Mihail Sadoveanu de citit

                                Aventurile șahului povestiri Mihail Sadoveanu I În acest prim capitol sunt prezentate personagiile secundare ale aventurilor de care ne ocupăm, domnul Temistocle Cantaraga, soția sa Elisabeta, căpitanul Liviu Colț și cuconu Grigoriță Vreau să vă vorbesc, între altele, despre memorabilele conferinți, dezbateri și lupte care au avut loc între prietinii mei căpitanul Liviu Colț și boierul de baștină orheiană Temistocle Cantaraga, în anul mântuirii 1922. Eram, în epoca aceea, călător în ținuturile de peste Prut și am văzut întâia oară la un loc simpaticele obrazuri ale acestor personagii în târgul de la Căprești, în ziua de 24 iunie, care se cheamă Sânziene. Umblând din loc în loc și făcând uneori popas mai îndelungat în sate de răzăși, ceteam, în adunări bine populate, pagini din minunatele istorisiri ale lui Ion Creangă. Bucuria pe care o aveam la aceste împreună-împărtășiri întru cuvânt moldovenesc mi-a rămas ca o dulce răsplată căci, ca și doftoria cuvioșilor Cosma și Damian din sfinte vremuri, slujba mea era fără de argint. Mă mișcăm într-o căruță modestă, trasă de doi cai destul de slabi, pe care-i mâna un țăran de la Prepelița. Lucrul cel mai de căpetenie în înfățișarea acestui automedon[1] nu era atât barba lui zbârlită, din care priveau ochi rotunzi și spăriați, cât căciula, pe care o purta încă în dricul verii. Era o căciulă roșcată care se arătase la iarmaroacele multor Sânziene. Titlul năcăjitului meu conducător era Iacov. Ca și omonimul lui din Biblie avea doisprezece feciori, ale căror nume nu le-am putut ținea minte; el, însă, mi le recita în fiecare zi, având nădejde în brațele lor și în înmulțirea seminției prepelițene. În dimineața de 24 iunie 1922, pe când Iacov își adăpa roibii la o fântână în preajma târgului, m-a ajuns din urmă, în vifor de colb, o droșcă ușoară purtată de trei cai murgi înhămați în troică. După rânduiala moschicească, cel din mijloc umbla în trap, cu capul ridicat sub cerc, zvârlind copitele până la înălțimea botului; iar prăștierii, de statură ceva mai măruntă, galopau cu gâturile întoarse în laturi, realizând imaginea pajurei bicefale a împărăției rosienești. Eram coborât din căruța mea. Cercetam o tufă de sulcină a cărei mireasmă caldă plutea în aerul neclintit. M-am întors cătră droșcă, admirându-i alura. S-a sucit spre mine o figură cu barba învălmășită. Sub panamaua pleoștită și în mantaua albă de doc, am identificat numaidecât o cunoștință, fără a putea preciza de când și de unde. Când am auzit însă strigătul puternic de bas, care poruncea vizitiului enorm de pe capră oprirea, și când, coborându-se, călătorul a venit cătră mine zâmbind și cu brațele întinse, îndată am pus acelei înfățișări impozante numele care i se cuvenea. — Ce mai faci, cucoane dragă? a strigat omul meu venind la atac și scuturându-mi cu putere mâna. Mă mai cunoști, ori m-ai uitat? — S-ar putea să uit? i-am reproșat eu, veselindu-mă dintr-odată. — Cum nu? Cum să nu? Dumneavoastră cei de la București uitați numaidecât. Dacă-ți aduci aminte, atunci fă-mi plăcerea și spune unde ne-am cunoscut. — Această onoare am avut-o la Chișinău, i-am răspuns eu. Numele domniei tale e Temistocle Cantaraga. — Vezi în fața domniei tale un om cu desăvârșire încântat! strigă cu admirație călătorul, scuturându-mi a doua oară dreapta. Precât înțeleg, întâlnirea de acum are o rânduială de la Dumnezeu și un scop. Te duci la Căprești? — Da; întrucâtva. — Ai vreo afacere? Vinzi sau cumperi? Faci o inspecție? Cauți pe cineva? — N-am nicio afacere. Nu sunt niciun fel de inspector. — Foarte bine, foarte bine, aproba domnul Cantaraga. Atunci te-ai rătăcit? — Nu. Călătoresc de plăcere. Domnul Cantaraga privi semnificativ spre Iacov, spre căruța fără arcuri și spre roibii cei slabi. — Bun și asta, îngână el cu îndoială. Chiar, serios, nu faci nicio cercetare financiară? Am încercat a râde, ca să-mi ascund jignirea; simțeam însă că interlocutorul meu cearcă să dibuiască etichetele ființii mele. — Nu te supăra; am glumit! adăogi el îndată, bătându-mă pe umăr. Vra să zică nu te oprești în târg? — Nu. — Aș putea îndrăzni să aflu în care parte te îndrepți? — Bine nu știu nici eu. Însă am la mine niște însemnări. Dacă-mi dai voie să le consult, pot să-ți răspund imediat. — Ba, domnul meu, nu-ți dau nicio voie și nu-mi trebuie niciun răspuns. — Totuși… — Nu-i niciun totuși. — Însă, onorate Temistocle Arcadievici… — Cum îndrăznești dumneata a crede, răcni deodată entuziasmat domnul Cantaraga, că aș putea să lăs la voia întâmplării pe un om care a păstrat în amintire și numele părintelui meu? Îți declar, iubite domnule, că te sechestrez. — Cu toate acestea… — Niciun cuvânt. Îmi ești ori nu prietin? — Nu cutez să… — Ba te rog să cutezi. Un prietin nu-mi poate refuza o invitație. Mergi cu mine la Mărunțeni. Nu mă opresc în Căprești decât două secunde, ca să iau pe căpitanul Colț. În sfârșit l-am prins. Cunoști pe Liviu Mihailovici? — N-am plăcerea. — Nu-i nimic. Îl vei cunoaște imediat. În sfârșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. Astăzi începem lupta. Dumneata vei fi martor. L-am privit cu oarecare neliniște. Domnul Cantaraga și-a lăsat mâna sa pe umărul meu stâng, punând astfel stăpânire pe mine. — Ne-am înțeles? — Nu cred, m-am întors eu, deodată grav. — Cum? Ce face? Nu ții să asiști la luptă? — Nu! — A! se veseli domnul Cantaraga, ce-ți închipui dumneata despre războiul la care te poftesc? Te previn că locul e dintre cele mai plăcute, la umbra teilor, în cerdacul casei bătrânești. Am bucătar bun și pivniță adâncă. Vreau să dovedesc căpitanului Colț că sunt mai tare la șah decât el. Vreau să mai însemn în carnetul meu o partidă și să mai sporesc cu unul numărul celor pe care am obiceiul să-i biruiesc. — Domnule Cantaraga… am urmat eu a mă împotrivi. — Ba, dacă mă iubești, te rog să-mi spui altfel. — Onorate Temistocle Arcadievici, îți fac cunoscut că sunt un mediocru jucător de șah. — Nu-i nimic; în tovărășia mea vei face progrese. — Sunt un mediocru jucător de șah; pe lângă asta, aș îndrăzni să te rog, onorate Temistocle Arcadievici, să bine-voiești a pune în invitația dumnitale toate formele. — Mă rog, mă rog, care forme? — Vreau să aud din gura dumnitale numele meu și al tatălui meu, potrivit cu moda provinciei. — Dar, scumpul meu prietin… — Hm! pe cât înțeleg, scumpului dumnitale prietin i s-a uitat numele. — Dumnezeule! izbucni deodată, cu lacrimi și cu glasul cel mai deznădăjduit, Temistocle Arcadievici; ce-aș putea face, ca să pot dobândi de la dumneata iertare? Sunt un ticălos fără memorie. În toate clasele liceului am rămas repetent. Am fost o rușine a familiei! Dacă nu mă ierți și nu mergi la mine la Mărunțeni imediat, sunt capabil să-mi ridic viața. Vrei să-ți sărut mâna? Să cad în genunchi? Vizitiul cel gras și omul meu își răsuciseră țigări cât degetul și le fumau în preajma noastră, schimbând păreri șoptite și privindu-ne pieziș. — Cucoane Mistocle, interveni Iacov, când socoti că amestecul lui se poate face fără primejdie; pe boierul acesta al meu îl chiamă domnu Grigoriță. — A! Grigoriță! exclamă cu încântare boierul. — Domnule Grigoriță, vorbi iar Iacov, făcându-mi ușor semn cu ochiul, măria Sa, precât înțeleg, șuguiește, căci nu s-a pomenit niciodată să sară la bătaie. Nu se află pe lume boier mai blajin decât dumnealui. Pe lângă asta, totdeauna a fost cu milă și cu dreptate cătră sărmani. Îi place vânătoarea… care nu se mai află! și bea vârtos. Declinându-mi îndată numele și primindu-i invitația, am dat prilej domnului Cantaraga să fie fericit, să mă îmbrățișeze și să mă sărute pe amândoi obrajii. Am intrat în Căprești alături de el. Târgul acesta, veche colonie agricolă a administrației rusești, e unul din locurile cele mai interesante din Basarabia. Lucrarea pământului a rămas totdeauna o simplă ficțiune birocratică, deoarece împrejurările locale și înclinarea firească au obligat de mult pe Israel să-și împlinească oficiul pe care-l are între neamuri. Un ovrei din Căprești ori cumpără, ori vinde, ori face misitie[2]. Locurile virane din preajma așezării ar oferi o măreață colecție de buruieni și spinării unui botanist. Cânii, porcii și ciorile îndeplinesc slujba de curățitori și agenți sanitari. Pe ulița cea mare a târgului, în jurul magherniților, se îmbulzeau sătenii în nour de pulbere și într-o căldură înfricoșată. Este ș-un salcâm. Ne-am dus drept acolo și am găsit pe căpitanul Colț. Am văzut un om scund, cu capul mare și obrazul pătrat. Era un fel de Napoleon blond cu figura gânditoare și plictisită. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle Cantaraga. După ce s-au făcut prezintările, m-am socotit dator să fac aluzie la asemănarea cu marele corsican. Colț nu păru mișcat de complimentul meu. — Mda, se spune că aș fi sămănând, îngână el; asta însă nu-mi ușurează năcazurile și sărăcia.      

— Dumneata sameni cu Napoleon? întrebă vesel Cantaraga. Păzește-ți treaba; nu crede nimic; de altminteri n-ar fi nicio onoare pentru dumneata. Poate șahul îl vei fi jucând tot așa de slab ca acel celebru «comediante». Îți voi dovedi că nici asta nu-i mare lucru. — A, suspină căpitanul ștergându-și c-o batistă udă fruntea de sudoare; ar fi bine să pot mânui caii ca dânsul. — Ce idee! — Cum ce idee! Dumneata, domnule Cantaraga, ai avea pretenția să te măsori cu Napoleon? — Fără îndoială, și chiar dându-i un avantaj. Eu să joc numai c-un cal și maiestatea sa cu doi. — Greu de crezut. — Pf! — Totuși e greu de crezut. Un împărat e un împărat. Când joacă șah, trebuie să câștige. Curtenii trebuie să se aranjeze așa, ca să-i facă plăcere. — Curtenii lui, da; însă nu Temistocle Cantaraga. Eu îl bat, îmi scot pălăria și-i spun: la revedere. — Cum «la revedere»? Faci numai o partidă? — Nu. Joc și două și trei, cum am să joc și cu dumneata. — Cu mine joci la egal. — Cu dumneata joc la egal, însă împăratului îi dau avantaj o mârțoagă. Căpitanul Colț clătină din cap cu mâhnire și plictiseală, apoi oftă, suindu-se în droșcă și grămădindu-se între mine și Temistocle. — Dumitrache! strigă acesta, adresându-se țiganului celui gras de pe capră; ce avem noi de cumpărat din târg? — Nu pot să știu, măria ta, n-avem de cumpărat nimic. — Ba avem de cumpărat ceva; vreau numaidecât să-mi aduc aminte. Să nu pleci până ce nu-mi aduc aminte. — Poate mai ai nevoie de o carte de șah… sugeră, cu blândeță, căpitanul. — Cum? se veseli prietinul nostru. Se poate, și asta, ca să ți-o împrumut dumnitale. — Precum am avut onoarea a-ți mai declara, eu n-am nevoie de cărți, Temistocle Arcadievici. Eu șahul l-am învățat așa, uitându-mă colo și colo, cum face lăutarul care-și deprinde meșteșugul cu urechea. Eu n-am nicio pretenție; m-au bătut și alții; dar mă mir prea mult de cele ce spui dumneata despre împăratul Napoleon. — De ce să te miri? Nu trebuie să te miri deloc, căpitane. Acel «tragediante» e deprins să piardă în regiunea noastră partidele lui de șah. A pierdut-o pe cea de la 1812[3]. — Cum se poate, domnule, să vorbești în asemenea chip despre Napoleon? se tângui Colț, ștergându-se iar de sudoare. Iarmarocul se adunase în jurul nostru, ascultând cu nedumerire. Am văzut și pe Iacov, care-mi făcea semn cu ochiul. — Dar ce-i aicea, mă rog? strigă deodată Cantaraga, zbârlindu-se și uitându-se posomorât în jur. E iarmaroc? — Numaidecât, cucoane, alta nu poate pentru ca să fie, râse unul dintre țărani, retrăgându-se. — Care-i acela, bre! își îndârji Temistocle Arcadievici glasul. Și tu, măi, ești admirator al lui Napoleon? — Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, răspunse gospodarul, întrucâtva rușinat. Moșierul se întoarse spre căpitan: — Ai auzit adevăr? Ai văzut modestie? — Am văzut, acceptă Colț. E cald tare. Ar trebui să pornim. — Hm! te grăbești așa de mult? Nu ți-e teamă de acel ceas? — Care ceas? — Ceasul în care ai să pierzi o partidă, pe urmă două, pe urmă trei. — Nu mi-e frică. — Aha! începi a tremura. Acel ceas vine, să fii bine încredințat. Pornește, Dumitrache; mi-am adus aminte că n-avem nimic de târguit. Binevoiește a lua la cunoștința dumnitale, stimate Liviu Mihailovici, că domnia mea, acesta care mă aflu de față, nu numai că am cetit toate cărțile speciale, dar am umblat și-n toate țările Europei, luptându-mă cu toți șahiștii tuturor națiilor. Am eu un catastif în care se cuprind partidele pe care le-am jucat. Am rostit formula sacramentală în toate limbile. Italienilor le-am spus: Scacco matto; spaniolilor: Xaque y mate; franțujilor: Échec et mat; englezilor: Chech mate; nemților: Schach Matt. — Bine. Acuma are să se audă formula și în limba moldovenească. — Com? Pretinzi poate c-ai s-o rostești dumneata? Îți spun drept, mare îndrăzneală! — Nu pretind nimic; nici nu îndrăznesc. Dar în jucăria asta totul e cu putință. — Hm! dacă aș purta bumbac în urechi, m-aș sili să mi-l scot; aș aștepta însă până la judecata din urmă. — Domnilor, am îndrăznit eu cu blândeță, suspendați, vă rog, ostilitățile verbale, până ce vi se vor desfășura pe tablă oștile. Până atunci, aveți bunătatea să mă inițiați în elementele prime ale acestui joc al regilor și rege al jocurilor. Vă mărturisesc că sunt un ucenic care știu așa de puțin, încât bucuros aș fi să câștig de la domniile voastre cele dintăi secrete. — Nu este niciun secret, mormăi Colț. De la mine n-ai ce învăța. — Ba sunt secrete pe care nu le cunoaște oricine, mă încredință cu deosebită satisfacție boierul. — Mă aflu și eu printre cei ce nu le cunosc, se supuse căpitanul, și nici nu țin să le cunosc. Nu-mi plac nici definițiile poetice. Mă declar de mai înainte învins. — Nu așa, nu așa. — Mă declar de mai înainte învins și prefer un cerdac răcoros și o masă bună. Ridicând obrazul lui plictisit, căpitanul aștepta să vadă ceea ce dorea. Trăsura ne ducea cu grăbire printre lanuri de grâu, în zăpușeala forfotitoare a amiezii. Holdele susurau din milioanele de gâze, adunând în spice puterea soarelui. Deodată, dintr-o cotitură, zgripsorul[4] trăsurii dădu năvală asupra curții boierești. Din goană, vizitiul opri brusc caii, c-un meșteșug vrednic de mirare, care ne prăvăli pe unii asupra altora, ciocnindu-ne de căpățâna napoleoniană a lui Colț. Sub tei, era răcoare. Cerdacul își avea pregătite jilțurile. — Asta-i casa bătrânilor mei! cântă domnul Cantaraga. Binevoiți, prietinilor, a intra cu inimă bună, lepădând grijile și uitând năcazurile. Feciorul, bătrânel alb și cuviincios, se ploconi în fața noastră, ne luă buclucurile și ne călăuzi în odaia de baie. După ce ne aduse înapoi și ne așeză în jilțuri, întrebă cu smerenie pe stăpânul său: — Temistocle Arcadievici, binevoiește a-mi porunci dacă trebuie să aduc numaidecât căișorii. — Nu se poate, Anatol, strigă boierul; întăi zacusca, pe urmă vine și vremea să învățăm pe domnul căpitan șahul. Bătrânelul privi vesel și ager spre noi, recunoscând după uniformă pe victima stăpânului său. De data aceasta nu înțelegeam cum putusem atribui lui Colț înfățișarea napoleoniană. Partea de dinfață a centurii îi era ridicată prea sus, deasupra pântecului precoce. N-aveam de a face nici cu un călăreț, nici c-un viteaz. Unele amănunte ale uniformei dovedeau că n-aveam în față decât un ofițer de administrație, dintre acei pentru care s-a admis titulatura curentă de «ofițeri de ață». Își lăsă chipiul să-i cadă jos, fără să-l mai ridice. Își zbârli părul cu degetele mânii drepte. Îi era sete; îi era foame. Abia catadixi să-și arunce ochii asupra etajerei de abanos pe care stăpânul locului ne-o înfățișa c-un gest larg. — Aici, în această sută de tomuri, sunt secretele pe care dorești a le cunoaște, cucoane Grigoriță, îmi zise el cu bunăvoință. Ofițerul de ață păru a face o socoteală, în gând: — Nu sunt o sută, rectifică el placid; sunt șaizeci și opt. Zacusca ne fu prezentată de bătrânel pe o tabla enormă. Căpitanul întinse numaidecât mâna, alegând la întâmplare ceva și cercetând cu ochii ce bunătăți și-ar mai putea însuși îndată după aceea. De la brânzeturi de paisprezece feluri până la icre negre și sardele, de la ficat de gâscă și mușchișor de porc până la nisetru marinat, ținând socoteală și de ridichile de lună și tomatele trufanda, precum și de foamea noastră, toate bunătățile lumii erau de față. Vinul avea lucire de chilimbar. După chipul cum îl turnă domnul Cantaraga în păhăruțele de cristal cu picioruș fin și după felul religios cum îi luă credința, am înțeles că numaidecât trebuia s-aduc laudă și să cer informații. Căpitanul dădu păhărelul de dușcă, fără să se sinchisească și întinse gâtu-i scurt după altă gustare. — Minunat vin! am declarat eu, făcând cu mâna gestul ritualic. Spune-mi, te rog, Temistocle Arcadievici, dacă e un produs al viilor dumnitale. — Nu cred, mormăi căpitanul, țipând pe gât al doilea păhărel. — Ba să mă ierți, prietine, e un vin din via care se vede. N-are vârstă decât patru ani. A fost supravegheat și îngrijit de mine personal; e o combinație de struguri pe care n-am intenția s-o comunic nimănui. — Multe secrete și minuni sunt pe lumea asta, suspină Colț; n-am s-ajung să le pătrund niciodată. — Cu toate acestea, ele alcătuiesc frumuseța vieții, stimate Liviu Mihailovici. Căpitanul n-avea când răspunde. Eu am tras spre mine câteva din cele aproximativ o sută de tomuri, examinându-le de aproape. Erau tratate de șah și colecții de reviste în felurite limbi europene. Legătura lor, în marochin castaniu, cu cifrele și armele domnului Cantaraga, era o frumuseță. — Asta-i doctoria plictisului și a zilelor rele la țară, ne lămuri cu patos amfitrionul nostru. Întind tabla de șah, deschid un volum: desființez timpul. În tihna cerdacului se produse puțin tumult. Într-un paneraș ușor, purtat în trap iute de un cal alb, sosi o femeie voinică, cu înfățișarea energică. Argatul de la grajd veni în goană să apuce frâul calului; Cantaraga se grăbi să-i iasă întru întâmpinare c-o exclamație franțuzească. După intonația delicată și respectuoasă, cu care rosti el vorbele: «ma chère amie», sărutându-i mâna, înțelesei că mă aflu în fața stăpânei locului. Deși, probabil, trecută de mult în al patrulea deceniu, doamna Cantaraga era încă o frumuseță brună, cu ochi mari și bogat sprâncenați. Proporțiile ei întrucâtva prea impunătoare n-o împiedicau să fie de o deosebită sprinteneală și vioiciune în mișcări. Ne întinse numaidecât mâna să i-o sărutăm, ascultă cu luare-aminte numele noastre arătându-și dinții fără cusur și observă că tablaua avea nevoie de reaprovizionări. — Anatol, strigă ea c-o voce agreabilă de contraltă; te rog s-aduci și pateurile. Fii atent la ce se petrece aici. Bătrânelul fu între noi într-o clipă. Astfel am cunoscut pe Elisabeta Gavrilovna, doamna prietinului nostru Cantaraga. Într-o clipă am respectat-o și am iubit-o și nu mi-a trebuit multă vreme să aflu că această stăpână a Mărunțenilor știe să vadă, să privegheze și să poruncească. Puțina moșie câtă le mai rămăsese după expropriere devenise, sub mâna ei energică, o grădină irigată. Iazul avea pește. Moara măcina și ziua și noaptea. Era, cum spunea Cantaraga, o adevărată strănepoată de răzăși, fata lui Gavril Mânzu, și strănepoata lui Amfilohie Mânzu cel care suduise în gura mare, la curtea domnească în Iași, pe Vodă Moruzi. Sărutându-i a doua oară mâna, i-am cerut voie să-i spun: cucoană Lisavetă, și ea, râzând plăcut, nu s-a împotrivit. Ca dovadă că-i făcea chiar plăcere, mi-a comunicat în taină că avea la masă sărmăluțe cu smântână. M-a întrebat dacă-mi plac. — Îmi plac, i-am răspuns eu, cu respect. Auzind despre acest ultim mister, căpitanul Colț se învioră dintr-odată și veni să sărute mâna stângă a cucoanei Lisaveta. Cantaraga se simți mândru de supunerea pe care o arătam cu toții soției sale. — Elisabeta Gavrilovna, zise el aprinzându-și țigara; îți fac cunoscut că voi avea onoarea și plăcerea să bat la șah pe Liviu Mihailovici Colț, căpitanul de față. — Foarte bine, răspunse cucoana Lisaveta; însă mai întăi vă rog să luați zacusca, iar după aceea ne așezăm la masă.     [1] Automedon m. 1. Mit. conducătorul carului lui Achile; 2. fig. vizitiu îndemânatic.  [2] Misitíe, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului.  [3] Aluzie la Campania din Rusia și bătălia de la Borodino.  [4] 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete.

Baltagul                                        Mihail Sadoveanu                                                             CAP. I           Stapane, stapane, Mai cheama s-un cane Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu sa scrii o lege; si cand va veni vremea, sa pui pe farisei sa rastigneasca pe fiul meu cel prea iubit Isus; si dupa aceea sa indurati mult nacaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am sa las sa curga spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul si i-a ales, din cate avea pe langa sine, jucarii: Iaca, dumitale iti dau boftori si pinteni si rasina sa-ti faci sfarcuri la mustati; sa fii fudul si sa-ti placa petrecerile cu sotii. S-a infatisat si turcul: Tu sa fii prost; dar sa ai putere asupra altora, cu sabia. Sarbului i-a pus in mana sapa. Pe rus l-a invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace. A poftit pe boieri si domni la ciubuc si cafea: Mariilor voastre vi-i dat sa traiti in dezmierdare, rautate si ticalosie; pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri. La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila: — Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat? —Am intarziat, Prea slavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol; suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line. — Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intradaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubite. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumatrii si nunti, la care in vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi invatat-o de la un baci batran, care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vreme potrivita. — Nimene nu poate sari peste umbra lui. — Ce vrai sa spui cu asta? il intreba nevasta-sa Vitoria, privindu-l piezis. — Spun si eu o vorba celor care au urechi de auzit. Nevasta intelegea ceva dar era banuitoare ca orice femeie si deprinsa sa rasara la orice intepatura. — A fi cum spui, badica; dar cel ce spune multe stie putine. — Asta pentru cine-i? se rasucea Lipan. — Asta-i pentru intelepti si carturari. — Asa? si ma rog, cine-i intelept si carturar? — Cine sa fie? intreaba-ma si nu ti-oi putea spune. — Mai femeie, tu iar cauti pe dracu ! — Ce sa-l caut, ca-i de fata! Si de poveste si de asemenea vorbe iuti, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea harnic, dar singur. Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte. Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Nechifor Lipan plecase deacasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu ziua Sfantului Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu-putea sa-i vada chipul; dar ii auzise glasul, intocmai asa spunea el povestea; femeia ii adaogase numai putine cuvinte despre campuri, holde si ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorate dintr-o dorinta, si, repetandu-le in gand, ochii i se aburira ca de lacrimi. Viata muntenilor e grea; mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata. Cei cu toporul dau jos brazii din padure si-i duc la apa Bistritei; dupa aceea ii fac plute pe care le mana pana la Galati, la marginea lumii. Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua. Asupra iernii coboara la locuri largi si-si pun turmele la iernat in balti. Acolo-i mai usoara viata, s-acolo ar fi dorit ea sa traiasca, numai nu se poate din pricina ca vara-i prea cald s-afara de asta, munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul. Nechifor Lipan s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului. Stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori. Bacii nu stiau numai istorisiri, ci cunosteau taina laptelui acru s-a branzei de burduf, ii veneau scrisori si cereri de departe, din niste targuri cu nume ciudate. Ca sa i le dezlege, Lipan se ducea la parintele Danila, dupa aceea trecea pe la crasma sa beie un pahar cu alti munteni ca si dansul, vrednici tovarasi in treburi de acestea. Cum se simtea pe Tarcau in sus ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale, rasareau la crasma lui domnu Iordan si lautarii, parca i-ar fi adus hoitul. Omul se intorcea tarziu acasa, insa cu chef. Femeia gasea de cuviinta sa se arate suparata. — Iar se otarasc in tine cei sapte draci! ii zicea razand Nechifor si-si mangaia mustata groasa. La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii. Fiind ea asa de apriga si indarjita, Lipan socotea numaidecat ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau. Pentru asta intrebuinta doua maiestrii putin deosebite una de alta. Cea intai se chema bataie, iar a doua o bataie ca aceea ori o mama de bataie. Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea prea buna si usoara, dupa randuiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod; oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa.     Comentarii bacalaureat, titularizare, rezumate da-ti click aici......   Comentarii rezumate bacalaureat titularizare definitivat  

                                                                                                                                                                Mihail Sadoveanu       CREANGA DE AUR   CAPITOLUL I E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie În august 1926 profesorul nostru a organizat caravana ca şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale. Ne-am continuat cercetările hotărâţi, din simpatie pentru el, să-i suportăm din nou distracţiile şi capriciile. Domnu’ Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vârstă decât noi) se prezenta ca un fel de ţârcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce, care se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui, disjungând şi reclădind elementele; cu toate acestea era de mirare în ce distracţii comice cădea uneori. „Era cam săltat“, cum spuneau de­sigur muntenii care ne întovărăşeau. „E venit de pe ceea lume“, am auzit eu pe unul şoptind şi ghiontind cu cotul pe cel de alăturea. Ciudate, deasemeni pentru un savant ca el, mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri. Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morţi. Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se datoreşte povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l pomenesc aici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care n-am mai luat parte. Atunci, în august 1926, după ce am trecut de Obârşii, brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desăvârşire. Din unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am mai auzit decât şuietul sihlei. Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate. Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc „în ţara necunoscută“. În unele părţi călări, în altele pedeştri, ciocănind stâncile şi adunând sfărâmăturile pentru colecţiile lui, suirăm astfel şi coborârăm cătră Călimani. Într-o după-amiază, am poposit lângă o arcadă de calcar, mascată de ferigi şi jnepeni. — Îmi închipui, ne zise Stamatin, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, locuri aşa de frumoase prin măreţia posomorâtă pe care şi-au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna lui aprilie, urogalus, cocoşul cel negru cu optsprezece pene în evantaiul cozii. În amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe cervus carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul unei râpe, hăţaşul pe unde am văzut trecând, cu soaţele lui, un bison bonasus, despre care se spune că ar fi dispărut din munţii noştri. Să ştiţi că nu-i adevărat; în aceste singurătăţi stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile misterioase care mă cheamă necontenit. Am credinţa că aici am să-mi isprăvesc cariera. Oasele mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoşi. De câte ori pătrund în această regiune nevinovată, mă simt emoţionat şi devin liric, ca un primitiv. Să nu râdeţi de mine, nici să mă judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descântând şi invocând ceea ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru mine e încă viu. După ce i-am cerat să se explice, l-am lăsat să vorbească. — Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un simplu adunător de roce. E adevărat că, din această îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură, scurmând altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc folcloriştii, care adună mii de pagini de maculatură în colecţii. N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din asemenea epave ale oceanului-timp. Metodele mele, însă, m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologhii, datini şi eresuri ale populaţiilor din Carpaţi. Am ajuns la nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăşi gândirea strămoşilor mei şi însuşi sufletul lor. Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a Bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; deci eu văd şi simt fiinţa lui în această regiune a lui Dumnezeu. Neapărat, asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea decât credincioşilor şi poeţilor. Puneţi-mă în această categorie inferioară, dacă voiţi; e momentul când cred şi văd. Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil şi astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocţiul uneia din primăverile trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupră-i fâlfâia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb... Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile. La întrebările mele, continuă profesorul privindu-ne sarcastic prin ochelarii lui de miop, a dat răspunsurile cele mai bune, punând în mişcare, fără să înţeleg cum, alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă spun (căci asta am găsit la sfârşitul drumului meu cotit), trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu Divinitatea altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor. Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi metodă, subt simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziţie uscată se mişca în imagini; astfel, necunoscuturile se îmblânzeau, zidirile neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe. Să ştiţi, băieţi, de la acel mag de demult, care a sălăşluit în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveştile cu care ne-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprindeam adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu ştiam; eram împreună copii şi ne amuzam cu sclipirile lor de juvaiere. Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri, instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient - le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţială; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuiesc redobândite pe calea ştiinţei experimentale. Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte încă în trecut; toţi copiii lui care intră la universitate sar veacurile, desfăcându-se de el, dezrădăcinându-se şi murind. Ceteam acestea în înfăţişările bătrânului mag, pe când, la picioarele lui, şarpele uroboros, încolăcindu-se cu coada la gură, îmi comunica semnul eternităţii şi al ciclurilor. Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia preistorică a pământenilor noştri. Îl găsiţi şi-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult: ultimul sediment e subţire şi fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată. Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile şi numele zilelor au fost citite de înţeleptul meu din peşteră în cartea naturii într-o vreme când omul avea alt sistem numeric şi au rămas consemnate în painjenii criptografici pe care dumneavoastră nu vă mai osteniţi a-i dezlega. Părinţii noştri geţi şi elini, domnilor, au învăţat de la Egipet şi de la Babilon cele douăsprezece simboluri şi cele şapte simboluri, şi pătrarele, şi imaginile constelaţiilor, şi toate câte trebuiesc pentru a ceti în eternitate şi în clipa trecătoare. Numele zilelor săptămânii sunt de-acolo. Nomenclatura religioasă a Elinilor nu-i decât o tălmăcire a străvechilor numiri egiptene. Cele şapte planete care stăpânesc cerul şi pământul, precum şi destinele muritorilor, îşi aveau notaţia şi numele de origine la Memfis: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Mart, Joe, Saturn. Ziua fiind împărţită în patru sferturi, se consacra fiecare pătrar de zi uneia din aceste planete, succesiv şi în ordinea lor de bază. Deci, după primul pătrar închinat Lunei, căutaţi tot a patra planetă şi veţi afla zilele săptămânei. Priviţi tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca aceasta lucie de calcar:   Luna - Mercur - Venus - Soarele; Mart - Joe - Saturn - Luna; Mercur - Venus - Soarele - Mart; Joe - Saturn - Luna - Mercur; Venus - Soarele - Mart - Joe; Saturn - Luna - Mercur - Venus; Soarele - Mart - Joe - Saturn;     Raporturile acestea numerice cuprind şi alte ascunzişuri pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat, nu găsesc necesar să vi le comunic. Esenţialul e să înţelegeţi că ordinea de timp a bătrânului meu din acest munte stăpâneşte asupra aeroplanului dumnealor şi asupra aparatului dumneavoastră de radio. Cugetând la toate acestea şi aşteptând să sosească într-un molid un exemplar de tetrao-urogalus, contemplam, din pragul peşterii, constelaţiile. A doua zi soarele trebuia să-şi înceapă cariera anuală. La 23 martie, în semnul Berbecelui, ziua e în creştere. Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul; gheţurile pocnesc, zăporul se umflă, colţul de iarbă răsare, fin ca şi vârful lui crai-nou. Dacă n-ar fi aşa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; căci cunoştea şi el acel fenomen, rezultat al uneia din multele mişcări ale pământului şi care se cheamă precesiunea echinocţiilor. Axa pământului nu se învârte în aceeaşi direcţie, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de spirală de titirez faţă de polul ceresc. Deci soarele nu revine în acelaşi punct în toţi anii. În locul exact unde s-a arătat, anul acesta, la 23 martie, datorită precesiunii echinocţiilor nu va mai reveni decât peste douăzeci şi cinci de mii opt sute şaizeci şi opt de ani. În vremea lui, adică a bătrânului, soarele îşi începea într-adevăr cariera anuală în zodia Berbecelui. Astăzi, de fapt, se arată subt semnul Peştilor; însă calendarul dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice. În rânduielile lui de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră de-acum. Prăznuiau şi oamenii timpului său Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor şi plugarilor trecutului, tot la aceeaşi dată de 25 martie. În aceeaşi zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului, din părţile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, în elină, lucrător de pământ; şi lucrătorul de pământ, cu ajutorul suliţei soarelui, biruieşte balaurul iernii şi al inerţiei solului. Mai mult: la aceleaşi epoci schimbătoare şi consacrate se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în întunericul de mormânt al peşterii trei zile. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri şi flori, prin daruri de miei şi ouă roşii. Bătrânii mei care dorm în ţintirimul de la Hangu n-au ştiut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit şi veşnicia vieţii, dar au repetat cu sfinţenie gestul generaţiilor. Ca şi atunci, când soarele sta în mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în straie albe se întristează prin post şi opresc nunţile înaintea Învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Iisus e soarele inimii lor. În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înţelese de mulţime. Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii frăţeşti îmi devin astfel cu mult mai scumpe; îmi evocă imaginea ma­mei care-mi şoptea basme şi murmura descântece rămase de la dânsul. Deci, sfârşi domnu Stamati cu voce joasă şi puţintel ostenită, m-am închinat bătrânului şi l-am respectat, văzând în el pe strămoşii mei; şi mi-am închipuit că ficţiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt într-adevăr ficţiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis; pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri o dată cu mine.   * În tot timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoţeau. Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înţeleagă nimic bineînţeles; însă erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului în aşa măsură, încât cei mai mulţi aveau ochii în lacrimi. „Tabelul“ său, domnu Stamatin îl întocmise cu semnele convenţionale pe care le mai păstrează almanahurile şi gromovnicele; muntenii noştri au rămas mult timp lângă stânca de calcar, studiindu-le cu mirare şi respect. Pe când ei se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziş de soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu. După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, adăogându-se în chip aşa de dramatic la strămoşi, s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează. Cu toate ciudăţeniile pe care domnu Stamatin le-a întreţăsut în ea, şi povestea aceasta e, în definitiv, o poveste de dragoste.              

    Departari de Mihail Sadoveanu   Memoriul lui cuconu Ilie Leu despre o călătorie în locuri depărtate, tocmai la Deva        CAP. I. — Se vede ce fel de om e onoratul nostru corespondent; de ce n’a umblat încă în ţări străine şi de ce s’a hotărît să facă o călătorie în Ardeal.   Cucoane, eu în viaţa mea am fost un om tare curios, care am dorit să văd ţări şi să cunosc lume, dar din pricina împrejurărilor am stat pe loc şi muşchiul începea să mă cuprindă, ca pe-o stâncă. Din tinereţă am fost împresurat de nevoi, părinţii nelăsându-mi pentru bătălia vieţii decât acest cap şi aceste două braţe. Iar acest cap n’a putut porunci inimii, în anii de primejdie; şi braţele au trebuit să lucreze curând pentru soţie, care moştenise limbă şi pentru copii, careu moşteniseră dinţii ei frumoşi. Stând departe de târg, de politică şi de slujbe, nu m’am folosit nici de banul Statului nici de-al semenilor mei. Şi mi-am agonisit ce am în sudoarea frunţii, îngrijind nişte livezi de meri şi o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guşti un fagure de miere, lângă fântâna de subt mesteceni. Carte multă n’am învăţat, însă am citit ce-au scris oamenii deştepţi şi de talent. Bine m’am aflat totdeauna cu aceşti prietini, când eram singur şi mâhnit. N’aşi putea spune că am răsfoit toate câte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea sorbi Marea. Cărţile cele bune rămân tot puţine. Iar în ceiace priveşte patria noastră, ades m’am gândit că ar trebui întemeiată o lege pentru oprirea învăţământului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun şi să nu mai fim copleşiţi de autori şi gazete. Bine ar fi să înveţe tineretul limbi străine numai pentru cărţi, cum am făcut eu: înţelegându-mă cu viii, şi mai ales cu morţii, în tăcere. Aşa, dela iubita mea soţie şi iubitele mele copile, aud într’una şi fără contenire o limbă pe care n’au vorbit-o părinţii mei. Şi spun lucruri aşa de mărunte si multe, încât simt că nu mai am loc: le las biruitoare pe câmpul de luptă, şi mă retrag, ca să fiu singur. Într’o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, ca să pornesc într’o toamnă undeva, pe un ţărm străin. Am un băiat mare, cărturar bun, şi voiam să-l iau şi pe el cu mine. Amândoi am-fi umblat ş’am fi privit tăcând, gândindu-ne cu bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu le mai auzim. De-atuncea sunt treisprezece ani. Chiar în toamna aceia au pornit pe continentul nostru războaiele. S’au măcelărit oamenii întăiu         în Balcani; s’au săturat corbii şi lupii şi s’au cruşit apele de sânge; — pe urmă au început să se măcelărească şi’n alte părţi. Pustiire şi moarte în Franţa, în Belgia şi Flandra, în Italia, în Rusia şi’n Polonia, în Sârbia şi la noi. S’a dărâmat ce-au clădit veacurile, — s’a născut în om iarăşi fiara cea dedemult. Aşa că sfărâmându-se rânduielile vieţii dealtădată si căzând în rătăcire şi’n spaimă, într'atâţia ani n’am mai fost în stare să-mi împlinesc planul. Nici banii pe care-i chivernisisem nu-i mai aveam. Iar soţia şi copilele mele urmau a vorbi franţuzeşte. Iată însă că’n vara asta, băiatul meu, văzându-mă aşa de supărat, a avut un gând bun. — Ar fi bine, tată, mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a contenit în prisacă şi merele încă nu s’au copt. Hai să petrecem o lună la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învăţători. Dumneata te plimbi şi vezi locurile şi oamenii. Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. De'acu am prins rădăcină şi nu ştiu dacă m’oiu putea desface de toate ale mele.               Băiatul mă privea zâmbind cu mâhnire. I-am zis: -Ai dreptate. Cată să ies şi eu odată din bârlogul meu. Afară de târgurile din Moldova, eu n’am cunoscut nimica. Măcar dincolo de munţi, în ţara Ardealului, să trec. Am să văd poate lucruri întrucâtva deosebite de ale noastre. Anastasie mi-a strâns mâna şi eu am rămas îngrijorat şi mişcat, căci îmi dădusem cuvântul. Iar la plecare, după ce mi-am pus în rânduială toate afacerile, eram vesel şi bine dispus. Nu înţeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o întăiu pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, când mi-au strigat toate odată: Au revoir! — Atuncea m-am întors ochii spre băiat; ham văzut zâmbind, ş’am zâmbit şi eu liniştit.