Mihail Sadoveanu de citit

ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ de Mihail Sadoveanu                                                             (Povestiri de vânătoare)                                                                   Despre această Ţară şi despre vânat şi pescuit prefaţa autorului din 1 octombrie 1936   Mirajul                      I.Maică-mea era mare farmazoană II. Ucenicie, într-o breaslă veche III. Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu  IV. Vânători de lupi, în veacuri vechi V. April - o clipă VI. Tovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii VII. Sitarii, când prietinii mei se ceartă VIII. Ploaie, în păduri depărtate IX. Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit X. Pasaj de raţe, sara XI. Gâşte sălbatice - adică numere incomensurabile XII. Oameni din bălţi, lângă Ostrovul lui Caliniuc  XIII. Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Căliman XVI. În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic       XVII. Kiki dă examen în faţa onoratei comisii      XVIII. Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki   Mirajul                            Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!             Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile.             În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte mâlul cald, altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri... Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gârlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care lau mâncat lupii, - întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într-o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că lai uitat.             Trăia într-o căsuţă de ciamur, tristă ca şi bătrâneţa lui şi zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu.  

I. La cornul lui Sas   Încă din zorii zilei se mişcase de deasupra Popricanilor Ştefan Tomşa, cu oastea lui amestecată. Iar din susul apei, vestitul şleahtic Potocki şi Constantin Vodă Movilă grăbeau cu leşii şi cu cazacii lor şi cu puţină oaste de ţară. Tomşa era nerăbdător. Pe harmasarul lui alb, arăbesc curat, întruna se sălta în şaua adîncă şi cerceta zarea malurilor Prutului. Apoi îşi întorcea căutătura încruntată, c-un ochi uşor fugind în laturi, spre şiragurile strînse de ieniceri, de tatari de Bugeac, de munteni şi de moldoveni din Ţara-de-jos. Cercetaşii tatari tocmai aduseseră „limbi” de la duşman, tîrîndu-le în arcane. – Constantin-Vodă cu ai lui veneau în Cornul lui Sas. Din mersul domolit al calului, Tomşa mai întrebă o dată pe cei doi cazaci sîngeraţi şi zdrenţuiţi care umblau între tatari: ― Vine într-acoace toată oastea? ― Vine… răspunse răguşit unul dintre cazaci, ridicînd spre Ştefan ochi alburii. Celălalt, mărunt şi spătos, rînji în barba-i mare: ― E oaste tare şi creştinească!… Husein aga, trimesul împărăţiei, care mergea alături de Tomşa, întrebă: ― Ce spun ghiaurii? ― Nu spun nimica… răspunse cu prefăcută nepăsare Tomşa şi-şi puse c-o mişcare obişnuită mîna pe buzduganul cu măciucă de argint. Puteţi să-i ridicaţi într-o creangă de copac! adăogi el cu voce înăbuşită spre călăreţi. Tatarii rămaseră în urmă cu prinşii. Husein şi Tomşa dădură pinteni cailor; apoi turcul zise întorcînd privirea-i neagră spre tovarăşul lui: ― Ieri leahul cel fudul (era vorba de Potocki) a spus cuvînt prea cutezător omului meu. Dacă nu vă înturnaţi – a zis – cu veneticul vostru, va fi vai şi amar de voi. Ieri a fost Mahmud pînă la marginea taberei lor. ― Eu venetic? strigă Tomşa scăpărînd din ochiu-i fugar. Venetici sînt ei, cu muierile şi cu Movileştii lor, cu leşii, cu raiterii şi cu franţujii lor! Au pustiit şi au sărăcit biata ţară! s-au aşezat aicea ca un cuib de viespi, fără învoirea pămîntenilor şi a Porţii… ― Potocki e om vrednic, zise domol turcul. El s-a oştit mult în Moldova; a pus în scaun pe Irimia şi a răpus capul lui Răzvan. ― Ş-acuma, grăi scurt Tomşa, se amestecă iar în trebile ţării din îndemnul muierii lui Irimia! Doamna Irimiei-Vodă e mare aspidă. Ea ar trebui întăi zdrobită în picioare. Dar îi va veni şi ei rîndul. Acuma avem să înfrîngem cerbicea lui Potocki şi să tăiem ca pe nişte miei pe coconii ei… ― Vom vedea, zise cu liniştit glas turcul; în curînd vom vedea care este voinţa cea mare şi neclintită a lui Alah! ― Dumnezeu e de partea noastră! strigă cu glasu-i repezit Tomşa; de partea celui pe care-l vrea norodul şi cei mari… ― Ascultă, prietine, grăi tot liniştit Husein, vezi barba asta căruntă? În ea sînt semnele trudelor şi năcazurilor mele. De multe ori am biruit, de multe ori am căzut. Noi niciodată nu putem cerceta şi bănui gîndurile Celui-de-sus! ― Husein aga! vorbi însufleţit Tomşa; cel ce vine cu inima mea, e tare. Dar eu vin şi c-un oştean ca tine; vin cu ienicerii luminăţiei sale Sultanul; vin cu Cantemir bei şi cu tatarii lui, care şi ei ştiu sama leşilor; vin cu pămînteni încercaţi în războaie; am năimit şi pe căpitanii cei viteji rămaşi din oştirile lui Mihai-Vodă: pe Mîrza, pe Gheţea, pe Recia şi pe alţii. ― Localnicii sînt azi cu tine şi mîne cu duşmanul tău. ― Nu-i aşa, Husein aga! Localnicii care au mers după mine sînt oameni care ştiu ce fac şi care, din vechi zile, ştiu sama războiului. Sînt oameni din Orhei şi Soroca, obişnuiţi cu leşii şi cu cazacii. ― Ce ştiu ei! mormăi turcul, răsfrîngîndu-şi buzele palide între mustaţa şi barba tuşinată. ― Ştiu şi pot multe, Husein aga! Le-am dat căpitenie pe unul Tudor Şoimaru, care-i din neamul lor, însă a umblat pribeag prin lume şi a slujit cu vrednicie în oştiri străine, la nemţi şi la unguri… ― Vom vedea… vom vedea… zise moale Husein. Apoi deodată, parcă l-ar fi străbătut un fior, se înţepeni în scările scurte şi se înălţă în şa. Ochii i se făcură rotunzi şi aţintiţi sub sprîncenele păroase, şi nasul coroiat i se zbîrci la îmbinarea frunţii. ― Ce este? zise el repede.      

                                                                Morminte   LACRIMILE IEROMONAHULUI VENIAMIN 1939             MORMINTE ntre toate afacerile pe care le-am avut aceasta e remarcabilă prin finalul ei cu totul neaşteptat. S’ar fi părut, aşa cum pornise, că mă va duce într’o serie de şedinţi penibile sau, mai curînd, că va trece de la mine la un confrate mai iscusit în sinuozităţi juridice. Ei bine, în puţine termene şi în puţine zile, procesul meu era pierdut. Mai bine zis, era cîştigat. Pierdut şi cîştigat înainte de a fi început. Pierdut de noi cei vii, deşi unii din noi sînt departe de a găsi în asta pricină de supărare. Cîştigat de mort.   În dimineaţa de 18 Aprilie, mă chiamă cineva la telefon: ― Hello! acolo domnul advocat Emanoil Modru? Nu cunosc vocea asta aspră. Mă supără puţin acest „hello” americănesc. Dar ce are a face? Un client nu trebuie să pară niciodată nesimpatic. Răspund: ― Da. El este. Cine întreabă? ― Hello! Aici doctor Constantin Ionescu. ― Da. Ce poftiţi? ― Am impresia, reia vocea, că nu sînteţi bine fixat asupra interlocutorului dumneavoastră. Am spus doctor Constantin Ionescu, şi precizez: director al revistei „Progresul Social”. Vă amintesc că ne-am întîlnit acum două săptămîni în cabinetul unui prieten comun, înalt demnitar la Finanţe.   ― A, da! am făcut eu. În receptor a sunat un rîs scurt, sau o tuşă: ha-ha! Apoi vocea: ― V’aţi fixat? ― A, da, desigur, m’am întors eu, îmi aduc foarte bine aminte. Stimate domnule doctor, mă bucur că pot relua cu dumneata o discuţie pe care atunci am întrerupt-o. Sînt la dispoziţia dumnitale. ― Mulţumesc, domnule Modru. Aşi veni la dumneata nu pentru discuţia la care te referi şi de care îmi amintesc vag; ci pentru o afacere urgentă şi importantă. Îmi închipui că e mai importantă decît toate cîte ai avut dumneata în cariera dumnitale. ― Mă rog… ― Se poate să vin? ― De sigur; v’aştept. ― Îmi trebuie o jumătate de oră. Aşi dori să nu ne deranjeze nimeni. ― Poftiţi.   Am auzit în aparat „ţac!“ A depus receptorul. Unii confraţi ai mei s’ar bucura: afacere importantă, afacere grasă. Ce poate să fie? Să cugetăm puţin, pe cînd facem toaleta biroului. Să împrăştiem mapele; aducem în colţul acesta un tom de jurisprudenţe ale Casaţiei şi două casete cu volume de drept legate în piele flexibilă. Secretarii mei au sosit şi au început să lucreze în camera alăturată. Se aude maşina de scris clănţănind cu hărnicie. Vocea groasă a lui Neagu Pompilian dictează.   Da. Mi-am adunat cîteva elemente asupra omului meu. Doctorul nu e numai director al unei importante reviste; ţine şi cronica socială la cea mai populară gazetă zilnică. „Prietenul comun” mi-a vorbit despre cariera lui în etape scurte: după ce s’a întors din Germania doctor în ştiinţe sociale, a fost director de minister, secretar general, apoi deputat în primele rînduri ale unui partid puternic. Ar fi astăzi un personagiu bine stabilit, cu relaţii întinse şi tari. Revista lui şi-a crescut importanţa fără a-şi spori tirajul. Publicaţia aceasta pe hîrtie velină a făcut bună operă, împingîndu-l la preşedinţia a felurite societăţi şi asociaţii în care dezvoltă o activitate neobosită. ― Oamenii blînzi şi delicaţi pot zîmbi; energia acestui om brun, cu ochii bulbucaţi şi violenţi, a dărîmat pînă acuma toate obstacolele. În ultimul timp un patriotism vehement, bine pus în valoare, i-a consolidat succesul. Nu ne putem mira — gîndeam eu în sine-mi — că un bărbat atît de activ a izbutit să agonisească avere. Cuantumul acestei averi, după informaţii competente, n’ar putea fi încă evaluat. Pînă acuma, an după an, activul se schimba simţitor în favoarea sa.   În ultimul timp duce o luptă aprigă pentru nişte terenuri petrolifere. Cîştigul sună a zeci de milioane. Însă, din întîmplare, tocmai despre acest proces faimos ştiam lucruri precise, care îmi îngăduiau să am siguranţa că doctorul Constantin Ionescu va pierde. Omul invincibil, patrioticul doctor — mă bucuram eu — a găsit de data asta pe alţii mai tari decît dînsul. Încercarea sa de a da procesului o întorsătură socială şi naţională n’a reuşit.   Să fie oare asta afacerea urgentă şi importantă pe care pofteşte să mi-o propuie?   Continuam a zîmbi: n’aşi fi deloc dispus să ascut iarăşi colţii lupului. Nu mi-ar plăcea să mă înham la o afacere compromisă. Poate îl invidiez pe domnul doctor pentru succesele lui de pînă acum? Poate greşesc depreciind o activitate în care îndrăzneala şi cunoaşterea oamenilor s’au aliat; scrupulele mele sînt poate vanitate şi lipsă de forţă; nu pot nega că voiu avea bucuria să-l văd în noua ipostază, cerîndu-mi sprijin, şi, la bucurie, voiu adăoga satisfacţia de a nu accepta să reiau afacerea terenurilor rău-mirositoare. Ce-l poate determina pe doctorul Constantin Ionescu să se adreseze unui advocat încă tînăr?   Pe aşii cei bătrîni ai baroului i-a încercat. Acuma e nevoit să înceapă o altă serie — în care serie secundară m’aşi afla şi eu. Nu. Secretul vestirii telefonice e mai simplu. Doctorul încearcă să-mi treacă mie afacerea pierdută pentru motivul că eu am o soră, care soră e măritată cu Ion Popescu Inod, care Ion Popescu Inod va prezida foarte curînd o secţie la Casaţie, care secţie la Casaţie are în dosarele ei celebra afacere a terenurilor. La Ion Popescu Inod nu se poate ajunge; magistratul acesta subţire şi nalt, chel şi în aparenţă somnolent, e dur ca o bară de fier; — însă Ion Popescu Inod are slăbiciune pentru soţia sa, prea frumoasa şi prea cocheta mea soră Ana; iar prea frumoasa mea soră are la rîndul ei slăbiciune pentru fratele ei geamăn Emanoil Modru.   Dacă ar şti energicul domn doctor Constantin Ionescu, om cu interese multiple şi cunoscător a toate, ce fiinţă curată şi dreaptă e Ana Popescu Inod, născută Modru! Dreaptă şi curată la suflet ca părinţii ei făgărăşeni; ca bunicii noştri care au trăit totdeauna în Ţara Oltului; ca toţi acei baci din veac care s’au închinat piscurilor de subt cer, suind şi coborînd turmele, urmînd datina neamului şi legea lui Dumnezeu.   Încît şansele lui „ca să se întoarcă la atac cu izbîndă“ devin mediocre. Acest tătar nu-şi va putea valorifica tactica.   După ce am stabilit la soare locul meu şi al surorei mele Ana, în Ţara Oltului subt piscurile făgărăşene cu cele sufleteşti, îl înţelegeam mai bine pe acel doctor cu ochii bulbucaţi însă struniţi spre tîmple, cu umerii largi şi picioarele scurte. Înverşunarea lui, bătăliile lui pentru dobîndă, isbînzile lui — aveau şi ele explicaţie şi veneau din fundurile stepei răsăritene. Acest pămînt îmbielşugat de la Dunăre a fost sălaş multor neamuri; amestecul încă nu s’a topit; şi într’un veac nou, subt un nume indiferent, puteam deosebi pe străin. El e mai ager şi mai atent în luptă; sînt sigur că-mi va vorbi în primul rînd de datoriile lui patriotice.   „Dar iarăşi mă întorc şi zic“, cum se exprima bunicul meu Manole de la Arpaş. Bunicul meu Manole, baciu vechiu. Iarăşi mă întorc şi zic: poate nedreptăţesc pe creştin. Un om cu atari succese e natural să stîrnească duşmănii, mai cu samă duşmănii de vorbe. „Îmbogăţire rapidă — îmbogăţire malonestă”, pare axiomatic şi logic; însă cei care emit asemenea axiomă uită că vremurile de astăzi sunt nu numai ale aeroplanului şi ale undelor herziene, ci şi ale unor răsturnări fulgerătoare şi prefaceri febrile de azi pe mîne. Doctorul meu e un om al acestor vremuri.   Însă totuşi… mi-am zis eu iarăşi. Nu mi-am mai spus nimic, căci intrarea clientului meu s’a făcut cu zgomot şi cu mare mişcare.   Am auzit în hall vocea aspră. Maşina de scris din camera de alături şi-a încetat ţăcănitul. M’am grăbit a ruga pe secretarii mei să facă o plimbare pînă la Palatul de justiţie, ca să caute nişte acte la secţia a doua. Cînd m’am întors, uşa cealaltă a biroului era deschisă şi două doamne mă priveau cu puţină nedumerire: una grav, alta zîmbind. Îndată după ele se ostenea oarecum, cu rîs şi gesturi afabile, doctorul, încercînd să grăbească intrarea. Dar doamnele nu se grăbeau. Se lăsau privite.   Cea gravă şi puţintel tristă sau plictisită era mai în vîrstă; poate să fi avut treizeci de ani. Cealaltă părea cu mult mai tînără. Amîndouă aveau aceiaşi ochi bruni şi migdalaţi. Nu-mi era greu să cunosc că erau surori. Doamna gravă purta un costum cenuşiu; pălărioară fără podoabe. Cealaltă avea pe ea roşu şi o pălărioară de o formă imposibilă; ea însăşi era primăvăratică oarecum şi părea vicleană; cu toate că o aducea doctorul, îmi plăcea. Mi se părea că am mai văzut-o undeva.   M’am înclinat ceremonios. Doctorul răsbi în sfîrşit în biblioteca mea, călcînd îndesat; îmi scutură mîna şi aflai îndată că nu mă înşelasem în prepusul meu. Femeile erau surori. Cea gravă era soţia doctorului. Doamna Florette Ionescu. Tînăra era domnişoara Cireşica Demetrian.   Am poftit pe doamne să stea. Doctorul făcu prin cameră cîţiva paşi neliniştiţi. Parcă s’ar fi aflat într’o cuşcă. L-am privit zîmbind cu plăcere: avea ochi tătărăşti. Avea în el o putere, care trebuia numaidecît să exploadeze la intervale. ― Domnule Modru, strigă el oprindu-se; de ce-ţi închipueşti că am venit noi la dumneata? ― Domnule doctor, am răspuns eu, îmi închipui, din cele ce mi-ai comunicat la telefon, că e vorba de un proces. ― E mai mult o nebunie decît un proces. ― Nu înţeleg. ― Ai să înţelegi numaidecît, stimate domnule Modru. E mai mult o nebunie decît un proces. Ce zici dumneata de un bărbat respectabil, cultivat şi ajuns într’o înaltă situaţie, care a pus totuşi copilelor sale, aici de faţă…   Doamna cea gravă protestă cu voce blîndă şi muzicală: ― Costi, te rog… ― Nu mă ruga, doamnă; permite-mi să vorbesc. Ne aflăm în faţa unui om de legi care-i şi om de bun-simţ. Ce-ai zice dumneata, stimate domnule Modru, de un asemenea bărbat care pune copilelor sale nume — uneia Floarea şi alteia Cireaşa? Ai pune oare dumneata copilelor dumnitale asemenea nume? Eu n’aşi pune. ― Domnule doctor, dă-mi voie… ― Ce voie să-ţi dau? Binevoieşte, te rog, a răspunde la întrebarea mea. ― Domnule doctor, depinde…   Atunci tînăra începu a rîde şi mă privi drept: ― Nenea pretinde, zise ea repede, că tata ne-a pus nume absurde. Asemenea nume nu mai poartă decît ţigăncile. Cu toate acestea, tatei îi era drag să ne cheme aşa… ― Tatăl lor a fost un om important, se amestecă doctorul; generalul Oraţiu Demetrian. ― A fost general şi personagiu important, dar îi plăceau numele vechi. Asta a fost o chestie între el şi noi… ― Nu ştiu, Cireşico, dacă îi plăceau şi dacă numele sînt vechi. Şi nu mă interesează dacă a fost o chestie numai între voi. Eu am întrebat pe advocat dacă nu-i pare că asemenea om are puţintică lipsă… foarte puţintică… Ce zici, domnule Modru? ― N’aşi putea spune nimic deocamdată, domnule doctor; mie nu-mi displac asemenea nume. ― Nu te cred, vrai să fii politicos. ― Ai putea fi şi dumneata, nene. ― Eu? De ce să fiu politicos, domnişoară? Eu sunt un om rezonabil. Am căutat întîiu să atenuez ciudăţenia bătrînului. ― Nu era bătrîn, nene. S’a prăpădit în floarea vîrstei. N’avea decît cincizeci şi cinci de ani. ― Să lăsăm asta; dacă pofteşti, pot admite că era în floarea tinereţei. Am căutat să atenuez ciudăţenia tatălui vostru, de aceea tu ai devenit Cireşica şi sora ta Florette.   Doamna gravă se mişcă iar: ― Costi, te rog… ― Am isprăvit, draga mea. Advocatul trebuia să cunoască şi asta; căci asemenea fapt, în aparenţă neînsemnat, face parte din seria altor fapte, care s’au încheiat cu testamentul. Este un testament, repetă cu putere doctorul, întorcîndu-se spre mine. Îl am în această servietă. Cîntăreşte un sfert de kilogram. Ce zici dumneata, domnule Modru, de un testament care cîntăreşte un sfert de kilo? Cincizeci de jumătăţi de coală. Ce zici de asemenea testament? ― Nu spun nimic pînă ce nu-l citesc.   ― Lasă asta; îl vei citi. Ce spui dumneata de un testament de un sfert de kilogram? Nu ţi se pare că cel care l-a redactat are puţintică lipsă… foarte puţintică lipsă? ― Costi, te rog… ― Am isprăvit, doamna mea. Află deci, stimate domnule Modru, că socrul meu generalul Oraţiu Demetrian a decedat în octomvrie trecut, fiind victimă a unui accident de automobil. Şi asta a fost una din ciudăţeniile lui: era sigur că va muri într’un accident de automobil. În războiu, se poate spune că a dovedit un curaj împins pînă la temeritate. Era absolut sigur — înţelegi dumneata — absolut sigur că nu va pieri de glonţ. Însă după asta a fost sigur că sfîrşitul său va fi într’un automobil. ― Nene, exagerezi. ― Eu? exagerez? dimpotrivă. Rămîne — stabilit, în orice caz, că socrul meu avea unele ciudăţenii. Astea nu le ştiu numai eu; le-au aflat şi alţi oameni. A fost înmormîntat la Cluj cu toate onorurile. Soţia mea şi domnişoara Cireşica şi-au făcut datoria, plîngînd ca nişte fiice bune…   La aceste vorbe, doamnele întoarseră capetele, ca să privească gravurile ce împodobeau zidul. ― După ce s’au isprăvit toate, m’am interesat de succesiune. Generalul Demetrian a avut numai aceste două copile, deci afacerea era simplă. Totuşi generalul îşi putea aduce aminte şi de alte neamuri ale sale, rămase într’un sat de moşneni din judeţul Gorj. Moşneni săraci; nu ar fi de mirare, deci, dacă s’ar fi gîndit să-i ajute. Moştenirea de la părintele său, mare şi cunoscut proprietar, Oprea Stîngaciu Demetrian, ar fi putut ajunge ca să îndestuleze numai din veniturile ei zece moşneni calici; însă, cît a trăit, generalul Oraţiu n’a făcut călătorii, n’a cercat speculaţii, n’a jucat cărţi, n’a avut amante, n’a pariat la alergări, încît averea sa a crescut într’o măsură la care nici eu nu mă aşteptam. Pămînturile arendate şi efectele de stat se ridică la o valoare de patruzeci pînă la cincizeci de milioane.   ― Frumoasă moştenire, am acceptat eu, zîmbind spre doamne. ― Cum ai spus, domnule? ― Am spus: frumoasă moştenire.   Doctorul m’a privit cu ochi mînioşi, scrijelaţi de aţe sîngerate. ― Unde crezi dumneata că e moştenirea aceasta? a strigat el. Dumneata crezi că testamentul voluminos pe care îl am în geanta mea aici se ocupă de drepturile succesorale ale soţiei mele şi ale acestei frumoase domnişoare? Dacă crezi asta, apoi te înşeli amar. Mai întăiu, acest testament nu e în posesiunea noastră decît de patru zile. Între hîrtiile de pe biroul răposatului, s’a găsit îndată după accident o scrisoare cu menţiunea: iubitelor mele fiice. Credeam, în primul moment, că e ce trebuie să fie. Nu era însă ce trebuia să fie. Era o simplă notă, lămurind că se află depus la notarul sau domnul Claudiu Roman testamentul amănunţit, care — fii, te rog, atent — nu se va deschide decît după şase luni de la moartea sa. Şase luni exact, zi cu zi. Ce zici de asta? ― N’avem a judeca voinţa unui testator decît în anumite împrejurări. ― Da? Şi nu găseşti dumneata aici „anumite împrejurări”, care se adaogă la celelalte anumite fapte de care ţi-am vorbit? Scurt, stimate domnule Modru, după părerea mea, — care desigur va fi şi a dumnitale, — acest testament în greutate de un sfert de kilogram cuprinde tot ce pofteşti, vorbeşte de cîte în lună şi în soare, însă desmoşteneşte pe soţia mea şi pe domnişoara aceasta. ― Nu-i adevărat! protestă cu veselie domnişoara Cireaşa Demetrian. ― Aşa? Nu-i adevărat? Nu te desmoşteneşte cînd îţi lasă jumătate din a treia parte? Asta se numeşte moştenire? Îţi ajunge ţie atît, ca să te măriţi onorabil? Şi-mi ajunge mie partea Florettei ca să duc la împlinire planurile mele? ― Ba, nene, mie îmi ajunge; şi dumneata nu trebuie să duci la îndeplinire niciun plan. Doctorul privi în juru-i cu ochi mînioşi şi pufni: ― Ph! poftim vorbe de femei! Pe urmă se linişti. ― Domnule advocat, îmi zise el solemn, deschizînd servieta şi scoţînd la lumină un manuscript voluminos, depun în mînile dumnitale acest act în copie. Originalul se află în păstrarea notarului, care se întîmplă să fie şi executor testamentar. E un bătrîn nătîng, care s’a emoţionat la lectura acestor foi; ai să-l cunoşti şi are să te amuze. Citeşte deci acest act şi dă-ţi, te rog, samă că în cuprinsul lui se găsesc elementele evidente ale atacului. Asemenea act trebuie anulat; moştenitoarele trebuie să intre în dreptul lor. Ne-am înţeles? ― Cred că da; voiu citi manuscriptul. ― Citeşte-l; cred că are să-ţi placă; e bun de pus la un premiu cultural; are să te intereseze, căci şi dumneata faci puţină literatură. (Domnişoara Cireaşa a zîmbit!) Însă nu e testament cum nu sînt eu papa de la Roma. Doamna tristă făcu iar un gest, fără a mai rosti cuvînt. Însă domnişoara Cireaşa se umplu deodată de însufleţire; ochii i se aprinseră. ― Dar mă rog dumnitale, nene, vreau şi eu să citesc testamentul. Vreau să aflu, vreau să cunosc. Ce este în el grav? Întrucît sîntem nedreptăţite? Se întoarse cătră mine, tînguindu-se copilăreşte: ― Mă rog frumos, domnule Modru, convinge-l pe doctor să ne dea şi nouă manuscriptul. Chiar nouă ar trebui să ni-l dea întăiu. La urma urmei, ce spune acolo tătuţa nostru e mai important decît milioanele dumneavoastră. ― În orice caz, ale mele nu sînt, domnişoară, am replicat eu. ― Bine, bine; vom vedea ce e şi cu banii; dar mai întăiu vreau să ascult glasul tătuţei… Cuvîntul acesta din urmă, domnişoara Cireaşa îl rostea cu dulceaţă şi drăgălăşie.        

                                                                                Locul unde nu s-a întamplat nimic de Mihail Sadoveanu                              La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieşit cu docaraşul său pe cîmp, la vînat. Cunoscuţii l-au văzut toţi, cînd a trecut pe uliţa mare, şi l-au salutat cu grabă şi cu gesturi largi, apoi s-au uitat fericiţi unii spre alţii.      Domnul Neculai Cantacuzino, doctor în drept de la Paris, urmaş al împăraţilor de la Bizanţ, avea această slăbăciune: să iasă la vînat în împrejurimile destul de pitoreşti ale oraşului nostru de reşedinţă, să ia aer, cum spunea domnia sa, şi să mînuiască o puşcă scumpă. Însă nu împuşca niciodată nimic. Flăcăuaşul care dormita pe capră la o umbră de salcie, lîngă un izvor, auzea din cînd în cînd focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălţa capul decît cînd se apropia ţăhnitul unui prepelicar corcit, care, desigur, – ce oroare! — nu era al stăpînului său. Atuncea vedea iepurele fugind în lungul unul ogor, spre zare. Vedea cîteodată şi pe boier stînd cu mîna streşină la ochi şi admirînd de departe iuţeala sălbătaciunii. Calul pufnea; el recădea în somnul lui, iar Cantacuzin pornea iar în preajma tufărişurilor de porumbrei şi-n lungul haturilor, îşi trecea puşca în spate, îşi aduna la piept pelerina de postav de Loden şi, cu fruntea plecată, păşind domol prin singurătate, avea viziunea unui tren care-l întorcea în capitala Franţei, în locul unde-şi cheltuise tinereţa fericită şi averea moştenită de la babaca, vel vornic Iordache, şi de la neneaca, vorniceasa Smaranda, născută Ruset. Într-adevăr, fuga iepurelui avea ceva din alura unui accelerat. Cuconu Lai îi recunoştea acest merit, zîmbea şi-l ierta că nu consimţise să se deie peste cap şi să se destindă sîngerat şi cu ochii ficşi lîngă o tufă de boz. După un alt răstimp de umblet, tresărea cu spaimă. Un stol de potîr– nichi făcea explozie într-un capăt de porumbişte. Nici n-avea cînd pune mîna pe armă. Sultan, perfect dresat, se tupila din poziţia de arret, executînd acel down, fără de care nu se poate spune că un prepelicar e bine dresat, şi aştepta focul de armă. Nici un prepelicar din regiune nu ajunsese la această disciplină savantă; toţi se repezeau după vînat c-o pasiune scandaloasă, împiedicînd de multe ori focurile vînătorilor; dar vînătorii izbuteau să tragă şi greşeau destul de rar, de şi aveau cîni vrednici de dispreţ şi nişte puşti fără valoare. Cuconu Lai îşi admira cînele, îi mîngîia fruntea proeminentă şi rîdea singur de spaima sa. Într-adevăr, un stol de şaisprezece potîrnichi poate înfricoşa pe omul cel mai brav. Cine s-ar fi putut îndoi de curajul lui Lai Cantacuzin? Însă tocmai în clipa cînd sălbaticele îi simţeau şi-i pîndeau apropierea, el avea de rezolvat o mică problemă de sociologie. El îşi avea părerile lui, destul de ciudate, asupra multor chestii privitoare la lumea care-l înconjura. Consimţise să se înmormînteze în această capitală de judeţ din nordul Moldovei, în locul copilăriei şi-n casele părinteşti; accepta, ca o diversiune, situaţia de prefect, cînd se întorcea la putere, totdeauna pentru scurtă vreme, partidul conservator; se resemna să-şi vadă în oglindă părul din zi în zi tot mai cărunt fără a se hotărî să răspundă marilor speranţe pe care şi le pusese în el generaţia lui, cu care studiase la Paris. Calităţile lui cu totul excepţionale le rezerva pentru o muncă obscură, de observaţie minuţioasă a unui exemplar de aglomeraţie urbană, care trebuia neapărat fixat într-un manuscript şi-ntr-un argument. Acest exemplar de aglomeraţie urbană era însuşi tîrgul în care locuia, capitală de judeţ, centru negustoresc al vieţii rurale a ţinutului. Ce este un asemenea tîrg moldovenesc e necesar neapărat să se, ştie, căci mîni nu va mai fi; în orice caz nu va mai fi ce este astăzi. Trebuie deci fixat într-o monografie sociologică, spre a servi istoricului de mîne. Acest istoric de mîne îşi va pune multe întrebări şi la unele poate va fi în stare să dea răspuns, după ce Lai Cantacuzin îi va fi sugerat să considere pe autohtoni ca pe nişte copii ai propriului lor pămînt, iar târgurile de azi să le asocieze fenomenelor vechi de invazie. Autohtonii şi-au spus odinioară traci, îşi spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, şi la marginea acestei lumi stau tîrgurile heteroclite, cum stăteau odinioară campamentele de barbari. Toate aceste observaţii interesante aşteptau de ani să fie traduse în cuvinte scrise. Cuconu Lai schimba din cînd în cînd teancurile de foi albe, se aproviziona cu peniţi fine şi cu condeie îndămînoase, însă nu izbutea decît să iasă la vînat în zile line de toamnă. În aceste zile mai ales, sub zborul funigeilor, îşi relua visurile şi ideile lui. Astfel treceau nu numai toamnele ci şi primăverile, şi raporturile sale cu acea lucrare întru totul remarcabilă aveau o ciudată asemănare cu expediţiile-i cinegetice.        Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spunea jurnal intim. În el nota fraze pe care avea slăbăeiunea să le recitească şi să le socoată poetice. Le cugeta şi le scria în franţuzeşte. Multe din asemenea notaţii erau ecouri ale tristeţii lui, adică ale vîrstei. Încercînd să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori, mijloacelor triviale, vorba. «Cu vorbe şi cu imaginaţie, notase el cîndva, poţi muri mai uşor.»    În această zi de 27 septemvrie, Cantacuzin urma să vîneze cu tovarăşi. Le dăduse întîlnire în Ţarna Mare. A oprit deci docaraşul într-o vălcică, la umbră potrivită, a dat calul în sama lui Costache, băitanaşul lui cu şapcă şi tunică, şi-a potrivit pe el halaturile şi a chemat pe Sultan.         - Vină aici, la datorie, zise el cînelui. Nu-mi umbla fără rost. Unde-i locul tău? Sultan îi răspunse privindu-l cu ochi inteligenţi şi, îndată ce vînătorul porni, el se aşeză în urmă.       - Foarte bine, îl aprobă cuconu Lai. Se auzi un foc de puşcă. Prepelicarul tresări, abătându-se într-o lăture. Stăi pe loc, îi porunci stăpînul său.  Sultan îşi luă locul, scheunînd încetinel, cu oarecare nervozitate. Ai răbdare, îl sfătui vînătorul; toate vin la vremea lor. Să vedem unde sînt oamenii noştri. Dumnealor sînt ca şi tine de impacienţi. N-au catadixit să m-aştepte. Parcă nu-i destul vînat în Ţarna Mare şi aveam să le împuşc eu toţi iepurii. Dacă ar consulta amintirile lor şi ale mele, şi-ar găsi temerile cu totul nejustificate. Sultan suspină iar. Vînătorul ieşi pe un dîmb şi văzu mirişti de orz, alternînd cu porumbişti. Într-o vălcea, se resfira o dumbrăvioară. Din desimea de la capătul din vale porneau tufărişuri, în terenuri mlăştinoase. În fund, pe culme, cătră zarea răsăritului, înegreau arături de grîu; pe urmă se desfăceau pîrloage nalte, în care ar fi putut hălădui şi lupii. Vînătorii cu care avea a face partida în tovărăşie coborau cătră tufărişurile mlăştinoase. Erau aproape de el; abia începuseră. Erau doi. Cuconul Lai văzu cu mirare iepurele asupra căruia se trăsese focul de puşcă. Nu-l văzu proiectat pe orizont, cu urechile înălţate, ci la şoldul unuia dintre tovarăşii săi. Ciudat! Vra să zică l-a împuşcat, zise el cătră Sultan, Tovarăşii îi făcură semne, cu pălăriile pleoştite, fără însă a da glas. Lai Cantacuzin le răspunse politicos. Dintrodată înţelesese planul lor strategic. Întăi coboară la vale, ca să răscolească tufărişurile şi stuful, cu cînii. La asta mai ales Sultan e meşter Cum i-a porunci, cum se duce. Dar dacă nu-i porunceşte, stă lîngă picioarele stăpînului său. Pe cînd prepelicarii celor doi tovarăşi umblă cu, totul nedisciplinaţi şi la întîmplare. După ce se vor cerceta aceste locuri joase, de unde s-ar putea să sară sitarii, o iau tustrei spre culme, căutînd vrîstat cînd mirişti, cînd porumbişti, pînă ce ajung la arătură şi la pîrloagă. Acolo fără nici o îndoială au să găsească iepuri. Mergem întăi cătră vale, şi după aceea suim la pîrloagă, îşi umflă el glasul, pe care-i plăcea să-l facă să cînte în limpezimea aerului de toamnă. Cei doi îi făcură semne de potolire. Afirmară din capete, îndesat: da! da! — fără a slobozi cuvînt. Ciudat! zise a doua oară Cantacuzin şi porni cătră ei. Chiar în acea clipă observă că Sultan a căzut în arret, neclintit, ca un bloc de piatră. Nici n-avu vreme să-l admire, căci iepurele sări de pe pămîntul gol de la cinci paşi, şi-o tuli la deal. Cuconu Lai îşi dădu la o parte pulpanele pelerinii şi frînse arma, căutînd la centură cartuşe. În preajma lui se iscă mare scandal. Prepelicarii prost educaţi ai tovarăşilor se întinseră şi ei la deal în fugă disperată, hotărîţi dintrodată să vîneze pe cont propriu. Stăpînii lor prinseră a urla şi a le adresa sudălmi, chemîndu-i îndărăt. Ei se duceau ţăhnind ca nişte adevăraţi copoi, absolut insensibili la orice retorică, pe cînd cuconu Lai mai aprecia o dată, cu vorbe blînde şi mîngîieri, pe Sultan, aşezat cu botul pe labe, într-un down executat după cele mai precise canoane englezeşti. «Dîrlăii» ceilalţi, cum îi batjocoreau vînătorii, se întoarseră gîfîind şi cu limbile atîrnînd de un cot. Primiră lovituri de călcăie şi de harapnic, se rostogoliră chelălăind în ţărînă, apoi porniră iar să caute, adulmecînd cu nasuri aprige. Unul din vînători, cel care avea voce de bas şi înjurătura mai pitorească, era un bărbat cărunt, simpatic la înfăţişare, de şi cam prea lat în spate şi pornit spre obezitate. Acesta îşi bătuse cînele cu cizma şi Cantacuzin îşi făgăduia să-i facă observaţia cuvenită pentru asemenea accese de brutalitate. Celălalt era subţire şi nalt. Prea nalt, observa în sine cuconu Lai. Cum intră într-un ogor de păpuşoi, pare a umbla călare. Are un harapnic lung, pe care-l ridică pînă în cer şi-l ajunge pe bietul prepelicar cine ştie de unde. Spătosul era Irimia Ortac, proprietar al acelor locuri, maior în rezervă, erou din vremea războiului cu turcii. Cel mai simpatic om din tîrg şi cel mai bun tovarăş de petrecere. — Vînător... hm! Aşa şi aşa... îl aprecia, cu simpatie, Cantacuzin. Pe cînd celălalt, căpitanul Cataramă, «era puşca cea mai eminentă», din ţinut. Era un om cu mişcări leneşe. Aducea ca de după deal arma la ochi, părea că adresează o invectivă specială iepurelui înainte de a se hotărî să apese pe trăgaci. Toate erau numai o părere. Iepure, prepeliţă, sitar, potîrniche, orice fel de vînat cădea negreşit, în timpul cuvenit, în spaţiul permis de bătaia armei lui. Nu făcea aprecieri, nu spunea poveşti; asculta c-o faţă melancolică ce spuneau alţii, mirîndu-se şi ştergându-şi de abur chelia, şi mai ales avea buna cuviinţă şi bunul gust să găsească explicaţii foarte potrivite la toate loviturile greşite ale prinţului. Pentru el, fecior de ţăran, Cantacuzin rămăsese prinţ, iar titulatura cuconu Lai o primea nu cu displăcere, de şi foarte des afirma că nu recunoaşte altă nobleţă decît a caracterului şi a inteligenţei. După ce-i spunea prinţ şi-i expunea respectuos motivele pentru care iepurele a izbutit să treacă dealul, Cataramă îşi mai aducea aminte şi de trei întîmplări aidoma ale lui, cînd scăpase vînatul. Boierul îi era recunoscător pentru această delicateţă şi-i plăcea să-l poftească la el acasă, la unele petreceri, de altfel destul de rare şi cu foarte puţini invitaţi. După ce se înşirară cătră dumbrăvioară, la vale, soarele scăpătă la chindie şi, din tîrgul revărsat pe costişa cealaltă peste apa Coştilei şi peste iaz, veniră sunete moi de clopot de la cele patru biserici. Cantacuzin privi visător spre acea neînsemnată şi cenuşie aglomeraţie urbană, cum îi zicea el, fără stil, fără plan şi fără caracter, şi o dispreţui pentru a suta oară tocmai cînd se ridica sitarul fîlfîind din marginea arinilor. Trage, prinţule! îi strigă căpitanul Agapie Cataramă. Cantacuzin începu a rîde, apreciind că paserea şi-a luat o distanţă prea mare. Chiar făcea cu mîna un gest nobil de renunţare, cînd lunganul se înălţă deasupra porumburilor şi, cu mişcări blînd rotunzite, duse puşca la ochi. Fii bun, prinţule, îngînă după aceea Agapie, cu modestie, fii bun şi dă ordin lui Sultan s-aducă sitarul căzut. Era al domniei tale. Îmi datoreşti un cartuş. Atunci, căpitane, vei fi amabil să vii de astăzi în opt zile la dejun la mine, ca să-l mîncăm tovărăşie, răspunse Cantacuzin. Bucătăreasa mea îţi cunoaşte gustul şi se pricepe cum să-l prepare. Ne mai trebuie unul, ca să-l putem pofti şi pe maiorul Irimia Ortac. Dumnezeu are grijă de noi ca şi de sitarii săi... îngînă căpitanul Cataramă cu vocea-i melancolică. Îţi mărturisesc, prinţule, că n-am văzut în viaţa mea un cîne mai perfect. Priveşte cum aduce vînatul. Îl ţine numai de-o aripă, abia îl ţine ca să nu-l strice, şi parcă zîmbeşte la noi. Lasă jos! Sultan depuse vînatul la picioarele lui Cantacuzin, care-şi însuşea cu bunăvoinţă laudele pline de admiraţie ale tovarăşilor săi, ca şi cum i se ,cuveneau lui, personal. Deodată prepelicarul întoarse botul în laturi şi rămase într-o poziţie împietrită, puţintel comică. Cuconu Lai întrebă nedumerit: Ce este? Trebuie să fie părechea... îi atrase atenţia, cu glas scăzut, Cataramă. Sitarul al doilea se şi ridicase şi zbura tupiluş pe sub dumbravă. Ortac îl scăpă cu două focuri repezi. Cînd Agapie Cataramă înţelese că prinţul are intenţia să renunţe iar, puse el punct episodului c-un singur foc şi Cantacuzin trimese pe Sultan să aporteze şi a doua piesă. Am plăcerea să invit şi pe maiorul Ortac la dejunul hotărît... adaose el, afabil. Salută pe ambii tovarăşi, făcîndu-le semn amical cu mîna, trecu şi a doua pasere la torbă şi scoase tabacherea ca să-şi răsucească o ţigară. Agapie şi Irimia se simţiră şi ei îndemnaţi să fumeze din acel tutun parfumat, care venea numai pentru prietinul lor, de la Bucureşti, în cutii speciale. După ce aprinseră, boierul aşteptă laudele cele de cuviinţă. Apoi decretă îndeplinirea planului de bătaie pe care el îl pricepuse şi-l aprobase din prima clipă. Aici am făcut ce s-a putut, explică el. Iepurii probabil că avem să-i găsim la pîrloaga din deal. Cu iepurele îi lucru ciudat, bolborosi Cataramă. De ce-i lucru ciudat? întrebă zîmbind cuconu Lai. Privea încă cu admiraţie la statura nemăsurată a tovarăşului. Cataramă era un om încă tînăr, cu toate acestea umbla pleşuv şi gîrbovit sub pălăria lui pleoştită. Pe cînd cuconu Lai avea sprinteneală de criţă, cu toţi cei patruzeci şi opt de ani ai săi şi între buclele cărunte ale tîmplelor, nişte ochi de o mare agerime. Erau totuşi nişte ochi care căutau mai mult în lăuntrul său, călăuziţi de altceva decît de contingenţele brutale ale vieţii. De ce-i lucru ciudat cu iepurele? E ciudat, prinţule, pentru că niciodată nu ştii de unde sare. Se poate, acceptă Cantacuzino. Însă aici sîntem trei oameni care judecăm; precum şi trei cîni care adulmecă. Am răsucit ţigări, le-am aprins şi le fumăm. Am stat de vorbă. Cînii ne-au dat ocol. A mai pretinde că stă iepurele într-un fotoliu şi se amuzează ca să se uite la noi prin ochelari, mi se pare întrucîtva hazardat. Dumnitale nu ţi se pare hazardat? Ba mi se pare hazardat, acceptă cu indiferenţă căpitanul Agapie. Ca să dau dovadă de sinceritate, am să-mi trec cureaua puştei pe umăr. Însă pe dumneata am să te rog să fii atent, căci îţi sare dihania de la picior. Acest anunţ cu totul extraordinar, Cataramă îl lepădă cu lene, cum îi era obiceiul; dar Cantacuzin, de uimire, avu o clipă impresia că trebuie să-şi lepede puşca şi să puie la ochi ţigara. Dar se stăpîni şi lepădă ţigara. Iepurele fugea în lungul unui hat. Întăi trebuie să-l sudui în gînd... îl sfătuia Agapie, după aceea să-i pui ţelul înaintea botului. Cantacuzin se veseli de aceste vorbe înţelepte, însă înlătură procedeul violenţei verbale, ca nedemn de un nume cu blazon şi de un doctor în drept de la Paris; şi cu toate că hotărî în sine să fie liniştit şi extrem de atent, maiorul Ortac n-avu cînd să lepede ţigara şi să tragă de pe umăr puşca. Minunata armă engleză a lui cuconu Lai îşi făcu efectul la o distanţă enormă. Maiorul şi căpitanul rămaseră cu gura căscată. Aşa puşcă mai zic şi eu... îngînă Agapie. Şi ce lovitură de maistru! Iepurele şi-a executat tumba şi s-a aşezat sub boz. Într-adevăr, făcuse tumba şi se aşezase sub boz, întocmai ca-n visurile vînătoreşti pe care Cantacuzin le purta de atîţia ani, în zile de toamnă, în lungul ogoarelor şi miriştilor. Pînă acuma le purtase în el ca o plăcere; acuma înflorise din ele bucuria unei realizări. Dintrodată se simţi sigur de sine, mutat pe un alt plan al vieţii. Desigur, instrumentul fragil pe care-l purta în mînă conţinuse totdeauna această forţă, dar era nevoie de împrejurări speciale ca s-o elibereze. Abia acum se armonizase cu el şi cu natura înconjurătoare, realizînd minunea. Abia acum se dovedea a fi un Boswel adevărat şi-şi plătise dintrodată toţi banii. Înţelegeţi dumneavoastră? se adresa el tovarăşilor săi; înţelegeţi dumneavoastră că asta e ceva ca o nouă tinereţă? Pînă acum mă îndoiam de mine însumi. Acuma nu mă mai îndoiesc. Între mine şi armă abia acum s-a încheiat alianţa. Încerca să le explice cu vorbe şi exclamaţii ceea ce nu se poate explica. Simţea născînd în el rezerve şi posibilităţi. Agapie Cataramă şi Ortac îl ascultau cu atenţie prea încordată şi din cînd în cînd îşi aruncau priviri de înţelegere, constatînd ambii, fără cuvinte, că prinţului îi lipseşte un şurub. Îi lipseşte un şurub la partea cea mai frumoasă a fiinţii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar îi lipseşte şurubul. Nu face nimic. În schimb are tutun bun. Poftim, domnilor, răsuciţi-vă ţigări. De ce să spun că nu sînt vesel de această întîmplare? Vă mărturisesc că sînt foarte vesel. E al treilea iepure al meu, la o distanţă, după cum vedeţi, cu totul neobişnuită. La dreptul vorbind, e al doilea. Agapie se mira încă: într-adevăr, o distanţă nemaipomenită! Indiferent de distanţă, adăogea el în sine, Sultan trebuie să fie cu mult mai mirat decît noi toţi. Sultan însă nu părea mai mirat decît altă dată. Aduse iepurele la picioarele stăpînului său, încredinţat că lui i se datoreşte totul şi puşca n-are nici un rol. Dînd voie tovarăşilor să admire pe Sultan cît vor voi, cuconu Lai se întoarse spre soare şi-l văzu risipind o ceaţă de aur deasupra tîrgului. Nu adia nici cel mai uşor vînt. În oglinda neclintită a iazului, departe, se răsfrîngea un cer azuriu, deschizînd ca un orizont nou unui ostrov fermecat, pe alt tărîm. Cantacuzin bănui că se află într-un ceas unic al vieţii lui, clipă întru totul delicată, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înţeleagă bine de ce, dori pe cineva lîngă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise fără pasiune, într-o tinereţă destul de lîncedă. Nu era nici ultima lui prietinie: inteligenta, capriţioasa şi puţintel ridicola doamnă Argintar, soţia generalului. Era o fiinţă destul de interesantă, căreia parcă nu îndrăznea să-i înlăture vălul. O voia încă necunoscută, pentru multe motive. Curios i se părea însuşi faptul că fiinţa lui interioară declanşase acea umbră vagă şi vană. Dumneavoastră, domnilor, vă mai duceţi pînă la pîrloaga din deal? întrebă el c-o voce dintrodată obosită. — Cum, prinţule? nu mergi cu noi? Cantacuzin oftă. — Trebuie să mă întorc mai devreme în tîrg. Ceilalţi doi vînători se priviră. Însă numaidecît se cuvine să sărbătorim acest mare eveniment, adăogi el, rîzînd cu bunătate; căci să vă mărturisesc adevărul adevărat: e întăiul. Nu se poate! strigă cu spaimă maiorul Ortac. Ba se poate, încuviinţă Agapie. De ce să nu se poată? E cel dintăi, însă nu-i cel din urmă. Cantacuzin privi cu nobleţă şi recunoştinţă pe omul cel mai înalt din lume. Ajunsese cu capul pînă în cer în dreptul soarelui. Deci, domnii mei, sfîrşi el, vă aştept acasă la mine, îndată ce vă întoarceţi de pe cîmp. Scoase cartuşele, îşi trecu puşca pe umăr şi se gătea să se îndrepte înspre vălcica popasului, cînd auzi tuşind, în urmă, pe Agapie Cataramă. Cei doi se adunaseră o clipă la sfat: maiorul cu fruntea lîngă umărul lui Agapie şi Agapie cu fruntea aplecată spre maior. Mai este ceva? întrebă cuconu Lai. Mai este... răspunse căpitanul. Noi mai întăi şi mai întăi ne-am opri la o binecuvîntată crîşmă. Cu voia dumnitale, prinţule, căci ne întoarcem însetaţi şi colbăiţi. Să nu te superi, te rog. La domnia ta ne simţim cam jenaţi... Avem noi un local de mîna întăi, ş-o odăiţă unde sîntem singuri... Aveţi aşa ceva? rîse Cantacuzin. Mi se pare că am şi eu cunoştinţă de acel loc celebru. — Da, prinţule, locul se chiamă «La şapte fete». Vinu-i bun; fleica la grătar şi mai bună, iar domnişoara Ţipra ar fi în stare de mare suferinţă dacă nu l-ar vedea pe domnu maior Ortac. Între dînşii se tratează un amor nemaipomenit. Cantacuzin rîdea. Rîdea cu plăcere, căci toate în acel ceas erau bune. Ştia de locul de petrecere al elitei masculine a tîrgului, avea cunoştinţă nu numai de domnişoara Ţipra, ci şi de celelalte surori ale ei în număr de şase, toate sprîncenate, toate cu ochi negri şi cu părul ca pana corbului. Erau surori nu numai prin asemănare, ci şi prin acelaşi puternic parfum de musc în care se distingea vag miros de petrol. Negreşit că în alte împrejurări ar fi ridicat puţin din nasu-i subţire la o atare propunere; însă de cîteva minute intrase definitiv în tagma vînătorilor şi fu obligat să accepte locul lor de adunare. — Bine, poate am să vin şi eu, declară el; în orice caz, cafeaua îmi veţi face plăcere s-o luaţi la mine.                

Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu                                                                                    Iapa lui Vodă                  Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nişte paseri cum nu s-au mai pomenit sau învolburat pe furtună, vâslind spre răsărit; şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum că acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi belşug la viţa-de-vie. Apoi într-adevăr, Împăratul-Alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne, şi, ca să se împlinească zodiile, a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul. Ş-au pornit din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, ş-atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor. Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului. Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune. Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor... La vremea de care vorbesc, era însă pace în ţară şi între oameni bună-voire. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se ştergeau şi lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp versul lăutarilor, şi porneau poveştile... Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta... Era un om nalt, cărunt, cu faţa uscată şi adânc brăzdată. în jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustaţa tuşinată părea că râde cu tristeţă. Îl chema Ioniţă comisul. Dumnealui Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de şiac sur. Şi venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot... „Eu aici îs trecător... cuvânta, cu oala în mână, dumnealui Ioniţă comisul; eu încalic şi pornesc în lumea mea... Roibu meu îi totdeauna gata, cu şaua pe el... Cal ca mine n-are nimeni... încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche şi mă duc, nici nu-mi pasă..." De dus însă nu se ducea. Stătea cu noi. — Într-adevăr... îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumnitale nu se găseşte, să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui câte parale face! Când mă gândesc, m-apucă groaza... — Să ştii dumneata, prietine Leonte! strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi şi nu se supără când îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinereţile mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă Mihalache Sturza... — Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă? — Se-nţelege. Asta-i o poveste pe care aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi... — Cum să n-ascultăm, cucoane Ioniţă? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vodă Sturza! — Şi mai ales din vremea tinereţilor mele... răspunse răzăşul, serios. Pe vremea aceea, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carelor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuţa cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puţin veselă. în vremea aceea stăm eu năcăjit foarte, într-o zi, în uşa hanului, cu oala în mâna stângă şi cu frâul iepei în dreapta... Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu... Ce voi fi spus atunci nu ştiu, - au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă... Comisul Ioniţă zâmbi fără veselie, în mustaţa-i tuşinată şi aspră, pe când noi toţi cei de faţă, gospodari şi cărăuşi din Ţara-de-Sus, ne aşezam în juru-i pe butuci şi pe proţapurile carelor, cu bărbile înălţate şi cu ochii rotunzi. Ancuţa cea tânără sta în prag, rezemată de uşor; ş-o bătea soarele de toamnă pieziş, aurindu-i jumătate de obraz. în vale, aproape, sticlea Moldova printre zăvoaie, şi departe se prevedeau munţii, - talazuri de cremene sub pâcle albastre. Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el, înfricoşată şi uimită. — Aha! vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa cea bătrână... Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup, — dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuţa. Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stăm aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri; şi, când îmi înalţ şi-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş... Vine şi se opreşte la han, după rânduială. Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuţei, cum era datina. Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate. El s-a oprit în loc şi s-a uitat zâmbind la mine şi la iapă, şi la oamenii care erau în preajma mea, şi i-a plăcut închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită, şi purta la gât un lanţug subţire de aur... — Oameni buni, zice boierul acela; tare mă bucur că văd chef şi voie-bună în ţara Moldovei... — Şi noi ne bucurăm, zic eu, că auzim asemenea vorbă. Asta plăteşte cât şi vinul cel mai ales. Atunci boierul a zâmbit iar şi m-a întrebat pe mine de unde sunt şi unde mă duc. — Cinstite boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul Sucevei. Dar aşezările mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţi lungi şi ascuţiţi. Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istoveşte. Am moştenit-o de la părintele meu dascălul Iona şi tare mă tem c-am s-o las şi eu moştenire copiilor mei, dacă m-a învrednici Dumnezeu să-i am... — Cum aşa? a întrebat cu mirare boierul. — Aşa, precum spun. Căci pricina noastră de judecată a pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ş-am avut înfăţişare şi s-au dus la divanuri rânduri de oameni, şi s-au făcut cercetări şi hotarnice, şi s-au cerut mărturii cu jurământ, ş-au murit unii din neamul nostru judecându-se şi s-au născut alţii tot pentru judecată, şi iată, nici în zilele mele nu s-a găsit încă dreptatea... Ba vrăjmaşul cu carele mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii. Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc... Dac-am văzut, am mai coborât o dată din coardă sacul cu hârţoagele şi cu peceţile cele vechi, le-am mai slovenit şi le-am ales, ş-am pus îndreptările pe care le socot neştirbite colea, lângă chimir, ş-am încălecat pe roaiba mea şi de-acu nu mă opresc decât la Vodă. Să-mi facă el dreptate. — Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-şi barba şi jucând între degete lanţugul cel de aur. Te duci la Vodă? — Mă duc! Ş-apoi dacă nici Vodă nu mi-a face dreptate... Boierul a pornit a râde. — Ei, şi dacă nu ţi-a face dreptate nici Vodă?... Aici comisul Ioniţă îşi coborî puţin glasul, dar Ancuţa cea tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea şi auzi ce trebuia să se întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzăşul dreptate. Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!... Când a rostit comisul vorba asta mare, fără înconjur, aşa cum vorbesc oamenii la noi, în Ţara-deSus, Ancuţa şi-a strâns buzele şi s-a prefăcut că se uită cu luare-aminte în lungul şleahului... — Când am spus eu vorba asta, urmă răzăşul, Ancuţa cea de-atunci şi-a dus repede palma la gură şi s-a făcut a se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe urmă s-a oprit, mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţugul de aur. — Şi când socoteşti să te înfăţişezi la Vodă? a întrebat dumnealui. — Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deşert întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în şa ca Alisandru Machidon şi nu mă opresc decât la Ieşi.   Iar dacă vrei şi domnia ta să guşti roadă proaspătă de la Odobeşti, atunci a aduce Ancuţa must roş într-o oală nouă şi noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci... Boierul s-a întors zâmbind către Ancuţa cea de demult, care era ca şi aceasta de sprâncenată şi de vicleană, ş-a poftit o oală nouă de lut cu must roş din Ţara-de-Jos. Eu, ca răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea aceea ş-am şi zvârlit patru parale în poala Ancuţei... După aceea boierul s-a suit în droşca lui cu arcuri şi s-a dus. Iar eu, încălecând precum am făgăduit, nu m-am oprit decât în târgul leşului, ş-am tras la un han, lângă biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domnească. Şi a doua zi către amiază, spălat şi pieptănat, m-am înfăţişat cu inima bătând la poarta Curţii. Acolo dorobanţul mi-a pus şpanga între ochi. Şi după ce-am spus ce durere am, a strigat spre odăi, ş-a venit dintr-acolo un oştean bătrân care m-a dus îndată într-o cămăruţă din lăuntrul curţii, unde mi-a ieşit înainte un ofiţer tinerel şi subţire, îmbrăcat numa-n fireturi şi-n aur... — Ce pofteşti dumneata, omule? — Iaca aşa ş-aşa, - eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, ş-am venit la Vodă, însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor. — Prea bine, a răspuns ofiţerul cel tânăr. Vodă îţi poate asculta chiar acuma plângerea. Lasă ici pălăria şi intră pe uşa asta mititică. Dincolo, în odaia cea mare, ai să găseşti pe Vodă ş-ai să-i spui lui ce te doare. Atuncea mi-a năvălit sângele în ochi şi mi s-au împăienjenit vederile. Dar am strâns din măsele şi mi-am ţinut firea. Şi deschizând ofiţerul uşa cea mititică, am intrat într-o lumină mare, şi, cum eram cu grumazul plecat, am zărit botforii de marochin ai lui Vodă ş-am căzut în genunchi. Şi mă gândeam că la domn nou şi tânăr trebuie să găsesc eu milă pentru supărările mele. — Măria ta, am strigat eu cu îndrăzneală, am venit să-mi faci dreptate! Vodă mi-a răspuns: — Scoală-te. Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, ş-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am înţeles că trebuie să închid ochii şi să fiu înfricoşat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei ş-am dus-o la buze. — Scoală-te! a zis iar Vodă, - şi arată-ţi îndreptările. Când m-am ridicat în picioare, am băgat de samă că ochii boierului meu se încreţeau a râs ca şi la han, când primise oala cu must roş din mâinile suflecate ale Ancuţei. Scot cu îndrăzneală hârtiile din taşca de piele şi i le întind, şi încep a-i spune. Şi-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, şi cât l-am moştenit de la morţii mei. Şi citind Vodă hârtiile şi plecându-şi de aproape ochii pe peceţile de ceară, s-a înseninat ş-a grăit cam pe nas: — Bine, răzăşule, am să-ţi fac dreptate. Are să meargă cu tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la Drăgăneşti. Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a bătut pe umăr: — Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? — Dă, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum! Ş-atâta haz a făcut Vodă Mihai pentru răspunsul meu, că m-a bătut iar pe umăr şi şi-a adus aminte şi de oala cu vin roş pe care i-am plătit-o patru parale - şi râzând, a poruncit să vie slujbaşul care să meargă cu mine; şi sub ochii lui, pe loc, s-a scris poruncă tare, - şi când am încălecat de la han de lângă Lozonschi ş-am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschisă şi-şi mângâia barba... Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele. După asta puteţi cunoaşte ce fel de om sunt eu! ș-acuma să mai primim vin în ulcele şi să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun...