi pe tot trupul, apoi îl îmbrăcă în haine curate de-ale soţului ei şi îl stropi pe faţă cu apă de trandafiri. Atunci Ghanem începu să răsufle mai în voie; şi puterile, încet, încet, începură să i se întoarcă, şi odată cu ele amintirea despre trecutul său şi despre iubita sa Kut Al-Kulub. Şi-aşa cu Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.           Da cât despre Kut Al-Kulub, după ce califul fu cuprins de atâta mânie împotriva ei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a patruzeci şi doua noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, în ce o priveşte pe Kut Al-Kulub, după ce califul s-a mâniat aşa de amarnic pe ea şi a pus să fie întemniţată într-o odaie întunecată sub paza unei femei bătrâne de la sarai, copila rămase în starea aceea vreme de patruzeci de zile, fară a avea nici un fel de legătură cu chiar nimeni din sarăi. Şi califul, până la urmă, o uită cu totul, până ce într-o zi, pe când trecea prin dreptul odăii în care zăcea închisă Kut Al-Kulub, o auzi cântând jalnic stihuri de-ale poeţilor, pe urmă cum se oprea spre a vorbi cu glas tare şi a-şi zice: „O, prietene al meu Ghanem ben-Ayub, ce suflet frumos aveai şi ce mărinimos erai şi ce inimă neprihănită! Tu ai fost mare faţă de acela care te-a împilat, şi cinstitor faţă de femeia aceluia care a izgonit femeile din casa ta, şi ai scăpat-o de la ocară pe femeia aceluia care a aruncat ruşinea asupra alor tăi şi asupra ta! Da are să vină ea şi ziua când tu şi califul aveţi să staţi drepţi dinaintea Celui singur judecător, şi singur drept; şi tu vei ieşi din înfruntare biruitor asupra împilătorului tău, cu Allah drept cumpănitor şi cu îngerii drept martori!”           Dacă auzi vorbele acestea şi pricepu tâlcul jelaniei ei, pe când nimeni nu se afla acolo ca s-o audă, califul înţelese că fusese nedrept faţă de ea şi faţă de Ghanem. Aşa că grăbi a se întoarce la sarai şi îl însărcină pe capul hadâmbilor să se ducă după Kut Al-Kulub. Şi Kut Al-Kulub se înfăţişă între mâinile lui şi şezu aşa, cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi şi cu inima tare amară; şi califul îi zise:           — O, Kut al Kulub, te-am auzit cum mă învinuiai de nedreptate şi cum mă osândeai de împilare; şi socot că m-am purtat rău faţă de cel care îmi făcuse bine! Cine este, aşadar, acela care a cinstit o femeie care era a mea, iar eu i-am făcut de ocară femeile, în schimb? Acela care mi-a ocrotit femeia, iar eu i-am necinstit femeile?           Kut Al-Kulub răspunse:           — Este Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! Mă jur ţie, o, califule, pe milele şi pe binefacerile tale, că niciodată Ghanem nu a încercat să mă siluiască; şi e departe de a fi săvârşit asupra mea vreo pângărire! Oh, departe-s de el şi neruşinea şi silnicia!           Atunci califul, nemaiîndoindu-se, strigă:           — Ce nenorocire, o, Kut Al-Kulub! Chiar că nu se află înţelepciune şi putere decât la Allah Preaînaltul şi Atoateştiutorul! încât, o, Kut Al-Kulub, cere, şi toate dorinţele ţi se vor împlini!           Atunci Kut Al-Kulub oftă:           — O, emire al drept-credincioşilor, atunci ţi-l cer pe Ghanem ben-Ayub!           Şi califul, în pofida dragostei pe care tot o mai nutrea pentru cadâna lui scumpă, îi spuse:           — Aşa se va face, de-o vrea Allah! Iţi făgăduiesc, cu o inimă darnică şi care nu a mai întors niciodată ceea ce a dăruit! Şi va fi copleşit cu cinstiri!           Kut Al-Kulub zise:           — O, emire al drept-credincioşilor, îţi cer ca, atunci când Ghanem se va întoarce, să mi-l dai în dar, ca să-i fiu soţie iubitoare!           Califul răspunse:           — La întoarcerea lui, Ghanem îţi va fi dăruit şi vei fi bunul şi soţia lui!           Atunci Kut Al-Kulub spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, nimeni nu ştie unde se află Ghanem, şi însuşi sultanul de la Damasc ţi-a spus că nu ştie ce s-a întâmplat cu el. Îngăduie-mi, aşadar, să fac chiar eu cercetările de trebuinţă, cu nădejdea că Allah se va milostivi să mă ajute a-l găsi!           Califul răspunse:           — Ai încuviinţarea să faci ceea ce ţi se pare de cuviinţă!           La vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi pieptul cum i se umple de bucurie şi inima cum i se luminează, şi grăbi să iasă din sarai, după ce se înarmase cu o pungă plină cu o mie de dinari de aur.           În ziua dintâi, bătu toată cetatea Bagdadului şi se duse pe la şeicii mahalalelor şi pe la copiii de pe uliţe, şi îi cercetă, fară a izbuti să ajungă la vreun rost.           A doua zi, se duse la sukul negustorilor şi intră prin toate prăvăliile şi se duse să-l vadă pe şeicul căpetenie peste suk; îi înfăţişă împrejurarea şi îi lăsă o sumedenie de dinari, rugându-l să-i împartă străinilor săraci, în numele ei.           A treia zi, cum se dusese la sukul argintarilor şi al giuvaiergiilor, după ce luase cu ea alţi o mie de dinari, şi cum îl chemase pe starostele argintarilor şi al giuvaiergiilor şi îi înmânase o sumedenie de galbeni, spre a-i împărţi străinilor săraci, starostele sukului, când o auzi pomenind de străini săraci, îi zise:           — O, stăpână a mea, tocmai am strâns la casa mea un tânăr străin şi bolnav, despre care nu ştiu nici cum îl cheamă, şi nici ce rost are. (Or, era chiar Ghanem ben-Ayub; da şeicul sukului habar n-avea.) Da trebuie să fie feciorul vreunui negustor mare şi al unor părinţi de neam bun. Întrucât, măcar că e ca o umbră, are un obraz tare frumos şi e dăruit cu toate harurile şi cu toate desăvârşirile. De bună seamă că va fi fost adus în starea aceasta fie de niscaiva datorii mari, pe care n-o fi putut să le plătească, fie de vreo dragoste nenorocită şi de pierderea celei iubite. La vorbele acestea, Kut Al-Kulub îşi simţi inima cum bate în zvâcnete anapoda, şi lăuntru-rile cum i se înfioară de tulburare, şi îi zise starostelui sukului argintarilor şi al giuvaiergiilor:           — O, şeicule, întrucât nu poţi să pleci din suk la ceasul acesta, dă-mi pe cineva să mă călăuzească până la casa ta.           Iar şeicul argintarilor spuse:           — Pe capul şi pe ochii mei!           Şi îl chemă pe un copilaş din suk, care ştia unde este casa lui, şi îi zise:           — Repede, o, Felfel, du-o pe stăpâna ta până acasă la mine!           Şi micuţul Felfel din suk o luă înaintea cadânei Kut Al-Kulub şi o duse la casa starostelui sukului, unde se afla străinul bolnav.           După ce Kut Al-Kulub intră în casă, se temeni dinaintea soţiei şeicului. Iar soţia şeicului o cunoscu, întrucât le ştia pe toate hanâmele din Bagdad, pe la casele cărora se ducea adesea, şi se ridică şi se temeni şi sărută pământul dinainte-i. Atunci Kut Al-Kulub, după temenelile îndătinate, o întrebă:           — O, maică bună, poţi să-mi spui unde se află tânărul cel străin şi bolnav pe care l-aţi strâns în casa voastră?           Atunci soţia starostelui începu să plângă şi îi arătă cu degetul un pat ce se afla acolo şi îi spuse:           — Uite-l în pat. E un tânăr de neam ales, de bună seamă, întrucât toată purtarea lui o dovedeşte.           Atunci Kut Al-Kulub se întoarse către patul pe care zăcea întins tânărul străin, şi se uită la el cu luare-aminte, şi văzu un tinerel slab şi vlăguit şi ca o umbră; şi fu departe de a ghici că era Ghanem; dar fu cuprinsă de milă faţă de el, şi începu să plângă şi să zică:           — Oh! ce nenorocire e să fii străin, măcar de-ai fi şi emir în ţara ta!           Pe urmă îi lăsă cei o mie de dinari soţiei şeicului argintarilor şi o îndemnă să nu precupeţească nimic pentru bunăstarea tânărului bolnav; pe urmă, cu chiar mâna ei, îi dădu bolnavului leacurile scrise şi îl ajută să le bea; pe urmă, după ce şezuse mai bine de un ceas la capul său, îi ură bună pace soţiei starostelui sukului, încălecă pe catârcă şi se întoarse la sarăi.           Şi în fiecare zi se ducea prin toate sukurile şi îşi petrecea toată vremea în căutări necurmate, până când într-o zi veni şeicul s-o caute şi îi spuse:           — O, stăpâna mea Kut Al-Kulub, întrucât m-ai îndemnat să ţi-i aduc pe toţi străinii care trec prin Bagdad, am a îndruma astăzi între mâinile tale cele darnice două femei, una măritată şi cealaltă fecioară, şi amândouă pesemne de stepenă tare înaltă, întrucât călcătura şi chipul lor mi-o dovedesc; da sunt îmbrăcate ticălos, în nişte haine de păr de capră, şi fiecare poartă o desagă la gât, cum poartă cerşetorii. Şi ochii le sunt plini de lacrimi, iar inima lor e tare necăjită. Şi iacătă că ţi le aduc, întrucât numai tu, o, sultană a milelor, vei şti să le alini, şi să le întăreşti, şi să le fereşti de ruşinea şi de ocară întrebărilor neobrăzate; întrucât hotărât că nu sunt nişte făpturi care să poată a fi supuse unor întrebări neobrăzate. Din parte-mi, nădăjduiesc că, datorită binelui ce avem să i-l facem, Allah are să ne păstreze, la Ziua Răsplăţii, un loc în Grădina Desfătărilor!           Kut Al-Kulub răspunse:           — Pe Allah! o, stăpâne al meu, m-ai făcut să-mi doresc fierbinte să le văd! Unde sunt?           Atunci şeicul ieşi şi se duse să le ia de după poartă, şi le aduse dinaintea cadânei Kut Al-Kulub.           Când Fetnah şi mama ei intrară la Kut Al-Kulub, ea se uită la ele şi, văzându-le frumuseţea şi hanâmia şi zdrenţele cu care erau înveşmântate, începu să plângă şi strigă:           — Pe Allah! Acestea-s femei de viţă aleasă şi deprinse cu sărăcia. Întrucât văd bine de pe chipul lor că s-au născut în cinstiri şi în bogăţii!           Iar şeicul sukului răspunse:           — Hotărât! o, stăpâna mea, adevăr grăieşti! Năpasta trebuie să se fi abătut asupra casei lor, şi împilarea să le fi asuprit şi să le fi răpit bunurile. Să le venim într-ajutor, întrucât noi îi iubim pe cei săraci şi pe cei necăjiţi, spre a ni se cădea milele lui Allah Milosârdnicul!           La vorbele acestea, mama şi fiica începură să plângă şi să se gândească la Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Şi, văzându-le că plâng, Kut Al-Kulub începu să plângă şi ea cu ele. Atunci mama lui Ghanem îi spuse:           — O, stăpână plină de mărinimie, deie Allah să izbutim a găsi ceea ce căutăm cu inima îndurerată! Cel pe care îl căutăm este fiul lăuntrurilor noastre şi flacăra inimii noastre, fiul nostru Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub!           La numele lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, cadâna scoase un ţipăt mare, căci pricepuse atunci că dinainte-i se aflau mama lui Ghanem şi sora lui Ghanem, şi căzu leşinată. Iar când îşi veni în fire, se aruncă scăldată de lacrimi în braţele lor, şi le zise:           — Nădăjduiţi întru Allah, şi în mine, o, surorile mele, căci ziua de azi va fi ziua cea dintâi a bucuriei voastre şi cea din urmă a nenorocirilor voastre! Curmaţi, aşadar, toată mâhnirea!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi curmă vorbele îngăduite.           Dar când fu cea de a patruzeci şi treia noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că dulcea Kut Al-Kulub îi spuse mamei şi sorei lui Ghanem:           — Curmaţi toată mâhnirea!           Pe urmă se întoarse spre şeicul sukului argintarilor şi al giuvaiergiilor şi îi dădu o mie de dinari de aur şi îi zise:           — O, şeicule, să le însoţeşti acum până la tine acasă şi să-i spui soţiei tale să le ducă la hammam şi să le dea apoi nişte haine cât mai frumoase; şi să le acopere cu grijă şi cu cinstiri, fară a precupeţi nimic pentru bunăstarea lor!           A doua zi, Kut Al-Kulub nu pregetă să se ducă ea însăşi acasă la şeicul sukului, să se încredinţeze cu chiar ochii ei dacă totul fusese îndeplinit după îndrumările date. De cum intră în casă, soţia starostelui îi ieşi înainte şi îi sărută mâinile şi îi mulţumi pentru dărniciile ei; pe urmă le pofti să vină pe mama şi pe sora lui Ghanem, care fuseseră la hammam şi ieşiseră de acolo schimbate cu totul şi cu chipurile strălucind de hanâmie şi de frumuseţe. Şi Kut Al-Kulub începu să le vorbească dulce, vreme de un ceas; pe urmă îi ceru soţiei starostelui veşti despre bolnavul lor. Şi soţia şeicului răspunse:           — E tot aşa.           Atunci Kut Al-Kulub zise:           — Să mergem toate să-l vedem şi să încercăm a-l îmbărbăta!           Şi le luă pe cele două femei care, stând în iatacul pentru femei, nu putuseră să-l vadă pe bolnavul culcat în sala de oaspeţi, şi intrară toate la tânăr, şi se uitară la el cu multă duioşie şi cu milă, şi şezură jos împrejurul lui, să-i vorbească; şi, pe când tăifăsuiau, fu rostit numele de Kut Al-Kulub.           Şi, de cum auzi rostindu-se numele de Kut Al-Kulub, chipul gălbejit al tânărului bolnav se îmbujoră, trupul lui istovit se împuternici şi sufletul i se trezi; şi săltă capul, cu ochii plini de viaţă, şi strigă:           — Unde eşti, Kut Al-Kulub?           Când îl auzi pe flăcău deschizând gura pentru întâia oară şi că o strigă pe nume, Kut Al-Kulub cunoscu glasul lui Ghanem ben-Ayub, şi se aplecă repede asupra lui şi îi zise:           — O, scumpule! tu eşti Ghanem ben-Ayub!           El îi spuse:           — Da! Sunt Ghanem!           La cuvintele acestea, copila se prăbuşi pe spate, leşinată. Iar mama lui Ghanem şi sora lui, Fetnah, auzind vorbele rostite, scoaseră un ţipăt şi se prăbuşiră şi ele leşinate.           Până la urmă, după o bucată de vreme, îşi veniră în fire, se repeziră la Ghanem şi se petrecu ceea ce se petrecu – şi plânsete, şi strigăte de bucurie, şi sărutări.           Pe urmă Kut Al-Kulub, mai liniştită, îi spuse:           — Slavă şi închinăciune lui Allah, carele a îngăduit într-un sfârşit adunarea noastră a tuturor laolaltă, a mea, a mamei tale şi a surorii tale!           Apoi îi istorisi toată povestea şi adăugă:           — Califul, până la urmă, a dat crezare spuselor mele şi ţi-a dăruit ocrotinţele sale şi mi-a mărturisit dorinţa de a te vedea; pe deasupra, mă dă ţie în dar!           La vorbele acestea, Ghanem se însenină până peste poate şi îi sărută mâna cadânei Kut Al-Kulub, care îl sărută pe ochi şi pe cap. Pe urmă, Kut Al-Kulub le spuse tuturora:           — Aşteptaţi-mă aici! Am să mă întorc!           Şi se duse în grabă mare la sarai, descuie sipetul în care avea lucrurile ei cele scumpe, scoase de acolo sumedenie de dinari şi se duse la suk, ca să-i dea starostelui sukului, spunându-i:           — Cumpără pentru fiecare dintre ele şi pentru Ghanem câte patru rânduri de haine din cea mai frumoasă ţesătură, şi câte douăzeci de năframe, şi câte zece cingători, şi câte zece bucăţi din fiecare lucru de îmbrăcat!           Şi se întoarse la casa în care se aflau Ghanem şi femeile, şi îi luă pe toţi la hammam. Pe urmă le găti nişte pui şi nişte carne fiartă, şi nişte vin safi, şi vreme de trei zile îi îmbie să bea şi să mănânce, sub ochii ei; şi, după cele trei zile de hrană atâta de întăritoare, simţiră că li se întoarce viaţa şi că sufletul li se aşază iarăşi la locul lui. Pe urmă, Kut Al-Kulub îi mai duse încă o dată la hammam şi puse să li se schimbe hainele şi îi aduse îndărăt acasă la starostele sukului. Apoi chibzui să meargă la calif, se înfăţişă între mâinile lui, se temeni până la pământ şi îi duse ştire despre întoarcerea lui Ghanem ben-Ayub şi a mamei şi a surorii lui, Fetnah; şi nu uită a-i spune ce gingaşă şi ce fragedă şi ce plină de frumuseţe era tânăra Fetnah. Atunci califul spuse unui rob:           — Du-te şi adu-mi-l îndată pe Giafar!           Şi Giafar veni, iar califul îi spuse:           — Du-te şi adu-mi-l îndată pe Ghanem ben-Ayub!           Şi Giafar plecă la casa şeicului, unde Kut Al-Kulub i-o şi luase înainte şi îl prevestise pe Ghanem despre sosirea vizirului, şi îi spusese:           — O, Ghanem, mai cu seamă acuma se cere să-i arăţi califului, care l-a însărcinat pe Giafar să te ducă dinainte-i, cât de cilibiu ştii tu să vorbeşti, şi ce inimă dârză ai, şi neprihana vorbelor tale!           Pe urmă îl îmbrăcă cu caftanul cel mai scump dintre toate caftanele cele noi pe care le cumpărase din suk şi îi înmână o grămadă de dinari, şi îi spuse:           — Nu pregeta să arunci galbenii cu pumnii când ai să ajungi la sarai şi ai să străbaţi rândurile de hadâmbi şi de slugi!           Într-acestea, Giafar ajunse la casa starostelui, călare pe catârca sa; şi Ghanem alergă să-l întâmpine şi îi ură bun venit şi sărută pământul între mâinile lui; şi se făcuse iarăşi Ghanem cel frumos de odinioară, cu chipul falnic şi cu înfăţişarea lui ispititoare! Şi Giafar îl rugă să-l însoţească şi îl duse între mâinile califului. Şi Ghanem îl văzu pe emirul drept-credincioşilor, înconjurat de vizirii săi, de navabii cei mai de seamă din domnia lui şi de capii străjilor şi ai oştilor. Or, Ghanem era iscusit la vorbă, cu inima vitează, povestaş meşter, procititor dulce, ticluitor de versuri minunat. Se opri, aşadar, între mâinile califului, se uită o clipă în pământ cu o înfăţişare gânditoare, ridică apoi capul către calif şi ticlui stihurile acestea:           O, doamne-al vremii, un ochi mult milos Privi pământul, şi-l umplu de roadă.           Noi suntem fiii-acelui rod mănos Sub stăpânirea ta cea luminată.           Cad în genunchi, cu bărbile-n ţărână, La pragul tău sultanii şi emirii;           Prinos de supuşenie-şi înmână Cununile lor scumpe, stăpânirii.           O, nici pământul n-are destul loc, Nici zările nu sunt atât de-ntinse Cât să cuprindă, strânse la un loc, Puhoaiele oştimii-ţi neînvinse.           O, doamne-al vremii, ia pământu-ntreg Şi-acoperă-l cu corturile tale!           Şi leagă-apoi, să-ţi şadă la edec, Albastrele văzduhului ocoale.           Tu, soare-al lumii, lumea s-o îndrepţi!           Iar judecata ta împărătească Să-i lumineze pe cei înţelepţi, Să curme viclenia mişelească, Iar faptele supuşilor tăi drepţi Cu plată dreaptă să le răsplătească! 91           Califul rămase vrăjit de frumuseţea stihurilor, de ritmul lor strâns, de curăţenia limbii lor şi de harul stihuitorului.           Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.           Iar când fu cea de a patruzeci şi patra noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce Ghanem ben-Ayub l-a desfătat astfel pe califul Harun Al-Raşid, califul îi spuse să se apropie de scaunul său împărătesc; şi Ghanem se duse lângă scaunul domnesc, iar califul îi spuse:           — Istoriseşte-mi toate amănuntele păţaniei tale, fară a-mi ascunde nimic din adevăr!           Atunci Ghanem şezu jos şi îi istorisi califului toată povestea lui, de la început până la sfârşit. Caci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată. Iar califul rămase pe deplin încredinţat de nevinovăţia lui Ghanem şi de curăţenia gândurilor lui, mai cu seamă când auzi cinstirea lui Ghanem faţă de slovele scrise pe şalvarii cadânei, şi îi spuse:           — Mă rog ţie să-mi uşurez sufletul de nedreptatea săvârşită faţă de tine!           Şi Ghanem îi spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, ţi-l uşurez! întrucât tot ceea ce este al robului este bunul stăpânului său!           Califul nu pregetă, în mulţumirea lui, să-l ridice pe Ghanem la cele mai de sus huzmeturi din împărăţie; îi dărui un sarai, şi simbrii bogate, şi robi, şi roabe fară de număr. Iar Ghanem grăbi a lua cu el, în saraiul său cel nou, pe maică-sa şi soră-sa Fetnah şi pe iubita lui, Kut Al-Kulub. Pe urmă califul, care aflase că Ghanem avea o soră minunată şi încă fecioară şi tot tânără, pe nume Fetnah, îl întrebă pe Ghanem, care răspunse:           — Este sluga ta, iar eu sunt robul tău!           Califul nu pregetă a-i mulţumi, şi îi dărui o sută de mii de dinari de aur; pe urmă porunci să vină cadiul şi martorii, şi scrise senetul cu Fetnah. Şi în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, califul, pe de o parte, şi Ghanem pe cealaltă, intrară fiecare la soţia lui, Fetnah a califului, şi Kut Al-Kulub a lui Ghanem ben-Ayub El Motim El-Masslub.           Şi califul, dimineaţa, când se trezi, fu atâta de mulţumit de noaptea pe care o petrecuse în braţele fecioarei Fetnah şi de ceea ce dobândise, încât porunci să vină la el calamarii dăruiţi cu scriitura cea mai frumoasă, şi le porunci să scrie povestea lui Ghanem, de la început până la sfârşit, pentru ca să fie păstrată în dulapul cu hrisoave, şi să poată sluji rândurilor celor ce vor veni, şi să fie de minunare şi desfătare înţelepţilor ce vor fi chemaţi s-o citească cu cinstire, şi să se minuneze de lucrul Celuia carele a zămislit ziua şi noaptea.           Caci, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, nu cumva să crezi, o, doamne al veacurilor, că povestea această minunată ar fi mai desfătată ori mai uluitoare decât povestea de voinicie şi de vitejie cu Omar Al-Neman şi cu fiii săi, Şarkan şi El-Makan!           Iar sultanul Şahriar zise:           — Poţi, de bună seamă, să istoriseşti acea poveste de vitejie, de care eu n-am habar!                                                                           SFÂRŞIT

Povestea mănăstirii               Aflaţi că am zăbovit îndelungă vreme la Locurile Sfinte78, în tovărăşia oamenilor cucernici şi aleşi; şi trăiam cu ei, în umilinţă deplină, nepunându-mă vreo-dată mai presus de ei, întrucât Allah Preaînaltul m-a dăruit cu harul smereniei şi al lepădării de sine. Şi chiar gândeam să-mi trec aşa toate zilele vieţii în linişte, în împlinirea datorinţelor cucernice şi în tihna unui trai fără de necazuri. Da socoteam fără a ţine seama de ursită.           Într-o noapte, pe când mă dusesem la ţărmul mării, pe care nu o văzusem niciodată, am fost mânat de o putere de neînfrânt să păşesc pe apă. Şi m-am îndreptat neabătut către apă şi, spre marea mea minunare, am început să merg pe apă fără să mă scufund şi fără ca baremi să-mi ud picioarele goale. Şi-am început astfel să mă preumblu păşind pe mare, o bună bucată de vreme; după care m-am întors la ţărm. Atunci, cu minţile uluite pe deplin de darul acela mai presus de fire pe care îl aveam fără să ştiu, m-am îngâmfat în sinea mea, gândind: „Au cine mai poate să meargă ca mine pe ape?” De-abia ticluisem eu în minte gândul acesta, că Allah m-a şi pedepsit pentru trufia mea, punându-mi pe dată în inimă patima de călătoriri. Şi plecai de la Sfintele Locuri. Şi, de-atunci, m-am apucat să rătăcesc de colo-colo, pe toată faţa pământului.           Or, într-o zi, pe când hălăduiam prin ţările rumilor, da îndeplinindu-mi neabătut datorinţele sfintei noastre credinţe, am ajuns la un munte înalt şi mohorât în vârful căruia era o mănăstire de-a creştinilor, care se afla sub paza unui călugăr. II cunoscusem pe călugărul acela odinioară, la Locurile Sfinte, şi numele lui era Matruna. Încât, de cum mă văzu, se şi repezi temenindu-se în întâmpinarea mea şi mă pofti să intru să mă odihnesc în mănăstire. Or, vicleanul de necredincios îmi urzea pieirea, întrucât de-abia intrasem în mănăstire că mă şi puse să merg după el printr-o hrubă lungă, la capătul căreia se deschidea o uşă în beznă. Şi mă îmbrânci deodată în fundul acelei bezne şi trânti uşa şi mă încuie. Şi mă lăsă acolo patruzeci de zile, fără să-mi dea nici să beau, nici să mănânc, cugetând să mă facă să mor de foame, din ură fată de credinţa mea.           Într-acestea, sosi la mănăstire, într-o trecere neprevestită, căpetenia cea mai de seamă de peste toţi călugării; şi era însoţit, după năravul căpeteniilor de călugări, de un alai întocmit din zece călugări tinerei, tare frumoşi, şi de o copilă la fel de frumoasă ca şi cei zece călugărei; şi copila era îmbrăcată într-o haină de călugăriţă care îi strângea mijlocul şi îi nurluia şoldurile şi sânii. Şi numai unul Allah ştie ce rostuia căpetenia de călugări cu copila pe care o chema Tamasil şi cu călugăraşii care îl însoţeau.           Încât, la sosirea mai-marelui său, călugărul Matruna îi povesti despre întemniţarea şi despre chinuirea mea cu înfometarea de patruzeci de zile. Iar mai-marele călugărilor, pe care îl chema Dechianos, îi porunci să deschidă uşa hrubei şi să scoată de acolo osemintele mele, spunând:           — Musulmanul pesemne că la ceasul de acum e o grămadă de oase atâta de descărnate de nici păsările de pradă nu s-ar ispiti să se atingă de ele!           Atunci Matruna şi călugării cei tineri deschiseră uşa de la bezne şi mă găsiră îngenuncheat în rugăciune. La priveliştea aceea, călugărul Matruna strigă:           — A, vrăjitor blestemat! Să-i zdrobim oasele!           Şi căşunară toţi asupra-mi cu lovituri năprasnice de bâte şi de bici, până într-atâta cât socoti că-mi dau duhul. Şi pricepui atunci că Allah mă făcea să îndur atâtea năpaste spre a mă pedepsi de făloşia mea trecută: mă umflasem de trufie când văzusem că pot să merg pe mare, câtă vreme nu eram decât o sculă în mâinile celui Preaînalt.           Aşa că, după ce călugărul Matruna şi ceilalţi pui de căţea mă aduseră în starea aceea jalnică, mă legară în lanţuri şi mă aruncară îndărăt în hruba de bezne. Şi de bună-seamă că acolo aş fi murit de foame, dacă Allah nu ar fi vroit să înduioşeze inima tinerei Tamasil care, în fiecare zi, venea la mine pe furiş să-mi dea o pâine de orz şi un ulcior cu apă, în toată vremea cât căpetenia călugărilor şedea la mănăstire. Or, căpetenia călugărilor şedea îndelung la mănăstire, unde tare îi mai plăcea, şi până la urmă şi-o şi alese ca loc de şedere îndătinat; iar când era silit să plece, o lăsa acolo pe tânăra Tamasil sub paza călugărului Matruna.           Am stat aşa închis în hrubă vreme de cinci ani; şi, la rându-i, copila creştea şi se făcea de o frumuseţe ce adumbrea până şi pe cea a celor mai frumoase fete din vremile ei. Că pot să vă încredinţez, o, măriile voastre, că nici în ţara noastră, nici în ţara rumilor nu i se poate găsi perechea. Caci copila aceea nu este singurul giuvaier închis în mănăstire, întrucât sunt grămădite acolo comori fără de număr – aur, argint, odoare şi bogăţii de toate neamurile şi care covârşesc orice socoată. Încât se cere să zoriţi a vă duce să luaţi cu năvală mănăstirea şi să puneţi mâna pe copilă şi pe comori; şi am să vă slujesc chiar eu de călăuză spre a vă deschide uşile de la ascunzătorile şi de la dulapurile pe care le ştiu şi mai cu seamă cele de la dulapul cel mare al căpeteniei călugărilor Dechianos, dulap în care se află vasele de aur meşterit, cele mai frumoase; şi am să v-o dau pe minunea aceea vrednică de sultani, care este copila Tamasil; că, pe lângă frumuseţe, mai stăpâneşte şi harul cântecului şi ştie toate cântecele arăbeşti de prin cetăţi şi de pe la beduini. Şi are să vă facă să petreceţi zile de lumină şi nopţi de zahăr şi de binecuvântare.           Cât despre slobozirea mea din hrubă, o ştiţi din gura vrednicilor negustori care şi-au primejduit viaţa ca să mă scape din mâinile creştinilor – afurisi-i-ar Allah şi pe ei şi pe urmaşii lor, până la Ziua Judecăţii.           După ce ascultară basna, cei doi fraţi rămaseră bucuroşi până peste poate gândindu-se la toate pleanurile pe care aveau să le dobândească şi mai cu seamă la tânăra Tamasil, despre care bătrâna zicea că e tare pricepută, în pofida tinereţii ei, la meşteşugul desfătărilor. Dar vizirul Dandan nu ascultase povestea decât cu un simţământ de neîncredere mare şi, dacă nu se ridicase şi nu plecase, era numai din cinstire faţă de cei doi sultani; întrucât vorbele ciudatului schivnic nu îi intrau în cap nicidecum şi erau departe de a-l încredinţa ori de a-l mulţumi. Caci îşi tăinui părerea şi nu vroi să grăiască nimic, de teamă să nu se înşele.           Caci Daul'makan vru dintru-ntâi să meargă asupra mănăstirii în fruntea oastei lui toate; dar bătrâna Muma-Prăpădurilor îl dezmântă spunându-i:           — Mi-e grijă ca nu care cumva căpetenia călugărilor, Dechianos, la vederea tuturor oştenilor, să nu se înfricoşeze şi să nu se sfeterească din mănăstire, luând-o cu el şi pe copilă.           Atunci Daul'makan trimise după marele cămăraş şi după emirul Rustem şi după emirul Bahraman şi le spuse:           — Mâine, la răsărit de ziuă, aveţi să porniţi asupra Constantiniei, unde şi noi nu vom zăbovi să ne alăturăm vouă. Tu, o, mare cămăraş, vei lua cârmuirea întregii oşti în locul meu; iar tu, Rustem, ai să ţii locul fratelui meu Şarkan; iar tu Bahraman, ai să ţii locul vizirului cel mare Dandan. Şi mai ales luaţi bine seama să nu daţi în vileag oastei că noi lipsim. De altminteri lipsa noastră nu are să fie decât de trei zile.           Pe urmă Daul'makan, Şarkan şi vizirul Dandan aleseră o sută de voinici dintre cei mai viteji şi o sută de catâri încărcaţi cu lăzi goale menite să cuprindă comorile din mănăstire; şi o luară de asemeni pe bătrâna Muma-Prăpădurilor, vicleana pe care ei tot o socoteau un schivnic îndrăgit de Allah; şi, urmând îndrumările ei, luară calea spre mănăstire.           Cât despre cămăraşul cel mare şi despre cetele musulmane…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi se opri cu sfioşenie din povestit.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi şasea noapte spuse:           Cât despre cămăraşul cel mare şi despre cetele musulmane, urmând porunca sultanului Daul'makan, a doua zi, de cu zori, strânseră corturile şi purceseră la drum asupra Constantiniei.           La rându-i, bătrâna Muma-Prăpădurilor nu îşi pierdu vremea. De cum ajunseră departe de corturi, scoase din una dintre lăzile ce le avea pe catârul ei doi porumbei dăscăliţi de ea; şi prinse la gâtul fiecăruia câte o scrisoare către domnul Afridun de la Constantinia, în care îi da de ştire despre toate câte săvârşise, şi încheia spunând: „Încât, o, Măria Ta, se cere a trimite numaidecât la mănăstire zece mii de oşteni din cei mai încercaţi dintre rumii cei mai viteji. Şi, când au să ajungă la poalele muntelui, să nu se clintească până la sosirea mea! Şi atunci am să vi-i dau în mână pe cei doi sultani şi pe vizir, şi pe cei o sută de oşteni musulmani.           Şi se cade să-ţi spun, o, Măria Ta, că vicleşugul meu nu poate să izbândească fără de moartea paznicului de la mănăstire, călugărul Matruna; aşa că am să-l jertfesc pentru binele obştesc al oastei creştineşti, întrucât viaţa unui călugăr nu preţuieşte nimic faţă de mântuirea creştinătăţii.           Şi preamărit fie Cristos, Domnul nostru, acum şi în vecii vecilor!”           Şi porumbeii ducători ai scrisorilor ajunseră pe foişorul cel înalt de la Constantinia; şi străjerul luă scrisorile agăţate la gâtul porumbeilor şi se duse îndată să le dea domnului Afridun. Şi domnul, de cum citi cartea, porunci numaidecât să se strângă cei zece mii de oşteni trebuincioşi şi să i se dea fiecăruia câte un cal şi, pe deasupra, câte o cămilă sprintenă şi câte un catâr ca să care prada ce aveau s-o facă asupra duşmanului. Şi le porunci să pornească în graba mare către mănăstire.           Ast timp, sultanul Daul'makan, şi Şarkan, şi vizirul Dandan, şi cei o sută de oşteni, odată ajunşi la poalele muntelui, trebuiră să bată singuri urcuşul până la mănăstire, întrucât bătrâna Muma-Prăpădurilor, dovedindu-se peste poate de sfârşită de călătorie, rămase la poala muntelui, spunând:           — Urcaţi-vă dintru-ntâi voi, şi pe urmă, când mănăstirea are să fie în puterea voastră, am să sui şi eu să vă arăt comorile tăinuite.           Or, suiră la mănăstire, unul câte unul, furişându-se; şi, ajunşi sub ziduri, se căţărară sprinteni pe ele şi săriră toţi dintr-odată în grădină. Atunci, la tropăitul lor, veni în fugă paznicul, călugărul Matruna; da se zise cu el, întrucât Şarkan strigă la oştenii lui:           — Săriţi pe afurisitul de câine!           Şi pe dată o sută de lovituri îl şi străpunseră; şi sufletul lui de păgân răbufni din zgău şi se duse să se înfunde în flăcările iadului. Şi prădarea mănăstirii începu cu socoteală. Mai întâi intrară în ungherul cel sfânt unde creştinii îşi grămădeau prinoasele; şi acolo găsiră, agăţate pe ziduri, de sus până jos, o puzderie de odoare şi de lucruri scumpe, cu mult mai multe decât le spusese schivnicul cel bătrân. Şi îşi umplură lăzile şi sacii şi încărcară totul pe catâri şi pe cămile.           Dar cât despre fetişcana cu numele de Tamasil, pe care le-o zugrăvise schivnicul, nici urmă, nici de ea, şi nici de cei zece călugăraşi tot atâta de frumoşi ca şi ea, nici de lepădătura aceea de mai-mare al călugărilor, Dechianos. Încât gândiră că fetişcana ori că ieşise la vreo preumblare, ori că se ascunsese în vreo chilie; şi scotociră toată mănăstirea; şi şezură s-o aştepte vreme de două zile; caci tânăra Tamasil nu se ivea neam. Şi Şarkan, îngrijorat, spuse într-un sfârşit:           — Pe Allah! o, fratele meu, inima şi gândul îmi sunt muncite de grija faţă de oştenii Islamului pe care i-am lăsat să se ducă singuri la Constantinia şi despre care nu avem nici o ştire!           Şi Daul'makan spuse:           — Şi eu socot tot aşa, în ce priveşte pe numita Tamasil şi pe tinerii ei slujitori, că trebuie să ne luăm gândul, întrucât nu văd să vină nimic. Încât acuma, că am aşteptat destul şi, de altminteri, că ne-am încărcat catârii şi cămilele cu o bună parte din odoarele mănăstirii, să ne mulţumim cu ceea ce Allah ne-a şi dat, şi să ne ducem să ne alăturăm oştilor noastre, spre a-i zdrobi, cu ajutorul lui Allah, pe păgâni, şi să punem stăpânire pe Constantinia, cetatea lor de scaun.           Coborâră atunci de la mănăstire spre a se duce să-l ia pe schivnicul cel bătrân de la poalele muntelui şi să bată calea spre oastea lor. Da nici nu apucaseră ei să intre de-a binelea în vale, că din toate părţile se şi iviră pe înălţimi oştenii rumilor, care scoteau strigătele lor de război, şi din toate părţile deodată începură să coboare asupră-le spre a-i învălui. La priveliştea aceea, Daul'makan strigă:           — Au cine-a putut să-i prevestească pe creştini de venirea noastră la mănăstire?           Caci Şarkan, fără a-i lăsa răgaz să urmeze, îi spuse:           — O, fratele meu, nu avem vreme de zăbovit cu prepunerile; să tragem paloşele cu dârzie şi să-i aşteptăm neclintiţi pe toţi afurisiţii ăştia de câini, şi să facem un măcel cât niciunul dintre ei să nu mai poată să scape spre a se duce să-şi mai aţâţe focul în vatră!           Şi Daul'makan spuse:           — Măcar dacă am fi fost prevestiţi, am fi luat cu noi mai mulţi oşteni ca să luptăm mai spornic!           Şi vizirul Dandan spuse:           — De-am fi avut cu noi şi zece mii de oameni, tot nu ne-ar fi fost de vreun folos în posada asta îngustă. Caci Allah are să ne treacă peste toate piedicile şi are să ne scoată din belea. Căci de pe vremea când mă războiam pe aici dimpreună cu răposatul sultan Omar Al-Neman am dovedit să dibuiesc toate ieşirile din valea aceasta şi toate izvoarele cu apă ca gheaţa câte se află aici. Aşa că luaţi-vă după mine, până a nu ne fi tăiate de necredincioşi toate ieşirile!           Şi, taman când urma ca ei să se pună la adăpost, dinainte-le se ivi schivnicul cel sfânt care le strigă:           — Unde fugiţi aşa, o, drept-credincioşilor? Au voi daţi dosul de dinaintea vrăjmaşului? Au voi nu ştiţi că viaţa voastră este în mâinile unuia singur Allah şi că numai el are putere să v-o păstreze ori să v-o ia, orice ar fi să vi se întâmple? Sau voi uitaţi că şi eu, închis fără de hrană în hrubă, nu m-am prăpădit, întrucât aşa a vroit el? înainte, dară, o, musulmanilor! Şi dacă acolo este moartea, vă aşteaptă raiul!           La vorbele sfântului schivnic, îşi simţiră inimile pline de bărbăţire şi aşteptară cu braţ netremurat vrăjmaşul ce se prăvălea asupra lor cu năprăsnicie. Or, ei nu erau în totului tot decât o sută şi trei – caci oare un drept-credincios nu preţuieşte el mai mult decât o mie de păgâni? Într-adevăr, de cum ajunseră creştinii în bătaia lănciilor şi a paloşelor, zburătureala capetelor lor fu ca un joc pentru braţele drept-credincioşilor. Iar Daul'makan şi Şarkan cu fiecare rotitură de paloş zburătureau câte cinci capete retezate! Atunci păgânii se repeziră zece câte zece asupra celor doi fraţi; da peste o clipită zece capete zburătureau. Şi, la rându-le, cei o sută de oşteni făcură în câinii care îi năpădeau un măcel de pomenire, şi-aşa până la căderea nopţii, care îi despărţi pe luptători.           Atunci drept-credincioşii şi cei trei capi ai lor se traseră într-o peşteră din coasta muntelui, spre a se adăposti acolo în noaptea aceea. Şi se gândiră să întrebe de soarta sfântului schivnic; şi îl căutară degeaba, după ce se numărară între ei unul câte unul şi văzură că nu mai erau în viaţă decât patruzeci şi cinci. Şi Daul'makan spuse:           — Cine ştie dacă acuma sfântul nu e mort ca mucenic al credinţei lui, în încăierare!           Dar vizirul Dandan se împotrivi:           — O, Măria Ta, în dârdora bătăliei l-am văzut pe schivnic. Şi mi s-a părut a-l zări cum îi aţâţa pe păgâni la luptă; şi mi se năzărea ca un efrit negru din soiul cel mai înfricoşător!           Şi, chiar în clipita când vizirul Dandan îşi rostea judecata, schivnicul se ivi în gura peşterii; şi ţinea de păr un cap retezat, cu ochii zgâiţi. Şi era chiar capul mai-marelui oastei creştineşti, care era un războinic amarnic.           La priveliştea aceea, cei doi fraţi se ridicară pe cele două picioare ale lor şi strigară:           — Mărire lui Allah carele te-a scăpat, o, sfinte schivnic, şi te-a întors îndărăt la preacinstirea noastră!           Atunci afurisita cea vicleană răspunse:           — Fiii mei dragi, eu am vrut să pier în încăierare şi de destule ori m-am aruncat în mijlocul luptătorilor; caci păgânii mă cinsteau până şi ei şi îşi abăteau paloşul de la pieptul meu. Eu atunci m-am folosit de sfiala pe care le-o stârneam spre a mă apropia de căpetenia lor şi, dintr-o fulgerătură de iatagan, cu ajutorul lui Allah, i-am retezat capul. Şi vă aduc acel cap, spre a vă îmbărbăta să luptaţi mai departe împotriva acelei oşti fără de căpetenie! Cât despre mine…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi şaptea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Muma-Prăpădurilor urmă astfel:           — Cât despre mine, am să dau fuga cât mai iute la oastea voastră, sub zidurile Constantiniei, şi am să vă aduc întăriri spre a vă scoate din mâinile necredincioşilor. Aşa că întremaţi-vă inimile şi, până la venirea fraţilor voştri musulmani, încălziţi-vă paloşele în sângele păgânilor, spre a fi pe râvna Domnului celui atotstăpân peste oşti!           Atunci cei doi fraţi sărutară mâinile proslăvitului schivnic şi îi mulţumiră pentru credinţa lui şi îi spuseră:           — Da cum ai să faci, o, sfântule schivnic, ca să ieşi din gaura asta unde toate ieşirile sunt ţinute de creştini şi când toate înălţimile sunt năpădite de oştenii vrăjmaşi care neîndoielnic că au să te omoare cu pietre sub o ploaie necurmată de stânci prăvălite!           Ci baba cea vicleană răspunse:           — Allah are să mă ascundă de ochii lor şi am să trec nezărit. Iar de m-ar şi vedea, tot nu au să poată a-mi face vreun rău, întrucât am să fiu între mâinile lui Allah, carele ştie cum să-i ocrotească pe închinătorii lui adevăraţi şi cum să-i spulbere pe păgânii care îl tăgăduiesc.           Atunci Şarkan îi spuse:           — Vorbele tale sunt pline de adevăr, o, sfinte schivnic! Că te-am văzut în miezul încăierării cum te primejduiai vitejeşte, şi niciunul dintre câinii aceia nu cutezau să se apropie de tine, ba nici măcar să te privească. Acuma nu îţi mai rămâne decât să ne scapi din ghearele lor; şi cu cât ai să pleci mai iute să ne aduci ajutoare, cu atâta are să fie mai bine. Iacătă-i noapte. Pleacă la scuteala negurilor ei, sub pavăza lui Allah Preaînaltul!           Atunci afurisita de cotoroanţă încercă să-l ia cu ea pe Daul'makan spre a-l da pe mâna vrăjmaşilor. Caci vizirul Dandan, care în sufletul lui nu se încredea în purtările anapoda ale schivnicului, îi spuse lui Daul'makan cele ce se cădeau spre a-l opri să facă una ca aceea. Iar afurisita fu nevoită să plece singură, aruncând asupra vizirului Dandan o privire poncişă.           De altminteri, în ceea ce priveşte capul retezat al mai-marelui peste toată oastea creştinească, baba minţise când spusese că ea îl omorâse pe acel oştean de temut. Ea nu făcuse decât să-i taie, odată mort, capul,; întrucât el fusese ucis, în pârpora luptei, de unul din vitejii de frunte dintre cei o sută de străjeri musulmani. Şi acel viteaz musulman plătise vitejia cu viaţa sa; întrucât de-abia îşi lepădase căpetenia creştină sufletul în seama procleţilor iadului, că oştenii creştini, văzându-l pe căpetenia lor cum cade sub lancea musulmanului, se şi repeziră grămadă pe musulman şi îl sfârtecară cu lovituri de paloşe şi îl făcură bucăţi. Şi sufletul acelui drept-credincios se duse pe dată la rai în mâinile Răsplătitorului.           Iar cei doi sultani şi vizirul Dandan şi cei patruzeci şi cinci de viteji care îşi petrecuseră noaptea în peşteră se treziră în zori şi se aşezară numaidecât în rugăciune spre a-şi îndeplini datorinţele de dimineaţă ale credinţei, după ce îşi făcură sfintele spălări îndătinate. Pe urmă se ridicară învioraţi şi gata de luptă; şi, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră ca leii pe o ciurdă de porci. Şi făcură în ziua aceea un măcel mulţumitor în vrăjmaşii lor cei mulţi; şi spadele se întreizbiră cu spadele, şi lăncile cu lăncile, şi suliţele făcură armurile să scapere; şi vitejii se repezeau în luptă ca lupii însetaţi de sânge. Iar Şarkan şi Daul'makan făcură să curgă atâtea valuri de sânge, încât râul din vale se revărsă şi valea însăşi pieri sub mormanele de leşuri. Încât la căderea nopţii…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi opta noapte spuse:           Încât la căderea nopţii luptătorii fură nevoiţi să se despărţească, şi fiecare parte se întoarse la tabăra ei; or, tabăra musulmanilor era tot ascunzişul acela din peşteră; şi putură, odată întorşi în peşteră, să se numere şi să vadă că treizeci şi cinci dintre ei rămăseseră în ziua aceea pe câmpul de bătaie; ceea ce scădea numărul lor la zece oşteni, alături de cei doi sultani şi de vizir, şi îi silea de aci înainte, şi mai mult ca oricând, să nu se mai bizuie decât pe isteciunea paloşelor lor şi pe ajutorul Celui Preaînalt.           Şarkan însă, la socoteala aceasta, îşi simţi pieptul cum i se strânge năprasnic şi nu se putu opri să scoată un oftat mare şi să spună:           — Ce avem să ne facem acuma?           Caci toţi oştenii drept-credincioşi îi răspunseră deodată:           — Nimica nu are a se întâmpla fără de voia lui Allah.           Iar Şarkan îşi trecu toată noaptea fără de somn.           Caci dimineaţa, din zori, se ridică şi îşi trezi soţii şi le spuse:           — Fraţilor, nu mai suntem decât treisprezece cu toţii, şi cu Daul'makan, fratele meu, şi cu vizirul nostru Dandan. Aşa că eu gândesc că ar fi păgubos să dăm năpusta împotriva vrăjmaşului, întrucât, în pofida minunilor de vitejie pe care le-am săvârşi, nu am putea să ţinem piept haitei fără de număr a vrăjmaşilor noştri; şi niciunul nu s-ar mai întoarce cu sufletul lui. Aşa că haidem să ne iţim, o clipită, cu paloşul în mână, la gura peşterii şi să-i ispitim să vină aici după noi. Şi toţi cei ce vor avea cutezanţa să intre să ne lovească vor fi lesne făcuţi bucăţi aici în peşteră, unde noi suntem mai tari. Şi lucrul acesta ne va îngădui, zeciuindu-i pe vrăjmaşi, să aşteptăm întăriturile făgăduite de preacinstitul schivnic.           Atunci toţi răspunseră:           — Socoteala este bună întru totul, şi avem s-o punem numaidecât în fapt.           Atunci şapte dintre oşteni ieşiră din peşteră şi se îndreptară spre tabăra vrăjmaşilor şi începură să-i aţâţe cu strigăte mari. Pe urmă, când văzură că o liotă se repezi către ei, se întoarseră în peşteră şi se aţinură la intrare, orânduindu-se în două şiruri.           Or, lucrurile se petrecură precum prevestise Şarkan. Întrucât ori de câte ori creştinii încercau să treacă de gura peşterii, erau înhăţaţi şi tăiaţi în două, şi niciunul nu se mai întorcea afară ca să le dea de ştire celorlalţi despre primejdia acelei năvăliri. Încât, în ziua aceea, măcelărirea creştinilor fu încă şi mai spornică decât în zilele celelalte, şi nu se opri decât odată cu negurile nopţii. Şi iac-aşa îi orbi Allah pe păgâni, şi puse dârzie în inima slujitorilor săi.           Ci a doua zi creştinii ţinură sfat şi spuseră:           — Lupta cu musulmanii nu are să aibă sfârşit decât când îi vom nimici până la unul. Aşa că, în loc de a încerca să luăm peştera prin luptă, mai bine s-o împresurăm din toate părţile cu oştenii noştri, şi s-o învăluim cu lemne uscate cât mai multe, şi să dăm foc lemnelor care au să-i ardă de vii. Ei atunci, dacă în loc de a se lăsa arşi au să se învoiască să se dea în seama noastră, avem să-i luăm prinşi şi să-i târâm dinaintea domnului nostru Afridun, la Constantinia. De nu, avem să-i lăsăm să se prefacă în tăciuni încinşi, spre a hrăni focurile iadului. Şi fumega-i-ar Cristos şi afurisi-i-ar, şi pe ei, şi pe moşii lor, şi pe urmaşii lor, şi facea-i-ar preşuri de călcat sub picioarele creştinătăţii.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a nouăzeci şi noua noapte spuse:           Zoriră să grămădească trunchiuri de lemne împrejurul peşterii, până la o înălţime mare, şi le puseră foc.           Atunci musulmanii, în peşteră, simţiră căldura care îi dogorea şi care, sporind din ce în ce, până la urmă îi răzbi. Aşa că se înghesuiră grămadă şi se năpustiră de-a valma afară şi, printre flăcări, făcură iute o spărtură. Caci, vai! În partea cealaltă, încă orbiţi de flăcări şi de fum, soarta îi aruncă de vii în mâinile vrăjmaşilor care pe dată vrură să-i şi dea morţii. Da căpetenia creştinilor îi opri şi le spuse:           — Pe Allah! să zăbovim cu omorâtul până se vor afla la Constantinia, dinaintea domnului Afridun, care va avea bucurie mare să-i vadă robi. Să le punem lanţurile la gât şi să-i târâm în urma cailor până la Constantinia!           Atunci îi legară în funii şi îi puseră sub paza câtorva oşteni. Pe urmă, spre a sărbători prinderea lor, toată oastea creştinească se aşternu pe mâncat şi pe băut; şi băură până ce, pe la dric de noapte, se prăbuşiră toţi pe spate ca morţi.           În clipita aceea, Şarkan se uită jur-împrejurul său şi văzu toate trupurile acelea întinse, şi îi spuse fratelui său Daul'makan:           — O mai fi pentru noi vreun chip de a ieşi din bucluc?           Ci Daul'makan răspunse:           — O, fratele meu, chiar că nu ştiu; întrucât iacătă-ne ca nişte păsări în colivie.           Iar Şarkan fu cuprins de o asemenea mânie şi scoase un oftat atâta de amarnic, încât sforţarea năprasnică pe care o crâşni făcu să plesnească funiile care îl legau, şi le rupse. Atunci sări în picioare şi alergă la fratele său şi la vizirul Dandan şi grăbi să-i slobozească din legături; pe urmă se duse la căpetenia paznicilor şi îi luă cheile de la lanţurile cu care erau înlănţuiţi cei zece oşteni musulmani, şi îi slobozi şi pe ei. Atunci, fără a mai pierde vremea, se înarmară cu armele creştinilor beţi şi puseră gabja pe caii lor şi, fără zarvă, se depărtară, mulţumind lui Allah pentru slobozenie.           O luară apoi la drum într-o goană repezită şi, într-un sfârşit, ajunseră în vârful muntelui. Atunci Şarkan le ceru să se oprească o clipită şi le spuse:           — Acuma, că suntem, cu ajutorul lui Allah, la adăpost, am a vă împărtăşi un gând.           Ei toţi răspunseră:           — Şi care este gândul?           El spuse:           — Haidem să ne risipim în toate părţile pe vârful acestui munte şi să ne îngroşăm glasurile şi să răcnim din toate puterile: Allahu akbar! Atunci toţi munţii şi văile şi stâncile au să răsune, iar păgânii, beţi încă, au să creadă că toată oastea musulmanilor s-a abătut asupra lor. Atunci, buimaci, au să se omoare unii pe alţii în negură şi au să facă între ei un măcel amarnic, până la ziuă.           La vorbele lui răspunseră cu supunere şi cu ascultare, şi făcură tot ceea ce îi sfătuise Şarkan. Încât, la glasurile acelea ce se prăvăleau din munţi, rostogolindu-se de mii de ori prin beznă, necredincioşii săriră cu spaimă şi îşi puseră la repezeală hainele de zale strigând:           — Pe Cristos! Toată oastea musulmană întreagă este asupra noastră!           Şi, năuciţi, se aruncară unii asupra altora, şi făcură între ei măcel amarnic, şi nu se opriră decât odată cu zorii, în vreme ce bulucul cel mic al drept-credincioşilor se depărta grabnic spre Constantinia.           Or, pe când Daul'makan şi Şarkan, cu vizirul şi cu oştenii, drumeţeau pe sub dimineaţă, văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o suta noapte spuse:           Văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă şi auziră nişte glasuri care strigau: Allahu akbar! Şi, peste câteva clipite, zăriră o oaste musulmană, cu steagurile desfăşurate, care venea spre ei spornic. Şi sub steagurile falnice pe care erau scrise cuvintele credinţei: „Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Şi Mahomed este trimisul lui Allah!” se iviră, călări, în fruntea voinicilor lor, emirii Rustem şi Bahraman. Şi în urma lor, ca nişte valuri fără de număr, veneau voinicii musulmani.           De îndată ce emirii Rustem şi Bahraman îi zăriră pe sultanul Daul'makan şi pe însoţitorii săi, coborâră de pe cai şi veniră să-i aştearnă dinainte temenelile lor. Şi Daul'makan îi întrebă:           — Cum o duc fraţii noştri musulmani sub zidurile Constantiniei?           Ei răspunseră:           — Sunt întru totul sănătoşi şi întru totul bine! Iar cămăraşul cel mare ne-a repezit către voi dincoace, cu douăzeci de mii de oşteni, ca să vă aducem ajutor.           Atunci Daul'makan îi întrebă:           — Da cum de aţi aflat de primejdia pe care o înfruntam?           Ei răspunseră:           — Preacinstitul schivnic, drumeţind zi şi noapte, a răzbătut să ne dea grabnic de ştire despre aceasta şi ne-a zorit să dăm fuga încoace. Iar acuma se află la adăpost lângă marele cămăraş şi îi îmbărbătează pe drept-credincioşi la luptă împotriva necredincioşilor închişi între zidurile Constantiniei.           Atunci cei doi fraţi tare se mai bucurară aflând ştirea şi mulţumiră lui Allah că sfântul schivnic ajunsese la adăpost de orice primejdie. Şi le înfăţişară celor doi emiri toate câte se petrecuseră de când ajunseseră la mănăstire şi le spuseră:           — Acuma necredincioşii, care s-au zeciuit toată noaptea, pesemne că fierb şi tremură văzându-şi greşeala, încât, fără a le da răgaz să se dezmeticească, haidem să cădem peste ei din vârful muntelui şi să-i nimicim şi să le luăm prada toată, precum şi odoarele pe care le-am ridicat de la mănăstire.           Şi numaidecât oastea toată a drept-credincioşilor, căpitănită acuma de Daul'makan şi de Şarkan, se prăvăli ca tunetul din vârful muntelui asupra taberei necredincioşilor şi făcu să zburde prin trupurile lor paloşul şi suliţa. Iar la sfârşitul zilei nu mai rămase, dintre necredincioşi, nici un suflet în stare să se ducă la procleţii aciuiţi între zidurile Constantiniei şi să le povestească prăpădul.           Odată oştenii creştini căsăpiţi, musulmanii luară toate bogăţiile şi toată prada, şi petrecură noaptea în tihnă, firitisindu-se unul pe altul pentru izbândă şi mulţumind lui Allah pentru binefacerile sale.           Iar când dimineaţa veni, Daul'makan hotărî plecarea şi le spuse capilor de oaste:           — Acuma se cere să răzbim cât mai iute la Constantinia, ca să ne alăturăm marelui cămăraş care bate cetatea şi care nu mai are cu el decât puţine oşti. Întrucât dacă împresuraţii ar şti că voi vă aflaţi aici, ar pricepe că musulmanii care se află sub ziduri sunt în număr tare mic şi ar cuteza o ieşire amarnică pentru drept-credincioşi.           Atunci săltară tabăra şi porniră spre Constantinia, pe când Daul'makan, spre a stârni dârzenia oştenilor săi, ticlui, cât ţinu drumul, îndemnul acesta fără de prihană:           O, Doamne, ţie îţi înalţ eu slavă, Ţie, ce slava şi-nălţarea eşti, Care m-ai dus de mână spre izbavă şi-ntre primejdii mi-ai aprins nădejdi!           Mi-ai dăruit desfătul bogăţiei şi jilţu-mpărătesc de la părinţi, Mi-ai pus în suflet duhul vitejiei şi-n mână paloş greu de biruinţi.           Tu m-ai făcut stăpân pe-o ţară sfântă, La sânul tău mă porţi şi-mi afli rost, Lumina ta de aur mă-nveşmântă şi numai tu mi-eşti scut şi adăpost.           Tu m-ai hrănit şi-ai îngrijit de mine, Tu mi-ai fost sprijin şi alean pe când, Rătăcitor prin ţările străine, Eram o biată umbră pe pământ.           Mărire ţie! Tu mi-ai pus pe frunte cununa slavei tale. Braţul tău zdrobi ghiaurii-n toiul luptei crunte şi ca pe-o turmă-i prăvăli în hău.           Mărire ţie! Glasul tău năprasnic i-a spulberat de-a valma şi i-a-nvins nu-s beţi de vin, ci sunt de-al morţii prasnic la care i-ai chemat şi i-ai împins.           Iar dacă dintre cei ce cred în tine mulţi au căzut în bătălia grea, Li-i sufletul acuma în senine grădini de tihnă, sus, în preajma ta, Acolo-n ţara unde moartea piere, Prin crânguri verzi, sub cerul larg deschis, Pe ţărmurii izvoarelor de miere în raiul logodit cu flori de vis.           Când isprăvi Daul'makan de procitit aceste stihuri, în vreme ce oştile îndemnau la drum, văzură ridicându-se o pulbere neagră, care, după ce se risipi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută şi una noapte spuse:           Văzură ridicându-se o pulbere neagră care, după ce se risipi, lăsă să se ivească afurisita de cotoroanţă Muma-Prăpădurilor, tot cu înfăţişarea de preacinstit schivnic. Atunci toţi se îmbulziră să-i sărute mâinile, pe când ea, cu lacrimi în ochi şi cu glas sugrumat, le spuse:           — Aflaţi nenorocirea, o, norod de drept-credincioşi! Şi mai ales grăbiţi-vă pasul! Fraţii voştri musulmani, care tăbărâseră sub zidurile Constantiniei, au fost loviţi pe neaşteptate, în corturile lor, de ordiile fără de număr ale împresuraţilor; şi acuma sunt în descumpănire deplină. Daţi fuga în ajutorul lor, altminteri nici urmă nu aveţi să mai găsiţi din cămăraş şi din oştenii lui!           Când auziră vorbele acestea, Daul'makan şi Şarkan îşi simţiră inimile cum îşi iau zborul de năprăsnicia bătăilor, şi, uluiţi până peste poate, îngenuncheară dinaintea sfântului schivnic şi îi sărutară picioarele; şi toţi oştenii începură să scoată ţipete de jale şi să ofteze.           Da nu tot aşa fu şi cu vizirul cel mare Dandan. Întrucât el nu coborî de pe cal şi nu sărută mâinile şi picioarele schivnicului de năpastă. Şi, cu glas mare, dinaintea căpeteniilor laolaltă, strigă:           — Pe Allah! o, musulmanilor, inima mea încearcă o greaţă grea faţă de schivnicul acesta ciudat; şi simt că e un afurisit, dintre cei ce au fost surghiuniţi departe de uşa milosârdiei cereşti! Daţi crezare bătrânului tovarăş al răposatului sultan Omar Al-Neman! Şi, fără a mai tine seama de vorbele blestematului de colea, să zorim înspre Constantinia!           La vorbele acestea, Şarkan îi spuse lui Dandan:           — Alungă-ţi din minte atare prepuneri urâte, care dovedesc limpede că nu l-ai văzut ca mine pe sfântul schivnic asmuţind în încăierare dârzia musulmanilor şi înfruntând fără de teamă paloşele şi suliţele! Sârguieşte-te să nu-l mai defăimi pe sfânt, întrucât defăimarea este lucru de ocară, iar lovitura îndreptată asupra unui om de treabă este osândită. Şi să ştii bine că dacă Allah nu l-ar fi îndrăgit, nu i-ar fi dat tăria aceea şi dârzia aceea, şi nu l-ar fi mântuit odinioară de la caznele din hrubă.           Pe urmă, după ce rosti vorbele acestea, Şarkan puse să i se dea sfântului schivnic pentru călărit o catârcă frumoasă şi voinică, înfotăzată falnic, şi îi spuse:           — Încalecă pe catârcă şi conteneşte de a mai merge pe jos, o, părinte al nostru, o, tu, cel mai sfânt dintre schivnici!           Ci vicleana de babă strigă:           — Cum aş putea eu să mă dedau tihnei câtă vreme trupurile drept-credincioşilor zac fără de mormânt sub zidurile Constantiniei!           Şi nu vroi nicidecum să se suie pe catârcă, ci se vârî printre oşteni, şi începu să păşească şi să se vânzolească printre pedestraşi şi călăreţi, ca vulpea în căutare de pradă. Şi, foindu-se, nu contenea să procitească întruna cu glas mare stihuri din Coran şi să se roage la Cel îndurător, până ce, într-un sfârşit, se iviră fugind de-a valma rămăşiţele oastei căpitănite de cămăraşul cel mare.           Atunci Daul'makan îl pofti pe marele cămăraş să se apropie şi îi ceru să povestească amănuntele prăpădului suferit. Şi marele cămăraş, cu chipul mohorât şi cu sufletul zbuciumat, îi istorisi toate câte se petrecuseră.           Or, toate fuseseră ticluite de afurisita Muma-Prăpădurilor. Într-adevăr, după ce emirii Rustem şi Bahraman, capii turcilor şi ai kurzilor, plecaseră în ajutorul lui Daul'makan şi al lui Şarkan, oastea tăbărâtă sub zidurile Constantiniei se văzu dintr-odată tare subţiată ca număr, încât, de teamă ca lucrul să nu se afle de către creştini, marele cămăraş nu vroi să le pomenească nimic despre aceasta ostaşilor săi, de frică să nu se nimerească vreun vânzător printre ei.           Caci bătrâna, care nu aştepta decât ceasul acela şi care căuta de multă vreme prilejul pe care îl urzise cu multe cazne şi griji, alergă numaidecât la împresuraţi şi o hăui pe una dintre căpeteniile ce se aflau sus pe metereze şi îi spuse să-i întindă o frânghie. Atunci i se întinse o frânghie; iar ea legă de frânghie o scrisoare scrisă de mâna ei şi în care îi spunea domnului Afridun: „Scrisoarea aceasta este din partea prea dibacei, şi viclenitei, şi amarnicei Muma-Prăpădurilor, urgia cea mai înfricoşătoare a Răsăritului şi a Apusului, către regele Afridun pe care aibă-l Cristos întru mari milele lui!           Şi apoi!           Află, o, Măria Ta, că de aci înainte liniştea va să domnească în inima ta, întrucât am ticluit un vicleşug care-i pieirea din urmă a musulmanilor. După ce i-am luat prinşi şi i-am aruncat în lanţuri pe sultanul Daul'makan, şi pe fratele său Şarkan, şi pe vizirul Dandan şi am nimicit oastea cu care jefuiseră mănăstirea călugărului Matruna, am izbutit să-i slăbesc pe năvălitori hotărându-i să trimită două treimi din oastea lor în posadă, unde au să fie nimiciţi de oastea biruitoare a oştenilor lui Cristos.           Aşa că nu îţi mai rămâne decât să faci o ieşire de-a valma asupra împresuraţilor şi să-i loveşti în tabia lor şi să le arzi corturile şi să-i faci bucăţi până la unul: ceea ce are să-ţi fie lesne, cu ajutorul Domnului nostru Cristos şi al Maicii Sale Fecioare. Şi răsplăti-m-ar ei într-o zi pentru tot binele pe care îl fac creştinătăţii toate!”           La citirea scrisorii, regele Afridun simţi o bucurie tare mare şi puse pe dată să fie chemat domnul Hardobiu, care venise să se aciuiască la Constantinia cu bulucul oştilor lui de la Chezareea; şi îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută doua noapte spuse:           Şi îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor. Atunci Hardobiu fu mulţumit până peste poate şi strigă:           — Minunează-te, o, Măria Ta, de vicleşugurile de pomină ale doicii mele Muma-Prăpădurilor! Chiar că ea ne-a fost mai de folos decât toate cetele noastre de oşteni; şi numai privirea ei aruncată asupra duşmanilor stârneşte mai multă spaimă decât vederea tuturor procleţilor din iad la ziua cea cumplită a Judeţului.           Iar Afridun răspunse:           — De-ar vrea Cristos să nu ne lipsească niciodată de chipul femeii acesteia fără de preţ! Şi vrear-ar el s-o facă să sporească în vicleşuguri şi tertipuri!           Şi pe dată le porunci căpeteniilor oastei sale să pună să li se strige oştenilor ceasul de ieşire şi de năvală. Atunci din toate colţurile se buluciră oştenii şi îşi ascuţiră spadele şi rostiră numele crucii şi şi-o prinseră la brâu, şi se sfinţiră, şi afurisiră, şi se frământară, şi urlară. Şi toţi de-a valma ieşiră pe poarta cea mare din Constantinia.           La vederea creştinilor care veneau în rânduri de bătălie şi cu spadele în mână, marele cămăraş pricepu primejdia; porunci pe dată să fie strigaţi toţi oamenii la arme şi le aruncă aceste câteva cuvinte:           — O, vitejilor musulmani, puneţi-vă nădejdea în credinţa voastră! O, oştenilor, dacă daţi înapoi, veţi fi pierduţi; dar dacă staţi tare, veţi birui! Şi-apoi vitejia nu este decât puterea de a avea răbdare o clipită; şi nu se află strâmtoare pe care Allah să nu poată s-o lărgească! Cer dară Celui Preaînalt să vă binecuvânteze şi să se uite la voi cu un ochi îndurător!           Când auziră cuvintele lui, vitejia musulmanilor nu mai avu margini şi strigară toţi:           — Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah!           Şi, la rândul lor, creştinii, la glasul preoţilor şi al călugărilor lor, rostiră numele lui Cristos, al crucii şi al brâului79. Şi, cu strigătele acestea amestecate, cele două oşti se încleştară amarnic; şi sângele porni să curgă în valuri; şi capetele zburară de pe grumazuri. Atunci îngerii binelui trecură de partea drept-credincioşilor; iar îngerii răului îmbrăţişară pricina necredincioşilor; şi se văzu care erau nevolnicii şi care erau neînfricaţii; şi vitejii se repezeau în vălmăşag, şi unii omorau, iar alţii erau prăvăliţi din şăile lor; şi bătălia se umplu de sânge şi leşurile acoperiră pământul până la pieptul cailor. Da ce să poată vitejia drept-credincioşilor împotriva potopului fără de număr al afurisiţilor de rumi? Încât, la căderea nopţii, musulmanii erau vântuiţi, şi corturile lor pustiite, şi tabăra lor căzuse în puterea celor de la Constantinia.           Şi iacătă că atunci, în plină izbelişte, întâlniră oastea biruitoare a sultanului Daul'makan care se întorcea din posada în care îşi găsiseră prăpădul creştinii de la mănăstire.           Atunci Şarkan îl chemă pe marele cămăraş şi, cu glas tare, dinaintea căpeteniilor adunate, îl firitisi şi îl lăudă pentru dârzia lui în împotrivire, şi pentru chibzuinţă lui în darea îndărăt, şi pentru cumpătul său în înfrângere.           Pe urmă toţi oştenii musulmani, strânşi acuma într-o oaste mare, nu mai mistuiră decât nădejdea răzbunării şi, cu steagurile desfăşurate, purceseră asupra Constantiniei.           Când văzură apropiindu-se oastea năprasnică peste care se desfăşurau prapurii pe care stau scrise Vorbele Credinţei, creştinii se făcură galbeni ca şofranul şi se văicăriră şi strigară numele lui Cristos şi al Mariamei80 şi al Hannei81 şi al crucii, şi îi rugară pe patriarhii şi pe păcătoşii lor de preoţi să se închine pentru ei la sfinţii lor.           Iar oastea musulmană ajunse sub zidurile Constantiniei şi se gătea să se rânduiască de luptă. Atunci Şarkan păşi înspre fratele său Daul'makan şi îi spuse:           — O, sultane al vremilor, este neîndoielnic că acuma creştinii nu au să ocolească înfruntarea, şi aceasta-i ceea ce râvnim şi noi cu aprindere, încât aş vrea să rostesc o părere, întrucât rânduiala este trăsătura de frunte a oricărei tocmeli şi a oricărei făptuiri.           Şi sultanul îi spuse:           — Şi care este părerea pe care vrei s-o rosteşti, o, dascăle de gânduri minunate?           Iar Şarkan spuse:           — Iacătă. Cea mai bună aşezare pentru bătălie este de a sta eu la mijloc, chiar dinaintea frunţii vrăjmaşului; vizirul cel mare Dandan va avea în seamă latura de la dreapta mijlocului, emirul Turkaş stânga mijlocului, emirul Rustem aripa dreaptă, şi emirul Bahraman aripa stângă. Cât despre tine, o, sultane, tu vei rămâne la adăpostul steagului cel mare, spre-a avea ochiul asupra întregii mişcări, întrucât tu eşti stâlparul nostru şi singura noastră nădejde, după Allah! Iar noi toţi vom fi acolo spre a-ţi sluji de zid de apărare!           Atunci Daul'makan îi mulţumi fratelui său pentru chibzuinţă şi credinţa sa, şi porunci să se aducă la îndeplinire orânduiala aceea.           Într-acestea, iacătă că dintre rândurile de oşteni rumi un călăreţ sprinten păşi către musulmani. Şi, când fu mai aproape, se văzu că era călare pe un catâr cu pasul buiestrat şi iute, şi cu şaua de mătase albă acoperită cu o velinţă de Caşmir; şi călăreţul era un bătrân frumos, cu barba albă, cu înfăţişarea falnică, învăluit într-o mantie de lână albă. El se apropie de locul unde se afla Daul'makan şi spuse:           — Sunt trimis aici la voi ca să vă aduc o solie; întrucât nu sunt decât un mijlocitor, iar mijlocitorul se cade a se bucura de ocrotire; daţi-mi slobozenia de a vorbi fără a fi tulburat, şi am să vă ştiricesc pricina soliei mele.           Atunci Şarkan îi spuse:           — Ai ocrotirea!           Şi solul descălecă de pe cal şi săltă crucea care îi atârna la gât şi i-o înmână sultanului şi îi spuse:           — Vin la voi din partea domnului Afridun, care a binevoit să urmeze sfaturile ce i le-am dat de a curma într-un sfârşit războiul acesta pustiitor care a prăpădit atâtea făpturi făcute după chipul lui Dumnezeu. Aşa că vin să vă cer în numele lui să punem capăt războiului printr-o luptă numai între el, domnul Afridun, şi căpetenia oştirilor musulmane, emirul Şarkan.           La vorbele acestea, Şarkan spuse:           — O, bătrâne, întoarce-te la domnul rumilor şi spune-i că mai-marele musulmanilor, Şarkan, primeşte lupta. Şi mâine dimineaţă, odată ce avem să ne odihnim de drumul cel lung, armele noastre se vor izbi. Iar dacă eu voi fi învins, oştenii noştri nu vor mai avea decât să-şi caute scăparea în fugă.           Atunci bătrânul se întoarse la domnul Constantiniei şi îi duse răspunsul. Iar Măria Sa era mai să-şi ia zborul de bucurie, întrucât era încredinţat că îl va omorî pe Şarkan, şi făcuse toate pregătirile în privinţa aceasta. Şi îşi petrecu noaptea mâncând şi bând şi rugându-se şi rostind închinăciuni. Iar când se făcu dimineaţă, păşi în mijlocul meidanului, călare pe un cal sprinten de luptă şi îmbrăcat într-o tunică din zale de aur în inima căreia sclipea o oglindă împodobită cu nestemate; ţinea în mână o sabie mare încovoiată, şi îşi petrecuse peste umăr un arc meşterit după tipicul încondeiat al oamenilor de la Apus. Şi când ajunse aproape de tot de rândurile musulmanilor, îşi săltă viziera şi strigă:           — Iacătă-mă! acela care ştie cine sunt, ştie de bună seamă şi la ce să se aştepte; iar cel care nu ştie cine sunt, va afla în curând! O, voi toţi, eu sunt domnul Afridun, cel cu capul coperit de binecuvântări!           Da nici nu apucă să sfârşească el de vorbit, că dinainte-i se şi află emirul Şarkan, călare pe un cal roib care preţuia mai bine de o mie de galbeni de aur roşu şi care era înşăuat cu o şa de zarpă bătută toată în mărgăritare şi în nestemate; şi ţinea în mână un paloş indienesc învrâstat cu aur, cu tăişul în stare să spintece oţelul şi să reteze orice potrivnicie. Şi îşi împinse calul drept înspre cel al lui Afridun şi îi strigă acestuia din urmă:           — Apără-te, o, afurisitule! sau tu mă iei drept vreun tinerel cu inimă de fetişcană şi al cărui loc ar fi patul ţiitoarelor mai degrabă decât câmpul de bătălie? Iată numele meu, o, afurisitule!           Şi, cu vorbele acestea, Şarkan, cu paloşu-i rotitor, îi aldui o lovitură năprasnică potrivnicului său care, printr-o răsucitură a calului, izbuti să se ferească. Pe urmă amândoi, repezindu-se unul asupra celuilalt, păreau ca doi munţi ce se berbecesc, ori ca două mări ce se întreizbesc. Pe urmă se despărţiră şi iarăşi se învălmăşiră, spre a se îndepărta iar şi a se întoarce iar; şi nu conteniră a-şi da lovituri şi a le abate, sub ochii celor două oşti, care ba strigau că biruinţa este a lui Şarkan, ba că este a stăpânului rumilor, până la asfinţit de soare, fără ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi dovedit în vreun fel.           Caci, chiar în clipita când soarele amurgea, deodată Afridun îi strigă lui Şarkan:           — Pe Cristos! ia uită-te îndărătul tău, voinice al dării dosului, viteaz al fugitului! Iacătă că ţi se aduce un cal proaspăt ca să lupţi mai cu priinţă împotriva mea, care stau încă tot pe calul meu cel de la început! Fapta ta este nărav de rob şi nu de războinic viteaz! Pe Cristos! o, Şarkane, eşti mai prejos decât robii!           La spusele acestea, Şarkan, mâniat până peste fire, se întoarse să vadă ce era cu calul de care vorbea creştinul; ci nu văzu să vină nimic. Or, asta era o viclenie a blestematului de creştinul care, prilejuindu-se de mişcarea aceea care îl aducea pe Şarkan la cheremul lui, îşi zvâcni suliţa şi i-o zvârli în spinare.           Atunci Şarkan scoase un răcnet cumplit, numai un răcnet, şi căzu pe oblâncul şeii. Iar blestematul de Afridun, lăsându-l ca mort, îşi slobozi strigătul de biruinţă şi de mişelie, şi dete pinteni calului înspre rândurile creştinilor.           Caci de îndată ce musulmanii îl văzură pe Şarkan prăbuşindu-se cu faţa pe oblâncul şeii, deteră fuga în ajutorul lui; şi cei dintâi care ajunseră la el…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, se opri din povestit.           Dar când fu cea de a o sută treia noapte spuse:           Cei dintâi care ajunseră la el fură vizirul Dandan şi emirii Rustem şi Bahraman. Şi îl săltară pe braţele lor şi grăbiră să-l aducă în cortul fratelui său, sultanul Daul'makan, care era mânios până peste marginile mâniei, de durere şi de dor de răzbunare. Şi pe dată chemară hakimii şi li-l deteră în seamă pe Şarkan; pe urmă toţi cei de faţă izbucniră în plânsete şi îşi trecură toată noaptea împrejurul patului în care sta întins viteazul leşinat.           Caci spre dimineaţă veni sfântul schivnic care se duse lângă cel rănit şi citi asupra capului lui câteva stihuri din Coran şi îşi puse mâinile amândouă pe el. Atunci Şarkan scoase un suspin adânc şi deschise ochii şi cele dintâi vorbe ale lui fură o mulţumire către Cel îndurător care îi îngăduia să trăiască. Pe urmă se întoarse către fratele său Daul'makan şi îi spuse:           — M-a rănit mişelnic, blestematul. Caci, din mila lui Allah, lovitura nu este ucigătoare. Unde este sfântul schivnic?           Daul'makan spuse:           — Iacătă-l la căpătâiul tău.           Atunci Şarkan luă mâinile schivnicului şi le sărută; iar schivnicul îi făcu urări de însănătoşire şi îi spuse:           — Fiul meu, îndură-ţi durerea răbdător şi ai să fii răsplătit de Atoateplătitorul!           Într-acestea, Daul'makan, care ieşise o clipită, se întoarse în cort şi îl sărută pe fratele său Şarkan şi sărută mâinile schivnicului şi spuse:           — O, fratele meu, Allah să te apere! Iată că eu dau fuga să te răzbun, căsăpindu-l pe mişelul acela blestemat, pe câinele acela, plodul de câine, Afridun, domnul rumilor!           Atunci Şarkan încercă să-l oprească, dar degeaba; iar vizirul Dandan, şi cei doi emiri, şi cămăraşul se repeziră să se ducă ei să-l omoare pe ticălos; caci Daul'makan şi sărise pe cal strigând:           — Pe fântâna Zamzam! 82 numai eu am să-l pedepsesc pe câine!           Şi îşi îndemnă calul înspre mijlocul meidanului; şi, de l-ai fi văzut, l-ai fi luat drept însuşi Antar83 în toiul vălmăşagului, pe calul său negru, mai iute ca vântul şi ca fulgerul.           Or, la rându-i, şi blestematul de Afridun îşi slobozise calul înspre meidan. Şi cei doi potrivnici se întâmpinară, şi întâmpinarea fu pe viaţă şi pe moarte, întrucât lupta, de data aceasta, nu se putea încheia decât cu moartea. Şi moartea, într-adevăr, îl lovi pe ticălos; întrucât Daul'makan, cu puterile sporite de dorul de răzbunare, după câteva încercări sterpicioase, izbuti să-l atingă pe vrăjmaşul său la gât şi, dintr-o bucată, să-i despice viziera, beregăţile şi cerbicea, şi îi zbură căpăţâna de pe grumaz.           La semnul acesta, musulmanii se repeziră ca tunetul asupra şirurilor de creştini şi făcură printre ei un măcel fără de pereche; şi omorâră astfel cincizeci de mii, până la căderea nopţii; atunci, sub ocrotirea negurilor, necredincioşii izbutiră să se întoarcă în Constantinia şi închiseră porţile după ei, spre a-i împiedica pe musulmanii biruitori să răzbată în cetate. Şi iac-aşa le dete Allah biruinţa luptătorilor întru Credinţă.84           Atunci musulmanii se întoarseră în corturile lor, încărcaţi cu prăzile luate de la rumii ucişi; iar căpeteniile veniră şi îl firitisiră pe sultanul Daul'makan, care mulţumi celui Preaînalt pentru biruinţă. Pe urmă sultanul intră la fratele său Şarkan şi îi vesti ştirea cea bună; iar Şarkan pe dată îşi simţi inima uşurată şi trupul pe cale de însănătoşire şi îi spuse fratelui său:           — Află, o, fratele meu, că biruinţa nu se datorează decât rugilor sfântului schivnic care n-a contenit, cât a ţinut bătălia, să se închine Cerului şi să cheme milele lui asupra luptătorilor drept-credincioşi!           Or, afurisita de babă, auzind ştirea morţii lui Afridun şi a înfrângerii oastei sale, se schimbă la faţă; şi chipu-i galben se făcu verde şi lacrimile o înăbuşiră; dar izbuti să se stăpânească şi dete de înţeles că lacrimile ei se datorau bucuriei pe care o trăia pentru biruinţa musulmanilor. Caci în sinea ei urzea cea mai ticăloasă dintre uneltiri, spre a arde de durere inima lui Daul'makan. Şi, în ziua aceea, ca de obicei, aşternu alifiile şi unsorile pe rănile lui Şarkan, şi îl obloji cu cea mai mare grijă, şi porunci la toată lumea să iasă spre a-l lăsa să doarmă liniştit. Atunci toţi ieşiră din cort şi îl lăsară pe Şarkan singur cu schivnicul nenorocirii.           După ce Şarkan se cufundă pe deplin în somn…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Iar când fu cea de a o sută patra noapte spuse:           După ce Şarkan se cufundă pe deplin în somn, amarnica de cotoroanţă, care îl pândea ca o lupoaică flămândă ori ca o năpârcă afurisită, se ridică pe cele două picioare ale ei şi se furişă până aproape de căpătâiul lui Şarkan şi scoase de sub haină un jungher otrăvit cu o otravă atâta de cumplită cât, pe-o piatră numai de-ai fi pus-o, ar fi făcut piatra să se topească. Ţinând jungherul în mâna ei pustiitoare şi abătându-l năprasnic asupra gâtului lui Şarkan, despărţi capul de grumaz. Şi iac-aşa muri, prin puterea ursitei şi prin lucrările lui Eblis în mintea blestematei de cotoroanţe, acela care a fost viteazul vitejilor musulmani, voinicul cel fără de pereche, Şarkan, fiul lui Omar Al-Neman.           Şi, săţiindu-şi răzbunarea, cotoroanţa puse lângă capul retezat o scrisoare scrisă cu mâna ei şi în care spunea: „Scrisoarea aceasta este scrisă de chira Şauahi, aceea care, pe temeiul isprăvilor ei, este ştiută cu numele de Muma-Prăpădurilor, către musulmanii aflaţi în ţara creştinilor.           Aflaţi, o, voi toţi, că eu singură am avut bucuria de a-l fi prăpădit odinioară pe sultanul vostru Omar Al-Neman, în mijlocul saraiului său; tot eu apoi am fost pricina prăpădului şi a nimicirii voastre în posada de la mănăstire; tot eu, într-un sfârşit, cu chiar mâna mea şi mulţumită şiretlicurilor mele bine ticluite, am tăiat astăzi capul căpeteniei voastre Şarkan. Şi nădăjduiesc că tot aşa, cu ajutorul Cerului, am să tai şi capul sultanului vostru Daul'makan şi al vizirului său Dandan!           Acuma chibzuiţi-vă să ştiţi dacă vă este cu priinţă să mai zăboviţi în ţara noastră ori să vă întoarceţi într-a voastră. Oricum, să ştiţi de bine că niciodată nu aveţi să răzbiţi la ceea ce râvniţi; şi aveţi să pieriţi cu toţii până la unul, sub zidurile Constantiniei, de mâna mea şi de şiretlicurile mele, şi din mila lui Cristos, Domnul nostru.”           Şi, după ce lăsă scrisoarea acolo, bătrâna se strecură afară din cort şi se întoarse ia Constantinia să le dea de ştire creştinilor despre toate răutăţile ei; pe urmă intră în biserică să se roage şi să plângă moartea lui Afridun şi să mulţumească necuratului pentru moartea emirului Şarkan.           Dar în ce priveşte uciderea lui Şarkan, iacătă! La chiar ceasul când aceasta se făptuia, vizirul cel mare Dandan se simţise cuprins de nesomnie şi de îngrijorare, şi apăsat de parcă lumea întreagă i s-ar fi ghemuit pe piept. Se hotărî într-un sfârşit să se scoale din pat; şi ieşi din cort, ca să răsufle reveneala; şi, cum se preumbla aşa, îl văzu pe schivnicul care, destul de departe, zorea sprinten afară din tabără. Atunci îşi zise: „Emirul Şarkan pesemne că acuma-i singur. Mă duc să-l veghez, ori să stau la taifas cu el, de-o fi treaz.”           Când vizirul Dandan ajunse în cortul lui Şarkan, cel dintâi lucru pe care îl văzu fu o baltă de sânge pe jos; apoi, pe pat, zări trupul şi capul lui Şarkan cel omorât.           La priveliştea aceea, vizirul Dandan scoase un ţipăt atâta de aprig şi de cumplit, încât îi trezi pe toţi cei ce dormeau şi puse în picioare toată tabăra şi toată oastea, precum şi pe sultanul Daul'makan, care numaidecât dete fuga la cort şi îl văzu pe vizirul Dandan plângând lângă trupul fără de viaţă al fratelui său Şarkan. La priveliştea aceea, Daul'makan răcni:           — Ya Allah! o, ce prăpăd!           Şi căzu pierit…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi curmă vorba.           Dar când fu cea de a o sută cincea noapte spuse:           La priveliştea aceea, Daul'makan răcni: „Ya Allah! O, ce prăpăd!” şi căzu pierit. Atunci vizirul şi emirii se înghesuiră împrejurul lui şi îi făcură vânt cu mantiile lor; şi Daul'makan până la urmă îşi veni în fire şi strigă:           — O, fratele meu, Şarkane, o, tu, cel mai mare dintre viteji, ce diavol te-a adus în starea aceasta fără de izbăvire?           Şi începu să se topească în lacrimi şi să suspine, iar vizirul Dandan la fel, şi tot aşa şi emirii Rustem şi Bahraman, şi mai cu seamă marele cămăraş.           Şi deodată vizirul Dandan zări scrisoarea şi o luă şi o citi sultanului Daul'makan dinaintea tuturor celor ce se aflau de faţă, şi spuse:           — O, Măria Ta, pricepi acuma pentru ce vederea acelui schivnic blestemat îmi stârnea atâta greaţă?           Şi sultanul Daul'makan, plângând întruna, strigă:           — Pe Allah! am s-o prind pe cotoroanţa aceea şi cu chiar mâna mea am să-i torn în veşcă plumb topit şi am s-o înfig cu fundul într-o ţeapă sâmcelată; şi pe urmă am s-o spânzur de coadă şi s-o bat în cuie de vie pe poarta cea mare de la Constantinia!           După care Daul'makan hotărî să se facă o înmormântare măreaţă fratelui său Şarkan, şi urmă alaiul plângând toate lacrimile ochilor, şi porunci să fie îngropat la poalele unui dâmb, sub o boltă mare de alabastră şi de aur.           Pe urmă, zile lungi în şir, plânse întruna, până într-atâta de ajunse ca o umbră. Atunci vizirul Dandan, înfrângându-şi durerea, veni la el şi îi spuse:           — O, Măria Ta, pune într-un sfârşit balsam durerii şi şterge-ţi ochii. Nu ştii că fratele tău este la ceasul de-acum între mâinile Răsplătitorului cel Drept? Şi-apoi la ce îţi slujeşte toată jalea, faţă de ceea ce nu se mai poate îndrepta, când totul este scris ca să se întâmple la vremea sa? 85 Aşa că ridică-te, o, Măria Ta, şi ia-ţi iarăşi armele; şi să chibzuim cum să înteţim mai straşnic împresurarea cuibarului de necredincioşi: aceasta ar fi calea cea mai bună de a ne răzbuna întru totul!           Or, pe când vizirul Dandan îl îmbărbăta astfel pe sultanul Daul'makan, sosi de la Bagdad un olăcar aducător al unei scrisori de la Nozhatu către fratele ei Daul'makan. Iar scrisoarea iată ce cuprindea pe scurt:           Îţi vestesc, o, fratele meu, o veste bună!           Soţia ta, roaba cea tânără pe care ai lăsat-o însărcinată, a născut cu bine un băiat luminos ca luna la vremea ramadanului. Şi am socotit potrivit să-i dăm pruncului numele de Kanmakan.86           Or, cărturarii şi cititorii în stele prorocesc că băiatul are să săvârşească fapte de pomenire, atâta de logodită a fost naşterea lui cu lucruri de mirare şi cu minuni.           Şi n-am pregetat, cu acest prilej, să pun să se facă rugi şi urări în toate moscheile pentru tine, pentru copil şi pentru biruinţa ta asupra vrăjmaşilor.           Şi te vestesc asemenea că noi aici suntem toţi în deplină sănătate, şi mai ales prietenul tău, hammamgiul, care trăieşte în huzur şi în tihnă până peste poate, şi care doreşte fierbinte, ca noi toţi, să aibă ştiri de la tine.           Aici, în anul acesta, au fost ploi bogate, şi roadele se vestesc minunate.           Şi pacea şi ocrotirea fie asupra-ţi şi împrejuru-ţi!           După ce străbătu scrisoarea, Daul'makan răsuflă din adânc şi strigă:           — Acuma, o, vizirule, dacă Allah m-a miluit cu fiul meu Kanmakan, jalea mi s-a mai domolit şi inima începe să trăiască iarăşi! Încât se cuvine a chibzui cum să sărbătorim mai vrednic sfârşitul jalei după răposatul meu frate, potrivit cu datinele noastre.           Şi vizirul răspunse:           — Drept gând!           Şi numaidecât porunci să se ridice corturi mari împrejurul mormântului lui Şarkan, în care se aşezară cititorii din Coran şi imamii; şi jertfiră o sumedenie de oi şi de cămile, a căror carne se împărţi ostaşilor; şi toată noaptea o trecură în rugi şi în procitirea Coranului.           Caci dimineaţa, Daul'makan se duse la mormântul în care hodinea Şarkan, şi care era aşternut tot cu chilimuri scumpe de la Persia şi de la Caşmir, şi dinaintea întregii oşti…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută şasea noapte spuse:           Daul'makan se duse la mormântul în care se hodinea Şarkan, şi care era aşternut tot cu chilimuri de la Persia şi de la Caşmir, şi, dinaintea întregii oşti, vărsă lacrimi îmbelşugate şi ticlui stihurile acestea întru pomenirea răposatului:           Oh, scumpe-al meu Şarkane frate, Obrazu-n lacrime mi-l scriu, Ca şirele-ntr-un stih săpate de-un suflet suspinând pustiu, Să vadă cel ce le citeşte întreaga-mi neagră deznădejde.           Că iată-n jurul raclei tale, O, frate-al meu iubit, se strâng oşteni-ncovoiaţi de jale şi-alăturea de mine plâng, Mai arşi de-amar şi frânţi de dor ca Musa sus pe Jabal-Tor.           Privim mâhniţi la neagra groapă, Ci alt mormânt purtăm în noi, Pe care-n inimă şi-l sapă tovarăşii tăi de război, Mai negru ca acel pământ în care zaci tu, frate sfânt.           Cum aş putea, Şarkane, spune, Să schimb ursita mea cu-a ta?           Pe mine-n groapă de m-ar pune, Doar astfel poate c-aş uita!           Să zac sub vălul tău cernit pe umerii ce m-au iubit!           Ah, unde-i steaua ta, Şarkane, Cea care-atunci când strălucea stingea pe-a slăvilor tavane pe rând oricare altă stea.           Şi numai ea, o, frate-al meu, Sta-n slava slăvilor mereu!           Prin noaptea oarbă din mormântul în care zaci tu – giuvaier întreg pământul luminându-l, Sub care negurile pier, O, frate-al meu, tot zboru-ţi curmă la sânul mumei cel din urmă.           Şi, giulgiul care te-nfăşoară, Cu toate cutele-i pe rând, Când te atinge se-nfioară şi prinde viaţă fremătând, Ca nişte aripi de lucoare ce te cuprind ocrotitoare.           Când isprăvi de procitit aceste stihuri, Daul'makan izbucni în hohote de plâns şi, odată cu el, oastea toată începu să suspine amarnic. Atunci păşi înainte vizirul Dandan şi se aruncă pe mormântul lui Şarkan şi îl sărută şi, cu glas sugrumat de plânsete, prociti stihurile poetului:           O, înţeleptule, tu ai schimbat cele ce pier cu cele fără moarte, Cum au făcut toţi cei ce au plecat pe drumul fară-ntoarceri, lăsând cele deşarte, Şi ţi-ai luat lin zborul spre cerurile-nalte pe unde trandafirii aşternu-şi albul preş sub tălpi de hurii sfinte.           Acolo, prin învoalte Grădini, Desfată-ţi dorul în rând cu cei aleşi.           Păstreze-ţi cel ce şade în jilţul de lumină dumbrava cea mai verde din înverzitu-i rai, Şi deie-i buzei tale să bea din cupa plină păstrată pentru drepţii pământului, săvai!           Şi iacătă aşa se puse capăt jalei după Şarkan.           Şi, în pofida acestora, Daul'makan era mai departe tot mâhnit din pricina despărţirii de fratele său, mai ales că şi împresurarea Constantiniei se dovedea că are să zăbovnicească îndelung. Şi se deschise într-o zi faţă de vizirul său Dandan şi îi spuse:           — Ce să fac, o, vizire al meu, ca să uit mâhnirile ce mă muncesc şi ca să alung durerea ce îmi apasă sufletul?           Vizirul Dandan răspunse:           — O, Măria Ta, nu ştiu decât numai un leac la durerile tale, şi anume acela de a ţi se istorisi vreo întâmplare din vremurile trecute şi despre sultanii cei vestiţi de care pomenesc hronicile. Şi treaba îmi este lesnicioasă, întrucât, sub domnia răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, îndeletnicirea mea cea mai aleasă era de a-l desfăta, în fiecare noapte, istorisindu-i câte o poveste ispitită şi procitindu-i stihuri de-ale poeţilor arabi ori ticluite de mine. Aşa că la noapte, după ce tabăra toată va fi adormit, am să-ţi istorisesc, de-o vrea Allah, o poveste ce are să te minuneze şi să-ţi uşureze pieptul şi să te facă să-ţi pară răstimpul de împresurare fară seamăn de scurt. Pot de pe acuma să-ţi spun numele ei, care este: Povestea cu cei doi îndrăgostiţi Aziz şi Aziza.           La vorbele acestea ale vizirului său Dandan, sultanul Daul'makan îşi simţi inima cum bate a nerăbdare, şi nu mai avu alt zor decât să vadă că vine noaptea ca să asculte povestea făgăduită, ce numai cu numele ei îl şi făcea să se înfioare de mulţumire.           Încât de-abia începuse noaptea să se lase, că Daul'makan şi puse să se aprindă toate făcliile din cortul său şi toate fanarele de la intrarea de chilimuri şi să se aducă tablale mari încărcate cu bunătăţuri de mâncat şi de băut, şi căţui pline cu tămâie, cu chihlimbar şi cu multe alte mirozii gingaşe; pe urmă pofti să vină emirii Bahraman, Rustem şi Turkaş şi marele cămăraş, soţul domniţei Nozhatu. Şi când toţi se strânseră acolo, porunci să i se spună vizirului Dandan să vină; iar când sosi dinainte-i, îi spuse:           — O, vizire al meu, iacătă că noaptea îşi întinde peste capetele noastre mantia-i largă şi pletele; iar noi nu mai aşteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre poveşti, pe care ne-ai făgăduit-o.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a o sută şaptea noapte spuse:           Sultanul Daul'makan îi spuse aşadar vizirului Dandan:           — O, vizire al meu, iacătă că noaptea îşi întinde peste capetele noastre mantia-i largă şi pletele; iar noi nu mai aşteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre poveşti, pe care ne-ai făgăduit-o.           Şi vizirul Dandan răspunse:           — Din toată inima bucuroasă şi ca o închinăciune datorată! întrucât să ştii, o, Măria Ta, că povestea pe care va să ţi-o istorisesc despre Aziz şi Aziza şi despre toate câte li s-au întâmplat este o poveste menită să împrăştie toate mâhnirile din inimi şi să aline orice jale, de-ar fi ea şi mai mare decât cea a lui Yacub!  Iacăt-o!

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?           Iar Şeherezada spuse: POVESTEA CU PESCARUL ŞI CU EFRITUL

continuarea basmului....     Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se şi împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo urmare hotărâtă; iar oştenii şi căpeteniile începuseră să pătimească amarnic de dorul de părinţi şi de prieteni; şi nemulţumirea colcăia.           Încât sultanul Daul’makan fu nezăbavnic a lua hotărârile cerute, şi îi chemă pe cei trei capi de oşti Bahraman, Rustem şi Turkaş şi, de faţă cu vizirul Dandan, le spuse:           — Sunteţi martori la ceca ce se petrece şi la sila care ne apasă pe toţi de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, şi a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie şi numai moartea fratelui meu, viteazul Şarkan. Cugetaţi dară la ce ne mai rămâne de făcut şi răspundeţi-mi precum vi se cuvine să răspundeţi!           Atunci cei trei capi de oşti îşi plecară fruntea şi chibzuiră îndelung; pe urmă spuseră:           — O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai păţit ca noi toţi, şi a îmbătrânit întru înţelepciune!           Iar sultanul Daul’makan se întoarse către vizirul Dandan şi îi spuse:           — Ne aflăm aici toţi, aşteptând vorbele tale!           Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului şi spuse:           — Să ştii, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile Constantiniei. Mai întâi că şi tu, o, Măria Ta, pesemne că vei fi fiind cuprins de dorul de a-ţi vedea feciorul, pe Kanmakan, precum şi pe nepoata Măriei Tale, Puterea-Ursitei, copila răposatului nostru emir Şarkan, cea care se află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Şi-apoi şi noi toţi cei de aici simţim amarnic durerea de a fi atâta de departe de ţara noastră şi de casele noastre. Gândul meu dar este să ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta păgânească decât numai atât cât să-şi facă în ea cuiburi ciorile şi hultanii.           Şi sultanul spuse:           — O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva socoatelor mele!           Şi pe dată puse pristavii obşteşti să dea de veste taberei că peste trei zile urma să se purceadă la drum.           Şi aşa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt şi cu surlele răsunând, oastea ridică tabia şi luă drumul îndărăt spre Bagdad. Şi după zile şi nopţi ajunse la Cetatea-Păcii, unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către toţi locuitorii.           Da în ceea ce îl priveşte pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă şi să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al şaptelea an al lui de viaţă; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îl pofti să şadă jos lângă el şi îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor şi a tuturor celor de faţă. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoşti, tot mâncând şi bând şi trândăvind; şi se îngrăşase până peste marginile îngrăşatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioşi ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.           Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese:           — O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos dinaintea ta!           Caci sultanul Daul’makan îi spusese:           — Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa!           Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al scaunului domnesc.           Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:           — Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte!           Atunci bătrânul hammamgiu spuse:           — Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!           Iar sultanul se zăhăi şi spuse:           — Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti!           Hammamgiul spuse:           — Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:           — Pe Allah! cere-mi altceva!           Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:           — Cere-i altceva!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:           — Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat osteneala!           Hammamgiul spuse:           — Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti!           Sultanul spuse:           — Nimica nu este peste putinţă la Allah!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Şarkan!           Şi sultanul Daul’makan răspunse:           — Pe ochii mei!           Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl povăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de faţă:           — Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul ElZablakan!           Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în împărăţia lui.           Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoţi la Bagdad pe micuţa domniţă de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur ispitit, şi chindiselile.           Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:           — O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!           Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioşi.           Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi spuse:           — O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi cu toată chibzuinţă!           Vizirul spuse:           — Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor?           El spuse:           — Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să mor! Tu ce socoţi? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înţelepciune!           La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse:           — Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu putinţă, nici cu priinţă – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!           Sultanul spuse:           — În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele Nozhatu!           Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii şi toţi mai-marii din împărăţie şi îl căftăni pe cămăraşul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse:           — Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul bunătăţii tale!           Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi:           — O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!           Şi tânărul Kanmakan răspunse:           — Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea!           Atunci sultanul Daul’makan simţi o înseninare mare cum îi răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de unde nu avea să se mai ridice.           Aşa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse:           …şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan – aibă-i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită!           Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaş, nu moare!”, începură:           Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6           Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:           Inimă, îmbată-te!           Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o!           De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!           Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de emir Retezând ghiaurii-n şir!           Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!           Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!           Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.           Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările cu suliţa şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în privinţa lui:           E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte.           Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i de culoare neagră-verde!           Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul’makan de o parte a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, faţă de ameninţările cămăraşului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.           Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.           Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea-Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise iubitei stihurile acestea pătimaşe:           Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe.           Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri.           Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi.           Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Şi clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârşit?           Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?           Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să-mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, suav.           Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soţiei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse:           Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu:           — Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!           La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi spuse:           — Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!           Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la ştirea aceea şi strigă:           — Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilinţele!           Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun-rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:           Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!           Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept -           În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n sufletul meu milă şi dor nu mai aştept.           De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinereţea mea?           Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.           Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -           Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.           Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou temei.           O, inimă copilă, învaţă legea mare:           Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!           Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:           — O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, Kanmakan?           Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau:           — Unde eşti tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi?           Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul nopţii.           Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:           Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară de surâsul ei?           O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Şi de osânda mea nebună!           Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Şi dorul scapără scântei -           Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar!           O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur-o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele!           Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!           Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Şi-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieţii har:           Nu-i totul în zadar!           La cântecul acela minunat ce se înălţa astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo şi coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:           Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.           Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.           Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.           Roabă Saad, hai şi-mi spune:           Cea cu gingaşi clopoţei La picior, cu ochi-cărbune.            N-ai uitat de ochii mei?           Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt?           Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când?           Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.           Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!           Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -           Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor!           După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, strigă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte           …se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, strigă:           — O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună!           Pe urmă tăcu.           Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:           — O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane şi de viclenii!           La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu a mea!”           Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii.           Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:           — O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi pătărania ta!           Kanmakan spuse:           — Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei!           Atunci beduinul îi spuse:           — Păi cum se brodeşte că tu, sultan şi fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?           El răspunse:           — Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!           La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse:           — Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de bogaţi cât să plătească slobozenia ta!           Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape şi îi spuse beduinului:           — Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…           Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:           — Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului?           Şi Kanmakan răspunse:           — Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama de voinicia şi de vitejia ta!           Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:           — O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul cel mai supus!           Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse uşurel jos pe pământ, spunându-i:           — M-ai biruit cu jurământul acesta!           Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.           Atunci Kanmakan îl întrebă:           — Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele tău şi pe cel al părinţilor tăi?           Şi beduinul spuse:           — Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:           Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru toate zilele lui!           Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.           Atunci Kanmakan îi spuse:           — Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!           Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreţ cu chipul galben ca al unui om pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă:           — O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!           Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, se minună:           — Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!           Iar Kanmakan spuse:           — Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!           Şi îl luă pe călăreţ, care simţea că se duce, şi îl puse încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse:           — Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană?           Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi îi spuse:           — Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!           Şi insul spuse:           — Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgeţile şi cu suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într-un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!           La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:           — O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut!           Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un suspin adânc şi spuse:           — Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă.           Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, şi spuse:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!           Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:           Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul!           Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munţi şi ape ţi colindai pământul?           În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu.           Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă!           Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut.           Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.           Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui!           Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise ochii pe totdeauna.           Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe drumul lui Allaji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse:           …să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!           Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când şedeau amândoi la vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.           Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar că singurătatea era desăvârşită în pustie:           — Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga!           Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum şi pe robi!           Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind un cântec de luptă:           Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean!           Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi de plean, Noi le supunem în ţărână coama.           Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.           Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.           Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman!           Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!           La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:           — Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârşit! Pe hoţ!           La vorbele lor, Kanmakan le strigă:           — Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, pui de lele!           Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea suliţa cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi Kanmakan le spuse:           — Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii mei!           Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse lupta.           Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioşi!           Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:           — Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi!           La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie în obraji şi strigă:           — Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o copilă!           Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.           Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:           — A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort!           Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreţ care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeaşi soartă.           Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă:           — Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!           Atunci creştinul îi spuse:           — O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!           Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni suliţa înspre pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se scurt, îşi zvâcni braţul, cu suliţa înainte. Şi izbitura îi străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oştenii necredincioşilor!           Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.           Atunci Kanmakan, ştergându-şi suliţa de leşurile întinse, îşi urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele şi robii.           Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:           — Cu drag şi cu cinstire!           Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi.           Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un haşaşit dintre haşaşiţi!           A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte spuse:           A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorinţele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.           Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul.           Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt:           — Ce mesteci aşa, vecine?           Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:           — Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică.           El spuse:           — Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!           Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o dete rănitului, spunându-i:           — Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile!           Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:           I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:           — Fac eu treaba asta!           Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca iasomia şi îi spuse:           — Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care te aşteaptă.           Caci el se minună:           — Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa?           Caci băieşul îi spuse:           — Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai poate de nerăbdare!           Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca să şuguiască. Iar el râdea până peste poate.           Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură îngăduinţă să plece, şi pieriră.           Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i poruncile, şi care îi spuse:           — O, sultane al vremilor, sunt robul tău!           Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se minună:           — Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că acuma mă fac şi sultan!           Pe urmă îi spuse băieţaşului:           — Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să-mi răcorească inima.           Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:           — Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!           Şi băiatul pieri.           Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.           Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea haşişului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.           El atunci se simţi tare fâstâcit şi îşi trase un ştergar peste picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau:           — Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?           La vorbele acestea, giumbuşliii se zgâlţâiră de veselie, şi începură să bată din palme, şi îi strigară:           — Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile văzduhului?           La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:           — Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi pilduitoare pentru minte!           Şi arăpoaica spuse:           — Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că până şi surzii s-ar cutremura de haz.           Şi Kanmakan spuse:           — Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!           Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec.           Atunci olăcarul îi spuse:           — Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l-a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?           Când şahzade Kanmakan…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse:           Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, cu un glas tare liniştit, îi spuse:           — Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad!           La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica.           Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:           — Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârşit povestea aceasta din pustie!           Iar Sabah spuse:           — Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor Bagdadului!           Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.           Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman.           Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei.           Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:           — O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei?           Iar maică-sa îi răspunse:           — O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!           Iar Kanmakan îi spuse:           — Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu!           Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:           O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!           Obraji de-ndrăgostiţi!           Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de alinturi În foşnet de mătăsuri moi!           Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!           Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oţel slăvit, strălucitor, Tu, paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! …           Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi!           Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai-marii din împărăţie şi le spuse:           — Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte!           Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.           Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.           Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!           Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:           — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!           Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:           — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.           La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:           — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8           Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:           — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9           Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:           — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!           Pe urmă Nozhatu întrebă:           — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?           El răspunse:           — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!           La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.           Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:           — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.           Ci domnul de la Chezareea îi spuse:           — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?           Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:           — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!           Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:           …Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!           Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.           Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:           Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.           Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.           Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.           Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.           Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.           Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”           Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.           Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:           Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:           — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.           Şi cei doi sultani spuseră:           — Pofteşte-l să intre!           Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:           — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?           Şi sultanii îi spuseră:           — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?           El răspunse:           — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.           Atunci cei doi sultani îi spuseră:           — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?           Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:           — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!           Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:           — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?           La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:           — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.           Iar sultana spuse:           — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.           Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:           — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!           Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:           — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!           După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:           — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?           El răspunse:           — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.           La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:           — Adu-l mai întâi aici pe arap!           Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?           Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:           — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!           Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:           — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!           Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.           După care sultanii spuseră:           — Să fie adus kurdul!           Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?           El răspunse:           — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…           La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:           — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!           Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:           — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!           Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:           — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!           La vorbele ei, beduinul spuse:           — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!           Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:           — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!           Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:           — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!           Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:           — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?           Negustorul spuse:           — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!           Atunci Nozhatu spuse:           — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.           Atunci beduinul strigă:           — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?      Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:

A fost odată, în cetatea Bagdadului, un ins care era neînsurat şi care era hamal.           Într-o bună zi, pe când stă în suk, rezemat alene de samarul lui, se opri dinainte-i o femeie înfăşurată în izarul49 ei din mătase de la Mossul50, presărat cu buburuze de aur şi căptuşit cu atlaz, îşi săltă oleacă iaşmacul51 de pe faţă şi, de dedesubt, se iviră nişte ochi negri cu gene lungi, şi cu ce pleoape! Şi era subţire şi sulegetă, desăvârşită ca soi. Pe urmă îi spuse cu dulceaţa glăsuirii ei:           — O, hamalule, ia-ţi samarul şi vino după mine!           Iar hamalului, fermecat cu totul, nu-i venea să dea crezare vorbelor auzite; ci îşi luă coşul şi porni după copilă, care se opri într-un sfârşit la uşa unei case. Bătu în uşă şi numaidecât un nusran52 coborî şi îi cântări fetişcanei, pentru un dinar, o măsură de măsline, pe care ea o puse în samar, spunându-i samaragiului:           — Ia asta şi ţine-te după mine!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Ce zi binecuvântată!           Şi îşi luă coşul şi o urmă pe copilă, care se opri apoi dinaintea tarabei unui neguţător de pometuri şi cumpără mere sirieneşti, gutui osmanlâi53, piersici de la Oman, iasomii de la Alep, nuferi albi de la Damasc, harbuji de la Nil, lămâi misreneşti54, chitre sultanlâi55, boabe de mirt, flori de hennea56, dediţei sângerii, topo-raşi, flori de rodie şi zarnacadele. Şi le puse pe toate în samarul hamalului şi spuse:           — Ia-le în spinare!           Iar el le luă şi porni după ea, până ce ajunse dinaintea unui măcelar, căruia fata îi spuse:           — Taie zece artale57 de carne.           Măcelarul tăie cele zece artale; iar ea le înfăşură în foi de banan, le puse în samar, şi spuse:           — Ia-le, o, hamalule!           El le aburcă în spinare şi porni după ea, spre a se opri dinaintea unui neguţător de migdale, de la care copila târgui tot soiul de migdale şi spuse:           — Ia-le şi hai după mine!           Iar el luă coşul şi porni după ea, până dinaintea prăvăliei unui cofetar; acolo fata cumpără o tablă pe care o umplu cu toate câte avea neguţătorul: acadele de zahăr cu unt, împletite şi răsucite, gogoşi calde înmiresmate cu muşc58 şi umplute cu dulceţuri, cofeturi numite sabun59, plăcinte, turte dulci cu lămâie, baclavale, zumaricale numite muşabac60, colţunaşe coapte în zahăr numite lukmet-el-kadi61 şi altele numite assabih-Zeinab62, făcute cu unt, cu miere şi cu lapte. Pe urmă puse toate aceste soiuri de bunătăţuri pe tablă şi puse tablaua pe samar. Atunci samaragiul zise:           — Dacă mi-ai fi spus de la început, aş fi venit cu un catâr, spre a încărca toate astea!           Iar ea zâmbi a râde la vorbele lui. Pe urmă se opri la un neguţător de parfumuri şi cumpără zece feluri de ape: apă de trandafiri, apă de flori de portocal şi încă multe altele; mai luă şi o măsură de băuturi ameţitoare; cumpără tot aşa şi un stropitor de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, grăunţe de tămâie tare, lemn de aloe, chihlimbar cenuşiu şi mosc; luă, într-un sfârşit, nişte lumânări de ceară de Alexandria; puse totul în samar şi spuse:           — Ia coşul în spinare şi vino după mine!           Iar el luă samarul şi o urmă cu povara în spinare, până ce hanâma63 cea tânără ajunse la un sarai falnic cu o curte largă înspre grădina din spate; era tare înalt, pătrat la înfăţişare şi semeţ; uşa avea două canaturi de abanos, împodobite cu solzi de aur roşu.           Fetişcana se opri la uşă şi bătu încetişor; şi uşa se deschise din cele două canaturi ale ei. Hamalul se uită atunci la cea care deschise uşa şi văzu că era o copilă cu trup zarif şi subţietic, chiar ca un tipar în ce priveşte sânii gogoneţi şi îmbolditori, în ce priveşte drăgălăşenia, nurii şi frumuseţea ei, şi în toate desăvârşirile boiului şi ale călcăturii; fruntea îi era albă ca lucirea dintâi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprâncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului64, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Soleiman65; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sânii cei doi ca două rodii gemene; cât despre pântecul ei tânăr şi mlădiu, şi unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde.           Încât, la vederea ei, hamalul simţi că-i zboară minţile, iar coşul era să-i cadă de pe spinare; şi îşi zise: „Pe Allah! În viaţa mea n-am avut o zi mai binecuvântată decât ziua de azi!”           Atunci fata cea tânără, portăriţa, stând tot înlăuntrul casei, spuse surorii ei, cea care făcuse târguielile, şi hamalului:           — Intraţi! Şi intrarea să vă fie largă şi bună!           Atunci intrară şi ajunseră într-o sală largă, ce dă spre curtea lăuntrică; sala era împodobită toată cu chilimuri de mătase şi de zarafir şi plină cu lucruri iscusit lucrate şi învrâstate cu ochiuri de aur şi cu oluri, şi cu jeţuri cioplite, şi cu perdele, şi cu dulapuri de haine frumoase. În mijlocul sălii se afla un crivat de marmură, bătut cu mărgăritare sclipitoare şi cu nestemate; deasupra crivatului era întins un polog de atlaz roşu, iar pe crivat şedea o copilandră minunată, cu nişte ochi babilonici66, cu lin trup drept ca litera alef67, şi cu un chip atâta de frumos, încât umplea de tulburare soarele cel luminos. Era ca o stea strălucitoare, şi într-adevăr ca o hanâmă de neam înalt arăbesc, după spusa poetului:           Acel ce îţi asemuie făptura Cu-o mlădioasa ramură subţire În van, copilo, îşi mai bate gura, Căci tu eşti fără de asemuire:           Nu are soră fiinţa-ţi mlădioasă, Nici trupul tău un frate pe potrivă.           Iar ramura, oricât e de frumoasă, Numai în pom e-n totului zarifă, Pe când tu, preafrumoaso, eşti oricum Fără pereche sub slăvitul soare, Iar haina ce te-ascunde-i ca un fum, Care te face mai ispititoare.           Atunci copilă de pe pat se ridică, făcu câţiva paşi, spre a veni în mijlocul sălii lângă surorile ei, şi le spuse:           — Ce staţi aşa nemişcate? Luaţi povara din cârca hamalului.           Atunci cea care târguise veni dinaintea hamalului, portăriţa trecu la spatele lui şi, ajutate de cea de a treia soră a lor, îl uşurară de povară. Apoi scoaseră tot ceea ce se afla în samar, rânduiră fiecare lucru la locul lui, îi plătiră doi dinari hamalului şi îi spuseră:           — Arată-ţi ceafa şi du-te, o, hamalule!           Şi hamalul se uită la fete şi începu să se minuneze de frumuseţea lor şi de desăvârşirile lor, şi gândi că nu mai văzuse vreodată ceva asemenea. Şi luă seama că nu se afla în casa aceea nici un bărbat. Apoi văzu toate băuturile, toate poamele, toate florile înmiresmate şi toate celelalte bunătăţuri câte se aflau acolo, şi se minună până peste marginile minunării, şi nu avu nici un îndemn să plece.           Atunci cea mai mare dintre fete îi zise:           — Ce ai de nu te clinteşti? Socoţi plata prea săracă? Şi se întoarse spre sora ei, cea care făcuse târguielile, şi îi zise:           Mai dă-i şi al treilea dinar.           Şi hamalul spuse:           — Pe Allah, o, stăpânele mele, plata de obicei nu este decât de două jumătăţi de dinar! Şi nu am găsit nicidecum săracă plata de-acum. Da inima şi lăuntrul fiinţei mele se zbuciumă din pricina voastră. Şi mă întreb cum poate să fie viaţa voastră, de vreme ce staţi singure şi nu aveţi aici nici un bărbat, care să vă ţină tovărăşie bărbătească. Au voi nu ştiţi că un minaret nu e chiar nimic, decât atunci când este unul dintre cele patru minarete ale unei geamii? Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte cel de al patrulea! Şi ştiţi şi voi că fericirea femeilor nu ajunge desăvârşită decât lângă bărbaţi! Şi, cum spune poetul, o îmbinare de sunete nu poate să fie cântec decât într-o însoţire de măcar patru soiuri de scule laolaltă: o harpă, o lăută, o cobză şi un flaut. Or, o, stăpânele mele, voi nu sunteţi decât trei şi vă lipseşte scula cea de-a patra, flautul, care să fie un bărbat înţelept, plin de inimă şi de duh, meşter iscusit şi ştiutor a păstra o taină!           Iar fetişcanele îi ziseră:           — Păi, tu nu ştii, hamalule, că noi suntem fete fecioare? Încât tare ne este frică a ne da pe mâna vreunui palavragiu. Că l-am citit pe poetul care spune:           Fereşte-te de-orice destăinuire, Că taina spusă-aduce păgubire!           La vorbele acestea, hamalul strigă:           — Mă jur pe viaţa voastră, o, stăpânele mele! Eu sunt un bărbat înţelept, de temei şi de credinţă, care a citit cărţi şi a rumegat cronicile! Nu povestesc decât lucruri dulci şi tăinuiesc cu grijă, fără a pălăvrăgi, toate lucrurile jalnice. În toate împrejurările, mă port după spusa poetului:           Ştie păstra o taină doar omul fără pată, Doar omul-om îşi ţine întreagă o făgadă.           În mine orice taină rămâne ferecată, Ca într-o casă-nchisă sub straşnică lăcată, Cu uşa cetluită şi cheia aruncată.           Auzind stihurile hamalului şi toate strofele pe care le spuse, şi întocmirile lui poeticeşti, fetele se îndulciră bine de tot; şi, numai din prefăcătorie îi ziseră:           — Tu ştii, o, hamalule, că am cheltuit pentru saraiul nostru o mulţime de galbeni. Ai tu oare cu ce să ne despăgubeşti? Întrucât nu te-am pofti să stai cu noi decât cu învoiala, din parte-ţi, de a plăti cu aur. Ori nu ţi-e a rămâne la noi, a ne fi tovarăş la băut şi mai cu seamă a ne face să stăm treze toată noaptea, până la ivirea zorilor pe chipurile noastre?           Pe urmă, cea mai mare dintre fete, stăpâna casei, adăugă:           — Că dragostea fară de arginţi nu poate să slujească de dreaptă măsură în cumpăna tereziei!           Iar portăriţa zise:           — Dacă nu ai nimic, du-te fară nimic!           Şi, în clipita aceea, fata care făcuse târguielile luă cuvântul şi grăi:           — O, surorile mele, destul! Întrucât, pe Allah! Flăcăul acesta nu ne-a împuţinat cu nimic ziua! Şi-apoi ar fi putut să fie altul, care să nu fi avut atâta răbdare faţă de noi. Şi apoi tot ce i s-ar cădea ca plată, mă leg să plătesc eu în locul lui.           Atunci hamalul se bucură până peste poate şi îi spuse celei ce făcuse târguielile:           — Pe Allah! Cel dintâi câştig al zilei numai ţie ţi-l datorez!           Atunci tustrele îi ziseră:           — O, hamalule, rămâi, aşadar, aici, şi fii încredinţat că ne vei fi precum capul şi ochiul nostru!           Pe dată, cea care făcuse târguielile se ridică şi se încinse peste mijloc. Pe urmă orândui pocalele, strecură vinul, pregăti locul de petrecere chiar lângă havuzul de apă şi puse dinaintea lor toate câte puteau să le fie de trebuinţă. Pe urmă aduse vinul, şi toată lumea şezu jos; iar hamalului, în mijlocul fetelor, i se părea că visează în somn.           Atunci fata care făcuse cumpărăturile luă carafa cu vin, umplu pocalul şi îl bău, şi încă o dată, şi încă o dată. Pe urmă umplu iarăşi pocalul şi îl trecu surorilor ei, pe urmă hamalului. Iar hamalul rosti în stihuri:           Bea vinul! Ca el e izvorul De bucurii şi veselii.           El este tămăduitorul La rele şi nevolnicii.           Cel care-l bea îşi uită dorul Şi prinde proaspete tării Nu-i om care să-l bea vreodată Fără-a-şi simţi din temelii Fiinţa-ntreagă tulburată Şi vrednică de ghiduşii.           În el e fericirea toată Şi saţiul dragostei – să ştii!           Şi sărută mâinile celor trei fete şi goli pocalul. Pe urmă se duse lângă stăpâna casei şi îi zise:           — O, stăpâna mea, sunt robul, lucrul şi avutul tău!           Şi rosti în cinstea ei un stih al poetului:           La uşa ta aşteaptă robul ochilor tăi, Cel mai supus din robii tăi supuşi, Ce îţi cunoaşte bine râvnitele văpăi, Şi-ntreaga-ţi dărnicie ţi-o-nseamnă la răbuj.           Şi ştie robu-acesta, răpus de crudul dor;           Bunăvoinţa toată cu care ţi-e dator.           Atunci ea îi spuse:           — Bea, o, prietene al meu! Şi băutura să-ţi fie priincioasă şi de dulce mistuire! Şi să-ţi dea puteri pe calea adevăratei sănătăţi!           Atunci hamalul luă pocalul, sărută mâna fetei şi, cu glas cald şi unduitor, cântă molcom stihurile acestea ale poetului:           L-am dat iubitei mele un vin., strălucitor Precum lumina din obrajii ei:           Obrajii-i ca un foc dogorâtor Cum numai o năpadă de scântei Ar arde-atâta de mistuitor.           Părea că s-ar fi-nduplecat să-l bea, Şi mi-a grăit, râzând cu gură toată: „Cum de socoti tu, oare, c-aş putea Să-mi beau lumina din obraji vreodată, Obrajii să mi-i beau sorbind din ea?”           Eu, spun: „Bea, o, lumină, soarbe-l rar!           Că-n vinu-acesta-s lacrimile mele!           Roşeaţa lui e sângele meu chiar!           Iar aburul lui, cu arome grele, E sufletu-mi ce ţi-l aduc în dar!”           Atunci fetişcana luă pocalul de la hamal, îl duse la buze, pe urmă trecu lângă sora ei. Şi începură să dănţuiască, să cânte şi să se încunune cu flori; şi în toată vremea asta, hamalul le lua în braţe şi le strângea; şi una îi spunea ghiduşii, alta îl trăgea spre ea, iar cea de a treia îl împodobea cu flori. După ce vinul se înstăpâni de-a binelea, copila portăriţă se sculă, se despuie de toate hainele de pe ea şi rămase goală cu totul. Pe urmă se aruncă în havuzul cu apă şi începu să se joace cu apa; pe urmă luă apă în gură şi îl stropi pufnind pe hamal. Apoi îşi săltă în sus şi mâinile şi picioarele şi lăsă apa să curgă peste tinereţea ei fragedă. Pe urmă ieşi din apă şi se aruncă la pieptul hamalului şi, întinzându-se pe spate, făcu un semn şi întrebă:           — O, inima mea, ştii cum se cheamă aceasta?           Iar hamalul răspunse:           — Ha! Ha! Ha! De rând, se cheamă casa milelor!           Atunci ea strigă:           — Yuh! Yuh! Da nu ţi-e ruşine?           Şi îl luă de gât şi începu să-l bată pe spate. Atunci el spuse:           — Nu! Nu! Se cheamă potcă! Ci ea spuse:           — Altcumva!           Şi hamalul zise:           — Atunci este bucăţica ta de la urmă! Iar ea spuse iar:           — Altcumva!           Atunci el zise:           — Este viespea ta!           Ea, la vorbele acestea, începu să-l lovească atât de straşnic peste ceafa, încât îi urzică pielea. Atunci el zise:           — Păi da spune-mi tu cum se cheamă! Şi ea răspunse:           — Busuiocul podurilor! Atunci hamalul strigă:           — Într-un sfârşit! Lăudat fie Allah pentru izbăvirea ta, o, busuioace al podurilor!           După care îşi trecură iarăşi pocalul roată. Pe urmă, cea de a doua fată îşi scoase hainele şi se aruncă în havuzul cu apă: făcu şi ea ca sora ei, pe urmă ieşi şi se duse să se arunce la pieptul hamalului. Acolo, arătând cu degetul, îi zise hamalului:           — O, lumină a ochiului meu! Cum se cheamă aceasta? El răspunse:           — Veşcă!           Ea strigă:           — Uf! Ce vorbe proaste la flăcăul ăsta!           Şi îl lovi şi îl plesni atâta de tare, de răsună sala toată. Iar el răspunse:           — Atunci este busuiocul podurilor.           Ea răspunse:           — Nu! Nu!           Şi iar începu să-l plesnească peste ceafa. Atunci el o întrebă:           — Păi da cum îi zice?           Ea răspunse:           — Susanul descojit!           Atunci cea de a treia fată se sculă, se dezbrăcă şi coborî în havuz, unde făcu la fel ca şi cele două surori ale sale; pe urmă se îmbrăcă iar şi se duse să se întindă pe genunchii hamalului şi îi spuse:           — Ghiceşte-i numele!           Şi-i făcu semn. El atunci începu să spună ba că se cheamă aşa, ba că se cheamă pe dincolo! Şi sfârşi întrebând-o, pentru ca ea să înceteze a-l mai lovi:           — Atunci spune-mi tu cum îi zice!           Ea răspunse:           — Hanul lui Abu-Mansur!           Atunci hamalul se ridică, îşi scoase hainele şi coborî în havuzul cu apă; iar paloşu-i plutea la faţa apei! Se spălă pe tot trupul, cum se spălaseră şi fetele; pe urmă ieşi din havuz şi se aruncă în poala portăriţei şi îşi alungi cele două picioare în poala celei ce făcuse târguielile. Pe urmă, arătând cu un semn, îi spuse stăpânei casei:           — O, stăpână doamnă a mea, cum se cheamă?           La vorbele acestea, toate trei fură cuprinse de un râs atâta de amarnic, încât se prăbuşiră pe spate şi strigară:           — Zebbul tău!           El spuse:           — Ba nu!           Şi-i arse fiecăreia câte-o muşluitură. Ele spuseră atunci:           — Scula ta!           El răspunse:           — Iaca ba!           Şi-i arse fiecăreia câte o ciupitură de sân. Iar ele, uluite, îi spuseră:           — Păi dă-i chiar păcătoşia ta, şi-i fierbinte! E chiar zebbul tău, şi-i zbuciumat!           Iar hamalul, de fiecare dată, clătina din cap, apoi le săruta, le muşluia, le ciupea şi le strângea în braţe; iar ele râdeau până peste poate. Într-un sfârşit, îl întrebară:           — Spune-ne atunci tu cum se cheamă?           Hamalul cugetă o clipită, se uită cu luare-aminte, clipi din ochi, şi zise:           — O, stăpânele mele, iacătă vorbele pe care tocmai mi le-a spus copilul acesta care-i pojarul meu: „Mă cheamă catârul cel vârtos şi nejugănit, cel care paşte şi rumegă busuiocul podurilor, se desfată cu tainul de susan descojit, şi poposeşte la hanul lui moş Mansur!”           La vorbele acestea, fetele începură să râdă de se prăbuşiră pe spate. Pe urmă se apucară iar să bea din acelaşi pocal, până spre căderea nopţii. Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Acuma arată-ne ceafa şi du-te, lăsându-ne să-ţi privim lăţimea spetelor!           Şi hamalul strigă:           — Pe Allah! Mai lesne-i sufletului meu să iasă din trup, decât mie să plec din casa voastră, o, stăpânele mele! Hai să împreunăm noaptea această cu ziua care s-a dus, iar mâine fiecare va putea să plece să-şi vadă de starea soartei sale pe drumul lui Allah!           Atunci copila care făcuse târguielile luă cuvântul şi spuse:           — Pe viaţa mea! O, surorile mele, hai să-l poftim să-şi petreacă noaptea cu noi: avem să ne prăpădim de râs, întrucât e o pramatie fară ruşine şi e plin de gingăşie!           Atunci fetele îi spuseră hamalului:           — Bine, fie! Poţi să rămâi în noaptea asta, dă numai cu învoiala să te laşi în seama noastră şi să nu ceri nici o lămurire despre ceea ce vei vedea sau despre pricină a orice-ar fi!           Atunci el zise:           — Da, hotărât! O, stăpânele mele!           Iar ele îi spuseră:           — Atunci ridică-te şi citeşte ce stă scris pe uşă!           Iar el se sculă şi găsi pe uşă cuvintele acestea scrise cu zugrăveală de aur: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri care nu au să-ţi fie pe plac!           Atunci hamalul spuse:           — O, stăpânele mele, vă iau de martore că nu am să crâcnesc nimic despre ceea ce nu mă priveşte!           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorile mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a zecea noapte, Doniazada îi spuse:           — O, sora mea, isprăveşte povestea!           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu dragoste şi ca o datorinţă pentru mărinimie!           Şi urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce hamalul le-a dat fetelor această făgăduiala, cea care făcuse târguielile s-a ridicat şi a aşternut bucatele dinaintea lor, şi toţi au mâncat cu poftă. După care, se aprinseră lumânările, se arseră beţişoare înmiresmate şi tămâie; pe urmă toată lumea începu iarăşi să bea şi să mănânce din toate bunătăţurile cumpărate în suk, mai cu seamă hamalul, care totodată spunea întruna stihuri bine ticluite, închizând ochii şi legănând din cap. Şi deodată se auziră nişte bătăi în uşă; dar bătăile nu-i tulburară din desfătările lor; fata portăriţă se sculă şi se duse la uşă, pe urmă se întoarse şi le spuse:           — Masa noastră chiar că are să fie plină în noaptea aceasta, întrucât iacătă că au sosit la uşă trei ajami68 cu barba rasă, şi tustrei chiori de ochiul stâng, şi chiar că asta-i o potriveală de-a mirărilea! Am văzut pe dată că sunt străini, din ţara rumannilor; şi fiecare dintre ei are o înfăţişare osebită, da tustrei sunt cu totul de râs la chip, atâta-s de pociţi. Aşa că, dacă avem să-i poftim să intre, avem să ne veselim straşnic pe seama lor!           Pe urmă le spuse mai departe vorbe de încredinţare tovarăşelor ei, care într-un sfârşit ziseră:           — Spune-le, aşadar, că pot să intre, da arată-le limpede învoiala care cere: Să nu întrebi nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei păţi lucruri ce nu au să-ţi placă!           Şi fetişcana alergă plină de voioşie la uşă şi se întoarse aducându-i pe cei trei chiori; şi într-adevăr, aveau bărbile rase şi mustăţile lungi şi răsucite în varvaric, şi totul la ei învedera că ţin de isnaful cerşetorilor numiţi saalici69. De îndată ce intrară, urară bună pace celor de fată, ploconindu-se unul după altul. La vederea lor, fetele se ridicară în picioare şi-i poftiră să şadă jos. După ce şezură, cei trei inşi se uitară la hamalul care era beat cu totul, şi, după ce îl măsurară bine, socotiră că şi el ţine de isnaful lor şi îşi ziseră:           — A, păi şi acesta este un saaluk ca noi! Aşadar poate să ne tină tovărăşie cu dragoste!           Şi hamalul, care le auzise socotinţa, se sculă deodată şi se holbă la ei cu ochii poncişi, şi le zise:           — Haide, haide! Staţi cuminţi, că nu am ce să fac cu marghiolelile voastre! Şi mai dintruântâi ia băgaţi de seamă la ce stă scris colo, pe uşă!           La vorbele acestea, fetele pufniră în râs şi îşi ziseră:           — Avem să ne veselim straşnic cu saalicii şi cu hamalul!           Pe urmă îi poftiră pe saalici să mănânce, iar ei mâncară straşnic! Pe urmă portăriţa îi pofti să bea, iar saalicii se porniră să bea unul după altul şi să-şi treacă spornic pocalul din mâna copilei-portăriţe. După ce pocalul îşi porni rotirea din plin, hamalul le zise:           — Hehe, fârtaţilor! Au nu care cumva aveţi în desagii voştri vreo poveste mai de soi ori vreo păţanie mai de mirare ce-ar putea să ne veselească?           La vorbele acestea, ei, stârniţi cu totul şi încălziţi, cerură să li se aducă sculele de petrecere. Atunci portăriţa le aduse pe dată o dairea de Mossul împodobită cu zdrăngănei, o alăută de Irak şi un flaut persan. Iar cei trei saalici se sculară în picioare: unul luă daireaua cu zdrăngănei, cel de al doilea luă alăuta, iar cel de al treilea flautul. Şi tustrei începură să cânte, iar fetele îi însoţeau cu glasurile; cât despre hamal, acesta se zgâlţâia de desfătare şi icnea: „Uf! Ya Allah!”, atâta de vrăjit era de glasul strălucit şi de dulceaţa cântăreţilor.           Intr-acestea, se auziră iarăşi nişte bătăi la uşă. Iar portăriţa se ridică spre a vedea cine bate.           Or, iacătă care era pricina bătăilor în uşă:           În noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid70 coborâse să cutreiere prin cetatea sa, spre a vedea şi a auzi însuşi lucrurile care se puteau petrece; şi era însoţit de vizirul său Giafar Al-Barmaki şi de spătarul Massrur, împlinitorul osândelor sale. Întrucât îşi făcuse obiceiul de a se străvesti adeseori în neguţător.           Aşa că, pe când se preumbla în noaptea aceea pe uliţele cetăţii, ajunse în drumul său la casa aceea şi auzi zvoana alăutelor şi larma zaiafetului. Şi califul îi spuse lui Giafar:           — Hai să intrăm în casa asta să vedem ale cui sunt glasurile.           Şi Giafar răspunse:           — Trebuie să fie vreo ceată de beţivani. Încât să ne ferim a intra, de teamă că nu care cumva să ni se întâmple vreun pocinog.           Şi califul zise:           — Trebuie numaidecât să intrăm, şi vreau ca tu să găseşti vreun tertip care să ne îngăduie să intrăm şi să-i luăm pe neaşteptate.           Şi Giafar, la porunca aceea, răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Atunci Giafar o luă înainte şi bătu la uşă. Şi tot atunci portăriţa veni să deschidă.           Portăriţa cea tânără deschise, aşadar, uşa, iar Giafar îi zise:           — O, stăpâna mea, suntem nişte negustori de la Tabaria71. Sunt zece zile de când am venit la Bagdad cu mărfuri, şi am tras la hanul negustorilor. Încât unul dintre negustorii de la han ne-a poftit în seara aceasta la el şi ne-a îmbiat la cină. După cină, care a ţinut un ceas de vreme şi la care ne-a tot îndemnat să mâncăm şi să bem straşnic, ne-a dat slobozenie să plecăm. Am plecat, aşadar; dar s-a lăsat noaptea, iar noi suntem nişte străini aici: aşa că rătăcirăm drumul spre hanul la care suntem traşi. Şi-acuma ne închinăm cu osârdie la mărinimia voastră, spre a ne îngădui să intrăm şi să ne petrecem noaptea la voi. Iar Allah are să ţină seama de această faptă bună!           Atunci portăriţa se uită la ei şi văzu că aveau într-adevăr înfăţişare de negustori, precum şi chipuri preacinstite. Şi se întoarse la cele două surori ale ei şi le ceru părerea. Ele îi spuseră:           — Pofteşte-i să intre!           Atunci ea se întoarse să le deschidă uşa; iar ei o întrebară:           — Putem să intrăm, cu îngăduinţa voastră?           Ea spuse:           — Intraţi!           Atunci califul, Giafar şi Massrur intrară, iar la vederea lor fetele se ridicară în picioare să-i întâmpine şi să le dovedească cinstirea cuvenită, şi spuseră:           — Fiţi bineveniţi, iar intrarea aici fie-vă voioasă şi desfătată! Simţiţi-vă în voia voastră, o, oaspeţi ai noştri!           Avem însă a vă cere o învoială: Să nu întrebaţi ceea ce nu vă priveşte, altminteri veţi auzi lucruri care nu au să vă fie pe plac!           Ei răspunseră:           — Da, de bună seamă!           Şi şezură jos, şi fură poftiţi să bea şi să-şi treacă pocalul de la unul la altul. Pe urmă califul se uită la cei trei saalici şi văzu că erau chiori, toţi de ochiul stâng, şi tare se minună. Se uită apoi la fetişcane, şi văzu toate mândreţele şi toţi nurii lor, şi rămase tare nedumerit şi uluit. Şi copilele îşi vedeau mai departe de taifasul lor cu oaspeţii şi îi îmbiau să bea cu ele; pe urmă îi aduseră califului un vin de soi; şi el nu vroi să bea, spunând:           — Sunt un hagiu cucernic72.           Atunci portăriţa se sculă şi aşeză dinaintea lui o sofra învrâstată gingaş, pe care puse o ceaşcă de farfuriu chinezesc; turnă în ceaşcă apă de izvor, pe care o răcori cu o bucată de gheaţă şi o îndulci cu zahăr şi cu apă de trandafiri; apoi îl pofti pe calif să bea. El primi şi îi mulţumi îndelung copilei, şi îşi zise în sineşi: „Mâine trebuie s-o răsplătesc pentru fapta ei şi pentru tot binele pe care îl săvârşeşte!”           Ast timp, fetele îşi vedeau mai departe de îndatoririle lor de gazde şi de îmbierile la băutură. Da când vinul îşi împlini rosturile, stăpâna casei se ridică, îi întrebă încă o dată ce mai poruncesc, pe urmă o luă pe portăriţă de mână şi îi spuse:           — O, sora mea, ridică-te să ne îndeplinim datoriile!           Ea îi răspunse:           — La poruncile tale!           Atunci portăriţa se ridică, le spuse saalicilor să se scoale din mijlocul sălii şi să se rânduiască în dreptul uşilor, strânse tot ce se afla în mijlocul sălii şi făcu curat. Iar celelalte două fete îl strigară pe hamal şi îi spuseră:           — Uf, pe Allah! Ce fără de folos este prietenia ta! Mişcă-te! Că doar nu eşti străin aici, eşti de-al casei!           Atunci hamalul se sculă, îşi sumese poalele hainei, îşi strânse cingătoarea şi spuse:           — Porunciţi şi mă supun!           Iar ele îi ziseră:           — Aşteaptă la locul tău!           Peste câteva clipite, portăriţa îi zise:           — Urmează-mă şi hai să mă ajuţi!           Iar el o urmă afară din sală, şi văzu două căţele din soiul căţelelor negre şi care aveau nişte lanţuri petrecute pe după gât. Hamalul le luă şi le aduse în mijlocul sălii. Atunci stăpâna saraiului se apropie, îşi suflecă mânecile, luă un bici şi îi spuse hamalului:           — Adu aici una dintre căţele!           Iar el veni cu una dintre căţele, trăgând de lanţ, şi o aduse aproape; iar căţeaua începu să plângă şi să ridice capul spre fetişcană. Şi fetişcana, fară a lua seama la scâncelile ei, tăbărî pe ea lovind-o cu biciul peste cap, iar căţeaua schelălăia şi plângea; iar fetişcana nu încetă de-a o bate, decât când mâinile îi căzură istovite. Atunci aruncă biciul din mână, luă căţeaua în braţe, o strânse la piept, îi şterse lacrimile şi o sărută pe cap, ţinându-i-l între mâinile ei. Pe urmă îi spuse hamalului:           — Du-o de-aici, şi adu-mi-o pe cea de-a doua!           Şi hamalul aduse căţeaua; iar fata se purtă şi cu ea la fel cum se purtase cu cea dintâi.           Atunci califul îşi simţi inima cum i se umple de milă şi pieptul cum i se strânge de jale şi clipi din ochi către Giafar, spre a-i da de înţeles s-o întrebe pe fetişcană despre toate astea. Şi Giafar îi răspunse prin semne că mai bine să-şi ţină gura.           Apoi stăpâna saraiului se întoarse spre surorile ei şi le spuse:           — Hai să facem ceea ce avem obiceiul să facem!           Ele răspunseră:           — Ne supunem.           Atunci stăpâna saraiului se sui în crivatul ei de marmură, învrâstat cu aur şi cu argint, şi îi spuse portăriţei şi celei ce făcuse cumpărăturile:           — Arătaţi-ne acuma ce ştiţi.           Atunci portăriţa se sculă şi se sui în pat lângă sora ei; iar cea care făcuse cumpărăturile ieşi, se duse în iatacul ei şi aduse de acolo un tăbuieţ de atlaz dichisit cu ciucuri de mătase verde; se opri dinaintea fetelor, deschise sacul şi scoase din el o lăută. I-o întinse portăriţei care îi potrivi strunele şi, ciupindu-le, cântă nişte stihuri de dragoste şi de alean:           Fie-vă milă! Dati-le-ndărăt Pleoapelor mele liniştea pierdută!           Spuneţi-mi unde, unde mi s-au dus Şi minţile de m-au lăsat zăludă?           Când uşa i-am deschis-o larg iubirii Şi adăpost i-am dat în casa mea, Atunci s-a mâniat pe mine somnul Şi mi s-a dus, de nu-l mai pot vedea.           Ei îmi răspund: „Prietena cuminte, Tu cea care mergeai pe drumul drept, Ce-ai săvârşit? Şi ce blestem ţi-aduse Neliniştea în gânduri şi în piept?”           Iar eu şoptesc: „Nu eu, ci ea, prieteni, Ar fi în stare să vă lumineze;           Eu doar pot spune că întregu-mi sânge E-al ei, al mult preagingaşei crăiese.           Şi doar pot spune că eu mai degrabă Mi l-aş vărsa numai de dragul ei, Decât să-l ţin clocotitor în mine, Plin de povară grea a dragostei.           Vai, m-am îndrăgostit de o femeie, Şi-n gândurile mele-o port mereu, Şi numai ea mi se-oglindeşte-n gânduri, Icoana ei sclipeşte-n ochiul meu!           Iar dacă din lăuntrurile mele Aş vrea s-alung icoana ei de dor, Lăuntrurile, vai, mi s-ar aprinde Într-un pojar atotmistuitor.           Ah, de-aţi vedea-o, m-aţi ierta, prieteni!           Însuşi Allah a şlefuit se pare La giuvaieru-acesta fără pată Lucrat cu-a vieţii proaspătă lucoare;           Iar cu ceea ce îi mai rămăsese Din proaspăta lucoare minunată, Allah a plăsmuit mărgăritarul Şi rodia de flăcări, totodată”           Ei mă întreabă: „Oare tu, credule, Găseşti într-o iubită şi-altceva Decât suspine, lacrimi şi amaruri, Şi-arare-o bucurie lângă ea?           Şi oare nu ştii tu că dacă chipul Ţi-l vei privi adânc în apa lină, Nu vei vedea lucind în ochiul apei Decât chiar chipul tău că o lumină?           Te-ai apucat să bei dintr-un izvor Din care-abia apuci să sorbi o gură, Că te-ai şi săturat apoi cu totul Şi, iată, cu asupra de măsură.”           Eu le răspund: „Nu cumva să vă pară Că bându-l, poate, m-a cuprins beţia!           O, nu! Nu bându-l! Ci numai privindu-l, Privindu-l doar, şi, iată, nesomnia S-a aşternut numaidecât, prieteni, În ochii mei adânci pe totdeauna.           Şi nu de nişte lucruri petrecute Îmi arde-acuma inima, nebuna, Ci doar de trecerea ei ca o umbră!           Şi nu de vreo iubire împlinită, Din care m-aşfi rupt cumva, prieteni, Mi-s gândurile astăzi rătăcite!           Ci doar de despărţirea de aceea Care nu este astăzi lângă mine!           Cum oare aş putea acum, prieteni, Înspre o alta să-mi întorc privirea, Când sufletul meu tot, în care geme Şi-n care arde pururea iubirea, Mi-l simt legat pe veci, fără scăpare, De trupu-i zămislit ca din pojar, De trupu-i mirosind cu îmbătare A mosc curat şi-a chihlimbar”.           Când îşi isprăvi cântarea, sora ei îi zise:           — Deie-ţi alinare Allah, o, sora mea!           Şi portăriţa fu cuprinsă de o mâhnire atâta de amarnică, încât îşi sfâşie hainele şi se prăbuşi la pământ leşinată cu totul.           Şi, în felul acela, trupul fetei rămase gol, iar califul băgă de seamă că tot trupul purta urmele unor lovituri de bici şi ale unor lovituri de nuiele şi fu uluit până peste marginile uluirii. Şi fata care făcuse târguielile sări şi aruncă oleacă de apă pe obrazul surorii sale leşinate, care îşi veni în simţiri; pe urmă îi aduse o altă rochie şi o îmbrăcă la loc.           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Nu prea pari tulburat. Tu nu vezi urma loviturilor pe femeia aceasta? În ce mă priveşte, nu mai pot să-mi ţin gura şi nu voi mai avea tihnă până ce nu voi afla adevărul despre toate astea, ca şi despre întâmplarea cu cele două căţele!           Iar Giafar răspunse:           — O, doamne şi stăpâne, adu-ţi aminte de învoiala statorită: Nu întreba nimic despre ceea ce nu te priveşte, altminteri vei auzi lucruri ce nu-ţi vor fi pe plac!           Intr-acestea, fata care făcuse târguielile se ridică şi luă lăuta: o sprijini pe sânul ei rotund, o ciupi cu vârful degetelor şi cântă:           Vreunul dacă ni s-ar plânge de dragoste, ce i-am răspunde?           Pe noi de ne-ar zdrobi iubirea, scăparea ne-am găsi-o unde?           De-am căuta tâlmaci să deie răspuns cu limbă iscusită, N-ar şti să tălmăcească chinul din inima îndrăgostită;           Iar dacă am păstra-n tăcere plecarea celui drag departe, Durerea ne-ar aduce-ndată la două degete de moarte.           O, chin amarnic! Partea noastră-s numai căinţele şi dorul, Şi lacrimile care-şi varsă peste obrajii arşi izvorul!           Iar tu, iubite dus, cel care te-ai mistuit privirii mele Şi-ai rupt ceea ce ne legase cu lanţuri de iubire grele, Ai mai păstrat în suflet baremi o umbră din iubirea noastră, O umbră să înfrunte vremea cu amintirea ei măiastră?           Ori ai uitat, plecând departe, tot ce-ai luat la despărţire, De am ajuns, doar pentru tine, la frângere şi prăbuşire?           Şi dacă-a fost să nu am parte decât de chin şi de surghiun, Voi cere lui Allah odată socoată dreaptă şi răzbun.           La cântecul acesta jalnic, stăpâna saraiului îşi sfâşie hainele, ca şi sora ei mai înainte, plânse şi căzu leşinată. Iar fata care târguise se sculă şi o îmbrăcă într-o altă rochie, după ce se îngrijise să-i arunce apă pe obraji şi s-o întoarcă în sineşi. Atunci stăpâna saraiului, întremată oleacă, se aşeză pe pat şi îi spuse celei cu târguielile:           — Mă rog ţie, mai cântă, spre a putea să ne plătim datoriile! Numai o dată încă!           Atunci fata care făcuse cumpărăturile îşi struni iarăşi lăuta şi cântă stihurile acestea:           Şi până când această despărţire şi-această părăsire-atât de grea?           Nu ştii că ochii-mi nu mai au nici lacrimi, ca măcar lacrimi să mai pot vărsa?           M-ai dat uitării! Ci socoţi tu oare că mult vei mai putea să uiţi ce-a fost?           Ah, dacă-ai vrut doar să mă pui pe flăcări, hai bucură-te, ţi-ai ajuns la rost! …           Vicleana soartă dacă-i ocroteşte doar pe bărbaţi în dragostele lor, Sărmanele femei n-au să mai poată o zi să scape de amăgitori!           Iar eu, vai! Oare cui să-mi plâng amarul spre-a-mi uşura povara de suspine -           Suspinele prin mâna ta venite, o, ucigaş al inimii din mine!           Vai, vai, ce supărări îl mai aşteaptă pe un pârâş care-a pierdut cândva Dovada scrisă lui de un datornic ori pe aceea că-a plătit ce-avea!           Ah, jalea inimii-mi îndurerate nebună geme cu dureri afunde De dorul tău! Mi-e dor nebun de tine! Mi-ai juruit. Şi unde eşti tu, unde?           O, fraţi întru Allah! Vă las în seamă să-ljudecaţipe-amăgitorul meu, Să-ndure şi el chinurile mele, să simtă şi el ceea ce simt eu!           De-abia, trudit, să i se-nchidă ochiul, ca să se odihnească-o clipă doar, Şi-n ochiul lui să intre nesomnia, să i-l deschidă cu durere iar!           Pentru iubirea ce-i purtai, mi-aduse cele mai ticăloase umilinţi!           Deie-i Allah să vadă şi el cum e când ţi-ai pierdut şi inimă şi minţi.           Eu m-am topit de doru-i până-acuma, cu jale grea iubindu-l şi cu zel -           Ci mâine-i rândul lui, al celui care mă chinuie, să sufere şi el!           Atunci iarăşi portăriţa căzu leşinată, iar trupu-i rămas gol se ivi acoperit de urma bicelor şi a nuielelor.           La priveliştea aceea, cei trei saalici îşi ziseră unul altuia:           — Cu mult mai bine ar fi fost pentru noi să nu fi intrat în casa aceasta, chiar cu primejdia de a ne fi petrecut toată noaptea culcaţi pe un muşuroi de pământ, întrucât priveliştea aceasta ne-a mohorât şi ne-a rupt şira spinării!           Atunci califul se întoarse către ei şi le zise:           — Şi pentru ce?           Ei răspunseră:           — Pentru că suntem zguduiţi înlăuntrul nostru de tot ceea ce s-a petrecut!           Atunci califul îi întrebă:           — Păi, aşadar, nici voi nu sunteţi de-ai casei?           Ei răspunseră:           — Păi nu! Ci gândim că saraiul acesta este al insului care şade lângă tine!           Atunci hamalul strigă:           — Nu, pe Allah! Chiar în noaptea aceasta am intrat şi eu pentru întâia oară în casa aceasta! Şi cu mult mai bine ar fi fost pentru mine să mă fi culcat pe un morman de pământ între năruituri, mai degrabă decât în casa aceasta!           Atunci toţi se chibzuiră şi ziseră:           — Ne aflăm aici şapte bărbaţi, iar ele nu sunt, în totului tot, decât trei femei, niciuna mai mult! Să le cerem lămurirea acestei stări de lucruri. De n-or vrea să ne răspundă de bunăvoie, au să ne răspundă de nevoie!           Şi toţi căzură la înţelegere, afară de Giafar, care zise:           — Găsiţi voi că asemenea gând ar fi un gând drept şi cinstit? Aduceţi-vă aminte că le suntem oaspeţi şi că ele ne-au spus învoielile lor, pe care suntem datori să le urmăm cu statornicie! Şi-apoi iacătă că noaptea e pe sfârşite şi fiecare dintre noi va să plece să-şi vadă de starea ursitei sale pe calea lui Allah!           Pe urmă făcu din ochi spre calif şi, luându-l de-o parte, îi zise:           — Nu mai avem decât un ceas de petrecut aici. Şi îţi făgăduiesc că mâine am să le aduc între mâinile tale şi avem să le cerem povestea lor!           Şi califul nu se înduplecă şi zise:           — Nu mai am răbdare să aştept până mâine!           Pe urmă, cum se chibzuiau mai departe, zicându-şi ba c-o fi, ba c-o păţi, ajunseră a se întreba:           — Da care dintre noi să le pună întrebarea?           Şi socotiră că aceasta i s-ar cădea hamalului. Intr-acestea, fetele îi întrebară:           — O, oameni buni, ce tot şopocăiţi acolo?           Atunci hamalul se sculă, şezu în picioare dinaintea stăpânei casei şi îi zise:           — O, doamnă stăpână a mea, te întreb, şi mă rog ţie în numele lui Allah, din partea tuturor acestor oaspeţi, să ne spui povestea celor două căţele, şi pentru ce le-ai pedepsit ca apoi să plângi asupra lor şi să le săruţi! Şi, asemenea, să ne spui, ca să pricepem şi noi pricina urmelor loviturilor de bici şi de vergi de pe trupul surorii tale. Şi-aceasta-i întrebarea noastră! Şi pacea să fie cu tine!           Atunci stăpâna casei îi întrebă pe toţi cei strânşi acolo:           — Este adevărat ceea ce grăieşte hamalul în numele vostru?           Şi toţi, afară de Giafar, răspunseră:           — Da, este adevărat!           Iar Giafar nu scoase o vorbă.           Atunci fetişcana, auzind răspunsul lor, spuse:           — Pe Allah! O, oaspeţi ai noştri, iacătă că săvârşiţi faţă de noi cea mai rea ocară şi cea mai ticăloasă! Or, dintru început, noi v-am arătat că dacă vreunul va întreba despre ceea ce nu-l priveşte, va auzi lucruri ce nu-i vor fi pe plac! Şi nu v-a fost destul că aţi intrat în casa noastră şi că aţi mâncat din bucăţele noastre? Ci nu-i vina voastră, ci-i vina surorii noastre, cea care v-a adus aici!           La vorbele acestea, îşi suflecă mânecile până la cot, izbi de trei ori cu piciorul în podea şi strigă:           — Hei! Veniţi degrabă!           Şi numaidecât se deschise uşa de la unul dintre dulapurile peste care erau trase perdelele şi ieşiră de acolo şapte arapi voinici, rotind în mâini paloşe agere. Iar ea le zise:           — Legaţi-le mâinile acestor inşi cu limba prea lungă şi cetluiţi-i pe unii de alţii!           Şi arapii împliniră porunca, apoi grăiră:           — O, stăpâna noastră, o, floare tăinuită departe de privirile bărbaţilor, ne îngăduieşti a le reteza capetele?           Ea răspunse:           — Mai aveţi răbdare cu ei vreme de un ceas! Întrucât vreau, înainte de a le tăia gâtul, să-i iscodesc, spre a dovedi cine sunt!           Atunci hamalul strigă:           — Pe Allah! O, stăpâna mea, nu mă omorî pentru fărădelegea făptuită de alţii! Că toţi cei de aici s-au amăgit şi au săvârşit o fărădelege, da eu ba! Oh, pe Allah! Ce noapte desfătată am petrecut noi, de n-am fi fost pângăriţi de vederea saalicilor aceştia ai prăpădului! Căci saalicii aceştia de piază rea ar duce la prăpăd, doar cu ivirea lor, până şi cetatea cea mai înfloritoare, numai cât ar intra în ea!           Şi rosti pe dată o strofă:           Frumoasă-i iertarea din partea celui puternic.           Mai ales faţă de cel fără de apărare.           Mă rog, dar, ţie, pe prietenia care ne leagă:           Pentru cel culpaş, nu-l omorâ pe-acela care nici o vină nu are.           După ce hamalul îşi încheie vorba, fetişcana începu să râdă.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a unsprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când fetişcana a început să râdă, după ce se mâniase, veni la ceata de musafiri şi zise:           — Istorisiţi-mi tot ceea ce se cuvine să-mi istorisiţi, căci nu mai aveţi decât un ceas de trăit! De altminteri, dacă mai zăbovesc aşa, o fac pentru că sunteţi oameni de rând; întrucât, de-aţi fi fost dintre cei de vază sau dintre mai-marii din seminţiile voastre, ori de-aţi fi fost căpetenii dregătoreşti, de bună seamă că v-aş fi trimis mai degrabă la ai voştri, să vă pedepsească ei!           Atunci califul îi spuse lui Giafar:           — Dezvăluie-i cine suntem, că altminteri ne omoară!           Iar Giafar răspunse:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine!           Şi califul îi zise:           — Nu se cade să faci glume la ceasul când se cere să fii cuminte, căci fiecare lucru la vremea sa!           Atunci fata veni lângă saalici şi îi întrebă:           — Sunteţi fraţi?           Ei răspunseră:           — Nu, pe Allah! Nu suntem decât cei mai amărâţi dintre amărâţi, şi trăim din meşteşugul nostru de a pune zbanţuri şi lipitori.           Atunci ea îi întrebă pe fiecare la rând:           — Te-ai născut chior?           El răspunse:           — Nu, pe Allah! Da povestea pierderii ochiului meu este o poveste atâta de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi de învăţătura aceluia care ar citi-o cu smerenie!           Iar cel de al doilea şi cel de al treilea îi răspunseră la fel. Pe urmă toţi laolaltă îi spuseră:           — Fiecare dintre noi este dintr-altă ţară, iar poveştile noastre sunt uluitoare şi păţaniile noastre sunt de-a mirărilea!           Atunci fetişcana se înturnă spre ei şi le zise:           — Fiecare dintre voi să-şi istorisească povestea şi pricina venirii în casa noastră. Şi-apoi fiecare să-şi ducă mâna la frunte, spre a ne mulţumi, şi să plece după soarta lui!           Atunci cel dintâi care începu fu hamalul, şi spuse:           — O, stăpâna mea, eu, ca stare omenească, sunt hamal, şi-atât! Copilă de colea, cea care a făcut târguielile, m-a pus să car o sarcină şi a venit acolea cu mine. Şi acolea mi s-a întâmplat cu voi ceea ce ştiţi prea bine, şi ceea ce nu vreau acuma să mai pomenesc, pricepeţi voi de ce. Şi-asta-i toată povestea mea, întrucât nu am a adăuga o vorbă mai mult. Şi vă urez bună pace!           Atunci fetişcana îi zise:           — Hai, du-ţi mâna la cap spre a vedea dacă-i bine aşezat, netezeşte-ţi pletele şi cară-te!           Şi hamalul spuse:           — Ba nu, pe Allah! N-am să mă car decât după ce am să aud povestea tovarăşilor mei de colea.           Atunci saalukul cel dintâi dintre saalici păşi înainte spre a-şi istorisi povestea şi spuse:           Povestea celui dintâi saaluk           — O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul!           Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu.           Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Ţie, care îmi eşti drag într-un chip cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am hotărât!           Îi răspunsei:           — De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă!           Atunci, spre a se încredinţa pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieşi pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise:           — Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă aştepţi acolo!           Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldăruşă plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn:           — Hai! Nu ai decât să alegi!           Şi femeia numaidecât coborî scara şi pieri. Atunci el se întoarse spre mine şi îmi spuse:           — O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi-aceasta-i rugămintea mea!           Pe urmă adăugă:           — Iar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu cu jalea despărţirii mele de tine, o, fiu al moşului meu!           Pe urmă coborî pe scară şi se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta precum fusese.           Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.           Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!           Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:           — Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. Iar noi am ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre.           Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:           Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.           Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -           Că totul este trecător pe lume.           Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -           Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe nimenea nu poate.           Saalukul urmă mai departe:           După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetăţii.           Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el.           Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:           — Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi?           El răspunse:           — Da ce vâna-i mai mare ca asta?           Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:           — Am săvârşit-o din greşeală.           Ci el îmi răspunse:           — Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc precugetat!           Pe urmă strigă:           — Să fie adus înaintea mea!           Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu desăvârşire.           Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi cu toţii.           După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:           — Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!           Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea:           Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaş -           Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine larg făgaş!           Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu ştia lovi.           Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.           Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să-mi arunce!           De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!           — Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură.           Mi-i socoteam săgeţi. Şi-au fost aşa!           Le simt în suflet vajnica arsură!           Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi fie credincioase.           Şi credincioase-au fost: spre înşelare!           Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.           Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare!           Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise:           — Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:           — Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:           Fugii Mântuie-te prietenei Du-te!           Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci!           Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald şi blând!           Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât ţara ta;           Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.           Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui e nesfârşit!           Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit.           Dar cine-şi ştie oare soarta să?           Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi nicicând:           Grumazul lui se face dârz şi greu Doar când trăieşte slobod pe pământ!           Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.           Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete şi strigă:           — O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este!           Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni în sineşi, îmi spuse:           — O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa!           La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Şi îmi spuse:           — O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.           Iar eu îi răspunsei:           — Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să găsesc locul lui!           Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”           Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă de jar!           La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său şi strigă:           — Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă!           Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduinţa ce-i fusese dată.           Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul şi Giafar, ascultau povestirea:           Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:           — Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şi pe el şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi baţi cu talpa papucului!           Atunci moşul meu îmi povesti:           O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică şi i-am spus:           — Ia bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te omor!           Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei.           Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi!           Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:           — De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!           Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putui a mă opri să nu plâng!           După care ieşirăm din gropniţă; şi închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne întoarserăm acasă.           Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, şi i se răspunse:           — Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!           La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea şi păţaniile mele.           Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace şi îi spusei:           — Sunt străin.           El îmi răspunse:           — Şi eu sunt străin.           Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură bună pace şi ne spuse:           — Sunt străin.           Noi răspunserăm:           — Şi noi suntem străini.           Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele tăiate şi a ochiului meu scos!           După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi spuse:           — Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creştet74. Şi pleacă repede!           Şi saalukul îi răspunse:           — O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici.           Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar:           — Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!           Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi următoarele:     Povestea celui de al doilea saaluk

Păstorul şi copila           Se povesteşte că, într-un munte din munţii ţărilor musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înţelepciune şi cu credinţă fierbinte; şi păstorul acela ducea o viaţă cuminte şi schivnică, mulţumindu-se cu soarta sa şi trăind din rodul de lapte şi de lână al turmei lui. Şi avea în el atâta dulceaţă şi asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl întâmpinau temenindu-se cu strigătele şi urletele lor. Şi păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, spre marea lui fericire şi spre liniştea lui, de ceea ce se petrecea prin cetăţile lumii.           Or, într-o zi, Allah Preaânaltul vru să-i încerce puterea înţelepciunii şi preţul adevărat al virtuţilor, şi nu găsi altă ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită frumuseţea femeiască. Aşa că îl însărcină pe unul dintre îngerii săi să se străvestească în femeie şi să nu precupeţească nimic din şiretlicurile acestei făpturi spre a-l face pe sfântul păstor să păcătuiască.           Aşa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, zăcea întins în peştera lui şi îl proslăvea în sufletul său pe Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare şi zarifa, o copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă şi drept un copilandru. Şi pe loc peştera se şi înmiresmă toată, iar păstorul îşi simţi carnea cea bătrână cum se înfioară. Şi îşi încruntă sprâncenele, şi se burzului în ungherul lui, şi îi zise nechematei:           — Ce cauţi aici, o, muiere, care habar nu am cine eşti? Că nici nu te-am chemat şi nici nu am trebuinţă de tine!           Copilandra atunci veni şi şezu jos lângă bătrân şi îi spuse:           — Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci fecioară încă, şi vin să mă dăruiesc ţie numai pentru desfătarea mea şi pentru ceea ce am aflat despre vrednicia ta veche!           Dar moşneagul strigă:           — O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Şi lasă-mă să mă scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată!           Dar copila îşi făcu să se mişte încetişor mlădioşia boiului, se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt şi suspină:           — Spune, de ce nu mă vrei? Iţi aduc un suflet supus şi un trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului în pântecele mamei sale! Şoldurile mele sunt calde şi alintăcioase, şi de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. Iar sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! … buzele mele, pe care le simt cum tremură, au să ţi se topească în gură. Hai! … Hai! … am nişte dinţi care cu muşcătura lor strecoară viaţă în moşnegii pe moarte, şi o miere gata să curgă picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai!           Şi bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate firele ei:           — Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă!           Atunci copila cerului, cu o mişcare împătimită, îi aruncă braţele împrejurul gâtului şi îi murmură în ureche:           — Sunt o poamă înţepătoare la limbă, abia dată în must: gust-o şi te vei tămădui! Ştii mireasma iasomiei? Ţi se va părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea!           Dar bătrânul strigă:           — Numai profumul rugăciunii nu se trece! Ieşi de aici, o, amăgitoareo!           Şi o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila se ridică şi, uşoară, se dezbrăcă cu totul şi rămase dreaptă şi goală, albă şi scăldată în valurile pletelor ei! Iar chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peşteră, era mai sfâşietoare decât toate ţipetele nebuniei. Iar moşneagul lui se putu opri să nu geamă şi, spre a nu mai vedea crinul acela viu, îşi acoperi capul cu mantia şi strigă:           — Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea lumii tu eşti pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe oamenii din vremile dintâi, şi arunci vrajba între copiii pământului! Acela care te îndrăgeşte se leapădă pe totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot să le guste care te izgonesc din viaţa lor!           Şi bătrânul îşi înfundă capul şi mai tare în sarica lui. Dar copila urmă:           — Ce vorbeşti tu despre cei de demult? Cei mai înţelepţi dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cantat! Iar frumuseţea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea dreaptă, ci i-a luminat pe cale şi a fost desfătul vieţii lor! Adevărata înţelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la sânul meu! Întoarce-te la înţelepciune! Stau gata întru totul să mă deschid ţie şi să te adăp cu adevărata înţelepciune!           Atunci bătrânul se întoarse spre perete şi strigă:           — Înapoi, o, tu cea plină de ticăloşie! Te scârbesc şi te scuip! Câţi oameni minunaţi ai ticăloşit şi câţi ticăloşi ai mântuit! Frumuseţea ta e mincinoasă! Că aceluia care ştie să se roage, i se iveşte o frumuseţe nevăzută acelora care te privesc! Îndărăt!           La vorbele acestea, copila strigă:           — O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale şi îmbracă-te în lâna lor, şi roagă-te Domnului tău în singurătate şi în tihna inimii tale!           Şi închipuirea pieri.           Atunci, din toate părţile muntelui, veniră fuga la păstor jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui spre a-i cere binecuvântarea!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada tăcu, iar sultanul Şahriar, întristându-se deodată, îi spuse:           — O, Şeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de cugetat! Şi nu ştiu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă trag într-o peşteră şi să mă lepăd pe totdeauna de grijile domniei, şi drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! Dar mai întâi vreau să ascult urmarea   Povestei cu jivine şi păsări!           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi opta noapte şcherezada spuse:           Povestea cu broască-ţestoasă şi cu pescăruşul.           Într-una din cărţile mele de demult, se povesteşte, o, norocitule sultan, că un pescăruş şedea într-o zi pe malul povârnit al unei ape mari şi veghea, cu luare-aminte şi cu gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi îngăduia să-şi dobândească traiul şi să-şi hrănească pruncii, şi-o îndeplinea fară leneveală, împlinindu-şi cu toată cinstea sarcina stării sale.           Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mişcare şi la cea mai uşoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui şi cum se opreşte în stânca pe care şedea de veghe un haplan de hoit de spiţă omenească. Atunci îl cercetă cu privirile şi băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice şi cruşit de urmele tăieturilor de paloş şi ale împunsăturilor de lance; şi chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun tâlhar pe care l-au făcut să-şi ispăşească păcatele!” Pe urmă îşi înălţă aripile şi îl binecuvântă pe Cel-Atoateimpărţitor, grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloşi să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele bune!” Şi se gătea sa se repeadă asupra leşului şi să rupă câteva fâşii din el şi să le ducă micuţilor săi şi să le mănânce împreună cu ei. Dar tot atunci şi văzu deasupra-i cerul cum se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum vulturi şi ulii, care începură să se rotească în cercuri largi apropiindu-se din ce în ce.           La priveliştea aceea, pescăruşul fu cuprins de spaima sa nu fie sfâşiat şi el de lupii aceia ai văzduhurilor, şi zori să-şi ia tălpăşiţa cu bătăi de aripi spre depărtări. Şi, după multe ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul apei, tocmai hăt spre gura râului, şi începu să aştepte ca viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. Şi, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile soartei şi la nestatornicia ei; şi îşi zicea: Iacătă că sunt silit să mă depărtez de ţara mea şi de ţărmul care mi-a vegheat naşterea şi unde se află copiii şi soaţa mea. Of, ce deşertăciune mai e şi lumea aceasta! Şi cu cât mai plin de deşertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei şi care, bizuindu-se pe noroc, trăieşte de pe o zi pe alta fară a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aş fi fost mai cuminte, aş fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; şi lupii văzduhului puteau să vină şi să-mi răpească hoitul, că nu mi-ar fi păsat prea tare! Dar înţeleptul ne povăţuieşte să avem răbdare la restrişte. Să răbdăm dară!”           Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în care şedea cocoţat, o broască-ţestoasă ieşind din apă şi lopătând încetişor. Şi broască-ţestoasă îşi săltă capul şi îi spuse:           — Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit ţărmul pe unde te întâlneam de obicei?           El răspunse:           Când chiar sub cortul ce te-adăposteşte Şi chiar în ţara care-i ţara ta Ţi se strecoară-un ticălos hoţeşte, Atât mai poţi să faci din câte-ai vrea:           Să laşi şi cort, şi ţară, şi nădejde Şi să fugi încotro vei mai putea!           Şi eu, o, bună broască, mi-am văzut ţărmul gata a fi năpădit de lupii văzduhului şi, ca să nu mă posomorăsc de chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul şi să mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta mea!           Când auzi vorbele acestea, broască-ţestoasă îi spuse pescăruşului:           — De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu toată credincioşia şi să-ţi ţin tovărăşie în părăsirea şi în restriştea ta, că ştiu cât de amărât este străinul departe de ţara sa şi de ai săi, şi cât de dulce îi este să găsească o căldură de dragoste şi de bunăvoinţă la cei necunoscuţi. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din vedere, am să-ţi fiu o tovarăşă grijulie şi prietenoasă!           Atunci pescăruşul îi spuse:           — O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe dinafară şi atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să încep să plâng de tulburare faţă de neprecupeţita ta bunăvoinţă! Cum să-ţi mulţumesc? Şi câtă dreptate ai în spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor şi despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu sunt nişte inşi lipsiţi de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi viaţa fară de prieteni şi fară de tăifăsuielile cu prietenii, şi fară de haz şi de cântec cu prietenii? Înţeleptul este acela care ştie să-şi găsească prietenii potriviţi cu firea lui, şi nu se pot socoti drept prieteni fiinţele cu care eşti nevoit să ai de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu pescăruşii din neamul meu, care mă pizmuiesc şi mă zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc şi pentru isteciunile mele! Încât, acuma, ce fericiţi trebuie să fie de plecarea mea soţii mei cei josnici şi mărginiţi, şi care nu ştiu decât să pălăvrăgească despre pescuielile lor şi nu sporovăiesc decât despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă să-şi ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Aşa că stau tot cu ciocul întors spre pământ. Şi, dacă au aripi, le au ca să nu se slujească de ele! Încât cei mai mulţi dintre ei nici nu ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se scufunde, şi adeseori rămân la fundul apei!           La vorbele acestea, broască-ţestoasă, care asculta în tăcere, strigă:           — O, pescarule, coboară să te sărut!           Şi pasărea coborî din copac, iar broască-ţestoasă o sărută între ochi şi îi spuse:           — Chiar că, o, fratele meu, tu nu eşti făcut spre a trăi de-a valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul văduvite de gingăşie şi nu au nimic ales în purtările lor. Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra acestui copac şi în zvoana pe care o fac valurile!           Dar pescăruşul îi spuse:           — Mult îţi mulţumesc, o, broască-ţestoasă, sora mea! Da cu copiii? şi cu soţia?           Ea răspunse:           — Allah e mare şi milos! Are să ne ajute el să-i cărăm şi pe ei până aici! Şi vom petrece zile liniştite, la adăpost de orice nevoie!           La vorbele acestea, pescăruşul spuse:           — O, broască-ţestoasă, să mulţumim împreună Celui Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră!           Şi laolaltă rostiră:           Mărit să fie Domnu-ntru vecie!           El dă avere multă la bogaţi, Iar la săraci dă neagră sărăcie.           Ci rostu-i drept, de staţi să cugetaţi -           Câţi sunt săraci – dă-n bucurii bogaţi, Şi câţi bogaţi săraci de bucurie!           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Atunci sultanul Şahriar îi spuse:           — O, Şeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne a mă întoarce la gânduri mai puţin crunte. Încât tare aş vrea să ştiu dacă nu cunoşti cumva poveşti cu lupi, de pildă, ori cu alte jivine tot atâta de fioroase!           Iar Şeherezada spuse:           — Chiar acestea sunt poveştile pe care le ştiu cel mai bine!           Atunci sultanul Şahriar îi spuse:           — Grăbeşte a mi le istorisi!           Iar Şeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare.           Şi cândfii cea de a o suta patruzeci şi noua noapte Şeherezada spuse:           Povestea cu lupul şi cu vulpanul.           Află, o, norocitule sultan, că vulpanul, sătul până la urmă de mâniile necurmate ale jupanului său lupul, şi de cruzimea aceluia în orice pricină, şi de încălcările sale asupra celor mai de pe urmă drepturi care îi mai rămăseseră şi lui, vulpanului, şezu jos, într-o zi, pe un trunchi de copac, şi începu să chibzuiască. Apoi sări deodată plin de bucurie, la un gând care-i veni şi care i se păru a n izbăvirea. Şi purcese numaidecât să-l caute pe lup, pe care îl întâlni până la urmă, şi pe care îl văzu cu părul zburlit, cu chipu-ncrâncenat şi cu o foarte rea ţâfnă. Atunci, de la cea mai mare depărtare de unde îl zărise, sărută pământul, şi ajunse dinaintea lui cu umilinţă, cu ochii în jos, şi aşteptă să fie întrebat. Şi lupul se zborşi către el:           — Ce vrei, plod de căţea?           Vulpanul răspunse:           — Doamne, iartă-mi îndrăzneala, da am să-ţi arăt un gând şi să-ţi fac o rugăciune, dacă binevoicşti să îngăduieşti a mă asculta!           Şi lupul răcni:           — Fii scurt la vorbă, apoi întoarce dosul cât mai iute, ca de nu, îţi sfărâm oasele!           Atunci vulpanul spuse:           — Am băgat de seamă, doamne, că de la o vreme Ibn-Adam ne poartă un război fară de tihnă; prin toată pădurea nu se mai văd decât capcane, piedici şi laţuri de toate felurile! Incă oleacă de treabă de-accasta, şi pădurea arc să ne fie de nelocuit. Aşa că ce-ai zice de o întovărăşire între toţi lupii şi toţi vulpanii spre a ne împotrivi de-a valma la loviturile lui Ibn-Adam şi a-l împiedica să se mai apropie de pământurile noastre?           La vorbele acestea, lupul răcni:           — Zic că eşti tare sfruntat când nădăjduieşti la întovărăşire cu mine şi la prietenia mea, vulpan mişel, prefăcut ticălos! Na! ţine asta pentru neobrăzarea ta!           Şi îi altoi vulpanului o scatoalcă de labă care îl aşternu la pământ, pe jumătate mort.           Atunci vulpanul se adună de pe jos şchiopătând, da se feri să-şi arate supărarea; dimpotrivă! îşi luă înfăţişarea sa cea mai zâmbăreaţă şi mai pocăită şi îi spuse lupului:           — Doamne, iartă-i robului tău lipsa de cuviinţă şi puţinătatea de isteciune. Îşi recunoaşte vinile, care sunt mari! Şi chiar dacă nu şi le-ar fi băgat de seamă, lovitura năprasnică şi cuvenită cu care l-ai cinstit, şi care ar fi fost de ajuns să omoare şi-un elefant, i le-au dezvăluit din belşug!           Iar lupul, domolit oleacă de umilenia vulpanului, îi spuse:           — Fie! da să te înveţi minte ca altădată să nu te mai bagi în ce nu te priveşte!           Vulpanul spuse:           — Cât de drept e! Într-adevăr, înţeleptul a spus: „Nu vorbi şi nu povesti niciodată nimic până ce nu ai fost rugat, şi nu răspunde niciodată până ce nu ai fost întrebat! Şi nu care cumva să uiţi a da toată luarea-aminte numai lucrurilor care pot avea vreo atingere cu tine. Dar mai cu seamă fereşte-te să-ţi dăruieşti sfaturile acelora care nu le-ar pricepe, precum nici răilor care te-ar privi cu silă pentru binele pe care le faci.”           Or, aşa erau vorbele pe care vulpanul i le spunea lupului; da în sinea sa gândea: „Are să vie ea şi vremea mea, şi are să-mi plătească dumnealui toate datoriile, până la cel mai de pe urmă obol; că băţoşia, ţâfna, necuviinţa şi făloşenia prostească cheamă mai devreme ori mai târziu şi pedeapsa! Să ne umilim dară, până ce avem să fim puternici!”           Pe urmă vulpanul îi spuse lupului:           — O, stăpâne al meu, tu ştii că nepărtinirea este virtutea celor puternici, şi că bunătatea şi blajinătatea sunt darurile celor tari şi podoaba lor! Şi însuşi Allah îl iartă pe culpeşul care se căieşte. Or, în ce mă priveşte, fărădelegea mea este nemăsurată, ştiu, da nici pocăinţa mea nu este mai mică; că lovitura cea dureroasă cu care, în bunătatea ta, ai binevoit să mă preacinsteşti, mi-a zdrobit, dreptu-i, trupul, da a fost un leac pentru sufletul meu şi o pricină de voioşie; precum ne învaţă înţeleptul: „Gustul dintâi al pedepsei pe care ţi-o îndrituieşte mâna dascălului tău este amestecat cu oarecare amărăciune, da gustul de mai apoi este mai desfătător decât mierea strălimpezită şi decât dulceaţa ei!”           Atunci lupul îi spuse vulpanului:           — Primesc căinţele tale şi îţi iert pasul greşit şi osteneala pe care mi-ai pricinuit-o silindu-mă să-ţi alduiesc o scatoalcă! Dar se mai cere să şi îngenunchezi cu fruntea în ţărână!           Şi vulpanul, fară a şovăi, îngenunche şi se închină lupului, spunându-i:           — Deie Allah să biruieşti pururea, şi întărească-ţi el stăpâniile!           Atunci lupul spuse:           — Aşa e bine! Acuma mergi înaintea mea şi slujeşte-mi de iscoadă! Şi, dacă vezi vreun vânat, întoarce-te iute ca să-mi dai de ştire!           Şi vulpanul răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi zori s-o ia înainte.           Or, ajunse la un petec de pământ acoperit cu vie, unde nu trebui mult până să bage de seamă, în calea lui, un loc ciudat, care părea întru totul a fi o capcană; şi făcu un ocol mare spre a se feri de ea, zicându-şi: „Cine umblă fară să ia seama la gropile care se află sub paşii lui, e menit să lunece în ele! De altminteri, învăţătura mea de pe urma tuturor capcanclor pe care Ibn-Adam mi le tot întinde de atâta vreme se cade a mă face să fiu cu grijă. Aşa, de pildă, dacă aş vedea o închipuitură de vulpe într-o vie, în loc să mă apropii de ea, aş lua-o la fugă cât m-ar ţinea picioarele, întrucât aceea-i fară îndoială o momeală pusă acolo de şiretenia lui Ibn-Adam! Or, în mijlocul acestei vii, văd acuma un loc care nu mi se pare a avea o înfăţişare prea cinstită! Ia seama! să ne întoarcem să vedem ce-i acolo, da cu chibzuinţă, întrucât chibzuinţă este jumătate de vitejie!”           Şi, după ce cugetă astfel, vulpanul începu să înainteze încet-încet, da şi dând îndărăt din când în când, şi adulmecând la fiecare pas; şi se târa şi ciulea urechea, apoi înainta ca să dea iarăşi îndărăt; şi, într-un sfârşit, ajunse astfel, fară supărare, până chiar la marginea acelui loc aşa de ciudat. Şi bine îi prinse, întrucât putu să vadă ca era o groapă adâncă, acoperită la gură cu crengi subţiri presărate cu pământ. La priveliştea aceea, strigă: „Mărire lui Allah carele m-a dăruit cu minunatul har al chibzuinţei şi cu ochi străvăzători!” Pe urmă, la gândul de a-l vedea în curând pe lup dând în groapă cu capu-n jos, începu să dănţuiască de bucurie, de parcă ar fi fost beat de toţi strugurii din vie, şi ghiersui cântecul acesta13:           Iată-ţi, lupule, mormântul!           Cald te-aşteaptă subpământul!           Lupule, tâlhar spurcat, Spaimă-a fetelor din sat, Mulţi copii ai mai mâncat!           Dar de-acum ai să mănânci, Prăvălit colea pe brânci, Numai murdăria mea Când pe bot te-oi bălega.           Şi pe dată făcu cale întoarsă şi se duse să-l caute pe lup, căruia îi spuse:           — Îţi aduc vestea cea bună! Mare îţi este norocul, şi fericirile plouă asupră-ţi, fară de ostenire! Fie necurmată veselia în casa ta, şi aşijderea bucuria!           Lupul spuse:           — Şi ce ştire îmi aduci? spune-o fară toate lungelile astea!           Vulpanul spuse:           — Via este astăzi frumoasă, şi totu-i plin de veselie, întrucât stăpânul viei a murit şi zace întins în mijlocul ocinei sale sub nişte crengi care îl acoperă!           Şi lupul răcni:           — Ce mai aştepţi atunci, codoş ticălos, de nu mă duci acolo! umblă dar!           Şi vulpanul se grăbi să-l ducă în mijlocul viei şi, arătându-i locul cu pricina, îi spuse:           — Este acolo!           Atunci lupul scoase un urlet şi, dintr-o zvâcnitură, sări pe crengi, care se năruiră sub greutatea lui. Şi se rostogoli în fundul gropii. Când văzu căderea vrăjmaşului său, vulpanul fu apucat de o bucurie atâta de mare, încât, până a da fuga la groapă ca să se veselească de izbândă, începu să ţopăie şi, în toiul voioşiei, îşi prociti stihurile acestea14:           Suflete, cânta! Dorurile-mi toate Mi s-au fost împlinite! Iar soarta-mi pare Surâzătoare şi strălucitoare!           Stăpân sunt al pădurilor bogate;           Dregătorii şi volnicii visate Sunt ale mele-acum din zare-n zare!           Podgorii mari cu strugurii gustoşi, Belşugul de vânat: vătui destui, Şi creste roşii de cocoşi frumoşi, Şi târtiti moi şi fragede de pui, Copanele de gâşte şi de raţe, Toate mi-aşteaptă gura să le-n haţe!           Şi tot atunci şi fu, din câteva sărituri, pe marginea gropii, cu inima ticăind. Şi care nu-i fu desfătul de al vedea pe lup cum geme şi scânceşte din căzătură şi cum îşi boceşte jalnic pieirea apriată. Atunci vulpanul se apucă şi el vădit să plângă şi să geamă; şi lupul săltă capul şi îl văzu cum plângea aşa, şi îi zise:           — O, vulpoiule15, fratele meu, ce bun eşti că plângi aşa cu mine! încât văd acuma că am fost adeseori prea aspru fata de tine; şi, mă rog ţie! lasă lacrimile de-o parte şi dă fuga să-i prevesteşti pe soţia şi pe copiii mei de primejdia în care mă aflu şi de moartea care mă pândeşte!           Atunci vulpanul îi spuse:           — A, mişelule! păi chiar atâta de prostănac eşti, încât să crezi că pentru tine vărs eu lacrimile acestea? Dezmântă-te, afurisitule! dacă plâng, asta-i pentru că ai trăit până astăzi la adăpost de toate; asta-i pentru că amarnic de rău îmi pare că prăpădul de-acum nu te-a ajuns decât astăzi! Mori, aşadar, lup al pacostei! Ca să mă uşurez pe mormântul tău şi să dănţuiesc cu toate vulpile pe pământul care are să te îngroape!           La vorbele acestea, lupul îşi zise în sineşi: „Nu e bine să-l mai ameninţ acum; că doar el mai poate să ma scoată de aici!”           Şi îi spuse:           — O, fratele meu, nu a trecut decât o clipită de când îmi jurai credinţă şi îmi aşterneai un potop de semne de supuşenie! Pentru ce dar schimbarea aceasta? E drept că te-am bruftuluit uneori! dar nu-mi păstra pică, şi aminteşte-ţi ce a spus poetul:           Seamănă pe pământurile toate Al bunătăţii tale bob curat -           Curând ori mai târziu vei strânge roade Bogate cum nici n-ai fi fost visat.           Şi vulpanul îi spuse rânjind:           — O, tu cel mai smintit dintre toţi lupii şi dintre toate sălbăticiunile, uiţi aşadar toată scârboşenia purtării tale? Şi de ce nu ştii nimic din învăţul cel atâta de înţelept al poetului:           Nu asupri, că orice asuprire Vrea răzbunare, şi orice nedreptate Pretinde pururi cruntă ispăşire.           Ia seama tu, cel plin de răutate:           Când tu adormi, cel asuprit nu doarme Decât cu-un ochi, celaltul veşnic sade Pândind prileju-anume să te sfarme -           Iar ochiul lui Allah veghează toate!           Or, tu m-ai asuprit destul de îndelungă vreme pentru ca acuma, pe bună dreptate, să mă bucur de nenorocirea ta şi să mă desfăt de umilirea în care ai căzut.           Atunci lupul spuse:           — O, vulpane înţelept, plin de gânduri rodnice şi cu mintea născocitoare, tu eşti mai presus de asemenea vorbe, şi hotărât că nu le crezi; le spui numai aşa, ca să şuguieşti. Or, chiar că nu-i tocmai potrivit acum16! Ia, rogu-te, vreo frânghie şi străduieşte-te s-o legi cu un capăt de un copac şi a mi-l întinde mie pe celălalt; iar eu am să mă catar cu ajutorul ei şi am să ies din gropanul acesta!           Dar vulpoiul se puse pe râs şi îi spuse:           — Uşurel, o, lupule, uşurel17! Dintru-nceput are să ţi se topească mai întâi sufletul, şi pe urmă şi trupul! Iar bolovanii şi pietrele cu care au să te bată vor săvârşi tare frumos această despărţire! O, dihanie mocofană, cu minţile otova şi cu duhul aşa de puţin pătrunzător, tare-mi vine să-ţi asemuiesc soarta cu cea a şoimului şi a potârnichii!           La vorbele acestea, lupul se minună:           — Nu pricep ce vrei să spui cu astea!           Atunci vulpanul îi spuse lupului:           — Află, o, lupule, că într-o zi mă dusesem să mănânc nişte boabe de struguri într-o vie. Pe când mă aflam acolo, la umbra frunzişului, văzui deodată că se prăvăleşte din înaltul văzduhurilor un şoim mare asupra unei potârnichi micuţe. Dar potârnichea izbuti să scape din ghearele şoimului şi să fugă iute ca să se ascundă în adăpostul ei. Atunci şoimul, care se luase după ea şi nu putuse s-o înşface, se opri dinaintea deschizăturii ce slujea de intrare la cuib şi-i strigă potâmichii: „Prostuţo care fugi de mine! Păi tu habar n-ai de grija mea faţă de tine şi de binele pe care ţi-l vreau! Singura pricină pentru care m-am repezit asupra ta este că te ştiam flămândă de multă vreme şi vroiam să-ţi dau nişte boabe pe care le-am adunat anume pentru tine. Vino, dară, potârnichea mea micuţă, dulcea mea micuţă potârniche, ieşi fară teamă din adăpostul tău şi hai să mănânci din grăunţele astea! Şi fie-ţi plăcute, şi ca o desfătătoare mistuire la inima ca, o, potârniche, ochi al meu, suflet al meu!”           Când auzi asemenea vorbire, potârnichea ieşi încrezătoare din ascunzişul ei; dar numaidecât şoimul se şi repezi asupra-i şi îşi înfipse ghearele-i cumplite în carnea ei şi, dintr-o fulgerătură de plisc, îi şi spintecă pântecele. Atunci potârnichea, înainte de a-şi da duhul, îi spuse: „O, amăgitor blestemat, deie Allah ca în pântecele tău carnea mea să se prefacă în otravă!” şi muri. Cât despre şoim, o şi înfulecă într-o clipire de ochi; da numaidecât urmă şi osânda, din vrerea lui Allah; întrucât, de cum ajunse potârnichea în pântecele ticălosului, acesta şi văzu cum îi cad toate penele, ca sub puterea unei flăcări lăuntrice, şi se rostogoli neînsufleţit la pământ!           Şi tu, o, lupule, ai căzut în groapă din pricină că mi-ai făcut viaţa tare grea şi mi-ai umilit sufletul până peste marginile umilinţei!           Atunci lupul îi spuse vulpoiului:           — O, fârtate, îndură-te! Iasă toate pildele acestea pe care mi le prociteşti, şi să uităm trecutul! Sunt prea îndestul de pedepsit şi-aşa, întrucât iacătă-mă în groapa aceasta, unde am căzut cu primejdia de a-mi frânge vreun picior ori de a-mi vătăma un ochi, sau pe amândoi! Să încercăm a mă scoate din cumpăna asta rea, că tu ştii că prietenia cea mai temeinică este aceea care se naşte dintr-un ajutor dat la necaz, şi că prietenul adevărat este mai aproape de inimă decât un frate! Aşa că ajută-mă să scap de aici şi am să-ţi fiu cel mai bun prieten şi cel mai înţelept povăţuitor!           Dar vulpanul începu să râdă de-a mai mare dragul şi îi spuse lupului:           — Văd că habar n-ai de spusele celor înţelepţi!           Iar lupul, nedumerit, îl întrebă:           — Care spuse şi care înţelepţi?           Vulpanul răspunse:           — Înţelepţii, o, lup al împuţiciunii, ne învaţă că inşii ca tine, inşii cu obrăzarul urâciunii pe chip, cu înfăţişare tot aşa de grosolană şi cu trupul rău întocmit, au şi sufletul grosolan şi întru totul pustiu de gingăşie! Or, cât de adevărate-s astea în ceea ce te priveşte! Cele ce mi-ai spus despre prietenie sunt prea adevărate şi nu îngăduie tăgadă, da tare te mai amăgeşti când vrei să potriveşti cu sufletul tău de javră nişte vorbe atâta de frumoase! Că, o lup năvleg, dacă chiar ai fi aşa de rodnic în poveţe înţelepte, de ce nu îţi găseşti ţie însuţi un mijloc de a ieşi de aci de jos? Şi dacă chiar eşti aşa de puternic precum spui, încearcă să-ţi mântui sufletul de la moartea apriată! Ah, cum îmi mai aminteşti de Povestea cu doctorul!           — Ce doctor? se miră lupul.           Şi vulpanul spuse:           — A fost odată un ţăran care era bolnav de o umflătură la mâna dreaptă; şi treaba aceasta îl împiedica să muncească. Încât, la capătul răbdării, trimise după un ins de care se zicea că e tare iscusit la meşteşugurile doctoriceşti. Şi iscusitul acela veni la bolnav, şi avea o legătură peste un ochi. Şi bolnavul îl întrebă: „Ce ai la ochi, doctore? El răspunse: „O umflătură care mă împiedică să văd”. Atunci bolnavul strigă: „Ai o umflătură ca aceea şi nu ţi-o vindeci? Şi vii la mine să mă vindeci de umflătura mea? întoarce-te cu spatele şi lasă-mă să-ţi văd lăţimea umerilor!”           Şi tu, o, lup al năpastelor, până a socoti să-mi dai mie poveţe şi să mă înveţi isteciunea, fii atâta de isteţ cât să te scapi din groapă şi să te fereşti de ceea ce are să plouă pe capul tău! Altmintrelea, rămâi pe totdeauna acolo unde eşti!           Atunci lupul se puse pe plâns şi, înainte de a deznădăjdui cu totul, îi spuse vulpanului:           — O, frăţâne, mă rog ţie, scoate-mă de aici, de pildă venind aproape de marginea gropii şi întinzându-mi capătul cozii tale! Iar eu să mă agăţ de ea şi să ies din groapă! Şi îţi făgăduiesc dinaintea lui Allah că am să mă pocăicsc de toate cruzimile mele trecute, şi că am să-mi pilesc ghearele şi am să-mi sfărâm colţii cei mari, ca nici baremi să nu mai fiu ispitit să-mi asupresc vecinii; după care am să îmbrac haina de pănură a schivnicilor şi am să mă trag în singurătate să-mi fac ispaşa, fară a mai mânca decât iarbă şi fară a mai bea decât apă!           Dar vulpanul, fară a se lăsa înduplecat, îi spuse lupului:           — Şi de când s-o putea să-şi schimbe cineva firea aşa de uşor? Eşti lup şi ai să rămâi lup, şi nu pe mine ai să mă faci să cred în pocăinţa ta! Şi-apoi ar trebui să fiu tare credul ca să-ţi dau pe mână coada mea! Aşa că vreau să te văd cum mori, întrucât înţelepţii au spus: „Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul! 18”           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi tăcu sfielnic.           Bar când fu cea de-a o suta cincizecea noapte spuse:           — Moartea ticălosului este un bine pentru omenire, întrucât curăţă pământul!           La vorbele acestea, lupu-şi muşcă laba de deznădejde şi de ciudă strunită; şi îşi îndulci şi mai tare glasul şi îi spuse vulpanului:           — O, vulpoiule, neamul din care te tragi tu este vestit printre toate dihăniile pământului pentru purtările sale alese, pentru gingăşia, pentru iscusinţa la vorbire şi pentru dulceaţa firii sale. Curmă dar jocul acesta care nu poate fi adevărat din parte-ţi, şi adu-ţi aminte de datinile neamului tău!           Şi vulpanul, la asemenea vorbe, se puse pe un râs de să leşine. Şi nu zăbovi să-şi vină în fire şi îi spuse lupului:           — Văd, o, mocofane de pomină, că ar trebui să fii dăscălit din temelie. Dar nu am păs să mă împovărez cu atare grijă, şi vreau doar, până să crăpi, să-ţi intre în urechi câteva pilde de-ale înţelepţilor. Află, aşadar, că e leac la toate, afară de moarte; că se poate strâmba orice, afară de diamant; şi, într-un sfârşit, că te poţi feri de toate, afară de ursită! In ce te priveşte, îmi vorbeai adineaori, parcă, de a mă răsplăti la ieşirea din groapă şi de a-mi dărui prietenia ta. Or, eu te prepun tare asemeni acelui şarpe căruia tu, în neştiinţa ta, nu-i cunoşti povestea!           Şi lupul mărturisindu-şi neştiinţa în această privinţă, vulpanul spuse:           — Da, o, lupule, a fost odată un şarpe care izbutise să scape din mâinile scamatorului. Şi şarpele acela, dezvăţat să se mişte după atâta vreme de şedere încolăcită în sacul scamatorului, se târa cu anevoinţă pe pământ, şi neîndoielnic că ar fi fost prins iarăşi de către scamator sau ar fi fost strivit, când se nimeri ca un trecător milos să-l zărească, îl crezu bolnav şi, de milă, îl culese de pe jos şi îl încălzi. Or, cea dintâi grijă pe care o avu şarpele, când îşi recăpătă iarăşi vioiciunca, fu aceea de a căuta locul cel mai gingaş de pe trupul mântuitorului său şi de a-şi înfige acolo dintele plin de venin. Şi omul căzu pe dată mort la pământ! Şi de altminteri poetul spusese:           Nu te juca, ia seama! Când vipera se-ndoaie Şi pare să se-alinte frumos, atunci păzea:           Cu-o scurtă fulgerare, deodată, se dezdoaie Şi-şi varsă ucigaşul venin în carnea ta!           Şi-apoi, o, lupule, mai sunt tot aşa şi stihurile acestea minunate, care se potrivesc atâta de bine cu starea mea:           Când blândul copilandru atâta cinste-ţi poartă, Iar tu-l repezi cât colo ciufut ţi încruntat, Să nu te miri că-n suflet pe veci nu te mai iartă Şi că-ntr-o zi, când braţu-i va deveni bărbat, Mai crâncen răsplăti-vă mândria ta deşartă!           Or, eu, o, blestematule, spre a face safteaua la osânda ta şi a-ţi da o gustare de început din bunătăţile care te aşteaptă şi din pietrele cele frumoase care au să-ţi alinte căpăţâna, în adâncul gropii, şi până a veni să-ţi stropesc fară zgârcenie mormântul, iacătă ce îţi dăruiesc! Saltă-ţi capul şi ia seama!           Şi, după ce spuse vorbele acestea, vulpanul întoarse dosul, se sprijini cu amândouă picioarele de dindărăt pe buza gropii şi se slobozi asupra chipului lupului cât să-l ungă şi să-l îmbălsămeze până la clipitele lui cele din urmă.           Apoi, după ce săvârşi isprava, vulpanul se sui în vârful grămezii de pământ şi începu să schelălăie cu turbare spre a-i chema pe gospodari şi pe paznici, care nu zăboviră să vină în fugă; la ivirea lor, vulpanul zori să-şi ia tălpăşiţa şi să se ascundă, da îndestul de aproape cât sa poată vedea pietroaiele cele mari pe care le zvârleau în groapă podgorenii bucuroşi, şi cât să audă urletele de moarte ale lupului, vrăjmaşul lui! 19           Aici Şeherezada tăcu o clipită spre a bea un pahar de sorbet pe care i-l întindea micuţa Doniazada, iar sultanul Şahriar strigă:           — Ah, ardeam de nerăbdare să văd moartea lupului! Acuma, că s-a făptuit, aş vrea să te aud spunându-mi câte ceva despic credulitatea cea oarbă şi necugetată şi despre urmările ci!           Şi Şeherezada spuse:           — Ascult şi mă supun!           Povestea cu şoarecele şi cu nevăstuica.           A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, şi i se spuse:           — Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai şi numai susan! Iar noi ţi l-am adus ca să-l cureţi şi să-l descojeşti!           Şi femeia îl luă şi se apucă pe dată de treabă şi, la sfârşitul zilei, îl curăţase şi îl descojise. Şi era o desfătare să vezi susanul acela alb, curăţat şi ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitita amarnic şi, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Şi făcu treaba aşa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tabla decât olecuţă de susan.           Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea şi mânia femeii la vederea tablalei aproape goala de ceea ce se aflase pe ea. Şi o auzi cum striga:           — A! de-aş putea să-l dibăcesc pe hoţoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiţii de şoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aş găbji măcar unul, l-aş face să ispăşească ticăloşiile tuturor semenilor lui!           Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica îşi zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl priveşte pe şoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine şi să-mi rupă spinarea!”           Şi numaidecât se duse să-l caute pe şoarece şi îi puse:           — O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul sau! Şi nimic nu este mai greţos decât un vecin scârţan care nu dovedeşte nici o luare-aminte faţă de cei ce sălăşluiesc lângă el, şi care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile şi din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!           Iar şoarecele răspunse:           — Chiar că aşa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu ma firitisesc de megieşia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, şi de gândurile cele bune pe care mi le mărturiseşti! Deie Allah ca toţi vecinii să fie tot aşa de cinstiţi şi de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?           Nevăstuica spuse:           — Gospodina cea de treabă, care sălăşluieşte acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt şi gustos până peste poate. Încât ea şi copiii ei au mâncat din el până la saţietate, şi nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Aşa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!           La vorbele acestea, şoarecele fu cuprins de atâta voioşie, încât începu să ţopăie şi să zbânţuie din coadă. Fără a-şi mai face vreme de chibzuială, fară a mai băga de teamă chipul făţarnic al nevăstuicii, fară a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, şi fară ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuţeala lui şi se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor şi descojit, susanul! Şi îşi umplu cu lăcomic gura. Dar tot atunci femeia ieşi de după uşă şi, cu o lovitură de băţ, îi zdrobi şoarecelui capul!           Şi iacătă-aşa bietul şoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viaţa ticăloşia altuia!           La vorbele acestea, sultanul Şahriar spuse:           — O, Şeherezada, ce învăţătură despre chibzuinţă îmi dă povestea aceasta! Dacă aş fi ştiut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fară de margini în soţia mea, desfrânata pe care un ucis-o cu mâna mea, şi în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloşie! … Dar nu ai cumva să-mi povesteşti vreo istorie despre prietenia credincioasă?

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile     La vorbele acestea ale califului, tânăra Amina păşi înainte şi grăi:           O, emire al drept-credincioşilor, nu am să mai spun şi eu spusele surorii mele Zobeida despre părinţii noştri. Află, aşadar, că, după ce tatăl nostru a murit, eu şi cu sora mea cea mai mică dintre noi cinci, Fahima, ne-am dus să trăim singure cu mama noastră, în vreme ce sora mea Zobeida şi celelalte două s-au dus să trăiască împreună cu mama lor la ele acasă.           La puţină vreme apoi, m-a măritat mama cu un bătrân bogat, omul cel mai bogat din cetate şi de pe vremurile lui. Şi-aşa, un an mai târziu, soţul meu cel bătrân a murit în tihnă lui Allah şi mi-a lăsat ca parte legiuită din moştenire, după pravila statorită de sunaua92 noastră, optzeci de mii de dinari de aur.           Şi-aşa că nu zăbovii a-mi porunci zece rochii falnice, fiecare rochie la preţ de o mie de dinari. Şi nu mă lipseam de nimic.           Într-o bună zi, cum şedeam lăfăindu-mă în tihnă, veni la mine o bătrână. Pe bătrâna aceea nu o mai văzusem niciodată înainte. Era îngreţoşătoare: chipu-i era hâd ca un dos bătrân; avea un nas stâlcit, nişte sprâncene chelbuite, nişte ochi de zamparagioaică stocită, nişte dinţi găunoşi, năsoiul năclăit şi gâtul câş. De altminteri era bine zugrăvită de poetul care spune:           Cobea bătrâna! Tartorul Eblis, De-ar întâlni-o, până şi el, bietul, Fără să-i spună baba nici un pis, Numai tăcând, ar învăţa, procletul, Întregu-nşelăciunilor dichis!           Ar învăţa la şcoala ei aleasă Cum poţi să treci o mie de catâri Prin pânza de păianjen cea mai deasă, De pare că le-ai face un hatâr, Şi nici un fir din pânză să nu iasă.           Că-i meşteră baborniţa vicleană, Mai tare decât bietul Sarsailă;           Şi să strecoare zerul prin sădilă, Şi să dea cep la orişicare vrană, C-a prihănit o rujă de copilă, Şi-a pârjolit o dalbă de codană, Şi-a marghiolit amarnic la tocilă O falnică hanâmă ca o stană, Şi-a-ntors-o la pojaruri de prăsilă Pe-o babă ugilită şi pârvanâ.           Deci baborniţa aceea veni la mine şi mi se temeni şi îmi zise:           — O, hanâmă plină de nuri şi de haruri! Am acasă o copilă orfană, iar noaptea aceasta este noaptea nunţii ei. Iar eu vin să te rog – şi Allah are să ştie a-ţi dărui răsplata şi simbria pentru bunătatea ta!           — Să te îndupleci a ne cinsti, luând parte la nunta acestei sărmane copile atâta de amărâte şi de necăjite, care nu are aici pe nimenea şi care nu ştie alt sprijin decât al lui Allah cel Preaînaltul!           La vorbele acestea, bătrâna începu să plângă şi să-mi sărute picioarele. Iar eu, care habar n-aveam de toată făţăria ei, mă miluii şi mă înduioşai de ea, şi îi spusei:           — Ascult şi mă supun!           Atunci ea îmi zise:           — Acuma am să mă duc, cu îngăduinţa ta; iar tu, în vremea asta, găteşte-te şi îmbracă-te, întrucât eu, îndeseară, am să mă întorc să te iau.           Pe urmă îmi sărută mâna şi plecă.           Eu atunci mă sculai şi mă dusei la hammam şi mă înmiresmai; pe urmă alesei rochia cea mai frumoasă dintre cele zece rochii noi ale mele şi mă îmbrăcai cu ea; pe urmă îmi pusei gherdanul cel frumos de mărgăritare scumpe, şi brăţările, şi cerceii, şi toate odoarele mele; pe urmă îmi pusei izarul cel larg de mătase albastră şi de zarafir şi mă încinsei peste mijloc cu brâul meu de atlaz, şi îmi pusei iaşmăcuţul peste obraz, după ce îmi dealungii ochii cu kohl. Şi iacăt-o pe bătrână că se întoarce şi îmi spune:           — O, stăpână a mea, casa s-a umplut de rudele mirelui, care sunt femeile cele mai de neam din cetate. Le-am înştiinţat despre venirea ta neabătută, şi ele au fost tare bucuroase, iar acuma te aşteaptă cu nerăbdare toate.           Eu atunci luai cu mine câteva roabe de-ale mele, şi plecarăm toate şi merserăm până ce ajunserăm într-o uliţă largă şi bine stropită şi în care zburda o adiere proaspătă. Şi văzurăm o poartă mare de marmură, încununată cu o boltă sprijinită pe două sclipuri, şi toată numai din alabastră, şi falnică. Şi prin poarta aceea văzurăm înlăuntru un sarai atâta de înalt, cât se ridica până la nori. Atunci intrarăm şi, când ajunserăm la uşa saraiului, bătrâna bătu la uşă şi deschise. Păşirăm înlăuntru şi dădurăm mai întâi într-o sală lungă, aşternută cu chilimuri şi zarpale, iar din tavan spânzurau nişte fanare colorate şi luminate, iar de-a lungul erau puse făclii aprinse; şi mai erau, atârnate pe pereţi, lucruri de aur şi de argint, şi podoabe, şi arme din metaluri scumpe. Şi străbăturăm sala şi ajunserăm într-o încăpere largă, atâta de minunată că ar fi zadarnic a o zugrăvi.           În mijlocul sălii, care era îmbrăcată numai în mătăsuri, se afla un crivat de alabastră, împodobit cu mărgăritare gingaşe şi cu pietre scumpe şi acoperit cu un polog de borangic. La vederea noastră, o fată ieşi dinlăuntrul patului, şi fata aceea era cum e lună. Şi îmi zise:           — Marhaba! Ahlan! Ua sahlan! O, sora mea, ne aduci cea mai mare cinstire de pe lume! Anastina! 93 Şi ne eşti o dulce alinare, şi eşti fala noastră!           Pe urmă, spre cinstirea mea, rosti aceste stihuri ale poetului:           De-ar fi aflat că vine-n ospeţie Un oaspete atât de strălucit, Şi pietrele ce-i stau la temelie Acestei case s-ar fi veselit.           Împărtăşindu-şi vestea între ele, Ţi-ar fi ieşit în cale trâmbiţaşi, Cu temeneli adânci şi cu bezele Să-ntâmpine luminătorii-ţi paşi.           Şi-ar fi-nâlţatpe limba lor strigare: „Ahlan! Ua sahlan! În cinstea ta, Ce străluceşti în lumea muritoare Cum străluceşte sus pe cer o stea!”           Pe urmă şezu jos şi îmi spuse:           — O, sora mea! Trebuie să-ţi mărturisesc că am un frate care te-a văzut într-o zi la o nuntă. Este un tânăr tare bine făcut, şi mult mai frumos ca mine. Şi, din noaptea aceea, te-a îndrăgit cu o inimă pătimaşă şi tare aprinsă. Şi el anume i-a dat câţiva bani bătrânei, ca să vină la tine şi să te aducă aici prin tertipul de care s-a slujit. Şi a făcut aşa, ca să se întâlnească cu tine, în casa mea; căci fratele meu nu are alt dor decât să se însoare cu tine în chiar anul acesta binecuvântat de Allah şi de Trimisul său. Şi nu este nici o ocară a săvârşi lucrurile cele îngăduite de pravilă!           Când auzii vorbele ei, şi dacă mă văzui ştiută şi preţuită în saraiul acela, îi spusei fetişcanei:           — Ascult şi mă supun!           Ea atunci se umplu de bucurie şi îşi plesni palmele una de alta. La semnul acela, o uşă se deschise; şi un tânăr frumos ca luna intră; după spusa poetului:           La o atât de-naltă frumuseţe Ajunse frumuseţea lui, încât Cu-adevărat e vrednic să-l răsfeţe Pe cel din care a şi izvorât:           E-un giuvaier spre slava celui care L-a şlefuit cu măiestrie mare!           El izbuteşte să întruchipeze Desăvârşirea însăşi, rostul ei, Ţesut din haruri şi minuni alese Din care se durează sfânt temei!           Încât să nu vă pară de mirare Că-l îndrăgeşte lumea muritoare!           Şi-această-ntreagă-a lui desăvârşire Străfulgera privirile oricui., Şi se vădeşte până peste fire Din fiecare trăsătură-a lui.           Încât vă jur cu-adâncă-ncredinţare:           Nu-i altul mai frumos ca el sub soare!           La vederea lui, inima-mi dădu brânci către el. Atunci el veni şi şezu jos lângă sora lui; şi numaidecât intră cadiul cu patru martori; dădură bineţe şi şezură; pe urmă cadiul scrise senetul de legare a mea cu acel tânăr, iar martorii îşi aşternură pecetea94 pe senet, şi plecară toţi.           Atunci tânărul se apropie de mine şi îmi zise:           — Fie ca noaptea noastră să fie o noapte binecuvântată!           Pe urmă spuse:           — O, stăpână a mea, tare aş vrea să-ţi cer o învoială!           Eu îi spusei:           — O, stăpâne al meu, grăieşte! Care-i învoiala?           Atunci el se sculă, aduse Sfânta Carte95 şi îmi zise:           — Să-mi juri pe Al-Coran că niciodată nu îl vei alege pe altul decât pe mine şi că niciodată nu te vei ispiti la altul!           Iar eu îi făcui jurământ pentru învoiala aceasta. El atunci se bucură până peste poate şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu, şi simţii dragostea lui cum mă pătrunde până în afunduri şi până în toiul inimii mele!           Pe urmă roabele ne aşternură de masă, iar noi mâncarăm şi băurăm pe săturate. Pe urmă, venind noaptea, mă luă şi se întinse cu mine pe pat; şi ne petrecurăm toată noaptea sugrumându-ne în braţe unul pe altul, până dimineaţă.           Trăirăm în starea această vreme de o lună, în bucurie şi huzur. La sfârşitul acelei luni, îi cerui soţului meu îngăduinţa de a mă duce la suk spre a cumpăra nişte ţesături. Îmi dete îngăduinţa. Atunci îmi pusei hainele şi o luai cu mine pe bătrâna care, de-atunci, rămăsese în casa noastră, şi coborâi la suk. Mă oprii la prăvălia unui tânăr negustor de mătăsuri, pe care baba mi-l tot lăudase pentru bunătatea mărfurilor lui şi pe care îl cunoştea de multă vreme, precum îmi spunea ea. Pe urmă adăugă:           — Este un flăcău care, la moartea lui taică-său, a moştenit o grămadă de bani şi de avuţii!           Pe urmă, întorcându-se către negustor, îi spuse:           — Scoate la iveală ce ai mai bun şi mai scump între toate mărfurile, întrucât târguim pentru copila această frumoasă!           Iar el zise:           — Ascult şi mă supun!           Pe urmă bătrâna, pe când tânărul negustor da zor să deştearnă vigurile, mi-l tot proslăvea şi îmi tot scotea ochii cu vredniciile lui; iar eu îi răspunsei:           — Nu am ce face cu vredniciile lui şi cu laudele pe care le tot îndrugi! Întrucât rostul nostru este să târguim de la el cele de care avem nevoie, pe urmă să ne întoarcem acasă.           După ce aleserăm marfa dorită, îi întinserăm negustorului banii cât preţuia. Dar el nu vroi să se atingă de ei, şi ne spuse:           — Astăzi nu primesc de la voi nici un ban; este un dar pentru bucuria şi pentru cinstea ce-mi faceţi, venind în prăvălia mea!           Eu atunci îi spusei bătrânei:           — Dacă nu vrea să primească banii, dă-i marfa îndărăt!           Atunci el strigă:           — Pe Allah! Nu voi lua nimic de la voi! Este un dar de Ia mine. În schimb, îngăduie-mi, o, frumoasă copilă, un singur sărut, numai unul! Socot sărutul acesta ca de mult mai înalt preţ decât toate mărfurile din prăvălia mea.           Iar bătrâna îi spuse râzând:           — O, tinere frumos, chiar că eşti smintit, de socoţi sărutul ca pe un lucru atâta de nepreţuit!           Pe urmă îmi zise:           — O, fata mea, i-auzi ce spune tânărul negustor! Fii liniştită, nici un necaz nu ar avea cum să ţi se întâmple pentru un fleac de sărut pe care ţi l-ar lua, iar tu, în schimb, vei putea să alegi şi să iei ce-ţi place din mărfurile acestea scumpe!           Eu atunci răspunsei:           — Păi tu nu ştii că sunt legată cu jurământ?           Dă ea mi-o întoarse:           — Lasă-l să te sărute, da tu să nu vorbeşti nimic şi să nu faci nici o mişcare; într-acest chip nu vei avea să te învinuieşti de nimic. Şi, pe deasupra, vei lua îndărăt banii care sunt ai tăi, precum şi târguielile.           Până la urmă, bătrâna tot stăruind aşa a-mi îmbrobodi fapta, ajunsei să mă învoiesc a băga capu-n sac şi a îngădui târgul. Drept care închisei ochii şi mă acoperii cu poala izarului, pentru ca trecătorii să nu vadă ispravă. Şi atunci tânărul îşi băgă capul sub iaşmacul meu, îşi apropie gura de obrazul meu şi mă sărută. Ci, tot atunci mă şi muşcă de obraz, cu o muşcătură atâta de cumplită, încât îmi rupse carnea! Iar eu leşinai de durere şi de spaimă.           Când îmi venii în fire, mă aflam pe genunchii bătrânei, care se arăta a fi tare necăjită pentru mine. Cât despre prăvălie, apoi prăvălia era închisă şi tânărul negustor se făcuse nevăzut. Atunci bătrâna îmi zise:           — Preamărit fie Allah că ne-a cruţat de o nenorocire şi mai rea!           Pe urmă îmi spuse:           — Acuma trebuie să ne întoarcem acasă. Da tu să te prefaci că eşti cam zaifă, iar eu am să-ţi aduc un leac pe care să-l pui pe muşcătură şi ai să te vindeci, pe dată.           Atunci nu mai zăbovii să mă ridic şi, cuprinsă toată de gânduri şi de spaima urmărilor, pornii la drum până ce ajunsei acasă; iar spaima îmi sporea pe măsură ce mă apropiam. Când ajunsei acasă, intrai în odaia mea şi mă prefăcui bolnavă.           Într-acestea, intră soţul meu şi, îngândurat tare, mă întrebă:           — O, stăpâna mea, ce necaz ţi s-a întâmplat cât ai fost plecată?           Eu îi răspunsei:           — Nu, nimic. Sunt teafără.           Atunci el se uită la mine cu luare-aminte şi îmi spuse:           — Da ce este cu această rană de pe obrazul tău, chiar în locul cel mai dulce şi cel mai gingaş?           Eu atunci îi spusei:           — Când, cu îngăduinţa ta, am ieşit astăzi ca să cumpăr mătăsurile acelea, o cămilă, care era încărcată cu nişte trunchiuri de lemn, m-a înghesuit pe o uliţă prea îngustă şi mi-a rupt iaşmacul şi m-a lovit la obraz, precum vezi. Uf, uliţele astea strâmte din Bagdad!           El atunci se umplu de mânie şi îmi spuse:           — Chiar mâine am să mă duc la valiu şi am să pun plângere împotriva cămilarilor şi a tăietorilor de lemne, iar valiul să-i spânzure pe toţi până la unul!           Atunci eu, plină de milă, îi spusei:           — Pe Allah te juruiesc! Nu-ţi lua în spate păcatele altuia! Şi-apoi nu e decât din vina mea, întrucât am încălecat pe un măgar care s-a apucat să zvârle din picioare şi să zburde, iar eu am căzut de pe el, şi, din întâmplare, o bucată de lemn s-a nimerit acolo şi mi-a julit faţa şi mi-a rănit aşa obrazul!           Atunci el strigă:           — Mâine am să mă duc la Giafar Al-Barmaki şi am să-i povestesc istoria asta, iar el are să-i omoare pe toţi măgărarii din cetate!           Eu atunci strigai:           — Tu chiar vrei să omori toată lumea din pricina mea? Află, dar, că toate astea nu mi s-au întâmplat decât din voia lui Allah şi după Ursita pe care o diriguieşte el!           La vorbele acestea, soţul meu nu mai putu să-şi stăpânească mânia şi strigă:           — O, fătarnico! Destul cu minciuna! Ai să înduri osânda nelegiuirii tale!           Şi mă potopi cu vorbele cele mai rele, şi izbi cu piciorul în pământ, şi, chemând, strigă cu glas tare; atunci uşa se deschise şi şapte arapi cumpliţi intrară şi mă aruncară în mijlocul curţii casei. Atunci, soţul meu îi porunci unuia dintre arapi să mă ţină de umeri şi să şadă pe mine; şi altui arap îi porunci să şadă pe genunchii mei şi să mă ţină de picioare. Apoi un al treilea arap veni cu o spadă în mână şi zise:           — O, stăpâne al meu, am s-o izbesc cu spada şi am s-o despic în două!           Iar alt arap adăugă:           — Şi fiecare dintre noi are să taie un hartan din carnea ei şi are să-l arunce hrană peştilor din apa râului Dejla96! Întrucât aşa se cade să fie osânda oricărui ins care îşi încalcă jurământul şi legământul!           Şi, spre a-şi întemeia spusele, rosti stihurile acestea:           Dacă aş dovedi vreodată că şi un altul se răsfaţă Cu-aceea care îmi desfată şi inimă, şi gând, şi viaţă, S-ar răscula întregu-mi suflet gemând ca-ntr-un cutremur mare.           S-ar smulge din iubirea oarbă., care-l târăşte la pierzare.           Şi sufletului meu i-aş spune: „O, suflete al meu, mai bine Să mori, decât să-ţi duci amarul bătut de chin şi de ruşine!           Căci nu e chip să guşti vreodată, vai, nici un strop de fericire, Când e să-mparţi cu-oricine altul ceea ce s-a numit iubire!”           Atunci soţul meu îi spuse arapului care ţinea spadă           — O, vrednice Saad, loveşte-o pe făţarnica asta!           Şi Saad ridică spadă! Iar soţul meu îmi zise:           — Tu, acuma, rosteşte-ţi cu glas tare mărturisirea de credinţă. Pe urmă adu-ţi aminte oleacă de toate lucrurile şi hainele şi bunurile care sunt ale tale, şi fă-ţi adiata: întrucât ţi s-a isprăvit viaţa! Atunci eu îi spusei:           — O, slujitorule al lui Allah Preabunul! Dă-mi numai răgazul de a-mi face mărturisirea de credinţă şi adiata!           Pe urmă îmi ridicai fruntea spre cer, mi-o coborâi spre mine şi începui să mă cercetez şi să cuget la starea ticăloasă şi păcătoasă în care mă aflam şi mă podidiră lacrimile, şi plânsei, şi rostii stihurile acestea:           Şi mi-ai aprins în suflet jarul, dar tu rămâi mereu ca gheaţa;           Mi-ai pus să stea de veghe ochii-mi de seara până dimineaţa;           Şi tu îţi uiţi apoi de mine şi-ntorci în altă parte faţa.           Iar eu în inima-mi şi-n ochii-mi te-am aşezat cum se cuvine, Încât cum oare să te uite sărmana inimă din mine, Sau ochii mei să înceteze de a mai plânge după tine?           Şi mi-ai jurat statornicie de-a pururi şi neclătinată;           Iar cana mi-ai înrobit în lanţuri întreaga inimă curată, Ţi-ai şi schimbat cu grabă gândul pe care mi-l jurai odată!           Şi-acuma nici nu vrei să-i dărui măcar atât: un strop de milă, Acestei inimi pentru care doar ură mai păstrezi şi silă!           În jalea care mă omoară, mânia-ţi neagră mă împilă!           Aşadar te-ai născut pe lume doar să mă duci întru pierzare, Doar să-mi stârneşti nenorocirea şi cumpăna aceasta mare, Sfârşitul tinereţii mele, osândă fără de iertare? -           Prieteni, pe Allah vă jurui! Ah, când va fi să nu mai fiu, Când în mormântul trist veţi pune întunecatul meu sicriu, Să-mi scriţi pe piatra veşniciei cuvinte cum nu se mai scriu, Aici e-o mare vinovată: Prea a iubit!” Şi trecătorul, Îndurerat, cel care ştie ce este dragostea şi dorul, Cu milă va privi mormântul atoatele-dezlegâtorul.           Şi, sfârşind stihurile, plânsei iarăşi. Când auzi stihurile mele şi când îmi văzu lacrimile, soţul meu se mânie şi se îndârji şi mai rău, şi îmi spuse stihurile acestea:           Dacă am părăsit-o pe cea care Inima mea cu patimă-o iubea, Nu am făcut-o nici din nepăsare Şi nici din neiubire pentru ea.           A săvârşit însă-o greşeală mare, Şi-acea greşeală nu i-o pot ierta:           A vrut şi-un alt părtaş la desfătare, La dragostea ce-mi prinse inima, Când inima mea sângeră şi moare, Şi minţile-mi se-aprind de-o ură grea, Şi-n mine nu-i nimic să fie-n stare Să ia părtaş lângă iubirea sa!           Când sfârşi stihurile, eu începui să plâng iar, spre a-l înduioşa, şi îmi zisei în sinea mea: „Am să mă prefac supusă şi umilă. Şi am să-mi îndulcesc vorbele. Şi poate că aşa are să mă ierte de la moarte, măcar de mi-ar şi lua toate bogăţiile pe care le am!” Şi începui să mă rog de el şi îi spusei cu duioşie stihurile acestea:           Dacă eşti drept, pe drept îţi jur: Prefiri Nedrepte gânduri, când m-arunci în scrum!           Ştiu: cel întunecat de amăgiri Nu are cum să fie drept nicicum!           Povară grea a unei mari iubiri Mi-ai pus-o-n spate, ca s-o port oricum, Când eu purtam pe umerii-mi subţiri De-abia cămaşa ca un văl de fum.           Şi totuşi nu de moartea mea mă mir, Mă mir că la sfârşitu-acestui drum, În ceasul negru-al negrei despărţiri, Te mai doresc cu patimă şi-acum!           Când isprăvii stihurile, plânsei iar. Atunci el mă măsură cu privirile şi mă îmbrânci cât colo, şi mă ocărî amarnic, şi rosti stihurile acestea:           Nu dragostea mea o aveai în minte, Altă iubire ţi se năzărea!           Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte Şi-ai tremurat de dorul altcuiva.           Acum şi eu mă rup de lângă tine, Cum ai fiăcut tu şi cum ai mânjit Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline De ceea ce şi tu mi-ai dăruit!           Şi pentru că la altul ai visat, Şi eu acum la alta voi visa.           Vei dobândi ceea ce-ai căutat -           Numai din vina ta, nu dintr-a mea!           Şi, după ce încheie stihurile acestea, îl strigă pe arap şi îi zise:           — Despic-o în două jumătăţi! De-acum ea nu mai înseamnă nimic pentru noi!           Când arapul păşi spre mine, fusei încredinţată de moartea mea şi îmi pierdui nădejdea de viaţă, şi nu mă mai gândeam decât să-mi las soarta în seama lui Allah Preaînaltul. Şi, chiar în clipita aceea, o văzui pe bătrână că intră şi se aruncă la picioarele soţului meu şi începu să i le sărute, şi îi spuse:           — O, copilul meu, te juruiesc, eu, doica ta, în numele îngrijirilor ce ţi-am dat, s-o ierţi pe copila aceasta, că n-a săvârşit o greşeală pentru care să i se cuvină atare osândă! Şi-apoi eşti tânăr, şi mi-e frică să nu care cumva blestemul ei să se întoarcă asupră-ţi!           După care bătrâna începu să plângă, şi urmă a-l împresura cu multele-i rugăciuni, spre a-l îndupleca, până ce el spuse:           — Bine, pentru tine îi dau iertarea! Da tot trebuie să-i las un semn, care să i se vadă pe trup toată viaţa ei!           După vorbele acestea, dete porunci arapilor, care, numaidecât, mă şi despuiară de hainele de pe mine şi mă lăsară goală-goluţă. Atunci luă chiar el o nuia mlă dioasă de gutui, şi căşună pe mine, şi se porni să mă vergeluiască pe tot trupul, da mai cu seamă pe spinare, pe piept şi pe şolduri, şi-atâta de năprasnic, şi-atâta de tare şi cu atâta mânie, încât îmi pierdui de ştire, după ce îmi pierdusem orice nădejde de a mai scăpa cu zile de sub nişte lovituri ca acelea. Încetă atunci să mai dea în mine şi plecă, lăsându-mă lată la pământ şi poruncindu-le robilor să mă părăsească în starea aceea, până noaptea, pentru ca apoi, sub ocrotirea întunericului, să mă care la casa mea de mai înainte şi să mă lepede acolo ca pe un stârv. Iar robii aşa făcură, şi mă aruncară în casa mea de mai înainte, după porunca stăpânului lor.           Îmi venii în simţiri, şezui multă vreme fără a putea să mă mişc din pricina vânătăilor; pe urmă mii doftoricii cu felurite leacuri şi, încet, încet, mă zviduii, dar semnele loviturilor şi ale rănilor rămaseră pe mâinile, pe picioarele şi pe pielea mea, de parcă aş fi fost bătută cu gârbacele şi cu bicele! Iar voi aţi văzut acele semne.           Când, după patru luni de îngrijire, mă vindecai, vrusei să mă duc să arunc o privire spre saraiul în care îndurasem silnicia; dar saraiul era năruit pe de-a-ntregul, şi el şi uliţa pe care fusese, de la un capăt până la celălalt;           În locul tuturor acelor minunăţii, nu mai erau decât nişte grămezi de gunoaie strânse din scursorile cetăţii Şi, în pofida tuturor căutărilor mele, nu izbutii să ajung, a dobândi vreo ştire despre soţul meu.           Şi-atunci mă întorsei lângă sora mea cea mai miciă, Fahima, care era încă tot fată fecioară; şi amândouă ne duserăm s-o vedem pe sora noastră după tată, Zobeida, chiar aceea care ţi-a istorisit povestea ei cu cele două surori ale sale preschimbate în căţele. Şi, după temenelile şi urările îndătinate, îmi istorisi povestea ei, iar eu îi istorisii povestea mea. Şi-atunci sora mea Zobeida îmi spuse:           — O, sora mea, nimeni pe lumea aceasta nu este ocolit de năpastele soartei! Ci, slavă lui Allah! Încă mai suntem amândouă în viaţă! Să rămânem, aşadar, de aci înainte laolaltă. Şi mai cu seamă niciodată să nu ni se mai pomenească vorba de căsătorie, şi să ne silim a ne rupe până şi de amintirea ei!           Şi rămase cu noi şi sora noastră mai mică, Fahima. Şi ea-i cea care îndeplineşte în casa noastră slujba zaherlâcului, şi cea care coboară în suk să facă târguielile în fiecare zi şi să ne cumpere toate cele trebuitoare; eu am sarcina de a deschide uşa dinaintea celor ce bat şi de a-i primi pe oaspeţii noştri; pe când sora noastră cea mare, Zobeida, este cea care orânduieşte lucrurile casei.           Şi nu încetarăm a trăi astfel, tare mulţumite fără bărbaţi, până în ziua când sora noastră Fahima ni-l aduse pe hamalul încărcat cu o grămadă de lucruri şi pe care noi îl poftirăm să se odihnească la noi o clipită. Şi-atunci intrară şi cei trei saalici, care ne istorisiră povestea lor; şi apoi şi voi ceştilalţi, în chip de trei negustori. Iar tu ştii ceea ce s-a petrecut şi cum am fost aduse între mâinile tale, o, emire al drept-credincioşilor!           Şi-asta-i povestea mea!           Atunci califul rămase până peste măsură de minunat, şi…           Şi, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cuminte, îşi curmă povestitul.           Dar când fu cea de a optsprezecea noapte, Şeherezada urmă cu vorbele acestea:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la povestirea celor două copile, Zobeida şi Amina, care erau acolo cu sora lor cea mică, Fahima, şi cu cele două căţele negre, şi cu cei trei saalici, califul Harun Al-Raşid rămase până peste măsură de minunat, şi porunci ca acele două istorisiri, precum şi cele ale celor trei saalici, să fie scrise de către calemgiii de la calemuri cu scriere cât mai frumoasă şi mai bine îngrijită, şi apoi scrierile acelea să fie rânduite în dulapurile sale.           Apoi îi spuse copilandrei Zobeida:           — O, hanâmă plină de slavă, nu mai ai nici o ştire de la efrita care le-a vrăjit pe cele două surori ale tale, dându-le chipul celor două căţele de aici?           Iar Zobeida răspunse:           — Emire al drept-credincioşilor, aş putea să dau de ea, întrucât mi-a dăruit o şuviţă din părul ei şi mi-a spus: „când vei avea nevoie de mine, să aprinzi unul dintre aceste fire de păr, şi eu am să mă ivesc pe dată, din orice loc, cât de departe s-ar putea să fiu, de-aş fi chiar şi dincolo de muntele Kaf!”           Atunci califul îi zise:           — O! Dă-mi firele acelea de păr!           Şi Zobeida îi înmână şuviţa; iar califul luă un fir de păr şi îi dete foc. Şi nici nu apucă să se simtă bine mirosul de păr ars, că se şi dezlănţui o zdruncinătură în toi saraiul şi o scuturătură năprasnică; şi deodată ginna se şi ivi, în chip de copilă bogat înveşmântată. Întrucât era musulmană, nu pregetă a-i spune califului:           — Pacea să fie cu tine, o, clironom al lui Allah!           Şi califul îi răspunse:           — Şi asupră-ţi coboare pacea, milă şi îndurările lui Allah!           Atunci ea îi spuse:           — Află, o, emire al drept-credincioşilor, că această copilă, care m-a făcut să mă ivesc la dorinţa ta, mi-a făcut un mare bine şi a semănat în mine seminţe care au încolţit! Încât, orice aş face pentru ea, tot nu aş putea vreodată să-i răsplătesc îndeajuns binele ce mi l-a făcut. Cât despre surorile ei, le-am preschimbat în căţele; şi dacă nu le-am dat morţii, n-am făcut-o decât ca să nu-i pricinuiesc surorii lor o prea mare mâhnire. Acuma, dacă tu, o, emire al drept-credincioşilor, le vrei izbăvirea, am să le izbăvesc, din preţuire faţă de tine şi faţă de sora lor! Şi, de altminteri, nu uit nicidecum că sunt musulmană!           Atunci califul îi spuse:           — Hotărât! Doresc să le izbăveşti! După aceea avem să cercetăm necazul tinerei femei, cea cu trupul învineţit de lovituri; şi, dacă chiar ni se va adeveri povestea ei, o voi lua sub ocrotirea mea şi am s-o răzbun asupra aceluia care a osândit-o atâta de nedrept!           Atunci efrita spuse:           — Emire al drept-credincioşilor, eu, într-o clipită, am să ţi-l arăt pe acela care a schingiuit-o aşa pe tânăra Amina, şi care a oropsit-o şi i-a luat toate bunurile! Întrucât să ştii limpede că acela îţi este cel mai apropiat dintre oameni!           Pe urmă efrita luă o ceaşcă de apă şi rosti asupra ei nişte descântece; pe urmă stropi cu apă cele două căţele şi le zise:           — Intorceţi-vă pe dată la chipul vostru cel omenesc de mai înainte!           Şi în chiar clipita aceea, cele două căţele se preschimbară în două fetişcane frumoase, ce făceau cinste celor ce le-au zămislit!           Pe urmă ginna se întoarse spre calif şi îi zise:           — Făptuitorul acelei negre silnicii asupra tinerei Amina este chiar fiul tău El-Amin97. Şi îi istorisi povestea, pe care califul putu astfel s-o măsoare şi prin gura unei alte făpturi, nu numai omenească, ci o ginnă!           Atunci califul rămase tare uluit, da trase încheierea:           — Mărire lui Allah, pentru slobozirea acestor două căţele prin mijlocirea mea!           Pe urmă porunci să vină fiul său El-Amin dinaintea sa şi îi ceru lămuriri; iar El-Amin îi răspunse, povestindu-i adevărul. Atunci califul porunci să se adune cadiii şi martorii, în chiar sala în care se aflau cei trei saalici şi cele trei fetişcane şi cele două surori ale lor care fuseseră vrăjite.           Şi atunci, cu cadiii şi cu martorii de faţă, îl însură iar pe fiul său El-Amin cu tânăra Amina; apoi o mărită pe tânăra Zobeida cu cel dintâi saaluk, fiu de sultan; le mărită apoi pe celelalte două tinere femei cu ceilalţi doi saalici, fii de sultani; iar pentru el însuşi porunci să se întocmească senetul său de căsătorie cu cea mai mică dintre cele cinci surori, fecioara Fahima, târguitoarea cea gingaşă şi dulce!           Şi porunci să se ridice câte un sarai pentru fiecare pereche şi le dărui tuturor bogăţii mari, ca să poată trăi mulţumiţi. Iar el însuşi, de cum se lăsă noaptea, zori a se duce să se culce în braţele tinerei Fahima, cu care îşi petrecu tare desfătat noaptea aceea!           Şi, adăugă Şeherezada vorbindu-i sultanului Şahriar, nu carecumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi mai de mirare decât cea care va să urmeze!

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domina care s-a întemeiat şi s-a dus a califului Harun Al-Raşid, un tânăr negustor tare bine făcut şi tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos şi cel mai muchelef dintre toţi negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuinţă; iar hanâmele acelea se bizuiau orbeşte pe bunul lui gust, şi mai cu seamă pe nelimbuţia lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, şi de fiecare data să le dăruiască vreun peşcheş potrivit cu cinul pe care aceştia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile şi de toţi robii de la sarai, şi până într-atâta, încât însuşi califul îl baga în seamă într-un sfârşit; şi, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese şi pentru chipul lui zarif şi atâta de îndatoritor, şi pentru obrazu-i atâta de blajin; şi îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; şi, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri şi darul cântatului şi al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos şi de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i ţină tovărăşie la masă şi să-i ticluiască stihuri desăvârşit meşterite.           Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toţi tinerii cilibii câţi cuprindea Bagdadul, feciori de emiri şi de veliţi, precum şi de către soţiile dregătorilor de viţă aleasă şi ale slujbaşilor.           Or, unul dintre obişnuiţii cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, aşa de frumos şi de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar şi se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu nişte obraji proaspeţi şi trandafirii, sprâncenele trase desăvârşit, dinţii zâmbitori şi o vorbă desfătătoare.           Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar şedea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, şi pe când amândoi tăifăsuiau şi râdeau, văzură cum vin zece fetişcane frumoase ca nişte lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale şi cu scările de aur. Şi accastă cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboţită cu aur, lată de cinci degete şi bătută în mărgăritare mari şi în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iaşmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunaţi! Pielea mâinilor ei se înfăţişa vederii precum însăşi mătasea, şi odihnitoare în albeaţa ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât şi mai măiestrite. Cât despre boiul şi despre nurii ei puteau fi prepuşi minunaţi, judecând după puţinul ce se putea zări23.           Când alaiul ajunse la uşa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ şi intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, şi sări sa orânduiască pernele şi divanul spre a o pofti să ia loc, şi se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aştepte poruncile ei. Şi tinerica începu să aleagă fară luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri şi câteva şipuri cu zemuri de trandafiri; şi, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, îşi săltă o clipită vălul cel gingaş de pe faţă şi făcu să strălucească astfel, fară de ascunzişuri, toată frumuseţea ei.           Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simţi răpit de minunare, şi patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviinţă, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă şi care şi ca fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:           — Nu vreau să fiu pricina plecării muşteriilor tăi. Pofteşte-l, aşadar, pe tânărul acela să nu plece!           Şi zâmbi vrăjitor.           La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor şi, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:           — Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci şi pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:           O, tu cel ce priveşti măreţul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?           Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la ţine-o să coboare?           Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetişcana fu vrăjită de simţământul gingaş care le stârnise, şi fu încă şi mai aprig răpită de înfăţişarea chipeşă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă şi zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie şi îl întrebă în şoaptă:           — Abalhassan, cine este tânărul şi de unde este?           El răspunse:           — Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Şi e cel mai bun prieten al meu.           Cadâna urmă:           — E drăguţ! Aşa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine şi pe el, să veniţi la mine. Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase şi almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!           Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni şi răspunse:           — Pe capul şi pe ochii mei!           Atunci tânăra hanâmă îşi trase la loc iaşmacul peste obraji şi ieşi, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ţinute numai în santal şi în iasomie.           Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fară să mai ştie ce spune, şi până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că muşteriii băgau de seamă zbuciumul lui şi începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:           — O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat şi mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi sileşte inima să se dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea?           Pe urmă adăugă:           — O, ben-Taher, fie-ţi milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaşte? Grăbeşte-te de-mi spune!           Abalhassan răspunse:           — Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioşilor! Numele ei este Şamsennahar24. E răsfăţata de calif. cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar şi sultanei Seit-Zobeida, soţia legiuită. Are un sarai numai al ei, unde porunceşte ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini în ea; şi pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele şi hadâmbii să şuşotească cel mai puţin, cu clipeli de ochi.           Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuţă se şi ivi şi se duse drept la Abalhassan şi îi spuse la ureche:           — Stăpâna mea Şamsennahar vă pofteşte, pe tine şi pe prietenul tău!           Şi numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar şi, după ce încuie uşa de la prăvălie, o urmă, însoţit de Ali, pe roaba cea micuţă, care mergea înaintea lor şi care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Raşid.           Şi deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălaşul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar creşte păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunţică, fară a le da păs să-şi mărturisească uluirea, îşi plesni palmele una de alta şi pe dată se şi ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri şi cu poame, pe care o puse pe o sofa; şi chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunţică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste şi, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul şi olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi şi rubine, şi plin cu apa de trandafiri, şi le turnă din el şi într-o palmă şi în cealaltă, pentru barbă şi pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o căţuie micuţă de aur, şi le înmiresmă hainele, cum e datina. Şi, când isprăvi, deschise o uşă de la sala în care se aflau şi îi rugă să poftească după ea. Şi îi duse într-o sală mare, durată răpitor.           Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe optzeci de pilaştri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu picioarele şi cu frunţile cioplite cu un meşteşug gingaş, şi împodobiţi cu zugrăveli de păsări şi de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate şi vii la privire, ce înfăţişau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era aşternută sala. Şi, în locurile goale dintre pilaştri, se aflau oluri mari şi minunate cu flori, sau numai nişte şipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumuseţea lor şi de a trupurilor lor de jaspă, de agată şi de cleştar. Şi sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfăţişa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala şi grădina să se dealungească sub cerul gol şi sub albastrul liniştit.           Or, pe când Ali ben-Bekar şi Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, aşezate roată, cu sănii ţâşnitori, cu ochii negri şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi treia noapte spuse:           …şi cu obrajii trandafirii, zece fetişcane care ţineau fiecare în mână câte o lăută. Şi, la un semn al micuţei roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Şamsennahar, simţi lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Şi îi spuse prietenului său Abalhassan:           — Ah, fratele meu! simt că mi se topeşte inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fară ca să ştiu bine de ce!           Abalhassan îi spuse:           — Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniştit şi da toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduieşte sa fie minunată datorită frumoasei Şamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!           Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se şi ridicară toate deodată şi, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:           O, cerule, priveşti adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulţumire;           O, lună, pune-ţi hainele de nori Şi-nfasură-te-n vălul lor subţire;           Iar soare tu, atotbiruitor, Te du şi lasă noaptea să se-nsire!           Şi cântăreţele se opriră, ca să aştepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:           Ochilor, iată, iată mândra lună!           Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Şamsennahar cu închinare!           Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă şi văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeţ de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, şi pe care şedea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Şi arăpoaicelc erau cu sânii goi şi cu picioarele desculţe; iar o maramă de mătase şi zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belşugurile trupeşti ale purtătoarelor. Şi, când ajunseră în mijlocul cântăreţelor, puseră jos încetişor jeţul de argint şi se traseră îndărăt sub pomi.           Atunci o mână împinse perdelele la o parte, şi nişte ochi străluciră pe un chip de lună; era Şamsennahar. Şi era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu uşor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare şi rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puţine ca număr – numai ca totul era de un gust şi de un preţ fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Şamsennahar îşi săltă cu totul iaşmacul, şi se uită zâmbind la emirul Ali, şi îşi plecă uşor capul. Şi emirul Ali se uită la ea suspinând şi îşi vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, îşi spuseră mai multe lucruri decât ar li putut să-şi spună într-un lung răspas de vreme.25           Şi Şamsennahar izbuti într-un sfârşit să-şi desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-şi înstruneze lăuta şi cântă:           Ursită, tu! când doi îndrăgostiţi, Bătuţi de-acelaşi dor, stau şi suspină, Privindu-se-ndelung şi ispitiţi De-mbrăţişări – au nu tu eşti de vină?           Iubita spune: „Incă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viaţa-mi toată!           Ţi-l voi întoarce, dacă ţi-a plăcut, La fel de cald, o dată, şi-ncă-o dată!”           Atunci Şamsennahar şi Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreaţă, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:           Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!           O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!           Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, frumuseţea mi-a şoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeieşti L-au izvodit! Şi ca alintu-i, Al unor horbote cerefti -           Să-l cauţi pururi fi să-l jindui”26           La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar şi frumoasa Şamsennahar se priviră îndelung; şi o a treia cântăreaţă spunea:           Clipele de fericire Trec ca repezite ape.           Grabnic trista vestejire Peste noi aşterne pleoape.           Nu mai sta în şovăire Când iubirea e aproape.           Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deşartă:           Anii tineri iute pleacă.           Frumuseţea se deşartă.           Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!           Când cântăreaţa isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung şi, neputând să-şi stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliştea aceea, Şamsennahar, care nu era mai puţin tulburată, se porni să plângă şi ea la fel şi, neputând să-şi înfrâne patima, se ridică din jeţ şi porni repede spre uşa sălii. Şi numaidecât Ali ben-Bekar alergă şi el într-acolo şi, ajungând în spatele perdelei celei mari de la uşă, se întâlni cu iubita lui; şi tulburarea le fu atâta de mare şi bucuria atâta de amarnică, încât leşinară unul în braţele celuilalt; şi neîndoielnic că s-ar fi prăbuşit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână şi care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-şi vină în simţiri, stropindu-i din belşug cu apă de flori şi dându-le să miroasă mirosne întremătoare.           Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Şamsennahar când îşi veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; şi zâmbi fericita când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; şi, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviinţă, se trăsese mai încolo, şi de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire şi se temeni dinaintea ei. Iar Şamsennahar îi spuse:           — O, Abalhassan, cum îţi voi preţui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulţumită ţie am ajuns sa cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, şi clipele acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beţia fericirii! Fii încredinţat, ben-Taher, că Şamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!           Şi Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei şi le-ar putea râvni. Atunci Şamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar şi îi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simţămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i şi soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta şi de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.           Şi Ali ben-Bekar răspunse:           — O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns pană într-atâta, încât s-a întreţesut cu sufletul meu şi s-a făcut una cu el, atâta de desăvârşit, încât chiar şi după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociţi suntem că nu putem să ne iubim în voie!           Şi, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali şi, ca urmare, şi pe cei ai frumoasei Şamsennahar. Şi Abalhassan veni lângă ei şi le spuse:           — Pe Allah! nu pricep nimic din planşetele voastre, de vreme ce vă aflaţi laolaltă! Ce-ar mai fi dacă aţi fi despărţiţi? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâţi, ci să vă înseninaţi şi să vă petreceţi vremea în bucurie şi voioşie!           La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învăţase să-i preţuiască sfaturile, frumoasa Şamsennahar îşi şterse lacrimile şi făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât ieşi pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor nişte tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar şi Şamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete şi înlemniră.           Atunci Şamsennahar îl pofti pe Abalhassan să şadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile şi abureau plăcintele. Şi cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă şi să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Şi nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Şi, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară şi se aduse un ibric gingaş de aur şi un lighean de argim bătut; şi se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care şezură iarăşi jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră nişte cupe de agată colorate, puse pe nişte farfuriuţe de argint-lamur şi pline cu un vin ales, care chiar şi numai cu înfăţişarea lui învoioşa ochii şi învâlvora sufletul. Iar ei băură încetişor, privindu-se lung; şi, odată cupele golite, Şamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, şi nu mai opri lângă ea decât cântăreţele.           Atunci, cum se simţi ispitită întru totul să cânte, Şamsennahar îi ceru uneia dintre cântăreţe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreaţa îşi înstrună numaidecât lăuta şi cântă încetişor:           Suflete-al meu, te-ai topit!           Mâinile dragostei grele Te-au răvăşit şi-ai zvârlit Vântului tainele mele!           Suflete, unde te duci?           Eu te păstram în veghere, Şi-acuma iacătă fugi Spre cel care ţi-e durere!           Curgeţi, voi lacrimi, şuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!           Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeaşi iubire!           Atunci Şamsennahar întinse mâna, umplu o cupă şi o bau până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă şi bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută cincizeci şi patra noapte spuse           …şi bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântăreţelor. Şi Şamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântăreţe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Şi tânăra roabă murmură încetişor:           Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mâna de paharnic, -           Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:           E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arşi coboară!           În clipita aceea, Şamsennahar se simţi ameţită cu totul de sunetele înduioşate ale cântecelor şi, luând o lăuta din mâinile uneia dintre femeile ce şedeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate şi cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:           Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!           Trăiesc arzând – şi-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie.           De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Şi-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.           Ia seama, vânt de seară lin!           Prea-i umbli împrejur pribeag, Şi tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruţi cu drag, Şi-n tainică îmbrăţişare Gropiţele-i ispititoare!           Ah, mirosul de iasomie Al frumuseţii-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe şi uţoare.           Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.           Ah, gustul gurii-ameţitor Şi-ai buzei trandafir de foc, Şi dragi obrajii-i vrăjitori, Şi mlădiosul lui mijloc.           Ah, ochii-i ca pierduţi în vise Pe după pleoapele închise!           Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!           Ia seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la pândă! 27           Când auziră cântecul acesta al frumoasei Şamsennahar, Ali ben-Bekar şi Abalhassan ben-Taher erau să-şi ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare şi scoaseră nişte „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe urmă râseră şi plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută şi i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l să-i ţină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii şi, cu capul plecat şi sprijinit în palmă, cântă cu glas încetişor cântecul acesta din ţara lui:           Paharnice, ascultă!           Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aş fi domn al lumii, lumea toată Cu măndrele-i cetăţi i-aş pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem şi zac!           Chiar benghii frumuseţii-s de prisos Pe faţa-i numai vis şi strălucire;           Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subţire -           Pe lângă ea e totul mai prejos!           Şi stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Şamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, şi spuse către Şamsennahar:           — O, stăpâna mea, Massrur şi Afif şi alţi hadâmbi de la sarai sunt la poartă şi cer să-ţi vorbească!           La vorbele acestea, emirul Ali şi Abalhassan şi toate roabele se tulburară până peste poate, ba se şi cutremurară pentru viaţa lor. Dar Şamsennahar, care numai ca rămăsese liniştită, zâmbi gingaş şi le spuse tuturora:           — Ţineţi-vă firea! Şi lăsaţi pe mine!           Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:           — Du-te şi ţine-i de vorbă pe Massrur şi pe Afif şi pe ceilalţi, şi spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!           Apoi le porunci roabelor să închidă toate uşile de la sală şi să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali şi pe Abalhassan să nu se mişte din sală şi să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântăreţele, ieşi din sală pe uşa care da spre grădină şi porunci ca uşa sa fie închisă în urma ei; şi se duse sub pomi, să şadă în jeţul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfăţişare zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă uşa de la intrare lui Massrur şi celorlalţi.           Atunci Massrur şi Afif şi cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini şi cu seleafuri late la brâu, înaintară si, de departe de tot, se frânseră până la pământ şi se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Şi Şamsennahar spuse:           — O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de veşti hune!           Şi Massrur răspunse:           — Inşallah, o, stăpână a mea!           Pe urmă se apropie de jeţul cadânei şi spuse:           — Emirul drept-credincioşilor îţi trimite urări de bună pace şi îţi spune că doreşte fierbinte să te vadă! Şi îţi dă de ştire că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie şi binecuvântată ca nealta; şi vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Şi ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privinţă, şi dacă ţi-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primeşti la tine, chiar aici!           La vorbele acestea, frumoasa Şamsennahar se ridică şi se temeni şi sărută pământul, spre a arăta că socoteşte dorinţa califului ca pe o poruncă, şi răspunse:           — Sunt roaba prea supusă şi mult norocită a emirului drept-credincioşilor. Încât mă rog ţie, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc şi cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!           Atunci căpetenia hadâmbilor şi alaiul său grăbiră sa plece, iar Şamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept şi îl sărută pătimaş, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi aşteptat. Şi amândoi începură să plângă, unul în braţele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârşit să i spună iubitei sale:           — O, stăpână a mea, fie-ţi milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărţirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, şi în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărţire şi o alinare la mâhnire!           Ea răspunse:           — O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veseleşti, şi toate copilele şi pe toate cele de pe uliţe; nurii lor şi ochii lor codaţi te vor face s-o uiţi pe deznădăjduita de Şamsennahar, iubita ta; şi clinchetul de cleştar al braţărilor lor va spulbera poate până şi orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuş în gât ţipetele şi să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioşilor? Cum va mai putea sa îngaime limba mea sunetele viersuirii, şi cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin şi pe el, când doar tu poţi să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să ţintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Şi mai cu seamă cum voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa împărtăşită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioşilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de milă are să mi se reverse în vine! Şi atunci, ce uşoară îmi va fi moartea, o, Ali!           În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. Atunci Şamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său şi îi spuse roabei:           — Călăuzeşte-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre ţărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădina; şi când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuţi să iasă pe furiş la ţărmul apei!           După ce spuse vorbele acestea, Şamsennahar îşi sugruma suspinele care o înăbuşeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.           La rându-i, roaba cea micuţă îi călăuzi pe emirul Ali fi pe Abalhassan la hruba aceea şi plecă, după ce îi linişti şi după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care ţineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmaţi de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, şi fiecare ţinea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la douăzeci de paşi, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Raşid.           Califul venea aşadar cu Massrur înainte-i; şi îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauş de hadâmbi, Afif. Şi chiar că era falnic până peste poate, şi frumos, şi prin sineşi şi prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor şi nestematele femeilor! Şi păşi aşa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Şamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea şi-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:           — O, Şamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluieşte cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumuseţile tale!           Apoi se duse să stea în jeţul de argint, pe când cadâna şezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe nişte scaune rânduite la aceeaşi depărtare unul de altul. Cât despre cântăreţele din lăute şi cântăreţele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toţi, şi copii şi bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ţinând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.           După ce şezură jos şi după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântăreţelor şi numaidecât una dintre ele, celelalte ţinându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumuseţea stihuirii ei şi pentru belşugul de triluri de la sfârşituri:           Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Şi toate florile tresaltă La adierile de rai.           Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ţi sunt izvoare De tihnă-adăncă şi de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.           Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ţi luminată De-al perlelor şirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc! 28           Şi, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaş, cântăreaţa tăcu. Atunci Şamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, şi aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simţămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:           Când copila beduină Intălneşte-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroşeşte biata fată Şi obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.           Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte!           Dragostea ne arde viaţa -           Ia aminte, ia aminte!           Fugi şi-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -           Călăreţii-n urmă lasă Numai dor şi numai jale! 29           Când auzi stihurile acestea, frumoasa Şamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeţ şi se prăbuşi leşinată în braţele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ci.           La priveliştea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o suta cincizeci şi cincea noapte spuse:           …fu cuprins şi el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuşi la fel, cât era de lung, leşinat, în braţele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; şi cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată uşa de la hrubă că se deschide şi ca intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:           — O, Abalhassan, ridicaţi-vă repede, tu şi prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpaţi de aici; întrucât totul este într-un vălmăşag care nu prevesteşte nimic bun pentru noi, şi tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Aşa că veniţi amândoi după mine, ori suntem morţi cu toţii!           Şi Abalhassan îi spuse:           — O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino şi te uită!           Când îl văzu pe emirul Ali leşinat jos pe preş, roaba se repezi la o sinie ştiută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluţe, luă un stropitor cu apă de flori şi începu sa răcorească chipul tânărului, care în curând îşi veni în simţiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, şi îl cărară amândoi afară din hrubă, şi il coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră binişor pe o laviţă ce se afla acolo; iar copila îşi plesni palmele şi numaidecât se şi ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaş, care zori să tragă la ţărm şi să vină la ei. Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în braţe şi îl aşeză în luntre, unde intră şi Abalhassan, fară de zăbavă.30           Cât despre copila roabă, d-apoi ea îşi ceru iertare că nu putea să-i însoţească mai departe, şi le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.           Când caicul ajunse la ţărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-şi în fire cu totul datorită boarei răcorite, şi a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să şadă repede jos pe o piatră, aşa de tare îşi simţea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:           — O, prietene, fă-ţi curaj şi întăreşte-ţi inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că ţărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari şi de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, şi avem să fim Ia adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuieşte colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!           Apoi îi spuse:           — În numele lui Allah!           Şi îl ajută pe prietenul său să se ridice şi, încetişor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la ceas târziu, şi numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Şi nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo şi venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.31           Iar în casă, unde cinstirea oaspeţilor fu îndeplinita după datinele ei minunate, îşi trecură noaptea toată, fară a fi sâcâiţi cu întrebări nelalocul lor. Şi amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui şi că mai era şi apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privinţa sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Şamsennahar, pălindă şi leşinată de chin în braţele slujnicelor, la picioarele califului.           Încât, de cum se lumină de ziuă, îşi luară bun-rămas de la gazdă şi se îndreptară spre cetate şi, în pofida marei anevoinţe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă pe uliţa pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruinţă să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare aşa de rea. Şi le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă şi să aştearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfăşurate în nişte dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Şi emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în şir, nu mai avu decât puterea sa se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârşit să închidă ochii câteva ceasuri. La deşteptare, îşi făcu spălările îndătinate, şi îşi împlini îndatorinţa rugăciunii, şi se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:           — O, stăpâne al meu, este mai bine să-ţi petreci încă o zi şi o noapte în casa mea, ca să pot să-ţi ţin tovărăşie şi să-ţi alung gândurile negre.           Şi îl sili să rămână. Şi-aşa că atunci când se inseră, Abalhassan, după ce îşi petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi prietenul său, trimise să fie aduse cântăreţele cele mai vestite din Bagdad32; şi nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântăreţele nu făcură decât să-i zădărască şi mai tare răul şi durerea; şi petrecu o noapte încă şi mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineaţa starea i se înrăise într-un chi atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l ţină mai mult. Se hotărî aşadar să-l însoţească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Şi, după ce îl dete în seama slugilor sale şi se încredinţa pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuinţă de ajutorul său, îşi luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare şi făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putinţă să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieşi din casă şi porni spre suk unde îşi deschise iarăşi prăvălia pe care estimp numai închisă o ţinuse.           Or, abia ce isprăvise el a-şi pune în rânduială prăvălia şi şezuse jos să aştepte muşteriii, că şi văzu cum vine…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şasea noapte spuse:           …şi şezuse jos spre a aştepta muşteriii, că şi văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Şamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare şi luă aminte cât de mâhnită şi cât de îngrijorată era la chip, şi băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Şi îi spuse:           — Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbeşte a-mi deşterne în ce stare se află stăpâna ta!           Ea îi răspunse:           — Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da ştiri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!           Şi Abalhassan îi istorisi tot ceea ce ştia despre durerea şi despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârşi, roaba de taină se mohorî încă şi mai tare decât până aci şi scoase un şir de ofuri şi, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:           — Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este şi mai jalnică! Dar am să-ţi povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieşit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leşinară la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neaşteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama Iun naşului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Şamsennahar, pe care am găsit-o fară de simţire, şi întinsă pe jos, galbenă la chip, şi lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioşilor, mâhnit peste măsură, şedea jos lângă ea şi, în pofida îngrijirilor pe care însuşi i le da, nu izbutea s-o facă să-şi vină în simţiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândeşti; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete şi aruncându-ne cu frunţile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Şi starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ţinu aşa până la miezul nopţii. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri şi cu apă de flori, şi tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârşit bucuria de a o vedea că se trezeşte încet-încet din leşinul ei. Şi numaidecât începu iarăşi să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu şi el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:           — Şamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbeşte, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ţi fi de vreun lolos! Că mă chinuiesc singur şi nu ştiu ce să fac!           Atunci Şamsennahar făcu sforţarea de a îmbrăţişa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, şi o prinse de mâini şi urmă s-o întrebe cu dulceaţă. Atunci, cu glas zdrobit, ca îi spuse:           — O, emire al drept-credincioşilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, şi care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!           Şi califul o întrebă:           — Dar ce ai mâncat, o, Şamsennahar?           Ea răspunse:           — Două lămâi acre, şase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa şi, pe deasupra, aşa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici săraţi şi de seminţe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, şi încă fierbinte cum era scos din cuptor!           Atunci califul strigă:           — O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare şi de ispititoare, da tot se cade să te cruţi şi să-ţi înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuinţă la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!           Şi califul, care de obicei este tare puţin darnic cu vorbele şi cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruţare, şi o veghe aşa până dimineaţa. Şi, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toţi hakimii de la sarai şi din cetate, care, ca înţeleşi între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea şi a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învăţaţii îi scriseră nişte leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoinţă, o, ben-Taher, nu aş putea să-ţi spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârşit, califul, urmat de hakimi şi de toţi ceilalţi, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; şi îi aşternui mâinile cu sărutări, şi îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredinţând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăşi pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Şi numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Şi-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las şi să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară de margini îi povestisem pe de rost.           La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:           — O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbeşte de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; şi spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; şi mai spune-i că sunt încredinţat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă răbdare şi mai cu seamă cea mai strânsă chibzuinţă în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăşi la mine la prăvălie şi, de-o vrea Allah, ştirile pe care avem să ni le împărtăşim vor fi mai bune!           Atunci copila îi mulţumi din inimă pentru vorbele şi pentru chibzuirile lui cuminţi, şi plecă. Iar Abalhassan îşi petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi şaptea noapte spuse:           …ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Şi bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, şi intră, şi îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, şi de rubedenii şi prieteni; şi unii îi pipăiau bătăile vinelor, alţii îi scriau fiecare câte un leac felurit şi întru totul altceva; iar babele îşi dădeau şi ele ghes şi le aruncau hakimilor nişte priviri poncişe, încât tânărul îşi simţea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; şi, la capătul răbdărilor, îşi cufundă capul sub pături, astupându-şi urechile cu amândouă mâinile.           Şi chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui şi îl chema pe nume, atingându-l încetişor, şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi, ya Ali!           El răspunse:           — Şi asupră-ţi să fie pacea lui Allah şi milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de veşti tot atâta de albe ca şi chipul tău, o, prietene al meu!           Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic faţă de toţi oaspeţii aceia, se mulţumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; şi, când toată lumea plecă, îl sărută şi îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, şi adăugă:           — Poţi fi încredinţat, o, fratele meu, că îţi sunt întru totul credincios şi că sufletul meu este al tău. Şi nu voi avea tihnă decât după ce am să-ţi aduc seninul în inimă.           Iar ben-Bekar fu aşa de mişcat de chibzuirilc cuminţi ale prietenului său, încât plânse din toată inima şi spuse:           — Mă rog ţie, împlineşte-ţi binele ce-mi faci petrecându-ţi noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă şi ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.33           Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorinţa lui. Şi rămase lângă el să-i procitească stihuri şi să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Şi ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei34:           Cu paloşul privirii ei de jar Îmi despică şi coif fi obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.           Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!           Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face şi mărgăritare.           Iar când mâhnită sade şi suspină, Cu palma sprijinindu-şi pieptul gol, Spuneţi-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Şi ce vedeţi în marele pârjol!           „Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”           E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!           Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieaţa-ntreagă!           Şi încă:           I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;           Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.           Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:           — O, Ali, am să-ţi cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îţi plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ţi aştearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:           Paharnice, hai, toarnă vin!           De aur e slăvită cupă -           Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!           Alungă-mi vechiul gând amar Şi spaima zilei care vine;           Ia cupa şi mi-o umple iar Şi-mbată-mă, să uit de mine!           Doar tu, din câţi în preajmă-mi stau, Pricepi ce alţii nu ştiu încă;           Doar tu ştii ce durere beau Şi toată taina mea adâncă!           Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.           Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!           La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit şi mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârşeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; şi Abalhassan nu mai ştiu ce să-i spună spre a-l linişti, şi îşi petrecu iarăşi toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-şi deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Şezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut şi de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele şi se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iaşmac, copila de credinţă a cadânei Şamsennahar şi care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:           — Stăpâna mea vă trimite, ţie şi lui ben-Bekar, urările ei de pace, şi mă însărcinează, precum a fost înţelegerea, să vin să iau ştiri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune-mi!           El îi spuse:           — O, mult gingaşo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Şi numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârşeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!           Ea spuse:           — Ce pacoste pe noi! într-un sfârşit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Şi a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă însoţeşti până la prietenul nostru, care nu ştiu unde şade?           Abalhassan spuse:           — Ascult şi mă supun!           Şi grăbi a închide prăvălia şi a merge la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se Iu minează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi opta noapte Spuse:           …la zece paşi înaintea roabei de credinţă, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să şadă pe chilimul din odaia de la Intrare:           — Aşteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma încredinţez că nu se află la el niscaiva străini!           Şi intră la ben-Bekar şi îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul şi le spuse celor care îl înconjurau:           — Cu îngăduinţa domniilor voastre! Mă cam doare burta!           Ei atunci înţeleseră şi, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeţii plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Şi, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Şamsennahar, ben-Bekar se şi simţi înzdrăvenit pe jumătate, şi îi spuse:           — O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!           Iar copila se temeni mulţumindu-i, şi îi înmână numaidecât scrisoarea de la Şamsennahar. Şi Ali ben-Bekar lua scrisoarea şi o duse la buze, apoi la frunte şi, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, nişte stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioşătoare. Şi întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulţumi să-i înfăţişeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite35, şi îi spuse:           — Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!           Şi lucrul se făcu într-un chip desăvârşit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie aşa: „Daca durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiţii nu ar mai simţi nici o desfătare în a-şi scrie!”           Şi stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-şi ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioşată, încât se porni şi ea să plângă în hohote, şi plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă şi el s-o însoţească pe copilă pe uliţe; şi nu se despărţi de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde îşi luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.           Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, şi îşi zise aşa sieşi, stând jos pe divan: „Şi Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreşit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori şi fraţi mai mici! La ce izbelişti au să ajungă, din nesocotinţa ta? Că treaba chiar că nu poate să ţină prea mult aşa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar şi am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Şi Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineaţă, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace şi il întrebă:           — Ya Ali, cum îţi mai este?           El răspunse:           — Mai rău ca oricând36!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Chiar că în viaţa mea nu am văzut şi nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Ştii că Şamsennahar te iubeşte tot atâta cât o iubeşti şi tu, şi, în pofida unei atare încredinţări, te chinuieşti, iar starea ţi se înrăieşte din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubeşti atâta nu ţi-ar împărtăşi dorul şi dacă, în loc să fie cu sufletul curat faţă de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului şi minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputinţă ca aşa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor şi răutatea roabelor; şi atunci numai Allah ar putea să ştie întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fară nici o uşă de ieşire, te primejduieşti a te pierde, pe tine mai întâi, şi pe Şamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aş fi şters din rândurile celor vii, laolaltă cu toţi ai mei!           Şi ben-Bekar, mulţumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voinţa lui nu mai atârnă de el, şi că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruţe, atâta vreme cât Şamsennahar nu se teme să-şi primejduiască viaţa din dragoste pentru el.           Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărţi de prietenul său şi lua calea spre casă, pradă grijilor faţă de ziua de mâine.           Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era şi un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, şi de prietenia căruia putuse să se încredinţeze de multe ori. Şi taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviinţă, Amin şezu lângă el pe divan şi, cum era singurul ins care mai ştia câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:           — O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar şi Şamsennahar?           Abalhassan răspune:           — O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a o sută cincizeci şi noua noapte spuse:           …nişte presimţiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, ştiindu-te om de omenie şi prieten de credinţă, vreau să-ţi dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu şi ai mei, din păsul acesta primejdios!           Şi tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Poţi să vorbeşti cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ţi fi de ajutor!           Şi Abalhassan îi spuse:           — Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câştigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, şi să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aştept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viaţa nu îmi mai este cu putinţă aici, de când sunt bântuit de faima de a i se şopti califului că aş fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putinţă ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!           La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:           — Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotăarare înţeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuinţă. Allah să te lumineze şi să-ţi arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieşi de la ananghie! Şi, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fară de căinţe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca şi cum ai fi aici, şi să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!           Şi Abalnassan îi spuse:           — Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoşti şi nici la sarai nu ai vreo legătură şi nici cu Şamsennahar?           Amin răspunse:           — Cât despre sarai, am şi avut prilejul să vând acolo nişte giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credinţă a frumoasei Şamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai uşor decât a-l cunoaşte şi a-i căpăta încrederea. Fii aşadar cu sufletul liniştit şi, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este uşarul care, când vrea, ştie să deschidă toate uşile!           Şi cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar în cea de a o suta şaizecea noapte spuse:           …îşi luă rămas-bun de la Abalhassan şi plecă în treaba lui.           Iar peste trei zile veni iarăşi să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:      — Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, şi ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme şi că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează nişte cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.     1001 de nopti teatru radiofonic pentru copii........https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Pățania cocoșatului cu croitorul, cu misitul creștin, cu Baș-bucătarul și cu Hakimul evreu     Atunci Şeherezada îi spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor şi care era tare mulţumit de starea lui. Îi plăceau veseliile şi desfătările, şi avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soţia sa să se plimbe şi să-şi bucure ochii cu priveliştile uliţelor şi ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi îşi petrecuseră ziua toată afară din casa lor, şi când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoşat cu o înfăţişare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până şi pe omul cel mai necăjit şi alunga toată supărarea şi toată mâhnirea. Pe dată croitorul şi soţia lui se apropiară de cocoşat, se veseliră straşnic de poznele lui, şi aşa că îl poftiră să-i însoţească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoşatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea şi plecă împreună cu ei şi ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoşat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-şi închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără peşte prăjit, pâine proaspătă, lămâi şi o bucată mare de halviţă pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoşatului cele cumpărate, şi şezură tustrei jos să mănânce.           Pe când mâncau ei aşa cu voioşie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de peşte şi, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoşatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară şi îi zise:           — Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiţi bucata asta dintr-odată şi pe nerăsuflate, altminteri nu-ţi dau drumul.           Atunci cocoşatul începu să facă nişte opinteli grele, şi până la urmă înghiţi îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată şi îl făcu să-şi dea duhul pe dată.           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduinţa dată de sultanul Şahriar.           Atunci, soră-sa, micuţa Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce gingaşe, şi ce dulci, şi ce mustoase, şi ce neprihănite sunt vorbele tale!           Ea răspunse:           — Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viaţă şi dacă aşa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese şi de politeţe!           Iar sultanul Şahriar îşi zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârşitul poveştii, care este tare uluitoare!”           Pe urmă, sultanul Şahriar o luă pe Şeherezada în braţe; şi amândoi petrecură sfârşitul nopţii înlănţuiţi, până dimineaţa. Apoi, sultanul se sculă şi se duse la divanul judeţelor sale. Şi numaidecât veni vizirul, şi veniră şi emirii, dregătorii şi străjerii, şi tot divanul se umplu de lume. Şi sultanul Şahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt judeţelor întocmite, şi să ostenească astfel până la sfârşitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale şi se duse iar la Şeherezada.           Şi cum era cea de a douăzeci şi cincea noapte, Doniazada îi spuse Şeherezadei:           — O, sora mea, mă rog ţie, povesteşte-ne urmarea păţaniei cocoşatului cu croitorul şi cu soţia croitorului.           Ea răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată! Da nu ştiu dacă sultanul mă învoieşte!           Atunci sultanul se grăbi a spune:           — Poţi!           Iar Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoşat că moare, croitorul strigă:           — Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară aşa în mâinile noastre!           Şi femeia strigă:           — Da ce mai aiureală şi pe tine! Păi tu nu ştii stihurile poetului:           O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?           Ce-ţi pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?           Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai aşa în preajmă, fără teamă?           Nu ştii că, de te-apropii mult de foc, Poţi să iei foc şi tu, de bună seamă?           Atunci soţul zise:           — Şi ce se cade să fac eu acuma?           Ea răspunse:           — Ridică-te şi hai amândoi să cărăm leşul; îl acoperim cu o năframă de mătase şi-l ducem aşa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ţi înainte. Şi chiar în noaptea asta! Şi pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Şi aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”           Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoşat în braţe şi, cu nevastă-sa înaintea lui, ieşi din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:           — O, copilaşul meu! De-ai scăpa sănătos şi teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ţi s-a umplut trupşorul de bube?           La asemenea vorbe, fiecare trecător îşi zicea: „E tatăl şi cu mama. Îşi duc copilul smreduit de vărsat!” şi zorea să se depărteze.           Iar croitorul şi nevasta lui merseră aşa, tot întrebând de locuinţa unui doctor, până ce fură îndrumaţi spre uşa unui doctor evreu. Şi atunci bătură la uşă, şi numaidecât coborî o arăpoaică, deschise uşa şi văzu un om cu un copil în braţe, şi tot aşa o văzu şi pe mama care îl însoţea. Şi mama îi spuse:           — Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceştia, un sfert de dinar, şi dă-i ca arvună stăpânului tău, şi roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.           Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; şi numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru şi pe soţul ei, şi îi zise:           — Pune jos repede leşul cocoşatului. Şi să zorim s-o ştergem cât mai degrabă.           Şi croitorul puse leşul cocoşatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, şi se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.           Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, şi îi spuse:           — Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie şi de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.           Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură şi se grăbi să se ridice, şi, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Şi-aşa că se poticni cu piciorul de cocoşat şi răsturnă leşul. Şi, speriat rău când văzu rostogolindu-se aşa un om, se grăbi să-l cerceteze, şi băgă de seamă că era mort, şi socoti că el însuşi era pricina morţii aceluia.           Atunci strigă:           — Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! 1           Şi urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe Iuşah, fiul lui Nun3, şi pe ceilalţi. Şi zise:           — Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav şi l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieşi acuma din casa mea cu un om mort?           Dar până la urmă luă leşul şi îl cără din curte în casă, şi i-l arătă neveste-sii, şi îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, ţipă:           — A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduţi fară de izbăvire. Aşa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperişul casei şi de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că ştii că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, şi că toată casa lui e năpădită de şobolani, de pisici şi de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade şi să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei şi de faină. Aşa că jivinele acelea au să mănânce şi leşul de colea şi au să-l facă pierit.           Atunci hakimul evreu şi soţia lui îl luară pe cocoşat, se suiră pe casă şi de acolo coborâră încetişor leşul în curtea mai-marelui peste bucătari, şi îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară şi coborâră binişor îndărăt la ei acasă.           Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoşatul şedea aşa în picioare sprijinit de perete, că baş-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare şi intră. Şi văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colţ al zidului de la bucătărie. Şi, tare uluit, strigă:           — Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoţul cel nărăvit la zahereaua mea e om, şi nicidecum vreo jivină! El îmi şterpeleşte carnea şi unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor şi a câinilor! încât iacătă cât de fară folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile şi toţi câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleşul casei până aici!           Şi înşfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuşi pe jos şi începu să-i care nişte lovituri bine alduite peste cocoaşă. Da cum insul nici nu se clintea, baş-bucătarul văzu că era mort.           Atunci îl cuprinse jalea şi grăi:           — Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînaltul!           Pe urmă se înfricoşă rău şi zise:           — Afurisite să fie şi untul, şi untura, şi carnea, şi noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, încât să-l ucid aşa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!           Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte şi văzu că era un cocoşat. Şi grăi:           — Au nu îţi era ţie destul că erai cocoşat? Mai vroiai să fii şi hoţ, şi să furi carnea, şi unturile, şi grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!           Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârşitul ei, baş-bucătarul îl luă pe cocoşat în spinare, coborî din casă şi porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoşatul în picioare, sprijinit de colţul unei prăvălii, la o cotitură de uliţă, îl lăsă şi plecă.           Nu trecu multă vreme de când cocoşatul zăcea acolo, când iată că se iveşte un creştin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase şi se ducea să-şi facă o îmbăiere la hammam. Iar beţia îl îmboldea la tot soiul de aiureli şi-i zicea: „Ia uite, eşti chiar aproape de Messia!” Mergea aşa clătinându-se pe două cărări şi, până la urmă, ajunse de faţă cu cocoşatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoşat şi vru să-şi uşureze băşica. Ci deodată îl văzu pe cocoşat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemişcat, gândi că o fi vreun hoţ, poate chiar acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci misitul creştin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creştinul se repezi asupra cocoşatului şi îi aldui peste ceafa o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Şi se năpusti peste cocoşat, pocnindu-l cu lovituri înverşunate, în aţâţarea beţiei, şi chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului şi îl văzu pe creştin cum îl ţinea pe musulman răsturnat sub el şi cum îl lovea şi cum se căznea să-l sugrume. Şi străjerul strigă:           — Lasă omul şi ridică-te!           Şi creştinul se ridică.           Iar paznicul sukului se duse la cocoşatul întins pe jos, îl cercetă şi văzu că era mort. Atunci strigă:           — O! s-a mai văzut aşa vreodată un creştin să aibă cutezanţa a se atinge de un musulman şi a-l omorî?           Pe urmă îl înşfacă pe creştin, îi legă mâinile la spate şi îl duse la casa valiului5. Iar creştinul se văicărea şi grăia:           — O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Şi ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beţia, acuma vine chibzuinţă!           Când ajunseră la casa valiului, creştinul şi cocoşatul mort fură ţinuţi încuiaţi toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineaţa. Şi valiul îl cercetă pe creştin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creştinul care ucisese un musulman. Şi îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creştin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele laţului, petrecu laţul pe după gâtul misitului, şi vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulţime şi îşi tăie drum până la creştinul care sta în picioare sub spânzurătoare, şi strigă către casap:           — Stai! că eu am omorât omul!           Atunci valiul îi zise:           — Şi de ce l-ai omorât?           El spuse:           — Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleşul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, şi numaidecât l-am văzut cum cade şi moare. Atunci l-am cărat în spinare şi am venit cu el la suk şi l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliţă! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morţii acestui creştin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!           Când auzi vorbele baş-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creştin şi îi spuse gâdelui:           — Ia-l şi spânzură-l numaidecât pe ăsta, care şi-a mărturisit vina cu gura lui!           Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creştinului, puse ştreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, şi vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu îşi tăie drum prin mulţime şi strigă la gâde, zicând:           — Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!           Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:           — Într-adevăr, să ştiţi cu toţii că omul acesta a venit la mine să se caute de boală şi să-l tămăduiesc. Şi, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, şi cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară şi a murit. Aşa că nu se cuvine să-l omorâţi pe baş-bucătar, ci numai pe mine!           Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase laţul de pe gâtul bucătarului şi îl petrecu la gâtul hakimului evreu, şi vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se iveşte croitorul, care îşi tăie drum prin mulţime şi îi spuse gâdelui:           — Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, şi mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoşatul acesta, care era beat şi tare vesel, şi care avea în mână o dairea cu clopoţei cu care se însoţea cântând din toată inima şi într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el şi să mă veselesc, şi m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoţească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem şi nişte peşte, soţia mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de peşte şi a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoşatului; şi îmbucătura l-a înecat pe cocoşat, care a murit pe dată. Atunci eu şi cu soţia mea l-am luat şi l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică şi ne-a deschis uşa; şi eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că aşteaptă la uşă o femeie şi un om care au adus un bolnav. Aşa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoşat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu şi cu soţia mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoşatului, care a căzut; şi evreul a socotit că îl omorâse chiar el!           Şi croitorul se întoarse către hakimul evreu şi îi zise:           — Nu e aşa că e adevărat?           El răspunse:           — Ba da, într-adevăr!           Atunci croitorul se întoarse către valiu şi îi zise:           — Se cade, aşadar, să-l sloboziţi pe evreu şi să mă spânzuraţi pe mine!           Valiul, la asemenea vorbe, se minună straşnic şi grăi:           — Chiar că păţania cocoşatului este vrednică de-a fi pusă în cronici şi în cărţi.           Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu şi să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ştreang, îi puse laţul la gât şi spuse:           — De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!           Şi apucă de funie.           Iac-aşa cu ei!           Cât despre cocoşat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoşatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai şi lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:           — Doamne, valiul are să-ţi spună că ghebosul e mort şi că ucigaşul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigaşul sub ştreang, şi gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, şi fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoşat.” Şi fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.           Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă şi chemă un dregător şi îi zise:           — Coboară degrabă şi dă fuga la valiu şi spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toţi inşii aceia!           Şi dregătorul coborî şi ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Şi dregătorul strigă:           — Stai!           Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoşatului răzbătuse până la urechile sultanului. Şi îl luă cu el, şi tot aşa îi luă şi pe croitor, şi pe hakimul evreu, şi pe misitul creştin, şi pe baş-bucătar, şi la fel porunci să fie adus şi leşul cocoşatului, şi porni cu ei cu toţi la sultan.           După care valiul se înfăţişă dinaintea sultanului, se temeni şi sărută pământul, şi îi istorisi sultanului toată păţania cocoşatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!           Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte şi fu cuprins de un râs straşnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.           Apoi îi întrebă pe toţi cei de faţă:           — Aţi mai auzit voi vreodată o păţanie pe potriva păţaniei cocoşatului?           Atunci misitul creştin păşi înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi spuse:           — O, sultane al veacurilor şi al vremilor, eu ştiu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât păţania noastră cu cocoşatul! Dacă îmi îngăduieşti, ţi-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată şi mai desfătătoare decât păţania cocoşatului!           Iar sultanul îi zise:           — Da! deşterne-ne la vedeală tot ce ai!           Atunci misitul creştin spuse:           Istorisirea misitului creştin.           Află, o, sultane al vremilor, că eu nu am venit în ţara ta decât pentru nişte daraveli neguţătoreşti. Sunt un străin pe care ursita l-a îndreptat către împărăţia ta. Aşa că m-am născut în cetatea Cairo şi sunt copft din neamul copfţilor6. Şi tot la Cairo am şi crescut, şi tot acolo a fost misit şi părintele meu, înaintea mea.           Când părintele meu a murit, ajunsesem la vârsta de bărbat; şi m-am făcut misit în locul lui, întrucât mă vedeam dăruit cu tot soiul de haruri pentru îndeletnicirea aceasta, îndătinată la noi la copfţi.           Or, într-o bună zi, şedeam jos dinaintea porţii de la hanul negustorilor de seminţe şi văzui cum trecea un tinerel, cel mai frumos care s-ar fi putut vedea, şi îmbrăcat în hainele cele mai falnice, şi călare pe un măgar înşeuat cu o şa frumoasă, roşie. Când mă văzu, tânărul îmi dădu bineţe; iar eu mă sculai pe dată, din cinstire faţă de el.           El atunci scoase o năframă în care se afla o grămăjoară de susan, ca probă, şi îmi zise:           — La cât se vinde un ardeb din soiul acesta de susan?           Îi spusei:           — Se vinde uşor la o sută de drahme.           El îmi răspunse:           — Atunci ia cu tine nişte salahori şi nişte oameni care măsoară seminţele, şi du-te la hanul Al-Gauali8 din mahalaua Bab al-Nassr9: ai să mă găseşti acolo.           Pe urmă mă lăsă şi plecă, după ce îmi dăduse năframa în care se afla proba de susan.           Atunci pornii să dau un ocol pe la negustorii cumpărători de seminţe şi le scosei la vedere proba pe care eu o preţuisem la o sută de drahme. Şi negustorii o preţuiră la o sută douăzeci de drahme pentru fiecare ardeb. Atunci mă cuprinse o bucurie cum nu se poate mai mare, şi luai cu mine patru cantaragii, şi plecai pe dată să-l caut pe tânărul care mă aştepta la han. Când mă văzu, veni la mine şi mă luă la un capan unde se aflau seminţele, iar cantaragiii umplură sacii şi măsurară seminţele, care se ridicară cu totul la cincizeci de ardebi.           Şi tânărul îmi spuse:           — Vei primi drept parte a ta pentru misitie zece drahme la fiecare ardeb vândut pe o sută de drahme. Da vei lua şi toţi banii mei, pe care să mi-i păstrezi cu grijă acasă la tine, până ce am să ţi-i cer. Cum tot preţul este de cinci mii de drahme, vei scoate pentru tine cinci sute. Iar eu, de îndată ce îmi voi isprăvi daravelile, am să vin la tine să-mi iau banii.           Atunci îi răspunsei:           — Va fi după dorinţa ta!           Pe urmă îi sărutai mâinile şi plecai.           Şi, ca urmare, chiar în ziua aceea câştigai astfel o mie de drahme ca misitie, cinci sute de la vânzător şi cinci sute de la cumpărători, şi-aşa că mi-am făcut parte de douăzeci la sută, după obiceiurile noastre, ale misiţilor egipteni.           Cât despre tânăr, după ce lipsi vreme de o lună, veni să mă vadă şi îmi spuse:           — Unde sunt drahmele?           Iar eu îi răspunsei pe dată:           — La poruncile tale. Iacătă-le rânduite gata în sacul acesta.           Şi el îmi spuse:           — Mai ţine-le la tine o vreme, până ce am să mă întorc să le iau.           Şi plecă, şi lipsi iarăşi o lună, şi se întoarse şi mă întrebă:           — Unde sunt drahmele?           Eu atunci mă ridicai şi mă temenii şi îi spusei:           — Sunt la cheremul tău. Iacătă-le.           Pe urmă îi spusei:           — Vrei acuma să-mi cinsteşti casa, învoindu-te să vii să mănânci cu mine o gustare?           Dar el nu primi şi îmi spuse:           — În ce priveşte banii, mă rog ţie să-i mai păstrezi, până ce am să mă întorc să ţi-i cer, după ce voi isprăvi nişte daraveli zornice.           Pe urmă plecă. Iar eu îi strânsei cu grijă banii şi începui să-l aştept să se întoarcă. Peste o lună, se întoarse şi îmi spuse:           — Deseară am să trec iarăşi pe aici să iau banii!           Atunci ţinui banii rânduiţi gata; dar degeaba aşteptai eu până noaptea, pe urmă şi în celelalte zile, că nu se mai întoarse decât peste o lună, în vreme ce eu îmi ziceam: „Ce plin de încredere este tânărul acesta! În viaţa mea, din ziua când m-am făcut misit pe la hanuri şi prin sukuri, nu am mai văzut atâta încredere!” Veni, aşadar, la mine, şi era tot călare pe măgarul lui, şi îmbrăcat tot cu hainele cele falnice, şi era tot atâta de frumos ca luna în plinătatea ei, şi avea chipul strălucit şi fraged ca la ieşirea de la hammam, şi obrajii trandafirii, şi fruntea ca o floare lucitoare şi, la un colţ al buzelor, avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, după spusa poetului:           Deasupra unui turn s-au întâlnit Măritul soare şi cu luna plină, Şi amândoi deodată-au strălucit În toată-a frumuseţii lor lumină.           Aşa erau cei doi îndrăgostiţi.           Iar cei care s-au întâmplat să-i vadă, N-au mai putut decât să stea-mpietriţi, Urându-le a fericirii roadă.           Şi-atât erau de minunaţi, şi-atât De plini de frumuseţea lor cerească, Şi-atât de dragi erau aşa, încât Sta sufletul vrăjit să-i preamărească.           Deci slavă lui Allah, c-a socotit Că se cuvine şi-a găsit cu cale Să-i zămislească neasemuit.           După calupul visurilor sale!           Când îl văzui, îi sărutai mâinile şi chemai asupra-i toate milele lui Allah, şi îi spusei:           — O, stăpâne al meu, nădăjduiesc că de data aceasta îţi vei ridica banii!           El îmi răspunse:           — Mai rabdă oleacă, să-mi isprăvesc de încheiat daravelile, şi atunci am să mă întorc să-mi iau banii.           Pe urmă îmi întoarse spatele şi se duse. Iar eu gândii că iar o să lipsească multă vreme, şi luai banii şi îi băgai într-un samsarlâc de douăzeci la sută, cum este îndătinat în ţara noastră, şi astfel îi făcui să rodească frumuşel pe seama mea.           Şi zisei în cugetul meu: „Pe Allah! când se va întoarce, am să-l rog să primească poftirea mea şi am să-l ospeţesc cu o dărnicie mare, întrucât banii lui mi-au fost de mult folos şi iacătă că o să ajung tare bogat!”           Se scurse aşa un an întreg, după care veni; şi era îmbrăcat cu un caftan încă mai falnic decât în celelalte dăţi, şi tot călare pe măgarul lui alb, de viţă aleasă.           Atunci mă rugai cu stăruinţă de el să meargă cu mine în casa mea şi să binevoiască a-mi fi oaspete. Iar el îmi răspunse:           — Binevoiesc, dar cu învoiala să nu carecumva să plăteşti cu banii mei, care se află la tine, cheltuielile pe care le vei face.           Şi zâmbi a râde. Iar eu la fel. Şi îi zisei:           — Da, hotărât şi din toată inima!           Şi îl luai acasă, şi îl rugai să şadă; şi alergai la suk să cumpăr tot felul de bunătăţuri, de băuturi şi de alte lucruri asemenea, şi le pusei pe toate între mâinile lui pe masă, şi îl rugai să înceapă, rostind:           — În numele lui Allah!            El atunci se apropie de bucatele orânduite şi îşi întinse mâna stângă şi începu să mănânce cu mâna stângă. Eu atunci rămăsei tare nedumerit şi nu ştiui ce să socot. După ce sfârşirăm de mâncat, se spălă pe mâna aceea stângă, fară a se ajuta de mâna dreaptă; şi îi întinsei ştergarul, ca să se şteargă; pe urmă şezurăm jos să tăifăsuim.           Eu atunci îi spusei:           — O, stăpâne al meu, mă rog ţie! uşurează-mă de o greutate ce mă apasă şi de o mâhnire care mă mohorăşte. Pentru ce ai mâncat cu mâna stângă? Vei fi având cumva din întâmplare vreun beteşug la mâna dreaptă?           La vorbele mele, tânărul rosti aceste stihuri:           Nu mă-ntreba ce chinuri port în piept, Nici de pricina lor ce mă sfâşie.           Vezi doar că îmi lipseşte braţul drept.           Şi mai ales să nu mă-ntrebi, vai mie, Dacă sunt fericit. Am fost, e drept.           Ci-i tare mult de-atunci, o veşnicie.           De-atunci e totul altfel. Ci se ştie:           În deznădejde, poartă-te-nţelept!           Pe urmă îşi trase mâna dreaptă din mâneca mantiei; şi văzui că mâna aceea era tăiată, întrucât mâna nu mai avea pumn. Şi rămăsei minunat până peste poate.           Ci el îmi spuse:           — Să nu te minunezi nicidecum! Şi mai cu seamă să nu mai socoţi că din lipsă de cinstire faţă de tine am mâncat cu mâna stângă: căci vezi acuma că am făcut-o pentru că mâna mea dreaptă este retezată. Iar pricina retezăturii este tare uluitoare!           Eu atunci îi întrebai:           — Şi care este pricina?           Iar el îmi istorisi:           — Află că eu sunt din Bagdad. Tatăl meu era unul dintre navabii şi fruntaşii cetăţii. Iar eu, până ce am ajuns la anii bărbăţiei, ascultam istorisirile călătorilor, ale hagiilor şi ale negustorilor, care ne povesteau, la părintele meu, minunăţiile din ţara Egiptului. Iar eu păstram în mine toate acele istorisiri, mistuindu-le tainic, şi-aşa până ce părintele meu s-a săvârşit. Atunci am luat toate bogăţiile pe care le-am putut strânge, şi potop de bani, şi am cumpărat o sumedenie de mărfuri de preţ şi de cel mai bun soi; şi am pus toate lucrurile acelea în legături straşnice, şi am plecat din Bagdad. Şi, întrucât Allah îmi scrisese că trebuia să ajung întreg şi teafăr la capăt, nu zăbovii a ajunge în curând în cetatea aceasta, la Cairo, care este cetatea ta.           Pe urmă tânărul începu să plângă şi prociti stihurile acestea:           Adesea orbul cel orb din născare Ştie să ocolească groapă-n care Cel cu ochi ageri, bine-văzătorul, Îşi lasă să-i alunece piciorul Adesea ştie-un prost să se ferească De-o vorbă ce-ar părea înţelepţească, Dar care, spusă de un om cu carte, Pe cărturar îl duce drept la moarte.           Adesea omul drept şi cuvios Abia îşi duce traiul ticălos Pe când cel nărăvit la rău, şi fur, Trăieşte-n fericire şi-n huzur De-aceea omul să-şi cunoască bine Întreagă neputinţa sa de sine!           Să ia aminte mai cu seamă-anume Că doar ursita predomneşte-n lume!           Când sfârşi stihurile, îşi urmă astfel povestirea:           — Intrai, aşadar, în Cairo şi trăsei la hanul Serur, dezlegai legăturile cu mărfuri, despovărai cămilele şi îmi orânduii mărfurile într-o prăvălie, pe care mă îngrijii s-o iau cu chirie. Pe urmă îi dădui nişte bani slujitorului meu ca să ne cumpere de-ale gurii; apoi mă culcai oleacă şi, la trezire, mă dusei să dau un ocol pe uliţa Bein Al-Kassrein12; apoi mă întorsei la hanul Serur, unde îmi petrecui noaptea.           Când mă deşteptai, dimineaţa, desfăcui o legătură de ţesături şi zisei în cugetul meu: „Am să duc ţesăturile acestea la suk, ca să văd cam cum merge târgul.” Atunci încărcai nişte ţesături în spinarea unuia dintre slujitorii mei cei tineri şi ajunsei în inima târgului, la o clădire mare, împrejmuită cu şoproane, cu prăvălii de toate felurile şi cu havuzuri; acolo, precum ştii, mişună misiţii; şi se cheamă locul acela chessaria lui Girgis.           La ivirea mea, toţi misiţii, care şi fuseseră înştiinţaţi de venirea mea, mă înconjurară, iar eu le dădui ţesăturile, şi ei plecară în toate părţile să arate ţesăturile mele negustorilor de frunte din suk. Dar se întoarseră în curând şi îmi spuseră că preţul ce se da pe mărfurile mele nu acoperea nici preţul meu de cumpărare, nici cheltuielile mele de la Bagdad până la Cairo. Şi, întrucât nu ştiam ce să fac, şeicul cap al misiţilor îmi spuse:           — Ştiu eu de ce mijloc trebuie să te foloseşti spre a ajunge să dobândeşti ceva câştig: este numai acela de a face precum fac toţi negustorii. Vra să zică, să-ţi vinzi mărfurile cu de-amănuntul negustorilor cu prăvălii, şi anume pe un răstimp hotărât, de faţă cu martori, şi cu înscris şi de o parte şi de alta, şi prin mijlocirea unui zaraf. Şi atunci, neabătut, în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, vei ridica banii ce se vor aduna. Şi, în felul acesta, fiecare drahmă îţi va aduce două drahme, ba chiar şi mai mult. Pe deasupra, în vremea aceasta, vei avea tot răgazul să colinzi în voie cetatea Cairo şi să te minunezi de Nilul care o străbate.           Când auzii asemenea vorbe, spusei:           — Chiar că e un gând minunat!           Şi numaidecât luai cu mine misiţii şi telalii la hanul Serur, şi le dădui toate mărfurile mele, pe care le cărară la chessarie. Şi vândui totul cu bucata negustorilor, după ce, şi de o parte şi de alta, scriserăm învoielile, de faţă cu martori şi prin mijlocirea unui zaraf de la chessarie.           Când sfârşirăm, mă întorsei la hanul meu şi sălăşluii acolo liniştit, şi nu mă mai lipsii de nici un desfăt, şi nu cruţai nici o cheltuială. În fiecare zi mâneam îmbelşugat, cu pocalul de vin pe masă. Şi aveam totdeauna carne bună de berbec, şi tot felul de dulciuri şi de zumaricale. Şi aşa o ţinui până ce se încheie luna, când trebuia să mă duc să-mi ridic câştigul meu cel hotărât. Şi, într-adevăr, chiar din cea dintâi săptămână a lunii aceleia, începui să-mi ridic statornic banii; în fiecare zi de joi şi în fiecare zi de luni, mă duceam să şed în prăvălia fiecărui negustor datornic al meu; iar zaraful şi calemgiul veneau, dădeau un ocol pe la fiecare negustor, ridicau banii şi mi-i aduceau.           Luai, aşadar, obiceiul de a mă duce astfel să şed ba într-o prăvălie, ba în alta, până când într-o zi (ieşisem de la hammam, unde mă dusesem să-mi fac scalda, apoi mă odihnisem oleacă, mâncasem un pui şi băusem câteva pocale de vin, apoi mă spălasem pe mâini şi mă parfumasem cu sucuri înmiresmate), venii în mahalaua chessariei lui Girgis şi mă oprii la prăvălia unui negustor de pânzeturi, pe nume Badreddin Al-Bustani. Când mă văzu, negustorul mă primi cu multă bucurie şi cinstire, şi ne aşezarăm la taclale un ceas de vreme.           Or, pe când şedeam noi şi tăifăsuiam aşa, văzurăm că vine o femeie acoperită cu un izar de mătase albastră; şi intră în prăvălie spre a târgui bogasiuri, şi şezu jos pe un scăunel de lângă mine. Şi iaşmacul, care îi înfăşură capul şi îi acoperea uşor obrazul, era pus oleacă mai într-o parte şi lăsa să se împrăştie nişte parfumuri minunate şi miresmele cele mai gingaşe. Încât îmi răpi minţile cu frumuseţea şi cu nurii ei, mai cu seamă după ce îşi trase la o parte vălul şi îi zării negrul ochilor! Aşadar şezu jos şi îi dădu bineţe lui Badreddin, care îi răspunse la salamalek, şi rămase în picioare dinaintea ei, şi începu să-i vorbească, arătându-i felurite soiuri de ţesături. Iar eu, auzind glasul ei dulce şi plin de farmece, simţii încă şi mai straşnic dragostea cum se înstăpâneşte în inima mea.           După ce cercetă câteva bogasiuri, şi întrucât nu le găsea destul de frumoase, îi spuse lui Badreddin:           — Nu cumva ai, din întâmplare, vreo bucată de mătase albă bătută cu zarafir sadea? Mi-ar trebui spre a-mi face o rochie.           Şi Badreddin se duse în fundul prăvăliei, deschise un dulăpior şi, de dedesubtul mai multor bucăţi de bogasiuri, scoase o bucată de mătase albă bătută cu zarafir, şi o aduse, şi o deşternu dinaintea hanâmei.           Iar ea o găsi tocmai bună pentru gustul ei, şi îi spuse bogasierului:           — Întrucât nu am bani la mine, ai putea, socot, să mi-o dai, ca de obicei, de pe acum; iar eu, când voi ajunge acasă, îţi voi trimite preţul.           Şi bogasierul îi spuse:           — De data aceasta nu pot, o, stăpână a mea; întrucât ţesătura nu este a mea, ci a negustorului pe care îl vezi aici; iar eu m-am legat să-i plătesc datoria mea chiar astăzi.           Atunci ea fu cuprinsă de o mânie mare şi zise:           — Aoleu! Au tu uiţi că totdeauna am obiceiul să cumpăr de la tine lucruri de foarte mare preţ şi de a te face să câştigi cu mult mai mult decât nici chiar tu nu ceri? Şi uiţi că nu am zăbovit niciodată să-ţi trimit banii?           Şi el răspunse:           — De bună seamă! ai dreptate, o, stăpâna mea! Dar astăzi sunt încolţit de îndatorirea de a avea banii pe loc!           Când auzi vorbele acestea, hanâma înşfacă bucata de bogasiu şi i-o zvârli în ochi şi îi zise:           — Toţi sunteţi la fel, în afurisitul vostru de isnaf. Nu ştiţi să daţi cinstire nimănui!           Pe urmă se sculă cu mare îmbufnare şi îi întoarse spatele, spre a se duce.           Şi eu îmi simţii sufletul cum mi se duce odată cu ea; şi mă sculai cu grabă şi mă aţinui dinainte-i şi îi zisei:           — O, stăpână a mea, îndură-te! fă-mi bucuria de a te înturna oleacă spre mine şi de a-ţi întoarce mărinimoasă paşii îndărăt!           Ea atunci îşi întoarse obrazul către mine, zâmbi a râde şi se întoarse din drum şi îmi spuse:           — Binevoiesc a mă întoarce în prăvălia aceasta; dar nu o fac decât numai pentru tine!           Pe urmă veni să şadă dinaintea mea în prăvălie.           Atunci îi spusei lui Badreddin:           — Bucata aceasta de bogasiu – pentru tine care-i este preţul de vânzare?           El îmi răspunse:           — O mie şi o sută de drahme!           Atunci îi spusei:           — Bine! eu îţi mai dau, pe deasupra, o sută de drahme drept câştig. Dă-mi, aşadar, o hârtie ca să pot să-ţi dau preţul ei prin înscris.           Şi luai de la el bucata de mătase bătută cu zarafir; şi, în schimb, îi dădui preţul prin înscris; pe urmă înmânai hanâmei bucata de bogasiu şi îi spusei:           — Ia-o! şi poţi să pleci fară a te mai îngriji de preţ, pe care ai să mi-l plăteşti când vei vroi. Pentru aceea nu vei avea decât să vii să mă cauţi, într-una din zilele acestea, în suk, unde stau totdeauna într-o prăvălie ori alta! Ba chiar, dacă binevoieşti a-mi face cinstea de a o primi de la mine ca pe un peşcheş, a ta este!           Atunci ea îmi răspunse:           — Allah să ţi-o dea îndărăt în toate chipurile de hatâruri! Facă-te să ajungi stăpân pe toate averile câte le am sub mâna mea, şi în aşa fel încât să ajungi a fi stăpânul şi cununa capului meu! Ah! fie ca Allah să se miluiască a-mi împlini urarea!           Eu atunci îi răspunsei:           — O, stăpâna mea, primeşte, aşadar, bucata aceasta de mătase! Şi-apoi nu are să fie numai ea! Şi, mă rog ţie, dăruieşte-mi bucuria de a mă minuna de frumuseţea obrazului tău care este ascuns!           Ea atunci ridică vălul cel uşor care-i adumbrea partea de jos a chipului şi care nu lăsa să i se vadă decât ochii.           Când îi văzui chipul, singură aruncătura aceea de ochi fu de ajuns ca să mă repeadă într-o tulburare până peste poate, să împlânte dragostea în inima mea şi să-mi ia minţile. Ci ea se grăbi să-şi pună la loc iaşmacul, luă mătasea şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, lipsa ta să nu fie prea îndelungată, întrucât aş muri de dor!           Pe urmă plecă; iar eu rămăsei singur cu negustorul, în suk, până la scapătul zilei.           Şi stam acolo întocmai ca şi cum mi-aş fi pierdut şi simţirile şi judecata, şi bântuit întru totul de nebunia acelei patimi năpăditoare. Şi năprăsnicia simţământului meu mă făcu să mă primejduiesc a-l iscodi pe negustor în privinţa hanâmei. Aşa că, până a mă scula să plec, îl întrebai:           — Ştii cine este hanâma aceea?           El îmi spuse:           — Da, de bună seamă; este o hanâmă tare bogată. Părintele ei a fost un emir falnic, care a murit şi i-a lăsat multe bunuri şi averi.           Atunci îmi luai rămas-bun de la negustor şi plecai, şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem. Şi slujitorii mei îmi aduseră de mâncare; dar eu mă gândeam numai la ea, şi nu putui să mă ating de nimic; şi mă culcai să dorm, dar nici somnul nu vroi să-mi vină; şi îmi trecui aşa toată noaptea, treaz, până dimineaţa.           Atunci mă ridicai şi mă îmbrăcai cu un caftan încă şi mai frumos decât acela pe care îl avusesem în ajun; şi băui un pocal de vin, şi mâncai oleacă, şi mă întorsei la prăvălia negustorului; îi dădui bineţe şi şezui jos la locul meu obişnuit. Nici nu apucai eu să şed bine şi o şi văzui pe copilă că vine; şi era însoţită de o roabă. Intră, şezu jos şi îmi dădu bineţe, fară a-i rosti nici cea mai măruntă urare de pace lui Badreddin. Şi, cu un glas rourat, şi într-un chip de a vorbi fară asemuire, şi cu o dulceaţă fară de pereche, îmi spuse:           — Trimite pe cineva cu mine spre a lua cele o mie şi două sute de drahme, preţul bucăţii de mătase.           Iar eu îi răspunsei:           — Da nu este nici un necaz. De ce atâta grabă?           Şi ea îmi spuse:           — Ce darnic eşti! Dar nici eu nu se cade să-ţi fiu pricină de pagubă.           Pe urmă se hotărî să-mi pună în mână chiar ea preţul mătăsii. Şi începurăm să tăifăsuim, şi deodată mă îmbărbătai să-i dezvăluiesc, prin semne, pojarul simţământului meu. Iar ea pricepu numaidecât că doream fierbinte să mă iubesc cu ea. Atunci se sculă repede şi plecă cu grăbire, după ce totuşi îmi spuse, din bună-cuviinţă, un cuvânt de rămas-bun. Eu atunci nu mai putui să mă stăpânesc şi ieşii din prăvălie cu inima repezită năprasnic după ea, şi începui să mă ţin pe urma ei, de departe de tot, până ce ajunsei dincolo de suk. Şi deodată o pierdui din vedere; dar, tot atunci, văzui că vine spre mine o copilă pe care nu o mai văzusem vreodată şi pe care nu puteam s-o presupun cine să fie, din pricina vălului ei; şi îmi grăi:           — O, stăpâne al meu, vino până la stăpâna mea, care are să-ţi spună ceva!           Eu atunci rămăsei tare uluit şi zisei:           — Păi da nimeni de pe aici nu mă cunoaşte!           Iar copila îmi zise:           — O, ce repede uiţi! Nu-ţi aduci aminte că sunt slujnica pe care ai văzut-o adineaori în suk, cu hanâma cea tânără, în prăvălie la negustorul Cutare?           Atunci pornii pe urmele ei, până ce o zării pe stăpâna sa într-un colţ de pe Uliţa Zarafilor. Când mă văzu, hanâma veni repede la mine, mă împinse în umbra uliţei şi îmi zise:           — Iubitule, să ştii că mi-ai cuprins gândurile toate şi mi-ai umplut inima de dor. Şi, din ceasul când te-am văzut, nu mai ştiu gustul tihnei somnului, şi nici nu mai mănânc, nici nu mai beau nimic.           Iar eu îi răspunsei:           — Şi eu întocmai la fel! Ci fericirea mea de acum îmi curmă orice oftat.           Ea îmi zise:           — Dragule, spune-mi: să merg eu la tine, ori mai bine ar fi să vii tu în casa mea?           Îi spusei:           — Sunt străin aici; şi nu am altă casă decât hanul, care chiar că este un loc prea umblat! încât, dacă ai destulă încredere în dragostea mea spre a mă primi la tine, fericirea mea ar fi până peste măsură.           Ea îmi răspunse:           — Bine! însă noaptea aceasta este noaptea de vineri, şi chiar că nu se poate! … Da mâine, după rugăciunea de prânz, încalecă pe măgarul tău şi întreabă de mahalaua Habbaniia; şi, după ce vei ajunge acolo, să întrebi unde se află casa lui Barakat, fostul valiu, ştiut pe numele de Abu-Şama. Chiar acolo locuiesc eu. Şi mai ales să nu care-cumva să nu vii, căci voi fi acolo să te aştept.           Pe mine atunci mă cuprinse o bucurie până peste măsură; apoi ne despărţirăm. Şi mă întorsei la hanul Serur, unde poposisem, şi îmi trecui toată noaptea fară a putea să dorm. Şi, la luminat de ziuă, grăbii a mă scula şi a-mi schimba hainele; mă înmiresmai cu mirosnele cele mai îmbălsămate şi mă înarmai cu cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă; şi ieşii de la hanul Serur şi mă îndreptai înspre partea numită Bab-Zauilat; acolo închiriai un asin şi îi spusei asinarului:           — Să mergem în mahalaua Habbaniia!           Şi numaidecât, mai repede decât într-o clipeală de ochi, el se şi repezi să mă ducă; şi ajunserăm pe o uliţă numită Darb Al-Monkari; şi îi spusei asinarului:           — Acuma caută pe uliţa aceasta casa naipului Abu-Şama.           Asinarul plecă, şi se întoarse peste câteva clipite cu îndrumarea căutată, şi îmi spuse:           — Poţi să te dai jos de pe măgar.           Atunci descălecai şi îi zisei:           — Mergi înaintea mea, spre a-mi arăta drumul.           Şi mă duse la casa naipului, iar eu îi zisei:           — Mâine dimineaţă să te întorci aici după mine, spre a mă duce îndărăt la han.           Şi măgărarul îmi răspunse:           — La poruncile tale!           Eu atunci îi dădui un sfert de dinar de aur; iar el luă plata şi-o duse la buze, pe urmă la frunte, spre a-mi mulţumi, şi plecă.           Bătui atunci la poarta casei, iar poarta îmi fu deschisă de două copile, două fetişcane cu sânii drepţi şi albi, rotunzi ca două lune; şi îmi spuseră:           — Intră, domnia ta! Stăpâna noastră tremură în dârdora aşteptării, nu mai doarme noaptea de pojarul dorului de tine.           Intrai atunci într-o curte şi văzui o clădire strălucită, cu şapte uşi; şi toată faţa ei era împodobită cu ferestre care dădeau spre o grădină întinsă. Grădina era plină cu pomi roditori de toate neamurile şi de toate culorile: era udată de ape curgătoare şi răsuna de ciripitul păsărilor. Cât despre casă, era toată din marmură albă şi străvezie, şi atâta de lucitoare, încât puteai să-ţi oglindeşti în ea chipul; şi aurăriile îi acopereau toate tavanele de dinăuntru; şi de jur împrejur râureau scriituri şi zugrăvituri de toate felurile; şi era plină cu toate lucrurile câte pot să farmece ochii. Era pardosită pe de-a-ntregul cu marmură de mare preţ şi de toate culorile. În mijlocul sălii celei mari se afla un havuz de marmură albă, învrâstat în totul cu mărgăritare şi cu nestemate; preşuri de mătase erau aşternute pe podele, şi chilimuri de toate culorile acopereau pereţii; sofale largi întregeau sala. De-abia trecură câteva clipite de când intrasem şi şezusem jos…           Ci în clipita aceasta a povestirii, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din istorisit.           Dar când fu cea de a douăzeci şi şasea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul şi-a urmat astfel istorisirea lui cu misitul copft din Cairo, pe care o povestea la rându-i sultanului, în cetatea aceea din China.           Văzui că vine la mine fetişcana împodobită toată cu mărgăritare şi cu nestemate, cu chipul străluminat şi cu ochii dealungiţi cu kohl17. Îmi zâmbi, se lipi de mine şi mă strânse la pieptul ei. Pe urmă îşi puse gura pe gura mea şi începu să-mi muşluiască limba. Şi eu la fel. Şi îmi spuse:           — Eşti chiar tu acela pe care îl văd aici, ori poate că visez?           Şi îi răspunsei:           — Eu sunt, robul tău!           Şi ea spuse:           — Oh, ce zi binecuvântată! O, ce fericire! Pe Allah, nu mai trăiesc, nu mai ştiu bucuria gustului de a mânca şi de a bea!           Îi răspunsei:           — Şi eu tot aşa!           Pe urmă şezurăm jos să vorbim; şi chiar că eram cu totul ameţit de primirea aceea, şi stam cu capul plecat.           Peste câteva clipite, se aşternu masa şi ni se aduseră nişte mâncăruri îmbelşugate: fripturi, pui umpluţi şi dulciuri de toate felurile. Şi mâncarăm amândoi pe săturate, şi îmi punea cu chiar mâna ei bucăţile în gură, şi mă îmbia de fiecare dată cu vorbele cele mai îndatoritoare. Apoi ni se aduseră ibricul şi ligheanul de aramă, şi mă spălai pe mâini, iar ea la fel; pe urmă ne înmiresmarăm cu apă de trandafiri îmbălsămată cu muşc şi şezurăm să tăifăsuim.           Iar ea îmi prociti stihurile acestea:           De-aşfi ştiut cumva de mai-nainte Că vei veni la mine-n ospeţie, Puneam numaidecât a ţi se-ntinde Sub tălpi chilimul de lumină vie Al sângelui din inima-mi fierbinte Pe care ţi-o închin drept chezăşie.           Îţi aşterneam drept pat ca să te culci Obrajii mei catifelaţi ca floarea;           La adăpostul pleoapei mele dulci, O, călător venit din toată zarea, Ca pe un strat de-alinturi şi de fulgi Te-aş fi poftit să-ţi cauţi alinarea Din care să nu poţi să te mai smulgi Oricât te-ar bate gândul şi visarea.           Pe urmă începu să-mi povestească necazurile ei tăinuite; iar eu făcui la fel; şi lucrul acesta mă făcu să mă îndrăgostesc şi mai tare. Atunci începurăm zbengurile şi hârjoanele; şi începurăm să ne strângem şi să ne alintăm, până la căderea nopţii. Atunci slujnicele ne aduseră de mâncat şi de băut din belşug. Şi nu ne oprirăm din băut decât la miezul nopţii. Atunci ne duserăm să ne culcăm şi să ne îmbrăţişăm, şi-aşa până dimineaţa. Şi în viaţa mea nu am mai avut o noapte ca noaptea aceea.           A doua zi dimineaţa mă sculai, strecurai uşurel sub perna patului punga în care se aflau cei cincizeci de galbeni, îmi luai rămas-bun de la copilă şi mă pregătii să plec.           Dar ea începu să plângă şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, când am să-ţi mai văd chipul drag?           Îi spusei:           — Am să mă întorc aici chiar în seara aceasta.           Când plecai, găsii la poartă măgarul care mă adusese în ajun; iar asinarul şedea acolo şi mă aştepta. Încălecai pe asin şi ajunsei la hanul Serur; descălecai şi-i dădui asinarului o jumătate de dinar de aur şi îi spusei:           — Vino iarăşi deseară, pe la asfinţitul soarelui.           El îmi răspunse:           — Poruncile tale stau asupra capului meu!           Intrai atunci în han şi mâncai; pe urmă ieşii, spre a mă duce să strâng de la datornici banii de pe mărfurile mele; luai banii şi mă întorsei la han; pusei să mi se gătească un berbec la grătar, şi cumpărai nişte zaharicale; şi chemai un hamal, îi spusei unde se află şi cum arată casa hanâmei, îl plătii dinainte şi îi spusei să care lucrurile acelea acolo. Iar eu îmi văzui mai departe de treburi, până seara; şi-atunci veni măgărarul după mine, iar eu luai cincizeci de dinari de aur, pe care îi pusei într-o năframă, şi plecai.           Când intrai în casă, văzui că totul fusese făcut curat, podelele fuseseră spălate, oalele de bucătărie lustruite, făcliile rânduite, felinarele aprinse, bucatele pregătite, şi băuturile, şi vinurile turnate în pocale. Iar hanâma, când mă văzu, se aruncă în braţele mele, începu să mă răsfeţe şi îmi spuse:           — Oh, ce dor îmi e de tine!           După care începurăm să mâncăm, până ne săturarăm. Pe urmă slujnicele strânseră masa şi ne aduseră băuturile. Şi nu contenirăm de a bea şi de a sparge la migdale, şi la alune, şi la fistic până la miezul nopţii. Atunci ne culcarăm, până dimineaţa; iar eu mă sculai şi îi lăsai cei cincizeci de dinari de aur, după obiceiul meu, şi ieşii. La poartă găsii măgarul, pe care încălecai, şi mă dusei la han, unde mă culcai. Iar seara mă sculai şi pusei să se pregătească masa de seară; poruncii o tablă de pilaf în unt şi împodobit cu nuci, şi cu migdale; pe urmă o tabla cu gulii, şi multe alte asemenea lucruri. Pe urmă cumpărai poame, felurite soiuri de migdale şi multe flori, şi le trimisei la hanâmă. Iar eu luai la mine cincizeci de dinari de aur într-o năframă, şi ieşii. Încălecai pe asin şi ajunsei la ea acasă, unde intrai. Acolo ne aşternurăm să mâncăm şi să bem, pe urmă să ne drăgostim, până dimineaţa. Când mă sculai, îi strecurai năframa şi mă întorsei la hanul meu, ca de obicei.           Starea aceasta necurmându-se nicidecum, ajunsei într-o bună zi de mă lefterii cu totul, şi nu mai aveam în stăpânirea mea nici un dinar, ba nici măcar o drahmă. Atunci nu mai ştiui ce să fac; şi gândeam în cugetul meu că toate astea erau lucrarea diavolului. Şi procitii stihurile poetului:           O clipă doar să-l uite bogăţia Pe-un om bogat, într-al măririi capăt, Că i s-ar stinge-ndată fălnicia Sub ne-nduratul lipsurilor grabăt, Cum soarele îşi stinge-aurăria La ceasul de-nserat, când dă în scapăt.           Şi dacă-ar fi să plece-atunci din lume, Răpus de neagra lui ticăloşie, Vai, nimenea nu i-ar mai şti de nume!           Iar dacă-ar fi cumva să mai învie, N-ar mai găsi pe-ntinsu-acestei lumi De nicăierea nici o bucurie.           De bună seamă i-ar fi şi ruşine În faţa lumii să se mai arate.           Fugind de alţii, şi închis în sine, S-ar depărta de toţi şi de cetate, Şi-ar plânge cu amar şi cu suspine, Storcând din suflet lacrimile toate.           Ah, uallah! vă spun cu juruinţă:           Nimic nu are nimeni să aştepte De la prieteni, în vreo neputinţă!           Când a căzut de pe înalte trepte, Până şi cei care i-au dat fiinţă Nici ochii nu mai vor spre el să-ndrepte!           Atunci nu mai ştiui ce să fac şi, tot cu gândurile mele grele, ieşii din han ca să mă preumblu oleacă, şi ajunsei la sukul de la Beim Al-Kassrein, de lângă poarta Zauilat. Acolo găsii lume multă adunată, şi mulţimea umplea tot sukul, întrucât era o zi de sărbătoare şi de târg. Mă amestecai în mulţime şi văzui aproape de mine, adus de soartă, un călăreţ bine îmbrăcat; şi, din pricina înghesuielii, fusei împins lângă el fară voia mea, iar mâna mi se brodi taman în dreptul buzunarului său, şi se atinse de buzunar; şi simţii că în buzunar se afla o pungă rotunjoară; atunci băgai repede mâna în buzunarul acela şi trăsei cu dibăcie punga, da nu destul de uşor ca omul să nu simtă ori să nu vadă mişcarea mea.           Atunci călăreţul, simţind că buzunarul i s-a uşurat de povară, îşi duse mâna la buzunar şi pricepu că în el nu se mai afla nimic, se întoarse mânios către mine şi îmi aldui o lovitură straşnică în creştet; pe dată căzui jos şi fusei înconjurat de o roată mare de oameni, dintre care câţiva îl opriră pe călăreţ să meargă mai departe, apucând calul de frâu şi spunându-i călăreţului:           — E ruşinos din partea ta să te prilejuieşti aşa de o înghesuială, ca să dai într-un om fară apărare!           Dar călăreţul le strigă:           — Aflaţi cu toţii că insul ăsta nu e decât un hoţ!           La vorbele lui, mă dezmeticii din ameţeala în care mă aflam şi îi auzii pe oameni cum spuneau:           — A, nu! e un tânăr prea frumos şi de prea aleasă înfăţişare ca să fure ceva!           Şi toată lumea câtă se afla acolo şedea şi se întreba dacă furasem; şi lămuririle încurcate şi dintr-o parte, şi dintr-altă, precum şi pălăvrăgelile, se învâlvorau întruna; şi, până la urmă, fusei târât de valul mulţimii, şi poate că aş fi ajuns să izbutesc a scăpa de sub veghea călăreţului, care nu vroia să-mi dea drumul, când, ca urmare a ursitei, valiul şi străjile tocmai trecură pe acolo, intrară pe poarta Zauilat, veniră la îngrămădeala în care ne aflam noi la mijloc, iar valiul întrebă:           — Da ce este aici?           Şi călăreţul răspunse:           — Pe Allah! o, emirule, iacătă un hoţ! Aveam în buzunar o pungă albastră, cu douăzeci de dinari de aur în ea; şi pramatia asta a găsit cu cale, în dricul înghesuielii, să mi-o înhaţe.           Iar valiul îl întrebă pe călăreţ:           — Ai pe cineva care să-l fi văzut, spre a-ţi sta de mărturie?           Şi călăreţul răspunse:           — Nu!           Atunci valiul îl chemă pe mokadem, căpetenia agiei, şi îi zise:           — Înşfacă-l pe insul acesta şi scotoceşte-l!           Atunci mokademul mă luă, întrucât ocrotirea lui Allah nu mai era asupră-mi, şi mă despuie de toate hainele de pe mine şi, până la urmă, găsi punga, care chiar că era de mătase albastră. Şi valiul luă punga, numără banii şi văzu că într-adevăr se aflau în ea taman douăzeci de dinari de aur, precum mărturisise călăreţul.           Atunci valiul, mâniat, strigă la străjerii şi la oamenii din ceata lui:           — Aduceţi-l încoace pe ins!           Atunci mă aduseră între mâinile lui, iar el îmi zise:           — Trebuie să-mi mărturiseşti adevărul, tinere! Spune-mi, dar, dacă adevereşti singur că ai furat punga.           Atunci, ruşinat, lăsai capu-n jos, cugetai o clipită, gândind în sinea mea: „Dacă voi spune: „Nu am furat-o!” nu mă vor crede, întrucât au găsit punga la mine; iar dacă voi spune: „Am furat-o!” voi fi pus pe dată la popreală!” Da, până la urmă, mă hotărâi şi spusei:           — Da, eu am furat-o!           Când auzi vorbele mele, valiul rămase tare uluit şi chemă martorii şi îi pofti să asculte spusele mele, punându-mă să le mai rostesc o dată dinaintea lor. Şi toată pătărania se petrecea în Bab-Zauilat.           Atunci valiul îi porunci armaşului să-mi taie mâinile. Şi armaşul numaidecât îmi reteză mâna dreaptă. Văzând aceasta, călăreţului i se făcu milă de mine şi stărui pe lângă valiu să nu mi se mai taie şi mâna cealaltă. Iar valiul îmi dărui iertarea şi plecă. Iar oamenilor care erau acolo li se făcu milă de mine şi îmi aduseră să beau un pahar de vin, spre a mă întrema în urma pierderii de sânge pe care o îndurasem şi a stării de slăbiciune în care eram. Cât despre călăreţ, acesta se apropie de mine şi îmi întinse punga, şi mi-o puse în mână, şi îmi zise:           — Eşti un tânăr chipeş, iar meseria de hoţ nu ţi se potriveşte, prietene!           Eu atunci primii punga şi procitii aceste stihuri:           Uallah! află, om de omenie, Că n-am fost hoţ în viaţa mea, vai mie!           Dar din pohfala măreţiei mele, Mă-mpinse soartă-n negurile rele.           Şi mă afund de-atunci pe trista-mi cale În sărăcie, în necaz şi-n jale.           Şi ne-ndoielnic nu eu sunt cel care Şi-a hotărât această neagră stare.           Ci însuşi Domnul din mărimea-mi toată, M-a suliţat cu mâna lui, deodată, Şi-n urma loviturii sale crunte Mi-a şi zburat cununa de pe frunte.           Atunci călăreţul mă lăsă şi plecă, după ce mă îndatorase astfel să primesc punga. Şi-apoi plecai şi eu, îmi înfăşurai mâna cu năframa şi o ascunsei în mâneca mantiei. Şi mă îngălbenisem de tot, şi eram într-o stare jalnică, după toate câte mi se întâmplaseră. Şi, fară să ştiu bine unde mă duc, mă îndreptai spre casa iubitei.           Când ajunsei la ea, mă prăbuşii pe pat, vlăguit. Iar tânăra îmi văzu gălbeneala şi istovirea, şi mă întrebă:           — Ce te doare? Şi de unde schimbarea asta la chip şi gălbeneala asta?           Şi îi răspunsei:           — Mă doare capul şi nu mi-e bine.           La vorbele mele, ea rămase tare mâhnită şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu-mi pârjoli inima. Şezi, rogu-te, şi saltă-ţi oleacă spre mine capul, şi spune-mi ce-a putut să ţi se întâmple astăzi. Că multe lucruri citesc pe chipul tău!           Atunci îi spusei:           — Fie-ţi milă, cruţă-mă de chinul de a-ţi răspunde!           Ea începu atunci să plângă şi îmi spuse:           — Ah! văd bine că nu mai am să-ţi dau nimic din harurile mele, că te-ai săturat şi te-ai lehămeţit de mine! Căci nu mai eşti cu mine ca de obicei!           Pe urmă vărsă din belşug lacrimi întretăiate cu suspine, la care eu nu dam nici un răspuns; şi-aşa până la miez de noapte. Atunci ni se aduse să mâncăm, şi ni se aşternură bucatele, ca de obicei. Da eu mă ferii să primesc, întrucât mi-ar fi fost ruşine să iau mâncarea cu mâna stângă, şi mi-ar fi fost teamă ca ea să nu mă întrebe pricina. Îi spusei, aşadar:           — La ceasul acesta nu mai am nici o poftă de mâncare.           Ea atunci îmi spuse:           — Vezi bine că te-am ghicit. Spune-mi, dar, ce a putut să ţi se întâmple astăzi şi pentru ce te văd atâta de necăjit, de mohorât şi cu inima, şi cu gândul cernite.           Atunci, într-un sfârşit, îi spusei:           — Pe dată am să-ţi povestesc necazul, strop cu strop şi încetişor.           La vorbele mele, ea îmi spuse, cu o înfăţişare înseninată, întinzându-mi un pocal cu vin:           — Hai, iubitule, alungă-ţi gândurile negre. Iată cu ce se alungă toată mâhnirea. Bea, aşadar, vinul acesta; şi să-mi povesteşti apoi pricina necazurilor tale.           Şi răspunsei:           — Dacă doreşti numaidecât, atunci dă-mi chiar tu să beau, cu mâna ta.           Iar ea apropie pocalul de buzele mele şi îl aplecă încetişor, şi mă ajută să-l beau. Pe urmă îl umplu iar şi mi-l întinse. Eu atunci mă îndârjii asupră-mi, întinsei mâna stângă şi luai de la ea pocalul. Dar nu putui să-mi opresc lacrimile, şi procitii aceste stihuri:           Allah, când pedepseşte, daca vrea, Şi-auz şi văz poate să-i ia cuiva, Şi mintea să i-o smulgă-ntr-adevăr, Uşor precum ai smulge-un fir de păr.           Şi dacă vrea el, poate, mai apoi, Să ne dea mintea-ntreagă înapoi, Spre a fi iarăşi ca mai înainte Şi să ne fie ca învăţ de minte.           Sfârşind de rostit stihurile, suspinai din toată inima. Când văzu că plâng aşa, nu mai putu nici ea să se stăpânească; îmi luă capul între mâinile ei şi gemu deznădăjduită:           — Oh, fie-ţi milă, spune-mi odată pricina plânsetelor tale! Mi-ai pârjolit inima! Spune-mi totodată cum se face că iei pocalul aşa, cu mâna stângă.           Atunci îi răspunsei:           — Am un buboi la mâna dreaptă.           Iar ea îmi spuse:           — Dezveleşte-ţi buboiul, ca să ţi-l sparg; şi ai să te uşurezi.           Îi răspunsei:           — Nu este vremea potrivită pentru a săvârşi atare treabă. Aşa că nu mai stărui, întrucât sunt tare hotărât să nu-mi dezvelesc mâna.           Cu vorbele acestea, golii pocalul tot, şi urmai a bea mai departe ori de câte ori ea mă îmbia cu pocalul plin; şi-aşa până ce mă cuprinse beţia de-a binelea. Atunci mă întinsei chiar pe locul pe care mă aflam şi adormii.           Ea atunci se prilejui de somnul meu pentru a-mi dezveli mâna şi văzu că nu mai am mână. Şi începu să mă scotocească, şi găsi în buzunarul meu punga cea albastră plină cu galbeni. Atunci, la vederea nenorocirii mele, fu cuprinsă de o deznădejde fară de margini şi simţi o durere cum nimenea nu mai simţise pe lume.           A doua zi dimineaţa, când mă trezii din somn, văzui că ea îmi şi pregătise masa; găsii într-o farfurie patru pui fierţi, şi zeamă de pui, şi vin din belşug. Şi mă pofti la toate. Iar eu mâneai şi băui; pe urmă vrusei să-mi iau rămas-bun şi să plec. Dar ea mă opri şi îmi zise:           — Unde vrei să te duci aşa?           Îi răspunsei:           — Prin vreun loc pe undeva ca să mă veselesc şi să mă scutur de gândurile care mă năpădesc, şi care îmi apasă inima!           Ea spuse:           — Oh, nu pleca! mai stai!           Eu atunci şezui jos, iar ea se uită la mine îndelung şi îmi spuse:           — Iubitule, ce nebunie pe tine! Dragostea ta pentru mine te-a smintit, văd bine, şi te-a făcut să-ţi cheltuieşti pentru mine toţi banii. Pe deasupra, este neîndoielnic că, presupun eu, mie mi se datoreşte pierderea mâinii tale drepte. Or, îţi jur, şi Allah îmi este martor, că niciodată nu am să mă mai despart de tine şi nu am să te mai las departe de mine! Şi ai să vezi că spun adevărul! Şi chiar acum vreau să mă mărit cu tine legiuit!           Cu vorbele acestea, trimise după martori, care veniră, şi le spuse:           — Fiţi martori ai măritişului meu cu tânărul acesta. Aşadar aveţi a scrie legământul meu cu el, şi a adeveri că am primit de la el zestrea măritişului.           Atunci martorii scriseră senetul nostru de căsătorie. Şi ea le spuse:           — Va iau de martori pe toţi că toate bogăţiile pe care le am şi care sunt colea, în sipetul pe care îl vedeţi, şi tot ceea ce stăpânesc eu, intră din ceasul de-acum în stăpânirea acestui tânăr.           Iar martorii scriseră şi făcură însemnare de mărturia ei, şi tot aşa de învoirea mea, şi plecară, după ce îşi primiră plata.           Atunci fetişcana mă luă de mână şi mă duse la un dulap, îl deschise, îmi arătă o iadă mare, pe care la fel o deschise, şi îmi spuse:           — Uită-te oleacă la ce se află în lada aceasta.           Mă uitai şi văzui că lada era plină cu năframe, care fiecare închipuia câte o legătură.           Şi copila îmi spuse:           — Toate astea sunt chiar avutul tău, cel pe care, cu vremea, l-am primit de la tine. Întrucât, de fiecare dată când îmi dădeai o năframă cu cincizeci de dinari de aur, eu aveam grijă s-o strâng cu băgare de seamă şi s-o ascund în lada aceasta. Iar acuma ia-ţi bunul îndărăt. Allah ţi l-a menit şi ţi l-a scris de la ursitoare. Astăzi Allah te ocroteşte şi m-a ales pe mine pentru împlinirea lucrurilor scrise de el! Da tot din pricina mea, fară de nici o îndoială, ţi-ai pierdut tu mâna dreaptă. Şi chiar că nu pot să te răsplătesc pe măsura credinţei tale faţă de mine şi de dragostea mea; chiar de mi-aş jertfi şi sufletul, tot n-ar fi destul, iar tu tot păgubit ai rămâne.           Pe urmă adăugă:           — Ia-ţi bunul în stăpânire!           Iar eu mă supusei, şi trimisei să se cumpere o ladă nouă, în care pusei unul câte unul toate lucrurile pe care le scosei rând pe rând din lada fetişcanei; luai îndărăt astfel banii pe care îi dăruisem, iar inima mi se umplu de bucurie, şi toată mâhnirea mi se spulberă.           Mă sculai atunci şi o strânsei în braţe; şi şezurăm amândoi să bem voios laolaltă. Iar ea îmi spunea mai departe vorbele cele mai dulci şi cele mai gingaşe, şi îşi cerea iertăciune de preapuţinul pe care îl făcea pentru mine, faţă de ceea ce făcusem eu pentru ea. Pe urmă, încă vrând să pună vârf la toate câte le făcuse pentru mine, se ridică şi scrise pe numele meu tot ceea ce avea în stăpânirea ei, ca haine de preţ, giuvaieruri, averi şi clădiri, şi pământuri, şi toate, printr-un senet pecetluit cu chiar mâna ei, şi dinaintea martorilor.           Şi, în noaptea aceea, în pofida tuturor zbengurilor de care ne ţinurăm, ea adormi tare mâhnită de nenorocirea care spunea că mi s-a întâmplat din pricina ei şi pe care până la urmă i-o istorisisem pe deşart.           Dar din ceasul acela nu mai conteni să se tot tânguie pentru mine şi să se amărască, până într-atât că, după o lună petrecută astfel, căzu bolnavă de o lungoare ce se înăspri zi de zi şi se înrăi, şi în cincizeci de zile o făcu să ajungă a-şi da sufletul şi a intra în rândul celor aleşi pentru lumea cealaltă.           Eu atunci îndeplinii pentru ea toate datinile de înmormântare, şi o aşezai chiar eu în mormânt, şi pusei să se săvârşească toate slujbele câte se fac la despărţirea de cei morţi; şi nu cruţai nici o cheltuială bănească. După care mă întorsei de la cimitir şi intrai în casă şi cercetai toate clironomiile şi toate daniile pe care mi le făcuse ea; şi văzui că, într-adevăr, îmi lăsase multe bogăţii, moşii şi acareturi, şi, printre altele, capanuri mari pline cu seminţe de susan. Şi, o, domnia ta, chiar susanul acela te-am îndatorat să-l vinzi, şi de la care ai binevoit, pentru misitia ta, să primeşti o mică plată ce este mai prejos de vredniciile tale. Cât despre zăbovelile pe care le puneam şi de care poate că te-ai minunat, le făceam pentru că eram nevoit să vând toate lucrurile pe care mi le lăsase ea şi de-abia acuma am ajuns la capăt cu socotelile băneşti şi cu alte asemenea daraveli. Mă rog, dar, să nu te lepezi de răsplata pe care vreau să ţi-o fac, o, tu, cel care îmi dăruieşti o atare ospeţie în casa ta şi care m-ai poftit să fiu părtaş la masa ta. Mă vei îndatora, aşadar, primind de la mine toţi banii pe care mi i-ai păstrat şi pe care i-ai strâns din vânzarea seminţelor de susan.           Şi-aşa-i cu povestea mea şi cu pricina care mă face să mănânc numai cu mâna stângă!           Atunci eu, o, preaputernice sultan, îi spusei tânărului:           — Chiar că mă copleşeşti cu milele şi cu dărniciile tale!           Iar el îmi răspunse:           — Asta nu este nimic! Acuma, domnia ta, misitule, vrei să te întovărăşeşti cu mine şi să mă însoţeşti în ţara mea, la Bagdad? Am făcut de curând târguieli mari de mărfuri de la Alexandria şi de la Cairo, pe care gândesc să le vând cu câştig bun la Bagdad. Vrei, dar, să-mi fii tovarăş de drum şi părtaş la câştiguri?           Iar eu îi răspunsei:           — Dorinţa ta este poruncă!           Pe urmă hotărârăm sfârşitul lunii ca soroc de plecare a noastră.           În vremea asta, mă apucai să-mi vând toate bunurile, fară a pierde nimic; şi, cu banii pe care îi dobândii, cumpărai deopotrivă mărfuri, şi plecai, în tovărăşie cu tânărul, la Bagdad, ţara lui, şi de acolo, cu un câştig straşnic şi cu alte mărfuri, băturăm calea până în ţara aceasta de aici, care este împărăţia ta, o, sultane al veacurilor!           Cât despre bărbatul cel tânăr, acela nu zăbovi a-şi vinde aici marfa şi a pleca îndărăt la Egipt, înaintea mea, şi unde urma să-l întâlnesc, când, în noaptea care iacătă că se scurse, avusei cu cocoşatul păţania care se datoreşte neştiinţei mele despre ţara aceasta, în care nu sunt decât un străin ce călătoreşte pentru negustoriile lui.           Şi-aşa-i, o, sultane al veacurilor, povestea pe care o socot mai straşnică decât cea a cocoşatului!           Şi sultanul răspunse:           — Ei ba! Nu o găsesc deloc aşa! Povestea ta nu este tot atâta de minunată ca aceea, o, misitule! încât am să pun numaidecât să vă spânzure pe toţi, ca să vă pedepsesc pentru omorul săvârşit asupra măscăriciului meu, bietul cocoşat pe care l-aţi ucis!           În clipa aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.           Iar în cea de a douăzeci şi şaptea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când sultanul Chinei a spus: „Am să pun să vă spânzure pe toţi!”, baş-bucătarul a păşit înainte, s-a temenit dinaintea sultanului şi i-a spus:           — Dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat zilele acestea şi care istorisire este cu mult mai uluitoare şi mai minunată decât povestea cocoşatului. Dacă, dar, vei socoti astfel, după ce ai să-mi asculţi povestea, ne vei da iertare la toţi?           Iar sultanul Chinei i-a spus:           — Fie! Ia s-auzim şi povestea ta!           Atunci baş-bucătarul a spus:

Istorisirea baş-bucătarului sultanului Chinei.           Află, o, sultane al veacurilor şi al vremilor, că noaptea trecută mă găseam poftit la un ospăţ de nuntă, la care veniseră o mulţime de învăţaţi, pricepuţi la pravili, şi cărturari iscusiţi la Sfânta Carte. Când se sfârşi citirea Coranului, se aşternu masa, se rânduiră bucatele şi se aduse tot ce trebuia pentru ospăţ. Or între altele, pe masă se afla şi o tablă cu mâncarea de usturoi numită rozbaja19, care are o faimă mare şi care este tare gustoasă, mai cu seamă dacă orezul care îi alcătuieşte temelia este bine gătit şi dacă usturoiul şi mirodiile care o înmiresmează sunt potrivite cum se cuvine. Atunci noi, oaspeţii, începurăm să mâncăm cu mare poftă, afară de unul care nu vroi cu nici un chip să se atingă de tablaua aceea de rozbaja. Şi, întrucât îl tot îndemnam de zor să guste din ea măcar o îmbucătură, el se jură că nu are să facă aşa ceva.           Atunci noi ne sporirăm stăruinţele; dar ne spuse:           — Iertaţi-mă! m-aţi bătut la cap îndeajuns. Am păţit destule de pe urma ei, odată, când m-a împins păcatul s-o gust.           Şi ne prociti stihurile acestea:           De vrei pe-un vechi prieten Să nu-l mai vezi nicicând.           Şi pentru totdeauna Să scapi de chipul lui, Nu încerca tertipuri, Zadarnice pe rând -           Mai bine fugi departe, Că altă cale nu-i! 20           Noi atunci nu mai stăruirăm. Da îl întrebarăm:           — Pe Allah! şi care să fie pricina ce te opreşte să mănânci din această rozbaja minunată?           El răspunse:           — M-am jurat să nu mănânc rozbaja decât după ce mă spăl pe mâini de patruzeci de ori în şir cu sodă, de patruzeci de ori cu leşie şi de patruzeci de ori cu săpun, în totul de o sută douăzeci de ori.           Atunci stăpânul casei le porunci slugilor să aducă pe clipă apa şi celelalte pe care le ceruse oaspetele. Şi oaspetele se apucă să se spele pe mâini chiar de atâtea ori de câte spusese; pe urmă se întoarse la masă, da vădit fară de nici o inimă, şi întinse mâna spre tava de la mijloc, din care mâncam toţi şi, tremurând întruna şi pregetând întruna, începu să mănânce rozbajaua de pe tava aceea. Iar noi eram tare nedumeriţi; da rămaserăm încă şi mai nedumeriţi când ne uitarăm la mâna lui: văzurăm că de la mâna aceea lipsea degetul mare şi nu avea decât patru degete. Şi-aşa, musafirul nu mânca decât cu patru degete. Noi atunci grăirăm:           — Allah fie cu tine! spune-ne cum se face că nu mai ai degetul cel mare! Ori poate că este un beteşug pe care îl ai de la naştere, şi care este doar lucrarea lui Allah? Ori poate ai fost lovit de vreo vătămătură?           El spuse:           — Fraţilor, nu aţi văzut tot! Nu doar degetul acesta îmi lipseşte, ci amândouă degetele cele mari. Căci nu mai am nici degetul cel mare de la mâna stângă. Şi tot aşa şi picioarele mele amândouă nu au decât câte patru degete. De altminteri, uitaţi-vă şi voi!           Şi ne arătă mâna cealaltă, şi scoase la iveală şi cele două picioare, şi văzurăm că într-adevăr la fiecare dintre ele nu avea decât câte patru degete. Atunci minunarea noastră spori şi mai tare, şi îi ziserăm:           — Nedumerirea noastră este până peste poate şi dorim cu aprindere să aflăm pricina ce te-a făcut să-ţi pierzi cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare, precum şi pricina care te-a făcut să te speli pe mâini de o sută douăzeci de ori în şir.           El atunci ne povesti pătărania astfel:           — Aflaţi, o, voi toţi, că tatăl meu era un negustor dintre negustorii cei mari; şi chiar era negustorul cel mai mare din cetatea Bagdadului, pe vremea califului Harun Al-Raşid. Părintele meu era tare pătimaş după vinuri bune şi după zamparalâcuri; îi plăcea cântecul de strune, al lăutelor noastre, cumu-s audul şi kanunul. Încât la moartea lui nu mi-a lăsat para chioară, că vântuise tot. Ci, oricum, întrucât era părintele meu, i-am făcut o înmormântare potrivită cinului său, am dat pomeni în cinstea lui şi mi-am pus haine cernite vreme de zile şi nopţi. După care m-am dus să văd prăvălia care fusese prăvălia lui, am descuiat-o şi nu am mai găsit în ea nimic de vreun preţ cât de cât; ba dimpotrivă, luai seama că lăsase datorii mari. Atunci mă dusei să-i caut pe cei la care tatăl meu era datornic, îi rugai să aibă răbdare şi îi potolii cât putui. Pe urmă mă apucai de treabă, să vând şi să cumpăr, şi să plătesc datoriile, săptămână de săptămână, pe măsura câştigului pe care îl dobândeam. Şi nu contenii a face astfel până ce plătii toate datoriile şi chiar îmi sporii banii mei de la început cu câştigurile statornice.           Or, într-o zi, pe când şedeam în prăvălia mea, văzui o copilandră, şi în viaţa mea nu văzusem cu ochii mei ceva mai frumos. Era îmbrăcată cu nişte haine fară de asemuire şi călărea pe o catârcă. Dinainte-i mergea un hadâmb, iar dinapoia ei alt hadâmb. Îşi opri catârca la intrarea în suk, descălecă şi intră în suk, urmată de unul dintre cei doi hadâmbi. Şi hadâmbul acela îi zise:           — O, stăpâna mea, mă rog ţie, nu intra aşa în suk şi nu te arăta aşa trecătorilor. Ai să tragi asupra noastră ponoase mari. Să plecăm de-aici!           Şi hadâmbul încercă s-o oprească. Dar ea nici nu luă în seamă vorbele lui şi începu să cerceteze toate prăvăliile din suk, una după alta, şi nu văzu nici o prăvălie mai bine îngrijită şi mai frumoasă decât a mea. Atunci se îndreptă spre mine, cu hadâmbul în urma ei, şezu jos în prăvălia mea şi îmi ură bună pace. Eu însă în viaţa mea nu mai auzisem nici glas mai dulce, nici vorbe mai mustoase. Când îşi dezveli chipul, mă uitai atunci la ea, şi numai vederea ei mă şi aruncă în turburarea cea mai mare şi îmi răpi inima. Şi nu putui să-mi desprind privirile de pe chipul său, şi rostii aceste stihuri:           Spune-i frumoasei cu val de mătasă, Spune-i ca moartea-mi pare mai duioasă Decât să-ndur durerea ce m-apasă!           Spune-i atât: să-i fie milă-oleacă! -           Aş da uitării tihna vieţii-ntreagă, Numai să-i pot privi făptura dragă!           Când auzi stihurile mele, îmi răspunse numaidecât cu alte stihuri:           Iubirea-n piept mi-nfipse jungherul, şi mă ţine, Mi-e inima bolnavă de dor şi de suspine, Şi nu e-n stare-o clipă să-şi uite-acum de tine.           Iar ochii mei, sărmanii, dac-ar zări vreodată O altă frumuseţe ca tine, niciodată Spre-o altă frumuseţe n-ar şti să se abată.           Mă jur că niciodată din pieptu-mi nu voi smulge Nici dorul după tine, nici chipul tău cel dulce, Măcar că-n chin mi-i dat iubirea să mă culce.           Cu suflet ars pocalul iubirii îl băui.           Ah, pentru ce, iubite frumos cum altul nu-i, Nu vrei s-apropii buza de focul sfânt al lui? 21           Pe urmă îmi spuse:           — O, tinere neguţător, ai nişte ţesături frumoase să ni le arăţi?           Eu spusei:           — O, stăpână a mea, robul tău este un negustor sărac şi nu are nimic care să fie vrednic de tine. Aşa că ai răbdare oleacă. Întrucât, cum e prea de dimineaţă, ceilalţi negustori nu şi-au deschis încă prăvăliile. Da am să mă duc pe dată chiar eu să-ţi cumpăr de pe la ei toate ţesăturile scumpe de câte s-ar putea să ai trebuinţă.           Pe urmă începui să tăifăsuiesc cu ea, şi mă înecam în marea dragostei, şi mă pierdeam în nebunia pârjolului pe care mi-l stârnea. Dar când negustorii ceilalţi îşi deschiseră prăvăliile, mă ridicai şi plecai să-i cumpăr tot ce îmi poruncise; şi toată târguiala pe care o făcui, şi pe care o trecui în seama mea, se ridica la preţ de cinci mii de drahme. Şi dădui totul robului; iar ea plecă împreună cu el şi se îndreptă spre locul unde robul celălalt o aştepta cu catârca, la intrarea în suk, şi se duse. Dar nu mă întrebă nimic de preţ şi nu-mi pomeni nimic de banii pe care mi-i datora şi pe care îi trecusem în seama mea să-i plătesc negustorilor. Şi nu-mi spuse nici baremi cine era, nici unde se afla casa ei. Iar mie, la rându-mi, îmi fu ruşine să-i pomenesc ceva; şi mă îndatorai atunci să le plătesc negustorilor cele cinci mii de drahme la sfârşitul săptămânii, întrucât nădăjduiam că fetişcana va veni să-mi plătească. Pe urmă mă întorsei acasă, beat de dragoste. Şi mi se aduse să mănânc; ci de-abia mă atinsei de mâncare, întrucât eram tot cu gândul la frumuseţea şi la nurii ei. Iar când vrusei să mă culc, nu avusei pic de somn.           Şi rămăsei în starea aceea vreme de o săptămână, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-mi ceară banii; şi, cum încă nu aveam vreo ştire de la hanâmă, îi rugai să aibă răbdare oleacă şi să-mi mai dea o păsuire de încă o săptămână. Şi se învoiră. Într-adevăr, la sfârşitul săptămânii, o văzui că vine într-o dimineaţă devreme, călare pe catârca ei; şi era însoţită de un slujitor şi de doi ha-dâmbi. Îmi dădu bineţe şi zise:           — O, stăpâne al meu, iartă-ne că am zăbovit aşa, cam prea mult, să venim să plătim. Da iacătă banii. Trimite după un zaraf, să cerceteze galbenii şi să cântărească pungile.           Şi trimisei după zaraf; iar unul dintre hadâmbi îi înmână banii, pe care zaraful îi cercetă şi îi găsi buni, numai safi. Eu atunci luai banii; pe urmă începui să tăifăsuiesc cu copila, până ce sukul se deschise şi negustorii veniră la prăvăliile lor. Atunci ea îmi spuse:           — Mai am trebuinţă de cutare şi de cutare lucru. Du-te, aşadar, să le cumperi.           Şi îi cumpărai, pe seama mea, toate câte îmi ceruse, şi i le înmânai, iar ea le luă şi plecă, fară să-mi pomenească nimic de banii pe care mi-i datora. Pe mine atunci, când o văzui că se depărtează, mă cuprinse căinţa că mă purtasem aşa, cu atâta încredere, dat fiind că târguielile mă costaseră o mie de dinari de aur. Iar după ce o pierdui din vedere, zisei în cugetul meu: „Nu mai pricep nimic din patima asta şi din drăgălăşia pe care o are faţă de mine! îmi aduce preţul de patru sute de dinari, şi mă prinde cu marfa de o mie de dinari! Dacă mă ţine aşa, nu mai am dinainte-mi decât mofluzlâcul şi pierderea bunurilor altora. Şi-apoi numai pe mine au să se năpustească negustorii păgubiţi. Şi tare mi-e teamă că femeia asta o fi vreo înşelătoare plină de vicleşug, care vine să mă îmbrobodească cu nurii şi cu frumuseţea ei, o şireată care se prilejuieşte de faptul că sunt negustor sărac, fară de ocrotire şi fară de sprijin, ca să-şi bată joc de mine şi să râdă pe seama mea. Iar eu iacătă că nu am întrebat-o nici unde se află casa ei.”           Rămăsei aşa, plin de griji şi de gânduri chinuite, vreme de o lună întreagă, la sfârşitul căreia negustorii veniră să-şi ceară banii, şi stăruiră atâta încât mă văzui nevoit, spre a-i mulţumi, să le spun că am să vând tot, şi prăvălia, şi ce se afla în ea, şi casa, şi toate bunurile mele. Şi mă pomenii astfel în pragul prăbuşirii; şi şezui jos, tare îngrijorat de gândurile acelea jalnice; când deodată o văzui că se iveşte la poarta sukului, trece pragul şi vine către mine. Când o văzui, simţii pe dată cum mi se spulberă şi prepunerile, şi grijile, şi uitai de starea nemernică în care mă aflasem în tot răspasul de vreme cât nu se ivise. Şi se apropie de mine şi începu să tăinuie cu mine, grăindu-mi cu glasul ei cel atâta de frumos şi spunându-mi vorbe de acelea atâta de desfătătoare, pe care ştia ea să le spună. Pe urmă îmi zise:           — Adu terezia şi cântăreşte banii pe care ţi-i aduc!           Şi îmi plăti, într-adevăr, tot ce mi se cuvenea, ba chiar mult peste preţul târguielilor ce i le făcusem.           Apoi şezu jos lângă mine şi începu să-mi vorbească cu multă voioşie şi sprinteneală. Şi încheie cu întrebarea:           — Eşti burlac ori ai o soţie?           Atunci spusei:           — O, nu! nu am cunoscut nici o femeie!           Şi mă trecură lacrimile rostind acestea. Ea atunci îmi spuse:           — Ce ai de plângi?           Şi răspunsei:           — Mi-a trecut ceva prin minte.           Pe urmă îl luai pe slujitorul ei în fundul prăvăliei, îi întinsei câţiva dinari de aur şi îl rugai să slujească de mijlocitor între ea şi mine în treaba aceasta. El atunci începu să râdă şi îmi spuse:           — Păi află că şi ea este îndrăgostită de tine, mai mult decât eşti tu de ea! Şi nu avea nici un zor să cumpere ţesăturile alea, şi nu le-a cumpărat decât ca să poată să stea de vorbă cu tine şi ca să-ţi spună dragostea ce ţi-o poartă. Încât poţi să-i vorbeşti şi să-i spui ce vrei; şi de bună seamă că nu are să i se pară nimica supărător, şi nu are să te certe.           Dar ea, în clipita când să plece şi să-şi ia rămas-bun de la mine, mă văzu că întind dinarii slujitorului care o însoţea. Atunci se întoarse în prăvălie şi şezu jos, zâmbind.           Iar eu îi spusei:           — Fă-i robului tău hatârul pe care are să ţi-l ceară, şi iartă-i de mai înainte cele ce are să-ţi spună!           Pe urmă îi împărtăşii cele ce aveam în minte. Şi văzui că-i place şi că îmi răspunde drăgăstos şi îmi spune:           — Slujitorul acesta îţi va aduce răspunsul la întrebarea ta, precum şi vrerea mea! Iar tu să faci întocmai, tot ceea ce îţi va spune să faci.           Pe urmă se ridică şi plecă.           Eu atunci mă dusei să dau banii îndărăt negustorilor şi dobânda ce li se cuvenea. Cât despre mine, nu avusei nici pic de dobândă, da mă cuprinse o mâhnire mare când o bună bucată de vreme nu mai căpătai nici o ştire de la ea. Şi, din clipita când nu o mai văzui, îmi pierdui somnul tot, de-a lungul tuturor nopţilor. Dar, peste câteva zile, slujitorul ei veni să mă caute, iar eu îl primii cu ghes şi cu dăruire şi îl rugai să-mi dea veşti. El spuse:           — A fost bolnavă în zilele astea din urmă.           Atunci îl rugai:           — Spune-mi şi mie câte ceva despre ea!           El spuse:           — Copila aceasta a fost crescută de stăpâna noastră Zobeida, soţia cea mai scumpă a lui Harun Al-Raşid, şi a ajuns una dintre însoţitoarele ei. Iar stăpâna noastră Zobeida o îndrăgeşte ca pe chiar fiica sa şi îi face toate voile. Într-o zi, copila i-a cerut îngăduinţă stăpânei să iasă din sarai, spunându-i: „Sufletul meu ar vrea să se plimbe şi să se întoarcă apoi la sarai!” Şi îngăduinţa i s-a dat. Şi, din ziua aceea, fata nu a contenit să meargă în cetate şi să se întoarcă la sarai, şi atâta de des, cât sfârşi a fi tare pricepută la târguieli, şi ajunse astfel mâna dreaptă a stăpânei Zobeida. Şi taman atunci te-a văzut şi i-a vorbit despre tine stăpânei sale şi a rugat-o să te însoare cu ea. Iar stăpâna i-a spus: „Nu pot, până ce nu-l văd şi eu pe tânărul acela. Dacă voi vedea că ţi se asemuieşte la însuşiri, te voi mărita cu el!” Or, acuma, am venit la tine spre a-ţi spune că sarcina noastră, la ceasul acesta, este de a te ajuta să intri în sarai. Aşa că dacă vom putea să te ajutăm să intri fară ca nimeni să bănuiască, poţi să nu mai ai îndoială că o vei avea de soţie; dar dacă treaba va fi dovedită, să fii încredinţat că ti se va tăia capul. Ce zici?           Eu răspunsei:           — De bună seamă, voi merge cu tine. Aşa că nu ai decât să îndeplineşti sarcina pe care o ai.           Atunci slujitorul îmi spuse:           — Când s-o însera, să te îndrepţi către geamia pe care hanâma Zobeida a zidit-o pe Tigru; să intri în geamie şi să-ţi faci rugăciunea, şi să stai să aştepţi acolo!           Şi răspunsei:           — Mă supun, cu dragoste şi cu cinstire!           Când se înseră, mă dusei la geamie, unde intrai şi începui să mă rog, şi îmi petrecui acolo noaptea toată. În zorii zilei, văzui că vin nişte robi într-o luntre; şi aveau cu ei nişte lăzi goale pe care le cărară în geamie şi se întoarseră la luntrea lor. Dar unul dintre ei rămase în urma celorlalţi; şi luai bine seama la el şi văzui că era cel care îmi slujise de mijlocitor. Şi, peste un răspas de vreme, văzui că suie la geamie şi vine spre mine iubita mea, copila stăpânei Sett-Zobeida. Cum se apropia, păşii repede către ea şi o îmbrăţişai, iar ea mă îmbrăţişă la fel; şi şezurăm jos o clipită spre a vorbi, iar ea îmi arătă hotărârea sa. Pe urmă mă luă şi mă băgă în una din lăzi, pe care o închise cu cheia; iar eu nu avusei nici măcar răgazul cât să cuget, că mă şi pomenii în saraiul califului22           Şi fusei scos din ladă, şi mi se aduseră nişte schimburi şi nişte haine care de bună seamă că preţuiau cincizeci de mii de drahme. Pe urmă văzui vreo douăzeci de roabe albe, toate cu nişte sâni minunaţi şi toate fecioare. În mijlocul lor se afla Sett-Zobeida, care nu putea să se mişte din pricina odoarelor câte le avea pe ea, giuvaieruri şi haine falnice. Dinainte-i, atunci când ajunsei aproape de ea, însoţitoarele se înşiruiră pe două rânduri, iar eu înaintai şi sărutai pământul dintre mâinile ei. Ea atunci îmi făcu semn să stau jos; iar eu şezui jos dinaintea ei. Apoi începu să mă întrebe despre negustoriile mele, şi despre părinţii mei, şi despre stepena mea. Iar eu răspunsei la toate câte mă întreba. Ea atunci rămase tare mulţumită şi spuse:           — Uallahl văd că nu mi-am irosit strădaniile de-a o creşte pe copila aceasta, de vreme ce i-am găsit un asemenea soţ.           Pe urmă îmi spuse:           — Să ştii că o socotim pe copila aceasta întocmai ca pe chiar copilul mădularelor noastre. Şi are să fie o soţie supusă şi dulce dinaintea lui Allah şi dinaintea ta.           Atunci mă temenii şi sărutai pământul, şi primii să mă însor cu copila.           Ea atunci mă pofti să rămân în sarai zece zile. Iar eu rămăsei acolo zece zile, vreme în care nu ştiui nimic despre fată. Şi, ca să mănânc, alte însoţitoare tinere îmi aduceau de mâncare la prânz şi seara, şi mă slujeau.           După răspasul de vreme trebuitor pentru pregătirile de nuntă, Sett-Zobeida îl rugă pe emirul drept-credincioşilor să-i dea îngăduinţa de-a o mărita pe slujnica lor; iar el îi îngădui şi îi făcu slujnicei danie de zece mii de dinari de aur. Atunci Sett-Zooeida trimise să fie aduşi cadiul şi martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Pe urmă, când isprăviră, începu ospăţul. Se aduseră dulciuri de toate felurile şi bucatele obişnuite; şi se mâncă, şi se bău; şi se împărţiră mâncărurile pe farfurii la toată cetatea. Şi se întinse zaiafetul zece zile în şir. Numai atunci fu dusă tânăra nevastă la hammam, spre a mi-o pregăti, după datină.           Ast timp, se întinse masa pentru mine şi pentru oaspeţii mei, şi se aduseră mâncăruri alese, şi, printre altele, în mijlocul puilor fripţi, al plăcintelor de toate soiurile, al umpluturilor celor dulci şi al zumaricalelor înmiresmate cu muşc şi cu apă de trandafiri, era şi o tavă de rozbaja în stare să-l înnebunească până şi pe omul cel mai înţelept şi cu mintea cea mai cumpănită! Iar eu, de cum mă aşezai la masă, pe Allah! nu putui să nu mă reped la rozbajaua aceea şi să mă îndop cu ea. Pe urmă îmi ştersei mâinile, dar uitai să mi le spăl… Apoi mă ridicai şi aşteptai liniştit până noaptea. Atunci se aprinseră făcliile şi fură aduse înăuntru cântăreţele şi lăutăresele; şi începu, în mai multe rânduri, să fie îmbrăcată mireasa, şi de fiecare dată în alt chip; şi de fiecare dată, la fiecare ocol, fiecare oaspete punea un galben pe tava ce era perindată pe la toţi, cumu-i datina. Şi saraiul era plin de mulţimea de oaspeţi; şi aşa ţinu până la sfârşit. Atunci intrai în odaia de nuntire, şi îmi fu adusă mireasa, iar însoţitoarele o dezbrăcară de toate hainele de pe ea şi ieşiră. Când o văzui aşa, goală toată, şi când rămaserăm numai noi doi singuri pe patul nostru, o luai în braţe şi nu-mi venea să cred în bucuria mea, că era a mea într-adevăr. Dar, chiar în clipita aceea, ea simţi mirosul mâinii mele cu care mâncasem rozbajaua, iar când simţi mirosul acela scoase un chirăit năprasnic! Şi numaidecât veniră fuga peste noi din toate părţile slujnicele, pe când eu tremuram de tulburare şi habar nu aveam care să fi fost pricina chiraiului. Iar însoţitoarele întrebară:           — O, sora noastră, ce-ai păţit?           Ea le spuse:           — Uf! scăpaţi-mă iute de găgăuzul ăsta mitocan, pe care l-am crezut om dăruit cu purtări alese!           Iar eu spusei:           — Da ce mitocănie ori ce găgăuzeală ai băgat de seamă la mine?           Ea spuse:           — Mitocane ce eşti! De ce ai mâncat rozbaja şi nu te-ai spălat pe mâini? Iar eu acuma, pe Allah! nu te mai vreau, din pricina sărăciei tale de chibzuinţă şi a faptei tale urâte şi ticăloase!           La vorbele acestea, înşfacă un gârbaci care se afla lângă ea şi căşună cu lovituri aprige pe spinarea şi pe fundul meu, şi cu atâta amărnicie şi cu atâta dârzie, încât, sub povara acelor lovituri, îmi pierdui simţirea. Atunci se opri şi le spuse însoţitoarelor:           — Luaţi-l şi duceţi-l la căpetenia cetăţii, ca să i se reteze mâna de care s-a slujit spre a mânca rozbajaua, mâna pe care nu şi-a spălat-o apoi.           Da eu îmi venii în fire când auzii vorbele ei, şi strigai:           — Nu se află putere şi tărie decât întru Allah cel Atotputernic! Oare dacă am mâncat rozbaja fară să mă spăl pe mână, se cade să-mi fie tăiată mâna? S-a mai pomenit vreodată asemenea osândă?           Atunci slujnicele începură să se roage de ea pentru mine şi îi spuseră:           — O, sora noastră, nu îl pedepsi de data aceasta pentru fapta lui! Fie-ţi milă, iartă-l!           Ea atunci spuse:           — Fie, nu am să cer să i se taie mâna, de data aceasta; da tot îmi trebuie să i se taie ceva de pe la mădulare!           Pe urmă ieşi şi mă lăsă singur.           Iar cât despre mine, rămăsei aşa, singur, vreme de zece zile, fară s-o mai văd. Şi, după zece zile, veni la mine şi îmi zise:           — O, tu, cel cu chipul plin de căneală23! Aşadar atâta de puţin lucru sunt eu în ochii tăi, încât să mănânci rozbaja fară să-ţi speli mâinile?           Pe urmă strigă la însoţitoarele ei şi le spuse:           — Legaţi-i mâinile şi picioarele!           Atunci îmi legară mâinile şi picioarele; iar ea luă un brici cu tăişul bine agerit şi îmi reteză cele două degete mari de la mâini şi cele două degete mari de la picioare. Şi de aceea, o, voi toţi, mă vedeţi aşa, fară degetele mari, şi la mâini şi la picioare. Cât despre mine, căzui leşinat. Ea atunci îmi presără pe răni nişte prafuri de rădăcină înmiresmată, şi pe dată sângele încetă să mai curgă. Şi-atunci îmi zisei în cugetul meu, şi apoi cu glas tare:           — Niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară să mă spăl apoi pe mâini de patruzeci de ori cu leşie, de patruzeci de ori cu sodă şi de patruzeci de ori cu săpun!           La vorbele acestea, copila mă puse să mă leg cu jurământ de făgăduiala pe care o făcusem, anume că niciodată nu am să mai mănânc rozbaja fară a face întocmai precum spusesem. Încât, atunci când voi, toţi cei strânşi aici, m-aţi silit să mănânc din rozbajaua de pe masa voastră, m-am schimbat la chip, şi obrazul mi s-a îngălbenit, şi mi-am zis în sinea mea: „Iacătă rozbajaua, pricina pierderii degetelor mele!” Iar când voi m-aţi silit să mănânc din ea, m-am văzut nevoit, prin jurământul meu, să fac ceea ce am făcut!           Eu, atunci, o, sultane al veacurilor, spuse mai departe baş-bucătarul care istorisea păţania, îl întrebai pe tânărul negustor de la Bagdad, pe când toţi cei de faţă ascultau:           — Da ce-ai făcut apoi cu soţia ta?           El spuse:           — După ce m-am legat cu jurământ înaintea ei, inima i s-a domolit în privinţa mea şi, într-un sfârşit, m-a iertat. Şi-atunci eu am luat-o şi m-am culcat cu ea. Şi am şezut aşa un răstimp lung, împreunaţi în starea aceasta. După acel răstimp, ea mi-a spus:           — Trebuie să ştii bine că nimeni de la curtea califului nu a aflat ceea ce s-a petrecut între mine şi tine! Nimeni, în afară de tine, nu a putut vreodată să răzbată în saraiul acesta. Şi, dacă ai ajuns aici, nu s-a datorat decât milei preabunei El-Saieda24 Zobeida!           Pe urmă mi-a înmânat cincizeci de mii de dinari de aur şi mi-a spus:           — Ia banii aceştia şi du-te de cumpără, pentru noi amândoi, o casă frumoasă şi mare, în care să locuim.           Eu atunci m-am dus şi am cumpărat o casă falnică. Pe urmă am cărat acolo toate bogăţiile soţiei mele, toate darurile câte i se făcuseră, pietrele cele de preţ, ţesăturile cele alese şi lucrurile cele frumoase, şi toate scumpeturile cele minunate. Şi le-am aşezat pe toate în casa pe care o cumpărasem atunci. Şi am trăit acolo împreună tare fericiţi.           Dar, după un an, din mila lui Allah, soţia mea a murit, şi de atunci nu am mai luat nici o altă femeie, şi am dorit să călătoresc. Am ieşit din Bagdad, după ce mi-am vândut toate bunurile, mi-am luat banii toţi şi am început să călătoresc, până ce am ajuns în cetatea de-aici.           Şi asta-i, o, sultane al vremurilor, urmă baş-bucătarul, păţania pe care ne-a istorisit-o tânărul negustor din Bagdad! Atunci noi toţi, cei câţi eram musafiri în casa aceea, mâncarăm mai departe, pe urmă plecarăm. Şi, când ieşii de acolo, mi se întâmplă, la vreme de noapte, necazul cu cocoşatul. Şi-atunci păţii ceea ce păţii.           Şi-aşa-i cu povestea mea! Şi sunt încredinţat că ea este mai uluitoare decât aceea care ni s-a întâmplat nouă cu cocoşatul! Uassalam25.           Atunci sultanul Chinei spuse:           — Te amăgeşti! Nu este chiar deloc mai minunată decât păţania cocoşatului; dimpotrivă, păţania cocoşatului este, de departe, mai uluitoare decât toate acestea! încât nu încape şovăire: am să pun să vă răstignească pe toţi, până la unul!           Şi în clipita aceea păşi înainte hakimul evreu, care sărută pământul şi spuse:           — O, sultane al vremurilor, eu am să-ţi istorisesc o întâmplare care este neîndoielnic, de data aceasta, cu mult mai nemaipomenită decât toate câte le-ai auzit şi chiar decât păţania cocoşatului.           Atunci sultanul chitailor îi spuse:           — Dă ce ai, că nu mai pot să aştept!           Şi hakimul evreu spuse:

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse:           …îi lăsară pe proaspeţii însurăţei în odaia de nuntă.           Sett Budur fu fermecată de înfăţişarea plină de prospeţime a tinerei Haiat-Alnefus şi, dintr-o aruncătură de ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari şi negri, speriaţi, cu obrajii luminoşi, cu sânişorii care se zugrăveau copili sub cămăşuţa străvezie. Şi Haiat-Alnefus zâmbi sfielnic că îi plăcuse soţului ei, măcar că tremura toată de tulburare stăpânită şi îşi lăsă ochii în jos, de-abia cutezând să se mişte sub vălurile ei şi sub nestemate. Şi totodată putuse şi ea să ia aminte la frumuseţea domnească a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai desăvârşit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât nu fară de tulburare în toată făptură ei îl privi cum se apropie încetişor şi cum şade alături de ea pe salteaua cea mare aşternută cu chilimuri.           Sett Budur luă mânuţele copiliţei în mâinile ei şi se aplecă uşurel şi o sărută pe gură89.           Şi Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela atâta de dulce, ci închise ochii cu totul şi scoase un oftat de mulţumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul braţelor ei, şi o strânse la piept şi, cu glas molcom, îi cântă galeş un cântec de o duioşie atâta de alinătoare, încât copila încet-încet aţipi cu un zâmbet desfătător pe buze.           Atunci Sett Budur îi scoase vălurile şi podoabele, o culcă, şi se întinse lângă ea, cuprinzând-o în braţe. Şi dormiră amândouă aşa până dimineaţa.           De cum se deşteptă, Sett Budur, care se culcase cu aproape toate hainele pe ea, ba şi cu turbanul pe cap, zori să-şi facă iute spălările cele îndătinate, întrucât îşi făcea scaldele pe furiş, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu semnele domneşti şi se duse în sala de judeţe ca să primească temenelile întregului sarai, să rânduiască treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească şi să mazilească. Printre alte uşurări pe care le socoti grabnice, ridică gloabele, vămeşiile şi popreliştile, împărţi daruri mari oştenilor, norodului şi geamiilor. Încât mult o îndrăgiră supuşii ei cei noi şi-i făcură urări de bişag şi de viaţă lungă.           Cât despre sultanul Armanos şi soţia lui, aceştia grăbiră a se duce să afle ştiri de la fiica lor Haiat-Alnefus, şi o întrebară dacă soţul ei fusese destul de gingaş şi dacă ea nu se simţea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus răspunse:           — Soţul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu am adormit în braţele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce drăguţ este!           Atunci Armanos întrebă:           — Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea?           Ea răspunse:           — Păi da!           Şi maică-sa întrebă:           — Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot?           Ea răspunse:           — Păi nu!           Atunci tatăl şi mama se uitară unul la altul, da nu mai spuseră nimic; pe urmă plecară. Şi iac-aşa cu ei!           Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se întoarse în iatac la Haiat-Alnefus şi o întrebă90:           — Ce ţi-au spus, dulceaţa mea, tatăl tău şi mama ta?           Ea răspunse:           — M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat!           Budur zise:           — Asta aşa e! Am să te ajut numaidecât!           Şi, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până şi cămăşuţa cea mai de pe urmă, şi o luă goală-goluţă în braţe şi se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur aşternu un sărut pe ochii cei frumoşi ai copilei, şi o întrebă:           — Haiat-Alnefus, mieluşeaua mea, spune-mi, îţi plac bărbaţii?           Ea răspunse:           — Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînţeles, de hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe jumătate bărbaţi! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi?           Budur răspunse:           — Chiar ceea ce îţi lipseşte şi ţie, o, ochi al meu!           Haiat-Alnefus, uluită, răspunse:           — Mie? Păi ce-mi lipseşte mie, pe Allah?           Budur răspunse:           — Un deget!           La vorbele acestea, micuţa Haiat-Alnefus, speriată, scoase un ţipăt înăbuşit şi îşi întinse cele zece degete, uitându-se la ele cu ochii bulbucaţi de spaimă. Dar Sett Budur o strânse la piept şi o sărută pe păr şi îi spuse:           — Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar!           Şi o acoperi mai departe cu sărutări până ce o linişti de-a binelea. Atunci îi spuse:           — Mândreţea mea, sărută-mă!           Şi Haiat-Alnefus îşi apropie buzele fragede de buzele domniţei Budur şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse:           …şi amândouă, înlănţuite aşa, dormiră până dimineaţa.           Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăţiei; iar tatăl şi mama domniţei Haiat-Alnefus veniră să dobândească veşti de la fata lor.           Sultanul Armanos întrebă cel dintâi:           — Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot sub pătură! Nu cumva eşti prea zdrobită?           Ea răspunse:           — Ba deloc! M-am odihnit minunat în braţele soţului meu cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot şi m-a sărutat pe tot trupul, cu nişte sărutări mărunţele şi gingaşe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simţeam un potop de furnicături şi de fiori! Dar tare m-a speriat într-un rând, când mi-a spus că îmi lipseşte un deget! Dar numai a glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat şi mâinile lui erau aşa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele mele le simţeam atâta de fierbinţi şi de pline, încât am uitat de mine, până dimineaţa, gândind că mă aflu în rai!           Atunci sultanul o întrebă:           — Dar unde sunt ştergarele? Ai pierdut mult sânge, dulceaţa mea?           Iar copila, nedumerită, răspunse:           — Nu am pierdut nimic, nimicuţa!           La vorbele acestea, tatăl şi mama, deznădăjduiţi până peste poate, se izbiră peste obraji, strigând:           — O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne batjocoreşte aşa soţul tău şi pentru ce te scârbeşte până într-atâta?           Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi plecă ţipând către soţia sa cu un glas destul de tare, pe care micuţa îl auzi:           — Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu îşi îndeplineşte datoria de soţ luând fecioria copilei noastre şi scăpându-ne astfel de ocară pe toţi, am să ştiu eu cum să-i pedepsesc nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau jos din scaunul de domnie pe care eu i l-am dat, şi nu ştiu dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă şi mai cumplită!           Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieşi din odaia fiicei lui înmărmurite, urmat de soţia lui, al cărei nas se alungise până la picioare.           Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur intră în odaia domniţei Haiat-Alnefus, o găsi pe domniţă tristă toată, cu capu-nfundat în perne şi scuturată de suspine91.           Se duse lângă ea şi o sărută pe frunte, îi şterse lacrimile şi o întrebă de pricina supărării sale; şi Haiat-Alnefus îi spuse cu glas tulburat:           — O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ţi ia îndărăt scaunul de domnie pe care ţi l-a dat şi să te alunge din sarai; şi nu mai ştiu ce mai vrea încă să-ţi facă! Şi toate astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria şi să-i scapi astfel de ruşine, spre cinstea numelui şi a neamului său! Iar eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ţi-am spus astea, nu am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce eşti dator să iei, ci ca să te aperi de primejdia care te pândeşte! Că eu toată ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la răzbunarea pe care tatăl meu o cloceşte împotriva ta! Ah! fie-ţi milă, dă zor de-mi răpeşte fecioria şi să faci astfel precum vrea mama, ca ştergarele să fie toate cruntate! Iar eu mă încredinţez pe de-a-ntregul priceperii tale, şi îmi pun tot trupul şi tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotărî ce se cere să fac eu pentru aceasta!           La atari vorbe, Sett Budur îşi zise: „A venit ceasul! Văd bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credinţa în Allah!”           Şi îi spuse copilei:           — Ochi al meu, mă iubeşti mult?           Ea răspunse:           — Ca pe cer!           Budur o sărută pe gură şi o întrebă:           — Şi mai cât?           Ea răspunse, înfiorată de sărut:           — Nu ştiu, da mult!           Şi o întrebă iarăşi:           — Întrucât mă iubeşti aşa de mult, ai fi fericită dacă, în loc să-ţi fiu soţ, aş fi numai fratele tău?           Copila bătu din palme şi răspunse:           — Aş muri de bucurie!           Budur spuse:           — Şi dacă aş fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă aş fi fost ca şi tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot atâta?           Haiat-Alnefus spuse:           — Ba şi mai mult, întrucât aş fi mereu cu tine, m-aş juca mereu cu tine, m-aş culca într-un pat cu tine, şi nu ne-am despărţi niciodată!           Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea şi îi acoperi ochii cu sărutări şi îi spuse:           — Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ţii numai pentru tine o taină, şi astfel să-mi dai o dovadă de dragostea ta?           Copila strigă:           — De vreme ce te iubesc, totul îmi este uşor!           Atunci Budur o luă pe copilă în braţe şi o ţinu sub buzele ei până ce amândouă îşi pierdură răsuflarea; pe urmă se ridică dreaptă şi îi spuse:           — Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, şi fii aşadar sora mea!           Şi tot atunci, cu o mişcarc iute, îşi desfăcu haina, de la gât până la brâu, şi lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununaţi cu bumbii lor; pe urmă îi spuse:           — Ca şi tine, dulceaţa mea, sunt femeie, precum vezi! Şi, dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei întâmplări ciudate până peste fire şi pe care am să ţi-o povestesc fără de zăbavă!           Atunci şezu jos iarăşi, o luă pe copilă pe genunchi şi îi istorisi toată păţania ei, de la început până Ia sfârşit. Dar nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           După ce auzi povestea, micuţa Haiat-Alnefus rămase până peste poate de minunată şi, cum încă se afla la sânul domniţei Budur, o luă de barbă cu mânuţa şi îi spuse:           — O, sora mea, ce viaţă desfătată avem să trăim noi laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie fericirca deplină92!           Şi Budur îi spuse:           — Să-ţi audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am să i te dăruiesc lui ca pe cea de a doua soţie, şi tustrei avem să fim atunci în cea mai desăvârşită fericire!           Pe urmă se sărutară îndelung şi se jucară laolaltă cu o sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi lua sânii şi zicea:           — O, sora mea, ce frumoşi sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuţii mei? Crezi că au să mai crească?           Şi o cerceta peste tot şi o iscodea despre toate câte le vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea dăscălind-o cu o înţelegere desăvârşită, iar Haiat-Alnefus se dumirea:           — Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuieşte-ţi că atunci când le întrebam pe roabe: „La ce slujeşte asta? la ce slujeşte aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji şi ţipam tot mai amarnic: „Spuneţi-mi la ce slujeşte asta? Atunci, la ţipetele mele, venea fuga mama şi întreba ce am, şi toate roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la ce slujeşte aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căinţă, îmi dezvelea poponeţul şi îmi trăgea o tapangeală straşnică, spunându-mi: „Iacă la ce slujeşte asta!” Iar eu, până la urmă, am rămas încredinţată că aceea nu slujea decât ca să primească tapangeală; şi tot aşa la fel şi cu celelalte.           Pe urmă amândouă îşi spuseră şi săvârşiră mai departe un potop de nebunii, aşa, încât, dimineaţa, HaiatAlnefus nu mai avea nimica de învăţat şi aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale…           În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse:           …aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale.           Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl şi mama urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniţei Budur:           — Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i arăt sângele fecioriei mele?           Budur zâmbi şi spuse:           — Treaba-i uşoară!           Şi se duse pe furiş şi prinse un pui de găină şi îl gâtui şi mânji cu sângele lui armurii copilei şi ştergarele, şi spuse:           — Nu ai decât să le arăţi astea! întrucât datina se opreşte aici şi nu îngăduie cercetări mai adânci.           Ea o întrebă:           — Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă cu degetul?           Sett Budur răspunse:           — Păi, o, ochi al meu, pentru că te păstrez, aşa cum ţi-am spus, pentru Kamaralzaman!           Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulţumită întru totul, iar Sett Budur plecă să diriguiască divanul judeţelor.           Atunci intră la fiica lor sultanul şi sultana, gata să plesnească de mânie împotriva ei şi împotriva soţului ei, dacă totul nu se va fi desăvârşit. Dar la vederea sângelui şi a coapselor înroşite, se înseninară amândoi, şi deschiseră larg uşile de la iatac. Atunci intrară toate femeile şi izbucniră în chiote de voioşie şi în liu-liu-liu-uri de izbândă; iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea ştergarele cruntate şi, urmată de tot alaiul, făcu ocolul haremului. Şi toată lumea află în felul acesta fericita întâmplare; iar sultanul orândui un ospăţ mare şi puse să se căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi şi de cămile tinere.           Iar sultana şi oaspetele său intrară la tânăra Haiat-Alnefus, şi fiecare o sărută între ochi, plângând, şi şezură cu ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită în broboade, ca să nu răcească.           Cât despre Sett Budur, apoi ca urmă în fiecare zi să stea aşa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos şi să se facă îndrăgită de supuşii ei, care o credeau bărbat şi care îi făceau urări de viaţă lungă. Dar când se lăsa seara, se întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în braţe şi se întindea cu ea pe saltea. Şi amândouă, îmbrăţişate ca un soţ cu soţia lui, se alintau până dimineaţa cu tot soiul de fleacuri şi de zbenghiuri gingaşe, aşteptând întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Şi iac-aşa! 93           Şi în ceea ce îl priveşte pe Kamaralzaman, iacătă! Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, dincolo de zidurile cetăţii locuite de năvălitorii cei atâta de vrăjmaşi veniţi din ţările apusului. Iar părintele său, sultanul Şahraman din insulele Khaledanului nu se mai îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; şi îmbrăcase haine de moarte, şi el şi toată împărăţia lui, şi pusese să se zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere moartea copilului său.           Şi, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărăşia bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli şi a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă la Insula de Abanos, trăia mâhnit şi îşi aducea aminte cu durere de zilele frumoase de odinioară.           Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se dusese să dea o roată pe la ţărmuri în căutarea corăbiei care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman şedea tare mohorât în grădină şi îşi procitea stihuri, uitându-se la jocul păsărelelor, şi deodată luarea aminte îi fu stârnită de ţipetele răguşite scoase de două păsări mari. Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă şi văzu o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de gheare şi de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una dintre cele două păsări se rostogoli fără de viaţă, în vreme ce biruitoarea îşi luă zborul spre depărtări.           Şi, tot atunci, alte două păsări, încă şi mai mari, cocoţate în vârful unui pom din apropiere, şi care văzuseră încăierarea, veniră şi şezură jos lângă pasărea moartă; una se aşeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă amândouă îşi plecară mâhnite capul şi începură să plângă vădit.           La priveliştea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până peste poate şi se gândi la soţia lui, Sett Budur; pe urmă începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă şi el.           După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele două păsări cum sapă o groapă cu ghearele şi cu pliscurile şi cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă îşi luară zborul şi, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da ţinând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea ucigaşă, care se zbătea amarnic să scape şi scotea nişte ţipete înfricoşate. O aşternură, fără să-i dea drumul, pe mormântul răposatei, şi cu câteva lovituri iuţi cu pliscul o spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră măruntaiele şi îşi luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morţii pe pământ…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Păţania lui El-Aşar, cel de al cincilea frate al bărbierului.                      El este, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, chiar acela dintre fraţii mei care avea urechile şi nasul tăiate. Îi ziseseră El-Aşar fie din pricină că era mare şi cu pântecele lăbărţat ca o cămilă cu plod în burtă, fie poate pentru că era ca o căldare mare. Dar asta nu îl împiedica defel, cât era ziua de lungă, să fie de o lenevie până peste măsură, pe când noaptea făcea tot soiul de slugăreli şi câştiga bani pentru ziua următoare cu tot felul de matrapazlâcuri fistichii.           Iar la moartea tatălui nostru, moştenirăm fiecare câte o sută de drahme de argint. El-Aşar, ca fiecare dintre noi, luă cele o sută de drahme ce i se cădeau, dar habar n-avea ce să facă cu ele. Într-un sfârşit, se opri la un gând dintr-o mie: să-şi cumpere un tacâm de felurite sticlării şi să le vândă cu bucata; şi da precădere acestei îndeletniciri faţă de oricare alta, pe temeiul că o atare treabă cere trudă puţină.           Aşa că frate-meu El-Aşar ajunse negustor de sticlării: drept pentru care cumpără un coş mare în care îşi puse sticlăriile, alese un colţ de uliţă umblat, şi se aşeză acolo, punându-şi dinainte coşul cu sticle. Se ghemui pe vine liniştit, se sprijini cu spinarea de peretele unei case, şi începu să-i îmbie cu marfa lui pe trecători, strigându-le:           Hei, sticle, hei, voi, stropi de soare!           Voi, sâni de tinere fecioare Din alabastră şi lucoare!           Ochi ca ai doicii mele-n care Se-aprinde-o strălucire mare!           Răsuflete de fată mare Înmărmurite-n tremurare!           Voi, sticle, sticle sclipitoare!           Dar cel mai adesea El-Aşar tăcea şi, cu spinarea bine înţepenită în zid, se lăsa să lunece pe calea visului, sus de tot. Şi, într-una din acele zile, la ceasul rugăciunii de vinerea, iacătă ce-şi năzărea El-Aşar:           Mi-am băgat toţi banii în cumpărarea acestor sticle, adicătelea o sută de drahme. Am să izbutesc, de bună seamă, să le vând pe toate pe două sute de drahme. Cu aceste două sute de drahme am să mai cumpăr alte sticlării, şi am să le vând pe patru sute de drahme. Şi am s-o ţin tot aşa cu vânzarea, cu cumpărarea şi iarăşi cu vânzarea, până ce am să ajung stăpân pe bani mulţi. Atunci am să cumpăr toate felurile de mărfuri, giuvaieruri şi mirozne, şi nu am să mă opresc din vândut decât după ce am să ajung la nişte agoniseli bine întemeiate. Atunci am să pot să cumpăr un sarai mare, şi robi, şi cai, şi şei cu nişte cioltare de atlaz bătute cu zarafir; şi am să mănânc şi am să beau; şi nu are să fie o cântăreaţă în cetate pe care să n-o poftesc să vină să cânte în casa mea. Pe urmă am să mă pun în legătură cu toate peţitoarele cele mai pricepute din Bagdad şi am să le trimit pe la fetele de sultani şi de viziri; şi nu are să treacă un răspas lung de vreme până când am să mă însor măcar cu fata vizirului cel mare! întrucât mi s-a izvodit că acea copilă este deosebit de frumoasă şi desăvârşită ca desăvârşiri; încât am să-i statoresc o zestre de o mie de dinari de aur. Şi nici nu mă îndoiesc că taică-său, vizirul cel mare, are să se învoiască numaidecât la căsătorie; dar dacă nu va vroi să se învoiască, ei bine! am să i o răpesc pe fiică-sa, spre ţâfna nasului lui, şi am s-o aduc în saraiul meu. Atunci am să-mi cumpăr zece băieţi tineri, în slujba mea anume. După care am să pun să mi se Iacă nişte haine împărăteşti cum nu poartă decât sultanii şi emirii; şi am să poruncesc la giuvaiergiul cel mai iscusit să-mi facă o şa de aur învrâstată cu mărgăritare şi cu nestemate. Şi atunci, călare pe calul cel mai frumos, pe care am să-l cumpăr de la căpetenia beduinilor din pustie, ori care am să cer să-mi fie adus de la tribul Aniezilor, am să mă preumblu prin cetate cu o liotă de robi după mine, şi împrejurul meu, şi înaintea mea; şi, aşa, am să ajung la saraiul vizirului cel mare, care, la vederea mea, are să se scoale în cinstea mea şi are să mă poftească pe locul lui, şi are să stea în picioare mai jos de mine, şi are să se socoată prea norocit să-mi fie socru, lai eu am să aduc cu mine doi robi tineri, purtând fiecare câte o pungă mare, şi în fiecare pungă are să fie câte o mie de dinari. Am să dau o pungă vizirului, ca dar pentru fata lui, şi am să-i dau peşcheş punga cealaltă, numai aşa, ca să-i arăt ce darnic sunt eu, şi ce falnic, şi ce fleac este în ochii mei lumea toată. Pe urmă mi să mă întorc mândru la mine acasă; iar când logodnica mea va trimite pe cineva să-mi aducă temenelile ei, am să-l umplu de aur pe acel cineva şi am să-i fac daruri de hăinuri scumpe şi de caftane scumpe. Iar dacă vizirul are să-mi trimită vreun peşcheş de nuntă, nu am să-l primesc, ci am să i-l trimit îndărăt, măcar de-ar fi şi-un peşcheş cât de mare ca preţ, şi toate astea spre a-i dovedi pe deplin că am sufletul suspus şi că nu sunt în stare nici de mitocănia cea mai măruntă.           După care am să hotărăsc însumi ziua cununiei mele şi amănuntele nunţii; şi am să dau porunci să nu se precupeţească nimic, atât în ce priveşte ospăţul, cât şi în ce priveşte numărul şi preţul lăutarilor, al cântăreţelor şi al dănţuitoarelor. Şi am să fac în saraiul meu toate pregătirile trebuitoare, am să-l împodobesc peste tot cu chilimuri, şi am să aştern pământul cu flori, de la intrare până în sala de ospăţ, şi am să pun să se stropească pământul cu apă de trandafiri şi cu alte ape înmiresmate.           În noaptea nunţii, am să mă îmbrac cu hainele mele cele mai frumoase şi am să mă sui să şed pe un scaun împărătesc pus pe o podină înaltă, acoperită toată cu preşuri chindisite cu mătase şi cu închipuiri de flori şi cu dungi iscusit zugrăvite. Şi toată vremea cât are să ţină nunta, şi cât are să fie purtată, prin mijlocul sălii, soţia mea, cu toate gătelile ei mai strălucite decât luna plină în luna Ramadanului, eu am să stau nemişcat şi falnic şi nici măcar nu am să mă uit la ea, şi nu am să întorc capul nici la dreapta, nici la stânga, şi asta anume ca să fac să se vadă limpede fălnicia firii mele şi înţelepciunea mea! Şi până la urmă au s-o aducă pe soţia mea dinainte-mi, cu toată frăgezimea frumuseţii ei, şi parfumată toată dulce. Şi nici baremi n-am să mă clintesc, ba dimpotrivă! Şi am să stau aşa, nepăsător şi falnic, până ce toate femeile aflate la nuntă au să se apropie de mine şi să-mi spună: „O, stăpâne al nostru şi cunună pe capetele noastre, iat-o pe soţia şi roaba ta, care vine sfioasă între mâinile tale, şi care aşteaptă s-o miluieşti cu o privire. E atâta de ostenită de cât aşteaptă aşa în picioare!           Şi nu nădăjduieşte decât porunca ta ca să şadă!” Dar eu nu am să rostesc nici măcar o vorbă, şi am să fac încă şi mai dorit răspunsul meu. Şi-atunci toate muierile şi toate hanâmele poftite la nuntă au să se temenească sărutând pământul de multe ori dinaintea măreţiei mele. Şi numai atunci am să mă îndur să-mi cobor ochii şi am să binevoiesc a mă uita la soţia mea, da numai odată, atât, cu o privire numai; după care am să ridic iarăşi ochii şi iarăşi am să-mi iau chipul meu de nepăsare mare. Iar slujnicele au s-o ia pe soţia mea, iar eu am să mă scol şi am să cobor să-mi schimb hainele şi să-mi pun altele mult mai bogate şi mult mai strălucite. Şi iarăşi o vor aduce, încă o dată, dinaintea scaunului meu, pe mireasa îmbrăcată cu alte haine şi cu alte găteli, şi pierdută sub grămada de giuvaieruri, de aur şi de nestemate, şi parfumată cu alte parfumuri mult mai tari. Iar eu am să aştept să fiu rugat de multe ori, până să mă uit la soţia mea, şi dintr-odată am să-mi ridic iar ochii ca să n-o mai văd. Şi am să urmez să mă port aşa, pană ce toate datinele au să se sfârşească deplin.           Ci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, nu vroi să încalce cumva în noaptea aceea îngăduinţa dată.           Iar când fu cea de a treizeci şi doua noapte, urmă să-i istorisească sultanului Şahriar povestea:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bărbierul istorisi astfel urmarea păţaniei celui de al cincilea frate al său, El-Aşar:           …până ce toate datinile au să se sfârşească deplin. Atunci am să le poruncesc câtorva dintre robii mei cei tineri să ia o pungă plină cu cinci sute de dinari în bani mărunţi şi să arunce mărunţişul acela cu pumnii în toată sala şi să le împartă şi tuturor însoţitoarelor soţiei mele. Iar însoţitoarele, după asta, au s-o îndrume pe soţia mea la odaia ei, unde am să mă duc şi eu, după ce am să mă las aşteptat multă vreme. După ce am să intru la ea, am să mă duc, fară să mă uit la ea, şi, străbătând rândurile femeilor aşezate pe două şiruri în odaie, să şed pe divan, şi am să cer un pocal cu apă înmiresmată şi îndulcită, şi am s-o beau liniştit, după ce voi fi dat slavă lui Allah.           Cât despre soţia mea, eu şi mai departe nu am să iau în seamă că se află pe pat, gata toată să mă primească; şi, ca s-o umilesc şi s-o fac să simtă bine puternicia mea şi cât de puţin îmi pasă mie de ea, nu am să-i spun nici măcar o vorbă, şi am s-o învăţ în felul acesta cum înţeleg să mă port pe viitor cu ea. Întrucât în nici un alt fel nu ajungi să le faci pe muieri supuse, dulci şi drăgăstoase. Şi chiar că apoi am să văd că intră şi vine la mine nevasta socrului meu, care are să înceapă să-mi sărute obrazul şi mâinile, şi să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îndură-te de te uită la roaba ta, fiica mea, care doreşte cu aprindere să te duci la ea, şi s-o miluieşti cu o vorbă măcar!” Dar eu, în pofida vorbelor cuviincioase ale soţiei socrului meu, care nu are să cuteze a-mi zice ginere, de teamă să nu pară neobrăzată, nu am să-i dau nici un răspuns. Atunci ea are să mă roage mai departe spre a mă îndupleca, şi, până la urmă, sunt încredinţat, are să se arunce la picioarele mele, pe care are să mi le sărute, precum şi pulpana hainei mele, şi asta de multe ori, şi are să-mi spună: „O, stăpâne al meu, îţi jur pe Allah că fata mea este frumoasă şi fecioară! îţi jur pe Allah că nici un bărbat nu a văzut-o pe fata mea fară de iaşmac şi nu-i ştie nici baremi culoarea ochilor! Fie-ţi milă, încetează a-i mai face ruşinea aceasta şi a o umili atâta de amarnic! Uită-te cât de umilită şi de supusă şade; nu mai aşteaptă decât un semn de la tine ca să te mulţumească în toate!” Şi pe dată soţia socrului meu are să se ridice şi să-i dea pocalul fiicei sale, care numaidecât are să vină să mă îmbie cu supuşenie şi tremurând toată. Iar eu, răsturnat fără păsare pe pernele de catifea de pe divan, chindisite cu aur, am s-o las să se înfăţişeze între mâinile mele şi am să mă desfăt, fără a o privi, s-o văd în picioare pe ea, fata vizirului cel mare, dinaintea mea, neguţătorul de sticlării de odinioară, care îşi striga marfa la coltul uliţelor:           Ia, sticle, ia! Stropi scumpi de soare!           Sâni dulci de tinere fecioare Din alabastrâ şi lucoare, Ochi ca ai doicii mele-n care Luceşte-o strălucire mare!           Răsuflete de fată mare Înmărmurite în cleştare, Ia, sticle, miere sclipitoare, Ia, sticle, stropi vrăjiţi de soare!           Iar ea, faţă de atâta evghenie şi fălnicie, nu are să poată să mă ia decât drept fiu al vreunui sultan vestit, şi a cărui faimă umple lumea. Şi are să-mi spună, cu lacrimile în ochi: „O, doamne al meu, fie-ţi milă! nu da în lături pocalul acesta din mâinile roabei tale! Că sunt cea mai de pe urmă dintre roabele tale!” Dar eu, la vorbele ei, nu am să dau nici un răspuns. Iar ea, până la urmă, are să-şi facă oleacă de inimă faţă de tăcerea mea, şi are să stăruiască pe lângă mine spre a mă face să iau pocalul cu vin, şi are să mi-l apropie ea însăşi cu gingăşie de buze. Da eu, faţă de atare marghioleală, am să mă mânii, am să mă uit la ea cumplit şi am să-i trag peste ochi o palmă straşnică şi am să-i altoiesc în burtă o izbitură repezită de picior, ia aşa…           Şi frate-meu, urmă bărbierul, rostind vorbele acestea, făcu mişcarea de a-i repezi izbitura cea amarnică de picior soţiei lui închipuite, şi izbitura nimeri drept în coşul cel gingaş în care şedeau sticlăriile dinainte-i, şi coşul, cu tot ce se afla în el, se rostogoli cât colo! şi nu mai rămaseră decât nişte cioburi, din tot ceea ce alcătuise toată avuţia smintitului. Uf, de-aş fi fost eu acolo în clipita aceea, o, emire al drept-credincioşilor, l-aş fi muştruluit eu precum i se cădea pe fratele ăsta plin de îngâmfare nesuferită şi de făloşenie sufletească închipuită!           Şi, dinaintea acelor pagube fără de leac, El-Aşar se porni să-şi tragă nişte lovituri vârtoase peste ochi, şi să-şi sfâşie de deznădejde hainele, şi să plângă, şi să se vaicăre bătându-se mai departe. Şi-atunci, cum ziua aceea era taman o zi de vineri, şi cum rugăciunea de amiază urma să înceapă în geamii, oamenii care ieşeau de prin case îl văzură pe fratele meu în starea aceea, şi unii se opriră ca să-l căineze, iar alţii îşi urmară drumul mai departe so cotindu-l nebun şi râzând până peste poate, după ce aflau de la vreun vecin amănuntele aiurelii lui.           Pe când fratele meu se bocea aşa, plângând pierderea sermaialei lui dimpreună cu ghelirurile toate, iacătă că o hanâmă de spiţă înaltă tocmai trecea pe acolo, ducându-se la geamie pentru rugăciunea de vineri. Le întrecea în frumuseţe până şi pe femeile cele mai frumoase; din ea toată se revărsa o mireasmă îmbietoare de muşc; călărea pe o catârcă încioltărată cu catifea şi cu atlaz de aur; şi era însoţită de o mulţime mare de slugi şi de robi. La vederea tuturor acelor sticle sparte şi a fratelui meu care se văicărea atâta de amarnic plângând, inima îi fu cuprinsă de filotimie şi de milă, şi întrebă care este pricina unei atare deznădejdi. I se răspunse că bietul om avusese un coş cu sticlării, din vânzarea cărora trăia, ca acela era tot avutul lui, dar că nu îi mai rămăsese nimic după beleaua care îi spărsese totul în bucăţele. Atunci hanâma îl strigă pe unul dintre slujitorii ei şi îi spuse:           — Dă-i bietului om toţi banii pe care îi ai la tine.           Şi slujitorul dezlegă numaidecât de la gât, unde sta, atârnată cu un şiret, o pungă mare, pe care i-o înmână fratelui meu. El-Aşar o luă, o deschise şi găsi în ea, după ce îi numără, cinci sute de dinari de aur. La priveliştea aceea, era mai să moară de tulburare şi de năprasna bucuriei, şi începu să cheme asupra binefăcătoarei lui toate milele şi binecuvântările lui Allah.           Ajuns bogat aşa, într-o clipită, El-Aşar, cu pieptul umflat de mulţumire, se întoarse la el acasă spre a-şi duce acolo bogăţia, şi se pregătea să plece să caute vreo casă frumoasă pe care s-o închirieze şi unde să trăiască după pofta lui, când auzi nişte bătăi încetinele la uşă. Se ridică şi sări să deschidă, şi văzu o femeie bătrână pe care nu o cunoştea şi care îi spuse:           — O, copilul meu, află că sfântul ceas al rugăciunii din această sfântă zi de vineri aproape că a trecut, iar eu încă nu am putut să-mi fac spălările cele sfinte de dinainte de rugăciune. Aşa că mă rog ţie să-mi îngăduieşti să intru o clipită la tine şi să-mi fac spălările, la adăpost de iscodelnici.           Iar fratele meu îi răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi îi deschise uşa până la perete şi o pofti şi o duse la bucătărie, unde o lăsă singură.           Peste câteva clipite, bătrâna veni în odaie la frate-meu şi acolo şezu jos pe o bucată veche de rogojină ce slujea de chilim în odaie, îşi îndoi de câteva ori genunchii destul de în grabă, pe urmă îşi încheie rugăciunea, făcându-i lui frate-meu nişte urări tare bine ticluite şi pline de pocăinţă. Şi frate-meu, care de altminteri nu-şi mai încăpea în piele, mulţumi bucuros şi, scoţând de la brâu doi dinari de aur, i-i întinse mărinimos. Bătrâna îi împinse în laturi cu mândrie şi se împotrivi:           — O, copilul meu, Allah fie lăudat că te-a croit aşa de mărinimos! încât nu mă mai mir că ştii să stârneşti aşa de repede prietenia oamenilor, până şi a acelora care, ca mine, nu te-au văzut decât numai o dată. Cât despre banii pe care binevoieşti să mi-i dăruieşti, pune-i îndărăt la brâu, întrucât, judecând după înfăţişarea ta, trebuie să fii vreun saaluk sărac, iar banii trebuie să-ţi fie mai de nevoie decât mie, care nu am nici o trebuinţă de ei. Şi dacă chiar poţi să te lipseşti de ei, nu ai decât să-i dai îndărăt hanâmei care ti i-a dăruit când ţi-a văzut sticlele sparte în bucăţi.           Fratele meu răspunse:           — Da ce, măicuţă, o cunoşti pe femeia aceea? Dacă-i aşa, mă rog ţie să-mi faci binele de a-mi arăta mijlocul de a o mai vedea o dată.           Bătrâna răspunse:           — Fiul meu, femeia aceea tânără, care este tare frumoasă, nu ţi-a făcut darul decât ca să-ţi arate plăcerea ei de tine, care eşti tânăr, frumos şi vârtos, pe când soţul ei este neputincios şi zăbavnic în pat, cu ea; că e procopsit cu o pereche de ouşoare reci de-ţi face milă. Scoală-te, aşadar, pune-ţi tot aurul la brâu, să nu carecumva să ţi-l fure careva din casa asta fără de zăbrele, şi hai cu mine. Că trebuie să-ţi spun că mă aflu de multă vreme în slujba acelei hanâme tinere, şi eu sunt cea care împlineşte toate însărcinările ei de taină. După ce am să te duc la ea, să nu pregeţi a fi cât mai zornic a-i spune tot felul de vorbe dulci şi a-i face tot ce eşti în stare; şi cu cât va fi mai mult, cu atât mai vârtos ai s-o legi de tine; că ea, la rându-i, nu va precupeţi nimic spre a-ţi înlesni toate voile, şi ai să fii stăpân deplin pe frumuseţea şi pe bogăţiile ei, întru totul!           Când auzi vorbele babei, frate-meu se sculă, făcu precum îi spusese ea şi se luă după bătrână, care porni la drum, iar fratele meu mergea pe urma ei, până ce ajunseră amândoi la o poartă mare în care baba bătu într-un chip anumit. Şi frate-meu era cuprins de o mare tulburare şi nu mai putea de bucurie.           La bătaia aceea a bătrânei, o roabă tânără, grecoaică, tare frumoasă, veni să deschidă poarta gingaş, şi să le ureze bun venit, zâmbind cu un zâmbet îndatoritor. Bătrâna intră, iar fratele meu se ţinu după ea; şi fu dus de grecoaica aceea copilă într-o sală mare şi falnică, aşezată în mijlocul acelei locuinţe largi, şi îmbrăcată cu perdele mari de mătase, chindisită cu aur subţire, şi aşternută bogat. Şi frate-meu, pomenindu-se singur, şezu pe un divan şi îşi scoase turbanul, pe care şi-l puse pe genunchi, şi îşi şterse fruntea. Dar de-abia şezu el acolo, că perdelele se şi traseră la o parte, şi se ivi o copilandră fără de seamăn şi cu care nimic nu ar fi putut să se măsoare în ochii miraţi ai oamenilor; şi avea pe ea tot ceea ce s-ar putea închipui ca frumuseţe în ce priveşte hainele. Şi fratele meu, El-Aşar, se ridică drept pe cele două picioare ale lui.           Iar copila, când îl văzu, începu să-i zâmbească din ochi şi se grăbi a se duce să închidă uşa, pe care o lăsase întredeschisă. Veni apoi la fratele meu, îl luă de mână şi îl trase spre ea pe divanul de catifea daurită. Acolo ar fi fără de folos a de-amănunţi tot ceea ce, vreme de un ceas, fratele meu şi copilandra îşi făcură unul altuia, îmbrăţişându-se, adunându-se, sărutându-se, muşcându-se, alintându-se, izbindu-se, sucindu-se, răsucindu-se, istovindu-se, întâia oară, a doua oară, a treia oară, şi altminteri.           După acele zbenguiri, tânăra femeie se ridică şi îi spuse fratelui meu:           Ochi al meu, să nu te mişti de aici până nu mă întorc!           Pe urmă ieşi repede şi pieri.           Şi iată că deodată, cumplit şi cu ochi de foc, în uşa deschisă repezit se ivi un arap mare şi ţinând în mână un paloş tras, un paloş cu sclipiri orbitoare. Şi răcni spre înfricoşatul de El-Aşar:           — Vai de tine, mişelule! Cum de-ai cutezat să intri aici, o, pui de târfa, plod lepădat, zămislitură mistriceată din toate ouăle putrede ale dezmăţaţilor!           La zisele cele atâta de năprasnice, fratele meu nu ştiu ce răspuns să toarcă, şi limba i se împietri, şi toate vinele i se retezară, şi îngălbeni la chip, şi trupu-i se fleşcăi. Arapu-atunci îl luă, îl dezbrăcă de tot şi, spre a-i lungi chinul, începu să-i tragă nişte lovituri grele cu latul spadei, mai bine de optzeci de lovituri; pe urmă înfipse spada în el în mai multe locuri, până ce fratele meu căzu la pământ, şi arapu-l socoti mort. Atunci strigă cu glas cumplit, şi numaidecât veni o arăpoaică aducând o tablă plină cu sare. Arăpoaica puse tablaua jos şi începu să presare cu sare rănile fratelui meu care, în ciuda durerilor crunte, nu cuteza să crâcnească, de frică să nu i se taie capul. Pe urmă arăpoaica îl acoperi întru totul cu sare, şi plecă. Atunci arapul scoase încă un răcnet tot atâta de înfricoşător ca şi cel dintâi, şi se înfăţişă baba, care, ajutată de arap, scotoci hainele şi brâul fratelui meu, şi-i luă toţi banii; pe urmă îl luă pe frate-meu de picioare şi îl târî prin odăi până la un loc din curte unde, printr-o deschizătură, îl aruncă în fundul unei găuri negre, în care avea obiceiul să arunce leşurile tuturor acelora pe care, cu tertipurile ei, îi ispitea în casa aceea, spre a sluji de călăraşi voinici la dodeleala tinerei ei stăpâne, şi apoi spre a-i despuia şi a-i arunca în groapa aceea, după ce fuseseră acoperiţi cu sare pentru ca hoiturile să nu duhnească rău.           Gropniţa în afundul căreia fu aruncat fratele meu El-Aşar era mare şi plină de bezne, iar trupurile celor ce fuseseră azvârliţi acolo se adunaseră grămadă unele peste altele. Iar el şezu acolo jos două zile întregi, în neputinţă de a face nici o mişcare, în urma rănilor şi a căderii. Şi Allah (preaslăvit să fie el!) vroi ca taman sarea cu care fusese tăbăcit să fie temeiul tămăduirii lui şi să-i oprească sângele de a se strica şi să i-l închege. Începând să i se vindece rănile, şi puterile să i se întoarcă oleacă, fratele meu putu să se desprindă dintre leşuri şi să se târască pe tot lungul hrubei, la înlesnirea unei gene de lumină ce răzbătea din afund până la el; lumina aceea izvora de la o bageacă micuţă din zidul care închidea gropniţa. Izbuti să se caţere până la ferestruică şi de acolo să iasă iarăşi la seninul zilei, afară din hrubă.           Atunci grăbi a se întoarce acasă la el, unde mă dusei să-l caut şi îl îngrijii cu leacurile pe care mă pricep să le scol din ierburi şi din zemurile de buruieni, şi, după o bucată de vreme, frate-meu, pe deplin zviduit, se hotărî a o face pe babă, ca şi pe ceilalţi, să ispăşească chinurile pe care le îndurase. Purcese la căutarea bătrânei şi îi luă urma, şi dibui locul unde venea în fiecare zi spre a-i ademeni pe tinerii ce urmau s-o mulţumească pe stăpâna ei şi să ajungă apoi ceea ce ajungeau. Şi, într-o zi, se travesti într-un străin persan, se încinse peste mijloc cu un brâu pe care îl umplu cu bucăţi de sticlă spre a da să se creadă că era aur, ascunse o sabie mare sub haina-i largă de persan, şi se duse s-o aştepte pe babă, care nu zăbovi să se ivească. Numaidecât frate-meu se apropie de ea, se prefăcu a vorbi prost pe limba noastră cea arăbească şi maimuţări limba străină a persanilor, spre a-i spune bătrânei:           — Maică, sunt străin şi aş vrea să aflu unde găsesc o terezie spre a cântări şi a cerceta aceşti nouă sute de dinari de aur, pe care îi am colea la brâu şi pe care tocmai i-am dobândit din vânzarea mărfurilor pe care le-am adus din ţara mea.           Afurisita de babă a prăpădului îi răspunse:           — Păi, de bună seamă, o, tinere dragă! ai brodit bine, întrucât chiar fiul meu, care-i un băiat frumos ca tine, este zaraf de meserie, şi fireşte că are să-ţi pună ia îndemână terezia lui. Aşa că hai să te duc la el!           Frate-meu îi spuse:           — Atunci, ia-o înaintea mea!           Şi ea o luă înaintea lui, iar el după ea, până ce ajunseră la casa cu pricina. Şi veni să le deschidă tot roaba aceea, micuţa grecoaică, zâmbind dulce, şi bătrâna îi şopti:           — De data aceasta îi aduc stăpânei noastre nişte vine zdravene şi un trup bine zidit!           Iar roaba cea micuţă îl luă pe fratele meu de mână şi îl duse în sala cu mătăsării, şi şezu cu el să-l veselească vreo câteva clipite, pe urmă se duse s-o vestească pe stăpâna ei, care se ivi şi făcu cu frate-meu tot ceea ce făcuse şi întâia oară, da nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem încă o dată. Pe urmă ea ieşi, apoi deodată se arătă arapul cel cumplit, în mână cu spada trasă, care strigă la el să se scoale şi să meargă după el, purtându-se ca şi întâia oară. Şi-atunci fratele meu, care venea în urma arapului, scoase dintr-odată sabia de sub pulpană şi dintr-o lovitură îi reteză scurt capul. La zgomotul căderii, veni în fugă arăpoaica, şi păţi şi ea aceeaşi soartă; pe urmă roaba grecoaică, al cărei cap zbură dintr-o lovitură. Pe urmă fu rândul babei, care venea în fugă, gata sa pună laba pe pradă. La vederea fratelui meu, cu mâneca plină de sânge şi cu sabia în mână, o cuprinse spaima şi căzu la pământ; iar fratele meu o smuci de păr şi îi răcni:           — Mă mai cunoşti, târfoştină bătrână, plod de târfoştină, împuţiciune blestemată!           Iar baba răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu te cunosc!           Frate-meu spuse:           — Află, dar, o, hoaşcă înfulecătoare de hâtre, că sunt chiar acela la care ai venit să-ţi faci spălările, o, tuhăs de maimuţă bătrână! acela pe care l-ai ademenit aici ca s-o călăresc pe stăpână-ta şi s-o mulţumesc, acela pe care l-ai târât de picioare ca să-l arunci în gropniţă.           Şi, spunând acestea, fratele meu, dintr-o singură lovitură de sabie, o despică pe babă şi o făcu două bucăţi; pe urmă, isprăvind treaba, se duse s-o caute pe femeia cea tânără care se desfătase de două ori cu el.           O găsi îndată, dând zor să se gătească şi să se împarfumeze, într-o odaie lăturalnică.           Când îl văzu, scoase un ţipăt înfricoşat şi se prăbuşi la picioarele lui, rugându-l să-i cruţe viaţa; şi fratele meu, aducându-şi aminte de mulţumirile adevărate pe care i le stârnise şi pe care şi ea le avusese cu el, îi dărui cu mărinimie cruţarea vieţii, şi îi spuse:           — Da cum se face de te afli în casa asta, sub ocârmuirea unui arap cumplit pe care l-am omorât cu mâna mea şi care pesemne că ţi-a făcut destule scârbe?           Ea răspunse:           — O, stăpâne al meu, înainte de a fi fost închisă în casa asta blestemată, eram roaba unui negustor bogat din cetate; iar bătrâna era o prietenă de-a casei şi venea adesea să ne vadă, şi ne arăta, mie mai cu seamă, multă dragoste. Într-o bună zi, a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt poftită la o nuntă care nu şi-a mai avut asemuire vreodată, şi nimenea pe lume nu a mai văzut una la fel. Şi vin ca să te iau cu mine!” M-am sculat, mi-am pus hainele mele cele mai frumoase şi am luat la mine o pungă plină cu o sută de dinari, şi am plecat cu bătrâna. Am ajuns apoi la casa aceasta, în care bătrâna m-a băgat şi unde am căzut, prin viclenia ei, în mâinile şi sub puterea arapului cel crunt care, după ce mi-a răpit fecioria, m-a ţinut aici cu de-a sila şi m-a pus să-i slujesc la tertipurile ucigaşe, în paguba vieţii tinerilor bogaţi pe care îi aducea baba. Şi-aşa că de trei ani încoace nu sunt decât o unealtă în mâinile bătrânei ticăloase.           Atunci fratele meu îi spuse:           — Ce soartă nenorocită ai mai avut şi tu! Da ia spune-mi, de atâta vreme de când te afli aici, trebuie să ştii dacă sunt multe bogăţii strânse de ucigaşi!           Ea răspunse:           — Hotărât că sunt! şi-atâtea, într-adevăr, cât mă îndoiesc că ai putea să le cari singur pe toate; întrucât nici zece inşi n-ar fi îndeajuns. De altminteri, hai să vezi cu chiar ochiul tău!           Şi îl luă pe fratele meu şi îl duse să vadă nişte lăzi mari, pline cu galbeni din toate ţările şi cu pungi de toate felurile. Şi frate-meu rămase uluit şi înmărmurit. Ea îi spuse atunci:           — Nu asta-i calea de a scoate de aici aurul tot! Aşa caci du-te de caută o ceată de hamali şi întoarce-te cu ei ca să-i încarci cu aurul de-aici. Şi, ast timp, eu am să întocmesc sarcinile.           Frate-meu atunci zori să dea fuga după hamali şi, peste o bucată de vreme, se întoarse cu zece inşi, fiecare aducând câte o lădoaie goală.           Da când ajunse la intrarea casei, fratele meu găsi uşa cea mare dată la perete; iar femeia cea tânără pierise, şi cu ea toate sipetele cele mari. Şi pricepu că muierea îl înşelase, spre a pune gabja numai ea pe bogăţiile cele mai de soi. Da se alină când văzu că toate lucrurile scumpe rămăseseră în casă, şi toate odoarele care erau închise prin dulapuri, tot lucruri ce puteau să-l înavuţească pentru toate zilele câte le mai avea de trăit, încât îşi zise că are să le ridice pe toate a doua zi; şi, cum era frânt de osteneală, se întinse pe patul cel mare şi falnic, şi adormi.           A doua zi, când se trezi, fu până peste poate de înspăimântat când se văzu împresurat de douăzeci de străjeri de-ai valiului, care îi spuseră:           — Ridică-te numaidecât şi hai cu noi la valiu, care te cheamă!           Şi îl ridicară, încuiară uşile, şi îl duseră între mâinile valiului, care îi spuse:           — Am aflat toată isprava ta, precum şi omorurile pe care le-ai săvârşit şi furtul pe care urma să-l faci.           Atunci fratele meu strigă:           — O, valiule! dă-mi făgăduiala slobozeniei, şi am să-ţi istorisesc adevărul!           Şi valiul atunci îi dădu năframa de întărire a sloboziei, şi fratele meu îi istorisi toată povestea, de la început până la sfârşit; da nu este de nici un folos s-o mai punem şi noi încă o dată.           Pe urmă fratele meu adăugă:           — Acuma, o, valiule plin de gânduri bune şi drepte, dacă vrei, mă învoiesc să împart cu tine tot ce a rămas în casa aceea, şi să facem totul în două părţi deopotrivă!           Da valiul i-o întoarse:           — Ce? cutezi să ceri împărţanie? Or, pe Allah! nu ai să capeţi nimic, întrucât eu trebuie să iau tot şi să nu-ţi las nimic! Şi trebuie să te socoţi prea norocos că scapi cu viaţă!           Dealtminteri, să pleci îndată din cetate şi să nu te mai arăţi pe-aici, că de nu, vei îndura cea mai aspră osândă!           Şi valiul, căruia îi era frică să nu cumva califul să afle povestea cu luarea bunurilor numai de către el, îl surghiuni pe fratele meu. Şi frate-meu fu silit astfel să fugă în lume. Da pentru ca ursita să se împlinească pe de-a-ntregul, de-abia ajunsese el dincolo de porţile cetăţii, că şi fu lovit de nişte tâlhari care, negăsind la el nici aur, nici bunuri, se mulţumiră să-i ia hainele de pe el, să-l lase gol şi să-i dea un potop de lovituri de bâtă; şi la urmă, spre a-l pedepsi că îi văduvise de un chilipir pe care se bizuiau, îi tăiară urechile, şi tot aşa şi nasul.           Şi-atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, ajunsei să aflu şi eu de necazurile acestui sărman El-Aşar. Şi plecai să-l caut, şi nu avusei tihnă decât după ce il găsii. Şi îl adusei acasă la mine, îl îngrijii, îl vindecai şi îi statorii tain de mâncare şi de băutură pentru toate zilele câte i-au mai rămas.           Asta-i povestea lui El-Aşar!           Da în ce priveşte povestea celui de al şaselea şi cel mai de pe urmă frate al meu, o, emire al drept-credin cioşilor, este vrednică de-a fi auzită, până a nu-mi lua răgazul de a mă odihni.           Păţania lui Şakalik, cel de al şaselea frate al bărbierului.           ÎI chema Şakalik, adică Oală-spartă, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, şi dintre fraţii mei el este cel care avea buzele tăiate, şi nu numai buzele, ci şi zebbul. Iar zebbul, precum şi buzele, i s-au tăiat ca urmare a unor împrejurări de mirare până peste poate.           Şakalik, fratele acesta al şaselea al meu, era cel mai sărac dintre noi şapte; era sărac lipit. Nu mai vorbesc de cele o sută de drahme din adiata părintelui nostru, întrucât pe acele o sută de drahme, Şakalik, care în viaţa lui nu văzuse niciodată atâta bănet deodată, se grăbise să Ie mănânce într-o noapte, în tovărăşia ticăloaselor de otrepe din mahalaua de pe stânga Bagdadului.           Nu era, aşadar, stăpân pe niciuna dintre deşertăciunile din lumea aceasta pieritoare, şi nu trăia decât din pomenile celor ce îl primeau în casa lor, pentru vorbele lui isteţe şi pentru ghiduşiile lui.           Într-o bună zi, Şakalik plecă să caute ceva de-ale gurii spre a-şi ţine trupul sleit de lipsuri, şi se pomeni, umblând pe uliţe, dinaintea unei case falnice care se deschidea cu o scară largă şi înaltă de câteva trepte. Şi, pe trepte şi la intrare, se afla o mulţime mare de slugi, de robi tineri, de musaipi şi de portari. Şi frate-meu Şakalik se trase pe lângă câţiva dintre cei ce se înghesuiau acolo şi îi întrebă a cui era clădirea aceea minunată.           Ei răspunseră:           — Este a unui fiu de emir49.           Pe urmă fratele meu se trase pe lângă portarii care şedeau pe o laviţă mare şi albă, în susul scării, şi le ceru ceva de pomană, în numele lui Allah. Ei îi răspunseră:           — Da tu de unde vii de nu ştii că nu ai decât să intri şi să te înfăţişezi stăpânului nostru pentru ca numaidecât să fii ghiftuit cu daruri?           Atunci fratele meu intră, trecu de poarta cea mare, străbătu curtea cea largă şi grădina, care era plină de pomii cei mai frumoşi şi de păsări cântătoare. Curtea toată era pardosită cu marmurele cele mai frumoase, albe şi negre, iar grădina era îngrijită fară de asemuire, şi nici un fiu de Adam nu mai văzuse vreodată ceva la fel. De jur împrejur străjuia un umbrar pardosit cu marmură; perdele mari ţineau acolo reveneala la ceasurile de arşiţă. Iar fratele meu merse mai departe şi intră în sala cea mare, acoperită toată cu pătrate de farfuriu colorate în albastru, în verde şi în auriu, cu flori şi cu frunzişuri întreţesute; în mijlocul sălii se afla un havuz frumos de alabastră, în care curgea cu murmur dulce apa proaspătă. Un chilim minunat colorat acoperea jumătatea ridicată a sălii, şi, sprijinit pe nişte perne de mătase chindisite cu fir de aur, sta tolănit pe chilim un bătrân tare frumos, cu barba lungă şi albă şi cu chipul luminat de un zâmbet blajin. Şi fratele meu păşi înainte şi îi spuse bătrânului cu barba albă:           — Pacea fie cu tine!           Iar moşneagul numaidecât se ridică şi răspunse:           — Şi asupră-ţi să fie pacea şi milele lui Allah, şi binecuvântările sale! Ce doreşti, bre omule?           Frate-meu răspunse:           — O, stăpâne al meu, nu doresc decât să-ţi cer o pomană, întrucât sunt vlăguit de foame şi de lipsuri!           La vorbele lui, bătrânul arătă o milă mare şi fu cuprins de o atare durere, aflând de starea ticăloasă a fratelui meu, încât era să-şi sfâşie hainele, şi se minună:           — Pe Allah! nu este cu putinţă ca să mă aflu eu într-o cetate, iar o fiinţă omenească să fie într-o asemenea stare de fomătate cum eşti tu! Chiar că ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l îndur cu nepăsare!           Iar frate-meu oftă, ridicându-şi amândouă mâinile către cer:           — Dărui-te-ar Allah cu toate binecuvântările sale! şi binecuvântaţi să fie zămislitorii tăi!           Bătrânul spuse:           — Trebuie numaidecât să rămâi aici, ca să împărţi cu mine prânzul şi să te înfrupţi din sarea de pe masa mea!           Şi fratele meu strigă:           — O, stăpâne al meu, cum să-ţi mulţumesc? că nu mai pot să mă ţin multă vreme nemâncat, întrucât aş pieri de foame!           Atunci bătrânul îşi plesni palmele una de alta şi îi spuse robului copil ce se şi înfăţişă pe dată:           — Repede! Adu ibricul de argint şi ligheanul, ca să ne spălăm pe mâini!           Şi îi spuse fratelui meu Şakalik:           — O, oaspete al meu, vino şi spală-te pe mâini!           Cu vorbele acestea, moşneagul se ridică şi veni şi el, măcar că băiatul încă nu se arătase, şi făcu schima ca şi cum şi-ar fi turnat pe mâini apa dintr-un ibric nevăzut, şi începu să-şi frece mâinile ca şi cum apa ar fi curs cu adevărat. La priveliştea aceea, frate-meu Şakalik nu mai ştiu ce să creadă; dar cum bătrânul stăruia spre a-l face să se apropie la rându-i, îşi închipui că e vreo şolticărie, şi cum şi el era vestit cu chiznovăţiile şi cu pişicherlâcurile lui duhlii, se duse şi începu a se preface ca se spală pe mâini, întocmai ca şi bătrânul. Atunci bătrânul spuse:           — Hei, voi ceilalţi, grăbiţi-vă a ne aşterne masa şi a ne aduce de mâncare, că bietul om de colea e zorit de foame!           Şi numaidecât veniră în fugă o sumedenie de slujitori care începură un du-te-vino de parcă ar fi aşternut masa şi ar fi umplut-o cu potop de bucate şi cu tablale pline până în buză. Iar Şakalik, măcar că era tare flămând, îşi zise că săracii se cade să îndure toanele celor bogaţi, şi se feri a lăsa cumva să i se vadă până şi cel mai mărunt semn de nerăbdare. Atunci moşneagul îi zise:           — O, oaspete al meu, şezi jos colea lângă mine şi grăbeşte a face cinstea mesei mele!           Şi frate-meu se duse şi şezu jos lângă el, la masa închipuită; iar bătrânul începu numaidecât să se prefacă a întinge în tablale, a lua îmbucături şi a da din fălci şi din buze, întocmai ca şi cum ar fi mestecat cu adevărat; şi îi spunea lui frate-meu:           — O, oaspete al meu, casa mea este casa ta, şi masa mea este masa ta; aşa că nu te sfii, ia şi mănâncă pe săturate, fară stânjenire! Ia uite la pâinea asta; ce albă este şi ce bine rotunjită! ce zici de pâinea asta?           Şakalik zise:           — Pâinea este grozav de albă şi, într-adevăr, tare gustoasă, şi chiar că în viaţa mea nu m-am înfruptat dintr-una asemenea!           Bătrânul spuse:           — Cred şi eu! arăpoaica pe care am cumpărat-o cu cinci sute de dinari de aur şi care a frământat-o este tare iscusită! Caci, o, oaspete al meu, ia şi mănâncă de pe sinia asta pe care vezi daurind această mâncărică gătită cu pătrăţele de chebap în unt, coaptă la cuptor! Să mă crezi că bucătăreasa nu a precupeţit nici carnea de oaie bine bătută, nici grâul deztărâţat şi râşnit, nici cardamoama, nici piperul! Mănâncă, dar, sărmane flămând, şi spune-mi ce zici de gustul, de mirozna şi de odoarea ei?           Frate-meu răspunse:           — Chebapul este desfătătorul gurii mele, iar mireasma lui îmi umflă pieptul! Cât despre felul în care este izbutit, se cade să-ţi spun că nici măcar pe la saraiurile de sultan nu se degustă ceva asemuitor!           Şi, rostind vorbele acestea, Şakalik începu să dea din fălci, să mestece, să-şi mişte obrajii şi să înghită, întocmai ca şi cum ar fi mâncat de-adevăratelea. Bătrânul spuse:           — Ce bucurie îmi faci, o, oaspete al meu! da socot că nu sunt vrednic de atâtea laude, întrucât atunci ce ai să mai zici de bucatele de colea, din stânga ta, de puişorii aceştia fripţi minunat, umpluţi cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, cu piper, cu scorţişoară şi cu tocătură de carne de oaie? Şi ce zici de mireasma lor?           Frate-meu strigă:           — Ya Allah! Allah! Ce mireasmă îmbătătoare, şi ce gust desfătător, şi ce umplutură minunată!           Şi bătrânul se făcu a întocmi o îmbucătură pe care o luă dintr-o farfurie de pe masă şi, ducând-o la buzele lui frate-meu, spuse:           — Ia şi mănâncă dumicatul acesta, o, oaspete al meu, şi să-mi spui părerea ta despre mâncarea aceasta în care vinetele umplute înoată în zeama lor ispititoare!           Şi frate-meu făcu schima de a-şi lungi gâtul, de a deschide gura şi de a înghiţi dumicatul; pe urmă spuse, închizând ochii de mulţumire:           — Ya Allah! ce bună e şi ce uşoară la mistuit! Bag de seamă, cu o mulţumire rară, că nicăieri în afară de casa ta nu m-am desfătat cu nişte vinete umplute atâta de bune! Totu-i gătit cu măiestria unor degete pricepute: tocătura de carne de miel, năutul, sâmburii de ienupăr, boabele de cardamoame, nucşoara muscată, cuişoarele, ghimberul, piperul şi ierburile înmiresmate. Şi deosebesc, atâta-i de bine făcută, gustul fiecărei mirodenii!           Moşneagul spuse:           — Aşa că, o, oaspete al meu, nu mai aştept de la foamea şi de la buna ta creştere decât să te văd cum înfuleci cele patruzeci şi patru de vinete umplute, câte se află pe tablaua de colea!           Fratele meu spuse:           — Îmi este uşor să le înfulec, întrucât sunt mai bune decât sânul maicii mele şi mai alintătoare pentru cerul gurii mele decât degetele de copilandre!           Şi fratele meu făcu schima de a lua fiecare vânătă umplută, una după alta, şi de a le înfuleca, legănându-şi capul de mulţumire şi plesnind din limbă pe cerul gurii. Şi în sinea lui se gândea la toate bucatele acelea, şi foamea i se zădărea, şi îşi zicea că s-ar prea mulţumi, spre a-şi potoli foamea, cu numai o pâine uscată, de bob râşnit, ori de mălai. Da se feri ca de foc să-şi dea în vileag ceea ce gândea.           Bătrânul îi spuse atunci:           — O, oaspete al meu, limba ta este a unui om bine crescut şi deprins să mănânce în tovărăşia sultanilor şi a mai-marilor! Mănâncă, prietene, şi să-ţi fie de bine şi de desfătată mistuireî.           Şi frate-meu spuse:           — Chiar că, în ce priveşte mâncatul, am mâncat destul!           Atunci bătrânul îşi plesni mâinile una de alta şi strigă:           — Hei, voi! ridicaţi masa asta şi întindeţi masa cu dulciuri! şi aduceţi-ne toate plăcintele, toate dulciurile şi toate poamele cele mai alese!           Şi numaidecât veniră fuga robii cei tineri, care începură să foiască încolo şi încoace, şi vânzoleau din mâini, şi îşi ridicau braţele durdulii deasupra capetelor, şi se făceau că strâng masa ca să pună alta; pe urmă, la un semn al moşneagului, pieriră. Iar bătrânul îi spuse fratelui meu Şakalik:           — Acuma, o, oaspete al meu, este vremea să ne îndulcim. Să începem cu plăcintele. Au nu este desfătătoare până peste fire zumaricaua asta gingaşă, uşoară, daurită, rotunjoară şi ghiftuită cu migdale, cu zahăr şi rodii, de pe farfuria de colea, zumaricaua asta de cataifuri desăvârşite? Pe viaţa mea! Gustă vreo două, ca să vezi! Ei! siropu-i destul de legat şi taman cum trebuie, iar praful de scorţişoară presărat frumos deasupra! Ai mânca cincizeci, fără să te mai saturi; da se cuvine să păstrezi un locşor şi pentru kenafaua de pe tablaua de aramă înhorboţită. Ia uite ce dibace este plăcintăreasa mea, şi cum a ştiut să înfăşoare măiestrit sulurile de aluat! Ah, fă bine şi grăbeşte-te a-ţi veseli cu ea cerul gurii, până ce nu se scurge salepul din ea şi nu se fleşcăieşte: e tare gingaşă! Oh! ia uite! şi mahallabiaua asta, cu apă de trandafiri şi presărată cu praf de fistic! şi farfuriurile astea pline cu smântână bătută, dichisită cu mirodii şi cu apă de flori de portocal! Mănâncă, oaspete al meu, şi înfige-ţi mâna fără sfială, ia din plin!           Şi bătrânul îi da pildă fratelui meu, şi îşi ducea cu lăcomie mâna la gură, şi înghiţea întocmai ca de adevăratelea. Iar frate-meu îl maimuţărea de minune, măcar că simţind, de poftă şi de foame, cum îi vine apa pe buze.           Bătrânul urmă:           — Acuma, la dulceţuri şi la poame! La dulceţuri, o, oaspete al meu, nu ai decât greutatea alegerii, după cum poţi să iei seama. Ia uite colea, dinainte-ţi, şi dulceţuri uscate şi dulceţuri în zeama lor. Te îndemn mai ales spre cele uscate, care mie îmi plac cel mai mult, măcar că şi pe celelalte le am la inimă deopotrivă. Uite pelteaua asta străvezie şi rumenă, de caise, aşternută în straturi subţiri, de să se topească în gură, ispititoare! Şi pestilul ăsta ele chitre zaharisit, înmiresmat cu ambră! şi astălaltă, rotunjită în gogoloaie pembe din foi de flori de trandafir şi din foi de flori de portocal! oh! aceea mai ales, o vezi, am să mor într-o zi! Stăpâneşte-te! Stăpâneşte-te! întrucât te sfătuiesc să te înfigi oleacă şi în dulceaţa de curmale umplute cu migdale şi cuişoare. Mi-a fost adusa de la Cairo, întrucât la Bagdad nu se pregăteşte atâta de bună. Aşa că l-am îndatorat pe un prieten al meu de la Egipt să-mi trimită o sută de gavanoase pline cu bunătatea asta! Da nu te zori aşa, măcar că graba şi pofta ia mă cinstesc până peste poate! Vreau să-ţi dai părerea în chip deosebit şi despre pestilul ăsta de morcovi cu zahăr şi cu nuci, şi înmiresmat cu muşc!           Fratele meu Şakalik spuse:           — Oh! acela întrece toate visele mele, iar cerul gurii mele se închină dinaintea bunătăţii lui! Da, după gustul meu, socot că muscul este oleacă prea tare!           Bătrânul răspunse:           — Ba nu! ba nu! eu nu socot aşa; dimpotrivă! întrucât sunt deprins cu mireasma lor, precum şi cu ambra, iar bucătarii şi cofetarii mei mi le pun grămezi peste grămezi în toate plăcintele, dulceţurile şi zumaricalele! Muscul şi ambra sunt cele două stâlpări ale sufletului meu!           Apoi urmă:           — Da să nu uiţi de poame! întrucât nădăjduiesc că mai ai loc. Iacătă şi lămâi, şi banane, şi smochine, şi curmale proaspete, şi mere, şi gutui, şi struguri, şi de toate! Pe urmă, iacătă migdale proaspete, alune, nuci proaspete şi altele! Mănâncă, o, oaspete al meu, Allah e mare şi milostiv!           Şi fratele meu, care tot mestecând în gol nu mai putea nici să-şi mişte fălcile, iar burta îi era mai aţâţată ca oricând de pomenirea necurmată a tuturor acelor bunătăţi, spuse:           — O, domnia ta, trebuie să-ţi mărturisesc că sunt ghiftuit şi că nici baremi o înghiţitură nu ar mai putea să-mi intre pe beregată!           Bătrânul îi răspunse:           — E de mirare că te-ai săturat aşa de repede! Da haide să bem. Încă nu am băut nimic.           Atunci bătrânul bătu din palme, şi se şi iviră pe fugă băieţii, cu mânecile şi cu pulpanele suflecate cu grijă, şi făcură schima de a strânge totul, pe urmă de a pune pe masă două pocale, şi nişte carafe, şi nişte urcioare, şi nişte oluri grele şi scumpe. Şi bătrânul se prefăcu a turna vin în pocale, şi luă un pocal închipuit şi i-l întinse fratelui meu, care îl primi cu mulţumire şi îl duse la gură şi îl bău şi spuse:           — Allah! ya Allah! ce vin de soi!           Şi făcu schima de a-şi mângâia pieptul de desfătare. Iar bătrânul se făcu a lua un ol mare de vin vechi şi a turna din el gingaş în pocalul pe care fratele meu îl bău iarăşi. Şi nu conteniră a face tot aşa, până ce frate-meu se prefăcu că e stăpânit de aburii tuturor acelor băuturi; şi începu să-şi clatine capul şi să rostească vorbe cam în doi peri. Şi în sineşi gândea: „Acuma-i vremea pentru mine să-l fac pe moşneagul ăsta să ispăşească toate chinurile la care m-a supus!”           Atunci frate-meu se sculă deodată, ca beat de-a binelea, ridică mâna atâta de sus, încât i se dezveli subsuoara, şi o lăsă scurt în jos, alduind o lovitură atâta de zdravănă cu palma peste ceafa moşului, de răsună sala toată; şi, ridicându-şi mâna iar, îi mai arse o lovitură, încă şi mai zdravănă. Atunci bătrânul fu cuprins de o supărare mare şi strigă:           — Ce faci, o, tu, cel mai mişel om de pe tot pământul?           Frate-meu Şakalik răspunse:           — O, stăpâne şi cunună peste capul meu, sunt robul tău supus, chiar acela pe care l-ai copleşit cu milele tale, pe care l-ai îngăduit să intre în casa ta, pe care l-ai ghiftuit la masă cu bucatele cele mai alese, bucate cum n-au gustat nici sultanii vreodată, acela pe care l-ai îndulcit cu dulceţurile, cu povidlele şi cu zumaricalele cele mai dulci, şi căruia la urmă i-ai potolit setea arzătoare cu vinurile cele mai vechi şi cele mai scumpe! Da ce să faci? Atâta a băut din vinurile acelea, cât s-a îmbătat, cât şi-a pierdut tot cumpătul şi cât a ridicat mâna asupra bine-lacătorului său. Caci fie-ţi milă! cruţă-l pe robul acesta, că tu ai sufletul rânduit mai sus decât al lui, şi iartă-i sminteala!           La vorbele fratelui meu, bătrânul departe de a se mai arăta mânios, începu să râdă straşnic şi îndelung, pe urmă îi spuse lui Şakalik, într-un sfârşit:           — Iacătă că e multă vreme de când tot caut în lumea întreagă, printre inşii vestiţi a fi cei mai duhlii şi cei mai muchelefi, un om hăzos ca tine, cu o fire ca a ta, cu o răbdare ca a ta! Şi niciunul nu a ştiut să tragă o parte aşa de norocită ca tine din poznele şi din tertipurile mele şugubeţe. Iar tu până acuma eşti singurul care te-ai priceput să te dedai cu şolticăriile şi cu chefurile mele, şi care ai îndurat până la urmă marafeturile mele, şi care ai avut isteciunea de a te prinde în snoava mea. Încât nu numai că îţi iert socoata de la urmă, da chiar voiesc ca de adevăratelea, chiar într-o clipită, să-mi ţii tovărăşie la o masă cu adevărat plină cu toate bucatele şi cu toate dulciurile şi cu toate poamele pomenite! Şi niciodată n-am să mă mai despart de tine de-acuma înainte!           Şi, rostind cuvintele acestea, bătrânul le porunci robilor să aducă de îndată bucatele şi să nu precupeţească nimic. Ceea ce se şi făcu, fără de zăbavă.           După ce mâncară bucatele şi după ce se dedulciră cu numaricale, cu dulceţuri şi cu poame, bătrânul îl pofti pe fratele meu să treacă împreună cu el în cea de a doua sală, menită anume băuturilor. Şi, de cum intrară, fură primiţi în zvoana dulce a lăutelor şi în cântecele roabelor albe, toate mai frumoase ca nişte lune. Acele cântăreţe tinere, pe când fratele meu şi moşneagul beau cu desfătare vinurile cele mai de soi, nu conteniră să cânte pe toate glasurile toate cântecele cele mai răsfăţate, şi cu nişte mlădieri şi cu o îmbiere de sunete şi cu un har minunate. Pe urmă, uşoare, câteva dănţuiră ca păsările, şi gingaşe, şi cu aripile sprintene, şi înmiresmate. Şi, în ziua aceea, zaiafetul se încheie cu sărutări şi cu desfătări mai dulci decât în vis.           De-aci înainte, bătrânul legă chelemet cu frate-meu într-un chip tare straşnic, şi îl făcu prietenul său de inimă şi de nedespărţit, şi îl îndrăgi cu o dragoste mare, şi în fiecare zi îi făcea câte un dar proaspăt şi tot mai scump de fiecare dată. Şi nu conteniră a mânca, a bea şi a trăi în huzururi, şi-aşa vreme de douăzeci de ani.           Dar ursita era scrisă şi trebuia să se împlinească, într-adevăr, după cei douăzeci de ani, moşneagul muri, şi numaidecât valiul puse să se ridice toate bunurile lui, şi le zeberi în folosul său, întrucât moşul nu avea moştenitori, iar fratele meu nu îi era fiu. Atunci frate-meu, nevoit să fugă de asuprirea şi de socoatele cele rele ale valiului, trebui să-şi caute scăparea lăsând Bagdadul, cetatea noastră.           Aşa că Şakalik, fratele meu, ieşi din Bagdad şi purcese la drum, şi chibzui să străbată pustia spre a se duce la Mecca, să se sfinţească50. Şi, într-o zi, ceata la care se lipise fu lovită de arabii pustiei, nişte tâlhari de drumul mare, musulmani păcătoşi care nu urmează pravilele Prorocului nostru, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah! Toţi fură jefuiţi şi luaţi în robie, iar fratele meu căzu în pleanul celui mai crunt dintre acei beduini tâlhari.           Şi beduinul îl duse pe fratele meu la seminţia lui depărtată, şi-l făcu rob. Şi în fiecare zi îl bătea şi îl făcea sa îndure toate muncile şi îi zicea:           — Tu pesemne că eşti tare bogat în ţara ta, aşa că răscumpără-te şi plăteşte-mi slobozenia! De nu, am să te fac să înduri caznele cele mai grele, şi până la urmă am sa te căsăpesc cu mâna mea!           Iar fratele meu se văicărea şi spunea plângând:           — Eu, pe Allah! nu am nimic, o, şeic de arabi, şi nici baremi nu ştiu drumul care duce la bogăţie, şi sunt văduvit de toate, iar acuma sunt robul tău şi bunul tău, şi sunt cu totul în mâinile tale. Aşa că fă cu mine ce vrei!           Or, beduinul avea sub cortul lui, ca soţie, o minune de femeie, cu sprâncenele negre şi cu ochii de negură, şi era fierbinte şi pojarnică. Încât nu pregeta, de fiecare dată când soţul ei beduinul se depărta de cortul lui, să-l ispitească pe frate-meu şi să vină să-l îmbie cu tot trupul, rodul acela al pustiului arăbesc. Cât despre fratele meu Şakalik, care, altminteri decât noi toţi, nu era prea vestit la cârlăneli şi la daraveli, se şovârcăia de beduina aceea, de ruşine să nu fie văzut de Allah cel Preaînalt! Dar într-o bună zi, beduina împojărată izbuti să tulbure înfrânarea lui Şakalik, fratele meu, rotindu-se fară contenire împrejuru-i cu nişte legănături tare aţâţătoare din şolduri, din sâni şi din pântecul bine întocmit. Şi frate-meu o prinse, se hârjoni cu ea hârjoanele de cuviinţă şi, până la urmă, o trânti. Şi pe când ei amândoi se aflau în starea aceea, în dârdora strângerilor în braţe, deodată beduinul cel amarnic năvăli în cort şi văzu priveliştea cu chiar ochiul său. Atunci, plin de mânie, îşi trase de la brâu un cuţitoi vrednic să reteze dintr-o lovitură până şi beregata unei cămile, de la o vână a gatului până la cealaltă. Şi îl înşfacă pe frate-meu şi, dintru-întâi, îi tăie cele două buze culpeşe, şi i le îndesă apoi în gură. Şi răcni:           — Vai de tine, o, vicleanule şi ticălosule, iacătă că ai izbutit să-mi strici muierea!           Şi, rostind cuvintele acestea, beduinul cel crunt înşfacă zebbul cald încă al lui Şakalik, fratele meu, şi îl reteză de la rădăcină, dintr-o singură lovitură, dimpreună cu ouăle amândouă. Pe urmă îl târî pe Şakalik de picioare şi îl zvârli pe spinarea unei cămile şi îl duse pe vârful unui muncel, unde îl aruncă, şi plecă pe calea rostului lui.           Cum muncelul acela se afla pe drumul hagiilor, câţiva, care erau din Bagdad, îl găsiră în trecerea lor şi cunoscură în el pe Şakalik, Oală-spartă, care îi făcea să râdă cu poznele lui. Şi veniră degrabă să mă înştiinţeze, după ce îi dăduseră să mănânce şi să bea.           Eu atunci, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, alergai în căutarea lui, şi îl luai pe umerii mei, şi îl adusei îndărăt la Bagdad. Pe urmă îl vindecai şi îi statorii cu ce să-şi ducă viaţa până la sfârşitul zilelor lui.           Şi iacătă că eu, o, cârmuitorule al drept-credincio-şilor, mă aflu acum între mâinile tale şi că am pus grabă mare să-ţi istorisesc, în puţine vorbe, povestea celor şase fraţi ai mei, măcar că aş fi putut să ţi-o istorisesc mult mai pe larg. Da m-am gândit să mă înfrânez, ca să nu cumva să încalc răbdarea ta, şi spre a-ţi arăta cât de puţin sunt ispitit eu de flecăreală, şi spre a-ţi dovedi că sunt nu numai fratele, ci şi părintele fraţilor mei, ale căror haruri se sting când mă aflu de faţă eu, cel numit El-Samet!           La povestea aceasta, urmă bărbierul să le spună oaspeţilor, pe care o istorisii califului Muntasser Billah, califul începu să râdă până peste poate şi îmi zise:           — Într-adevăr, o, Samet, vorbeşti tare puţin, şi eşti departe de a fi vătămat de iscodelnicie, de băgăciune şi de însuşiri păcătoase! Caci, şi am pricini pentru aceasta, vreau să părăseşti acum pe dată Bagdadul, şi du-te aiurea. Da mai ales dă zor!           Şi califul mă surghiuni astfel, pe nedrept şi fară a-mi spune temeiul unei atare pedepse.           Eu atunci, o, stăpânii mei, nu contenii a călători prin toate ţările şi pe toate meleagurile, până ce aflai de moartea lui Muntasser Billah şi de venirea la domnie a califului El-Montassem. Mă întorsei atunci la Bagdad; da toţi fraţii mei erau morţi. Şi chiar atunci tânărul care adineaori ne-a părăsit cu atâta necuviinţă m-a chemat la el acasă spre a mă pune să-l rad pe cap. Şi, altminteri de ce v-a spus el, vă încredinţez, o, stăpânii mei, că nu i-am făcut decât cel mai mare bine, şi poate că fară ajutorul pe care i l-am dat eu ar fi fost ucis din porunca părintelui copilei cadiului. Încât tot ceea ce a povestit el pe seama mea este ponegrire, şi tot ceea ce v-a înşirat despre iscodenia mea născocire, despre băgărăciunea, despre sporovăiala, despre firea mea necioplită şi despre lipsa mea de măsură şi de bun-simţ este întru totul neadevăr, minciună şi plăsmuire, o, voi toţi cei aci de faţă!           Aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, povestea în şapte părţi pe care croitorul din China o istorisi sultanului.           Pe urmă adăugă:           Când bărbierul El-Samet isprăvi de istorisit, noi toţi, oaspeţii, nu mai avuserăm trebuinţă să-l ascultăm mai mult spre a ni se dovedi că acel bărbier uluitor era cu adevărat palavragiul cel mai grozav şi cel mai iscodelnic dintre toţi bărbierii câţi s-au fost văzuţi pe toată faţa pământului. Şi rămaserăm încredinţaţi, fară altă pildă decât ceea ce auzisem, că tânărul cel şchiop de la Bagdad lusese jertfa iscodelilor de neîndurat ale acestui bărbier.           Atunci, măcar că toate poveştile lui ne veseliseră din plin, chibzuirăm că, oricum, se cădea să-l pedepsim. Îl înşfăcarăm, în pofida ţipetelor lui, şi îl încuiarăm singur într-o odaie întunecoasă umblată de şobolani. Iar noi ceilalţi, oaspeţii, ne urmarăm petrecerea, mâncând, bând şi veselindu-ne până la ceasul rugăciunii asr-ului. Şi numai atunci plecarăm fiecare pe la casa lui, iar eu mă întorsei la mine, ca să-i duc de mâncare soţiei mele.           Dar, când ajunsei acasă, mă pomenii că muierea mea îmi întoarce spatele şi că e tare îmbufnată. Şi îmi spuse:           — Ia uite cum mă dai uitării toată ziua şi, pe când tu chefuieşti în mulţumire şi în voioşie, pe mine mă laşi acasă singură-singurică, tristă şi plângând! Aşa că dacă nu mă scoţi numaidecât şi nu mă duci la preumblare până deseară, nu are să mai fie decât cadiul între mine şi tine, şi am să cer despărţenia, fară de zăbavă!           Eu atunci, întrucât nu-mi plăceau îmbufnările şi cârele în casă, spre a avea tihnă ieşii, în pofida ostenelii mele, să mă preumblu cu nevasta. Şi băturăm uliţele şi grădinile până la asfinţitul soarelui.           Şi taman atunci, când ne întorceam acasă, ne întâlnirăm din întâmplare cu cocoşatul cel mărunţel, robul tău, o, sultane puternic şi mărinimos! Şi cocoşatul, care era într-o beţie şi o voioşie până peste poate, le tot spunea nişte vorbe isteţe, tare duhlii, celor care îl înconjurau, şi rostea stihurile acestea:           Între pocalul purpuriu, frumos, Şi vinul străveziu şi purpuriu, Aş vrea să ştiu, ci vrerea-i de prisos, Că nu ajung cu nici un chip să ştiu:           Care-i pocal şi care este vin!           Că vinu-i ca pocalul străveziu.           Pe când pocalul este pe deplin Aidoma cu vinul purpuriu.           Pe urmă cocoşatul cel mărunţel se oprea, fie ca să le arunce celor dimprejur vreo glumă hazlie, fie ca să dănţuiască bătând din daireaua lui. Iar eu şi soţia mea gândirăm că acel cocoşat ne-ar fi un tovarăş plăcut la masă, şi îl poftirăm să vină să cineze la masa noastră. Şi şezurăm să mâncăm împreună, iar soţia mea şezu cu noi, întrucât nu socotea că, dacă stă de faţă cu cocoşatul, stă cu un om întreg; altminteri n-ar fi stat să mănânce de faţă cu un străin.           Şi-atunci soţiei mele îi veni gândul să şuguie cu cocoşatul şi să-i bage în gură îmbucătura aceea de peşte, care îl înăbuşi.           Apoi, o, preaputernice sultan, îl luarăm pe cocoşatul mort şi izbutirăm să-l descărcăm în casa hakimului evreu, care se află aci cu noi. Iar hakimul evreu, la rându-i, îl aruncă în casa baş-bucătarului care, la rândul lui, îl făcu vinovat pe misitul copft.           Şi-aceasta-i, o, multmărinimosule sultan, povestea cea mai de pomină dintre poveştile istorisite astăzi dinaintea ta! Şi ea, de bună seamă, povestea aceasta a bărbierului şi a celor şase fraţi ai săi, este cu mult mai de-a mirărilea şi mai chiznovată decât a cocoşatului!           Când croitorul isprăvi de vorbit, sultanul Chinei spuse:           — Într-adevăr, se cade să mărturisesc că povestea ta, o, croitorule, este mai aparte şi poate mai pilduitoare decât păţania bietului meu cocoşat! Da unde-i acel bărbier ciudat? Mai întâi vreau să-l văd şi să-l ascult, până a lua o hotărâre în privinţa voastră, a tuspatru. Pe urmă avem să ne îngrijim a-l înmormânta pe cocoşatul nostru, întrucât este mort încă de ieri. Şi avem să-i clădim un mormânt frumos, întrucât mult m-a veselit pe când era viu, şi mi-a fost, până şi după moarte, temei de voioşie, dându-mi prilejul să ascult povestea tânărului cel şchiop cu bărbierul şi cu cei şase fraţi ai lui, şi celelalte trei povestiri!           După vorbele acestea, sultanul le porunci musaipilor să-l ia pe croitor şi să se ducă să-l caute pe bărbier. Şi, peste un ceas, croitorul şi musaipii, care se duseseră să-l scoată pe bărbier din odaia întunecoasă, îl aduseră la sarai şi îl înfăţişară dinaintea sultanului.           Şi sultanul îl cercetă pe bărbier şi văzu că era un şeic bătrân, în vârstă de pe puţin nouăzeci de ani, cu chipul tare negru, cu barba tare albă şi cu sprâncenele la fel de albe, cu urechile clăpăuge şi găurite, cu nasul de o lungime uluitoare, şi cu înfăţişarea toată plină de sine şi de fală.           La priveliştea aceea, sultanul Chinei începu a râde cu hohote şi îi spuse:           — O, Tăcutule, am auzit că ştii să istoriseşti poveşti straşnice şi pline de minunăţii. Aşa că aş vrea să te aud cum îmi istoriseşti vreo câteva din acele poveşti pe care le ştii aşa de bine.           Bărbierul răspunse:           — O, sultane al vremurilor, nu ai fost amăgit când ţi s-au înfăţişat harurile mele. Da, mai înainte de orice, aş vrea să ştiu şi eu ce fac aici, strânşi laolaltă, misitul creştin, evreul şi cocoşatul culcat colea pe pământ, mort. Şi ce este cu soborul acesta ciudat?           Şi sultanul Chinei râse pe săturatelea şi spuse:           — Da de ce mă întrebi tu despre nişte inşi de care habar n-ai cine sunt?           Bărbierul spuse:           — Întreb numai ca să-i dovedesc sultanului meu că sunt departe de a fi vreun palavragiu iscodelnic, că nu iau niciodată aminte la ceea ce nu mă priveşte şi că sunt cu totul nevinovat de ponegrelile născocite pe seama mea, anume că aş fi un palavragiu nemaipomenit şi celelalte. Şi să mai ştii că sunt vrednic a purta porecla de Tăcutul, pe care o port. Cum spune poetul:           Când vrei să ştii de-un om cum e croit, Află-i porecla, şi te-ai dumirit.           Atunci sultanul spuse:           — Bărbierul ăsta îmi place grozav. Aşa că vreau să-i istorisesc povestea cocoşatului, pe urmă povestea istorisită de creştin, pe cea a evreului, pe cea a baş-bucătarului şi pe cea a croitorului.           Şi sultanul îi istorisi bărbierului toate acele poveşti, Iară să sară peste nici un amănunt. Da nu ar fi de nici un folos acuma să le mai spunem şi noi încă o dată.           După ce ascultă poveştile şi pricina morţii cocoşatului, bărbierul începu să clatine din cap îngândurat şi spuse:           — Pe Allah! iacătă un lucru de mirare şi care mă minunează până peste poate. Hei, voi ceilalţi, ia ridicaţi pânza care acoperă trupul cocoşatului mort, ca să mă uit la el!           Şi odată ce trupul cocoşatului fu dezvelit, bărbierul se duse lângă el, şezu jos, luă capul cocoşatului pe genunchi şi se uită cu luare-aminte la chipul lui. Şi deodată izbucni într-un hohot de râs, până într-atâta că se răsturnă pe spate de puterea bubuitoare a râsului său. Pe urmă spuse:           — Într-adevăr, fiecare moarte are o pricină ca toate pricinile! Or, pricina morţii cocoşatului este lucrul cel mai uluitor dintre toate lucrurile uluitoare! Şi este vrednică de a fi scrisă cu scriitura de aur cea mai frumoasă în hrisoavele domniei, spre învăţătura oamenilor de mâine!           Iar sultanul rămase uluit până peste poate auzind vorbele bărbierului şi zise:           — O, bărbierule, o, Tăcutule, lămureşte-ne tâlcul vorbelor tale!           El răspunse:           — O, Măria Ta, mă juruiesc ţie, pe mila şi pe binefacerile tale! Află că acest cocoşat al tău are sufletul în el! Şi ai să vezi!           Şi numaidecât bărbierul scoase de la brâu o sticluţă plină cu o alifie cu care unse gâtul cocoşatului, şi înveli gâtul cu o ţesătură de lână, şi aşteptă să înceapă asudarea. Atunci îşi scoase de la brâu nişte cleşte de fier lungi, le băgă în beregata cocoşatului, le suci şi le trase îndărăt repede, la capăt cu toată bucata cea mare de peşte şi cu osul, pricina înecăciunii cocoşatului. Şi într-o clipită cocoşatul strănută straşnic, deschise ochii, se dezmetici cu totul, se pipăi pe obraji cu mâinile amândouă şi sări în sus pe cele două picioare ale sale, şi strigă:           — La ilah ill Allah51! şi Mohamed este trimisul lui Allah!           La priveliştea aceea, toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi şi într-o mare minunare faţă de bărbier. Pe urmă, mai venindu-şi oleacă în fire din tulburarea dintâi, sultanul şi toţi cei de faţă nu se putură opri să nu râdă în hohote de căutătura cocoşatului. Iar sultanul spuse:           — Pe Allah! ce întâmplare de pomină! În viaţa mea nu am văzut lucru mai ciudat şi mai peste fire!           Pe urmă adăugă:           — O, voi toţi, musulmanii aci de faţă, este printre voi vreunul care să fi văzut un om murind aşa şi pe urmă înviind? Or, pe milostivirile lui Allah, dacă nu l-am fi avut pe bărbier, pe şeicul El-Samet, ziua aceasta ar fi fost cea de pe urmă a cocoşatului. Şi numai mulţumită priceperii şi vredniciei acestui bărbier minunat şi plin de haruri datorăm izbăvirea vieţii cocoşatului nostru!           Şi toţi cei de faţă răspunseră:           — Da, hotărât, o, Măria Ta! iar întâmplarea este de pomina pominelor şi de minunea minunilor!           Atunci sultanul Chinei, plin de voioşie, porunci să fie pusă pe dată în scris, cu slove de aur, povestea cocoşatului, şi să fie păstrată în dulapurile domneşti; ceea ce se şi îndeplini pe dată. Apoi dărui câte un caftan falnic la fiecare dintre cei învinuiţi, hakimului evreu, misitului creştin, baş-bucătarului şi croitorului şi îi opri pe tuspatru pe lângă sine şi în slujbă la sarai, şi îi puse să se împace cu cocoşatul. Şi îi dărui daruri minunate cocoşatului, pe care îl potopi cu avuţii şi îl ridică la cinuri înalte şi îl făcu tovarăş al său de masă şi de pahar. Cât despre bărbier, sultanul dovedi faţă de el nişte preţuiri aparte, porunci să fie îmbrăcat cu un caftan strălucit, puse să i se facă un astrolab de aur, scule de aur şi foarfece şi brice învrâstate cu mărgăritare şi cu nestemate, şi îl statori bărbier şi frizer al Măriei Sale şi al domniei, şi şi-l făcu şi pe el tovarăş de taină.           Şi nu conteniră a trăi cu toţii viaţa cea mai răsfăţată şi cea mai înflorită, până ce veni să pună capăt huzurului lor Răpitoarea a toată bucuria, Despărţitoarea a tot prieteşugul, Moartea.           Caci-i spuse Şeherezada sultanului Şahriar, domnul de peste ostroavele de la Ind şi de la Chitai:           — Nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai minunată decât aceea cu frumoasa Anis Al-Djalis!           Iar sultanul Şahriar se minună:           — Care Anis Al-Djalis?           Atunci Şeherezada spuse:

  Povestea cu sultanul Omar Al-Neman și cu cei doi fii ai săi, minunații Șarkan și Daul'Makan                 Atunci Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în cetatea Bagdadului, după domnia multor califi şi înainte de cea a multor altora, a fost un sultan pe care îl chema Omar Al-Neman1. Era de o putere năprasnică şi îi biruise pe toţi hosroii cu putinţă şi îi îngenunchease pe toţi chezarii2 câţi vor fi fost. Şi-aşa era de pojarnic, încât focul care dă căldură îi era de prisos! Cât nimenea nu putuse să-i fie pe potrivă în luptele de întrecere de pe meidanele de călărie şi aprig cât, dacă îl cuprindea mânia, nările lui vărsau pară de scântei. Cucerise toate daturile şi îşi întinsese stăpânirea peste toate cetăţile de scaun. Supusese, cu ajutorul lui Allah, toată omenirea şi îşi împinsese armiile-i biruitoare până pe pământurile cele mai îndepărtate. Ţinea sub domnia lui şi Răsăritul şi Apusul şi, printre alte multe ţări, Indul, Sindul, Chitaiul, Iemenul, Hedjazul, Habişul, Pământurile Negre, Siria, Rumul, meleagurile de la Diarbekar, precum şi toate ostroavele de pe mări şi toate râurile cele vestite câte se află pe pământ, precum Seihunul şi Djeihunul3, Nilul şi Eufratul. Trimisese olăcari până la marginile pământului spre a-i aduce ştiri apriate despre faptele şi despre şireteniile din împărăţia sa; şi toţi olăcarii s-au întors să-i aducă vestea că lumea întreagă îi este supusă şi că toţi craii primesc cu cinstire să i se închine. La rându-i, şi el îşi deşternu asupra lor a tuturora milele dărniciei şi îi scaldă în valurile mărinimiei sale; şi făcu să se înstăpânească între ei înţelegerea cea dulce şi încrederea; întrucât mărinimos era, şi cu suflet mare, într-adevăr.           Încât din toate părţile curgeau spre scaunul lui de domnie darurile şi peşcheşurile, precum şi haraciurile pământului în larg şi în lung. Întrucât stăpân drept era, şi iubit foarte, într-adevăr.           Or, sultanul Omar Al-Neman avea un fiu pe care îl chema Şarkan4. Şi pe Şarkan îl chema aşa întrucât se răzvădise ca o minune dintre minunile de pe acele vremi, şi îi întrecuse cu voinicie până şi pe vitejii cei mai cutezători, doborâţi de el în luptele de întreceri, şi mânuia de-a mirărilea şi lancea, şi paloşul, şi săgeata, încât părintele lui îl iubea cu o dragoste până peste poate şi fără de pereche, şi îl socotea urmaşul său în scaunul de domnie al împărăţiei. Era lucru neîndoielnic, într-adevăr, că acel uluitor Şarkan, de-abia ajuns la vârsta de bărbat de douăzeci de ani, cu ajutorul lui Allah, văzuse cum se închină toate capetele dinaintea faimei lui, într-atâta de împodobit era cu vitejie şi cutezanţă, şi într-atâta strălucea de slava isprăvilor lui. Că şi spărsese multe băştii, şi supusese multe olaturi, şi îşi deşternuse faima pe tot întinsul lumii; şi sporea fără de contenire în mândră fală şi în puternicie.           Caci sultanul Omar Al-Neman nu mai avea nici un alt copil decât pe Şarkan. Dreptu-i că, precum îngăduiesc Cartea şi Sunnaua avea patru neveste legiuite; dar numai una dintre ele fusese rodnică, pe când celelalte trei erau sterpe. Şi-apoi, în afară de cele patru soţii legiuite, care sălăşluiau chiar în sarai, sultanul Omar mai avea trei sute şaizeci de cadâne, tot atâtea câte zile are anul copft5; şi fiecare dintre acele femei era de alt neam. Şi dăruise fiecăreia câte un iatac anume şi aparte; iar acele iatacuri aparte erau rânduite în douăsprezece clădiri, precum lunile anului, şi toate erau zidite în chiar curtea saraiului; şi fiecare dintre cele douăsprezece clădiri adăpostea câte treizeci de cadâne, fiecare în iatacul ei; astfel că erau trei sute şaizeci de iatacuri osebite. Or, sultanul Omar hărăzise, în toată dreptatea, câte o noapte din an fiecăreia dintre cadânele sale, pe rând; şi se desfăta astfel numai o noapte pe an cu fiecare cadână, pe care nu o mai vedea decât în anul următor. Şi sultanul Omar nu conteni să se poarte aşa de-a lungul unui lung răspăs de vreme; şi, de altminteri, de-a lungul vieţii lui toate. Drept aceea ajunsese vestit pentru înţelepciunea sa minunată şi pentru bărbăţia sa.           Or, într-o zi, cu îngăduinţa Atoatechivernisitorului, una dintre cadânele sultanului Omar rămase grea; iar plodirea ei fu numaidecât aflată de tot saraiul; şi ajunse vorba şi la sultan, care se voioşi până peste marginile voioşiei şi strigă:           — Vrear-ar Allah ca toată seminţia şi toată plodirea mea să fie întocmite numai din copii de parte bărbătească!           Pe urmă porunci să se scrie într-un catastif ziua plodirii, şi începu s-o potopească pe cadâna aceea cu toate felurile de cinstiri şi de daruri. Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se apropie dimineaţa şi, sfioasă, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a patruzeci şi cincea noapte spuse:           Într-acestea, Şarkan, fiul sultanului, află şi el vestea despre plodirea cadânei şi căzu într-o mâhnire mare, mai cu seamă gândind că noul venit ar putea să-i primejduiască moştenirea la scaunul de domnie; şi hotărî în sineşi să-l sugrume fără de şovăire pe copilul cadânei, dacă va fi un copil de parte bărbătească. Iac-aşa cu Şarkan!           Caci cât despre cadână, aceasta era o tânără roabă grecoaică pe care o chema Safia. Fusese trimisă peşcheş sultanului Omar de către domnul grecilor de la Chezareea6, cu o sumedenie de alte lucruri falnice. Dintre toate roabele tinere din sarai, ea era de departe cea mai frumoasă, de bună seamă, şi cea mai nurlie la chip, şi cea mai gingaşă la boiu, şi cea mai blagoslovită în şolduri şi în umeri. Pe lângă astea, era dăruită şi cu o deşteptăciune rară, şi cu haruri nu prea de obşte; şi ştia, de-a lungul nopţilor pe care sultanul Omar le petrecea acum cu ea, să-i spună nişte vorbe tare dulci, ce-i zădărau simţurile şi îl desfătau până în mădularele toate, vorbe pârdalnice şi afumate, tare pojarnice şi deşucheate. Şi nu mai conteni până ce veni sorocul de a plodi. Se sui atunci în scaunul de rodire, pradă durerilor de plodire, şi începu să se roage la Allah cu scrâşnire, şi Allah o ascultă, fără şovăire şi cu grăbire7.           La rându-i, sultanul Omar poruncise unui hadâmb să vină să-i vestească numaidecât naşterea pruncului, precum şi dacă era băiat ori fată; iar Şarkan, la rându-i, nu pregetă să-i poruncească unui alt hadâmb tot asemenea. Aşa că, de cum Safia născu, moaşele şi luară copilul şi îl cercetară şi, văzând că era fată, se grăbiră să dea de ştire tuturor celor de faţă, precum şi hadâmbilor, spunând:           — E fată! Şi chipu-i e mai strălucit ca luna!           Atunci hadâmbul sultanului zori să ducă vorbă stăpânului său; iar hadâmbul lui Şarkan alergă şi el să vestească ştirea; şi Şarkan se bucură până peste poate.           Dar de-abia plecară hadâmbii, că Safia le şi spuse moaşelor:           — Uf! aşteptaţi! simt că lăuntrurile mele mai cuprind încă ceva.           Pe urmă fu iarăşi apucată de „ah” -uri şi de „uf” -uri şi de durerile facerii; apoi, cu ajutorul lui Allah, născu într-un sfârşit un al doilea prunc. Şi moaşele se aplecară iute şi cercetară plodul, iar acesta era un plod de parte bărbătească, asemănător cu luna plină, cu o frunte strălucind de albă şi cu nişte obraji trandafiri înfloriţi, încât se bucurară foarte roabele, însoţitoarele şi toate cele poftite acolo; şi, îndată după uşurarea Safiei, toate muierile într-un glas umplură saraiul cu ţipete lungi de bucurie pe glasul cel mai ascuţit, şi în asemenea chip, încât toate celelalte cadâne auziră, şi pricepură, şi se ugiliră de zavistie şi de ciudă.           Cât despre sultanul Omar Al-Neman, de cum află ştirea, îi mulţumi lui Allah, în bucuria lui, şi se sculă şi alergă la iatacul Safiei, şi se duse lângă ea şi îi luă capu-ntre mâinile lui şi o sărută pe frunte. Pe urmă se plecă peste noul născut şi îl sărută; şi pe dată roabele toate bătură voioase din dairale, iar lăutăresele ciupiră strunele cele dulci sunătoare, şi cântăreţele cântară cântecele precumu-i datina.           După care sultanul porunci ca nou-născutul să se numească Daul'makan, iar fata Nozhatu'zaman8. Şi toţi se temeniră şi răspunseră cu ascultare şi cu supunere.           Pe urmă sultanul alese doicile şi slujnicele pentru cei doi sugari, precum şi roabele şi însoţitoarele; pe urmă porunci să se aducă la toată lumea din sarai vinuri, băuturi, şi parfumuri, şi multe alte lucruri pe care limba ar fi neînstare să le pomenească.           Când aflară ştirea despre naşterea aceea îngemănată, locuitorii Bagdadului împodobiră şi luminară cetatea şi dădură dovezi mari de mulţumire. Pe urmă veniră emirii, vizirii şi mai-marii împărăţiei şi îşi deşternură închinăciunile şi firitiselile dinaintea sultanului Omar Al-Neman, pentru naşterea fiului său Daul'makan şi a fiicei sale Nozhatu. Iar sultanul le mulţumi şi îi dărui cu haine de fală, şi îi potopi cu hatâruri şi cu mile, şi le făcu tuturor celor de faţă peşcheşuri mari, atât celor de vază cât şi celor de rând din gloată. Şi nu conteni astfel până ce se scurseră patru ani. Şi în toată vremea aceasta nu lăsa să treacă măcar o zi fără a trimite să i se aducă ştiri despre Safia şi despre copii; şi nu lipsi a-i trimite Safiei o grămadă de giuvaieruri, de odoare, de haine, de mătăsuri, şi de aur, şi de argint, şi de minunăţii; şi avu grijă mai ales să încredinţeze creşterea copiilor şi vegherea lor celor mai credincioşi şi celor mai pricepuţi dintre slujitorii săi.           Şi-aşa! Iar Şarkan, care se afla departe să se războiască şi să se înfrunte, să cuprindă cetăţi şi să strălucească în bătălii, să lupte şi să biruie pe voinicii cei mai viteji, nu aflase din gura hadâmbului său decât despre naşterea soră-sii Nozhatu! Iar despre naşterea fratelui său Daul'makan, întâmplată după plecarea hadâmbului, nimeni nu se gândise să-l vestească.           Într-o bună zi, pe când sultanul Omar Al-Neman şedea pe scaunul său de domnie, cămăraşii de la sarai intrară şi sărutară pământul dintre mâinile lui şi spuseră:           — O, Măria Ta, iacătă că ne vin nişte trimişi de la riga Afridun, domnul rumilor şi al Constantiniei celei Mari9. Şi năzuiesc a fi primiţi de tine ca să-i asculţi şi să-şi aştearnă plecăciunile între mâinile tale. Aşa că, dacă vrei să le dai îngăduinţa, avem să-i poftim a intra; de nu, nevoinţa ta faţă de ei va fi fără de crâcnire!           Iar sultanul dădu îngăduinţa.           După ce trimişii intrară, sultanul îi întâmpină cu bunăvoinţă, îi pofti să se apropie, le ceru ştiri despre sănătatea lor şi îi întrebă despre temeiul venirii lor. Ei atunci sărutară pământul dintre mâinile sale şi spuseră:           — O, preamărite şi preaslăvite doamne, cu suflet preaînălţat şi mărinimos fără de margini, află că acela care ne-a trimis către tine este domnul nostru Afridun10, stăpânul ţării Greciei, şi al Ioniei, şi al tuturor armiilor din părţile creştineşti, şi a cărui cetate de scaun este cetatea de la Constantinia. El ne-a dat sarcina să te prevestim că are să purceadă un război amarnic asupra unui asupritor crunt, domnul Hardobiu, stăpânul Chezareei. Pricina războiului este următoarea: o căpetenie de triburi arăbeşti a găsit, într-o ţară de curând cucerită, o comoară din leaturile duse, de pe vremea lui El-Iskandar Cel-Cu-Două-Coarne11; comoara aceea cuprindea odoare fără de socoată şi a căror preţuire nici baremi nu ar fi cu putinţă; printre multe alte minunăţii, cuprindea şi trei geme rotunde, mari cât ouăle de struţ, frumoase şi albe, nestemate fără de meteahnă şi fără de cusur, şi care întreceau ca frumuseţe şi ca preţ toate nestematele de pe pământ şi din ape. Acele trei geme scumpe erau străpunse prin mijlocul lor, spre a fi înşiruite pe un şiret şi a sluji de gherdan. Aveau cioplite pe ele, în slove ioneşti12, nişte însemne tainice; da se ştia că purtau în ele virtuţi multe, dintre care unul dintre cele mai mărunte rosturi era de a feri pe oricine le-ar fi purtat de toate bolile şi mai cu seamă de friguri şi de fierbinţeli. Mai ales nou-născuţii erau ocrotiţi de acele puteri. Încât căpetenia arăbească, dacă oblici atari minunate rosturi, şi dacă se ispiti de toate celelalte însuşiri tainice, gândi că acela era pentru el prilejul cel mai bun de a dobândi hatârurile domnului nostru, şi se socoti numaidecât să-i trimită în dar cele trei geme scumpe, precum şi o mare parte din comoara vrăjită. Aşa că porunci să se pregătească două corăbii, una încărcată cu odoare şi cu cele trei geme scumpe, menite ca peşcheş domnului nostru Afridun, iar alta încărcată cu inşi meniţi să însoţească acea comoară de preţ şi s-o apere de lovirile hoţilor sau ale vrăjmaşilor. Dar căpetenia de arabi era încredinţată că nimeni nu va cuteza să lovească, fie în el de-a dreptul, fie în lucrurile trimise de el şi menite preaputernicului domn al nostru Afridun, mai cu seamă că drumul ce aveau să-l urmeze corăbiile era pe mare, la capătul căreia se afla Constantinia. Încât, de cum fură gata de plecare, cele două corăbii puseră pânzele spre ţărmul nostru. Dar într-o zi în care poposiseră la un chei, nu departe de ţara noastră, deodată nişte oşteni greci de-ai supusului nostru Hardobiu, domnul din Chezareea, îi potopiră şi îi jăpciuiră de toate bogăţiile câte le aveau, comorile adunate şi lucrurile minunate şi, printre altele, şi cele trei geme scumpe; pe urmă îi omorâră pe toţi şi puseră stăpânire pe corăbii. Când faptul ajunse la ştirea domnului nostru, acesta trimise pe dată asupra lui Hardobiu un trup de oaste care fu nimicit; trimise atunci al doilea trup, care fu aşijderea nimicit. Atunci domnul nostru Afridun fu cuprins de o mânie mare şi jură că are să se aşeze el însuşi în fruntea tuturor armiilor sale strânse la un loc şi că nu are să se întoarcă până ce nu va spulbera cetatea Chezareea, nu va vântui toată împărăţia lui Hardobiu şi nu va nărui din temelii până în creştet toate târgurile de sub oblăduirea lui. Or, acuma, o, sultane plin de slavă, venim să căutăm ajutorinţă de la tine şi să cerşim prielnica şi puternica ta sprijuinţă. Şi, ajutându-ne cu silele şi cu oştenii tăi, nu ai decât a-ţi spori slava şi a te falnici în vitejii. Şi iată că domnul nostru ne-a încărcat cu grele daruri de toate felurile, spre cinstirea mărinimiei tale, şi te roagă neabătut să-i faci hatârul de a le privi cu ochi buni şi de a le primi cu inimă largă!           Cu vorbele acestea, solii tăcură, şi se temeniră, şi sărutară pământul dintre mâinile sultanului Omar Al-Neman.           Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a patruzeci şi şasea noapte spuse:           Şi iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei:           Erau cincizeci de fete fecioare, mândreţele cele mai mândre dintre fetele din Grecia. Erau apoi cincizeci de băieţi, aleşi dintre cei mai chipeşi din ţara rumilor; şi fiecare dintre acei băieţi minunaţi era îmbrăcat cu un caftan bogat, cu mâneci largi, numai din mătase în băteli de zarafir cu închipuiri zugrăvite, şi cu brâu de aur cu înflorituri de argint, sub care se îmbina o fustanea din două foi nepotrivă, tot numai din zarafir şi din catifea; şi fiecare dintre ei avea la urechi câte un cercel de aur în care spânzura câte un mărgăritar alb şi rotund, preţuind mai bine de o mie de miscali13 de aur. Iar fetele, de altminteri, purtau şi ele asupra lor odoare fără de socoată.           Aşa cu cele două peşcheşuri de frunte. Da erau şi alte daruri, de o bogăţie mare, care întru nimic nu făceau de ocară darurile înşiruite.           Încât sultanul Omar Al-Neman le primi nu fără desfăt, şi porunci să li se dea solilor toate cinstirile cuvenite. Pe urmă hotărî să se adune toţi vizirii săi spre a avea părerea lor despre cererea de ajutorare a domnului Afridun al Constantiniei. Atunci se ridică dintre ei un bătrân falnic, preacinstit de toţi şi iubit aşijderea; era vizirul cel mare, şi îl chema Dandan14. Aşadar vizirul cel mare Dandan spuse:           — Dreptu-i, o, sultane al slavei, că acel rigă Afridun, stăpânul Constantiniei celei Mari, este un creştin, ghiaur şi necredincios legii lui Allah şi a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi neamul lui este neam de ghiaur. Iar acela asupra căruia ne cere ajutorinţă este aşijderea un necredincios şi un ghiaur. Încât daravelile lor nu îi privesc decât numai pe ei şi nu ar avea de ce să-i tulbure şi să-i atingă pe drept-credincioşi. Dar eu, oricum, te îndemn să dăruieşti ajutorinţa ta domnului Afridun şi să-i trimiţi o oaste mare, în fruntea căreia să-l pui pe fiul tău Şarkan, care tocmai s-a întors din războielile lui falnice. Şi chibzuinţă aceasta pe care ţi-o înfăţişez este bună pe două temeiuri: cel dintâi este că domnul rumilor iacătă că ţi-a trimis solii săi încărcaţi cu darurile pe care le-ai primit, iar el îţi cere sprijin şi ocrotinţă; cel de al doilea este că, întrucât nu avem a ne teme cu nimic de riga acela mărunt de la Chezareea, ajutorându-l pe Afridun să-şi biruiască vrăjmaşul, vei trage din fapta aceasta nişte dobânzi strălucite şi vei fi socotit ca adevăratul biruitor. Iar asemenea ispravă se va afla în toate ţările şi va răzbate până la Magreb15. Şi atunci craii Apusului au să caute prietenia ta şi au să-ţi trimită sodom de peşcheşuri de toate soiurile, şi daruri fără de asemuire.           După ce ascultă vorbele vizirului său cel mare Dandan, sultanul Omar Al-Neman arătă o mulţumire mare, le găsi mult vrednice de încuviinţare şi îl cinsti cu un caftan de fală, spunându-i:           — Eşti cu adevărat bine rostuit spre a fi chibzul şi sfatul sultanilor! încât este de toată nevoia ca tu să te afli în fruntea oastei, în rândul dintâi; iar cât despre fiul meu Şarkan, el are să căpitănească numai oastea de acoperire.           Apoi sultanul Omar porunci să vină fiul său Şarkan, îi spuse toată povestea, îi istorisi ce spuseseră trimişii şi ce sfat dase vizirul cel mare Dandan, şi îl îndemnă să-şi facă rostuirile de plecare şi să nu uite a le împărţi oştenilor milele obişnuite şi darurile, după ce îşi va fi ales acei oşteni unul şi unul dintre cei mai buni din toată oastea, şi îşi va fi întocmit astfel un pâlc de zece mii de călăreţi, cu tot tacâmul, şi tari la necazuri şi la osteneli. Iar Şarkan se supuse cuviincios vorbelor părintelui său Omar Al-Neman, şi se sculă pe dată şi alese dintre oştenii săi zece mii de călăreţi plini de fălnicie, cărora le împărţi din belşug aur şi bogăţii, şi le spuse:           — Vă dau acum trei zile întregi de odihnă şi de slobozenie!           Iar cei zece mii de viteji sărutară pământul dintre mâinile lui, şi ieşiră, potopiţi de daruri, să se întremeze şi totodată să se întocmească de plecare.           Şarkan intră atunci în chelarul în care se aflau haznalele vistieriei, mormanele de arme şi de zephanele16, şi alese armele cele mai frumoase, cu încrustături de aur şi cu scrisuri pe fildeş şi pe abanos, şi luă tot ce cheful şi pofta îl ispitiră. Pe urmă se duse la grajdurile saraiului, în care se aflau laolaltă caii cei mai frumoşi din Nedjed şi din Arabia, care fiecare îşi purta agăţată la gât înscrisa spiţei neamului, într-o pungă de piele înhorboţită cu mătase şi cu zarafir şi împodobită cu nestemate de peruzea. Acolo alese caii din neamurile cele mai vestite, iar pentru sine luă un cal cu părul luciu, cu ochii bulbucaţi, cu copitele tari, cu coada groasă şi falnică, şi cu urechile gingaşe ca ale gazelelor. Şi calul acela era un peşcheş făcut lui Omar Al-Neman de către un şeic al unei preaputernice seminţii de arabi; şi era un cal din soiul seglaui-jedran.17           Iar când cele trei zile se scurseră, oştenii se strânseră, în bună rânduială, afară din cetate; şi ieşi de asemenea şi sultanul Omar Al-Neman spre a-şi lua rămas-bun de la fiul său Şarkan şi de la vizirul cel mare Dandan. Şi se duse la Şarkan, care sărută pământul dinainte-i, şi îi dărui şapte haznale18 pline ochi cu galbeni, şi îl povăţui să ceară totdeauna sfatul înţeleptului vizir Dandan. Iar Şarkan ascultă cuviincios şi făgădui părintelui său întocmai. Atunci sultanul se întoarse către vizirul Dandan şi i-l dădu în seamă pe fiul său Şarkan şi pe oştenii lui Şarkan.           Iar vizirul sărută pământul dintre mâinile sultanului şi răspunse:           — Ascult şi mă supun.           Pe urmă Şarkan, sub ochii sultanului şi ai vizirului, sări pe calul său seglaui-iedran, şi porunci să treacă pe dinainte-i capii cei mai de seamă ai oştii sale, precum şi cei zece mii de călăreţi. Pe urmă sărută mâna sultanului Omar Al-Neman şi, însoţit de vizirul Dandan, dădu pinteni calului. Şi purceseră înainte, şi plecară în duruitul tamburelor de război şi în viforul de tilinci şi de trâmbiţe. Iar deasupra lor se învâlvorau steagurile şi bairacurile şi se zbăteau în vânt prapurii şi flamurile.           Iar solii slujeau de călăuze. Şi plecară la drum şi merseră astfel cât ţinu ziua aceea, apoi toată ziua următoare, şi celelalte zile, şi aşa vreme de douăzeci de zile. Şi nu se opreau decât noaptea, pentru odihnă. Şi, într-un sfârşit, ajunseră într-o vale largă, acoperită de păduri şi plină de ape susurânde. Şi, întrucât era pe înnoptate, Şarkan porunci popas, şi vesti că masul are să fie de trei zile. Şi călăreţii descălecară şi ridicară corturile şi se revărsară în toate părţile, şi în dreapta şi în stânga. Iar vizirul Dandan puse să i se aşeze cortul chiar la mijlocul văii, şi lângă el alături corturile trimişilor domnului Afridun de la Constantinia.           Ast timp, Şarkan aşteptă ca toţi oştenii să se împrăştie şi le porunci străjerilor lui să-l lase singur şi să se ducă la vizirul Dandan. Pe urmă dădu frâu slobod bidiviului şi purcese să cerceteze valea toată, şi astfel să pună în fapt sfaturile tătâne-său, care îl povăţuise vajnic să-şi ia toate scutelile când se vor apropia de ţara rumilor, neprieteni ori prieteni. Şi nu conteni, mereu călare în şaua calului, să bată valea de jur împrejur, până ce se scurse sfertul dintâi al nopţii. Atunci somnul i se pogorî greu peste pleoape, şi Şarkan nu mai fu în stare să meargă în goană. Şi, cum avea deprinderea să doarmă de-a călare, îşi lăsă calul la pas şi adormi.           Calul urmă să meargă aşa până pe la nămiez de noapte şi, deodată, în mijlocul unei sihăstrii împădurite, se opri şi bătu cu copita în pământ. Iar Şarkan se trezi şi se pomeni între copacii pădurii, care la ceasul acela erau învăluiţi de lumina lunii. Şi Şarkan se tulbură până peste poate, văzându-se în inima acelui loc pustiu; şi rosti cu glas tare vorba care îmbărbătează: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Preaînaltul!” Şi pe dată îşi simţi sufletul uşurat şi nemaiînfricoşat de fiarele codrului, pe când dinainte-i luna vrăjită lumina poiana; şi aşa de frumoasă se făcea poiana, încât părea una dintre poienile raiului. Şi Şarkan auzi, parcă pe undeva pe aproape, nişte vorbe dulci până peste fire, şi un glas desăvârşit de frumos, şi nişte râsete. Şi ce râsete! Muritorii, de le-ar fi auzit, şi-ar fi pierdut minţile de dorul de a le sorbi de pe chiar gura aceea, şi apoi să moară.           Atunci Şarkan sări jos de pe cal şi se strecură printre copaci, în căutarea glasurilor; şi merse până ce ajunse pe malul unui râu argintiu, cu apa jucăuşă, şi curgătoare, şi susurândă; şi la cântecul acela al apei răspundeau glasul limpede al păsărilor, şi bocetele ameţite ale gazelelor, şi îngânatul rostit de toate jivinele; şi toate laolaltă alcătuiau un cântec lin şi plin de vrajă. Şi locul însuşi era înborboţit şi presărat cu flori şi cu ierburi, precum spune poetul:           Nu e frumos pământul, o, bucuria mea, Decât sub mândrul florilor covor!           Şi nici izvorul nu-i frumos decât când este logodit cu flori.           Mărire celui care-a izvodit Pământ şi flori, şi apă de izvoare, Şi care, dragostea mea, te-a sădit între izvoare şi-n potop de floare.           Şi Şarkan se uită şi văzu pe malul dimpotrivă înălţându-se luminată de lună faţa unei mănăstiri albe, străjuită de un turn măreţ ce spinteca văzduhurile. Şi mănăstirea aceea îşi scălda piciorul în apele vii ale izvorului; şi, dinaintea ei, se întindea o pajişte pe care şedeau zece fecioare ce o înconjurau pe cea de a unsprezecea. Cât despre cele zece fete, erau ca nişte lune, înveşmântate în nişte haine uşoare, şi largi, şi dulci, şi toate erau fecioare şi răpitoare, precum de altminteri spun şi stihurile poetului:           Neprihănite trupuri de fecioare revarsă-n toată pajiştea lumini, Iar pajiştea de-un freamăt lung tresare.           Cu mijloc şui, cu paşi mărunţi şi lini, O, fete sfinte, treceţi vrăjitoare pe sub copacii de visare plini;           Iar pajiştea-i o lungă-nfiorare.           Cad peste umeri despletite plete cum cad ciorchinii de pe viţa bună.           Bălaie, negre – valuri deşuchete pe umeri de zăpadă se adună.           Ah, fermecate, vrăjitoare fete, Cu ochi adânci, ca de-o ispită grea, Zvârlind asupra-mi cu amară sete săgeţile de foc – pieirea mea!           Cât despre cea pe care o înconjurau cele zece tinere roabe albe, aceea era ca luna plină, aidoma. Sprâncenele-i erau meşteşugit arcuite, fruntea-i precum lucirea dintâi a dimineţii, pleoapele-i înhorboţite cu nişte gene catifelate şi întoarse, iar zulufii-i de la tâmple erau răsuciţi în cârlionţi vrăjitori; şi în totului tot era atâta de desăvârşită în haruri precum o zugrăveşte poetul în stihurile acestea:           Semeaţă mă priveşte, dar cu ce ochi sumeţi!           Ce dreaptă-i e privirea şi grea de frumuseţi!           Ah, drepte lăncii crunte, ah, grele, voi, săgeţi!           Şi iată! Se iveşte uimitelor priviri!           Obrajii ei sunt floare de nea şi trandafiri!           Le ştiu şi frăgezimea şi dulcile sclipiri!           Şi iată-i cârlionţul cel negru, răsucit pe albul frunţii: noapte ce-nvăluie tihnit seninul dimineţii pe cerul năzărit.           Şi ea era aceea al cărei glas îl auzise Şarkan. Şi ea vorbea acuma şi le spunea pe arăbeşte, râzând întruna, roabelor celor tinere ce se aflau dinainte-i:           — Pe Mesia! ceea ce faceţi voi, pezevenchelor, e o treabă nu tocmai desfătătoare, ba chiar siloasă. Dacă vreuna dintre voi se mai înhăitează la ea, am s-o leg cu chiar cingătoarea sa şi am s-o bat la poponeţ!           Pe urmă râse şi grăi:           — Ia să vedem, copilelor, care dintre voi ar putea să mă biruiască în luptă! Cele care se îmbie nu au decât să se scoale şi să vină, până a nu asfinţi luna şi a nu se ivi dimineaţa!           Atunci una dintre fete se ridică şi vru să încerce a lupta cu stăpână-sa; dar fu doborâtă repede; pe urmă o a doua, şi o a treia, şi toate aşijderea. Şi, cum puiandra birui şi, drept preţ al biruinţei, urma să facă cu fetişcanele ceea ce avea să facă, deodată, din pădure, se ivi o femeie bătrână care veni la ceata muchelefă a tinerelor luptătoare şi, vorbindu-i tinerei biruitoare, îi spuse:           — Ce vrei să faci, o, păcătoaso şi deşucheato, cu fetele astea? Şi cugeţi oare că ai dobândit vreo biruinţă grozavă doborând nişte copile nevolnice? Dacă chiar ştii să lupţi, iacătă-mă dinainte-ţi! Sunt bătrână, da tot mai pot să-ţi vin de hac! Haide, dară! La luptă!           Atunci tânăra cea biruitoare, măcar că se umpluse de mânie, se stăpâni şi zâmbi şi îi spuse babei:           — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor19! pe Mesia! Chiar vrei să lupţi cu mine, ori numai ai vrut să şuguieşti?           Bătrâna răspunse:           Ba deloc! e de adevărat.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a patruzeci şi şaptea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor zise:           — Ba deloc! e de adevărat!           Atunci frumoasa biruitoare zise:           — O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor, dacă chiar eşti în putere să lupţi, braţul meu are să ţi-o dovedească!           Zise, şi sări la baba pe care mânia o sugrumase la atari vorbe şi căreia toate firele de păr de pe trup i se zbârliseră ca ghimpii de arici. Şi bătrâna zise:           — Pe Mesia! Nu avem să luptăm amândouă decât goale goluţe!           Şi bătrâna zbrehuie se dezbrăcă grabnic de toate hainele şi îşi scoase nădragii pe care îi zvârli hăt încolo, şi numai se încinse peste mijloc cu o năframă, deasupra de buric; şi se arătă astfel în toată scârbavnica ei urâţie, şi semăna cu un şarpe tărcat cu negru şi cu alb. Pe urmă se înturnă către copilandră şi îi spuse:           — Ce mai aştepţi de nu faci ca mine?           Atunci fetişcana îşi întinse mâinile şi, una câte una, îşi scoase cu gingăşie hainele, iar la urmă de tot şalvarii de mătase neprihănită. Şi-atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce, şi strălucitor, şi rotunjit, şi falnic, şi cu pintenul cel înmiresmat de gropiţe trandafirii, revărsând o miroznă de musc, ca un strat de dediţei; şi cu pieptul împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărăteşte şi încununate cu bumbii lor.           Şi deodată cele două luptătoare se înlănţuiră îndoindu-se.           Iac-aşa! Şi Şarkan privea de-o parte urâţenia bătrânei, şi râdea; şi, de cealaltă, desăvârşirile copilei luptătoare cea cu mădulare ispitite. Şi îşi ridică fruntea spre cer şi ceru fierbinte de la Allah biruinţa tinerei asupra bătrânei.           Şi iacătă că, de la cea dintâi înlănţuire, tânăra luptaşă se desfăcu lesne şi, cu mâna stângă, o apucă pe bătrână pe după gât şi îşi înfipse mâna dreaptă în despicătura dintre coapsele ei, şi o săltă în sus şi o zvârli la picioarele sale pe pământ, unde baba căzu amarnic pe spate, zvârcolindu-se. Şi, din căzătură, picioarele i se răscrăciră în sus şi dezvăluiră în toată hâzenia amănuntele împăroşate ale pielii ei bătucite. Atunci baba trase două răsuflături năprasnice, una ridicând un nor de pulbere, iar cealaltă suind ca un stâlp de fumegai către cer. Iar luna din slavă lumina priveliştea toată!           Atunci Şarkan fu cuprins de un râs năvalnic şi înfundat, de se prăvăli pe spate. Dar se sculă la loc şi îşi zise: „Chiar că babei i se cuvine numele de Muma-Prăpădurilor! Este, precum văd, o creştină, de altminteri, ca şi tânăra biruitoare şi ca şi celelalte zece fetişcane.” Pe urmă veni ceva mai aproape de locul luptei şi văzu pe luptătoarea cea tânără cum aruncă un zaimf de mătase subţire peste golătatea bătrânei şi cum o ajută să-şi pună iarăşi hainele pe ea şi cum îi zice:           — O, stăpână a mea, iartă-mă, căci dacă m-am luptat cu tine am făcut-o spre a-ţi cinsti voia; dar tot ce a mai urmat nu a fost din vina mea; şi, dacă ai căzut, asta-i întrucât mi-ai alunecat din mâini. Şi, mulţumită lui Allah, nu ai nici o vătămătură.           Da bătrâna nu răspunse nimic şi, plină de buimăcie, se depărtă iute şi pieri în mănăstire. Şi pe pajişte nu se mai afla decât pâlcul celor zece copile care o înconjurau pe stăpâna lor cea tânără.           Iar Şarkan îşi zise în cugetul său: „Oricum ar fi ursita, ea slujeşte pururea la ceva! A fost scris ca eu să adorm pe cal şi să mă trezesc tocmai aici, şi anume spre norocul meu. Întrucât nădăjduiesc că luptaşa cea nurlie şi cu vine desăvârşite, precum şi aceste zece soaţe ale ei, nu mai puţin îmbătătoare, au să slujească de păşune pojarului din jindul meu!” Şi încalecă pe calul său seglaui-jedran şi îl îndemnă către pajişte; şi îşi ţinea ridicată sabia trasă din teacă; şi calul ţâşni sprinten ca săgeata slobozită dintr-un arc strunit de o mână voinică. Şi iacătă-l pe Şarkan strigând pe pajişte:           — Allahu akbar! 20           La vederea lui, fetişcana se ridică iute, o luă la fugă către malul apei, care era lată de şase coţi şi, dintr-o săritură sprintenă, fu pe malul celălalt, dreaptă pe cele două picioare ale ei. Şi, cu glas dulce, ţipă:           — Da cine eşti tu de cutezi să vii aşa să ne tulburi joaca tainică, şi care nu te sfieşti să-ţi repezi asupră-ne spada ridicată, ca un ostăşoi din ostăşime? Spune-ne numaidecât de unde vii şi unde te duci; şi să fii cinstit în vorbele tale, întrucât minciuna ţi-ar fi păgubelnică; şi să ştii limpede că eşti într-un loc de unde a mai ieşi teafăr este un lucru tare îndoielnic, întrucât este destul să dau numai un strigăt pentru ca numaidecât să sară în ajutorul nostru patru mii de oşteni creştini, însoţiţi de căpeteniile lor! Aşa că spune-ne ce vrei. Iar dacă doar te-ai rătăcit prin pădure, avem să te ajutăm să-ţi găseşti iarăşi drumul. Grăieşte!           Când auzi vorbele mândrei luptaşe, Şarkan îi spuse:           — Sunt un străin, un musulman dintre musulmani. Nu m-am rătăcit nicidecum, ba dimpotrivă! Sunt chiar pe urmele unei prăzi de carne tânără, vrednică a răcori pojarul dorului meu, în noaptea aceasta, la lumina lunii! Şi tocmai iacătă zece roabe tinere care, pe Allah! tare îmi sunt pe chef, şi pe care am să le îndestulez straşnic întru totul. Şi, dacă vor fi mulţumite, le voi lua cu mine la ortacii mei.           Atunci fetişcana spuse:           — Ostăşoi neruşinat! află că păşunea de care vorbeşti nu este încă gata să cadă în mâinile tale! Şi, de altminteri, nu asta-i ţinta ta şi, în pofida sfatului meu, iacătă că minţi!           El răspunse:           — O, hanâmă, atunci fericit cel care poate să se mulţumească, drept orice bucurie, numai cu Allah, şi care nu mai are în el nici o altă râvnă!           Ea spuse:           — Pe Mesia! ar trebui să chem încoace oştenii şi să-i pun să te prindă! Da mă ţine inima să fiu miloasă cu soarta celor străini, mai cu seamă când sunt, ca tine, tineri şi ispititori. Vorbeşti de o păşune pentru dorurile tale – bine! mă învoiesc! da numai dacă te dai jos de pe cal şi dacă te juri, pe credinţa ta, că nu ai să te slujeşti de armele tale împotriva noastră, şi că te învoieşti să te prinzi într-o luptă dreaptă cu mine. Dacă ai să mă pui la pământ, eu şi toate aceste copile vom fi ale tale, şi vei putea chiar să mă şi duci pe calul tău. Dar dacă tu vei fi cel biruit, vei fi tu rob la poruncile mele. Jură-te aşadar pe credinţa ta!           Şi Şarkan gândi în sineşi: „Copila asta habar n-are de tăria voiniciei mele şi că lupta ei cu mine este anapoda!” Pe urmă îi spuse:           — Îţi făgăduiesc, copilo, că nu am să mă ating de armele mele, şi că nu am să lupt cu tine decât în chipul în care vei vroi tu să lupţi. Dacă voi fi biruit, am galbeni destui spre a-mi plăti răscumpărarea; dar dacă eu voi fi biruitorul, atunci a te avea pe tine va fi o pradă vrednică de un împărat! Aşa că mă jur ţie pe volniciile Prorocului! – asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!           Iar copila spuse:           — Jură-te şi pe Acela care a pus sufletele în trupuri şi a dat oamenilor pravilele sale.           Şi Şarkan făcu jurământul.           Atunci copila îşi luă iarăşi avânt şi, cu o săritură sprintenă, sări peste apă şi se întoarse pe mal, în pajişte. Şi, râzând, îi spuse lui Şarkan:           — Chiar că mi-ar părea rău să te văd că pleci, o, stăpâne; da este spre binele tău: pleacă, dar! întrucât iată că zorii şi oştenii vor veni, şi ai să cazi în mâinile lor. Căci cum ai să poţi să ţii piept oştenilor mei, tu, cel pe care numai una dintre roabele mele te-ar încovoia şi te-ar pune jos? Şi, cu vorbele acestea, tânăra luptaşă vru să plece spre mănăstire, fără a înnădi lupta de care vorbise.           Atunci Şarkan rămase nedumerit până peste fire şi, ca s-o oprească pe copilă, îi zise:           — O, stăpână a mea, dacă vrei, dă păcatelor lupta cu mine; da fie-ţi milă, nu pleca şi nu mă lăsa aici singur-singurel, pe mine, străinul cel plin de inimă!           Atunci ea zâmbi şi îi spuse:           — Şi ce vrei, o, tinere străin? Grăieşte, şi dorinţa ţi se va împlini!           El răspunse:           — Oare, după ce am călcat pe pământul tău, o, stăpână a mea, şi m-am îndulcit de dulceaţa gingăşiei tale, cum să plec fără a-ţi fi gustat bucatele ospeţiei? Şi iacătă-mă ajuns un rob dintre robii tăi!           Ea răspunse, stăruind în zâmbire:           — Drept spui, tinere străin, numai o inimă crudă şi lipsită de mărinimie se leapădă de oaspeţi. Aşa că fă-mi cinstea, doamne, de a primi găzduirea mea, iar locul tău va fi pe capul şi în ochii mei! Încalecă deci pe calul tău şi mergi alături de mine urmând malul apei: din ceasul de-acum eşti oaspetele meu!           Atunci Şarkan se umplu de bucurie şi încălecă pe calul său şi păşi la drum alături de fetişcană, urmat de toate celelalte, până ce ajunseră împreună la un pod durat din lemn de plop şi care se ridica şi se cobora cu ajutorul unor lanţuri şi al unor scripeţi, şi se aştern ea peste apă dinaintea porţii celei mari a mănăstirii. Atunci Şarkan descălecă de pe cal, iar copila o chemă pe una dintre însoţitoarele sale şi îi spuse în graiul grecesc:           — Ia calul şi du-l la grajduri, şi dă poruncă să nu-l lase să ducă lipsă de nimic.           Atunci Şarkan îi spuse copilei:           — O, sultană a frumuseţii, iată că ai ajuns să-mi fii un lucru sfânt, şi de două ori sfânt, datorită frumuseţii tale şi datorită găzduirii tale. Nu vrei, fără a mai face un pas înainte, să te întorci din cale şi să mergi cu mine în ţara musulmanilor, în cetatea mea, Bagdadul, unde ai să vezi destule lucruri minunate şi atâţia viteji fermecaţi? Şi atunci vei şti cine sunt eu. Hai, copilă creştină, vino la Bagdad!           La vorbele acestea ale lui Şarkan, frumoasa îi spuse:           — Pe Mesia! Te credeam cu mintea întreagă, o, flăcăule. Aşadar, răpirea mea o râvneşti? Şi anume la Bagdad vrei să mă duci, în cetatea aceea unde să cad în mâinile sultanului cumplit Omar Al-Neman, care are la aşternutul său trei sute şaizeci de cadâne ce sălăşluiesc în douăsprezece saraiuri, întocmai după numărul de zile şi de luni ale anului? Şi să-i slujesc o noapte poftele, ca apoi să fiu dată uitării? Şi astfel să se bucure el sălbăticeşte de tinereţea mea? Că sunt îngăduite la voi asemenea năravuri, o, musulmanule! Aşa că să nu mai vorbeşti în felul acesta şi să nu nădăjduieşti cumva că ai să mă îndupleci. De-ai fi tu însuşi Şarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, ale cărui oşti ştiu că se află pe pământul nostru, şi tot nu ţi-aş da ascultare! Ştiu, într-adevăr, că zece mii de viteji de la Bagdad, în frunte cu Şarkan şi cu vizirul Dandan, încalcă la ceasul acesta fruntariile ţării noastre mergând să se împreune cu oastea lui Afridun de la Constantinia. Şi, dacă aş vrea, m-aş duce numai eu singură în inima taberei lor şi cu chiar mâna mea i-aş ucide şi pe Şarkan şi pe vizirul Dandan: întrucât sunt vrăjmaşi nouă. Iar acum hai cu mine, o, străinule!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a patruzeci şi opta noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fetişcana îi spuse lui Şarkan, pe care ea nici gând să-l ştie ca atare:           — Şi acum hai cu mine, o, străinule!           Iar Şarkan, dacă auzi cele spuse, se mohorî până peste poate aflând de vrăjmăşia mărturisită de copilă împotriva lui, a vizirului Dandan şi a tuturor alor săi. Şi hotărât că, dacă nu ar fi ascultat decât de pornirea lui cea cruntă, s-ar fi dat în vileag şi ar fi înşfăcat-o pe puicană; dar fu oprit de datorinţele ospeţiei şi mai cu seamă de fermecătoria frumuseţii fetei şi prociti stihurile:           Chiar dacă frumuseţea te-mpinge în păcat, O mie de temeiuri te scot nevinovat.           Atunci fata străbătu agale puntea şi se îndreptă către mănăstire. Iar Şarkan păşea pe urma ei, şi se uita la spatele ei, şi îi vedea şoldurile falnice cum suie şi coboară ca valurile mării. Şi îi părea rău că nu era acolo şi vizirul Dandan, ca să se minuneze împreună cu el de fălnicia aceea. Şi cugetă la stihurile acestea pe care şi le prociti:           Priveşte-i coapsa de argint, senină, Şi-n ochii tăi uimiţi va să se-arate ca răsărind pe zare luna plină.           Priveşte-i şoldurile legănate, Şi ochii tăi vedea-vor cum se-mbină rotundurile falnice-mpreună, Ca-n slavă două jumătăţi de lună.21           Şi ajunseră la o intrare mare, cu arcuituri subţiri din marmură străvezie. Şi intrară şi ajunseră într-o sală lungă ce se întindea pe sub zece bolţi sprijinite pe pilaştri de alabastră. Şi în mijlocul fiecărei bolţi atârna o lampă făcută din piatră de cleştar, strălucitoare ca soarele. Acolo ieşiră dinaintea stăpânei lor zece slujnice tinere aducând făclii aprinse, din care se revărsau miresme îmbălsămate. Şi slujnicele aveau frunţile încinse cu panglici înghirlandate cu năstrăpate de toate culorile. Şi deschiseră calea şi îi însoţiră pe cei doi tineri până în sala cea mare a mănăstirii. Iar Şarkan văzu nişte perne strălucite orânduite frumos pe lângă pereţi, de jur împrejurul sălii; iar la uşi şi pe pereţi nişte perdele mari, având deasupră-le fiecare câte o cunună de aur; şi pe jos peste tot era pardosit cu marmuri de preţ, în culori gingaş potrivite; iar în mijlocul sălii se afla un havuz în care apa curgea prin douăzeci şi patru de guri de aur; şi apa cădea susurând cu scânteieri de marmuri şi de argint. În fundul sălii era un pat aşternut cu mătase cum nu se află decât în saraiurile domneşti.           Atunci copila îi spuse lui Şarkan:           — Suie-te, doamne, în patul acesta, şi dedă-te tihnei.           Iar Şarkan se sui în pat, hotărât să se dedea întru totul.           Iar ea ieşi din sală şi îl lăsă pe Şarkan singur cu tinerele roabe cele cu frunţile înghirlandate cu năstrăpate.           Şi, întrucât ea zăbovea a se întoarce, Şarkan le întrebă pe fete unde plecase. Ele răspunseră:           — Păi s-a dus să se culce. Şi iacătă-ne dinaintea ta spre a te sluji, după poruncile ei.           Iar Şarkan nu ştiu ce să mai creadă. Atunci fetele îi aduseră, pe nişte tăvi mari chindisite, toate soiurile de bunătăţi de toate felurile; iar el mâncă bine, până ce se sătură. Pe urmă i se aduse un ibric de aur şi un lighean de aur înrâurat cu argint; şi lăsă să-i curgă pe mâini apa înmiresmată cu trandafiri şi cu flori de portocal. Şi totodată începu a se îngrijora pentru oştenii săi, pe care îi lăsase singuri în vale, şi a se dojeni amarnic că uitase de sfaturile părintelui său; iar grija lui sporea încă şi din pricină că nu mai ştia nimic despre gazda cea tânără din sarai şi despre locul unde se afla. Şi îşi prociti atunci stihurile poetului:           De toată mintea am rămas sărac.           Năuc, mă-ntreb: „Ce vreau? Şi ce să fac?”           Zac în iubire ca într-un blestem.           Rob şi nevolnic am ajuns, şi gem.           Durerea toată cum s-o spun, şi cui?           Allah mă aibă întru mila lui!           După ce isprăvi de procitit stihurile, Şarkan adormi şi nu se mai trezi decât dimineaţa. Şi văzu că intră în sală o liotă de frumuseţi, alcătuită din douăzeci de copile ca nişte lune, care o înconjurau pe stăpâna lor; iar ea se afla în mijlocul lor precum luna între stele. Era îmbrăcată în haine de mătase împodobite cu înflorituri şi cu chipuri, împărăteşte; mijlocul ei părea încă şi mai suleget, iar şoldurile-i şi mai falnice sub cingătoarea ce le ţinea ferecate; şi era o cingătoare de aur bătut, giuvaiergit numai în nestemate; şi astfel, cu acele şolduri şi cu acel mijlocel, copila era ca un potop de cleştar străveziu în care se revărsa, prin inima lui, o ramură subţire de argint. Sânii-i erau încă şi mai vrăjitori şi îmbolditori. Cât despre părul ei, şedea strâns într-o înfirătură de mărgăritare gingaşe împletite cu toate neamurile de pietre scumpe. Şi ea însăşi, înconjurată de cele douăzeci de copile de-a dreapta şi de-a stânga, care duceau poalele rochiei sale, păşea, minunată toată, legănându-se.           La priveliştea aceea, Şarkan îşi simţi minţile cum îşi iau zborul de tulburare; şi uită şi de oştenii săi, şi de vizir, şi de poveţele tătâne-său, şi se ridică drept pe cele două picioare ale lui, străfulgerat de atâtea vrăji, şi prociti stihurile:           Mlădie ca un ram, cu şolduri pline şi sâni făloşi, stă gata să se-ncline;           Toţi nurii-ar vrea să şi-i închidă-n sine, Dar inima-mi ca-ntr-un pojar o ţine.           În juru-i ceata ei de-nsoţitoare e un gherdan de dulci mărgăritare.           Atunci fetişcana veni lângă el aproape şi îl privi lung, lung. Pe urmă deodată îi spuse:           — Eşti Şarkan! Nu mai am nici o îndoială. O, Şarkane, fiu al lui Omar Al-Neman, o, viteazule, o, falnicule, iacătă că străluminezi acest lăcaş şi îl preacinsteşti! Spune, o, Şarkane, ţi-a fost noaptea tihnită şi bună? Vorbeşte-mi! Şi mai cu seamă nu te mai preface, că minciunile nu sunt harurile crăimilor şi mai cu seamă ale celui mai mare dintre crăimi!           Când auzi vorbele acestea, Şarkan pricepu că nu i-ar sluji întru nimic să tăgăduiască, şi răspunse:           — O, tu, cea mai dulce, sunt Şarkan ibn-Omar Al-Neman. Sunt cel ce îndură ursita care l-a aruncat fară de apărare şi l-a ucis cu totul în mâinile tale! Fă din mine cum ţi-e placul şi cheful, o, necunoscut-o cu ochi negri!           Atunci necunoscuta îşi plecă o clipă ochii în pământ şi cugetă; pe urmă, uitându-se la Şarkan, îi spuse:           — Alină-ţi sufletul şi îndulceşte-ţi privirile! Oare uiţi că eşti oaspetele meu şi că între noi s-a gustat pâinea şi sarea? Şi uiţi, pe deasupra, că între noi s-a şi petrecut o temeinică înţelegere prietenească? Aşa că de-acum înainte eşti sub ocrotirea mea şi te bucuri de credincioşia mea. Aşa că fii fără de teamă, întrucât, pe Mesia! Dacă tot pământul s-ar repezi asupra ta, nu vei fi atins până ce sufletul meu nu va fi ieşit din trup, în apărarea ta!           Zise, şi veni să şadă cu duioşie lângă el şi începu să tăifăsuiască, cu un zâmbet tare dulce. Pe urmă o chemă pe una dintre roabele ei şi îi vorbi în limba grecească; şi roaba ieşi, spre a se întoarce însoţită de nişte slujnice care aduceau pe capul lor nişte tablale mari pline cu bucate de toate felurile, şi de alte slujnice care aduceau tot soiul de şipuri şi de oluri cu băuturi. Caci Şarkan şovăi a se atinge de bucate; iar copila luă seama şi îi spuse:           — Şovăieşti, o, Şarkane, şi cugeţi că e vreo hainie. Au tu nu ştii că aş fi putut, încă de ieri, să-ţi răpesc viaţa?           Pe urmă, ea cea dintâi îşi întinse mâna şi luă câte o înghiţitură de pe fiecare tavă. Iar Şarkan se ruşină de prepunerile sale, şi, începu să mănânce, şi ea laolaltă cu el, şi aşa până se săturară. Pe urmă, după ce se spălară pe mâini, cerură să fie aduse florile şi băuturile, în vase mari de aur, de argint şi de cleştar; şi erau de toate culorile şi de cele mai bune soiuri. Atunci copila umplu un pocal de aur şi îl bău, ea mai întâi; pe urmă îl umplu iarăşi şi i-l întinse; şi el îl bău. Ea îi spuse:           — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!           În clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a patruzeci şi noua noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că frumoasa necunoscută i-a spus lui Şarkan:           — O, musulmanule, iacătă cum astfel viaţa este uşoară şi plină de desfătare!           Pe urmă amândoi băură mai departe, până ce aburul băuturii începu să zburde în mintea lor, şi până ce dragostea se înţepeni bine în inima lui Şarkan. Atunci fata îi spuse uneia dintre însoţitoarele ei dragi, pe nume Boabă-de-Mărgean:           — O, Boabă-de-Mărgean, fugi şi adu-ne lăutele bucuriei!           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Lipsi o clipită, şi se întoarse însoţită de nişte copile care aduceau o lăută dşilicănească22, o harfa persienească, un nai tătăresc, şi un canun23 egipţian. Şi fetişcana luă lăuta, îi înstrună cu pricepere căluşul şi, îngânată de cele trei copile care şezură jos pe chilimuri, ciupi o clipită strunele tremurătoare şi, cu un glas plin de desfătări, şi mai dulce ca adierea, şi mai ispitit, şi mai curat ca apa de izvor, cântă:           Ştii tu câţi sunt cei care poartă în inimile-nsângerate săgeţile privirii tale-nfipte-adânc, Ştii tu câţi sunt?           O, fericite sunt acele inimi fermecate, Robite ţie prin iubirea-n care plâng -           Ştii câte sunt? 24           Şi, când sfârşi cântecul, copila tăcu. Atunci, cu un glas şi mai lin, una dintre fetele care cântau din lăută urmă în limba grecească un cântec pe care Şarkan nu îl pricepu. Iar tânăra ei stăpână răspundea, când şi când, la fel de lin. Şi ce duios era cântecul acela pe două glasuri, şi tânguios, de părea că iese din chiar inimile lăutelor! Iar copila îi spuse lui Şarkan:           — O, musulmanule, ai priceput cântecul nostru?           El răspunse:           — Chiar că nu am priceput nimic; da şi numai sunetul şi duioşia lui m-au tulburat până peste poate, şi sclipirea dinţilor voştri zâmbitori, şi mângâierea degetelor voastre pe alăute m-au vrăjit peste măsură!           Ea zâmbi şi spuse:           — Dar, o, Şarkane, dacă ţi-aş zice un cântec arăbesc, ce-ai mai face atunci, ce-ai mai face?           El răspunse:           — Aş pierde, de bună seamă, şi ce mi-a mai rămas din judecată!           Ea atunci schimbă glasul şi bătaia lăutei, o ciupi uşor şi cântă stihurile poetului:           Amar e-al despărţirii negru ceas!           Oare mai pot eu să-l îndur cumva?           Trei căi se-arată înaintea mea:           Să pier, să plec, sau pradă să mă las -           Şi toate trei sunt chin şi spaimă grea.           Cum să aleg, ce drum să mai aleg, Eu, cea topită toată de iubire pentru-o făptură mai presus de fire care-mi supune sufletul întreg şi mă târăşte-n neagră înrobire?           După ce ascultă cântecul, şi cum mai şi băuse straşnic, Şarkan se ameţi de-a binelea şi se pierdu cu totul. Când îşi veni în fire, copila nu mai era acolo. Atunci le iscodi pe roabe, care îi răspunseră:           — S-a suit în iatacul ei să se culce, întrucât iacătă că s-a făcut noapte.           Iar Şarkan, măcar că tare nedumerit, spuse:           — Allah s-o aibă în paza lui!           A doua zi dimineaţa, tânăra roabă de taină, Boabă-de-Mărgean, veni să-l ia, de cum se trezi, spre a-l duce chiar la iatacul stăpânei sale. Şi, de cum trecu pragul, Şarkan fu primit în sunete de lăute şi în cântecele cântăreţelor care îi urau bun venit. Iar el intră pe uşa grea de fildeş învrâstat cu mărgăritare şi cu nestemate; şi văzu o sală mare, aşternută toată numai cu mătăsuri şi cu chilimuri de Khorassan, şi luminată de ferestre înalte ce cădeau spre nişte grădini umbroase şi spre nişte ape curgătoare; iar pe lângă pereţi se afla un şir de făpturi dăltuite în piatră, îmbrăcate ca oamenii vii, şi care mişcau din mâini şi din picioare într-un chip de-a mirărilea, şi ale căror lăuntruri erau meşteşugite cu atâta iscusinţă, încât cântau şi vorbeau ca nişte adevăraţi fii de-ai lui Adam.           Când îl văzu pe Şarkan, stăpâna casei se sculă, şi veni la el, şi îl luă de mână, şi îl pofti să şadă jos lângă ea, şi îl întrebă grijulie cum îşi petrecuse noaptea, şi îi mai puse şi alte întrebări tot aşa, la care el răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se apucară să tăifăsuiască, iar ea îl întrebă:           — Ştii spuse de-ale poeţilor despre îndrăgostiţi şi despre robii iubirii?           El zise:           — Da, o, stăpâna mea, ştiu câteva.           Ea spuse:           — Aş vrea să le aud.           El îi spuse:           — Iată ceea ce înzestratul şi agerul Kusair25 spunea în privinţa desăvârşit de frumoasei Izzat, de care se îndrăgostise:           O, niciodată nu voi spune ce farmece are Izzat, Nici dragostea cu care-o-nconjur eu niciodată n-am s-o spun, De-atâtea ori ea mi-a cerut-o, de-atâtea ori eu i-am jurat, Că niciodată nu voi spune ceea ce-n sufletu-mi adun, De-aţi şti, ah, ce comori ascunde fermecătoarea mea Izzat!           Sihastrul care plânge-n ţărnă, fugind de-al dragostei simun, De-ar auzi cum gungureşte frumoasa ce m-a fermecat, S-ar lepăda de sihăstrie şi-ar alerga ca un nebun, Ah, dacă-ar şti el ce comoară ascunde dulcea mea Izzat, Şi-ar frânge-n faţa ei genunchii uitând de post şi rugăciunii şi copila spuse:           Chiar că harul grăirii era un har al acelui neprihănit Kusair, care adăuga că:           Dacă Izzat ar sta vreodată cu soarele la judecată -           În faţa unui drept şi vrednic judecător – de bună seamă că ea ar fi, ca frumuseţe şi strălucire, lăudată!           Ci nişte răutăţi cu fustă iată că fără pic de teamă au cutezat să-i ponegrească neîntinata frumuseţe.           Allah, usucă-le tu limba, de răutăţi să se dezveţe, Şi fă un preş sărman din ele sub tălpile iubitei mele!           Şi tânăra stăpână a casei spuse iarăşi:           — Cât de iubită a fost acea Izzat! Iar tu, beizadea Şarkan, dacă ţii minte vorbele pe care frumosul Djamil26 le spunea tot acelei Izzat, ce bun ai fi de ni le-ai prociti!           Iar Şarkan zise:           — Chiar că din vorbele lui Djamil către Izzat nu mai ţin minte decât stihurile acestea:           Ispită mândră, tu doar moartea-mi vrei, Ci dintre toate fetele din trib eu nu visez decât frumosu-ţi chip şi numai dorul tău mi-l fac temei27           Şi Şarkan adăugă:           — Şi dacă nu le-ai înţeles, o, stăpâna mea, să ştii că eu sunt chiar aidoma lui Djamil, iar tu ca Izzat faţă de Djamil, vrei să mă vezi cum mor sub ochii tăi!           La vorbele acestea, copila zâmbi a râde, dar nu spuse nimic. Şi băură mai departe până la răsărit de zori. Ea atunci se ridică şi pieri. Iar Şarkan urmă a-şi petrece şi somnul acela singur-singurel în culcuşul său. Şi când se făcu ziuă, slujnicile veniră să-l ia în zvon de lăute şi în sunete de dufufuri şi, după ce sărutară pământul dinaintea lui, îi spuseră:           — Fă-ne hatârul de a veni cu noi la stăpâna noastră, care te aşteaptă!           Atunci Şarkan se ridică şi ieşi cu slujnicele care cântau din lăute şi dărăbăneau din dufufuri, şi ajunse într-o altă încăpere, încă şi mai minunată decât cea dintâi, şi în care se aflau chipuri cioplite şi zugrăveli închipuind jivine şi păsări, şi multe alte lucruri ce întreceau orice poveste. Şi Şarkan fu fermecat până peste poate de toate câte vedea, şi stihurile acestea cântară pe buzele lui:           Deci voi culege steaua ce se iveşte – între străluminoase fructe de aur mari şi coapte -           Acolo-n slavă unde destinde braţe mândre săgetătorul peste vrăjite Stele şapte.           Ea e mărgăritarul străluminând pe zare cărarea argintie a zorilor de zi;           Ea-i lacrima de aur în slava rotitoare când pajiştea ei largă de sori aprinşi spuzi.           Ea-i ochiul sfânt de apă în care se topeşte argintul firii floarea-i de foc de pe obraz.           Ca trandafiru-n care minunea poposeşte -           E al desăvârşirii nemaivăzut topaz.           Iar ochii ei, ah, ochii ei vineţi, sunt asemeni sfioasei albăstrele de pe-un tărâm sihastru, Şi însăşi fericirii par a-i fi fraţii gemeni, Cu pleoape adumbrite sub văl de kohl albastru.           Atunci copila se ridică şi veni să-l ia pe Şarkan de mână şi îl pofti să şadă jos lângă ea şi îi spuse:           — Beizade Şarkan, fără de îndoială că ştii să joci şah.           El spuse:           — De bună seamă, o, stăpână a mea! Caci fie-ţi milă, nu te dovedi ca aceea de care se plânge poetul:           Vorbesc în van! Iubirea mă răpuse!           De ce nu pot, de pe vrăjita-i gură, Să-mi stâmpăr setea, şi-ntr-o-nghiţitură să sorb iar viaţă de pe-aceste buze?           O, da, pricep: ca să-mi facă plăcere, Mă-mpresură cu multa-i gingăşie.           Ci de-astfel de plăceri îmi arde mie?           Un joc de şah biet sufletul meu cere?           Şi cum să-i stau potrivnic eu cel care, Robit de jocul ochilor ei mari, Şi ars de nevăzutul meu pojar, Îi simt privirea până-n mădulare?           Caci fetişcana, zâmbind, orândui şatrangele şi începu jocul. Iar Şarkan, de fiecare dată când îi venea rândul, în loc să ia aminte la mutarea ei, o privea în ochi şi juca anapoda, mutând calul în locul elefantului şi elefantul în locul calului. Ea atunci începu să râdă şi îi spuse:           — Pe Mesia! tare iscusit mai joci!           El răspunse:           — A, păi acesta-i jocul dintâi. De obicei, acesta nu se ia în seamă!           Şi orânduiră iarăşi şatrangele. Dar ea îl bătu şi a doua oară, şi a treia, şi a patra, şi a cincea oară. Pe urmă îi zise:           — Iacătă că eşti biruit întru toate!           El răspunse:           — O, sultană a mea, se cuvine să fiu biruit de o potrivnică precum eşti tu!           Atunci ea porunci să se întindă masa, şi mâncară, şi se spălară pe mâini; pe urmă nu pregetară să bea din toate băuturile. Atunci fata luă harfa; şi, cum era tare dibace la harfa, începu cu un pestref de sunete domoale şi frânte, şi cântă stihurile:           Nu poţi să scapi de soartă-n nici un chip, Şi de-şi ascunde-ntunecatul chip, Şi de şi-l scoate în vileag – senin, Ori ars de suferinţe şi suspin.           Aşa că dă-l, iubitule, uitării!           Şi-atunci când poţi, bea cupa desfătării şi-a vieţii. Eu sunt via frumuseţe menită să aline şi răsfeţe.           Şi nu e om pe lume când mă vede să mă mai uite, ars de dor şi sete.           Tăcu apoi; şi numai harfa mai răsuna sub gingaşele degete de cleştar. Iar Şarkan, răpit, se simţea pierdut în doruri nemărginite. Atunci, după un alt pestref, fata spuse iarăşi:           Doar o iubire prea măruntă poate să-ndure-al despărţirii greu cuvânt.           Până şi soarele din cer păleşte atunci când se desparte de pământ.           Dar nici nu apucase să sfârşească bine cântecul, că amândoi auziră o larmă cumplită şi strigăte; şi văzură cum venea o oaste mare de oşteni creştini înarmaţi cu spade trase din teacă şi care strigau:           — Iacătă-te picat în mâinile noastre, o, Şarkane! Şi iacătă ziua ta de pierzanie!           Când auzi vorbele acestea, Şarkan prepuse dintru-întâi o vânzare, şi bănuielile lui se îndreptară asupra copilandrei; şi pe când tocmai se întorcea către ea ca s-o învinuiască, o văzu, galbenă toată, cum se repede afară şi, ajungând dinaintea oştenilor, cum le spune:           — Ce vroiţi?           Atunci căpetenia lor ieşi înainte şi îi spuse, după ce sărută pământul dintre mâinile ei:           — O, domniţă plină de faimă, o, stăpână a noastră Abriza, mărgăritarul cel mai ales dintre mărgăritarele apelor, păi tu nu ştii nimic despre acela care se află în mănăstire?           Atunci Abriza le spuse:           — Despre cine vorbiţi?           Ei râseră:           — Vorbim despre acela căruia i se spune viteazul vitejilor, dărâmătorul serhaturilor, năprasnicul Şarkan ibn-Omar Al-Neman, cel care nu a lăsat nici un turn nedoborât şi nici o baştie nespartă. Or, o, domniţă Abriza, Măria Sa Hardobiu, părintele tău şi stăpânul nostru, a aflat la Chezareea, cetatea sa, din chiar gura bătrânei Muma-Prăpădurilor, că beizadea Şarkan se află aici. Că Muma-Prăpădurilor i-a spus Măriei Sale că l-a văzut pe Şarkan în pădure, îndreptându-se către mănăstire. Încât, o, domniţă a noastră, ce fală pe tine că ai prins în mrejele tale leul şi că astfel eşti temeiul biruinţei ce avem s-o dobândim asupra oştii musulmanilor!           La vorbele acestea, tânăra domniţă Abriza, fiica lui Hardobiu, stăpânul Chezareei, se uită cu mânie la căpetenia oştenilor şi îi zise:           — Da pe tine cum te cheamă?           El răspunse:           — Robul tău, patriciul Massura ibn-Mausurî ibn-Kaşarda!           Ea îi spuse:           — Cum se face că ai îndrăznit, neobrăzatule Massura, să intri în mănăstirea aceasta fără a mă prevesti şi a căpăta învoire?           El spuse:           — O, domniţă a mea, nici un paznic nu mi-a tăiat drumul; dimpotrivă, toţi s-au ridicat şi ne-au călăuzit până la uşa iatacului tău. Iar acuma, urmând poruncile părintelui tău, aşteptăm să ni-l dai pe Şarkan, oşteanul cel mai aprig dintre musulmani!           Atunci domniţa Abriza spuse:           — Ce tot îndrugi tu? Tu nu ştii că bătrâna Muma-Prăpădurilor este o mincinoasă plină de vicleşug? Pe Mesia! Am într-adevăr aici un bărbat, da-i departe de a fi Şarkanul de care vorbeşti; este un străin care a venit să ne ceară adăpost, iar noi numaidecât i l-am dat cu mărinimie. Şi-apoi, chiar şi dacă străinul ar fi Şarkan, datorinţele faţă de oaspeţi nu îmi poruncesc să-l ocrotesc împotriva întregului pământ? Nu se va spune vreodată că Abriza şi-a vândut oaspetele, după ce între ea şi el s-au împărtăşit pâinea şi sarea! Aşa că nu îţi mai rămâne, o, patriciule Massura, decât să te întorci la Măria Sa, părintele meu; vei săruta pământul dintre mâinile lui şi îi vei spune că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor a minţit şi l-a amăgit!           Patriciul Massura spuse:           — Domniţă Abriza, nu pot să mă întorc la domnul nostru Hardobiu, părintele tău, decât cu acela pe care ne-a poruncit să-l prindem.           Ea spuse, plină de mânie:           — În ce te bagi tu, ostăşoiule? Tu nu ai decât să lupţi, când poţi şi întrucât eşti năimit să lupţi; dar ia seama să nu te bagi în treburi care nu te privesc! De altminteri, dacă ai cuteza să-l înfrunţi pe Şarkan, dacă străinul acesta ar fi Şarkan, ai plăti cu viaţa ta şi cu viaţa tuturor oştenilor care se află cu tine! Şi iată că am să-l poftesc să vină aici, cu paloşul şi cu pavăza lui!           Patriciul Massura spuse:           — Vai de păcatele mele! dacă voi scăpa de mânia ta, nu voi avea cum să scap de ciuda Măriei Sale. Încât, dacă acest Şarkan se va înfăţişă aici, voi pune numaidecât să fie zeberit de către oştenii mei, care îl vor duce, ca pe un prins amărât, între mâinile domnului de la Chezareea, părintele tău!           Atunci Abriza spuse:           — Vorbeşti mai mult decât se cade unui ostaş, o, patriciule Massura! Iar vorbele tale sunt pline de închipuire şi de neobrăzare! Tu uiţi că vă aflaţi aici o sută de oşteni împotriva unuia singur? Aşa că, dacă patricia nu ţi-a vântuit orice urmă de vitejie, nu ai decât să lupţi numai tu cu el, piept la piept. Iar dacă vei fi biruit, un altul îţi va lua locul şi îl va înfrunta, şi tot aşa până ce Şarkan va cădea în mâinile voastre! Şi astfel se va dovedi care dintre voi este cel mai viteaz!           Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizecea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra crăiţă Abriza spuse:           — Şi vom vedea care din voi este cel mai viteaz!           Iar patriciul Massura zise:           — Pe Mesia! Drept spui! Încât am să mă înfăţişez eu mai întâi pe câmpul de luptă!           Ea zise:           — Atunci aşteaptă să-i dau de ştire şi să iau răspuns de la el. Dacă se învoieşte, treaba s-a făcut; dacă nu vrea, va fi oricum un oaspete cinstit şi ocrotit!           Şi Abriza zori a se duce la Şarkan şi a-i da de ştire, ci fără a-i spune cine este ea. Atunci Şarkan pricepu cât de rău gândise despre cinstea copilandrei, şi tare se mai căi, şi pentru două pricini: că gândise urât despre copilă şi că se aruncase nechibzuit în inima tării rumilor. Pe urmă spuse:           — O, stăpână a mea, nu prea sunt deprins să mă bat aşa, numai împotriva unui războinic, ci împotriva a câte zece războinici deodată; încât eu în felul acesta înţeleg să încing lupta!           Zise, şi sări drept pe cele două picioare ale lui şi se repezi dinaintea oştenilor creştini. Şi ţinea în mână paloşul şi pavăza.           Când îl văzu pe Şarkan că vine, patriciul Massura sări asupra lui dintr-o săritură şi îl încolţi cu străşnicie. Caci Şarkan abătu lovitura icnită şi se năpusti ca un leu asupra potrivnicului său şi îi repezi în umăr o izbitură atâta de amarnică, încât paloşul ieşi scânteind prin şold, după ce spintecase pântecele şi măruntaiele.           La priveliştea aceea, preţuirea lui Şarkan crescu şi mai mult în ochii tinerei domniţe, care îşi zise: „Iată într-adevăr viteazul cu care aş fi putut să mă lupt în pădure!” Pe urmă se întoarse către oşteni şi strigă la ei:           — Ce aşteptaţi de nu luptaţi mai departe? Nu aveţi de gând să răzbunaţi moartea patriciului?           Atunci păşi înainte cu paşi mari un uriaş înfricoşător la înfăţişare şi cu chipul clocotind de năprăsnicie; şi era chiar fratele patriciului Massura; dar Şarkan nu-i lăsă răgaz să-şi arate tăria şi îi arse la umăr o lovitură de-i ieşi paloşul scânteind prin şold, după ce îi spintecase pântecele şi măruntaiele. Atunci, unul câte unul, alţi oşteni păşiră înainte; dar Şarkan îi făcea să îndure aceeaşi soartă, iar paloşul lui se juca de-a zburătăceala cu capetele lor. Şi-aşa tăie el cincizeci. Când cei cincizeci care mai rămăseseră văzură dobânda căpătată de tovarăşii lor, se strânseră grămadă şi se năpustiră toţi laolaltă asupra lui Şarkan; da îşi găsiră beleaua! Că îi întâmpină Şarkan cu o inimă mai tare ca piatra, şi îi bătu cum se bate grâul pe arie, şi îi nimici, şi pe ei şi sufletele lor, pe vecie!           Atunci domniţa Abriza strigă la slujnice:           — Se mai află alţi bărbaţi în mănăstire?           Ele răspunseră:           — Nu se mai află alţi bărbaţi decât numai străjerii de la porţi!           Atunci domniţa Abriza veni dinaintea lui Şarkan şi îl luă în braţe şi îl sărută cu patimă; pe urmă socoti numărul morţilor şi găsi că sunt optzeci; iar ceilalţi douăzeci de oşteni izbutiseră, în pofida stării lor, să scape şi să se facă nevăzuţi. Şi Şarkan socoti atunci să-şi şteargă paloşul cel însângerat şi, călăuzit de Abriza, se întoarse în mănăstire procitind stihurile acestea de vitejie:           Într-o zi, turbaţi, tâlharii m-au împresurat cu zvoană.           Murgii lor cu coamă lungă i-am zvârlit atunci drept hrană leilor pustiei, fraţii mei, cumpliţii lei.           „Uşuraţi-mă de greul hainelor, flăcăi mişei!”           Ci în ziua-aceea numai m-am rotit aşa, oleacă, Iar flăcăii-aceia straşnici au rămas pe jos să zacă toţi, de-a lungul şi de-a latul, doborâţi prin praf polog, În pustiul fără margini şi sub soarele de foc.           Şi, cum ajunseseră în sala cea mare a mănăstirii, tânăra Abriza, zâmbind de bucurie, luă mâna lui Şarkan şi şi-o duse la buze; pe urmă îşi scoase haina şi, de dedesubt, se iviră o cămaşă de sârmă cu zalele bătute strâns şi un paloş de oţel subţire de la ţara Iridului; şi Şarkan, uluit, o întrebă:           — Ce este, o, stăpână a mea, cu cămaşa aceasta de sârmă şi cu paloşul acesta?           Ea spuse:           — O, Şarkane, în dârdora luptei tale m-am îmbrăcat degrabă cu ele ca să alerg în ajutorul tău; dar braţul meu nu ţi-a fost de nici o trebuinţă!           Pe urmă domniţa Abriza porunci să vină străjerii de la porţile mănăstirii şi le zise:           — Cum de aţi lăsat să răzbată aici oamenii domneşti, fără îngăduinţa mea?           Ei spuseră:           — Încă nu este datina de a se cere o învoire de intrare pentru oamenii domniei, şi mai cu seamă pentru patriciul lor cel mare!           Abriza spuse:           — Eu tare vă cam presupun că aţi vrut să mă daţi pierzării şi să fie ucis oaspetele meu!           Şi îl rugă pe Şarkan să le taie capul; şi Şarkan le tăie capul. Ea atunci le spuse celorlalţi robi ai săi:           — Li s-ar fi cuvenit şi mai rău decât aşa!           Pe urmă se întoarse spre Şarkan şi îi spuse:           — Iacătă, o, Şarkane, că am să-ţi dezvăluiesc ceea ce ţi-a fost ascuns până la ceasul de acum!           Apoi spuse:           — Află, o, Şarkane, că eu sunt singurul copil al domnului Hardobiu, stăpânul Chezareei, şi mă cheamă Abriza. Şi o am de duşmană neînduplecată pe bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor, care a fost doica tatălui meu şi este tare ascultată şi temută la domnie. Iar pricina neprieteniei dintre mine şi ea este o pricină pe care îmi vei îngădui să nu ţi-o povestesc, întrucât sunt băgate nişte fete în povestea aceasta, ale cărei amănunte hotărât că ai să le afli cu vremea. Încât nu mă îndoiesc că Muma-Prăpădurilor are să facă totul spre a mă pierde, acuma mai cu seamă, când am fost pricina morţii căpeteniei de patrici şi de oşteni. Şi are să-i spună părintelui meu că m-am dat de partea musulmanilor. Încât pentru mine singura hotărâre de luat, atâta vreme cât Muma-Prăpădurilor mă năpăstuieşte, este de a pleca departe de ţara mea şi de părinţii mei. Şi mă rog ţie a mă ajuta să plec; şi să te porţi cu mine cum m-am purtat şi eu cu tine; că tu eşti întrucâtva pricina celor ce s-au întâmplat.           La vorbele acestea, Şarkan simţi că-i zboară minţile de bucurie, iar pieptul i se umplu şi toată fiinţa lui îmboboci, şi spuse:           — Pe Allah! şi cine este cel ce va cuteza să se atingă de tine, atâta vreme cât sufletul mi se mai află în trup? Dar chiar vei putea tu să înduri a trăi departe de tatăl tău şi de ai tăi?           Ea răspunse:           — De bună seamă!           Atunci Şarkan o puse să se jure că va putea, iar ea făcu legământul, apoi adăugă:           — Acum inima mea s-a liniştit. Da mai am să-ţi cer ceva.           El spuse:           — Şi ce îmi ceri?           Ea spuse:           — Să te întorci la Bagdad, în ţara ta, cu toţi oştenii tăi!           El spuse:           — O, stăpână a mea, tatăl meu Omar Al-Neman nu m-a trimis în ţara rumilor decât ca să-l înfrunt şi să-l biruiesc pe tatăl tău, împotriva căruia domnul Afridun al Constantiniei ne-a cerut ajutor. Întrucât tatăl tău a pus să fie răpită o corabie de bogăţii, de robi tineri şi de trei geme scumpe de care sunt legate nişte puteri vrăjite!           Atunci Abriza răspunse:           — Linişteşte-ţi sufletul şi luminează-ţi ochii! întrucât iacătă că am să-ţi spun eu povestea adevărată a vrăjmăşiei dintre noi şi Afridun. Află că noi, grecii, ţinem în fiecare an un praznic, care-i hramul mănăstirii de aici. Şi în fiecare an, de ziua hramului, toţi craii creştini se strâng aici de pe toate meleagurile, precum şi toţi cei de viţă aleasă şi toţi neguţătorii cei mari; şi de asemeni nu pregetă să vină şi nevestele şi fetele domnilor şi ale celorlalţi; iar praznicul ţine şapte zile în şir. Or, într-un an, am venit şi eu în liota de oaspeţi, şi de asemeni era şi fata domnului Afridun al Constantiniei, pe care o cheamă Safia, şi care acuma este cadâna părintelui tău Omar Al-Neman, şi mama copiilor lui. Da la vremea aceea ea încă era copilă. Când, la isprăvitul praznicului, în ziua a şaptea, care era ziua de plecare, Safia zise: „Nu vreau să mă întorc la Constantinia pe drumul de uscat, ci pe apă”. Atunci i s-a rânduit o corabie, şi Safia a coborât pe corabie, împreună cu soaţele sale, şi a pus să se încarce pe corabie toate lucrurile pe care le avea; şi au desfăşurat pânzele şi au plecat. Dar de-abia se depărtase corabia, că vântul potrivnic s-a şi ridicat şi a făcut corabia să se abată de la drumul ei. Şi a vrut ursita ca taman pe acele locuri să se afle o corabie mare, plină cu oşteni creştini de pe insula Kafur, în număr de cinci sute de afrangi28; şi erau toţi înarmaţi şi îmbrăcaţi în fier; şi nu aşteptau decât un prilej ca acela spre a-şi dobândi prada, încă de pe vremea de pe când porniseră a bate marea. Încât, de cum văzură corabia pe care se afla Safia, o încolţiră şi îşi azvârliră căngile asupra ei şi puseră gabja pe ea; pe urmă o târâră legată în urma lor şi ridicară iarăşi pânzele. Caci se stârni o furtună mânioasă care îi aruncă pe toţi la ţărmurile noastre, hârşiţi. Atunci oamenii noştri se aruncară pe ei, îi uciseră pe tâlharii de mare şi puseră gabja la rândul lor pe şaizeci de fetişcane, printre care se afla şi Safia, şi pe toate bogăţiile grămădite pe corabie. Pe urmă veniră să le aducă pe cele şaizeci de copilandre în dar domnului de la Chezareea, părintele meu, şi păstrară bogăţiile pentru ei. Atunci tatăl meu alese pentru el pe cele mai frumoase zece fete, iar pe cele rămase le împărţi celor din alaiul său. Pe urmă, dintre cele zece, alese cinci, cele mai frumoase, şi le trimise ca peşcheş sultanului Omar Al-Neman, părintele tău, şi printre acelea cinci se afla şi Safia, fiica domnului Afridun; da noi nici habar nu aveam, întrucât nici ea, nici nimeni nu ne dezvăluise niciunul, nici numele ei. Şi astfel, o, Şarkane, Safia ajunse cadâna sultanului Omar Al-Neman, părintele tău; şi de altminteri ea i-a fost trimisă împreună cu multe alte lucruri, precum mătăsării, lânării şi horbote greceşti. Caci iacătă că la începutul acestui an tatăl meu primi o scrisoare de la tatăl Safiei, domnul Afridun. Şi în scrisoare erau lucruri pe care chiar că nu pot să ţi Ie rostesc, dar erau spuse şi acestea, pe deasupra: „Acum doi ani, ai luat de la nişte tâlhari de mare şaizeci de copile, între care şi fata mea Safia; şi numai acum aflu, căci tu nu mi-ai dat nimic de ştire, o, rigă Hardobiu! Şi aceasta-i cea mai mare ocară şi cea mai mare ruşine pentru mine, asupra mea şi împrejurul meu. Dacă dar nu vrei să te socot vrăjmaş al meu, eşti dator, de îndată ce vei primi scrisoarea mea, să mi-o trimiţi îndărăt pe fiica mea Safia, neatinsă şi nevătămată. De nu, şi dacă vei zăbovi trimiterea ei, vei fi socotit precum ţi se cuvine, şi pedepse amarnice împotriva ta vor fi luate de mânia şi de duşmănia mea.”           Încât, după ce tatăl meu citi scrisoarea, fu cuprins de o mare nedumerire şi de o mare tulburare, dat fiind că tânăra Safia fusese trimisă peşcheş părintelui tău Omar Al-Neman şi nu mai era nici o nădejde ca ea să mai fie cumva neatinsă şi nevătămată, dat fiind că şi fusese făcută mamă de către sultanul Omar Al-Neman, într-o clipită de altminteri, şi fără nazuri dintr-una ori din cealaltă parte. Iar noi pricepurăm atunci că aceasta era o mare năpastă. Iar tatăl meu nu avu altă cale de scăpare decât o scrisoare către domnul Afridun, în care îi înfăţişa împrejurarea, cerându-şi multă iertăciune pentru neştiinţa în care fusese în ce o privea pe Safia, şi făcându-i totodată un potop de jurăminte. La primirea scrisorii de la părintele meu, domnul Afridun fu năpădit de o turbare amarnică; se sculă, şi iar şezu jos, şi se frământă, şi spumegă, şi spuse: „Este oare cu putinţă ca fiica mea, cea căreia toţi domnii creştini îi râvnesc cumetria şi mâna, să fi ajuns roabă printre roabele unui musulman, şi ea să se fi plecat poftelor lui, şi să-i fi slujit la aşternut, fără de senet legiuit? Caci, pe Mesia! am să revărs asupra acelui musulman, hăndrălăul cel nesăţios la femei, o plată de care au să vorbească multă vreme şi Răsăritul şi Apusul!” Şi atunci riga Afridun, o, Şarkane, chibzui să trimită soli la părintele tău, cu peşcheşuri bogate, şi să-l facă a crede că ar fi în război cu noi, şi să-i ceară ajutor. Dar în fapt era numai spre a te face să cazi tu, o, Şarkane, şi cei zece mii de călăreţi ai tăi, într-o capcană cu care să-şi mulţumească răzbunarea precugetată. Acuma, în ceea ce priveşte cele trei geme fermecate care sunt înzestrate cu atâtea puteri, ele nu s-au pierdut. Se aflau în stăpânirea Safiei, şi au căzut în mâinile tâlharilor de mare şi apoi în mâinile tatălui meu, care mi le-a dat în dar. Iar eu le am; şi am să ţi le arăt. Dar deocamdată tu trebuie, înainte de orice, să te întorci la călăreţii tăi şi să iei cu ei calea Bagdadului îndărăt, mai degrabă decât să cazi în laţurile domnului de la Constantinia şi înainte ca toate drumurile să vă fie tăiate!           După ce auzi vorbele acestea, Şarkan luă mâna Abrizei şi-o duse la buze şi zise:           — Mărire lui Allah întru făpturile sale! El te-a scos în calea mea, ca să fii temeiul mântuirii mele şi al mântuirii tovarăşilor mei. Caci, o, preadulce şi îndatoritoare domniţă, eu nu mai pot să mă despart de tine şi, mai cu seamă după toate câte s-au petrecut, nu aş mai putea să îndur ca tu să rămâi singură-singurică aici, întrucât habar nu am ce ar putea să ţi se întâmple. Hai, Abriza, să mergem la Bagdad!           Caci Abriza, care avusese răgazul să chibzuiască, îi spuse:           — O, Şarkane, dă zor să pleci tu mai întâi şi să pui mâna pe solii lui Afridun, care se află în inima corturilor tale, şi să-i sileşti a mărturisi adevărul; şi, în felul acesta, ţi se vor adeveri şi spusele mele. Iar eu, până a nu se scurge trei zile, am să vin după tine şi laolaltă avem să intrăm în Bagdad.           Pe urmă se ridică şi se duse lângă el şi îi luă între palme capul şi îl sărută; şi Şarkan aşijderea. Şi ea plânse lacrimi puhoi, plânsete de să topească pietrele. Iar Şarkan, văzând acei ochi care plângeau, fu încă şi mai înduioşat şi mai îndurerat, şi plânse asemeni îmbelşugat, şi prociti stihurile:           Îmi tot ştergeam cu dreapta mohorât, La despărţire, ochii; iar cu stânga o cuprinsesem strâns pe după gât.           Şi ea-mi şopti sfios, curmându-şi tânga: „Au nu te temi că mă dai de ocară femeilor din trib?           — Ca despărţirea nu poate fi ocară mai amară, Când taie-n două despărţind iubirea!”           Şi Şarkan se despărţi de Abriza şi ieşi din mănăstire şi încălecă iarăşi pe bidiviul său pe care două fetişcane îl ţineau de frâu, şi plecă. Trecu podul cu lanţuri de oţel şi se afundă printre copacii pădurii şi, într-un sfârşit, ajunse la luminişul din inima codrului. Şi nici nu apucase el să ajungă bine acolo că şi văzu trei călăreţi dinaintea lui, opriţi dintr-odată din goana cailor. Şi îşi trase paloşul cel fulgerător şi înşfacă pavăza, gata de izbire. Dar deodată îi cunoscu, şi îl cunoscură şi ei, întrucât cei trei călăreţi erau vizirul Dandan şi cei doi emiri de seamă din alaiul său. Atunci cei trei călăreţi puseră sprinteni piciorul la pământ şi veniră cuviincioşi să-i ureze bună pace lui Şarkan, feciorul sultanului, şi îi mărturisiră toată grija în care lipsa lui aruncase oastea. Iar Şarkan le istorisi întâmplarea, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit, precum şi apropiata venire a domniţei Abriza, şi vânzarea măsluită de trimişii lui Afridun; şi le spuse:           — S-ar prea putea ca ei să se fi prilejuit de lipsa voastră a tustreiora ca să fugă şi să se ducă să-l vestească pe domnul lor de venirea noastră pe pământurile sale. Şi acum cine ştie dacă oastea lor nu o va fi nimicit pe a noastră! Cât mai iute, să dăm fuga în mijlocul luptătorilor noştri!           Şi pe dată, în goana cailor, ajunseră în valea unde erau aşezate corturile; iar acolo stăpânea rânduiala, dar trimişii pieriseră, într-adevăr. Atunci, degrabă, ridicară tabăra şi purceseră către Bagdad. Şi peste câteva zile ajunseră la cele dintâi fruntării cunoscute; şi-aşa că se văzură la scuteală. Şi toţi mărginenii din partea locului zoriră a veni să aducă merinde pentru ei şi nutreţ pentru cai. Şi se odihniră în locul acela o toană de vreme, şi plecară iarăşi. Şarkan încredinţă vizirului Dandan căpitănia peste toată oastea de dinainte, şi nu opri cu el, ca oaste de încheiere, decât o sută de călăreţi pe care îi alesese tot unul şi unul din lamura tuturor călăreţilor. Şi lăsă oastea să i-o ia înainte cu o zi întreagă; după care purcese şi el la drum, cu cei o sută de viteji ai săi.           Şi, după ce străbătură ca la vreo doi parasanji29, ajunseră la o posadă îngustă, aşezată între nişte munţi înalţi. Şi de-abia ajunseră acolo că şi văzură la celălalt capăt al posadei o pulbere deasă, ce se apropia iute şi apoi se risipi spre a lăsa să se ivească o sută de călăreţi, năprasnici precum leii şi ascunşi vederii sub platoşele de zale şi sub obrăzarele de oţel. Iar când călăreţii ajunseră atâta de aproape cât să li se audă glasul, strigară:           — Descălecaţi de pe cai, musulmanilor, şi daţi-vă în mâinile noastre, lepădându-vă de arme şi de cai, că altminteri, pe Mariam şi pe Yuhanna30, sufletele voastre nu au a zăbovi să-şi ia zborul din trupurile voastre!           La vorbele acestea, Şarkan văzu lumea cum se înnegurează dinainte-i, şi ochii lui zvârliră fulgere de mânie, şi obrajii i se aprinseră, şi strigă:           — O, câini de creştini, cum de vă ademeniţi a ne ameninţa, după ce aţi avut cutezanţa să păşiţi peste fruntariile noastre şi să ne încălcaţi pământurile! Şi nu numai atâta, dar mai veniţi să ne aruncaţi şi asemenea vorbe! Şi cugetaţi voi acuma că puteţi să scăpaţi teferi din mâinile noastre şi să vă mai vedeţi ţara?           Zise! Şi le strigă vitejilor săi:           — O, drept-credincioşilor, repeziţi-vă pe câinii aceştia!           Şi el cel dintâi, Şarkan, năvăli asupra duşmanului.           Atunci cei o sută de călăreţi ai lui Şarkan, în goana mare a cailor, năvăliră asupra celor o sută de călăreţi afranji, şi cele două trâmbe de oameni se încleştară, cu inimile mai tari decât stânca; şi oţelele se izbiră cu oţelele, şi paloşele cu paloşele, şi loviturile începură să curgă dărăbănind ca ploaia, şi trupurile se înlănţuiră cu trupurile, şi caii se ridicară în două picioare şi se prăvăliră greunatic peste cai, şi nu se mai auzi nici un alt vuiet decât zăngănitul armelor şi izbitura năprasnică a fierului cu fierul. Şi lupta ţinu aşa până la apropierea serii şi a negurilor nopţii. Numai atunci cele două tabere se despărţiră şi se putu face socoata. Şi Şarkan nu găsi printre oamenii săi pe niciunul care să fi dobândit vreo rană grea. Atunci zise:           — O, tovarăşilor, ştiţi că eu toată viaţa mea am năierit pe marea bătăliilor vuitoare în care se întreizbesc valurile de paloşe şi de darde; şi am înfruntat destui viteji; da eu încă nu am dat vreodată peste nişte voinici atâta de destoinici, peste nişte oşteni atâta de vajnici şi peste nişte viteji atât de bărbaţi ca potrivnicii de-acum!           Ei atunci îi răspunseră:           — Şah Şarkane, vorba ta adevăr grăieşte. Dar, pe deasupra, să ştii că, printre aceşti oşteni creştini, se află căpetenia lor, care este cel mai minunat dintre toţi, şi cel mai viteaz. Şi apoi, ori de câte ori vreunul dintre noi nimerea dinaintea lui, el se abătea ca să nu-l ucidă şi îl lăsa să scape de la moarte!           La vorbele acestea, Şarkan fu cuprins de mare mirare; pe urmă zise:           — Mâine avem să ne rânduim şi să-i încolţim, întrucât suntem o sută împotriva a o sută. Şi avem să cerem de la Stăpânul cerului biruinţa!           Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară toţi în noaptea aceea.           La rându-le, creştinii se strânseră împrejurul căpeteniei lor şi ziseră:           — Chiar că nu am putut, astăzi, să le venim de hac!           Iar căpetenia le spuse:           — Da mâine avem să ne rânduim şi să-i doborâm unul câte unul!           Şi, cu hotărârea aceasta, se culcară aşijderea.           Încât, de cum sclipiră zorii şi luminară lumea cu lumina lor şi se ridică soarele deopotrivă peste chipul celor paşnici şi al celor războinici, şi îi dete bineţe lui Mahomed, giuvaierul tuturor nestematelor – craiul Şarkan încălecă pe calul său, păşi între cele două şiruri ale călăreţilor săi rânduiţi şi le grăi:           — Iacătă că duşmanii noştri stau în rânduri de bătaie. Să pornim asupra lor, da câte unul împotriva câte unuia singur. Şi, dintru-ntâi, unul dintre voi să iasă din rânduri şi, cu glas mare, să-l cheme pe unul dintre oştenii creştini la luptă piept la piept. Pe urmă fiecare la rându-i să purceadă la luptă asemenea.           Atunci unul dintre călăreţii lui Şarkan ieşi din rânduri şi îşi îndemnă calul către vrăjmaş şi strigă:           — O, voi toţi! se află printre voi vreun luptător, se află vreun voinic îndeajuns de voinic cât să se învoiască astăzi să se lupte cu mine?           Abia ce rosti el vorbele acestea că şi ieşi dintre creştini un călăreţ îmbrăcat numai în arme şi în fier, în mătase şi în aur; şi era călare pe un cal sur, şi avea o faţă bujorie, cu obrajii neadumbriţi de barbă. Şi îşi îndemnă calul până în mijlocul câmpul de luptă şi, cu spada ridicată, se năpusti asupra voinicului musulman şi, dintr-o lovitură de lancie, îl şi tăbărî din şa, şi îl sili să se dea prins, şi îl luă rob supus, în vuietul ţipetelor de izbândă şi de bucurie ale oştenilor creştini. Şi pe dată un alt creştin ieşi din rânduri şi păşi până la mijlocul meidanului în întâmpinarea altui musulman care se afla acolo şi care era frate cu cel înrobit. Şi cei doi viteji purceseră la luptă; iar lupta nu zăbovi a se încheia cu biruinţa creştinului; întrucât, prilejuindu-se de o greşeală a musulmanului, care nu ştiuse să se ferească, îi alduise o lovitură cu mânerul lăncii, care îl doborâse din şa; şi îl luă prins. Şi urmară tot astfel să se măsoare, şi de fiecare dată lupta se isprăvea cu înrobirea câte unui musulman biruit de către creştin, şi-aşa până la căderea nopţii şi la înrobirea a douăzeci de oşteni dintre musulmani.           Când văzu atare urmare, Şarkan rămase tare mohorât; şi îşi strânse tovarăşii şi le zise:           — Cele ce ni s-au întâmplat nu vi se par până peste poate de nemaipomenite? Încât, chiar mâine, vroi să purced eu însumi dinaintea vrăjmaşului şi s-o chem la luptă pe căpetenia creştinilor. Şi am să văd apoi pricina care l-a împins să ne calce moşia şi să ne înfrunte. Şi, dacă nu va vroi să ne lămurească, avem să-l omoram; iar dacă va primi învoielile noastre, avem să facem pace cu el.           Şi, cu această hotărâre, se culcară toţi, până dimineaţa.           Atunci Şarkan, de mult călare, purcese singur către rândurile vrăjmaşilor; şi văzu cum vine din mijlocul celor cincizeci de oşteni coborâţi de pe caii lor un voinic care nu era altul decât chiar căpetenia creştinilor. Purta, îmbolduită la umeri, o mantie de atlaz albastru care flutura pe deasupra unei cămăşi de sârmă cu zalele dese; şi rotea în mână o spadă ca din oţel indienesc; şi călărea pe un cal negru ce avea fruntea înstelată de o pată albă, mare cât o drahmă de argint. Şi voinicul acela avea un chip fraged de copil, cu obrajii rumeni şi neprihăniţi de vreun fir de păr; şi era frumos cum e luna când se ridică mândră sub geana răsăritului.           Când ajunse în mijlocul meidanului, călăreţul cel tânăr îi strigă lui Şarkan în limba arăbească, cu grăirea cea mai curată, şi îi spuse:           — O, Şarkane, o, fiu al lui Omar Al-Neman cel care domneşte peste târguri şi cetăţi, peste băştii şi turnuri, găteşte-te de luptă, întrucât are să fie aprigă! Şi, devreme ce tu eşti căpetenia alor tăi, iar eu sunt căpetenia alor mei, de acum rămâne înţeles că acela care va fi biruitor în această luptă îi va lua ca plean pe ostaşii biruitului, şi le va fi stăpân netăgăduit!           Dar Şarkan, cu inima doldora de mânie, îşi şi repezise bidiviul asupra creştinului, asemenea leului întărâtat. Şi se izbiră unul de altul cu o izbitură vajnică, şi loviturile trosniră; şi ai fi gândit că vezi cum se întrelovesc doi munţi, ori că se întrepătrund cu vuiet două mări care s-au întâlnit deodată. Şi nu conteniră să se înfrunte de cu dimineaţă până în negura nopţii. Şi-atunci se descleştară şi fiecare se întoarse în mijlocul alor săi.           Atunci Şarkan le spuse soţilor lui:           — În viaţa mea nu am întâlnit asemenea luptător! Da ceea ce am găsit la el mai uluitor este obiceiul pe care îl are, ori de câte ori potrivnicul său rămâne descoperit, de a nu-l răni, ci numai de a-l atinge uşor, în locul descoperit, cu sâmceaua lăncii; şi nu mai pricep nimic din toată năzdrăvănia aceasta. Dar ar fi de râvnit să fie mulţi războinici de-ai noştri dăruiţi cu atare vitejie!           Şi a doua zi se purcese iarăşi o luptă la fel, ci fără mai multă dobândă. Caci, într-a treia zi, iacătă ce se întâmplă: în dricul luptei, creştinul cel tânăr şi frumos îşi slobozi pe neaşteptate calul în goana mare şi îl opri deodată şi îl smuci nedibaci din hăţuri; atunci calul se ridică în două picioare, iar tânărul se descumpăni din şa şi se prăbuşi la pământ. Atunci Şarkan sări jos de pe calul său şi, cu paloşul ridicat, se năpusti asupra potrivnicului, şi vru să-l spintece. Dar creştinul cel frumos strigă:           — Oare aşa se poartă vitejii? Sau în acest fel porunceşte galanteria să te porţi cu femeile?           La vorbele acestea, Şarkan, uluit, se uită cu luare-aminte la oşteanul cei tânăr şi, cercetându-l bine, cunoscu că e domniţa Abriza. Întrucât era chiar domniţa Abriza, cea cu care i se întâmplase, la mănăstire, ceea ce i se întâmplase!           Atunci Şarkan îşi aruncă paloşul cât colo, şi se temeni dinaintea fetei şi sărută pământul dintre mâinile ei şi îi spuse:           — Da pentru ce oare, o, domniţă, toate astea?           Ea îi spuse:           — Am vrut să te încerc eu însămi pe un câmp de bătălie, şi să văd măsura dârziei şi a vredniciei tale! Şi află că toţi oştenii mei, cei o sută care i-au înfruntat pe ai tăi, sunt fete, şi fecioare, şi ale mele. Iar cât despre mine, de n-ar fi fost calul, care s-a ridicat în două picioare, ai cam fi văzut tu şi alte lucruri, o, Şarkane!           Iar Şarkan zâmbi a râde şi răspunse:           — Slavă lui Allah, cel carele ne-a adunat iarăşi la un loc, o, domniţă Abriza, o, domniţă a vremurilor!           Iar domniţa numaidecât le dădu soaţelor ei porunca de plecare şi îi înturnă lui Şarkan cei douăzeci de prinşi, unul câte unul. Şi toţi veniră să îngenuncheze dinaintea ei şi sărutară pământul dintre mâinile sale. Iar Şarkan se întoarse spre copilele cele mândre şi le spuse:           — Sultanii s-ar socoti norociţi de-ar putea să se sprijine pe o ceată de voinici precum sunteţi voi!           Pe urmă se ridicară taberele, şi cei două sute de călăreţi luară laolaltă drumul Bagdadului şi merseră astfel şase zile întregi, la capătul cărora văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din cetatea Păcii.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a cincizeci şi una noapte spuse:           Văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din Cetatea Păcii. Atunci Şarkan o rugă pe domniţa Abriza şi pe tovarăşele sale să-şi scoată armurile de luptă şi să le schimbe cu haine adevărate de femei grecoaice. Iar ele aşa făcură. Pe urmă Şarkan trimise la Bagdad câţiva dintre tovarăşii lui să i-o ia înainte şi să-l vestească pe părintele său Omar Al-Neman despre el şi despre domniţa Abriza, ca să se trimită în întâmpinarea lor un alai falnic. Pe urmă, în seara aceea, descălecară şi întinseră corurile şi dormiră până dimineaţa.           Şi-apoi, de cum se lumină de ziuă, emirul Şarkan şi călăraşii lui, domniţa Abriza şi oştencele ei încălecară iarăşi pe bidiviii lor şi luară calea spre cetate. Şi iacătă că ieşi din cetate, venindu-le în întâmpinare, vizirul cel mare Dandan cu o ceată de o mie de călăreţi; şi se duse la fetişcană şi la Şarkan şi sărută pământul dintre mâinile lor; pe urmă toţi laolaltă păşiră în cetate.           Şi Şarkan mai întâi sui la sarai ca să-l vadă pe părintele său sultanul Omar Al-Neman. Şi sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îi ceru veşti. Şi Şarkan îi istorisi toată povestea cu tânăra Abriza, fiica domnului Hardobiu de la Chezareea, şi viclenia domnului de la Constantinia, şi ciuda lui din pricina Safiei cadâna, care nu era alta decât chiar fiica lui Afridun; şi îi istorisi despre găzduirea şi despre sfaturile cele bune ale Abrizei, şi despre toate harurile ei de vitejie şi de frumuseţe.           Când auzi vorbele acestea de la urmă, sultanul Omar Al-Neman fu cuprins de un gând mare de-a o vedea pe copila cea minunată, şi toată făptura i se aprinse de amănuntele auzite. Şi cugetă în sineşi la desfătările de-a simţi în culcuşul său vânjoşia şi mlădioşia fără de cusur ale unui trup de fată călit astfel, şi neprihănită de vreun bărbat, şi atâta de iubită de tovarăşele ei oştence. Şi nu-i părură de rând nici chiar soaţele ei, a căror înfăţişare, sub hainele de luptă, era ca de băieţi cu obraji fragezi şi neprihăniţi de păr şi de barbă. Că sultanul Omar Al-Neman era un ghiuj straşnic, cu vinele mai oţelite decât ale flăcăilor. Şi n-avea pic de spaimă de luptele bărbăţeniei, şi ieşea pururea biruitor din braţele femeilor celor mai pojarnice.           Iar cum Şarkan nici cu gândul nu gândea că tătâne-său ar avea vreun dor asupra tinerei domniţe, zori să se ducă după ea şi veni să i-o înfăţişeze. Iar sultanul şedea în jeţul său şi se descotorosise de toţi musaipii şi de toate roabele lui, afară numai de hadâmbi. Iar tânăra Abriza ajunse până la el şi sărută pământul dintre mâinile lui, şi îi ţinu o rostire de o curăţie şi de o eleganţă desfătătoare. Încât sultanul Omar Al-Neman fu până peste măsură de minunat şi îi mulţumi şi o proslăvi pentru tot ceea ce făcuse cu fiul său, beizade Şarkan, şi o pofti să şadă. Iar Abriza, atunci, şezu jos şi îşi scoase vălul cel mic care îi acoperea chipul, şi fu ca o luare a vederilor! Şi sultanul Omar Al-Neman era mai să-şi piardă minţile! Şi pe dată porunci să se dea, chiar în sarai, pentru ea şi pentru soaţele ei, cele mai bogate dintre iatacurile de fală, şi îi hotărî o simbrie vrednică de cinul ei. Şi numai atunci o întrebă în privinţa celor trei geme scumpe pline de puteri.           Atunci Abriza îi spuse:           — Acele trei geme albe, o, doamne al vremurilor, le am la mine şi nu mă despart de ele niciodată. Şi am să ţi le arăt!           Şi porunci să i se aducă o lădiţă, şi o deschise, şi scoase din ea o cutie căreia îi săltă capacul, şi scoase din cutie un sipeţel de aur bătut, pe care îl deschise. Şi atunci se iviră, sclipitoare, cele trei geme năstrăpate, luminoase, şi dalbe, şi rotunde. Şi Abriza le luă şi le duse la buze una câte una, şi le întinse sultanului Omar Al-Neman ca peşcheş pentru găzduirea ce i-o dăruia. Şi ieşi.           Iar sultanul Omar Al-Neman îşi simţi inima că se duce cu ea; şi, întrucât gemele se aflau acolo strălucind, porunci să vină fiul său Şarkan şi îi dădu una dintre ele în dar; iar Şarkan îl întrebă ce avea să facă cu celelalte două geme. Şi sultanul îi spuse:           — Păi vreau să le dăruiesc, pe una surioarei tale, micuţa Nozhatu, iar pe cealaltă frăţiorului tău, Daul'makan.           La vorbele acestea despre fratele său Daul'makan, de a cărui venire pe lume habar n-avea, Şarkan fu cuprins de o mohorală grea, întrucât el nu ştia decât de naşterea micuţei Nozhatu. Încât se întoarse către sultanul Omar Al-Neman, spunându-i:           — O, tată, aşadar mai ai un fecior în afară de mine?           El spuse:           — Păi de bună seamă, în vârstă de şase ani, frate geamăn cu Nozhatu, şi amândoi născuţi de roaba mea Safia, fiica domnului de la Constantinia!           Atunci Şarkan, buimăcit de atare ştire, nu se putu opri să nu-şi scuture hainele de ciudă şi de mânie, dar se înfrână numaidecât şi zise:           — Fie ei amândoi sub binecuvântarea lui Allah Preaînaltul!           Da tătâne-său băgase de seamă frământul lui şi ciuda, şi zise:           — O, fiul meu, pentru ce te-a cuprins o stare ca aceasta? Au nu ştii că numai ţie ţi se cade moştenirea scaunului de domnie, la moartea mea? Şi nu ţi-am dăruit, ţie mai întâi, cea mai frumoasă dintre cele trei geme pline de minuni?           Ci Şarkan nu se simţi în stare să răspundă şi, nevroind să-i întoarcă vorba ori să-l supere pe părintele său, ieşi, cu capul plecat, din sala domnească. Şi se îndreptă spre iatacul menit Abrizei; şi Abriza pe dată se ridică spre a-l primi, îi mulţumi dulce de ceea ce făcuse pentru ea şi îl rugă să şadă lângă ea. Pe urmă, cum îl vedea cu chipul mohorât şi mâhnit, îl iscodi cu duioşie; iar Şarkan îi istorisi pricina supărării lui şi adăugă:           — Da ceea ce mă apasă mai tare, o, Abriza, este că, până la urmă, am băgat de seamă la părintele meu nişte gânduri neîndoielnice în privinţa ta, şi i-am văzut ochii străfulgeraţi de jindul de a te avea. Tu ce zici de asta?           Ea răspunse:           — Poţi să-ţi linişteşti sufletul, o, Şarkane, întrucât tatăl tău nu are să mă aibă decât moartă! Oare cele trei sute şaizeci de neveste şi celelalte încă nu mai pot să-i ajungă, de râvneşte la fecioria mea, care hotărât că nu este făcută pentru colţii lui? Aşa că fii pe pace, o, Şarkane, şi alungă-ţi grijile!           Pe urmă porunci să se aducă de mâncat şi de băut; şi amândoi mâncară şi băură, iar Şarkan, tot cu sufletul pierit, se întoarse în iatacul lui să se culce, în noaptea aceea. Aşa cu Şarkan!           Dar cât despre sultanul Omar Al-Neman, odată Şarkan ieşit, se duse s-o caute pe cadâna Safia, în iatacul ei; şi ţinea în mână cele două geme nestemate, atârnate fiecare de câte un lanţ de aur Şi, când îl văzu că intră, Safia se ridică pe cele două picioare ale ei şi nu şezu jos decât după ce sultanul şezu el mai întâi. Şi atunci veniră la el cei doi copii, fetiţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan Şi sultanul îi sărută şi le atârnă de gât, la fiecare, câte una dintre gemele nestemate. Şi cei doi copii fură bucuroşi foarte; iar mama lor îi ură sultanului belşug şi fericire.           Atunci sultanul îi spuse:           — O, Safia, tu eşti fiica domnului Afridun de la Constantinia şi nu mi-ai spus niciodată nimic! Pentru ce mi-ai tăinuit faptul şi m-ai împiedicat, astfel, să am faţă de tine cinstirile datorate stepenei tale şi să te ridic în preţuire şi în bunăstare?           Iar Safia îi spuse:           — O, mărinimoase sultane, dar ce aş putea să-mi doresc mai mult? Tu m-ai şi copleşit cu darurile şi cu hatârurile tale, şi m-ai făcut mamă a doi copii frumoşi ca nişte lune!           Atunci sultanul Omar Al-Neman fu fermecat foarte de răspunsul acesta pe care îl găsi desfătător şi plin de pricepere şi de isteciune, de curtoazie şi de gingăşie. Şi porunci să i se dea Safiei un sarai şi mai frumos decât cel dintâi, şi îi spori straşnic simbria casei şi cheltuielile de trai. Pe urmă se întoarse în saraiul său spre a judeca, şi a căftăni, şi a mazili, cumu-i datina.           Dar rămânea tot cu mintea şi cu inima zbuciumate rău din pricina tinerei domniţe Abriza. Încât îşi petrecea la ea toate nopţile, tăifăsuind cu fata şi strecurându-i tâlcuri. Dar Abriza, de fiecare dată, drept orice răspuns îi spunea:           — O, doamne al emilor, chiar că nu mă încearcă nici un pic de dorinţă faţă de bărbaţi!           Dar asta nu făcea decât să-l zădărască şi să-l zbuciume mai tare, şi, până la urmă, ajunse zaif. Şi iacătă că atunci porunci să vină vizirul său Dandan şi îi dezvălui toată patima pe care o avea în inimă pentru minunata Abriza, precum şi nimicul de dobândă căpătată şi deznădejdea lui de a ajunge vreodată să se bucure de ea.           După ce ascultă vorbele acestea, vizirul îi spuse sultanului:           — Iacătă. La căderea nopţii, să ai grijă să iei cu tine o bucată de banj şi să te duci la Abriza şi să te apuci să bei cu ea oleacă, şi, în cupa de la urmă, să strecori bucata de banj; şi ea nici nu are să apuce să mai ajungă la pat când tu ai să fii stăpânul ei; şi vei putea atunci să faci cu ea tot ce ţi s-o părea potrivit spre a-ţi mulţumi dorul şi a-ţi potoli pojarul. Şi-aceasta-i socoata mea.           Iar sultanul răspunse:           — Chiar că sfatul tău este minunat şi numai el este de înfăptuit.           Atunci se sculă şi se duse la unul din sipetele sale, pe care îl descuie, şi luă o bucată de banj safi, şi atâta de tare cât numai odoarea lui ar fi prăvălit în somn, de la un cap de an până la anul următor, chiar şi un elefant. Şi îşi puse la brâu bucata de banj şi aşteptă să vină noaptea. Atunci se duse la domniţa Abriza, care se ridică spre a-l primi, şi nu şezu jos decât odată ce se aşeză sultanul şi-i dădu îngăduinţa. Şi începu să tăifăsuiască şi îşi mărturisi pofta de a bea ceva; şi numaidecât domniţa porunci să se aducă băuturile şi toate cele de cuviinţă, precum: poame, migdale, alune, fistic şi celelalte; şi totul în cupe mari de aur şi de cleştar. Şi amândoi se apucară să bea şi să se îmbie, până ce beţia începu să se învârtoşească în capul domniţei. Ceea ce văzând, sultanul scoase din buzunar bucata de banj şi o ascunse între degete; pe urmă umplu un pocal şi îl bău până la jumătate şi, pe furiş, strecură în el bucata de banj, şi i-l întinse copilei şi îi zise:           — O, mlădiţă de domn, ia pocalul şi bea licoarea aceasta a darului meu!           Iar domniţa Abriza, neştiutoare, luă pocalul şi, râzând, îl bău. Îl bău, şi pe dată lumea se învârti dinaintea ochilor ei; şi nu mai avu decât răgazul de a se târî până la culcuşul ei, unde căzu pe spate, greu, cu mâinile întinse şi cu picioarele desfăcute. Şi două făclii mari erau aşezate una la căpătâiul iar cealaltă la picioarele patului.           Atunci sultanul Omar Al-Neman veni la Abriza şi începu să-i deznoade băierile de mătase de la şalvarii cei largi, şi nu-i lăsă pe trup decât cămăşuţa cea subţire şi uşoară. Şi ridică poala cămăşii şi, dedesubt, se ivi, dintre coapse, luminată cu de-amănuntul de strălucirea făcliilor, o ispravă care îi răpi minţile şi judecata. Dar avu tărie să se stăpânească spre a-şi face vreme să-şi scoată şi el haina şi şalvarii. Şi atunci putu, slobod, să se lase dus până la capătul pojarului care îl ardea; şi se aruncă peste trupul de copilă, şi îl acoperi. Şi cine ar şti măsura a tot ceea ce se petrecu? Şi iacă-aşa pieri şi se şterse fecioria tinerei domniţe Abriza.           Odată treaba isprăvită, sultanul Omar Al-Neman se ridică şi se duse în odaia de alături, s-o caute pe roaba cea mai dragă a Abrizei, credincioasa Boabă-de-Mărgean, şi să-i spună:           — Dă fuga la stăpâna ta, care are trebuinţă de tine!           Şi Boabă-de-Mărgean zori să intre la stăpână-sa şi o găsi întinsă pe spate şi răvăşită, şi cu cămaşa săltată, şi cu coapsele mânjite de sânge, şi cu chipul pălit de tot. Şi Boabă-de-Mărgean pricepu că avea trebuinţă grabnică de îngrijiri; şi numaidecât luă un peşchir cu care şterse cu gingăşie preacinstita poveste a stăpâne-sii; pe urmă luă alt peşchir cu care îi şterse încetişor pântecele şi coapsele; apoi o spălă pe ochi, pe mâini şi pe picioare; şi o stropi cu apă de trandafiri, şi o spălă pe buze şi pe gură cu apă de flori de portocal.           Atunci domniţa Abriza strănută; pe urmă deschise ochii şi se săltă în capul oaselor. Şi o zări pe mult iubita ei Boabă-de-Mărgean şi îi zise:           — O, Boabă-de-Mărgean, ce-am păţit? Spune-mi! Ia uite că mă simt ca leşinată.           Şi Boabă-de-Mărgean nu putu decât să-i povestească starea în care o găsise, întinsă pe spate şi cu sângele curgându-i pe coapse. Şi Abriza înţelese atunci că sultanul Omar Al-Neman îşi potolise asupra-i poftele şi că mistuise în ea lucrul cel fără putinţă de îndreptat. Şi durerea şi mâhnirea ei fură atâta de amarnice, încât îi porunci Boabei-de-Mărgean să nu îngăduie nimănuia să intre în iatacul ei, şi o învăţă să-i spună sultanului Omar Al-Neman, când are să vină să ceară veşti despre ea: „Stăpâna mea este bolnavă şi nu poate să primească pe nimeni”.           Încât, după ce află cum stă treaba, sultanul Omar Al-Neman începu să trimită în fiecare zi la Abriza robi încărcaţi cu tablale mari ticsite cu bucate de toate felurile, şi cu băuturi, şi cu oluri pline de poame şi de prăjituri, precum şi cu găvane de farfurii ticsite cu sorbeturi şi cu dulciuri. Dar ea rămase mai departe închisă în iatacul ei, până ce într-o zi băgă de seamă că pântecele-i creştea, că mijlocul i se îngroşa, şi că era neîndoielnic însărcinată. Atunci mâhnirea ei spori nemăsurat şi lumea se scoroji dinainte-i; şi nu mai vroi să audă nici vorbele de alinare ale Boabei-de-Mărgean; pe urmă îi spuse:           — O, Boabă-de-Mărgean, eu singură m-am adus în starea aceasta, purtându-mă urât faţă de mine însămi, părăsindu-mi tatăl, şi mama, şi împărăţia mea! Şi iacătă că acuma mi-e scârbă şi de mine şi de viaţă, iar cutezanţa mi s-a topit şi puterea mi s-a dus! Odată cu fecioria, mi-am pierdut tăria toată, iar sarcina mă face neînstare să înfrunt până şi brânciul unui copil. Şi n-aş putea nici măcar să ţin frâiele calului, eu, Abriza, tânăra Abriza, plină cândva de pară şi de vânjoşie! Ce să fac de-acum înainte? Dacă am să nasc în saraiul acesta, am să ajung un lucru de râs pentru toate musulmanele care locuiesc aici şi care au să afle chipul cum mi-am pierdut fecioria. Iar dacă am să mă întorc la tatăl meu, cu ce ochi am să cutez să mă uit la el? Oh, cât de adevărate sunt vorbele poetului:           Prietene, ia pururi bine-aminte:           În vremurile de necaz, amare, N-ai să-ţi mai poţi afla nici un părinte, Nici ţară nu, nici casă primitoare!           Atunci Boabă-de-Mărgean îi zise:           — O, stăpâna mea, eu una sunt roaba ta şi stau întru totul la poruncile tale! Porunceşte!           Ea răspunse:           — Atunci, o, Boabă-de-Mărgean, ia bine aminte! Trebuie neabătut să fug din saraiul acesta, fără ca nimeni să bage de seamă, şi să mă întorc la tatăl meu şi la mama mea, orice-o fi: că, vezi tu, o, Boabă-de-Mărgean, când hoitul începe să duhnească, el cade în seama alor săi! Iar eu nu mai sunt decât un trup fără de viaţă. Apoi, împlinească-şi voia Allah!           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — O, domniţă, ceea ce vrei să faci este cel mai bine!           Pe urmă se apucă pe dată în taină de pregătirile de plecare. Caci trebuiră să găsească vreo împrejurare prielnică, da care se ivi în curând, şi aceasta fu plecarea sultanului la vânătoare şi plecarea lui Şarkan la hotarele împărăţiei unde avea de cercetat locurile întărite. Dar pe când ele îndurau zăboveala aceea, sorocul naşterii ajunse mai apropiat şi Abriza îi spuse Boabei-de-Mărgean:           — Trebuie să plecăm chiar la noapte! Da ce să fac împotriva ursitei care m-a însemnat în frunte şi a scris că, în două sau trei zile, naşterea urmează să se petreacă! Caci plecăm oricum, întrucât orice este mai bine decât să nasc în saraiul acesta. Ţi se cere aşadar să găseşti un ins care să vrea să ne însoţească pe drumul nostru, că eu nu mai am putere să ridic nici arma cea mai uşoară.           Şi Boabă-de-Mărgean răspunse:           — Pe Allah, o, stăpâna mea, nu ştiu decât numai un ins în stare să ne însoţească şi să ne apere, este arapul cel mare Moroz, unul dintre arapii sultanului Omar Al-Neman; căci deseori l-am îndatorat şi deseori i-am dăruit răsplăţi; şi, pe deasupra, mi-a spus că odinioară a fost tâlhar şi hoţ de drumul mare. Şi, întrucât chiar el este străjer la poarta de la saraiul nostru, am să mă duc să-l caut şi am să-i dau aur şi am să-i spun că, atunci când vom ajunge în ţara noastră, avem să-i rostuim o nuntă frumoasă cu cea mai mândră grecoaică din Chezareea!           Atunci Abriza spuse:           — O, Boabă-de-Mărgean, tu să nu-i spui nimic, da să-l aduci aici la mine să vorbesc chiar eu cu el.           Atunci Boabă-de-Mărgean ieşi şi se duse să-l caute pe arap şi îi spuse:           — O, Moroz, iacătă că ziua norocului tău s-a ivit. Dar pentru aceasta nu vei avea să faci decât ceea ce are să-ţi spună stăpâna mea. Haide, dar!           Şi îl luă de mână şi îl duse la domniţa Abriza.           Când o văzu pe copilă, arapul Moroz veni dinaintea ei şi îi sărută mâinile. Dar domniţa simţi că inima ei îl izgonea, iar înfăţişarea lui îi făcea silă mare; şi gândi în sineşi: „Nevoia te duce unde nu ţi-e voia!” şi, în ciuda scârbei care o muncea, îi zise:           — O, Moroz, te simţi tu în stare să ne vii în ajutor şi să ne ocroteşti de loviturile vremilor şi ale nenorocirilor noastre? Şi, dacă ţi-aş dezvălui taina mea, vei fi tu atâta de vrednic ca să n-o dai în vileag?           Atunci arapul Moroz, care numai ce-o văzuse pe Abriza că şi simţise patima cum îi umple inima cu jar, spuse:           — O, stăpână a mea, fac tot ce îmi vei porunci!           Iar Abriza spuse:           — Îţi cer, dacă-i aşa, să ne pregăteşti pe dată doi catâri pentru calabalâcuri, şi doi cai pentru noi, şi să ne ajuţi să ieşim de aici, pe mine şi pe această roabă a mea, Boabă-de-Mărgean. Şi îţi făgăduiesc că, de cum vom fi ajuns tustrei în ţara noastră, am să te însor cu cea mai frumoasă dintre grecoaice, cu aceea pe care ai s-o alegi tu. Şi avem să te încărcăm cu aur şi cu bogăţii. Şi, dacă vei vrea apoi să pleci din ţara noastră, te vom trimite în ţara ta încărcat de daruri şi de mile.           La vorbele acestea, arapul Moroz se umflă până peste poate şi strigă:           — O, stăpână a mea, am să vă slujesc pe amândouă cu amândoi ochii mei. Şi am să plec cu voi, hotărât! Şi mă duc îndată să vă pregătesc vitele şi tot ce trebuie!           Pe urmă ieşi, gândind în sineşi: „Ce plean şi ce chilipir! Hotărât, am să mă bucur şi am să mă desfăt de nurii acestor două lune! Şi, dacă vreuna dintre ele nu are să mă vrea, am s-o omor! Şi am să le fur toate bunurile!” Şi, bine hotărât pentru făptuire, făcu toate pregătirile de trebuinţă; şi tustrei putură să iasă fără a fi băgaţi de seamă, şi în pofida stării domniţei Abriza.           Şi domniţa Abriza, care era muncită de durerile facerii, fu nevoită, din cea de a patra zi, să se oprească din drum. Neputând să îndure mai mult, îi spuse arapului:           — O, Moroz, ajută-mă să cobor de pe cal, căci durerile au ajuns de neîndurat, şi acesta-i sfârşitul!           Şi îi spuse Boabei-de-Mărgean:           — O, Boabă-de-Mărgean, coboară şi tu de pe cal, şi vino să te aşezi deasupra mea spre a mă ajuta să nasc!           Da, odată tustrei coborâţi de pe cal, arapul Moroz, la vederea nurilor domniţei, fu cuprins de o stare de jinduri până peste măsură, şi mohorala-i se cumpli amarnic săltându-i rantia. Atunci nu se mai putu stăpâni şi, fâlfâindu-şi obrăznicia, se duse lângă domniţa care era să leşine de mânie şi de scârbă, şi îi spuse:           — O, stăpână a mea, lasă-mă, rogu-te, să te iau!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână urmarea povestirii pe a doua zi.           Dar când fu cea de a cincizeci şi doua noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hâdul de arap Moroz i-a spus domniţei:           — O, stăpână a mea, rogu-te, lasă-mă să te iau!           Atunci domniţa Abriza spuse:           — O, arapule, plod de arăpoaică, o, fecior de robi! cutezi tu să te despoi aşa dinaintea ochilor mei? Ce ocară mi-e dată, să mă aflu acuma fără de apărare în mâinile celui mai de pe urmă dintre robii arapi! Mişelule! numai să-mi ajute Allah să mă izbăvesc de starea în care sunt şi să mă vindec de ceea ce mă face nevolnică, şi am să-ţi pedepsesc eu obrăznicia, cu chiar mâna mea! Decât să mă văd atinsă de tine, mai bine mă omor singură şi isprăvesc cu chinurile şi cu necazurile vieţii mele!           Şi rosti stihurile acestea:           O, lasă-mă, mişelule, mă lasă!           M-am săturat de soarta-mi ticăloasă.           Mai bine mor şi mă despart de toate, Decât să mă atingă mâini spurcate.           De ce tot stărui? Nu ţi-am spus, tâlhare, Că-mi face silă neagra dezmăţare?           Degeaba stai ca fiara, crunt la pândă, Holbându-ţi lăcomia prea flămândă.           Să nu socoti c-ai să te-nfrupţi vreodată din ce râvneşte mintea-ţi tulburată, Poate doar după ce m-ai căsăpi cu paloş iemenit, felii-felii.           Ia seama cine sunt, şi de ce preţ!           Că nici măcar cei de vreun neam măreţ n-ar cuteza vreodată să mă-nfrunte!           Dar tu, un rob plodit pe fieunde, Cum de cutezi, răsad de spurcăciuni, Să-nalţi spre mine ochii tăi nebuni?           Când auzi stihurile, arapul Moroz fu cuprins de o furie mare, şi ochii i se înroşiră de mânie, şi chipu-i se schimonosi de ciudă, şi nările i se umflară, şi buzele-i groase i se pungiră, şi toată făptura-i se încrâncenă; şi prociti stihurile acestea:           O, nu mă alunga, tu, ismenită privire ce ucizi întru ispită.           De cruntu-ţi suflet – căsăpit sunt, bietul!           Mi-e trupul frânt, şi ard încet cu-ncetul.           De ochii tăi mi-e inima ca-n vrajă, Stâlpar mi-e chinul, iar tristeţea strajă!           Ci de-ai acoperi întreg pământul cu străji ca să te apere de-a rândul, Tot aş răzbi să-mi tai printr-înşii cale până la apa strălucirii tale, Până la apa ta ca un izvor, Să-mi stâmpăr setea crâncenului dor.           Auzind stihurile acestea, Abriza începu să plângă de mânie şi strigă:           — Rob fără ruşine, o, târâtură de arap, tu socoti că toate femeile sunt la fel? Şi cutezi încă să-mi vorbeşti aşa?           Atunci arapul Moroz, văzând că Abriza îl alungă cu hotărâre, nu mai putu să-şi înfrâne furia; şi se repezi la ea cu paloşul în mână; şi o înşfăcă de păr şi îşi petrecu paloşul prin trupul fetei. Şi de mâna acelui arap muri astfel domniţa Abriza.           Atunci arapul Moroz zori să pună gabja pe măgarii încărcaţi cu bogăţiile şi cu bunurile Abrizei şi, îndemnându-i din urmă, se topi cu toată graba în munţi.           Şi domniţa Abriza, dându-şi sufletul, născu un fiu în mâinile credincioasei Boabă-de-Mărgean care, în durerea ei, îşi punea ţărână pe cap şi îşi sfâşia hainele şi se zgâria pe obraji de ţâşnea sângele; şi ţipa:           — O, stăpâna mea cea fără de noroc! tu, cea luptaşă, cea volnică, cum te sfârşeşti tu aşa, sub loviturile unui mişel de rob arap!           Dar de-abia contenise Boabă-de-Mărgean să se jeluie, că şi văzu un nour de praf umplând văzduhul şi apropiindu-se iute; şi deodată se risipi, iar dedesubt se iviră nişte oşteni călăreţi, şi toţi îmbrăcaţi în felul ostaşilor de la Chezareea. Or, într-adevăr, era oastea domnului Hardobiu de la Chezareea, părintele Abrizei. Întrucât nişte zvonuri ajunseseră la domnul Hardobiu dându-i de ştire cum că Abriza fugise de la mănăstire, iar el îşi strânsese pe dată oştile, trecuse însuşi în fruntea lor şi pornise la drum asupra Bagdadului; şi într-astfel sosise la locul unde tocmai se săvârşise fiică-sa Abriza.           La vederea trupului însângerat al copilei sale, Măria Sa sări jos de pe cal şi căzu fără de simţire, sărutând leşul întins; şi Boabă-de-Mărgean începu să plângă iarăşi, mai fierbinte, şi să se vaicăre. Pe urmă, când Măria Sa îşi veni în fire, îi istorisi toată povestea şi îi spuse:           — Cel care a ucis-o pe copila ta este un arap dintre arapii sultanului Omar Al-Neman, sultanul acela plin de desfrânare, care a făcut ce-a făcut cu copila ta!           Iar Hardobiu, la vorbele acestea, văzu lumea întreagă cum se înnegurează, şi hotărî o răzbunare amarnică. Da grăbi a porunci să fie adusă o năsălie pe care puse trupul fiică-sii, şi fu nevoit să facă mai întâi cale întoarsă la Chezareea pentru datorinţele îngropăciunii şi ale morţii.           Când ajunse la Chezareea, domnul Hardobiu intră în palatul lui şi porunci să vină doică-sa, Muma-Prăpădurilor, şi îi spuse:           — Doică, iacătă ce-au făcut musulmanii din copila mea! Sultanul i-a răpit fecioria, iar robul a vrut s-o pângărească şi a omorât-o! Şi din ea s-a născut pruncul pe care îl îngrijeşte Boabă-de-Mărgean. Or, mă jur pe Mesia să-mi răzbun copila şi să spăl ocara cu care m-a acoperit. Altminteri, mai bine mă omor cu chiar mâna mea!           Şi începu să plângă cu lacrimi fierbinţi. Atunci Muma-Prăpădurilor îi spuse:           — În ce priveşte răzbunarea, nu te îngriji, o, Măria Ta, de ea! că eu însămi am să-l fac pe musulman să-şi ispăşească fărădelegile. Întrucât am să-l ucid, şi pe el şi pe copiii lui, într-un chip încât să fac să dăinuiască pomenirea lui multă vreme, ca prilej de povestiri ce au să se istorisească în leaturile ce vor veni, în toate colţurile pământului. Dar trebuie să asculţi cu luare-aminte ceea ce am a-ţi spune şi ceea ce tu să îndeplineşti neabătut. Iacătă. Trebuie să porunceşti a se aduce în palatul tău cinci fete, cele mai frumoase din Chezareea, cu sânii cei mai frumoşi şi cu fecioria neatinsă. Şi trebuie să porunceşti a fi aduşi, totodată, învăţaţii cei mai mari şi cărturarii cei mai iscusiţi din părţile musulmane megieşe cu împărăţia ta. Şi să le dai poruncă acelor învăţaţi musulmani să le crească pe fete după tipicul lor musulman. Şi să le înveţe credinţa musulmană, istoria arăbească, hronicele califilor şi toate faptele sultanilor; pe deasupra, să le înveţe iscusinţa de a se purta în lume, bunele maniere, felul cum se vorbeşte cu sultanii, felul cum li se ţine tovărăşie şi cum li se dă să bea, stihurile cele mai frumoase şi chipul cel mai iscusit de a le povesti, chipul cum se ticluiesc poeziile şi taifasurile, precum şi meşteria cântecelor. Şi trebuie învăţătura să fie deplină, chiar şi cu primejdia de a zăbovi zece ani; întrucât ni se cade să avem răbdare şi să luăm seama că arabii din pustie spun: „Răzbunarea încă se mai poate înfăptui chiar şi după patruzeci de ani”. Că răzbunarea pe care o precuget nu se poate făptui decât cu această învăţătură desăvârşită a fetişcanelor; şi, ca să te dumiresc, am să-ţi spun că sultanul acela are o slăbiciune mare faţă de împreunarea cu toate roabele şi are trei sute şaizeci de asemenea roabe, afară de cele o sută de însoţitoare lăsate de răposata noastră domniţă şi afară de peşcheşurile de femei care îi vin ca haraci din toate părţile. Aşa că am să-l fac să piară de chiar meteahna lui.           La vorbele acestea, Hardobiu se învoioşi de o voioşie mare, şi o sărută pe frunte pe Muma-Prăpădurilor, şi trimise îndată să fie căutaţi învăţaţii musulmani şi fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi treia noapte spuse:           — Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Hardobiu trimise îndată după învăţaţii musulmani şi după fetişcanele cu sâni rotunzi şi cu fecioria nevătămată. Şi îi copleşi pe învăţaţi cu filotimiile şi cu darurile, şi îi primi cu milosârdie mare; pe urmă le încredinţă fetişcanele cele frumoase, alese tot una şi una, şi îi îndemnă să le dea acelor fetişcane dăscălirea musulmană cea mai îngrijită. Şi învăţaţii cărturari se supuseră şi făcură întocmai precum le poruncise Măria Sa. Şi-aşa cu Măria Sa domnul Hardobiu.           Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, după ce se întoarse de la vânătoare şi intră în saraiul său şi află de fuga Abrizei şi de pierderea ei, se mohorî cu totul şi răcni:           — Cum se face că o femeie poate să iasă din saraiul meu fără ca nimenea să ştie? Dacă împărăţia mea o fi păzită tot atâta de bine ca şi saraiul meu, asta chiar că ar fi pieirea noastră neabătută a tuturor! Da altă dată când m-oi mai duce la vânătoare am să ştiu eu prea bine cum pun să mi se păzească uşile!           Pe când el glăsuia astfel, iacătă şi Şarkan se întorcea din războielile lui şi se înfăţişă dinaintea tătâne-său care îi dădu ştire de fuga Abrizei.           Încât Şarkan, din ziua aceea, nu mai putu să îndure vederea saraiului părintelui său, mai cu seamă că micuţa Nozhatu şi micuţul Daul'makan erau prilejul grijilor celor mai alese ale sultanului. Şi se mohorî tot mai mult din zi în zi şi până într-atâta încât sultanul îi spuse:           — Ce ai tu, o, fiul meu, de te-ai gălbejit la chip şi te-ai sfârşit la trup?           Şi Şarkan îi spuse:           — O, părinte al meu, iacătă că, din mai multe pricini, zăbovirea mea în saraiul acesta mi-a ajuns de neîndurat. Aşa că ţi-aş cere, ca pe un hatâr, să mă căftăneşti cârmuitor peste vreun serhat dintre cele serhaturi, unde să mă duc să mă îngrop pentru câte zile mi-au mai rămas!           Pe urmă prociti aceste stihuri ale meşterului zicalelor:           Acum, când port în suflet noian de vise moarte, Mi-ar fi cu mult mai bine să pot pleca departe, -           Ca ochiu-mi să nu vadă, urechea-mi să n-audă nimic din ce-aminteşte iubirea mea pierdută.           Atunci sultanul Omar Al-Neman pricepu temeiurile mâhnirii fiului său Şarkan şi începu să-l aline şi îi zise:           — O, copilul meu, împlinească-ţi-se voia! Şi, întrucât locul cel mai de seamă în toată împărăţia mea este cetatea Damascului, iată că te căftănesc cârmuitor al Damascului, începând din ceasul de acum!           Şi numaidecât porunci să vină calemgiii de la sarai şi toţi mai-marii împărăţiei şi îl căftăni pe Şarkan, de faţă cu ei, cârmuitor al daturilor Damascului. Iar hârtia cu căftănirea lui fu scrisă şi prăvilnicită atunci pe loc; şi pe dată se pregăti tot ce se cuvenea pentru plecare; iar Şarkan îşi luă rămas-bun de la tatăl său, şi de la mama sa, şi de la vizirul Dandan căruia îi lăsă cele mai de pe urmă îndemnuri ale sale. Apoi, după ce primi închinăciunile emirilor, şi ale vizirilor, şi ale navabilor, trecu în fruntea străjerilor săi şi nu conteni din drumeţit decât când ajunse la Damasc. Şi locuitorii îl primiră în zvon de tilinci şi de ţimbale, de trâmbiţe şi de goarne; şi împodobiră pentru el cetatea şi o luminară; şi ieşiră cu toţi în mare alai înaintea lui, rânduiţi în două şiruri bine vădite, unii ţinând scurt dreapta, iar ceilalţi ţinând scurt stânga. Şi iac-aşa cu Şarkan!           Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, la un răstimp după plecarea lui Şarkan ca ocârmuitor al Damascului, fu căutat de învăţaţii pe care îi însărcinase cu grija şi cu dăscălirea celor doi copii ai săi, Nozhatu şi Daul'makan. Şi învăţaţii îi spuseră sultanului:           — O, stăpâne al nostru, venim să te vestim că mlădiţele tale au isprăvit întru totul de învăţat şi de cercetat, şi ştiu pe deplin pravilele înţelepciunii, şi bunele maniere, şi poezia, şi chipul de a se purta în lume.           La vestea aceasta, sultanul Omar Al-Neman se umflă de mulţumire şi de drag, şi le făcu nişte daruri împărăteşti cărturarilor. Şi văzu bine, într-adevăr, că mai cu seamă fiul său Daul'makan, ajuns acum la vârsta de paisprezece ani, se făcea din ce în ce mai cilibiu şi mai zarif şi se preschimba într-un flăcău voinic şi minunat, fiind totodată tare legat de datinele dreptei-credinţe şi de cucernicie, avea milă de cei săraci şi îi era mai dragă decât toate lucrurile de pe lume tovărăşia învăţaţilor şi a poeţilor, şi de asemenea, tovărăşia oamenilor meşteri la datine şi la Coran. Şi toţi locuitorii Bagdadului, bărbaţi şi femei, îl iubeau şi chemau asupra-i milele lui Allah.           Or, veni o zi care era ziua de trecere prin Bagdad a hagiilor ce drumeţeau dinspre Irak spre a se duce la Mecca, să-şi împlinească datorinţele hagialâcului, ca în fiece an, şi apoi a merge la Medina să vadă mormântul Prorocului (asupra-i fie ruga şi pacea lui Allah!).           Încât atunci când Daul'makan văzu sfântul alai, cucernicia lui se zădărî, şi flăcăul alergă să-l caute pe tătâne-său sultanul şi spuse:           — Am venit la tine, o, părinte al meu, spre a-ţi cere îngăduinţa să mă duc şi eu în sfântul hagialâc.           Dar sultanul Omar Al-Neman se strădui să-l dezmânte şi nu-i dădu îngăduinţă şi îi zise:           — Eşti încă prea tânăr, fiul meu. Da la anul, de-o vrea Allah, am să mă duc eu însumi în hagialâc şi am să te iau cu mine, negreşit!           Caci Daul'makan, care socotea acea făgăduinţă viitoare prea depărtată, alergă la soră-sa geamănă Nozhatu şi o găsi rânduindu-se să-şi facă rugăciunea. O lăsă aşadar să-şi isprăvească rugăciunea, pe urmă îi spuse:           — O, Nozhatu, sunt mort de dorul de a mă duce în hagialâc şi de a vedea mormântul Profetului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) şi am cerut învoirea de la tatăl nostru, care nu mi-a dat-o. Or, gândul meu acuma este să iau ceva bani şi să plec pe ascuns în hagialâc, şi mai cu seamă fără a-l înştiinţa pe părintele nostru!           Atunci Nozhatu, stârnită şi ea, strigă:           — Pe Allah! te juruiesc să mă iei şi pe mine şi să nu mă laşi aici şi să nu mă lipseşti de a vedea mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) o, fratele meu!           El îi spuse:           — Bine! la căderea nopţii, să vii la mine. Şi mai ales ia seama să nu care cumva să vorbeşti ceva cu fie cine-o fi!           Încât, la miezul nopţii, Nozhatu se sculă, se îmbrăcă în haine bărbăteşti, spre a se străvesti, haine pe care i le dăduse fratele ei, care era de statura şi de seama ei, luă cu ea bani şi ieşi, apucând-o drept spre poarta saraiului. Acolo îl găsi pe frate-său Daul'makan, care o aştepta cu două cămile. Atunci Daul'makan o ajută pe soră-sa să se suie pe una din cămilele îngenuncheate, şi încălecă şi el pe cea de a doua cămilă; şi vitele sculându-se şi pornind la drum, ajunseră, sub oblăduirea nopţii, în mijlocul hagiilor, şi se vârâră printre ei, fară ca să bage cineva de seamă venirea lor. Şi toată caravana de la Irak luă calea spre Mecca şi ieşi din Bagdad.           Şi Allah le meni călătorie tihnită, încât în scurtă vreme ajunseră toţi în bună pace la sfânta Mecca.           Acolo, Daul'makan şi Nozhatu fură până peste poate de bucuroşi când ajunseră pe muntele Arafat31 şi când îşi îndepliniră, după datină, sfintele datorinţe; şi mare le fu bucuria când făcură ocolul Kaabei.32           Şi nu vroiră să se mulţumească numai cu Mecca, şi împinseră evlavia până a se duce şi la Medina să se închine şi la mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!).           Atunci, întrucât întoarcerea hagiilor în ţara lor urma să se săvârşească, Daul'makan îi spuse soră-sii Nozhatu:           — O, sora mea, tare aş vrea să văd şi cetatea cea sfântă a lui Abraham33, prietenul lui Allah, cea căreia evreii şi creştinii îi spun Ierusalim.           Şi Nozhatu zise:           — Şi eu tot aşa!           Atunci, după ce se înţeleseră bine între ei în această privinţă, se prilejuiră de plecarea unei caravane mici spre a lua drumul către cetatea cea sfântă a lui Abraham.           După o călătorie anevoioasă, ajunseră într-un sfârşit la Ierusalim; dar, pe drum, Daul'makan şi Nozhatu avură nişte scuturături de friguri; tânăra Nozhatu, după câteva zile, răzbi de se vindecă; ci Daul'makan rămase bolnav mai departe şi starea lui nu făcu decât să se înrăutăţească. Aşa că la Ierusalim luară cu chirie o odăiţă la un han, şi Daul'makan se întinse într-un colţ, pradă bolii; şi boala aceea se încâini într-un chip atâta de amarnic, încât Daul'makan ajunse de-şi pierdu cu totul simţirea şi intră în dârdorile aiurării. Iar Nozhatu cea bună nu-l lăsa singur o clipită, şi era tare îngrijorată şi tare necăjită, singură aşa într-o ţară străină, fără nimenea care s-o aline şi s-o ajute.           Şi cum boala nu se risipea, şi dăinuia de o vreme destul de lungă, Nozhatu ajunse de isprăvi şi cei mai de pe urmă bănuţi şi nu mai avu nici barem o drahmă în mâinile ei. Atunci îl trimise la sukul de samsarlâcuri pe băiatul care îi slujea pe călătorii de la han, după ce îi înmânase chiar una dintre hainele ei ca s-o vândă şi să-i aducă ceva bănuţi. Şi băiatul de la han aşa făcu.           Iar Nozhatu urmă mai departe în felul acesta şi vându în fiecare zi câte unul dintre lucrurile ei, spre a-şi îngriji fratele, până ce isprăvi pe deplin tot ce avea. Şi nu-i mai rămaseră, drept toată averea, decât hainele cele vechi cu care era îmbrăcată şi preşul cel vechi şi ferfeniţit ce le slujea de culcuş ei şi fratelui ei. Atunci, dacă se văzu în goliciunea aceea, biata Nozhatu se puse pe plânsete în tăcere.           Dar chiar în seara aceea, Daul'makan, din voia lui Allah, îşi veni în cuget şi se simţi oleacă mai bine şi, înturnându-se spre soră-sa, îi zise:           — O, Nozhatu, iacătă că simt puterile că mi se întorc, şi am o poftă straşnică să mănânc nişte frigărui de carne de berbec.           Şi Nozhatu îi spuse:           — Pe Allah, o, fratele meu, cum să fac să cumpăr carnea? Nu pot a mă hotărî să mă duc să cer de pomană pe la oamenii miloşi! Da fii liniştit, de mâine am să mă duc la vreun bogătan de vază şi am să mă năimesc la el ca slujnică. Şi, în felul acesta, am să pot să câştig cele de trebuinţă. Şi în toate astea nu este decât numai un lucru care mă apasă, anume de a fi nevoită să te las singur peste zi. Da ce să fac? Nu este tărie şi putere decât întru Allah Preaînaltul, o, fratele meu! şi numai el poate să ne facă a ne întoarce în ţara noastră!           Şi Nozhatu, cu vorbele acestea, nu se putu opri să nu izbucnească în suspine.           Aşa că a doua zi, de cu zori, Nozhatu se sculă şi îşi acoperi capul cu o bucată veche din mantia de păr de cămilă pe care le-o dăruise un cămilar de treabă, vecinul lor de la han, şi îl sărută pe frate-său pe creştet, şi îşi aruncă mâinile în jurul gâtului lui, plângând, şi ieşi scăldată în lacrimi din han, fără a şti anume încotro să se îndrepte.           Şi ziua toată Daul'makan aşteptă întoarcerea soră-sii; şi noaptea veni, şi Nozhatu nu se întoarse. Şi o aşteptă noaptea toată, fără a închide un ochi, şi Nozhatu nu mai veni; pe urmă, a doua zi, şi noaptea următoare, tot aşa. Atunci Daul'makan fu cuprins de o spaimă mare pentru soră-sa, şi inima-i începu să tremure; şi pe deasupra mai şezuse şi două zile fără să fi luat nimic în gură. Se târî atunci anevoie până la uşa odăiţei şi de acolo începu să-l cheme pe băiatul de la han, care într-un sfârşit îl auzi, şi Daul'makan îl rugă să-l ajute să ajungă până în suk. Atunci băiatul îl luă pe umerii săi şi îl cără la suk şi îl rezemă de uşa închisă a unei prăvălii părăginite, şi plecă.           Atunci toţi trecătorii şi negustorii din suk se grămădiră împrejurul lui şi, văzându-l în starea aceea de slăbiciune şi de sfârşeală, începură să se jeluiască asupra lui şi să-l căineze. Şi Daul'makan, neavând putere să vorbească, le făcu semn că-i este foame. Atunci grăbiră să strângă ceva bani pentru el, într-un blid de aramă, de pe la negustorii din suk, şi îi cumpărară pe dată de mâncare. Şi, întrucât se strânseseră ca la vreo treizeci de drahme, chibzuiră ce ar fi mai bine de făcut, în folosul bolnavului. Atunci un bătrân cumsecade din suk spuse:           — Cel mai bine este să luăm cu chirie o cămilă pentru acest tânăr amărât şi să-l mânăm la Damasc, spre a fi dus la bolniţa hărăzită bolnavilor, din mila califului. Că aici de bună seamă că are să moară lăsat aşa, singur, în drum.           Atunci toată lumea fu într-un glas; da, întrucât se şi făcuse noapte, amânară treaba pe a doua zi, şi puseră lângă Daul'makan, la îndemâna lui, un ulcior cu apă şi nişte bucate; şi, când porţile sukului fură închise, plecară fiecare pe la casele lor, căinând întruna soarta tânărului bolnav. Daul'makan îşi petrecu noaptea toată fără a putea închide un ochi, atâta era de îngrijorat de soarta suroră-sii Nozhatu; şi de-abia putu să mănânce şi să bea, atâta era de istovit şi de topit.           Aşa că a doua zi oamenii cei cumsecade din suk luară cu chirie o cămilă şi îi spuseră cămilarului:           — O, cămilarule, ia-l pe bolnavul acesta pe cămila ta şi cară-l la Damasc spre a-l duce la bolniţă, unde s-ar putea vindeca.           Şi cămilarul răspunse:           — Pe capul meu, o, domniile voastre!           Caci, în sineşi, mişelul îşi zise: „Cum să car de la Ierusalim la Damasc un om care stă să moară?” Pe urmă îşi îndemnă cămila să îngenuncheze, aşeză bolnavul pe ea şi, acoperit de binecuvântările oamenilor din suk, îi grăi cămilei trăgând-o de căpăstru, iar cămila se ridică şi porni la drum. Dar de-abia străbătuse câteva uliţe că se şi opri; şi, cum ajunse dinaintea porţii unui hammam, îl luă pe Daul'makan, care nu mai ştia de sine, îl aşternu pe grămada de lemne ce slujea la încălzirea hammamului, şi plecă în grabă mare.           Încât atunci când slujitorul care făcea focul la hammam veni în zori spre a se apuca de munca sa, găsi dinaintea porţii acel trup întins pe spate, ca şi neînsufleţit, şi îşi zise în sineşi: „Cine o fi putut să arunce aşa mortul acesta dinaintea hammamului, în loc să-l îngroape?” Şi, cum se pregătea să târască hoitul departe de poartă, Daul'makan făcu o mişcare. Atunci hammamgiul strigă:           — Acolea nu e un mort, ci-i neîndoielnic vreun mâncător de haşiş, care a venit să se prăbuşească azi-noapte pe grămada mea de lemne. Huo, beţivule, mâncătorule de haşiş!           Pe urmă, întrucât se aplecase să-i strige ocăreala în ochi, văzu că era un tinerel care nu avea încă nici păr pe obraji şi care din toată înfăţişarea lui vădea o mare evghenie şi o frumuseţe mare, în ciuda pricăjelii sale şi a prăpădelilor boalei. Atunci, o milă mare i se făcu hammamgiului, care strigă:           — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! Iacătă că îl osândeam fără de temei pe un biet tinerel, străin şi bolnav, pe când Profetul nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!) atâta ne-a povăţuit a ne păzi de osândirea pripită şi a fi miloşi şi bine-primitori faţă de străini, mai cu seamă faţă de străinii bolnavi!           Şi hammamgiul, fără a şovăi o clipită, îl luă pe tânăr în spinare şi se întoarse acasă şi intră la soţia sa şi i-l puse în braţe, dându-i-l în seamă să-l îngrijească. Atunci nevasta hammamgiului aşternu pe jos o pătură, puse peste pătură o pernă nouă-nouţă şi curată, şi îl culcă uşurel pe oaspetele bolnav. Pe urmă fugi să aprindă focul la bucătărie, încălzi apă, şi se întoarse să spele mâinile, picioarele şi faţa tânărului. La rându-i, hammamgiul se duse la suk să cumpere apă de trandafiri şi zahăr; şi se întoarse iute să-i stropească, cu apa de trandafiri, obrajii tânărului, şi îi aduse să bea nişte sorbet de zahăr cu apă de trandafiri.           Pe urmă scoase din lada cea mare o cămaşă curată, înmiresmată cu flori de iasomie, şi i-o trase chiar el pe trup. Îngrijirile acestea abia se isprăviră, că Daul'makan şi simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătată…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziua şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi patra noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Daul'makan simţi numaidecât o prospeţeală cum intră în el şi cum îl înviorează ca o adiere desfătătoare, şi putu să ridice un pic capul şi să se sprijine pe perne. La priveliştea aceea, hammamgiul fu cuprins de bucurie şi strigă:           — Slavă lui Allah pentru întoarcerea sănătăţii! O, Doamne, cer de la mila ta cea fără de sfârşit să dai vindecare băiatului acesta prin mijlocirea mea!           Şi vreme de încă trei zile, hammamgiul nu conteni să se roage pentru tămăduirea lui şi să-i dea să bea licori răcoritoare şi apă de trandafiri, şi să-l înconjure cu îngrijirile cele mai alese. Atunci puterile începură să curgă încetul cu încetul prin trupul său; şi putu într-un sfârşit să deschidă ochii la lumină şi să înceapă a răsufla în voie. Şi taman la ceasul când se simţea mai bine, hammamgiul intră şi îl găsi şezând în tihnă, cu un chip înviorat; şi îi zise:           — Cum îţi mai este acuma, fiul meu?           Şi Daul'makan răspunse:           — Mă simt bine sănătos şi înzdrăvenit.           Atunci hammamgiul mulţumi lui Allah şi alergă în suk să cumpere zece pui, cei mai frumoşi din suk, şi se întoarse şi-i dădu neveste-sii şi-i spuse:           — O, fiică a moşului meu, iacătă zece pui pe care ţi-i aduc. Să tai câte doi în fiecare zi, unul dimineaţa şi unul seara, şi să îi dai.           Şi numaidecât nevasta hammamgiului se duse să taie un pui şi îl puse la fiert; pe urmă i-l aduse şi i-l dădu să-l mănânce şi îl îndemnă să bea zeama. Pe urmă, după ce el sfârşi, femeia îi aduse apă caldă ca să se spele pe mâini. Atunci el se tolăni în tihnă, sprijinindu-se pe perne, şi îndată nevasta hammamgiului îl acoperi bine ca să nu răcească. Şi dormi aşa până pe la chindie. Atunci nevasta hammamgiului se duse şi puse la fiert cel de al doilea pui, şi i-l aduse, după ce îl îmbucătăţise frumos, şi îi zise:           — Mănâncă, o, copilul meu! Şi să-ţi fie de bine şi să-ţi dea sănătate!           Şi, pe când el mânca, hammamgiul intră şi văzu că nevastă-sa îi urma întocmai vorbele; şi şezu jos la căpătâiul băiatului şi îl întrebă:           — Cum îţi mai este, o, copilul meu?           El răspunse:           — Mulţumită lui Allah, sunt în putere şi bine sănătos. Şi Allah să te răsplătească din milele sale!           Iar hammamgiul, la vorbele acestea, fu cuprins de o mare bucurie; şi se duse la suk şi aduse de acolo sorbet de micşunele şi apă de trandafiri; şi îi dădu să bea.           Or, hammamgiul nu câştiga în totului tot decât cinci drahme pe zi la hammam; iar din acele cinci drahme cheltuia două cu Daul'makan pentru cumpărat de pui, de zahăr, de apă de trandafiri şi de sorbet de micşunele. Şi urmă a cheltui aşa mai departe vreme de încă o lună, după care puterile se întoarseră pe deplin în Daul'makan şi orice urmă de boală pieri. Atunci hammamgiul şi nevastă-sa tare se mai bucurară, iar hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:           — Fiul meu, vrei acuma să vii cu mine la hammam ca să faci o scaldă care îţi va fi izbăvitoare, după atâta vreme?           Şi Daul'makan spuse:           — Păi de bună seamă!           Atunci hammamgiul se duse la suk şi se întoarse cu un asinar şi cu un asin, şi îl sui pe Daul'makan pe măgar şi, tot lungul drumului până la hammam, merse pe lângă el sprijinindu-l cu multă grijă şi luare-aminte. Şi îl pofti să intre la hammam şi, în vreme ce Daul'makan se dezbrăca, hammamgiul se duse la suk să cumpere toate lucrurile trebuitoare scăldatului şi se întoarse la hammam şi spuse:           — În numele lui Allah! am să încep.           Şi se apucă să frământe trupul lui Daul'makan, începând de la picioare. Şi, pe când îl spăla astfel, băieşul de la hammam intră şi rămase năuc cu totul când văzu pe hammamgiul de la cazane că îndeplineşte slujba de băieş; şi îşi cerea întruna iertăciune faţă de cazangiu pentru zăbava cu care venise în odaia de îmbăiere; dar hammamgiul cel de treabă spuse:           — Chiar că sunt bucuros, prietene, să te îndatorez şi totodată să-l slujesc pe acest tânăr care este oaspetele casei mele.           Atunci băieşul trimise după bărbier şi după despărător, care se apucară să-l bărbierească şi să-l despăreze pe Daul'makan; şi apoi îl spălară cu apă multă. Atunci hammamgiul îl pofti să se suie pe podină şi îl îmbrăcă cu o cămaşă subţire şi cu o mantie de-a lui şi-i puse un turban tare drăgălaş; şi îl strânse peste mijloc cu un brâu frumos de lână colorată, şi îl aduse îndărăt acasă călare pe măgarul de mai înainte. Şi nevasta cazangiului taman pregătise totul spre a-i primi: casa fusese spălată de la un cap la altul, şi preşurile bine scuturate, şi păturile, şi pernele. Atunci hammamgiul îl pofti pe Daul'makan să se culce în voie şi îi aduse să bea un sorbet proaspăt de zahăr şi de apă de trandafiri, şi apoi îi dete să mănânce unul din puii pomeniţi, mărunţind chiar el bucăţile cele bune şi îndemnându-l să soarbă zeama, şi aşa până pe săturate. Atunci Daul'makan mulţumi lui Allah pentru milele lui şi pentru întoarcerea sănătăţii, şi îi spuse hammamgiului:           — Oh, câte mulţumiri îţi datorez pentru tot ce ai făcut pentru mine!           Şi hammamgiul spuse:           — Lasă astea, fiul meu! Şi, dacă am un lucru acuma să-ţi cer, este să-mi spui într-un sfârşit de unde vii şi care îţi este numele. Întrucât nu mă mai îndoiesc, văzându-ţi chipul şi purtările, că eşti de viţă şi de stepenă înaltă.           Atunci Daul'makan îi zise:           — Spune-mi mai întâi cum şi unde m-ai găsit, şi apoi am să-ţi povestesc şi eu păţania mea.           Atunci hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:           — Cât despre mine, te-am găsit părăsit pe grămada de lemne de dinaintea porţii de la hammam, într-o dimineaţă când mă duceam la munca mea. Şi habar n-am cine te-a aruncat acolo; şi te-am strâns iac-aşa în casa mea, şi-asta e tot.           La vorbele acestea, Daul'makan strigă:           — Slavă Aceluia carele dă viaţa îndărăt până şi osemintelor celor fără de viaţă! Iar tu, taică, să ştii acuma că nu l-ai îndatorat pe un nerecunoscător; şi în curând, nădăjduiesc eu, ai să capeţi dovedirile. Dar ia spune-mi, în ce ţară mă aflu?           Hammamgiul îi spuse:           — Te afli în cetatea cea sfântă a Ierusalimului!           Atunci Daul'makan simţi cu amar depărtarea în care se găsea şi cât era de despărţit de soră-sa Nozhatu; şi nu putu a se opri să nu plângă şi îi istorisi păţania sa hammamgiului, dar fără a-i dezvălui mărirea obârşiei sale; pe urmă prociti aceste stihuri:           Pe umeri duc o mult prea grea povară, Şi nu mai pot s-o duc, şi mă sfârşesc.           Mă rog de cea pe care – chin şi pară -           O port în piept şi căreia-i slujesc, Mă rog cu glasul stins: „Stăpână, tu, Aşteaptă-o clipă doar, nu da plecarea!”           Ci ea-mi răspunde: „Să aştept? Vai, nu!           Eu nu cunosc ce-nseamnă aşteptarea.”           Atunci hammamgiul îi spuse:           — Nu mai plânge, copilul meu, ci dimpotrivă, mulţumeşte-i lui Allah pentru mântuirea şi vindecarea ta.           Şi Daul'makan îl întrebă:           — Câtă depărtare ne desparte de Damasc?           Hammamgiul spuse:           — Trebuie, de-aici, şase zile de drum.           Daul'makan spuse:           — Tare aş vrea să merg acolo!           Ci hammamgiul răspunse:           — O, tinere stăpâne al meu, cum aş putea să te las să pleci singur la Damasc, pe tine, un băiat atâta de tânăr? Mult mă tem pentru tine! Dacă, dar, stăruieşti a dori călătoria aceasta, am să te însoţesc chiar eu, şi am s-o înduplec şi pe soţia mea să meargă cu noi. Şi astfel avem să trăim toţi la Damasc, în ţara Şamului, cea cu ape şi cu poame atâta de slăvite de călători.           Şi, întorcându-se către soţia sa, hammamgiul îi spuse:           — O, fiică a moşului meu, vrei să ne însoţeşti în cetatea cea desfătată a Damascului, în ţara Şamului, ori mai degrabă vrei să rămâi aici şi să aştepţi întoarcerea mea? Că trebuie numaidecât să-l însoţesc pe oaspetele nostru până acolo, întrucât, pe Allah! mi-e tare anevoie să mă despart de el aici şi să-l las, atâta de copil, să se ducă singur pe drumuri străine într-o cetate cu nişte oameni, cică, tare plecaţi spre desfrâu şi zamparalâcuri.           Atunci soţia hammamgiului strigă:           — Păi de bună seamă că am să vă însoţesc.           Şi hammamgiul fu ca vrăjit şi spuse:           — Slavă lui Allah carele ne potriveşte aşa, o, fiică a moşului meu!           Şi, pe clipă pe dată, hammamgiul se ridică şi strânse lucrurile şi bunurile din casă, şi preşuri, şi perne, şi cratiţe, şi căldări, şi piuliţe, şi tăvi, şi saltele, şi le duse la sukul de crainici de la mezat şi le vându la mezat. Şi dobândi pe toate cincizeci de drahme, pe care începu a le folosi, rostuind dintru-ntâi un măgar pentru călătorie…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a cincizeci şi cincea noapte spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hammamgiul, rostuind un măgar, îl sui pe Daul'makan pe măgar, iar el şi soţia sa purceseră în urma măgarului, şi plecară din cetatea cea sfântă spre Damasc, şi nu se opriră din drumeţit până ce nu ajunseră în cetatea aceea. Şi sosiră acolo la căderea nopţii şi traseră să poposească la un han; iar hammamgiul zori să se ducă la suk să cumpere pentru tustrei de mâncat şi de băut.           Şi starea aceasta necontenind, rămaseră aşa la han vreme de încă cinci zile, după care nevasta hammamgiului, vlăguită de ostenelile drumului, fu cuprinsă de nişte friguri de care în puţine zile muri. Şi nevasta hammamgiului se săvârşi întru îndurarea şi mila lui Allah.           Încât Daul'makan se mâhni tare de moartea ei, că se deprinsese cu femeia aceea miloasă care îl slujea cu atâta dăruire; şi îşi puse straie de moarte în sufletul său; şi se înturnă spre bietul hammamgiu care era cufundat în durerea lui şi îi spuse:           — Taică, nu te mai zbuciuma, că toţi urmăm acelaşi drum şi vom bate la aceeaşi poartă.           Iar hammamgiul se înturnă spre Daul'makan şi îi spuse:           — Allah să te răsplăteasă pentru mila ta, o, copilul meu! Şi deie el ca într-o zi să ni se schimbe necazurile în bucurii şi să alunge de la noi mâhnirea! încât la ce slujeşte să ne mohorâm mai mult, când totul este scris! Să ne ridicăm dară şi să străbatem oleacă această cetate a Damascului, pe care nu am avut încă răgazul s-o vedem, că vreau să te ştiu cu pieptul uşurat şi cu sufletul voios.           Şi Daul'makan spuse:           — Gândul tău îmi este poruncă!          

Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un negustor printre negustori, stăpân peste bogăţii multe şi peste deveruri negustoreşti în toate ţările.           Într-o zi, încalecă pe cal şi plecă spre cele târguri pe unde îl chemau alişverişurile lui. Cum căldura se făcuse până peste poate, şezu jos sub un pom şi, punând mâna pe sacul său cu merinde, scoase din sac câte ceva de-ale gurii şi nişte curmale. Când isprăvi de mâncat curmalele, aruncă sâmburii cât colo; şi deodată se ivi dinainte-i un efrit mare la stat, care, vârtejind o sabie, venea către negustor şi striga:           — Scoală-te să te omor, aşa cum l-ai omorât tu pe copilul meu!           Iar negustorul zise:           — Când l-am omorât eu pe copilul tău?           El îi spuse:           — Când ai aruncat sâmburii, după ce ai mâncat curmalele! Şi sâmburii l-au lovit pe copilul meu în piept; şi-aşa s-a zis cu el şi a murit într-o clipită16.           Atunci negustorul îi zise efritului:           — Să ştii, puternicule efrit, că eu sunt un dreptcredincios şi că n-aş putea să te mint. Am multe bogăţii şi am şi eu copii şi nevastă; pe deasupra, am acasă zăloguri ce mi-au fost încredinţate. Îngăduie-mi dară să mă duc până acasă la mine, ca să le pot da celor îndrituiţi drepturile lor; după care, am să vin îndărăt la tine. Aşa că ai făgăduiala şi jurământul meu că mă întorc pe urmă la tine. Şi-atunci va să faci cu mine ce vei vroi. Şi Allah este chezaşul vorbelor mele!           Atunci ginnul căpătă încredinţare şi-l lăsă pe negustor să plece.           Şi negustorul se înturnă în ţara lui, se desfăcu de toate datorinţele sale, şi înapoie cele de drept îndrituiţilor. Pe urmă destăinui soţiei şi copiilor săi ceea ce i se întâmplase, şi toţi se porniră să plângă, rudele, femeile şi copiii. Apoi negustorul îşi făcu adiata; şi şezu cu ai săi până la sfârşitul anului; după care se hotărî să plece şi, ghemuindu-şi giulgiul la subsuoară, îşi luă rămas bun de la cei apropiaţi, de la vecini şi de la rude, şi porni la drum, cu ciudă în nas. Atunci începură toţi să-l bocească şi să scoată ţipete de jale.           Iar negustorul îşi văzu de cale mai departe şi ajunse la grădina cu pricina; şi ziua aceea era întâia zi din anul cel nou. Or, pe când stă el jos să-şi plângă năpasta, iacătă că un şeic bătrân17 venea spre el, ducând de frânghie o gazelă. Se temeni dinaintea negustorului, îi ură viaţă rodnică şi îi zise:           — Care-i pricina şederii tale, singur-singurel, în locul acesta bântuit de ginni?           Atunci negustorul îi povesti ce păţise cu efritul şi pricina şederii lui în locul acela. Iar şeicul, stăpânul gazelei, rămase tare uluit şi spuse:           — Pe Allah! O, fratele meu, credinţa ta este o credinţă mare! Iar povestea ta este o poveste atât de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul de dinlăuntru al ochiului, ar fi prilej de chibzuire pentru cel ce cugetă smerit!           Pe urmă şezu jos alături de el şi zise:           — Pe Allah! O, fratele meu, n-am să preget a rămâne lângă tine până când am să văd ce are să ţi se întâmple cu efritul.           Şi rămase, într-adevăr, şi începu să tăifăsuiască cu el, şi îl văzu topindu-se de frică şi de spaimă, pradă unei mâhniri adânci şi unor gânduri zbuciumate. Iar stăpânul gazelei rămase mai departe acolo, până când deodată se ivi un alt şeic, care venea spre ei, ducând cu el doi câini ogari din soiul câinilor negri. Se apropie, le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela bântuit de ginni. Atunci ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi de-abia şezu el jos, că un al treilea şeic se îndreptă spre ei, ducând o catârcă de culoarea sturzului. Le ură bună pace şi îi întrebă de pricină şederii lor în locul acela. Iar ei îi istorisiră povestea, de la început până la sfârşit. Şi nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă o dată.           Intr-acestea, un vârtej de pulbere se ridică şi un vânt de furtună se abătu cu năprasnă, venind înspre mijlocul câmpiei. Apoi, când pulberea se risipi, ginnul cu pricina se ivi, cu o spadă straşnic agerită în mână; şi scântei scăpărau din pleoapele lui. Veni la ei şi, înşfăcându-l pe negustor din mijlocul lor, îi zise:           — Hai să te omor, precum l-ai omorât tu pe copilul meu, suflarea vieţii mele şi focul inimii mele!           Atunci negustorul începu să plângă şi să se tânguiască; şi tot aşa şi cei trei şeici începură amarnic să plângă, să geamă şi să suspine.           Da şeicul cel dintâi, stăpânul gazelei, se îmbărbătă într-un sfârşit şi, sărutând mâna ginnului, îi zise:           — O, ginnule, o, căpetenie a sultanilor ginnilor şi cunună a lor, dacă am să-ţi istorisesc povestea mea şi dacă ai să fii mulţumit de ea, drept răsplată vei binevoi să-mi dăruieşti o treime din sângele acestui negustor?           Ginnul zise:           — Da, de bună seamă, preacinstitule şeic! Dacă îmi vei istorisi povestea, şi dacă o voi găsi vrednică, voi binevoi să-ţi dăruiesc o treime din sângele acestuia!           Istorisirea celui dintâi şeic.           Şeicul cel dintâi spuse:           — Află, o, puternicule efrit, că gazela de colea este fiica moşului meu18, şi este de o carne şi de un sânge cu mine. M-am însurat cu ea încă de pe când era copilă şi am trăit laolaltă aproape treizeci de ani. Şi Allah nu mi-a dăruit de la ea nici un urmaş, încât am luat o cadână, care, din mila lui Allah, mi-a dăruit un băiat frumos ca luna la răsăritul ei; avea nişte ochi vrăjitori, şi nişte sprâncene îngemănate, şi nişte mâini, şi nişte picioruşe desăvârşite. A crescut încet-încet, până ce a ajuns un băietan de cincisprezece ani. La vremea aceea, am fost nevoit să plec la un târg depărtat, chemat de un alişveriş pricopsit.           Or, fata moşului meu, gazela de colea, era dăscălită din copilăria ei la vrăjitorie şi la meşteria fermecătoriilor. Cu meşteşugul farmazoniei, l-a preschimbat pe fiul meu în viţel, iar pe roaba mama lui, în vacă; pe urmă i-a pus sub paza ciurdarului nostru.           Eu, după un răspas lung de vreme, m-am întors de pe drumuri. Am întrebat de fiul meu şi de mama lui, iar fiica moşului meu mi-a spus:           — Roaba ta a murit; iar fiul tău a fugit, şi habar nu am încotro s-a dus!           Atunci, vreme de un an, am stat ghebejit sub mâhnirea din inima mea şi sub lacrimile din ochii mei.           Când veni sărbătoarea din an a Zilei Jertfelor19, trimisei vorbă ciurdarului să-mi aleagă o vacă mai grasă; iar el îmi aduse o vacă grasă – şi era chiar cadâna mea, cea vrăjită de gazela de colea!           — Atunci îmi suflecai mânecile şi poalele mantiei şi, cu jungherul în mână, mă pregătii să jertfesc vaca. Deodată vaca începu să se tânguie şi să plângă cu potop de lacrimi. Atunci mă oprii; şi îi poruncii văcarului s-o înjunghie el. Ceea ce şi făcu; pe urmă o jupui. Da nu găsirăm în ea nici grăsime, nici carne; numai pielea şi oasele. Atunci mă cuprinse căinţa că o jertfisem; da la ce îmi mai slujeau căinţele? Pe urmă o dădui ciurdarului şi îi spusei:           — Adu-mi un viţel mai gras.           Iar el mi-l aduse pe fiul meu cel vrăjit în viţel. Când mă văzu, viţelul îşi rupse frânghia, veni în goană la mine şi se prăvăli la picioarele mele; şi ce gemete! Şi ce plânsete! Atunci mi se făcu milă de el, şi îi spusei ciurdarului:           — Adu-mi o vacă, şi dă-i drumul viţelului!           Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei, Doniazada, îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce miezoase, şi ce zemoase la gust sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada răspunse:           — Şi ele nu sunt chiar nimic pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi, noaptea următoare, dacă am să mai fiu cumva în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă păstreze!           Iar sultanul îşi zise în sineşi: „Pe Allah! N-am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei!”           Pe urmă sultanul şi Şeherezada îşi petrecură noaptea toată îmbrăţişaţi. După care sultanul se duse să ocârmuiască treburile judeţelor lui. Şi îl văzu pe vizir purtând sub braţ giulgiul menit copilei sale Şeherezada, pe care o şi socotea moartă. Ci sultanul nu-i spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă să împartă dreptatea şi să căftănească pe unii în slujbe, şi să-i mazilească pe alţii, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Când divanul20 se sfârşi, sultanul Şahriar se întoarse în saraiul său.           Iar cândfu cea de a doua noapte., Doniazada îi spuse surorii sale Şeherezada:           — O, sora mea, isprăveşte-ne, mă rog ţie, povestea cu păţania negustorului cu ginnul!           Iar Şeherezada răspunse:           — Din toată inima şi ca o cinstire datorată!           — Şi numai dacă sultanul îmi îngăduie.           Atunci sultanul îi spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Ea spuse:           A ajuns până la mine, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri cinstite şi drepte, că, după ce negustorul îl văzu pe viţel plângând, inima lui fu cuprinsă de milă, şi îi spuse ciurdarului:           — Lasă viţelul printre vite!           Întocmai! Iar ginnul se minuna cu mare minunare de povestea aceea uluitoare. Pe urmă şeicul, stăpânul gazelei, urmă:           O, doamne al sultanilor ginnilor, aşa s-au petrecut toate! Iar fiica moşului meu, gazela de colea, se afla de faţă, vedea toate şi spunea:           — Oh, trebuie să jertfim viţelul, întrucât este destul de gras!           Şi eu nu puteam, de milă, să mă hotărăsc a-l jertfi; şi îi poruncii ciurdarului să-l ia îndărăt; iar ciurdarul îl luă şi se duse cu el.           A doua zi, şedeam tolănit, când păstorul veni la mine şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, am a-ţi spune un lucru ce are să te bucure, iar vestea mea cea bună are să-mi aducă o răsplată.           Îi răspunsei:           — De bună seamă.           El spuse:           — O, strălucitule negustor, o am pe fata mea care este vrăjitoare şi a învăţat vrăjitoria de la o muiere bătrână care sălăşluia la noi. Or, ieri, când mi-ai dat viţelul, am intrat cu el la fata mea. Şi faţa, numai ce l-a văzut, că şi-a şi acoperit obrazul cu vălul şi a început să plângă şi apoi să râdă. Pe urmă mi-a spus:           — O, taică, atâta de mult a coborât preţul meu în ochii tăi, încât laşi să intre aşa la mine bărbaţii străini?           Eu am grăit:           — Păi unde sunt bărbaţii aceia străini? Şi pentru ce ai plâns şi pe urmă ai râs?           Ea mi-a spus:           — Viţelul pe care îl ai cu tine este fiul stăpânului nostru negustorul, da e vrăjit. Şi maică-sa cea maşteră l-a vrăjit aşa, şi pe el şi pe maica lui odată cu el. Şi nu m-am putut opri să nu râd de chipul lui de viţel. Iar dacă am plâns, a fost din pricina mamei viţelului, cea jertfită de părintele lui.           La vorbele acestea ale copilei mele, am fost până peste poate de minunat şi am aşteptat ca pe foc ivirea dimineţii, ca să vin să-ţi dau de ştire.           După ce auzii spusele ciurdarului, o, puternicule ginn, urmă şeicul, plecai cu el degrabă, şi mă simţeam beat fară vin, de potopul de bucurie şi de fericire ce mă năpădea, de a-mi vedea iarăşi feciorul. Când ajunsei, aşadar, la casa păstorului, copila îmi ură bun-venit şi îmi sărută mâna. Pe urmă veni la mine viţelul şi se rostogoli la picioarele mele. Atunci îi spusei fetei ciurdarului:           — Este adevărat ceea ce povesteşti despre viţel?           Ea spuse:           — Da, hotărât, stăpâne al meu! Este fiul tău, pojarul inimii tale!           Eu îi zisei:           — O, copilă binevoitoare şi săritoare, dacă îl dezlegi pe fiul meu, îţi voi da toată turmă şi toate bunurile pe care le am în seama tatălui tău!           Ea zâmbi la vorbele mele şi îmi spuse:           — O, stăpâne al meu, nu vreau să primesc bogăţia decât cu două învoieli: cea dintâi este să mă mărit cu fiul tău! Iar cea de a doua este să mă laşi să vrăjesc şi să leg pe cine vreau! Fără de care nu răspund de izbânda strădaniei mele împotriva ticăloşiilor soţiei tale.           Când auzii, o, puternicule ginn, vorbele fetei văcarului, îi spusei:           — Fie! Şi, pe deasupra învoielii, vei avea şi bogăţiile care se află sub mâna părintelui tău! Cât despre fiica moşului meu, îţi îngăduiesc să faci ce vrei cu sângele ei!           Când auzi vorbele mele, fata luă un lighenaş de aramă, îl umplu cu apă şi rosti asupra apei nişte descântece vrăjitoreşti; apoi stropi viţelul şi îi zise:           — Dacă Allah te-a zămislit viţel, să rămâi viţel, fară a-ţi schimba chipul! Dar dacă eşti vrăjit, întoarce-te la chipul tău cel zămislit dintâi, şi numai cu îngăduinţa lui Allah Preaînaltul!           Aşa grăi. Şi numaidecât viţelul începu să se frământe scuturându-se, şi se făcu iarăşi făptură omenească. Atunci mă repezii la el şi îl luai în braţe. Apoi îi zisei:           — Allah fie asupră-ţi! Istoriseşte-mi ce a făcut fiica moşului meu cu tine şi cu mama ta!           Iar el îmi povesti toate câte păţiseră. Spusei atunci:           — O, copilul meu, Allah, Stăpânul Ursitelor, ţi-a hărăzit pe cineva spre a te mântui şi a-ţi mântui nedreptăţile!           După care, o, mult bunule ginn, îl însurai pe fiul meu cu fata ciurdarului. Iar faţa, cu meşteşugul vrăjitoriei sale, o vrăji pe fiica moşului meu şi o preschimbă în gazela pe care o vezi! Iar eu, cum treceam pe aici, îi văzui laolaltă pe oamenii aceştia de treabă, îi întrebai ce fac şi aflai de la ei ce a păţit negustorul acesta, şi şezui jos să văd ce va fi să urmeze. Şi-aceasta-i povestea mea!           Atunci ginnul strigă:           — Povestea ta este destul de uluitoare: încât îţi dăruiesc treimea din sângele cerut.           Tot atunci păşi înainte cel de al doilea şeic, stăpânul celor doi ogari, şi spuse:           Istorisirea celui de al doilea şeic           — Află, o, doamne al sultanilor ginnilor, că aceşti doi câini de colea sunt fraţii mei, iar eu sunt cel de al treilea. Or, când tatăl nostru a murit, ne-a lăsat moştenire trei mii de dinari21. Eu, cu partea mea, deschisei o prăvălie unde mă apucai să vând şi să cumpăr. Iar unul dintre fraţii mei se apucă de drumeţii, spre a face negoţ, şi lipsi departe de noi de-a lungul unui an, cu caravanele. Când se întoarse, nu mai avea nimic. Atunci îi zisei:           — O, fratele meu, nu te-am povăţuit eu să nu pleci nicăierea?           Atunci el începu să plângă şi spuse:           — O, fratele meu, Allah, care este puternic şi mare, a îngăduit să mi se întâmple acestea, încât acuma vorbele tale nu pot să-mi mai fie de nici un folos, căci nu mai am nimic.           Atunci îl luai cu mine la prăvălie, apoi îl dusei la hammam22 şi îi dăruii un caftan falnic de soiul cel mai bun. Pe urmă şezurăm alături să mâncăm, apoi îi spusei:           — O, fratele meu, am să fac socoteala agoniselii aduse de prăvălia mea de la un an la celălalt; şi, fară a mă atinge de căpătâiul banilor dintâi, am să împart agoniseala pe din două cu tine!           Şi aşa că făcui socoteala agoniselii de bani aduse de prăvălie, şi găsii, pentru anul acela, un câştig de o mie de dinari. Atunci îi mulţumii lui Allah, cel carele este puternic şi mare, şi mă bucurai cu cea mai straşnică bucurie. Pe urmă împărţii agoniseala în două părţi pe o potrivă între fratele meu şi mine. Şi sălăşluirăm laolaltă zile şi zile în şir. Şi iarăşi fraţii mei hotărâră să plece, şi vrură să mă facă să plec şi eu cu ei. Şi nu primii nicicum, şi le zisei:           — Au ce-aţi dobândit voi, neicuşorilor, călătorindu-vă, ca să fiu ispitit să fac şi eu ca voi?           Ei atunci începură să mă cicălească; da fară de roadă, întrucât nu mă înduplecai nicicum. Dimpotrivă, ramaserăm mai departe fiecare la prăvălia lui, să vindem şi să cumpărăm, vreme de un an întreg. Şi ei începură iar să mă îmbie cu călătoriile, iar eu urmai a nu mă învoi – şi aşa ţinu şase ani întregi. Până la urmă, sfârşii a cădea la înţelegere cu ei în ce priveşte plecarea şi le spusei:           — O, fraţii mei, să numărăm câţi bani avem.           Numărarăm şi găsirăm cu totul şase mii de dinari. Le spusei atunci:           — Să îngropăm jumătate din ei în pământ, spre a-i putea folosi, dacă ne-o lovi vreo năpastă. Şi să luăm fiecare câte o mie de dinari, spre a face neguţătorie în mic.           Ei răspunseră:           — Allah fie asupra gândului tău!           Atunci luai banii, îi împărţii în două părţi pe-o potrivă, îngropai trei mii de dinari, iar pe ceilalţi trei mii îi împărţii cinstit la fiecare dintre noi trei. Apoi făcurăm târguieli de felurite mărfuri, năimirăm o corabie, cărarăm pe ea toate lucrurile noastre şi plecarăm.           Călătoria ţinu o lună încheiată, la capătul căreia intrarăm într-o cetate, unde ne vândurăm mărfurile; şi izbutirăm un câştig de zece dinari pentru fiecare dinar. Apoi lăsarăm cetatea aceea.           Cum ajunserăm pe ţărmul mării, văzurăm o fetişcană, îmbrăcată cu nişte haine vechi şi roase, care veni la mine, îmi sărută mâna şi îmi zise:           — O, stăpâne al meu, poţi să mă ajuţi şi să-mi faci un bine? Şi am să mă pricep şi eu să-ţi întorc binele făcut!           Îi spusei:           — Da, hotărât! Îmi place să ajut şi să îndatorez; ci să nu te socoţi silită a-mi întoarce îndatorinţa.           Ea îmi răspunse:           — O, stăpâne al meu, atunci însoară-te cu mine şi ia-mă în ţara ta, şi îţi voi închina sufletul meu. Îndatorează-mă, aşadar, căci sunt dintre cele care ştiu preţul unei datorinţe şi al unei binefaceri. Şi să nu-ţi fie ruşine de starea mea săracă!           Dacă auzii asemenea vorbe, mă prinse o milă adâncă de ea: întrucât nu este nimic care să nu se facă fară de voia lui Allah, carele este puternic şi mare! O luai, aşadar, şi o îmbrăcai în haine scumpe; apoi aşternui pentru ea, pe corabie, covoare strălucitoare şi îi făcui o primire caldă şi îmbelşugată, plină de cinstire. Apoi pornirăm.           Iar inima mea o îndrăgi cu o dragoste mare. Şi de atunci nu mă mai săturam de ea nici zi, nici noapte. Şi numai eu, dintre fraţii mei, puteam să mă bucur de ea. Încât fraţii mei se umplură de pizmă; şi mă mai zavistuiau şi pentru bogăţia mea şi pentru bunătatea mărfurilor mele; şi îşi aruncau privirile lacom spre tot ce aveam, şi puseră la cale moartea mea şi jefuirea banilor mei: căci Şeitan23 îi făcu să-şi vadă fapta în culorile cele mai frumoase.           Într-o zi, pe când dormeam lângă soţia mea, fraţii mei veniră la noi, ne luară pe sus şi ne aruncară pe amândoi în mare; şi soţia mea se trezi în apă. Atunci deodată îşi schimbă înfăţişarea şi se prefăcu într-o efrită24. Mă luă atunci pe umerii ei şi mă duse pe o insulă.           Apoi pieri pentru toată noaptea, şi se întoarse spre ziuă, şi îmi spuse:           — Nu mă mai cunoşti? Sunt soţia ta! Te-am luat şi te-am scăpat de la moarte, cu îngăduinţa lui Allah Prea-înaltul. Întrucât, să ştii bine, eu sunt o ginnă şi, din clipita când te-am văzut, inima mea te-a îndrăgit, numai că aşa a vrut Allah, iar eu sunt o drept-credincioasă întru Allah şi întru Profetul, binecuvânteze-l şi ocrotească-l Allah! Când am venit la tine în starea săracă în care eram, tu ai binevoit numaidecât să te însori cu mine. Şi-atunci eu, în schimb, te-am scăpat de moartea în apă. Cât despre fraţii tăi, sunt plină de mânie împotriva lor, şi trebuie să-i ucid neabătut!           La vorbele acestea, rămăsei năucit de tot, şi îi mulţumii pentru fapta ei, şi îi zisei:           — Cât despre pedepsirea fraţilor mei, chiar că nu trebuie!           Apoi îi istorisii câte mi se întâmplaseră cu ei, de la început până la sfârşit. După ce îmi ascultă spusele, îmi zise:           — Eu, în noaptea aceasta, am să zbor până la ei şi am să le scufund corabia; şi au să piară!           Eu îi spusei:           — Allah fie asupră-ţi! Să nu care cumva să faci aşa, căci zice Părintele Zicalelor: „O, făcătorule de bine faţă de un netrebnic! Să ştii că nelegiuitul este îndeajuns de pedepsit prin chiar nelegiuirea lui!” Or, fie orice-ar fi, ei oricum sunt fraţii mei!”           Ea zise:           — Trebuie numaidecât să-i ucid!           Şi zadarnic cerui îndurare pentru ei. După care mă luă pe umeri şi porni în zbor, şi mă lăsă pe prispă casei mele. Atunci descuiai uşile casei. Apoi scosei cei trei mii de dinari din tainiţa lor. Şi îmi deschisei prăvălia, după ce trecusem cum se cuvine pe la cunoscuţi şi le rostisem urările îndătinate; şi făcui alte târguieli de mărfuri.           Când veni noaptea, închisei prăvălia şi, întorcându-mă acasă, găsii câinii aceştia doi de colea legaţi într-un colţ. Când mă văzură, se sculară şi începură să plângă şi să se lipească de hainele mele; şi numaidecât veni în fugă soţia mea care îmi spuse:           — Sunt fraţii tăi.           Eu spusei:           — Dă cine a putut să-i aducă în starea aceasta?           Soţia mea răspunse:           — Eu! Am rugat-o pe sora mea, care este cu mult mai pricepută decât mine la descântece, şi ea i-a adus în starea aceasta, din care nu au să mai poată ieşi decât când s-or împlini zece ani.           Pentru aceasta, o, puternicule ginn, vin pe ţărmurile acestea, căci mă duc la cumnata mea s-o rog să-i dezlege, întrucât iacătă că s-au scurs cei zece ani. Când am ajuns aici, l-am văzut pe tânărul acesta de treabă, am aflat de păţania lui şi n-am mai vrut să mă urnesc din loc până a nu vedea ce va fi să se petreacă între tine şi el! Şi-aceasta-i povestea mea.           Ginnul grăi:           — Este o poveste uluitoare, într-adevăr, încât îţi dăruiesc treimea din sângele de răscumpărare a omorului.           Atunci păşi înainte cel de al treilea şeic, stăpânul catârcei, şi îi spuse ginnului:           — Am să-ţi istorisesc o poveste şi mai minunată decât cestelalte două. Iar tu îmi vei dărui ce-a mai rămas din sângele de răscumpărare a omorului.           Ginnul răspunse:           — Aşa să fie!           Iar cel de al treilea şeic spuse:           Istorisirea celui de al treilea şeic           — O, sultane, o, căpetenie de ginni! Catârca asta de colea este soţia mea. Am fost odată într-o călătorie şi am lipsit departe de ea un an întreg; şi, când mi-am isprăvit treburile, m-am întors la vreme de noapte acasă şi am găsit-o culcată cu un rob arap pe chilimurile patului; şi amândoi şedeau şi tăifăsuiau şi se marghioleau şi râdeau şi se cuprindeau şi se hârjoneau, zbânţuindu-se. De îndată ce mă văzu, se ridică iute şi se repezi la mine, ţinând un ulcior de apă în mână; boscorodi nişte vorbe deasupra ulciorului, mă stropi cu apă şi grăi:           — Ieşi din chipul tău şi ia înfăţişarea de câine!           Şi pe dată mă făcui câine; şi mă alungă din casa mea. Iar eu plecai, şi de atunci nu contenii să tot rătăcesc, şi ajunsei într-un sfârşit la dugheana unui măcelar. Mă strecurai înlăuntru şi începui să rod la oase. Când mă văzu, stăpânul măcelăriei mă luă şi plecă acasă la el împreună cu mine.           Faţa măcelarului, când mă văzu, îşi acoperi numaidecât obrazul cu iaşmacul, din pricina mea, şi îi zise tatălui ei:           — Oare aşa se face? Aduci un bărbat şi intri cu el în casă!           Tatăl ei zise:           — Păi unde este bărbatul acela?           Ea răspunse:           — Câinele acesta este un bărbat. Şi l-a vrăjit o femeie. Iar eu pot să-l dezleg.           La vorbele ei, tatăl spuse:           — Allah fie asupră-ţi! O, fata mea, dezleagă-l!           Ea luă un ulcior cu apă şi, după ce îngână asupra apei câteva vorbe, mă stropi cu câteva picături şi spuse:           — Ieşi din acest chip şi întoarce-te la chipul tău dintâi!           Atunci mă întorsei la chipul meu dintâi, şi sărutai mâna copilei, şi spusei:           — Aş dori acuma s-o vrăjeşti pe soţia mea, cum m-a vrăjit ea.           Faţa atunci îmi dărui un pic de apă şi îmi spuse:           — Dacă ai s-o găseşti pe soţia ta dormind, stropeşte-o cu apa aceasta, şi are să se facă după dorinţa ta!           Şi chiar că o găsii dormind, o stropii cu apă, şi spusei:           — Ieşi din chipu-acesta şi fă-te închipuirea unei catârce!           Şi pe clipă catârcă se şi făcu. Şi-i chiar catârca pe care o vezi colea cu chiar ochiul tău, o, sultane şi căpetenie a sultanilor ginnilor!           Atunci ginnul se întoarse înspre catârcă şi o întrebă:           — Este adevărat?           Iar ea începu să dea din cap şi spuse prin semne:           — Oh, da! Oh, da! Este adevărat!           Toată povestea aceasta izbuti să-l facă pe ginn să se zgâlţâie de tulburare şi de mulţumire, şi să-i dăruiască bătrânului treimea de sânge din urmă.           Aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, îşi curmă vorba, fară a se prilejui mai mult de îngăduinţă. Atunci sora ei Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci, şi ce drăgălaşe, şi ce gustoase, şi ce zemoase sunt vorbele tale, în prospeţimea lor!           Şeherezada răspunse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu cele ce am să-ţi povestesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze?           Iar sultanul îşi zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor decât după ce am să aud urmarea poveştii ei, care poveste este uluitoare!”           Apoi sultanul şi Şeherezada petrecură noaptea înlănţuiţi, până dimineaţa. După care sultanul plecă la sala divanurilor lui. Iar vizirul şi dregătorii intrară, şi divanul se umplu de lume. Iar sultanul judecă, şi căftăni, şi mazili, şi îşi isprăvi treburile, şi rosti porunci, şi tot aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul Şahriar se întoarse la saraiul său.           Iar când fu cea de-a treia noapte, Doniazada zise:           — O, sora mea! Spune-ne povestea până la capăt.           Iar Şeherezada răspunse:           — Cu toată dragostea şi bucuria inimii!           Apoi urmă:           Am aflat, o, norocitule sultan, că, după ce şeicul al treilea i-a istorisit ginnului istorisirea cea mai uluitoare dintre toate trei, ginnul s-a minunat cu minunare mare, s-a cutremurat de mulţumire şi de tulburare şi a spus:           — Iţi dăruiesc ce a mai rămas din răscumpărarea omorului. Şi îl slobozesc pe negustor.           Atunci negustorul, bucuros până peste poate, se duse dinaintea şeicilor şi le mulţumi îndelung. Iar ei, la rândul lor, îl firitisiră pentru slobozirea lui.           Şi fiecare se întoarse în ţara sa.           Şi, urmă Şeherezada, povestea aceasta nu este mai uluitoare decât povestea cu pescarul.           Atunci sultanul îi zise Şeherezadei:           — Care poveste cu pescarul?

Povestea cu Aziz și Aziza și cu frumosul Diadem, feciorul de șah                         A fost odată, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al clipelor, o cetate printre cetăţile din Persia, dincolo de munţii Ispahanului. Şi numele acelei cetăţi era de Cetatea-Verde. Şi sultanul acelei cetăţi se chema Soleiman-Şah. Era dăruit cu haruri mari de dreptate, de mărinimie, de chibzuinţă şi de ştiinţă. Încât din toate zările curgeau călătorii înspre cetatea lui, până într-atâta de departe se întinsese buna lui faimă şi da încredere neguţătorilor şi caravanelor.           Şi sultanul Soleiman-Şah a urmat să ocârmuiască astfel de-a lungul unui răspăs de vreme tare întins, în îmbelşugare şi înconjurat de dragostea întregului norod. Caci nu lipseau huzurului său decât o soţie şi nişte copii; întrucât era neînsurat.           Şi sultanul Soleiman-Şah avea un vizir care i se asemuia tare mult ca filotimie şi ca bunătate. Şi-aşa că într-o zi, când singurătatea îl apăsa mai greu ca de obicei, sultanul porunci să fie chemat vizirul şi îi spuse:           — Vizire, iacătă că pieptul mi se strânge şi răbdarea mi se curmă şi puterile mă lasă; încă o vreme tot aşa, şi nu o să mai am decât pielea pe oase. Căci văd bine acuma că holteitul nu este o stare firească, mai cu seamă pentru sultani, care au de lăsat un scaun de domnie urmaşilor lor. Şi-apoi Prorocul nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Împreunaţi-vă! şi sporiţi-vă urmaşii, întrucât am să mă mândresc cu numărul vostru dinaintea tuturor neamurilor, la Ziua învierii!” Aşa că sfătuieşte-mă, o, vizire al meu, şi spune-mi ce socoti.           Atunci vizirul îi spuse:           — Într-adevăr, o, Măria Ta, aceasta-i o treabă anevoioasă şi de o gingăşie până peste poate. Am să încerc a te mulţumi ţinându-mă pe calea prăvilnicită. Află, aşadar, o, Măria Ta, că eu nu aş vedea cu bucurie o roabă neştiută să ajungă soţia stăpânului nostru; întrucât cum ar putea el să ştie stepena acelei roabe şi evghenia moşilor ei şi curăţia sângelui ei şi obârşiile neamului ei, şi cum ar putea el, prin urmare, să păstreze întreagă întocmirea neprihănită a sângelui strămoşilor săi? Nu ştii că un copil ce s-ar naşte dintr-o asemenea împreunare ar fi tot ca un copil din flori, plin de cusururi, mincinos, setos de sânge, blestemat de Allah zămislitorul său, din pricina ticăloşiilor lui viitoare? Iar atare spiţă se asemuie cu buruiana ce răsare dintr-un pământ bâhlos, cu apă sălcie şi băltită, şi care începe să putrezească chiar mai înainte de a ajunge la creşterea ei deplină, încât să nu te aştepţi de la vizirul tău, o, Măria Ta, la slujba de a-ţi cumpăra o roabă, de-ar fi ea şi cea mai frumoasă copilă de pe pământ; întrucât nu vreau să fiu eu pricina unor atari necazuri şi să îndur apoi povara păcatelor pe care le-aş fi stârnit. Dar, dacă vrei să asculţi de barba mea, aş fi de părere să alegi, dintre fetele de sultani, o soţie cu spiţa neamului ştiută şi cu frumuseţea dată ca pildă în ochii tuturor femeilor!           La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Şah spuse:           — O, vizire al meu, sunt gata cu totul, dacă izbuteşti să-mi găseşti o asemenea femeie, s-o iau de soţie legiuită, spre a trage asupra neamului meu binecuvântările celui Preaînalt!           Atunci vizirul îi spuse:           — Treaba, din mila lui Allah, este ca şi făcută.           Şi sultanul se minună:           — Cum adică?           El spuse:           — Află, o, Măria Ta, că soţia mea mi-a povestit că sultanul Zahr-Şah, stăpânul Cetăţii-Albe, are o fată de-o frumuseţe fără de pereche şi a cărei zugrăvire este atâta de mai presus de vorbe, încât mi-ar creşte păr pe limbă până a răzbi să-ţi înfirip despre ea o închipuire cât de cât!           Atunci sultanul strigă:           — Ya Allah!           Şi vizirul urmă:           — Că, o, Măria Ta, cum aş putea vreodată să-ţi vorbesc precum se cuvine despre ochii ei cu pleoape înnegurate, despre pletele ei, despre mijlocul ei cel atâta de gingaş încât nici nu se vede, despre vârtoşia şoldurilor ei şi despre ceea ce le leagă şi le rotunjeşte? Pe Allah! nimeni nu poate să se apropie de ea fără să rămână înmărmurit, precum nimeni nu poate să se uite la ea fără să moară! Şi anume despre ea a spus poetul:           Fecioară, tu, cu pântec jerăgai, Cu boiul ram de salcie uşoară, Sulegetă ca plopii-nalţi din rai, Eşti ca un cântec care mă-nfioarâ.           Ţi-e gura precum mierea de pădure!           Ia cupa, îndulceşte vinu-amar şi dă-mi să sorb licoarea lui, uşure, Hurie dintr-al raiurilor har!           Sfios mă plec în arsă rugăminte:           Întredeschide-ţi buzele fierbinţi şi răcoreşte-mi ochiul ce mă vinde cu grindina frumoşilor tăi dinţi.89           La stihurile acestea, sultanul se înfiora de bucurie şi strigă din străfundul gâtlejului:           — Ya Allah! Caci vizirul urmă:           — Aşa că, o, Măria Ta, eu sunt de părere să trimitem cât mai repede cu putinţă la sultanul Zahr-Şah un emir de-al tău, om de încredere, înzestrat cu dibăcie şi cu gingăşie, care să deguste tâlcul vorbelor sale înainte de a le rosti, şi a cărui pricepere s-o ştii de mult. Şi să-l însărcinezi să se slujească de toată stăruinţa lui spre a dobândi ca tatăl să ţi-o dea pe fată. Iar tu ai să te însori într-un sfârşit, spre a urma vorba Prorocului (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) care a spus: „Bărbaţii ce se îndărătnicesc a rămânea feciori se cade a fi alungaţi din Islam! Sunt nişte stricători! Nu e loc pentru nici un fel de neînsuraţi în Islam!” Or, chiar că domniţa aceea este singura fată vrednică de tine, ea care este cea mai frumoasă nestemată de pe toată faţa pământului, şi în lung şi în lat!           La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Şah îşi simţi inima cum se umflă, şi oftă de uşurare şi îi spuse vizirului său:           — Şi care ins ar şti mai bine decât tine să ducă la bun sfârşit solia aceasta plină de subţirenie? O, vizire al meu, numai tu vei merge să rânduieşti treaba, tu care eşti plin de înţelepciune şi de curtenie. Aşa că ridică-te şi du-te acasă la tine să-ţi iei rămas-bun de la ai tăi, şi încheie-ţi cu sârg treburile de rând: şi mergi la Cetatea-Albă să ceri pentru mine de soţie pe fata sultanului Zahr-Şah. Întrucât iacătă că inima şi mintea mea sunt tare zbuciumate şi se chinuiesc aprig în privinţa aceasta.           Şi vizirul răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Şi numaidecât grăbi a se duce să încheie ceea ce avea de încheiat, şi să-i îmbrăţişeze pe cei pe care îi avea de îmbrăţişat, şi se apucă să-şi facă toate gătirile de plecare. Luă cu el toate felurile de daruri bogate, pe nazurile sultanilor, ca de pildă giuvaieruri, odoare, chilimuri de mătase, zarpale scumpe, parfumuri, mirosne de trandafir numai safi, şi tot soiul de lucruri uşoare ca greutate, dar grele ca preţ şi ca strălucire. Nu uită să mai ia şi zece cai aleşi, din neamurile cele mai frumoase şi mai curate din Arabia. Luă de asemenea şi arme de cele mai bogate, împistrite cu aur, şi cu mânere de jad învrâstate în rubine, şi armuri uşoare de oţel, şi cămăşi de sârmă cu zalele daurite; fără a mai socoti şi lăzile cele mari încărcate cu tot felul de lucruri falnice, ca şi cu bunătăţuri de mâncat, precum chisele cu sorbeturi de trandafir, caise despicate în felii gingaşe, dulceţuri înmiresmate, beltele de migdale mirozite cu smirnă din insulele calde, şi sumedenie de zumaricale râvnite de fete. Pe urmă porunci să se încarce toate lăzile pe spinarea catârilor şi a cămilelor; şi luă cu el o sută de mameluci tineri şi o sută de arapi tineri, şi o sută de copile, cu menirea ca toţi să alcătuiască, la întoarcere, alaiul miresei. Şi cum vizirul, în fruntea caravanei, cu prapurii desfăşuraţi, se gătea să dea semnul de plecare, sultanul Soleiman-Şah îl opri o clipită şi îi spuse:           — Şi mai ales ia seama să nu te întorci fără a mi-o aduce pe fată; şi să nu zăboveşti, întrucât mă părporesc ca pe foc; şi nu voi avea tihnă şi somn decât după sosirea acelei mirese care nu are să-mi mai iasă din gând nici zi, nici noapte, şi de care sunt de pe acuma aprins de dragoste!           Şi vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere. Şi purcese cu toată caravana lui, şi drumeţi spornic, şi ziua şi noaptea, străbătând munţi şi văi, râuri şi puhoaie, câmpii pustii şi câmpii roditoare, până ce nu mai fu decât la o zi de drum de Cetatea-Albă.           Atunci vizirul se opri, pentru popas, pe malul unei ape curgătoare, şi trimise un olăcar sprinten să i-o ia înainte spre a da de ştire despre sosirea sa sultanului Zahr-Şah.           Or, se brodi ca în chiar clipita când olăcarul, ajungând la porţile cetăţii, urma să intre în cetate, sultanul Zahr-Şah să se afle la reveneală într-una dintre grădinile sale de prin preajma locului; şi îl văzu pe olăcar şi ghici că e un străin. Şi porunci pe dată să fie chemat şi îl întrebă cine este. Iar olăcarul răspunse:           — Sunt trimisul vizirului cutare, care a poposit pe ţărmul râului cutare şi care vine la tine din partea stăpânului nostru, sultanul Soleiman-Şah, domnul peste Cetatea-Verde şi munţii Ispahanului!           La ştirea aceea, sultanul Zahr-Şah fu bucuros până peste poate, şi puse să i se aducă răcoritoare olăcarului vizirului, şi le dete emirilor săi porunca să meargă în întâmpinarea marelui trimis al sultanului Soleiman-Şah, a cărui volnicie era cinstită până în ţările cele mai depărtate şi până şi pe meleagul Cetăţii-Albe. Şi olăcarul sărută pământul între mâinile sultanului Zahr-Şah, spunându-i:           — Vizirul va sosi mâine. Iar acuma, Allah să-ţi păstreze pururea marile sale milosârdii şi aibă-i pe răposaţii tăi părinţi întru milele şi îndurarea sa.           Iac-aşa cu ei.           Dar cât despre vizirul sultanului Soleiman-Şah, acela rămase să se odihnească pe malurile apei, până la miez de noapte. Atunci porni iarăşi la drum către Cetatea-Albă; şi, la răsărit de soare, era la porţile cetăţii.           Atunci, zăbovi o clipită spre a-şi împlini o nevoie zornică şi a se uşura în tihnă. Iar după ce isprăvi, văzu că veneau în întâmpinarea sa vizirul cel mare al sultanului Zahr-Şah cu dregătorii şi cu navabii. Atunci grăbi să-i dea unuia dintre robii săi ibricul de care se slujise spre a-şi face spălările îndătinate, şi încălecă iarăşi în grabă mare pe cal. Şi, după ce se îndepliniră temenelile de datorinţă şi dintr-o parte şi din cealaltă, precum şi urările de bun venit, caravana şi tot alaiul ei intrară în Cetatea-Albă.           Când ajunseră dinaintea saraiului sultanului, vizirul descălecă de pe cal şi, călăuzit de cămăraşul cel mare, intră în sala domnească.           În sala aceea văzu un scaun domnesc înalt, din marmură albă străvezie, învrâstat cu mărgăritare şi cu năstrăpate, şi sprijinit pe patru picioare înalte, închipuit fiecare din câte un colţ întreg de elefant. Pe jeţul acela se afla o pernă de tafta verde, chindisită cu steluţe de aur roşu şi împodobită cu ciucuri şi cu ghinduri de aur. Iar deasupra jeţului era un polog strălucind de învrâstările lui de aur, de pietre scumpe şi de fildeş. Iar în jeţ şedea sultanul Zahr-Şah…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută opta noapte spuse:           Iar în jeţ şedea sultanul Zahr-Şah, înconjurat de oamenii cei mai de seamă din împărăţie şi de străjile încremenite în aşteptarea poruncilor sale.           La priveliştea aceea, vizirul sultanului Soleiman-Şah simţi harul cum îi luminează mintea şi cum clarul vorbirii îi dezleagă limba şi îl stârneşte la spuneri desfătătoare. Numaidecât, cu o temenea zarifă, se întoarse înspre sultanul Zahr-Şah şi ticlui stihurile acestea în cinstea sa:           Sufletul meu, de cum te vede, Spre tine năzuie şi zboară;           Somnia mi se risipeşte şi-n pleoapa mea nu mai coboară, Lăsându-mă cu totul pradă uimirii ce mă împresoară.           Inimă-a mea, de eşti acolo, În preajma lui, rămâi aşa!           A lui să fii, oricât mă strânge şi mă apasă lipsa ta, Oricât de dragă-mi eşti şi-oricâtă-i nevoia de-a te aştepta!           Nimica nu-şi mai vrea urechea-mi mai mult ca glasul celor care Sultanului zahr-Şah măritul înalţă slavă şi cântare, Lui, domnului fară de seamăn al inimilor visătoare!           De nu mi-ar fi, în viaţa toată decât acum să-l fi văzut, Atâta doar, să-i văd o dată lumina chipului, şi mut să plec, eu şi-atunci aş rămâne pe veci de veci un om avut.           O, voi, cei ce trăiţi în preajma acestui fără seamăn crai, De-ar fi să vină-aici vreunul şi-ar spune juruind că – aşa-i, Că ştie el un crai pe lume mai îndrăgit în vreun sarai, Mai dăruit decât Zahr-Şahul, Au la simţire, au la minte, Aflaţi cu toţii de la mine şi pururea să ţineţi minte:           Cel ce-ar rosti asemeni basne nu-i un drept-credincios, şi minte el!           Şi, sfârşindu-şi de procitit stihurile, vizirul tăcu fără a rosti nimic mai mult. Atunci sultanul Zahr-Şah îl pofti să se apropie de jeţul domnesc, şi îl îmbie să şadă jos lângă Măria Sa, şi îi zâmbi cu bunătate, şi tăifăsui cu el binevoitor o bună bucată de vreme, dându-i dovezile cele mai vădite de prietenie şi de mărinimie. Apoi sultanul porunci să se aştearnă masa în cinstea vizirului, şi toată lumea şezu să mănânce şi să bea până la saţ. Numai atunci sultanul dori să rămână singur cu vizirul; şi ieşiră toţi, în afară de dregătorii de frunte şi de vizirul cel mare al împărăţiei.           Atunci vizirul sultanului Soleiman-Şah se ridică în picioare şi mai înălţă o proslăvire, şi se temeni, şi spuse:           — O, preamărite sultan plin de filotimie, vin la tine cu o treabă a cărei urmare va fi pentru noi toţi plină de binecuvântări, de roade norocite şi de prohorisire! Rostul călătoriei mele este, într-adevăr, de a o cere de soţie pe fiica ta cea plină de haruri şi de nuri, de evghenie şi de cuminţie, pentru stăpânul şi cununa capului meu, sultanul Soleiman-Şah, stăpânul cel plin de slavă de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului! Şi, întru atare rost, vin la tine aducându-ţi peşcheşuri bogate şi lucruri falnice, spre a-ţi dovedi cât de mare este pojarul în care se află stăpânul meu, de dorul de a te avea ca socru! Aş vroi, aşadar, să aflu din gura ta dacă împărtăşeşti aşijderea jindul lui şi dacă vrei să-i dăruieşti comoara dorurilor sale.           După ce ascultă spusele vizirului, sultanul Zahr-Şah se ridică şi se temeni până la pământ; iar dregătorii şi emirii rămaseră până peste poate de minunaţi văzându-l pe sultanul lor dovedind atâta cinstire unui vizir oareşicare. Şi sultanul şezu mai departe în picioare dinaintea vizirului şi îi spuse:           — O, vizire dăruit cu chibzuinţă şi cu înţelepciune, cu vorbă dulce şi cu fălnicie, ascultă ceea ce va să-ţi spun. Mă socot ca un supus de rând al sultanului Soleiman-Şah, şi îmi fac cea mai aleasă cinste a putea fi socotit printre cei din neamul şi din casa lui. Încât fata mea nu mai este de acum înainte decât o roabă dintre roabele lui; şi din chiar ceasul de-acum este lucrul şi bunul său! Şi-acesta-i răspunsul meu la cererea sultanului Soleiman-Şah, domnul nostru al tuturora, stăpânul de la Cetatea-Verde şi de la munţii Ispahanului!           Şi pe dată porunci să vină cadii şi martorii, care întocmiră senetul de căsătorie al fiicei sultanului Zahr-Şah cu sultanul Soleiman-Şah. Iar sultanul duse cu bucurie senetul la buze, şi primi firitiselile şi urările cadiilor şi ale martorilor, şi îi potopi pe toţi cu hatârurile sale; şi dete ospeţe mari, spre a-i face cinstire vizirului, şi petreceri mari care înveseliră inima şi ochii tuturor locuitorilor; şi împărţi bucate şi daruri atât celor săraci cât şi celor bogaţi. Pe urmă porunci să se facă gătirile de plecare, şi alese roabele pentru fiică-sa: şi grecoaice, şi turcoaice, şi arăpoaice, şi albe. Şi puse să se facă pentru fiică-sa un palanchin mare din aur roşu învrâstat cu mărgăritare şi cu nestemate, şi porunci să fie pus palanchinul pe spinarea a zece catâri aşezaţi în bună rânduială. Şi tot alaiul purcese la drum. Iar palanchinul se ivea, în strălucirea dimineţii, precum un sarai mare dintre saraiurile ginnilor, iar copila, acoperită de vălurile ei, precum o hurie dintre huriile cele mai frumoase din rai.           Iar sultanul Zahr-Şah însoţi alaiul de-a lungul a trei farasanji; pe urmă îşi luă rămas-bun de la fiică-sa, de la vizir şi de la cei ce o însoţeau, şi se întoarse la cetatea lui, bucuros până peste poate şi plin de încredere în viitor.           Cât despre vizir şi despre alai…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a o sută noua noapte spuse:           Cât despre vizir şi despre alai, aceştia călătoriră în tihnă şi, când ajunseră la trei zile de drum până la Cetatea-Verde, trimiseră un olăcar sprinten să-i dea de ştire sultanului Soleiman-Şah.           Când află de venirea soţiei sale, sultanul se înfiora de drag, şi îi dete o mantie frumoasă de fală olăcarului vestitor. Şi porunci oastei sale să plece în întâmpinarea proaspetei mirese, cu toate steagurile desfăşurate; iar crainicii obşteşti poftiră cetatea toată la alai, în aşa chip că nu mai rămase în nici o casă măcar o femeie, sau măcar o copilă, ba nici măcar vreo babă, oricât de prăpădită de vârstă sau oricât de neputincioasă să fi fost ea. Şi nimenea nu pregetă să iasă dinaintea miresei. Şi când toată lumea aceea ajunse în preajma palanchinului cu fata sultanului, se hotărî ca intrarea în cetate să se facă noaptea, cu vâlvă mare.           Încât, când se lăsă noaptea, navabii cetăţii puseră să se lumineze pe cheltuiala lor toate uliţele şi tot drumul ce ducea la saraiul sultanului. Şi se rânduiră toţi în două şiruri, de-a lungul drumului; şi, la trecerea miresei, ostaşii întocmiră un gard viu de-a dreapta şi de-a stânga; şi, pe tot drumul, luminile străluceau în văzduhul străveziu, şi tobele cele mari îşi îngânau bubuitul lor adânc, şi trâmbiţele cântau cu glas înalt, şi steagurile fluturau deasupra capetelor, şi mirodeniile ardeau în căţui, pe uliţe şi la răspântii, şi călăreţii se luptau de-a călare în lăncii şi în suliţe. Şi în mijlocul tuturora, cu arapii şi cu mamelucii înainte şi cu slujnicele şi roabele în urmă, îmbrăcată în rochia împărătească pe care i-o dăruise tătâne-său, proaspăta mireasă sosea la saraiul soţului ei, sultanul Soleiman-Şah.           Atunci robii cei tineri despovărară catârii şi, în toiul ţipetelor ascuţite de bucurie ale întregului norod şi ale oastei, luară palanchinul pe umerii lor şi îl cărară până la uşa tainică. Atunci slujnicele cele tinere şi însoţitoarele luară locul robilor şi o duseră pe mireasă în iatacul menit ei. Şi pe dată iatacul se lumină de strălucirea ochilor săi şi făcliile păliră de frumuseţea chipului ei. Iar ea părea în mijlocul tuturor femeilor ca luna printre stele sau ca mărgăritarul năstrăpat în mijlocul salbei. Pe urmă slujnicele cele tinere şi însoţitoarele ieşiră din iatac şi se înşiruiră pe două rânduri, de la intrare până la capătul sălii, da numai după ce o ajutaseră pe copilandră să se culce în crivatul cel mare de fildeş, împodobit cu mărgăritare şi cu nestemate.           Doar atunci sultanul Soleiman-Şah, străbătând gardul alcătuit de toate acele stele vii, se duse în iatac până la crivatul de fildeş, unde, împodobită şi înmiresmată, şedea întinsă copila. Şi Allah stârni pe clipă pe dată o patimă mare în inima sultanului şi îi dărui dragoste faţă de fecioara aceea. Şi sultanul se bucură de fecioria ei şi se desfată în huzur, şi îşi uită, pe acel crivat, printre coapse şi braţe, toate aleanurile de nerăbdare şi aşteptarea dragostei sale.           Şi sultanul, vreme de o lună întreagă, rămase în iatacul tinerei sale soţii, fără s-o părăsească nici o clipită, atâta de strânsă şi de pe potriva firii lor le era împreunarea. Şi o lăsă însărcinată din noaptea dintâi.           După care sultanul se duse să stea în jeţul judeţelor sale, şi se îndeletnici cu treburile împărăţiei, întru binele supuşilor săi; şi, când se lăsă seara, nu pregetă a se duce să vadă iatacul soţiei sale, şi tot aşa până în cea de a noua lună.           Or, în cea mai de pe urmă noapte din cea de a noua lună, sultăniţa fu cuprinsă de durerile facerii şi se sui pe scaunul de naştere şi, în zori, Allah îi uşură slobozirea, şi aduse pe lume un copil de parte bărbătească însemnat cu pecetea norocului şi a belşugului.           De îndată ce află vestea despre naşterea aceea, sultanul se învoioşi până peste marginile voioşiei şi se bucură de o bucurie mare, şi îl cinsti cu daruri bogate pe vestitor; pe urmă dete fuga la patul soţiei şi, luând pruncul în braţe, îl sărută între ochi, şi se minună de frumuseţea lui, şi văzu ce bine i se potriveau stihurile poetului:           Chiar de la naştere, cu slava şi harul zborului spre stele l-a dăruit Allah, să fie un nou luceafăr printre ele.           Voi, doicilor, degeaba-l strângeţi la sânii voştri preagingaşi -           El călări-va lei năprasnici şi caii cei mai nărăvaşi -           O, doicilor cu lapte dulce, Luaţi-i sânul de la gură -           Lui sângele de duşman i-este cea mai aleasă băutură.           Atunci slujnicele şi doicile îl luară în grijă pe noul născut şi moaşele îi tăiară buricul şi îi dealungiră ochii cu kohl negru. Şi, întrucât se născuse dintr-un sultan fiu de sultani şi dintr-o sultăniţă fiică de sultăniţe, şi era atâta de frumos şi de strălucitor, îi puseră numele de Diadem.90           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută zecea noapte spuse:           Îi puseră numele de Diadem. Şi fu crescut în potopul sărutărilor şi la sânul frumoaselor; şi zilele se scurseră, şi se scurseră anii; şi copilul ajunse la vârsta de şapte ani.           Atunci sultanul Soleiman-Şah, părintele său, pofti să vină la el dascălii cei mai cărturari şi le porunci să-l înveţe caligrafia, scrierile poeticeşti şi măiestria de a se cârmui în viaţă, precum şi rânduielile sintaxei şi ale pravilelor.           Şi dascălii aceia de ştiinţe şezură cu copilul până ce ajunse la paisprezece ani. Atunci, întrucât învăţase tot ceea ce părintele său dorise să înveţe, fu socotit vrednic de un caftan de fală; şi sultanul îl scoase din mâinile cărturarilor şi îl dete pe seama unui dascăl de călărie care îl învăţă să călărească şi să lupte cu lancea şi cu suliţa şi să vâneze cerbii cu şoimul. Şi coconul Diadem ajunse în curând călăreţul cel mai deplin; şi se făcuse atâta de desăvârşit de frumos încât, atunci când ieşea pe jos ori călare, îi aducea să cadă în păcat pe toţi cei care îl vedeau.           Şi, când fu la vârsta de cincisprezece ani, nurii lui ajunseră aşa încât poeţii îi închinară proslăvirile lor cele mai pătimaşe; şi cei mai neprihăniţi şi cei mai curaţi dintre înţelepţi îşi simţiră inima cum li se sfărâmă şi cum li se rup ficaţii de toate farmecele vrăjitoreşti din făptura lui. Şi iacătă una dintre cântările pe care un poet îndrăgostit a alcătuit-o de dragul ochilor lui:           Îmbrăţişarea lui – beţie-i de duhul lui, ca de-un alin de musc! Iar dulcea ameţeală, În braţe-i, e un fir de crin, Scăldat în adieri şi-n rouă -           E o beţie fără vin!           Când, iată, însăşi Frumuseţea, Privindu-se-n oglinzi în zori, Stăpân al ei şi-l recunoaşte şi-i stă supusă la picior -           O, dor nebun, cum poate oare să scape bietul muritor?           Allah, Allah! De-oi fi în stare să mai trăiesc, când mă sfâşie amarul dor, întreaga-mi viaţă va arde ca o rană vie.           Dar şi-a muri de doru-i, încă, Mi-e cea mai mare bucurie!           Or, toate acestea pe când el avea vârsta de cincisprezece ani! Da după ce împlini cei optsprezece ani ai săi, fu cu totul altceva! Atunci un pufuşor tineresc îi catifelă floarea cea trandafirie a obrajilor, şi chihlimbarul cel negru îşi puse bobul de frumuseţe pe albeaţa bărbiei lui. Atunci, cu deplină vădire, răpi el toate minţile şi toţi ochii, precum spune poetul în privinţa sa:           Ah, ochii lui?           — A pune mâna în flăcări şi să nu te ardă, Nu e minune-atât de mare ca ochii lui.           Mi-e dat de soartă să ard aşa mereu, sub ochii aceştia, care-au să mă piardă.           Obrajii lui?           — De-i sunt cu-o umbră de pâr acoperiţi, nu-i păr ca pe orice obraz, ci-i numai văl de mătase-într-adevăr, Un auriu văl care pare doar umbra unei fumegări.           Dar gura lui?           — Veniră unii să mă întrebe de nu ştiu pe unde curge apa vie şi sfânt izvoru-i argintiu, Veniră mulţi şi mă rugară să-l spun de ştiu, şi să-l descriu.           Iar eu le spun: „Ştiu apa vie pe unde curge ca un dor, Ştiu locul unde se găseşte neîntinatul ei izvor, Ah, le cunosc pe amândouă, Şi ştiu preasfântă taina lor:           E-o gură de flăcău în floare, Un cerb cu gâtul arcuit, Un tânăr cu mijloc subţire, Mlădiu, gingaş, neprihănit -           Sunt buzele ca două rodii ale flăcăului iubit! 91           Însă toate acestea când avea optsprezece ani; întrucât, când ajunse la vârsta de bărbat, crăişorul Diadem se făcu atâta de minunat de frumos, încât ajunse a fi o pildă pomenită în toate ţările musulmane, în lat şi în lung. Aşa că numărul prietenilor şi al credincioşilor lui ajunse tare ridicat; şi toţi cei care îl împresurau, jinduiau cu patimă să-l vadă într-un sfârşit domnind peste împărăţie precum domnea peste inimi.           La vremea aceea, şahzade Diadem ajunsese tare împătimit de vânătoare şi de goane prin codri şi sihăstrii, în pofida spaimei pe care hălăduielile lui necurmate o stârneau lui tătâne-său şi maică-sii. Şi într-o zi le porunci robilor să încarce merinde pentru zece zile92 şi plecă cu ei la vânătoare cu hăitaşi şi de-a goana. Şi merseră vreme de patru zile, spre a ajunge într-un sfârşit pe nişte meleaguri pline de vânat, acoperite de păduri mişunând de toate felurile de jivine sălbatice, şi scăldate de o puzderie de izvoare şi de pârâuri.           Atunci domnişorul Diadem dete semnul de vânătoare. Numaidecât fu întinsă împletitura cea mare de sfori jur împrejurul unei arii mari de locuri întufărite.           Şi hăitaşii purceseră de la margine către mijloc, şi stârniră de dinaintea lor toate jivinele înfricoşate, pe care le hăituiră astfel înspre mijloc. Atunci sloboziră panterele, câinii şi şoimii pe urmele fiarelor anevoie de doborât. Şi făcură în ziua aceea o vânătoare cu hăitaşi tare îmbelşugată, de gazele şi de toate soiurile de vânat. Şi fu o sărbătoare mare pentru panterele de vânătoare, pentru câini şi pentru şoimi. Încât, odată vânătoarea încheiată, coconul Diadem şezu jos pe malul unui râu spre a se odihni oleacă, şi împărţi vânatul între vânători, şi partea cea mai bună o puse deoparte pentru tatăl său, sultanul Soleiman-Şah. Pe urmă dormi în noaptea aceea acolo, până dimineaţa.           Or, de-abia se trezise, când văzu alături de ei tabăra unei caravane mari, care sosise noaptea, şi în curând văzu cum ieşeau din corturi şi coborau să-şi facă la râu spălările îndătinate o mulţime de inşi, robi arapi şi negustori. Atunci şahzade Diadem trimise un om de-al său ca să afle de la inşii aceia din ce ţară sunt şi ce sunt. Şi trimisul se întoarse şi îi spuse crăişorului Diadem:           — Inşii mi-au spus: „Suntem nişte neguţători care am poposit aici ispitiţi de verdeaţa acestei pajişti şi de apa aceasta bună, curgătoare. Şi ştim că nu avem a ne teme de nimic aici, întrucât suntem pe pământurile pline de ocrotire ale sultanului Soleiman-Şah, a cărui faimă despre înţelepciunea sa de ocârmuitor este vestită pe toate meleagurile şi îi înseninează pe toţi călătorii. Şi-apoi îi aducem în dar o mulţime mare de lucruri frumoase şi scumpe, mai cu seamă pentru fiul său, minunatul cocon Diadem.”           La spusele acestea, frumosul Diadem, fiul sultanului, răspunse:           — Dar, pe Allah! dacă neguţătorii aceia au cu ei nişte lucruri aşa de frumoase anume pentru mine, pentru ce să nu ne ducem chiar noi să le cercetăm? Faptul, de altminteri, va ajuta să ne facă a ne petrece vesel dimineaţa.           Şi numaidecât şahzade Diadem, urmat de prietenii săi vânători, se îndreptă înspre corturile caravanei.           Când îl văzură venind pe fiul sultanului şi pricepură cine era, negustorii deteră toţi fuga în întâmpinarea lui şi îl poftiră să intre în corturile lor, şi îi ridicară pe clipă pe dată un cort falnic din atlaz roşu, împodobit cu chipuri împistrite, de păsări şi de jivine, şi căptuşit tot cu mătăsuri de la Ind şi cu ţesături de la Caşmir. Şi îi puseră o pernă strălucită pe un chilim minunat de mătase cu toate marginile împodobite cu mai multe rânduri întreţesute de smaralde frumoase. Şi şahzade Diadem şezu jos pe chilim şi se sprijini pe pernă şi le porunci negustorilor să-i deştearnă mărfurile. Şi, după ce negustorii îi deşternură toate mărfurile, îşi alese din grămadă ceea ce îi plăcu mai mult şi, în ciuda neînvoirii lor stăruitoare, îi sili să primească preţul pe care li-l plăti cu mărinimie.           Pe urmă, după ce îi puse pe robi să ridice toate târguielile, vru să încalece iarăşi pe cal spre a se întoarce la vânătoare, când zări dinaintea lui, printre neguţători, un bărbat…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Dar când fu cea de a o sută unsprezecea noapte spuse:           Deodată şahzade Diadem zări dinaintea lui, printre neguţători, un bărbat tânăr de o frumuseţe uluitoare, de o şofrăneală izbitoare, şi îmbrăcat cu nişte haine tare frumoase şi tare bine dichisite. Caci chipul său, cel atâta de şamaniu şi atâta de frumos, avea întipărită pe el o mâhnire mare, ca de pierderea unui tată, a unei mame ori a vreunui prieten tare drag.           Atunci şahzade Diadem nu vroi să se depărteze fără a-l cunoaşte pe tânărul acela frumos către care îl trăgea inima; şi se apropie de el şi îi ură bună pace, şi îl întrebă cu luare-aminte cine este şi pentru ce este aşa de trist. Caci, la întrebările lui, ochii tânărului cel frumos se umplură de lacrimi şi nu putu să spună decât aceste două vorbe: „Sunt Aziz”, şi izbucni în suspine atâta de amarnice, încât se prăbuşi pierit.93           Când îşi veni în fire, şahzade Diadem îi spuse:           — O, Aziz, să ştii că îţi sunt prieten. Spune-mi aşadar pricina mâhnirilor tale.           Caci tânărul Aziz, drept orice răspuns, îşi prinse coatele în palme şi cântă stihurile acestea:           Feriţi-vă de ucigaşii-i ochi!           Nu-i inimă de vraja lor să scape -           Ah, ochii-i negri, ca un rău deochi, Când galeşi te cuprind ca nişte ape!           Şi mai cu seamă nu gustaţi vreodată al glasului ei vin dulce amar -           E-un vin precum o flacără ce-mbată chiar şi pe înţelepţii cei mai mari!           De i-aţi cunoaşte limpedea privire!           Ah, trupu-i de mătase ar putea să pară moale, ca o amăgire, Pe lângă cea mai moale catifea.           Ca o lumină-i, răsărind din bezne, Când se apropie cu pas domol, Cu aurul inelelor la glezne, Cu ochii-i negri zugrăviţi în kohl.           Ah, unde e mireasma-mbătătoare a rochiilor ei? Ce amintiri mai poartă, vie, calda-i răsuflare, Ca un parfum gingaş de trandafiri?           După ce şahzade Diadem auzi cântecul acesta, nu vroi, deocamdată, să mai stăruiască şi, spre a înnădi vorba, spuse:           — Pentru ce, o, Aziz, nu mi-ai arătat marfa ta, ca toţi negustorii ceilalţi?           El răspunse:           — O, doamne al meu, marfa mea chiar că nu cuprinde nimic ce să se cuvină unui fecior de sultan.           Caci frumosul Diadem îi spuse frumosului Aziz:           — Pe Allah! vreau totuşi să mi-o arăţi!           Şi îl sili pe tânărul Aziz să şadă jos lângă el pe chilimul de mătase şi să-i deştearnă, bucată cu bucată, toată marfa sa. Şi şahzade Diadem, fără ca măcar să ia aminte la bogasiurile cele frumoase, i le cumpără pe toate fără a le socoti, şi îi spuse:           — Acuma, Aziz, dacă mi-ai povesti pricina supărării tale… Te văd cu ochii în lacrimi şi cu inima mâhnită. Or, dacă eşti asuprit, voi şti eu să-i pedepsesc pe asupritorii tăi; iar dacă eşti năpădit de datorii, îţi voi plăti datoriile cu toată inima. Întrucât iacătă că mă simt ispitit înspre tine, şi toate lăuntrurile mele ard pentru tine.           Caci tânărul Aziz, la vorbele lui, se simţi iarăşi înăbuşit de suspine şi nu putu decât să cânte stihurile acestea:           Ah, grea ispita ochilor ei negri dealungiţi cu kohl albastru – ah!           Şi-nmlădierea trupului subţire cu şoldurile-i ca un castru – ah!           Ah, vinul buzei ei şi mierea gurii, Şi sânii ei în sfânt încastru – ah!           Nădejde-a mea, ca de trimis la moarte, Al nopţii mele tainic astru – ah!           La cântecul acesta, şahzade Diadem se apucă, spre a-i schimba gândurile, să cerceteze una câte una zarpalele cele frumoase şi mătăsurile. Şi deodată, dintre zarpale, îi căzu din mâini o bucată pătrată de mătase înhorbotată, pe care tânărul Aziz numaidecât se repezi s-o strângă iute. Şi o împături, tremurând, şi şi-o puse sub genunchi. Şi se tângui:           Ah, scumpa mea Aziza!           Cloşca rotind pe cer îmi este mai aproape ca tine, Şi-am să pier!           Unde să-ngrop tristeţea-mi, În care ţări străine?           Cum să mai sufăr chinul că nu eşti lângă mine?           Cum să mai port povara amarei mele taine, Când abia duc pe umeri aceste biete haine? 94           După ce văzu mişcarea speriată a frumosului Aziz şi auzi stihurile din urmă, şahzade Diadem rămase până peste poate de nedumerit şi, zădărât cu totul, strigă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu vroi să treacă peste îngăduinţa dată.           Atunci sora ei, micuţa Doniazada, care ascultase toată povestea ţinându-şi răsuflarea, strigă din ungherul în care şedea ghemuită:           — O, sora mea Şeherezada, ce dulci, şi ce gingaşe, şi ce curate, şi ce desfătătoare la gust sunt vorbele tale, în prospeţimea lor! Şi ce vrăjitoare este povestea aceasta, şi ce minunate sunt toate stihurile ei!           Iar Şeherezada îi zâmbi şi spuse:           — Aşa-i, surioara mea! Da ce-i aceasta faţă cu aceea pe care am să v-o povestesc amândurora în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viaţă, din mila lui Allah şi hatârul sultanului!           Iar sultanul Şahriar îşi zise în sufletul său: „Pe Allah! Nu am s-o ucid până a nu auzi urmarea istorisirii ei, care-i o istorie minunată şi uluitoare, într-adevăr, până peste poate!”           Pe urmă o luă pe Şeherezada în braţe. Şi amândoi îşi petrecură ce mai rămăsese din noapte, strânşi aşa până la ziuă.           După care sultanul Şahriar plecă la divanul judeţelor sale; iar divanul se umplu de mulţimea de viziri, de emiri, de dregători, de străji şi de oameni de la sarai. Iar vizirul cel mare veni şi el, aducând la subsuoară giulgiul hărăzit fiicei sale Şeherezada, pe care o socotea moartă de mult. Caci sultanul nu îi spuse nimic în privinţa aceasta, şi urmă a judeca, a căftăni în slujbe, a mazili, a ocârmui şi a încheia pricinile de rând, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, şi sultanul intră în saraiul său. Iar vizirul rămase nedumerit şi până peste poate de uluit.           Dar de îndată ce se lăsă noaptea, sultanul Şahriar se duse la Şeherezada în iatac şi nu pregetă a face lucrul său obişnuit cu ea.           Şi era cea de a o sută douăsprezecea noapte încât micuţa Doniazada, odată lucrul terminat, se ridică de pe chilim şi îi spuse Şeherezadei:           — O, sora mea, mă rog ţie, spune urmarea povestei aceleia atâta de frumoase cu frumosul şahzade Diadem şi cu Aziz şi cu Aziza, pe care vizirul Dandan o povestea, sub zidurile Constantiniei, sultanului Daul'makan!           Iar Şeherezada îi zâmbi surorii sale şi îi spuse:           — Da, hotărât! cu tot dragul inimii şi ca o cinstire datorată! Ci nu până a nu-mi da îngăduinţă sultanul acesta bine crescut şi dăruit cu purtări alese!           Atunci sultanul Şahriar, care nici nu putea să adoarmă de nerăbdarea cu care aştepta urmarea, spuse:           — Poţi să vorbeşti!           Şi Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că şahzade Diadem a strigat:           — Aziz! ce ascunzi acolo?           Şi Aziz răspunse:           — O, doamne, chiar tocmai din pricina aceasta nu am vrut, de la început, să deştern dinainte-ţi mărfurile mele. Ce este de făcut acuma?           Şi scoase un oftat lung, din tot sufletul său. Dar domnişorul Diadem atâta stărui şi îi spuse vorbe atâta de alintate, încât tânărul Aziz până la urmă îi spuse:           — Află, o, stăpâne al meu, că povestea mea, în privinţa acestei zarpale pătrate, este tare ciudată; şi-i pentru mine plină de amintiri tare dulci. Întrucât farmecele celor care mi-au dăruit zarpaua aceasta cu două feţe nu au să se şteargă nicicând de dinaintea ochilor mei. Cea care mi-a dăruit zarpaua dintâi se numeşte Aziza; cât despre cealaltă, numele ei îmi este amar să-l rostesc deocamdată! Întrucât ea este aceea care, cu chiar mâna ei, m-a făcut ceea ce sunt. Da cum am şi început să-ţi vorbesc despre aceste lucruri, va să-ţi istorisesc amănuntele; au să te încânte, de bună seamă, şi au să slujească la a-i lumina pe cei care o vor asculta cu cinstire.           Pe urmă tânărul Aziz scoase zarpaua de sub genunchi şi o despături pe chilimul pe care şedeau amândoi.95 Şi crăişorul Diadem văzu că erau două pătrate osebite: pe mătase, într-unui dintre pătrate, era chindisită, cu fire de aur roşu şi cu fire de mătase de toate culorile, o gazelă; iar în celălalt pătrat era aşijderea o gazelă, dar chindisită cu fire de argint şi purtând la gât o salbă de aur roşu de care atârnau trei pietre de peridot oriental.           La vederea acelor gazele, atâta de minunat chindisite, şahzade strigă:           — Mărire aceluia carele a pus atâta măiestrie în mintea făpturilor sale!           Pe urmă îi spuse tânărului cel frumos:           — O, Aziz, grăbeşte, rogu-te, să ne istoriseşti povestea cu Aziza şi cu meşteriţa celei de a doua gazele!           Şi frumosul Aziz îi povesti coconului Diadem:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, şi tare sărac ca stare.           Avea obiceiul să-şi arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, îşi puse jos coşul, aruncă năvodul, şi aşteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aştearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile şi văzu că năvodul este tare greu, şi nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre ţărm şi îl priponi de un ţăruş înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, şi nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc şi, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliştea aceea, se împăcă şi grăi:           — Nu este putere şi tărie decât întru Allah cel Preaînalt şi Atotputernic!           Apoi spuse:           — Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!           Şi îngână stihurile:           De ce te-afunzi în bezna oarbă şi în pieirea fără nume?           Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoţi din truda ta pe lume25           Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă şi, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă şi zise: „În numele lui Allah!” şi aruncă iarăşi năvodul în apă, şi aşteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, şi băgă de seamă că năvodul atârna tare greu şi trăgea la fund încă şi mai şi decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun peşte mare. Priponi atunci năvodul de ţăruş, se dezbrăcă, se scufundă iar, şi făcu ce făcu până îl scoase afară; şi aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaş, plin cu mâl şi cu nisip. La priveliştea aceea, se căină şi rosti stihurile:           O, voi, schimbări de soartă, staţi odată!           Fie-vă milă-un pic de bieţii oameni!           Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.           Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Şi aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.           O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înţelepţi tot locul, Lăsând doar proşti la cârma lumii tale? 26           Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire şi se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, aşteptă până ce năvodul ajunse la fund şi, când îl trase afară, găsi în el nişte hârburi de oale şi nişte sticle făcute cioburi. La priveliştea aceea, pescarul iarăşi rosti un stih de-al unui poet:           O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?           Din condei de trestii şi din cânturi line Nu se-mbogăţeşte nimeni niciodată.27           Şi, ridicând capul spre cer, strigă:           — Allah! Tu ştii că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!           După care mai rosti o dată numele lui Allah şi îşi aruncă năvodul în mare, şi aşteptă până ce năvodul se aşternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăţă şi mai straşnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:           — Nu este tărie şi putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului şi începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse şi îl scoase la mal. Îl desfăcu şi găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin şi nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud29. La priveliştea aceea, pescarul se bucură straşnic şi îşi zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să preţuiască pe puţin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârţe în spinare vasul, şi văzu că e prea greu, şi îşi zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin şi să-l golesc în sacul meu; şi pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” îşi luă, aşadar, cuţitul şi purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul şi îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Şi nu ieşi din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vineţeala cerului şi se văluri pe faţa pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieşi cu totul afară, se închegă, se vârteji şi se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura ţărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca nişte furci, picioarele ca nişte catarge, gura ca o peşteră, dinţii ca nişte pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca nişte masale; păru-i era răvăşit şi colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoşă, vinele începură să-i tremure, dinţii i se încleştară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai desluşiră nimic.           Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.           Şi, înturnându-se spre pescar, îi grăi:           — Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ţi mai fiu nesupus şi nu am să mă mai rocoşese împotriva poruncilor tale!           Atunci pescarul îi grăi:           — O, uriaşule răzvrătit şi făţărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie şi opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârşitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Şi ce tot trăncăneşti tu? Şi care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?           La vorbele pescarului, ginnul spuse:           — Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ţi aduc buna-vestire, o, pescarule!           Pescarul zise:           — Şi ce ai tu să-mi bine-vesteşti?           El răspunse:           — Moartea ta! Şi chiar în clipita aceasta, şi în chipul cel mai năprasnic!           Pescarul răspunse:           — Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriţi, eşti vrednic a ţi se lua îndărăt ocrotirea cerului! Şi izgonească-te el din preajma noastră! Şi pentru ce îmi vrei moartea? Şi ce am săvârşit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga şedere în mare şi te-am adus iară pe pământ!           Atunci efritul zise:           — Cumpăneşte şi alege-ţi felul de moarte pe care îl preţuieşti mai mult, şi chipu-n care ţi-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!           Pescarul zise:           — Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?           Efritul zise:           — Ascultă povestea mea, o, pescarule.           Pescarul zise:           — Grăieşte! Şi scurtează-ţi vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!           Efritul spuse:           — Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoşit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, şi m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah şi îmi ceru să trec la legea credinţei lui şi să intru sub oblăduinţa lui. Şi eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta şi mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb şi tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioşi lui, care mă luară pe umeri şi mă aruncară în hăul mării. Zăcăşii o sută de ani în fundul apei, şi îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogăţesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură şi nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc şi am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Şi nimeni nu mă slobozi. Şi patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorinţe! Şi nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoşată, şi zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-şi aleagă moartea!” Şi chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Şi îţi îngăduiesc să-ţi alegi felul morţii tale!           La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:           — O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruieşte-mi iertarea, şi Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării şi pe tine, la rându-ţi.           Atunci efritul îi zise:           — Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!           Iar pescarul zise:           — O, şeicule al efriţilor, în chipu-acesta îmi plăteşti cu răutate binele ce ţi-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!           Şi pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:           Vrei să guşti pocalul cu amărăciuni?           Fii atunci pe lume săritor şi bun.           Eu îţi jur pe viaţă şi-ntru bună ştiinţă:           Nu cunosc mişeii vreo recunoştinţă.           Vrei să-ncerci? Încearcă! Ş-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana., mama lui Amer! 31           Şi efritul îi zise:           — Gata cu pălăvrăgeala! Să ştii că am trebuinţă neabătut de moartea ta!           Atunci pescarul îşi zise în sineşi: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o şmecherie spre a-l pierde, un tertip de isteţime de-al meu. Şi-am să văd limpede dacă şi el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia şi din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:           — Chiar ai hotărât moartea mea?           Efritul răspunse:           — Deloc să nu te îndoieşti!           Atunci el zise:           — În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ţie cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!           Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat şi tare cutremurat, şi răspunse:           — Poţi să mă întrebi, iar eu îţi voi răspunde cinstit.           Atunci pescarul spuse:           — Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ţi intre piciorul sau mâna?           Efritul zise:           — Au nu care cumva te îndoieşti?           Pescarul răspunse:           — Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!           Şi tot atunci Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aş vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură şi se preschimbă iarăşi într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse şi purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman şi astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit şi îi zise:           — Hei! Socoteşte şi cumpăneşte felul de moarte în care ţi-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare şi îmi zidesc pe ţărm o casă, şi n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui şi are să-i înşiruiască toate soiurile de morţi, lăsându-l să-şi aleagă!”           Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; şi văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temniţa împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriţi! Şi, înţelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:           — Nu! Nu!           Iar pescarul zise:           — Trebuie! Oh, trebuie!           Atunci ginnul începu să-şi îndulcească vorbele; se supuse şi grăi:           — O, pescarule, ce va să faci cu mine?           El spuse:           — Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălăşluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te ţintuiesc în afund până la ceasul Judecăţii de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie şi pe tine Allah? Şi să nu mă omori, ca să nu te omoare şi pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga şi te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Şi nu am nici o căinţă că te-am viclenit!           Atunci efritul zise:           — Deschide vasul şi am să te potopesc cu binefaceri!           El răspunse:           — Minţi, o, afurisitule! Şi-apoi între mine şi tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan şi hakimul32 Ruian!           Iar efritul zise:           — Dă cine erau vizirul împăratului Iunan şi hakimul Ruian? Şi ce poveste-i asta?           Pescarul spuse:           Povestea cu vizirul împăratului Iunan şi cu hakimul Ruian           — Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor şi în curgerea timpurilor şi a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în ţara rumannilor33, un împărat pe nume Iunan. Era bogat şi puternic, stăpân peste oşti, peste volnicii nemăsurate şi peste războinici din toate neamurile de oameni. Şi trupu-i era atins de o lepră care-i posomorâse pe toţi vracii şi pe toţi învăţaţii. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, şi nici un hakim nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân şi vestit, pe nume Ruian. Era dăscălit în cărţile greceşti, persieneşti, latineşti, arăbeşti şi sirieneşti; învăţase meşteşugul vracilor şi citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin şi temeiurile şi rosturile, precum şi puterile lor bune ori rele; într-un sfârşit, învăţase filosofia şi toate tâlcurile doftoriceşti şi alte multe învăţături. Încât, după ce doctorul intră în cetate şi petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului şi de lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum şi de neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor şi învăţaţilor. Aflând acestea, doctorul îşi petrecu noaptea îngândurat tare. Şi, când se sculă, dimineaţa – şi de cum sclipi lumina zilei şi soarele dădu bineţe lumii, această privelişte împodobită a celui Preabun34 – se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase şi intră la împăratul lunan. Pe urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului şi îi aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale şi a milelor lui Allah şi a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi şi îi spuse cine este, şi zise:           — Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, şi ştiu că doctorii cei mulţi nu au izbutit să afle mijlocul de a o curma. Or, eu am să te vindec fară a-ţi da să bei nici un fel de băuturi de leac şi fară să te ung cu alifii!           La vorbele acestea, împăratul Iunan se minună până peste fire şi zise:           — Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să te îmbogăţesc până în copiii copiilor tăi şi am să-ţi îndeplinesc toate dorinţele, şi vei fi tovarăşul meu de ospeţe şi prietenul meu.           După care îl cinsti cu un caftan de fală36 şi cu daruri, şi îi zise:           — Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi şi fară de iruri?           El răspunse:           — Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă şi fară de osteneli asupra trupului tău.           Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător şi îi zise:           — O, măreţe doctore, care zi şi care clipă au să vadă împlinindu-se ceea ce îmi povesteşti? Grăbeşte-te, o, copilul meu!           El răspunse:           — Ascult şi mă supun!           Apoi coborî de la împărat şi luă cu chirie o casă unde îşi aduse cărţile, prafurile şi ierburile cele înmiresmate. Pe urmă făcu nişte fierturi din prafurile şi din buruienile şi din dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă şi încovoiată, la mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o ţeavă de trestie plină cu prafurile; şi tot aşa întocmi şi o minge de lemn. Când îşi sfârşi cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, intră la Măria Să şi sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 şi să se joace acolo cu mingea şi cu măciuca.           Şi Măria Să plecă însoţit de emiri38 şi de curteni, de viziri şi de mai-marii împărăţiei. Şi, de cum ajunse pe meidan, doctorul Ruian veni şi îi înmână măciuca, zicând:           — Ia măciuca şi apuc-o în pumn în chipu-acesta; loveşte cu ea în pământul meidanului şi în minge, din toate puterile tale. Şi fă în aşa fel, încât să ajungi a asuda şi în palmă şi în tot trupul. Şi, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma ta şi se va împrăştia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai şi-apoi du-te la hammam să te scalzi. Şi-atunci vei fi vindecat. Iar acuma, pacea să fie cu tine!           Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului şi o prinse cu mâna toată. La rându-le, călăreţii aleşi săriră pe cai şi îi aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare după ea, s-o mâie şi s-o lovească năprasnic, ţinând mereu măciuca strânsă straşnic în mână. Şi nu conteni a tot lovi mingea, până ce nu asudă bine şi în palmă şi pe tot trupul. Încât leacul pătrunse prin palmă şi se împrăştie în tot trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăştiase în trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai şi să se ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul lunan se întoarse numaidecât şi porunci să i se pregătească hammamul. I se pregăti şi, anume, cămăraşii zoriră şi robii grăbiră pe întrecute şi aşternură cearşafurile. Atunci împăratul intră la hammam şi făcu o scaldă, pe urmă se îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieşi spre a încăleca iarăşi şi a se întoarce la sarai să doarmă.           Iacă-aşa cu împăratul Iunan. Cât despre doctorul Ruian, acesta se întoarse acasă să se culce şi el. Se sculă dimineaţa, sui la împărat, ceru îngăduinţa să intre, ceea ce împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale şi începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc:           Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori pe dată!           Şi-n afar de tine, bine se-nţelege Că pe nimeni altul n-ar putea alege!           Strălucita-ţi faţă, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia orişicărui foc!           Fie ca mărită-ţi faţă mult iubită Proaspătă să steie şi neprihănită!           Prospeţimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care va să vină!           Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie dealul înverzit.           Faptele-ţi măreţe sunt de fală pline, Şi Ursita însăşi s-a-ndrăgit de tine!           După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două picioare ale sale şi se aruncă plin de dragoste la gâtul hakimului. Pe urmă îl pofti să şadă lângă el şi îl cinsti, dăruindu-l cu nişte caftane de fală strălucite.           Şi chiar că, atunci când ieşise de la hammam, împăratul se uitase la trupul său şi nu mai găsise nici urmă de lepră; iar pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se învoioşise atunci de voioşia cea mai nemăsurată, iar pieptul i se lărgise şi i se umflase. Când dimineaţa se luminase, împăratul intrase la divan şi şezuse în jeţul său; iar dregătorii şi mai-marii împărăţiei intraseră, şi tot aşa şi doctorul Ruian, şi-atunci împăratul, la vederea lui, se ridicase zornic şi îl poftise să şadă alături de el. Atunci li se aduse amândurora mâncăruri, bucate şi băuturi, cât ţinu ziua toată. La căderea nopţii, împăratul îi dărui hakimului două mii de dinari, fară a mai socoti şi caftanele cele făloase şi peşcheşurile, şi chiar calul său de călărie. Şi-aşa, hakimul îşi luă rămas-bun şi se întoarse la el acasă.           Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu mare minunare de iscusinţa vraciului şi să spună:           — M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meşteşug adevărat! Se cade, aşadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile filotimiei mele şi să mi-l iau de tovarăş şi de prieten drag pentru totdeauna!           Şi împăratul Iunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, văzându-se teafăr la trup şi mântuit de boală.           Aşa că atunci când împăratul veni dimineaţa şi se sui în scaunul său împărătesc, capii neamului şezură în picioare dinainte-i, iar de-a dreapta şi de-a stânga lui vizirii îşi încrucişară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul Ruian, care veni şi sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă împreună cu el, îi ură viaţă lungă şi îi dărui caftane de fală şi încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât la venirea nopţii; şi puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine de fală şi o mie de dinari. Şi-aşa se întoarse vraciul acasă, înălţând urări de bine pentru Măria Să.           Când se sculă dimineaţa, împăratul ieşi şi se duse la divan, şi fu înconjurat de emiri, de viziri şi de curteni. Or, printre viziri, împăratul avea un vizir cu înfăţişarea greţoasă, cu chipul mohorât şi de piază rea, cumplit, pârdalnic de zgârcit, zavistios şi împietrit de pizmă şi de ură. Când îl văzu pe Măria Să cum îl pofteşte lângă el pe hakimul Ruian şi cum îl potopeşte cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de zavistie şi hotărî în taină pieirea lui, precum grăieşte zicala: „Pizmaşul se oţărăşte pe toată lumea, împilăciunea stă încârligată în inima pizmaşului: tăria o scoate în vileag, iar neputinţa o ţine mocnită.” Vizirul se apropie atunci de împăratul Iunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale, şi grăi:           — O, doamne al veacului şi al vremii, tu cel care i-ai învăluit pe toţi cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de însemnătate minunată, şi pe care n-aş putea să ţi-l tăinuiesc fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi porunceşti să ţi-l dezvăluiesc, am să ţi-l dezvăluiesc!           Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, zise:           — Şi care-i sfatul tău?           El răspunse:           — O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede sfârşitul şi urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. Iar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu dovedeşte lipsă de chibzuinţă, dăruindu-şi binefacerile unui vrăjmaş, care râvneşte nimicirea domniei sale, potopindu-l cu hatâruri şi cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la cea mai grea temere pentru Măria Ta.           La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de tulburat, se schimbă la chip, şi rosti:           — Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaş şi care ar fi fost potopit de hatârurile mele?           El răspunse:           — O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezeşte-te! Întrucât eu gândesc la vraciul Ruian!           Împăratul îi zise:           — Acela-i prietenul meu bun, şi îmi este cel mai drag dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, şi m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsneşti asemenea lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i statornicesc simbrii şi huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari pe lună! Altminteri, de i-aş da eu şi jumătate din împărăţia mea, tot ar fi prea puţin lucru pentru el. Aşa că tare mă socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul Sindabad!           În clipita aceea, Şeherezada băgă de seamă că se făcuse dimineaţă şi se opri din istorisit.           Atunci Doniazada îi zise:           — O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe, şi ce plăcute, şi ce curate sunt vorbele tale!           Iar Şeherezada îi spuse:           — Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze!           Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o omor până a nu auzi urmarea poveştii care-i o poveste minunată, într-adevăr!”           Pe urmă îşi petrecură amândoi noaptea înlănţuiţi, până la ziuă. Şi sultanul plecă la sala de judecăţi, iar divanul se umplu de lume. Şi sultanul judecă, şi ridică în slujbe, şi mazili, şi dirigui, şi isprăvi chibzuielile orânduite, şi-aşa până la sfârşitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul intră în saraiul său. Iar la apropierea nopţii, împlini treaba lui obişnuită cu Şeherezada, fiica vizirului.           Cândfu cea de a cincea noapte., Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul Iunan i-a spus vizirului său:           — O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva doftorului şi vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s-a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât şoimul!           Vizirul răspunse:           — Şi cum s-au petrecut lucrurile?           Atunci împăratul Iunan povesti:           Şoimul sultanului Sindabad.           Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune:           — O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!           Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:           — Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!           Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:           — Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei?           El răspunse:           — Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!           Şi sultanul zise:           — Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi s-o aducem îndărăt!           Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă şi o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise:           — Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal.           Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile.           Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin semne:           — Uită-te ce se află în copac!           Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela şi spuse:           — Ia-o şi găteşte-o!           Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire.           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!           După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:           — O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.                             

Da în ceea ce îl priveşte pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă şi să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al şaptelea an al lui de viaţă; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui şi îl sărută şi îl pofti să şadă jos lângă el şi îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor şi a tuturor celor de faţă. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoşti, tot mâncând şi bând şi trândăvind; şi se îngrăşase până peste marginile îngrăşatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioşi ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.           Aşa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a şedea jos lângă el şi îi spusese:           — O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârşesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să şed jos dinaintea ta!           Caci sultanul Daul’makan îi spusese:           — Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăşi, o, taică al meu! Că tu eşti cel care mi-ai scăpat viaţa!           Şi-l silise pe hammamgiu să şadă cu el pe jilţul cel larg al scaunului domnesc.           Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:           — Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ţi dăruiesc tot ce îţi doreşti, de-ar fi până şi să împărţim domnia între noi! Grăieşte, dară, şi Allah are să te asculte!           Atunci bătrânul hammamgiu spuse:           — Tare aş vrea să-ţi cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!           Iar sultanul se zăhăi şi spuse:           — Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvneşti!           Hammamgiul spuse:           — Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toţi hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi toţi cei de faţă izbucniră într-un râs până peste poate, şi hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; şi rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:           — Pe Allah! cere-mi altceva!           Şi vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetişor de hammamgiu şi îl ciupi de picior şi îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:           — Cere-i altceva!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aş râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!           La vorbele acestea, sultanul şi cei de faţă fură cuprinşi de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:           — Hai, fratele meu, ţi se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine şi care să merite cu adevărat osteneala!           Hammamgiul spuse:           — Mi-e teamă că nu ai să poţi să mi-l împlineşti!           Sultanul spuse:           — Nimica nu este peste putinţă la Allah!           Şi hammamgiul spuse:           — Atunci căftăneşte-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Şarkan!           Şi sultanul Daul’makan răspunse:           — Pe ochii mei!           Şi pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, şi îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoţească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Şarkan, Puterea-Ursitei. Şi, înainte de plecare, îşi luă rămas-bun de la hammamgiu şi îl sărută şi îl povăţui să fie bun şi drept faţă de supuşii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de faţă:           — Toţi care au dragoste şi preţuire faţă de mine, să-şi dovedească bucuria cu nişte daruri faţă de sultanul ElZablakan!           Şi pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; şi când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri şi nişte robi care să poarte pologul domnesc, cel smălţuit în roşu şi aur. Şi iac-aşa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaş şi Bahramah, ieşi din Bagdad şi ajunse la Damasc, în împărăţia lui.           Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoţi la Bagdad pe micuţa domniţă de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Şarkan; şi puse în slujba ei zece copile şi zece arăpoaice tinere, şi îi dărui daruri multe şi mai cu seamă mirosne de trandafiri şi dulceţuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da şi atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; şi îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr şi legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuişoare, precum şi douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, şi douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulceţuri poruncite anume la cei mai buni neguţători de zumaricale din Damasc. Şi totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti şi legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri şi de zarpale de zarafir ţesute de ţesătorii cei mai iscusiţi din ţara Şamului, precum şi armele cele scumpe şi vasele de aramă şi de aur ispitit, şi chindiselile.           Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peşcheş bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:           — O, Măria Ta, eşti nou venit la domnia aceasta şi vei avea trebuinţă să dai acestor bani o folosinţă mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!           Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, şi peste o lună ajunseră cu toţii bine sănătoşi la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie şi o dete în mâinile mamei sale Nozhatu şi a soţului sultanei Nozhatu, cămăraşul cel mare. Şi porunci să i se dea aceiaşi dascăli ca şi lui Kanmakan; şi astfel cei doi copii ajunseră nedespărţiţi şi fură cuprinşi unul faţă de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Şi starea aceasta de lucruri dură aşa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările şi gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioşi.           Caci, de pe urma tuturor ostenelilor şi necazurilor îndurate la vremea tinereţei sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri şi din sănătate. Şi starea lui nefăcând alta decât să se înrăutăţească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan şi îi spuse:           — O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ţi spune un gând pe care aş vrea să-l înfăptuiesc. Aşa că să-mi răspunzi cu toată chibzuinţă!           Vizirul spuse:           — Care-i, aşadar, o, sultane al vremilor?           El spuse:           — Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, şi să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, şi să mă bucur astfel văzându-l cum domneşte cu slavă, până să mor! Tu ce socoţi? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înţelepciune!           La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului şi, cu glasul tulburat, îi spuse:           — Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuinţă şi cu dreptate, nu este nici cu putinţă, nici cu priinţă – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, şahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viaţă, când îl pune pe fiul său să domnească, îşi are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!           Sultanul spuse:           — În ceea ce priveşte viaţa mea, într-adevăr simt că s-a sfârşit; da în ceea ce îl priveşte pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămăraşul cel mare, soţul surorii mele Nozhatu!           Şi numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii şi toţi mai-marii din împărăţie şi îl căftăni pe cămăraşul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, şi îl povăţui, ca povaţă din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Şi cămăraşul cel mare răspunse:           — Sunt potopitul de milele tale şi cufundatul în noianul bunătăţii tale!           Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan şi îi spuse, cu ochii scăldaţi în lacrimi:           — O, fiul meu, să ştii că, după moartea mea, cămăraşul cel mare are să-ţi fie chivernisitor şi povăţuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ţi fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcaşul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ţi spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morţii bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, şi a moşului tău, emirul Şarkan, cotoroanţa nenorocirii şi a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!           Şi tânărul Kanmakan răspunse:           — Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toţi prin mijlocirea mea!           Atunci sultanul Daul’makan simţi o înseninare mare cum îi răcoreşte sufletul, şi se întinse plin de linişte pe patul de unde nu avea să se mai ridice.           Aşa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi opta noapte spuse:           …şi sultanul Daul’makan fu ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul şi nu îşi mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să înveţe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!           Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman şi fratele emirului Şarkan – aibă-i Allah pe toţi întru mila sa nemărginită!           Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, şi anume spre a nu se dezminţi zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaş, nu moare!”, începură:           Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6           Chiar că, în ceea ce îi priveşte pe tânărul Kanmakan şi pe verişoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoşi se făcuseră! Pe măsură ce creşteau, mândreţea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârşirile li se iviră în deplinătate; şi chiar că nu puteai să-i asemuieşti decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Şi, ca să vorbeşti de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subţiase taman cum se cerea şi era drept ca litera alefi şoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulceţuri! ce sunteţi voi? Şi ca să spunem o vorbă şi despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiţi voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până şi trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:           Inimă, îmbată-te!           Ochi ai mei, de bucurie Dănţuiţi, că iacăt-o!           De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!           Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloş de emir Retezând ghiaurii-n şir!           Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!           Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!           Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.           Aşa era domniţa Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verişorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările şi vânătoarea, călăria şi înfruntările cu suliţa şi cu darda, tragerile cu arcul şi goanele cailor îi mlădiaseră trupul şi îi oţeliseră sufletul; şi ajunsese călăreţul cel mai frumos din ţările musulmane şi luptătorul cel mai viteaz din toate cetăţile şi din toate triburile. Şi, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingaşă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii şi decât zarnacadelele; precum spune poetul în privinţa lui:           E-abia un flăcăiaş, cu-un puf subţire Ca o mătase pe obraji şi-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Şi sufletele par răpite-n zbor Şi parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce şi fară de moarte.           Pe mine, cel ce viaţa mi-am legat De frumuseţea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Şalvarii-i de culoare neagră-verde!           Caci se cuvine a se şti că, încă de o bună bucată devreme, cămăraşul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soţiei sale Nozhatu şi a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaş al lui Daul’makan de o parte a norodului şi a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului şi a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui şi urmaşului lui Omar Al-Neman, şi era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, faţă de ameninţările cămăraşului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, şi se trăsese într-o cetate din vecinătate, aşteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.           Încât cămăraşul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan şi pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o şi oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Şi, în felul acesta, mama şi fiica trăiau sihăstrite, aşteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.           Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămăraşului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verişoara sa Puterea-Ursitei, şi să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, şi când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie şi îi scrise iubitei stihurile acestea pătimaşe:           Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ţi frumuseţe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmaşi, schimbară feţe-feţe.           Văzând aprinşii trandafiri De pe obrajii tăi subţiri.           Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ţi albul chip pe căi, Şi romaniţele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinţii tăi.           Ah, când voi mai vedea sfârşitul Restriştii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Şi clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ţi, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârşit?           Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să ştiu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?           Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roşu un bolnav, Să-mi vindec, de-aş putea, suspinul Şi dorul de-al tău chip, suav.           Şi, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămăraşului cel mare. Aşa că, la citirea acelei mărturisiri, cămăraşul cel mare spumegă, şi tună, şi jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soţia sa Nozhatu. Aşa că se duse la Nozhatu în iatacul ei şi, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soţiei…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.           Dar când fu cea de a o sută treizeci şi noua noapte spuse:           Cămăraşul cel mare îi spuse soţiei sale Nozhatu:           — Ştii, fireşte, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău şi că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Aşa că se cere să-i despărţim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii ţandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieşi din iatacul femeilor ori să-şi dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieşi descoperite! Şi mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-şi dea de ştire, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!           La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă şi, de cum plecă soţul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan şi îi dete de ştire despre mânia cămăraşului. Pe urmă îi spuse:           — Da să ştii, o, fiu al fratelui meu, că eu aş putea uneori să-ţi înlesnesc câte o întâlnire furişă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul uşii! Aşa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!           Caci Kanmakan îşi simţi sufletul cum i se învolburează la ştirea aceea şi strigă:           — Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Şi nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilinţele!           Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, îşi puse pe cap o tichie de saaluk, îşi aruncă pe umeri o mantie veche de beduin şi, fară a-şi mai face vreme să-şi ia bun-rămas de la maică-sa şi de la mătuşă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porţile cetăţii, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porţile cetăţii se deschiseră, el fu cel dintâi care ieşi; şi se îndepărtă cu paşi mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:           Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!           Poţi să baţi mai departe sau să te rupi în piept -           În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Şi-n sufletul meu milă şi dor nu mai aştept.           De-aş plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinereţea mea?           Cel ce priveşte-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.           Voi colinda pământul şi pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -           Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet şi suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.           Voi înfrunta vitejii şi triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinşii mei, Şi plin de faimă iarăşi mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez duşmanii, să-nalţ un nou temei.           O, inimă copilă, învaţă legea mare:           Că niciodată fiara nu-şi dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când eşti în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!           Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea şi de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci şezu jos şi începu să plângă şi să aştepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia şi cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo ştire despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască şi să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:           — O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce ţară să alerg ca să te caut? Şi ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde eşti? Unde eşti, o, Kanmakan?           Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea şi fu împărtăşită de toţi locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră şi pe răposatul lui părinte. Şi toţi strigau:           — Unde eşti tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept şi atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut şi niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu ştie să-i dea de urmă! Ah, bieţi urmaşi ai lui Omar Al-Neman, ce aţi ajuns voi?           Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă şi nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi şi în zilele următoare drumeţi mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos şi bând apă din izvoare şi din râuri. Şi după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri şi în care cântau păsările şi porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârşi spălările cerute de datină, pe urmă îşi făcu rugăciunea; şi, îndeplinindu-şi astfel sfintele datorinţe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare şi adormi. Şi rămase aşa adormit până la miezul nopţii.           Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieşind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:           Viaţă de om, la ce eşti bună Fără lumina celei dragi Şi fară de surâsul ei?           O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Şi de osânda mea nebună!           Iubiţi ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Şi dorul scapără scântei -           Goliţi pahar după pahar, Şi umpleţi-le iar!           O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Şi-nconjur-o ca alte ori Cu volburi şi cununi de stele!           Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!           Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Priveşti vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Şi-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieţii har:           Nu-i totul în zadar!           La cântecul acela minunat ce se înălţa astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, şi încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo şi coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede şi mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:           Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Şi-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.           Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.           Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.           Roabă Saad, hai şi-mi spune:           Cea cu gingaşi clopoţei La picior, cu ochi-cărbune.           N-ai uitat de ochii mei?           Oare îşi mai aminteşte Legământul nostru sfânt?           Oare mă mai pomeneşte Cât de cât din când în când?           Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.           Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!           Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -           Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, şi de dor!           După ce ascultă şi a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăşi să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile, strigă…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte           …se sui pe vârful unei stânci şi, din toate puterile lui, strigă:           — O, tu cel care treci prin beznele nopţii, mă rog ţie! vino încoace, să-ţi ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Şi să încercăm să ne voioşim împreună!           Pe urmă tăcu.           Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:           — O, tu, cel care mă chemi, cine eşti? Eşti om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă eşti ginn, vezi-ţi de drumul tău! Dar dacă eşti om, aşteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane şi de viclenii!           La vorbele acestea, Kanmakan îşi zise în sineşi: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui păţanie seamănă cu a mea!”           Pe urmă şezu acolo neclintit până la ivirea dimineţii.           Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare şi înarmat cu un paloş şi cu o pavăză; şi se ridică şi se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua şi, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:           — O, tinere necunoscut, cine eşti? De ce trib ţii? Şi din ce neam de arabi te tragi? Chiar că eşti de o vârstă la care nu se prea hălăduieşte de unul singur prin noapte şi prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istoriseşte-mi pătărania ta!           Kanmakan spuse:           — Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verişoară-sa, Puterea-Ursitei!           Atunci beduinul îi spuse:           — Păi cum se brodeşte că tu, sultan şi fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk şi baţi drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?           El răspunse:           — Am să-mi întocmesc singur straja, şi încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!           La vorbele acestea, beduinul începu să râdă şi îi spuse:           — Vorbeşti, o, flăcăule, ca şi cum ai şi fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ţi dovedesc cât eşti de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujeşti ca un rob. Şi atunci, dacă părinţii tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind şi atâta de bogaţi cât să plătească slobozenia ta!           Iar Kanmakan simţi mânia cum îi ţâşneşte de sub pleoape şi îi spuse beduinului:           — Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ţi-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…           Şi Kanmakan se şi repezi la beduinul care, gândind că nu are să-şi facă decât un joc cu copilul acela, îl aştepta zâmbind. Da ce greşit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înţepeni straşnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca nişte munţi şi mai sprintene ca nişte minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în braţe pe beduin de mai să-i sfarme oasele şi să-i golească măruntaiele! Şi deodată îl ridică în mâini de pe pământ şi, ducându-l aşa, alergă cu paşi mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:           — Ce vrei să faci de mă duci aşa înspre apa râului?           Şi Kanmakan răspunse:           — Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Şi atunci cei din trib au să-şi dea seama de voinicia şi de vitejia ta!           Şi beduinul, faţă de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:           — O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruţi viaţa! Şi de-aci înainte am să-ţi fiu robul cel mai supus!           Şi pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt şi îl puse uşurel jos pe pământ, spunându-i:           — M-ai biruit cu jurământul acesta!           Şi şezură jos amândoi pe malul râului, şi beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse şi din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum şi oleacă de sare: şi din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.           Atunci Kanmakan îl întrebă:           — Fârtate, acuma, că ştii cine sunt, vrei să-mi spui numele tău şi pe cel al părinţilor tăi?           Şi beduinul spuse:           — Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Şamului. Şi iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:           Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Şi am fost oploşit de moşul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, şi Nejma tot aşa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman şi fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările şeicilor de frunte ai tribului, moşul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soţie, da numai cu înţelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu şi cincizeci de poveri de orz, şi mai degrabă mai mult decât mai puţin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu şi să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguţători şi să jefuiesc caravanele. Şi-aceasta-i pricina şederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frăţâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumuseţea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viaţă, îşi şi simte sufletul doldora de binecuvântări şi de bucurie pentru toate zilele lui!           Şi, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.           Atunci Kanmakan îi spuse:           — Ştiam bine, frăţâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot şi să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!           Şi, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; şi, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreţ cu chipul galben ca al unui om pe moarte, şi cu hainele năclăite de sânge, şi care strigă:           — O, drept-credincioşilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Şi sprijiniţi-mă, că îmi dau sufletul! Ajutaţi-mă şi, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!           Şi, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toţi caii triburilor, iar frumuseţea lui îi lăsa năuci pe toţi cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârşire toate însuşirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toţi cei din neamul lui, se minună:           — Chiar că, o, călăreţule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!           Iar Kanmakan spuse:           — Caci, o, călăreţule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!           Şi îl luă pe călăreţ, care simţea că se duce, şi îl puse încetişor jos pe iarbă, şi îi spuse:           — Da ce-ai păţit, frăţâne, şi ce-i cu această rană?           Iar beduinul îşi desfăcu haina şi îşi dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele ţâşnea şuvoaie. Atunci Kanmakan şezu pe vine jos lângă rănit şi îi spălă cu grijă rănile, şi le acoperi încetişor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea şi îi spuse:           — Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!           Şi insul spuse:           — Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumuseţea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toţi, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioşi şi, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau şi îl vegheau zi şi noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Şi plecai numaidecât şi ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, şi legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârşirile lui şi mă pofteau să-l încerc, şi îl încălecai dintr-o săritură şi, cu o plesnitură de bici, şi săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, aţintindu-mă cu săgeţile şi cu suliţele, şi, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, şi într-un sfârşit mă scoase cu totul din bătaia lor. Şi iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, şi puterile mi s-au dus; şi simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ţi se cuvine ţie. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 şi este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace şi cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal şi de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!           La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:           — O, frate din pustie, şi eu ţin de un neam în care cinstea şi bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ţi fac binele cerut!           Şi se aplecă spre arab ca să-l ridice; şi arabul scoase un suspin adânc şi spuse:           — Mai aşteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credinţă.           Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, şi spuse:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Şi mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!           Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:           Am rătăcit prin lume pe şoimul meu ca vântul!           Şi moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munţi şi ape ţi colindai pământul?           În jafuri, şi-n omoruri cumplite, ţi-n desfrâu.           Mor cum trăii! La margini de drum săpaţi-mi groapă!           Ucisu-m-au mişeii pe care i-am bătut.           Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.           Ci aş muri în tihnă şi fericit, străine, Ce moşteneşti comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aş şti că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumuseţea lui!           Şi de-abia îşi isprăvi arabul cântecul, că şi începu să-şi caşte gura bulbucind, scoase un horcăit adânc şi închise ochii pe totdeauna.           Atunci Kanmakan şi fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, şi după rugile îndătinate, purceseră împreună să-şi caute ursita pe drumul lui Allaji.           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi lăsă pe a doua zi urmarea poveştii.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi una noapte spuse:           …să-şi caute ursita pe drumul lui Allah. Şi Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulţumi să-l urmeze cu credincioşie pe jos, întrucât îi juruise prietenie şi supuşenie şi şi-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiştea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!           Atunci începu pentru ei o viaţă de năzdrăvănii şi de vitejii, de lupte cu fiarele şi de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit şi de hoinărit, de nopţi petrecute la pândă de jivine sălbatice, şi de zile de războieli cu triburile şi de strânsură de prăzi. Şi strânseseră astfel, cu preţul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, şi de corturi cu chilimurile lor. Şi Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când şedeau amândoi la vreun popas, îşi istoriseau între ei necazurile şi nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verişoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verişoară-sa Nejma. Şi atare viaţă ţinu aşa răstimp de doi ani. Şi iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.           Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloş în mână, şi scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând nişte ochi cât nişte hăuri şi urlând, măcar că singurătatea era desăvârşită în pustie:           — Hâhâi! feriţi calea! La dreapta! La stânga!           Şi tocmai îşi isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proţap şi băuseră apă dintr-un izvor rece şi limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăţa o păşune plină de cămile, de oi, de vaci şi de cai; şi mai încolo, lângă un cort, nişte robi înarmaţi şedeau ghemuiţi în tihnă. La priveliştea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum şi pe robi!           Şi, după ce rosti acestea, ţâşni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsneşte, şi se năpusti asupra slugilor şi a vitelor, răcnind un cântec de luptă:           Suntem urmaşi lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu ştia ce-i teama, Şi-al sfinte-năzuinţelor oştean!           Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri şi de plean, Noi le supunem în ţărână coama.           Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.           Din ţeasta de mişel şi de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.           Fereşte-ţi căpăţâna, biet duşman!           Suntem vitejii care nu ştiu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!           La vederea lui, robii speriaţi începură să scoată nişte ţipete amarnice, strigând după ajutor, şi gândind că toţi arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieşiră din corturi trei oşteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai şi se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:           — Acesta-i hoţul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârşit! Pe hoţ!           La vorbele lor, Kanmakan le strigă:           — Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoţii sunteţi voi, o, pui de lele!           Şi se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleţi; şi Katul ţâşni ca o vâlvă asupra prăzii; şi Kanmakan, cu lancea lui, nu îşi făcu din biruinţă decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniş, îşi înfipse sâmceaua suliţei în pântecele celui dintâi care se înfăţişă, şi o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu şi pe ceilalţi doi călăreţi să pata acceaşi soartă: şi, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea suliţa cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerşind să le cruţe viaţa. Şi Kanmakan le spuse:           — Hai! şi, fară pierdere de vreme, mânaţi dinaintea mea turmele şi duceţi-le în cutare loc, unde se află tabia şi robii mei!           Şi, mânând din urmă vitele şi robii, îşi urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ţinuse lupta.           Or, pe când drumeţeau ei aşa, cu turma şi robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreţi înarmaţi după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:           — Tu păzeşte turmele şi robii, şi pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioşi!           Şi beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Şi Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreţilor rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părţile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:           — Da cine eşti tu, o, copilă nurlie, care ştii aşa de bine să ţii frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îţi sunt atâta de galeşi şi obrajii atâta de fragezi şi de înfloriţi? Apropie-te să te sărut pe buze; şi avem să vedem mai apoi. Vino! Şi am să te fac domniţă peste toate pământurile călcate de triburi!           La vorbele lui, Kanmakan simţi o ruşine mare cum îi suie în obraji şi strigă:           — Da cu cine gândeşti tu că vorbeşti, o, javră şi pui de căţea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, braţul meu, pe care va să-l simţi, are să-ţi dovedească greşeala mitocăniei tale, o, rum orb şi care nu ştii să osebeşti un viteaz de o copilă!           Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan şi văzu, într-adevăr, că, în pofida gingăşiei, şi a albeţei pielei, şi a catifelimii obrajilor lui neprihăniţi de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.           Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:           — A cui e dară turma aceea? Şi tu însuţi, unde te duci aşa, plin de ifose şi de ţâfnă? Dă-te supus, ori eşti mort!           Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreţii lui să se apropie de flăcău şi să-l ia prins. Da de cum ajunse călăreţul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloş Kanmakan îi şi despică în două turbanul, şi capul, şi trupul, precum şi şaua şi pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreţ care veni, şi cel de al treilea, şi cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeaşi soartă.           Văzând aşa, căpetenia celor o sută le porunci călăreţilor să se dea îndărăt şi veni mai aproape de Kanmakan şi îi strigă:           — Tinereţea ta este tare frumoasă, o, voinicule, şi neînfricarca-ţi deopotrivă! Or, eu, Kahrudaş, a cărui vitejie este vestită în toate ţările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ţi cruţ viaţa! Aşa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumuseţea ta!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Că eşti Kahrudaş, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să laşi de-o parte toate vorbele celea şi să vii să înfrunţi vârful suliţei mele. Şi mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaş, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!           Atunci creştinul îi spuse:           — O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingăşie desăvârşită! Aşa că du-te, luându-ţi şi prada toată! Este bunăvoia mea!           Caci Kanmakan îi strigă:           — Nu prea am de obicei, o, creştinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!           Zise, şi îl mângâie pe Katul, care pricepu dorinţa stăpânului şi, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi coada, zvâcni. Şi atunci se înfruntară cei doi voinici, şi caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Şi câteva întâlnişuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaş, din toate puterile lui, îşi zvâcni suliţa înspre pieptul lui Kanmakan; şi acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme şi, întorcându-se scurt, îşi zvâcni braţul, cu suliţa înainte. Şi izbitura îi străpunse pântecul creştinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Şi Kahrudaş încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oştenii necredincioşilor!           Văzând acestea, călăreţii lui Kahrudaş se lăsară în seama sprintenelii cailor lor şi pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.           Atunci Kanmakan, ştergându-şi suliţa de leşurile întinse, îşi urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele şi robii.           Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi şi poveşti sub stele. Şi Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească şi să se odihnească sub cortul lui şi să-i povestească ceva care să-l ajute să-şi treacă vremea şi să-i veselească mintea, uşurându-şi inima. Şi bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:           — Cu drag şi cu cinstire!           Pe urmă şezu jos lângă el, pe rogojină, şi îi istorisi.           Povestea cu mâncătorul de haşiş Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un haşaşit dintre haşaşiţi!           A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi doua noapte spuse:           A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare şi care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preţ tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi şi pe poruncă, şi cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârşit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu îşi mai găsea odihnă în privinţa aceasta şi care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorinţele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.           Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase şi tu picioarele goale umbla prin suk cerşindu-şi pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului şi făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci şezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele şi până la urmă îşi legă piciorul cu o zdreanţă. Caci, cum sângele curgea mai departe, îşi zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul şi să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Şi se duse la hammam şi intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curăţică şi strălucea de minune, şi se ghemui în havuzul de la mijloc şi începu să-şi spele piciorul.           Or, lângă el, şedea un ins care îşi isprăvise scăldatul şi care mesteca în dinţi ceva. Şi amărâtul nostru fu stârnit straşnic de molfăitul celuilalt, şi îl prinse o poftă pojarnică să mestece şi el lucrul acela. Şi îl întrebă pe celălalt:           — Ce mesteci aşa, vecine?           Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:           — Taci! Nişte haşiş! Dacă vrei, îţi dau o bucăţică.           El spuse:           — Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!           Atunci omul care mesteca scoase o bucăţică din gură şi i-o dete rănitului, spunându-i:           — Ajute-ţi să te uşurezi de toate grijile!           Şi insul nostru luă bucăţica, şi o mestecă, şi o înghiţi pe toată. Şi cum nu era dedat cu haşişul, în curând, când puterea haşişului îşi împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii haşişului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate şi revărsă în toată sala nişte hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuşi pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:           I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieş năprasnic şi a doi arapi vânjoşi care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; şi se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau şi îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; şi el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă şi de buşumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieşul cel vajnic vru să-i spele chiar el părţile cele mai gingaşe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:           — Fac eu treaba asta!           Pe urmă, când scalda se încheie, băieşul cel mare îi înfăşură capul, umerii şi şalele cu trei ştergare albe ca iasomia şi îi spuse:           — Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soţia ta, care te aşteaptă.           Caci el se minună:           — Ce soţie, o, băieşule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare haşiş, de aiurezi aşa?           Caci băieşul îi spuse:           — Nu mă lua peste picior! Haide la soţia ta, care nu mai poate de nerăbdare!           Şi îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, şi îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai aşa ca să şuguiască. Iar el râdea până peste poate.           Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, şi caldă, şi înmiresmată cu tămâie; şi, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, şi nişte vase pline cu flori; şi, după ce îl poftiră să şadă pe un scăunaş de abanos, băieşul şi cei doi arapi îi cerură îngăduinţă să plece, şi pieriră.           Atunci intră un băieţel care şezu smirnă, aşteptându-i poruncile, şi care îi spuse:           — O, sultane al vremilor, sunt robul tău!           Da el, fară a lua seama la gingăşia băieţandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, şi se minună:           — Pe Allah! ce loc plin de mâncători de haşiş! iacătă că acuma mă fac şi sultan!           Pe urmă îi spuse băieţaşului:           — Tu, ia vino încoace şi taie-mi o jumătate de lubeniţă cât mai roşie şi cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubeniţa ca să-mi răcorească inima.           Şi băieţelul îi aduse lubeniţa tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:           — Poţi să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauţi ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniţă bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!           Şi băiatul pieri.           Şi pe dată intră în sală o fetişcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din şoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; şi o luă pe copilă în braţe, şi o puse pe genunchi, şi o sărută cu patimă; şi o trase peste el; şi scoase năsărâmba şi i-o puse în mână; şi urma să facă cine mai ştie ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.           Or, tot atunci, şi de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea haşişului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toţi cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregăţile lor şi căscând nişte guri cât nişte cuptoare; şi toţi arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoşise în sus până peste marginile învârtoşirii, şi se înfăţişă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; şi toţi aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.           El atunci se simţi tare fâstâcit şi îşi trase un ştergar peste picioare şi le spuse cu jelanie celor ce râdeau:           — Pentru ce mi-aţi luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?           La vorbele acestea, giumbuşliii se zgâlţâiră de veselie, şi începură să bată din palme, şi îi strigară:           — Nu ţi-e ţie ruşine, o, mâncătorule de haşiş, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de straşnic de nălucile văzduhului?           La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult şi se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:           — Desfătată poveste! Mă rog ţie, grăbeşte a-mi spune şi urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi şi pilduitoare pentru minte!           Şi arăpoaica spuse:           — Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este aşa de minunată, încât chiar că ai să uiţi tot ceea ce ai auzit până acum; şi este aşa de curată şi de ispitită şi de ciudată, că până şi surzii s-ar cutremura de haz.           Şi Kanmakan spuse:           — Uf! atunci povesteşte mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!           Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveştii, Kanmakan văzu cum vine şi se opreşte dinaintea cortului său un olăcar călare, şi care, după ce descăleca, îi ură bună pace şi Kanmakan îi răspunse la salamalec.           Atunci olăcarul îi spuse:           — Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părţile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oştimea şi tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; şi l-a luat prins pe hrăpitor şi l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, şi setea, şi ocara pesemne că i-au şi răpit sufletul! Binevoieşti a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?           Când şahzade Kanmakan…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Când fu cea de a o sută patruzeci şi treia noapte spuse:           Când şahzade Kanmakan auzi ştirea aceea atâta de neaşteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah şi, cu un glas tare liniştit, îi spuse:           — Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlineşte la vremea care i-a fost menită. Aşa că ridică-te! şi haidem la Bagdad!           La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan şi numaidecât se temeni şi sărută pământul între mâinile lui, precum făcură şi Sabah şi arăpoaica.           Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:           — Vei merge şi tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârşit povestea aceasta din pustie!           Iar Sabah spuse:           — Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ţi ca să duc ştire de venirea ta vizirului Dandan şi locuitorilor Bagdadului!           Şi Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele şi toţi robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i şi urmat de arăpoaica încocoţată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.           Or, cum şahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi faţă de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Şi toţi locuitorii şi toată oştirea, cu vizirul Dandan în frunte şi cu cei trei capi Rustem, Turkaş şi Bahraman, ieşiseră înaintea porţilor cetăţii să aştepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag şi pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; şi înălţau urări de belşug şi de slavă neamului lui Omar Al-Neman.           Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie şi uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbaţi şi de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneţii lui adânci, sări sprinten de pe cal şi veni să ureze bun-venitul şi să jure credinţă urmaşului atâtor sultani. Pe urmă toţi laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveştile ei.           Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaş şi Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:           — O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verişoară, Puterea-Ursitei?           Iar maică-sa îi răspunse:           — O, copilul meu, nu ştiu să-ţi răspund nimic în privinţa aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!           Iar Kanmakan îi spuse:           — Mă rog ţie, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei ştiri despre ea şi despre mătuşa mea Nozhatu!           Atunci maică-sa ieşi şi se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu şi fiică-sa Puterea-Ursitei, şi se întoarse cu ele în sala în care le aştepta Kanmakan. Şi chiar atunci se dezlănţui adevărata bucurie şi se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:           O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!           Obraji de-ndrăgostiţi!           Ah, câte săruturi nu cunoaşteţi voi, Şi ce potoape de alinturi În foşnet de mătăsuri moi!           Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!           Şi tu, o, paloş tras din teacă, Oţel slăvit, strălucitor, Tu, paloş fără de odihnă, Ah, tu, al nopţii luptător! …           Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Şi de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmaşilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmaşi!           Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan îşi petrecu luni lungi de bucurie în braţele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soţia lui, îi strânse într-o zi, de faţă cu vizirul cel mare Dandan, pe toţi emirii săi, pe capii de oşti şi pe toţi mai-marii din împărăţie şi le spuse:           — Sângele părinţilor mei încă nu a fost răzbunat, şi vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, şi că a murit şi Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viaţă şi ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domneşte şi ocârmuieşte treburile în toate ţările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, şi nu i se ştie nici tatăl, nici mama. Aşa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăşi războiul asupra necredincioşilor! Şi jur pe viaţa lui Mahomed (asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanţei nenorocirilor şi după ce îi voi răzbuna pe fraţii noştri morţi în lupte!           Şi toţi cei de faţă răspunseră cu încuviinţare. Şi de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.   povesti audio .......................1001 de nopti de ascultat Povestile Seherezadei

Eu, o, stăpână a mea, cu adevărat nu m-am născut chior. Şi povestea mea, pe care am să ţi-o istorisesc, este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andreaua pe colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură celui ce este vrednic a se lumina!           Aşa cum mă vezi, sunt sultan, fiu de sultan! Mai află că nu sunt un neştiutor: am citit Coranul şi i-am slovenit cele şapte citanii75; am citit, de asemenea, cărţile de căpătâi ale dascălilor de ştiinţe; am pătruns ştiinţa stelelor şi spusele poeţilor. Într-un sfârşit, până într-atâta m-am aplecat asupra învăţării tuturor învăţăturilor, încât i-am întrecut pe toţi vecuitorii din veacul meu.           Încât numele meu crescu în ochii tuturor cărturarilor.           Ba încă, faima mea se întinse peste toate olaturile şi peste toate meleagurile, iar vorbele despre mine ajunseră la urechile tuturor sultanilor. Şi atunci sultanul de la Ind auzi de mine. Şi trimise rugăminte la tatăl meu să mă lase să mă duc la el şi, totodată, chemându-mă, îi trimise părintelui meu daruri strălucite şi peşcheşuri cu adevărat vrednice de sultani. Încât tatăl meu se învoi şi porunci să mi se pregătească şase corăbii pline cu de toate, şi plecai.           Călătoria noastră pe mare ţinu vreme de o lună întreagă, după care ajunserăm la un ţărm. Acolo coborârăm pe mal caii pe care îi luasem cu noi pe corăbii, şi cămilele; şi întărniţarăm zece cămile cu darurile menite sultanului de la Ind. Şi de-abia pornirăm la drum, că un nor de pulbere se şi ridică venind către noi, şi învălui toate zările cerului şi ale pământului, şi ţinu aşa vreme de un ceas din zi; pe urmă se împrăştie şi, de dedesubtul lui, se iviră şaizeci de călăreţi ca nişte lei întărâtaţi. Când ne uitarăm la ei bine, văzurăm că erau arabi din pustie, tâlhari de drumul mare! Iar când ne zăriră, în vreme ce noi o luarăm la fugă cu cele zece poveri de daruri menite sultanului de la Ind, ei se repeziră asupra noastră şi îşi îndreptară goană, cu frâiele slobozite, către noi. Atunci începurăm să le facem semne şi le strigarăm:           — Suntem trimişi la sultanul cel puternic de la Ind! Aşa că să nu ne faceţi vreun rău!           Iar ei ne spuseră:           — Noi nu suntem nici pe pământurile lui, nici sub atârnarea lui!           Şi-aşa că omorâră o parte din slujitorii mei cei tineri, pe când ceilalţi şi eu luarăm fuga care încotro, eu după ce căpătai o rană amarnică. Ast timp, arabii din pustie se apucară să jefuiască bunurile şi darurile noastre rămase pe spinarea cămilelor.           Iar eu, după atâta fugă, nu mai ştiui nici unde eram, nici ce se cădea să fac. Vai, adineauărea eram în falnicii, şi acuma în ticăloşie şi sărăcie! Şi îndemnai la fugă înainte, până ce mă pomenii pe un vârf de munte unde găsii o bortă; şi putui într-un sfârşit să mă odihnesc şi să-mi petrec noaptea acolo.           Dimineaţa, ieşii din bortă şi îmi luai umbletul mai departe, până ce ajunsei la o cetate strălucită şi înfloritoare, cu un văzduh atâta de minunat, încât iarna nu avea asupra ei nici o putere, iar primăvara o îmbrăca pururea cu trandafirii ei. Încât tare mă bucurai de sosirea mea în cetatea aceea, mai cu seamă dată fiind istovirea în care mă aflam, vlăguit cum eram de drum şi de fugă. Şi chiar că ajunsesem într-o stare jalnică de ofilire. Şi eram tare schimbat.           În cetatea aceea, nu ştiam încotro să mă îndrept, când, trecând pe lângă un croitor, care cosea în croitoria lui, intrai la el şi îi urai bună pace! El îmi răspunse la urarea de bună pace şi mă pofti cu dragoste să şed jos, şi mă sărută, şi mă întrebă cu bunătate despre pricina ce mă depărtase de ţara mea. Atunci îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. El atunci rămase tare mâhnit pentru mine, şi îmi zise:           — O, tinere frumos, nu trebuie să spui nimic din toată pătărania aceasta nimănui! Întrucât tare mi-e frică pentru tine de sultanul acestei cetăţi; că este cel mai mare vrăjmaş al părintelui tău, şi are un păs vechi de socotit cu el!           După care îmi aduse de mâncat şi de băut; şi mâncai şi băui, iar el la fel împreună cu mine. Şi ne petrecurăm noaptea stând de vorbă, şi îmi orândui un loc într-un ungher al croitoriei sale, unde mă întinsei, iar el la fel, spre a dormi. Apoi îmi aduse tot ce ar fi putut să-mi fie de trebuinţă, o saltea şi o învelitoare.           Şezui astfel la el vreme de trei zile, după care mă întrebă:           — Ştii vreo meserie cu care să-ţi ţii zilele?           Iar eu îi răspunsei:           — De bună seamă! Sunt cărturar priceput în cunoaşterea pravilelor, dascăl iscusit la toate învăţăturile; ştiu să citesc şi ştiu să socotesc!           El îmi răspunse:           — Prietene, toate astea nu sunt o meserie! Sau, mai degrabă, sunt o meserie, dacă vrei (căci mă văzuse tare deznădăjduit), da meseria ta nu are nici-o căutare la târgul din cetatea noastră! Aici, în cetatea noastră, nimeni nu ştie nici să înveţe, nici să citească, nici să socotească. Ştie numai cum să-şi dobândească agoniseală.           Atunci mă simţii tare încurcat şi nu putui decât să-i spun iarăşi:           — Chiar că, pe Allah! Nu ştiu să fac nimic decât ceea ce ţi-am înşiruit!           Iar el îmi zise:           — Atunci, băiete, strânge-ţi brăcinarul! Şi ia o secure şi o funie şi du-te de taie butuci pe olaturi, până ce Allah va vroi să te miluiască cu o soartă mai bună! Şi mai cu seamă să nu dezvălui nimănuia stepena ta, întrucât au să te omoare!           După vorbele astea, se duse să-mi cumpere o secure şi o funie; şi mă trimise să tai lemne cu alţi tăietori de lemne, după ce se osteni să mă înfăţişeze lor precum se cuvine.           Plecai atunci cu toporarii şi începui să toporăsc. Pe urmă îmi pusei povara de lemne pe cap, o cărai în cetate şi o vândui pe o jumătate de dinar. Cumpărai de-ale gurii cu câţiva bănuţi şi păstrai cu grijă partea care îmi rămăsese din bani. Şi astfel, vreme de un an întreg, trudii mai departe şi mă duceam în fiece zi pe la prietenul meu croitorul, la croitoria lui, unde mă odihneam la răcoare, încrucişându-mi picioarele sub mine în ungherul meu.           Într-o zi, după obiceiul meu, plecai să tai lemne, şi, ajungând acolo, găsii o pădure deasă, în care se aflau o mulţime de butuci straşnici. Alesei un copac uscat şi mă apucai să dau la o parte pământul dimprejurul rădăcinilor lui; pe când trudeam aşa, securea deodată se prinse într-un belciug de aramă. Atunci trăsei la o parte pământul de jur împrejur şi văzui un capac de lemn, de care era prins belciugul de aramă. Şi ridicai capacul. Şi văzui o scară dedesubt. Coborâi până în josul scării şi ajunsei la o uşă. Intrai pe uşă şi ajunsei într-o sală falnică de sarai minunat şi bine clădit. Şi găsii acolo o fetişcană minunată, pe potriva celui mai frumos dintre mărgăritare. Şi într-atâta încât numai la vederea ei chiar că ţi se şi ştergeau din inimă toată grijă, tot aleanul şi tot amarul. Mă uitai la ea şi numaidecât mă plecai cu închinăciune Atoateziditorului carele o dăruise cu atâtea desăvârşiri şi cu frumuseţea aceea.           Atunci ea se uită la mine şi îmi zise:           — Eşti făptură omenească.           Îi răspunsei:           — Sunt făptură omenească.           Iar ea îmi zise:           — Da atunci cine a putut să te îndrume la locul acesta, în care mă aflu de douăzeci de ani, fară a fi văzut vreodată o făptură de om?           La vorbele ei, care mi se părură pline de gingăşie şi de dulceaţă, zisei:           — O, stăpâna mea, Allah este acela carele m-a îndrumat la sălaşul tău, pentru ca să dau într-un sfârşit uitării toate chinurile şi toate năpastele mele.           Şi îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârşit. Şi povestea mea chiar că îi pricinui multă mâhnire pentru mine, întrucât plânse şi îmi zise:           — Am să-ţi istorisesc şi eu povestea mea. Află, aşadar, că sunt fiica sultanului Aknamus, domnul de la capătul tărâmurilor Indului, stăpânul peste insula de Abanos. El m-a măritat cu fiul moşului meu. Dar, în chiar noaptea nunţii, până a-mi fi pierdut fecioria, m-a răpit un efrit, pe care îl cheamă Georgirus, fiul lui Rajmus, chiar fiul lui Eblis. M-a luat şi m-a pornit în zbor şi m-a adus în locul de aici, unde a cărat tot ce aş fi putut râvni, şi prăjituri, şi zaharicale, şi haine, şi ţesături scumpe, şi lucruri de casă, şi mâncăruri, şi băuturi. De-atunci vine să mă vadă tot la fiecare zece zile, şi se bucură de mine, chiar aici, şi pleacă dimineaţa. Şi mi-a spus că dacă voi avea vreo trebuinţă de el în răstimpul celor zece zile, pe care le petrece departe de mine, nu am decât, fie ziua, fie noaptea, să ating cu mâna cele două şiruri care sunt scrise colo sub bolta sălii. Şi într-adevăr, de-atunci, cum ating înscrisul acela, îl şi văd ivindu-se. De data aceasta sunt, iacătă, patru zile de când n-a venit, şi mai are încă şase zile până a se arăta, încât ai putea să stai la mine cinci zile, ca să pleci apoi cu o zi până să vină el.           Eu răspunsei:           — De bună seamă! Pot.           Ea atunci fu bucuroasă foarte; se ridică drept în sus, mă luă de mână, mă pofti să trec printr-o uşă boltită şi mă duse la un hammam gingaş şi plăcut şi plin de o abureală dulce. Atunci, pe loc, mă dezbrăcai, şi la fel şi ea se dezbrăcă goală toată; şi amândoi intrarăm să ne scăldăm. După scaldă, şezurăm jos pe podina hamma-mului, ea lângă mine, şi începu să mă îmbie să beau sorbet de mosc, şi puse dinainte-mi nişte prăjituri minunate. Pe urmă tăifăsuirăm dulce mai departe, şi mâncarăm din toate cele câte erau bunătăţurile efritului, răpitorul ei.           Apoi ea îmi zise:           — Astă-seară ai să dormi şi ai să te odihneşti bine de ostenelile tale, spre a fi apoi întremat bine.           Iar eu, o, stăpână a mea, mă lăsai ispitit să dorm, după ce îi mulţumii îndelung. Şi chiar că îmi uitai toate grijile. La trezire, o văzui cum şedea jos lângă mine şi cum mă mângâia dulce pe mâini şi pe picioare. Atunci rostii numele lui Allah, spre a chema asupra ei toate binecuvântările, şi şezurăm la taifas vreme de un ceas, iar ea îmi spuse lucruri tare drăgălaşe. Îmi spuse:           — Pe Allah! Mai înainte, singură-singurică în saraiul acesta de sub pământ, eram plină de mâhnire şi îmi simţeam pieptul apăsat, întrucât nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă, şi-aşa vreme de douăzeci de ani! Şi slavă lui Allah! Preamărit fie El că te-a călăuzit până la mine!           Pe urmă, cu glasul ei dulce, îmi cântă strofele acestea:           Dacă am fi ştiut cumva, De-am fi aflat de mai-nainte Vreun zvon despre venirea ta, Atunci am fi zorit a-ntinde Şi a-ţi deşterne sub picioare, Ca tu să poţi călca aşa Pe umilitele covoare, Pe care le ţese am minune Din purpuriul nostru sânge Şi din negreala de cărbune, Luată., ca să te îmbete, Din ochiul nostru care plânge De bucurie că te vede.           Te-arfi poftit pe-o catifea Obrajii noştri moi şi dulci, Şi coapsa noastră-ţi aşternea Mătasea-n care să te culci., O, călător de noapte-adus La noi de sfetnicele astre, Căci locul tău e mai presus De pleoapele privirii noastre!           La auzul stihurilor, îi mulţumii cu mâna pe inimă; iar dragostea ei se împlântă încă şi mai năprasnic în mine; şi îşi luară zborul şi grijile, şi necazurile mele. Apoi începurăm să bem din acelaşi pocal, şi tot aşa până seara; atunci, în noaptea aceea, mă desfătai cu ea, în deplină bucurie. Şi niciodată în viaţa mea nu am avut o noapte asemănătoare cu noaptea aceea. Iar când veni dimineaţa, ne scularăm tare mulţumiţi unul de altul şi plini de bucurie într-adevăr!           Eu atunci, cu totul aprins încă, şi mai cu seamă spre a-mi alungi bucuria, îi zisei:           — Vrei să te ajut să ieşi de sub pământ şi să te scap de ginnul acela?           Ea începu să râdă şi îmi spuse:           — Taci tu şi mulţumeşte-te cu ce ai! Că iacătă! Amărâtul acela de efrit nu va avea decât o zi din zece, pe când tu, îţi făgăduiesc, le vei avea de fiecare dată pe celelalte nouă zile!           Eu atunci, dus de pojarul patimii, mă lăsai târât de vorbe deşarte, întrucât îi spusei:           — Nicidecum! Am să sfărâm pe dată de la temelie până în creştet bolta aceasta, în care sunt săpate scrierile lui vrăjitoreşti, pentru ca astfel efritul să-mi vină la îndemână şi să pot să-l omor! Întrucât de multă vreme m-am deprins să-mi fac o joacă din măcelărirea tuturor efriţilor de deasupra şi de dedesubtul pământului.           La vorbele mele, şi spre a mă potoli, ea începu să-mi înşire stihurile acestea:           O, tu, cel care mai ceri un răgaz, Până-a ne despărţi pe totdeauna, Şi care-abia şopteşti cu jalea-n glas Că despărţirea e ca mătrăguna, Nu ştii tu oare că doar despărţirea E singurul şi-adevăratul leac De-a nu te fereca în lanţ iubirea, Ci numai de-a iubi ce ţi-este drag?           Nu vrei să cugeţi şi să înţelegi Că orişice iubire se sfârşeşte Sub zodia neînduratei legi Ce în plictis şi-n silă-o veştejeşte, Şi dragostele noastre, pân la urmă, Cu voiey fără voie, tot se curmă?           Şi eu, fară a lua seama la stihurile pe care mi le înşira, trântii o izbitură năprasnică de picior în boltă! …           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, tăcu.           Iar când fu cea de a treisprezecea noapte, urmă.           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk şi-a urmat astfel povestirea dinaintea tinerei stăpâne a casei:           Aşa că, o, stăpână a mea, când trăsei în zidul boitei izbitura aceea năprasnică de picior, femeia îmi spuse:           — Iacătă efritul! Vine la noi! Au nu te-am prevestit? Or, pe Allah! M-ai dat pierzaniei! Da acuma gândeşte-te cum să scapi tu, şi aşa că ieşi tot pe acolo pe unde ai venit!           Eu atunci mă repezii pe scară. Şi, din pricina spaimei, îmi uitai jos, spre prăpădul meu, încălţările şi securea. Încât, cum de-abia suisem numai câteva trepte de scară, mă întorsei oleacă spre-a mai arunca o privire după încălţările mele şi după secure; şi văzui pământul cum se crapă şi cum iese din el un efrit mare, îngreţoşător de urât, care îi spuse femeii:           — Care-i pricina zguduiturii năprasnice cu care m-ai speriat? Ce nenorocire ai păţit?           Ea răspunse:           — Chiar că nici-o nenorocire, afară că adineaori mi-am simţit pieptul apăsat de singurătate şi m-am ridicat spre a mă duce să beau vreo băutură răcoritoare care să-mi mai uşureze pieptul şi, cum m-am ridicat prea iute ca să mă duc, am alunecat şi am căzut lovindu-mă de boltă.           Şi efritul îi zise:           — A, desfrânată ticăloasă! Bine mai ştii să minţi!           Pe urmă începu să se uite prin sarai, ba la dreapta, ba la stânga, şi până la urmă găsi încălţările şi securea mea. Atunci strigă:           — Ha! Ce vra să zică ciurucurile astea? Spune! De unde ai lucrurile astea omeneşti?           Ea răspunse:           — Păi chiar acuma când mi le arăţi le văd şi eu! Nu le-am mai văzut niciodată până acum. Pesemne că or fi fost agăţate la spatele tău, şi chiar tu le-ai fi adus aici.           Atunci ginnul, în năpada mâniei, strigă:           — Ce vorbe smintite, deşănţate şi anapoda! N-ai să mă zăpăceşti cu ele, o, tălaniţo!           La vorbele acestea, o lăsă goală toată, o puse în cruce între patru stâlpi înfipţi în pământ şi, luând-o la schingiuiri, începu s-o întrebe despre ce se întâmplase. Dar eu nu mai putui să îndur, nici să-i aud plânsetele; şi urcai repede pe scară, tremurând de spaimă; şi, ajungând afară, pusei la loc capacul precum fusese şi îl ascunsei de priviri, acoperindu-l cu pământ. Şi mă cuprinse căinţa pentru fapta mea, până peste marginile căinţei. Şi începui să cuget la femeie, la frumuseţea ei şi la caznele la care o supunea procletul acela, după ce femeia şezuse cu el vreme de peste douăzeci de ani. Şi mai cu seamă rămăsei tare necăjit la gândul că o chinuia din vina mea. Şi, în clipita aceea, începui iarăşi să cuget şi la tatăl meu şi la împărăţia lui şi la starea ticăloasă de tăietor de lemne în care eram, şi, plângând întruna, rostii un stih76 despre întâmplările acestea amarnice.           După care îmi văzui de drum mai departe, până ce ajunsei la croitor, prietenul meu. Şi îl găsii pe croitor, care, din pricina lipsei mele, sta ca pe o tigaie pusă la prăjit pe foc. Şi şedea acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare. Şi îmi zise:           — Ieri, dacă nu te-am mai văzut că de obicei, mi-am petrecut noaptea cu inima la tine! Şi mi-a fost frică pentru tine, să nu fi dat în pădure peste vreo fiară sălbatică ori peste altceva de soiul acesta. Şi preamărit fie Allah pentru izbăvirea ta!           Eu atunci îi mulţumii pentru bunătatea sa, intrai în croitorie şi şezui jos în ungherul meu; şi începui să cuget la câte mi se întâmplaseră şi să mă cert singur pentru izbitura de picior pe care o dădusem boltei. Deodată, prietenul meu cel bun, croitorul, intră şi îmi spuse:           — Se află la uşa croitoriei un ins, un fel de persan, care te caută şi care are la el securea şi încălţările tale. A trecut cu ele pe la toţi croitorii de pe uliţă, spunându-le: „Am ieşit de cu zori ca să mă duc la rugăciunea de dimineaţă la chemarea muezinului77, şi am găsit în cale lucrurile acestea, fară a izbuti să aflu ale cui ar putea să fie. Spuneţi-mi voi dară cine-i stăpânul lor!”           Atunci croitorii de pe uliţa noastră, care te ştiu, văzând securea şi încălţările, cunoscură că sunt ale tale şi îi spuseră degrabă persanului unde stai. Şi a venit aici, te aşteaptă la uşa croitoriei. Ieşi, aşadar, şi mulţumeşte-i pentru osteneală, şi ia-ţi securea şi încălţările.           Dar eu, la vorbele lui, simţii că mă îngălbenesc la chip şi că tot trupul mi se topeşte de spaimă. Şi, pe când stăm prostit aşa, deodată pământul de dinaintea ungherului meu se crăpă, iar persanul cu pricina se şi ivi pe acolo. Era efritul! Care, după ce fugisem, o pusese pe soţia lui cea tânără la schingiuiri; şi ce schingiuiri! Dar ea nu-i mărturisise nimic. El atunci a luat securea şi încălţările şi i-a spus:           — Am să-ţi dovedesc că sunt într-adevăr Georgirus, din viţa lui Eblis! Şi ai să vezi tu dacă sunt în stare ori ba să ţi-l aduc aici pe stăpânul securii şi al încălţărilor!           Şi atunci a venit să se slujească faţă de croitori de şiretlicul despre care am vorbit.           Aşa că intră năpristan la mine, de dedesubtul pământului, şi pe dată, fară a mai pierde o clipită, mă şi înhăţă! Îşi luă zborul şi se ridică în văzduhuri; pe urmă se lăsă jos şi se afundă în pământ! Cât despre mine, îmi pierdusem orice simţire. Şi intră cu mine în saraiul de sub pământ în care mă dedulcisem la desfăt. Şi o văzui pe tinerică goală-goluţă şi cu sângele curgându-i pe şolduri! Atunci ochii mi se muiară în lacrimi. Şi efritul se duse la ea şi, înşfăcând-o, îi zise:           — O, dezmăţato! Iacătă-ţi hăndrălăul!           Atunci muieruşca se uită la mine şi spuse:           — Nu ştiu cine este. Şi nu l-am văzut niciodată, decât numai în clipita de-acum!           Iar efritul îi zise:           — Ce? Nici acuma, când se află dinainte-ţi însuşi făptaşul ticăloşiei, tot nu mărturiseşti?           Ea atunci zise:           — Habar nu am cine este. Şi nu l-am văzut în viaţa mea. Şi nu mi-e îndemână să mint dinaintea lui Allah!           Atunci efritul îi zise:           — Dacă chiar habar nu ai cine este, ia sabia şi retează-i căpăţâna!           Ea atunci luă sabia, veni la mine şi se opri dinainte-mi. Eu atunci, galben de spaimă, îi făcui un semn din sprâncene că nu (spre-a o rugă să-i fie milă) şi lacrimile îmi curgeau de-a lungul obrajilor. Atunci îmi clipi şi ea din ochi; şi rosti cu glas tare:           — Tu eşti pricina nenorocirilor noastre!           Eu atunci iarăşi îi făcui semn din sprâncene, iar cu graiul îi spusei nişte stihuri cu două înţelesuri:           Îndeajuns ştiu ochii să-şi întocmească graiul Şi-ar fi zadarnic limba să-şi mai deştearnă-alaiul Când singură privirea despleticeşte taine, Învăluite bine în inimă ca-n haine.           La cea dintâi ivire dulci lacrimi potopiră, Şi mut rămase glasul, iar mintea fără şiră;           Şi numai ochii galeşi şoptesc încet şi rar Tot ce şopteşte vraja stârnitului pojar.           Clipirea pleoapei spune simţirea lumii toată, Degeaba-i ca vreun deget în tobă să mai bată Sprânceana ţine locul întregului alai.           Tăcere, dar! Aleanul grăieşte fără grai.           Atunci femeia cea tinerică îmi pricepu şi semnele şi stihurile, şi aruncă din mâini sabia efritului. Iar efritul luă sabia şi mi-o întinse şi-mi zise:           — Retează-i gâtul, şi am să te slobozesc şi n-am să-ţi fac nici un rău!           Iar eu spusei:           — Da!           Şi luai sabia şi înaintai cu dârzie şi ridicai braţul! Ea atunci îmi spuse, făcându-mi semn din sprâncene:           — Oare eu te-am vătămat cu ceva?           Atunci ochii mei se umplură de lacrimi, şi aruncai din mâini sabia şi îi spusei efritului:           — O, puternicule efrit, o, viteaz vladnic şi de neînfrânt! Dacă femeia aceasta ar fi fost, precum o socoti tu, de puţină credinţă şi de puţină judecată, ar fi găsit legiuită căderea capului meu retezat! Or, dimpotrivă, iacătă că aceasta-i chiar sabia pe care a aruncat-o departe de ea. Cum, dar, aş putea eu, la rândul meu, să găsesc legiuit a-i reteza gâtul, mai cu seamă dat fiind că niciodată nu am mai văzut-o până în ceasul de acum? Încât niciodată nu am să săvârşesc fapta aceasta, chiar de va urma să mă faci a bea pocalul morţii crunte!           La spusele mele, efritul strigă:           — Ha! Acuma sunt bine încredinţat de legătura dintre voi!           Şi-atunci, o, stăpână a mea, blestematul luă sabia, izbi mâna femeii şi o reteză; pe urmă izbi cealaltă mână şi o reteză la fel; pe urmă îi reteză piciorul drept; pe urmă îi reteză piciorul stâng. Şi-aşa, din patru izbituri, reteză cele patru mădulare. Iar eu priveam cu ochii mei şi mă gândeam că neabătut am să mor.           În clipita aceea, tânăra femeie se uită la mine pe furiş şi îmi făcu un semn cu ochiul. Şi, vai, efritul văzu clipirea aceea din ochi şi strigă:           — O, plod de lele! Iacătă că săvârşeşti înşelăciunea cu ochiul!           Şi atunci o izbi peste gât cu sabia şi îi reteză capul. Pe urmă se întoarse spre mine şi îmi zise:           — Află, o, tu, făptură de om, că, în privinţa noastră, nouă, ginnilor, ne este îngăduit, ba ne este chiar legiuit şi statorit s-o omorâm pe soţia necredincioasă! Află, aşadar, că pe tinerica aceasta am răpit-o în noaptea nunţii ei, când nu avea încă decât doisprezece ani, şi mai înainte ca vreun altul să se fi bucurat de ea ori s-o fi cunoscut! Am adus-o aici şi veneam s-o văd o zi din zece, spre a-mi petrece noaptea cu ea, şi mă veseleam cu ea luând înfăţişarea unui persan! Da dacă m-am încredinţat că mă înşală, am omorât-o! De altminteri, nu m-a înşelat decât numai cu ochiul, cel cu care a clipit uitându-se la tine. Cât despre tine, întrucât nu m-am putut încredinţa că te-ai fi dezmăţat cu ea, spre-a o ajuta să mă înşele, nu am să te omor. Ci, oricum, ca să nu poţi să râzi în spatele meu, vreau să-ţi căşun un rău care să-ţi răpească fălnicia! Şi te las să-ţi alegi soiul care îţi place mai mult dintre toate relele.           Eu atunci, o, stăpână a mea, mă bucurai până peste marginile bucuriei, văzându-mă scăpat de la moarte. Şi bucuria mă îndemnă să mă prilejuiesc de mila lui. Şi îi zisei:           — Chiar că nu ştiu ce să aleg dintre toate năpastele! Mi-ar plăcea mai mult niciuna!           Atunci efritul, mâniat, izbi în pământ cu piciorul şi strigă:           — Îţi spun să alegi! De pildă, alege în ce înfăţişare vrei să te vrăjesc! Vrei un chip de măgar? Nu! Un chip de câine? Un chip de catâr? Un chip de corb? Ori mai degrabă un chip de maimuţă?           Eu atunci îi răspunsei, tot căutând un spor de milă, întrucât aveam nădejde la o îndurare deplină:           — Pe Allah! O, stăpâne Georgirus, din spiţa lui Eblis cel puternic! Dacă mă cruţi, şi Allah are să te cruţe; întrucât te va avea drag pentru iertarea dată unui bun muslemin, care nu ţi-a căşunat niciodată vreun necaz!           Şi mă milogii mai departe la el, până peste marginile rugăminţilor, stând în picioare ugilit dinaintea lui, şi îi spusei:           — Mă osândeşti pe nedrept!           El atunci îmi răspunse:           — Destul cu vorbe de-alde astea, că te omor! Aşa că nu te prilejui mai mult de bunătatea mea, întrucât sunt dator numaidecât să te vrăjesc!           La vorbele acestea, mă înşfacă, despică boltă şi pământul de deasupra noastră şi îşi luă zborul cu mine în văzduhuri, atâta de sus, încât nu mai văzui pământul decât sub înfăţişarea unei străchini de apă. Atunci coborî pe vârful unui munte şi mă lăsă jos; luă oleacă de pământ în mână, slomni deasupra-i, mormăind cam aşa: „Hm! Hm! Hm!”, rosti nişte vorbe, pe urmă aruncă pământul acela asupra mea, strigând:           — Leapădă-ţi chipul şi ia chip de maimuţă!           Şi, tot atunci, o, stăpână a mea, mă şi preschimbai în maimuţă, da ce maimuţă! Bătrână de pe puţin o sută de ani şi amarnic de urâtă! Atunci, dacă mă văzui cu înfăţişarea aceea, dintru-ntâi rămăsei nemulţumit şi începui să ţopăi; şi chiar că ţopăiam! Pe urmă, de vreme ce ţopăiala nu-mi folosea la nimic, începui să-mi plâng de jale şi de jalea celui care fusesem. Iar efritul râdea într-un chip înfricoşător. Pe urmă se mistui.           Atunci începui să cuget la strâmbătăţile soartei, şi văzui, pe pielea mea, că într-adevăr soarta nu stă nicidecum în puterea făpturii.           După care începui să cobor de-a rostogolul din vârful muntelui până jos de tot. Şi pornii la drum, dormind noaptea în pomi, şi-aşa, vreme de o lună, până ce ajunsei la ţărmul Mării Sărate. Mă oprii acolo vreme de vreun ceas şi, într-un sfârşit, văzui în mijlocul mării o corabie pe care vântul prielnic o împingea spre ţărm, către mine. Eu atunci mă ascunsei pe după o stâncă şi aşteptai. Când văzui oamenii că sosesc şi că încep să foiască de colo-colo, îmi luai inima în dinţi şi sării în mijlocul corăbiei. Atunci unul dintre oameni strigă:           — Alungaţi-o repede pe fiinţa aceasta de rea vestire!           Iar altul strigă:           — Ba s-o omorâm!           Iar al treilea strigă:           — Da, s-o omorâm cu sabia!           Eu atunci începui să plâng şi abătui cu laba vârful săbiei, iar lacrimile-mi curgeau din belşug.           Atunci căpitanului i se făcu milă de mine şi le zise:           — O, negustorilor, maimuţa aceasta iacătă cum se milcuieşte la mine, iar eu îi ascult rugămintea; este sub ocrotirea mea! Nimeni să n-o prindă şi nici s-o alunge ori s-o tulbure!           Pe urmă căpitanul începu să mă cheme şi să-mi spună vorbe dulci şi îmbietoare; iar eu îi pricepeam toate vorbele. Încât căpitanul mă luă ca slujitor; iar eu îi îndeplineam toate nevoile şi îl slujeam pe corabie.           Vântul ne fu prielnic vreme de cincisprezece zile, şi traserăm la ţărm lângă o cetate nemăsurat de mare şi atâta de plină de locuitori cât numai unul Allah putea să le socotească numărul!           La sosirea noastră, văzurăm că vin către noi nişte mameluci care erau trimişi de sultanul cetăţii. Se apropiară şi le urară bun venit negustorilor, şi le spuseră:           — Sultanul nostru vă firitiseşte pentru buna voastră sosire şi ne-a însărcinat să vă aducem sulul acesta de pergament, şi cere: „Fiecare dintre voi să scrie aici câte un rând cu scriitura lui cea mai frumoasă!”           Eu atunci, tot cu înfăţişarea mea de maimuţă, mă ridicai şi deodată smulsei din mâinile lor sulul de pergament, şi sării cu el ceva mai încolo. Lor atunci li se făcu frică să nu care cumva să-l rup şi să-l arunc în apă. Şi mă strigară cu ţipete, şi vrură să mă omoare. Atunci eu le făcui semn că ştiam şi că vroiam să scriu. Iar căpitanul le spuse:           — Lăsaţi-o să scrie! De-o vom vedea că mâzgăleşte, avem s-o oprim a mâzgăli mai departe; dar dacă într-adevăr ştie să scrie frumos, am s-o înfiez de copil al meu! Că n-am văzut vreodată o maimuţă mai deşteaptă.           Eu atunci luai calamul78, îl apăsai pe câlţii din călimară, întinzând frumos cerneala pe amândouă feţele calamului, şi începui să scriu.           Scrisei aşa patru strofe ticluite atunci, fiecare într-alt fel de scriitură şi într-alt fel de stihuire: cea dintâi strofa în scrierea rika; cea de a doua în scrierea rihani; cea de a treia în scrierea sulsi; iar cea de a patra în muhakkik:           A)           Vremile-au însemnat cu grijă potoapele de mile rare Câte le-au săvârşit cei darnici în lumea noastră trecătoare;           Şi nimeni n-ar putea vreodată să pomenească şi socoată Potoapele de binefaceri de câte tu ai fost în stare.           Căci toată spiţa omenească, după Allah cel Preaslăvit, Numai la tine-şi află sprijin la ceas de cumpănă cumplit Şi tu eşti, singurul pe lume, nădejdea noastră-a tuturor, Şi-n ţine-i nesecat de-a pururi al binefacerii izvor.           B)           Acum să vă vorbesc, prieteni, despre calamul lui vrăjit:           Calamul lui! El e părinte calamurilor câte-s toate!           El cel dintâiu-i din calamuri, cum altul nu s-a pomenit;           El l-a-nălţat în marea faimă a minţilor străluminate.           Şi, prin calamu-acesta gingaş, sub degetele-i, cinci, când scrie, Asupra lumii curg cinci râuri de grai ales şi poezie, C)           Acum să vă vorbesc, prieteni, despre nemurirea sa:           Nu este scriitor pe care moartea cea grea să nu-l doboare, Căci nimeni nu trăieşte pururi! Dar pururi nu se va uita Mult prea frumoasă-i scriitură: ea singură-i nemuritoare!           Încât să nu laşi niciodată să scrie până-ţi altceva Decât ce îţi va fi cunună la judecata viitoarei Când te apuci să deschizi călămărul, Nu-ţi muia până-n sfânta lui cerneală Decât să zugrăveşti pe foaie pajişti Cu straturi de lumină şi de soare;           Căci dacă nu ţi-e dat să dărui lumii Măreţe gânduri dăltuite-n fală, Sileşte măcar să-i însenini ochii Cu smalţuri dulci de flori şi de culoare.           Şi astfel pe drept, vei fi şi vei rămâne, La ceasul Judecăţii viitor, În rândul binecuvântat cu slavă Al celor mai de seamă scriitori.           Când isprăvii de scris, le întinsei sulul de pergament. Şi toţi fură cuprinşi de cea mai mare minunare, pe urmă fiecare, rând pe rând, scrise câte un şir cu cea mai frumoasă scriitură a lui.           După care robii plecară să-i ducă sultanului sulul. Iar când sultanul cercetă toate scriiturile, nu fu mulţumit decât numai de scriitura care era făcută în patru feluri osebite şi pentru care eram vestit în lumea întreagă, pe când mai eram încă fiu de sultan.           Sultanul atunci le spuse tuturor prietenilor săi, câţi erau de faţă, şi robilor:           — Duceţi-vă toţi la meşterul acestei scriituri frumoase, şi daţi-i caftanul acesta de fală spre a se înveşmânta cu el, şi poftiţi-l să încalece pe catârca mea cea mai frumoasă, şi însoţiţi-l cu alai, în zarvă de alăute, şi poftiţi-l dinaintea mea!           La vorbele Măriei Sale, toţi începură a zâmbi. Iar sultanul, băgând de seamă, rămase tare oţărât şi strigă:           — Ce! Vă dau o poruncă, iar voi râdeţi de mine?           Şi ei răspunseră:           — O, doamne al veacului, nu cutezăm noi a râde de vorbele Măriei Tale! Da trebuie să-ţi spunem că acela care a scris scriitura aceasta nu este vreun fiu de Adam, îi e o maimuţă a căpitanului corăbiei!           Atunci sultanul rămase minunat până peste fire de vorbele lor, pe urmă se cutremură de bucurie şi de râs, şi strigă:           — Vreau să cumpăr maimuţa aceea!           Tot atunci, le porunci tuturor oamenilor de la curtea lui să se ducă la corabie să capete maimuţa şi să ia cu ei catârca şi caftanul de fală, şi le spuse:           — Trebuie neabătut s-o îmbrăcaţi cu caftanul acesta de fală, s-o poftiţi să încalece pe catârcă şi s-o aduceţi aici!           Atunci toţi veniră la corabie şi mă cumpărară la preţ greu de la căpitan, care nu vroise dintru-ntâi. Eu, pe urmă, îi făcui un semn căpitanului spre a-i spune că eram tare mâhnit să mă despart de el. Pe urmă, mă luară, mă înveşmântară cu caftanul cel falnic, mă ajutară să încalec pe catârcă şi plecarăm cu toţii, în zvoana alăutelor dulci, din cetatea aceea; şi toţi locuitorii din cetatea aceea rămaseră înmărmuriţi şi începură să se uite cu o luare aminte nemărginită la priveliştea aceea uluitoare şi de-a mirărilea.           După ce mă aduseră dinaintea sultanului şi după ce îl văzui, sărutai de trei ori pământul dintre mâinile sale şi pe urmă rămăsei nemişcat. Atunci sultanul mă pofti să stau jos, iar eu şezui în genunchi. Atunci toţi cei de faţă se minunară de buna mea creştere şi de polisfetia mea aleasă; ci tot sultanul fu cuprins de minunarea cea mai mare. Şi, de îndată ce mă aşezai astfel în genunchi, sultanul porunci să plece toată lumea, şi toată lumea plecă. Nu mai rămaseră în sală decât sultanul, căpetenia hadâmbilor, un rob tânăr, îndrăgit de sultan, şi eu, o, stăpână a mea! Atunci sultanul porunci să mi se aducă de mâncare. Şi fu adusă o masă pe care se găseau toate bucatele pe care un suflet şi le poate dori şi râvni, şi toate lucrurile care fac desfătul ochilor. Iar sultanul îmi făcu semn să mănânc. Eu atunci mă ridicai şi sărutai pământul dintre mâinile sale, de şapte ori pe rând, şi şezui jos tare cuviincios, şi începui să mănânc, aducându-mi aminte de toată bună creşterea mea din trecut.           După ce masă fu strânsă, mă sculai şi eu spre a mă duce să mă spăl pe mâini; mă întorsei pe urmă, după ce mă spălai pe mâini, şi luai călimara, calamul şi o foaie de pergament, şi scrisei două strofe despre bunătatea cofeturilor arăbeşti:           O, dulci cofeturi, gingaşe comori, Zaharuri împletite-n foi subţiri.           Voi sunteţi tiriacul vrăjitor;           Voi sunteţi leac oricărei otrăviri!           Numai pe voi, zumaricale scumpe, Vă îndrăgeşte inima-mi întreagă, Voi, pentru care sufletu-mi se umple De sfânta prietenie ce ne leagă.           Ah, cum tresare inima-mi când vede, Pe masa-ntinsă, în mijlocul ei, O kenafa cu pletele boghete Şi aromind în dulcele-i olei, Scăldată-n untul lenevos şi proaspăt Şi-n mierea ei de aur risipit, Într-o tablă ce-mbie să-i fii oaspăt La ceasul desfătării fericit.           O, kenafa, o, kenafa-ntocmită Din tăieţeii bucuriei rare, De-atâta poftă dusă-ntru ispită O, kenafa, ard ca o faclă mare!           Simt moartea neagră-n preajma mea cum vine Când nu te văd zâmbindu-mi de pe masa!           O zi din viaţa nu pot fără tine, O, kenafa, ya kenafa aleasă!           După care pusei jos calamul şi hârtia şi mă ridicai şi mă dusei să stau cuviincios mai deoparte. Atunci sultanul privi ce scrisesem şi citi, şi se minună cu uluire şi strigă:           — Este oare cu putinţă ca o maimuţă să ştie stăpâni atâta pricepere la vorbă şi mai cu seamă o scriitură atâta de frumoasă? Pe Allah! Asta-i minunea minunilor!           În clipita aceea, i se aduse sultanului tablaua de şatrange, şi sultanul mă întrebă prin semne:           — Ştii să joci şah?           Iar eu făcui din cap:           — Da, ştiu!           Atunci mă apropiai, orânduii şahul şi începui să joc cu sultanul. Şi îl bătui de două ori! Atunci sultanul nu ştiu ce să mai creadă şi minţile lui rămaseră năuce, şi grăi:           — De-ar fi un fiu de Adam, i-ar întrece pe toţi muritorii din veacul său!           Atunci sultanul îi zise hadâmbului:           — Du-te la stăpâna ta cea tânără şi spune-i: „Vino repede la sultan, o, stăpâna mea”, căci vreau ca fiica mea să se poată bucura de priveliştea aceasta şi să vadă maimuţa aceasta de-a mirărilea!           Atunci hadâmbul se duse şi se întoarse numaidecât cu stăpâna lui cea tânără, fata sultanului, care, de cum mă văzu, îşi şi acoperi chipul cu iaşmacul şi spuse:           — O, părintele meu, cum de te-ai putut amăgi să trimiţi după mine spre a mă aduce la vederea bărbaţilor străini?           Iar sultanul îi spuse:           — O, copila mea, nu se află aici la mine decât robul meu cel micuţ, copilul de colea, şi hadâmbul care te-a crescut, şi maimuţa aceasta, şi eu, tatăl tău! Aşa că faţă de cine de aici îţi acoperi chipul?           Faţa atunci răspunse:           — Află, o, părinte al meu, că maimuţa aceasta este fiul unui sultan! Pe sultanul, părintele său, îl cheamă Aymarus şi este stăpân peste o ţară din lăuntrul depărtat. Maimuţa aceasta este numai vrăjită; şi însuşi efritul Georgirus, cel din stirpea lui Eblis, este acela care l-a vrăjit, după ce a omorât-o pe chiar soţia sa, fata sultanului Aknamus, stăpânul de peste Insula de Abanos. Maimuţa pe care tu o socoţi maimuţă adevărată este, aşadar, om, cărturar vestit, învăţat şi tare înţelept!           La vorbele acestea, sultanul se minună foarte, se uită la mine şi mă întrebă:           — Este adevărat ceea ce spune despre tine fiica mea?           Eu răspunsei dând din cap:           — Da! Este adevărat!           Şi începui să plâng. Atunci sultanul o întrebă pe fiica sa:           — Da de unde ai învăţat tu să pricepi că este vrăjit?           Ea răspunse:           — O, părinte al meu, când eram mică, bătrâna care o slujea pe maica era o vrăjitoare, doldora de şiretlicuri şi tare meşteră la fermecătorie. Şi ea-i cea care m-a învăţat meşteşugul vrăjitoriei. Şi de-atunci până acum am adâncit şi mai mult meşteşugul acesta, m-am desăvârşit în el, şi aşa am învăţat aproape o sută şi şaptezeci de feluri de fermecătorii; iar cel mai mărunt dintre ele m-ar face în stare să mut saraiul tău întreg, cu toate pietrele lui şi cu toată cetatea, tocmai dincolo de muntele Kaf, să prefac tot meleagul acesta într-o faţă de mare şi să-i preschimb pe toţi locuitorii în peşti!           Atunci părintele ei strigă:           — Mă rog ţie, pe adevărul numelui lui Allah, o, copila mea, slobozeşte-l pe tânărul acesta, ca să pot să mi-l fac vizir! Cum? Stăpâneşti un har atâta de scump, iar eu nici habar nu am? Of, slobozeşte-l, ca să mi-l fac numaidecât vizir, întrucât trebuie să fie un tânăr zarif şi plin de deşteptăciune!           Iar fata răspunse:           — Din toată inima prietenoasă şi caldă, şi ca o cinstire datorată!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă, şi se opri cu chibzuinţă.           Dar când fu cea de a patrusprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk i-a spus stăpânei casei:           O, stăpâna mea, fata, la vorbele acelea, luă un cuţit, pe care erau învrâstate nişte slove în limba ebraică, şi cu acel cuţit trase un cerc în mijlocul saraiului, iar în mijlocul cercului scrise nişte nume şi nişte semne talismanice; pe urmă şezu în mijlocul cercului şi murmură nişte vorbe vrăjitoreşti, şi citi dintr-o terfeloagă tare veche nişte lucruri pe care nimenea nu le pricepu, şi o ţinu tot aşa un oarecare răstimp. Dintr-odată, partea saraiului în care ne aflam noi se cufiindă într-o beznă atâta de groasă, încât gândirăm că am fost îngropaţi de vii sub năruiturile lumii. Şi, deodată, dinaintea noastră se ivi efritul Georgirus, în înfăţişarea cea mai cumplită şi mai hâdă, cu mâinile ca nişte furci, cu picioarele ca nişte catarge şi cu ochii ca doi tăciuni aprinşi. Noi toţi atunci ramaserăm înmărmuriţi. Şi fiica sultanului îi zise:           — Nu îţi urez nici un bun venit! Şi nu te întâmpin prieteneşte, o, efritule!           Atunci efritul îi zise:           — O, vicleano! Cum de poţi să-ţi calci jurământul? Au nu mi-ai jurat şi nu am căzut noi la învoială că nici-unul dintre noi doi nu are a se băga în treburile celuilalt şi nu va căta să-l stânjenească? Încât, o, vânzătoareo, ţi se binecuvine soarta ce te aşteaptă! Na, ţine!           Şi pe dată efritul se preschimbă într-un leu înfricoşător, care căscă gura în toată mărimea ei şi se repezi la copilă. Ea atunci, cu o smucitură iute, îşi smulse un fir de păr din plete şi-l apropie de buze şi slomni asupra-i nişte vorbe magiceşti şi pe dată părul se făcu o sabie bine agerită. Atunci ea înşfacă sabia, izbi năprasnic leul şi îl despică în două jumătăţi. Şi numaidecât capul tăiat al leului se prefăcu într-un scorpion, care lunecă spre călcâiul fetei că să-l înţepe; şi repede faţa se preschimbă într-un şarpe urieşesc, care se repezi asupra afurisitului de scorpion, chip al efritului, şi amândoi porniră o luptă aprigă. Şi scorpionul deodată se preschimbă într-o gaie şi pe dată şarpele se făcu o pajură, care sări asupra găii şi începu s-o înghesuie; era gata s-o zvântuie, după un ceas de trudă, când deodată gaia se preschimbă într-o pisică neagră şi pe dată fata se făcu lup; atunci, în mijlocul saraiului, pisica şi lupul se luară la luptă şi porniră o bătălie amarnică; iar pisica, văzându-se biruită, se preschimbă iar şi se făcu o rodie mare, roşie şi tare umflată. Şi rodia se lăsă a cădea pe fundul havuzului din curte; şi lupul sări în havuz şi era gata s-o prindă, când rodia se ridică în văzduh. Şi, cum era foarte mare, căzu greu pe marmură şi se sparse; atunci toate seminţele din ea se împrăştiară una câte una şi acoperiră tot pământul din curte. Atunci lupul se preschimbă într-un cocoş care începu să le pigulească cu ciocul şi să le înghită una câte una şi nu mai rămase decât numai o sămânţă, pe care cocoşul urma s-o înghită la fel, când deodată sămânţa aceea căzu din ciocul cocoşului, întrucât aşa vroiseră ursitoarea şi soarta, şi ajunse de se oploşi într-o crăpătură de lângă havuz şi în aşa fel, încât cocoşul nu mai ştiu unde-i. Atunci cocoşul începu să ţipe şi să bată din aripi şi să ne facă semn cu ciocul; ci noi nu pricepeam nimic din graiul lui, nici ce ne spunea. Atunci scoase un ţipăt atâta de năprasnic, încât nouă, celor care nu-l pricepeam, ni se păru că saraiul se cufundase sub noi. Pe urmă cocoşul începu să se rotească prin curte şi să caute sămânţa de rodie, până ce o găsi în gaura de lângă havuz, şi se repezi la ea s-o ciugulească, dar deodată sămânţa căzu în apă, în mijlocul havuzului, şi se preschimbă într-un peşte care se afundă în apă. Atunci cocoşul se preschimbă într-un chit mare, care sări în apă şi se afundă pe urmele peştelui şi se mistui din privirile noastre vreme de un ceas. După acest răstimp, auzirăm ţipete mari şi ne cutremurarăm de spaimă. Şi pe dată văzurăm ivindu-se efritul cu înfăţişarea lui hâdă de efrit, da era tot numai un pojar ca un cărbune arzând, iar din gură îi ieşeau flăcări, iar din ochi şi din nări ieşea pară şi fum; iar după el se ivi fata, cu înfăţişarea ei de fată de sultan, da era toată numai un pojar, ca un fier încins, şi se repezi pe urmele efritului, care şi ajunsese asupra noastră! Ne cuprinse atunci pe toţi o spaimă cumplită că avem să fim arşi de vii şi să ne pierdem viaţa. Şi eram gata să ne repezim toţi în apă, când efritul ne opri scurt cu un răcnet înfricoşător şi sări pe noi în mijlocul sălii ce dă înspre curte şi suflă foc peste feţele noastre! Şi copila îl ajunse şi suflă şi ea foc peste faţa lui.           Dă toate astea făcură ca focul să ne ajungă şi pe noi, venind şi de la ea şi de la el; da focul care venea de la ea nu ne făcu nici un rău, pe când focul de la el dimpotrivă! Astfel o scânteie mă ajunse drept în ochiul cel stâng de maimuţă şi mi-l prăpădi fară de leac! Iar o scânteie îl ajunse pe sultan în obraz şi-i arse toată partea de jos a chipului, cu barbă şi cu gură cu tot, şi-i făcu scrum toţi dinţii de jos. Iar o scânteie îl ajunse pe hadâmb în piept, şi hadâmbul luă foc din creştet până în talpă şi arse şi muri pe clipă pe dată!           Ast timp, copila se ţinea mereu după efrit şi îl suflă cu flăcări. Şi deodată auzirăm un glas care spunea:           — Numai unul Allah este mare! Numai unul Allah este puternic! El sfarmă, biruie şi părăseşte pe tăgăduitorul care se leapădă de legea lui Mohamed, domnul oamenilor!           Or, glasul era glasul copilei sultanului, care ne făcu semn cu degetul şi ni-l arătă pe efritul care, ars pe de-a întregul, se prefăcuse într-o grămadă de cenuşă. Pe urmă fata veni la noi şi ne spuse:           — Repede! Aduceţi-mi un vas cu apă!           I se aduse. Atunci ea rosti deasupra apei nişte vorbe nedesluşite, mă stropi pe urmă cu apă şi îmi spuse:           — Fii slobozit, în numele şi întru adevărul celui singur Adevărat! Şi, întru adevărul numelui lui Allah cel Atotputernic, întoarce-te la înfăţişarea ta dintâi!           Atunci eu mă preschimbai în fiinţă omenească, aşa cum fusesem odinioară, da rămăsei chior! Fata atunci, în chip de alinare, îmi zise:           — Focul s-a preschimbat iarăşi în foc, sărmane copil!           Şi tot aşa îi spuse şi tatălui ei, cel cu barba arsă şi cu dinţii pierduţi! Pe urmă zise:           — Cât despre mine, părinte al meu, eu trebuie să mor, întrucât moartea aceasta mi-a fost scrisă! În ceea ce îl priveşte pe efrit, nu aş fi avut atâta de furcă, spre a-l nimici, dacă ar fi fost o făptură ca toate făpturile: l-aş fi omorât de întâia dată! Da ce m-a ostenit şi mi-a dat de furcă a fost risipirea seminţelor de rodie, întrucât sămânţa pe care n-am izbutit s-o ciugulesc dintru-ntâi era chiar sămânţa cea mai de seamă, în care se afla, singur-singurel, sufletul ginnului! Oh, de-aş fi putut să înhaţ sămânţa aceea, efritul ar fi fost nimicit chiar în acea clipită. Ci, vai, nu l-am văzut! Întrucât aşa a fost statorinţa ursitoarei! Şi-aşa că am fost silită să duc cu el atâtea bătălii cumplite sub pământ, în văzduh şi în apă; şi, de fiecare dată când deschidea vreo uşă de scăpare, eu îi deschideam o uşă de pierzare, până ce deschise într-un sfârşit cumplita uşă a focului! Or, odată ce uşa focului a fost deschisă, trebuie să mori! Şi ursita mi-a îngăduit să-l ard pe efrit mai înainte de a fi ars eu! Da până a-l omorî, am vrut să-l hotărăsc să îmbrăţişeze credinţa noastră, care-i legea cea sfântă a Islamului; dar el n-a primit, şi l-am ars! Iar eu, la rându-mi, am să mor şi eu! Şi Allah îmi va ţine locul pe lângă voi şi are să vă mângâie!           La vorbele acestea, fata începu să se roage fierbinte focului până în clipita când, într-un sfârşit, nişte scântei negre ţâşniră şi urcară înspre pieptul şi înspre faţa ei. Şi când focul îi atinse faţa, ea începu să plângă, pe urmă spuse:           — Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai singur unul Allah! Şi mărturisesc că Mohamed este trimisul lui Allah!           Nici nu apucă ea să rostească bine vorbele acestea, că o şi văzurăm prefăcându-se într-o grămadă de cenuşă, chiar lângă grămada efritului.           Noi atunci ramaserăm tare mâhniţi din pricina sa. Iar eu aş fi vrut să fiu în locul ei decât să văd prefăcut într-o grămadă de cenuşă acel chip luminos de mai înainte, copila aceea care îmi făcuse un bine atâta de mare! Şi nu se poate răsturna întru nimic porunca lui Allah.           Când îşi văzu copila prefăcută într-un morman de cenuşă, sultanul îşi smulse ce-i mai rămăsese din barbă şi se bătu peste obraji, şi îşi sfâşie hainele. Iar eu făcui la fel. Şi amândoi o plânserăm. Apoi veniră curtenii şi căpeteniile ocârmuirii şi îl găsiră pe sultan în starea aceea de sfârşire, stând jos şi plângând lângă două grămezi de cenuşă. Rămaseră tare uimiţi, şi începură să se învârtească împrejurul sultanului, fără a cuteza să-i vorbească, şi-aşa vreme de un ceas. Atunci sultanul îşi veni oleacă în fire şi le istorisi ce păţise fata lui cu efritul. Iar ei strigară:           — Allah! Allah! Ce nenorocire amarnică! Ce prăpăd!           Apoi veniră toate hanâmele din sarai, cu toate roabele lor; şi, vreme de şapte zile în şir, se săvârşiră toate datinele de înmormântare şi de jale. Pe urmă sultanul porunci să se zidească o boltă mare pentru cenuşa copilei lui, şi îndemnă să fie gata în grabă mare, şi hotărî să ardă în ea lumânările şi fanarele zi şi noapte. Iar cenuşa efritului fu aruncată în vânt, sub blestemul lui Allah. Şi sultanul, după atâtea necazuri, căzu într-o boală de era să moară. Boala aceea ţinu o lună întreagă. Şi, când puterile i se mai întoarseră oleacă, trimise după mine şi îmi spuse:           — O, flăcăule, noi toţi cei de aici, înainte de venirea ta, ne trăiam viaţa în cea mai desăvârşită mulţumire, la adăpost de răutăţile soartei! Şi-a trebuit să vii tu, spre-a trage asupră-ne toate necazurile. De-ar fi fost dat să nu te fi văzut niciodată nici pe tine, nici chipul tău de cobe, chipul tău de pacoste, care ne-a aruncat în starea aceasta de jale! Căci, mai întâi şi-ntâi, tu ai fost pricina pierzaniei copilei mele, care, hotărât, preţuia mai mult decât o sută de oameni! Şi, în al doilea rând, din pricina ta am păţit ceea ce ştii, cu barba mea! Şi dinţii i-am pierdut şi celelalte mi-au fost arse! Şi, în al treilea rând, bietul meu hadâmb, slujitorul acela bun, care o crescuse pe copila mea, a fost omorât şi el! Şi nu este din vina ta, iar acuma mâna ta nu poate să mai aducă vreo îndreptare; şi toate ni s-au întâmplat, şi nouă şi ţie, din porunca lui Allah! Şi-apoi preamărit fie Allah, carele a îngăduit fiicei mele să te slobozească pe tine, pierzându-se pe sine! Asta-i soarta! Pleacă, dară, copilul meu, din ţara noastră! Întrucât ceea ce ni s-a întâmplat până acum din pricina ta ne ajunge. Şi toate au fost statorite de Allah. Pleacă, dar, şi mergi în pace!           Eu atunci, o, stăpână a mea, ieşii de la sultan, nevenindu-mi să cred în mântuirea mea. Şi nu ştiam unde să mă duc. Şi prefiram prin inima mea toate câte mi se întâmplaseră, de la început până la sfârşit: şi cum scăpasem cu zile de la tâlharii din pustie, şi drumul meu de o lună, şi ostenelile, şi întâlnirea mea cu croitorul, şi întâlnirea şi petrecerea mea cea atâta de dulce cu tinerica de sub pământ, şi scăparea mea din mâinile efritului, care vroise dintru-întâi să mă căsăpească, şi totul tot, de la început până la sfârşit, dimpreună cu preschimbarea mea în maimuţă ajunsă slugă la căpitanul corăbiei, şi cumpărarea mea de către sultan pe un preţ scump foarte, datorită scriiturii mele frumoase, într-un sfârşit tot! Şi încă, mai cu seamă, vai, năpasta de la urmă, care prilejui pierderea ochiului meu. Şi mulţumii lui Allah zicând: „Mai bine-i că mi-am pierdut ochiul decât viaţa!”           După aceea, şi până a nu părăsi cetatea, mă dusei la hammam să mă îmbăiez. Şi chiar acolo mi-am ras barba, o, stăpână a mea, spre a putea să drumeţesc liniştit în starea aceasta de saaluk! Şi, de-atunci, nu mai contenesc să plâng în fiece zi şi să mă gândesc la toate nenorocirile câte le-am îndurat şi mai cu seamă la pierderea ochiului meu stâng. Şi, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin lacrimile în ochiul drept şi mă împiedică să văd, da nu mă vor împiedica niciodată să cuget la stihurile acestea ale poetului:           Allah cel milosârdnic va fi având habar De lunga-mi pribegire prin chinuri şi amar?           Se-abat mereu asupră-mi izbelişti şi prăpăd -           Zăbavnic prind de veste şi prea târziu le văd!           Ci răbduriu şedea-voi năpastelor nainte, Pentru ca orişicine să ia astfel aminte C-am îndurat necazuri cât n-are apă marea, Mai rele şi mai negre ca însăşi îndurarea.           Că are şi-ndurarea în sine-o frumuseţe, Când îi înduri cucernic poverile mistreţe.           Oricum, ce hotărât-a Allah dintru-nceput, Aceea-i dat să-ndure făpturile de lut!           Iubita mea ciudată tot sufletul mi-l ştie Şi tot ce-ascunde patu-mi în noaptea mea târzie.           Nu-i scapă nici o taină, nici taina tainei baremi;           Îmi iscodeşte somnul, mereu în vis apare-mi!           Cât despre cel ce spune că totuşi sunt pe lume Şi desfătări şi zâmbet şi bucurii şi glume, Răspunde-i: trece grabnic voioasa desfătare, Curând gusta-vei zile ca smirna mai amare.           Plecai, aşadar, şi lăsai cetatea şi drumeţii prin ţări multe, şi străbătui cetăţi de scaun, şi mă îndreptai spre Sălaşul Păcii, Bagdadul79, unde nădăjduiam să ajung la emirul drept-credincioşilor spre a-i istorisi toate câte mi s-au întâmplat.           După zile lungi ajunsei până la urmă la Bagdad, în noaptea aceasta. Şi îl găsii pe fratele de colea, saalukul cel dintâi, care şedea tare nedumerit, şi îi zisei:           — Pacea fie cu tine!           Iar el îmi răspunse:           — Şi cu tine să fie pacea şi mila lui Allah şi toate îndurările sale!           Eu atunci începui să stau de vorbă cu el, şi îl văzurăm venind spre noi pe fratele nostru, cel de al treilea, care, după urările de bună pace, ne spuse că este străin. Iar noi îi spuserăm:           — Şi noi tot aşa, suntem doi străini, şi am ajuns chiar în noaptea aceasta în cetatea această binecuvântată!           Pe urmă tustrei plecarăm împreună şi niciunul dintre noi nu ştia povestea celorlalţi. Şi soarta şi ursitoarea ne călăuzi dinaintea acestei uşi, şi intrarăm în casa voastră!           Şi-acestea-s, o, stăpână a mea, pricinile bărbii mele rase şi ale ochiului meu prăpădit!           Atunci stăpâna cea tinerică a casei îi spuse celui de al doilea saaluk:           — Povestea ta este într-adevăr nemaipomenită! Încât, hai! Netezeşte-ţi oleacă pletele pe cap şi du-te de-ţi vezi de drumul tău pe calea lui Allah.           Şi el răspunse:           — Chiar că nu voi ieşi de aici până nu voi auzi şi povestea celui de al treilea soţ al meu!           Atunci cel de al treilea saaluk înaintă şi spuse: