Basme si povesti pentru copii

În loc de prefaţă: 125 DE ANI MAX ŞI MORITZ   „Vă trimit alăturat Povestea lui Max şi Moritz, pe care întru folos şi pentru propria-mi plăcere am transpus-o frumos şi în culori, cu rugămintea să aveţi amabilitatea să luaţi opul în mână şi să şi zîmbiţi oleacă, ici-colo”. Cu aceste cuvinte oferea Wilhem Busch, în februarie 1865, editorului münchenez Kaspar Braun, manuscrisul poveştii lui cu băieţi, care avea să devină poate cea mai răspîndită lectură pentru copii, în limba germană. „M-am gîndit”, continuă Busch în scrisoarea sa, „că ar putea să fie folosită ca un fel de mică epopee-foileton pentru copii, iar cu o adaptare corespunzătoare a textului, şi pentru benzi desenate". În 1908, la moartea lui Busch, se vînduseră aproape o jumătate de milion de exemplare şi existau deja zece traduceri. Astăzi, după 125 de ani de la apariţia străvechiului comix, s-au înregistrat 185 de traduceri în limbi străine şi dialecte. Numărul de exemplare al tuturor ediţiilor „Max şi Moritz” este de ordinul milioanelor. Expoziţia jubiliară, care a avut loc anul acesta în Muzeul Wilhelm Busch de Caricaturi şi Grafică Critică din Hannover, a arătat exponate care au legătură nemijlocită cu naşterea poveştii, manunscrisul, tipărirea şi traducerea acestei cărţi pentru copii. În această privinţă au fost adunate pentru prima oară documente care atestă felul în care „Max şi Moritz” a antrenat după sine o serie de parodii, imitaţii, compoziţii muzicale, teatrale şi de balet, filme cinematografice şi de televiziune. Voluminosul panopticum al băieţilor cei răutăcioşi este păstrat pentru posteritate într-un catalog bogat ilustrat, de 168 de pagini, cu titlul "125 de ani Max şi Moritz ", al editurii Gerd Hatje din Stuttgart – tocmai în spiritul lui Wilhelm Busch, care într-a şasea poznă, scria cu privire la indestructibilitatea lui Max şi Moritz:   „Sînt pierduţi” – unii gîndesc; „Nicidecum! — căci mai trăiesc.”   (Kultur Chronik – Nachrichten und Berichte aus der Bundesrepublik Deutschland, 3/1990)   O poveste cu băieţi şi pentru băieţi în 7 pozne   Cuvînt înainte   Ah, ce nu poţi auzi Despre răii de copii! Chiar în cărţi de-ai să citeşti, Pozne multe ai să-ntîlneşti. Cum făcur-aceştia doi: Max si Moritz; rău altoi! Ei, în loc să-şi ia măsura Binele ca-nvăţătura, Prea ades de el rîdeau     Şi-l mai şi batjocoreau. — Da, spre răufacătorie Înclinaţi erau, se ştie! Oamenii a-i necăji, Dobitoace-a chinui, Mere, pere, ori vreo prună Şterpeleau cu voie bună – Şi-o făceau mai cu plăcere, Nu cu trudă, cum ţi-ar cere Să stai smirnă-n bănci, cocon, S-asculţi predici din amvon. — Însă vai, o vai! de-aceşti, La sfîrşit cînd te gîndeşti!! Nu le-a mers de loc uşor Pîn’ la urmă dumnealor. Şi-am găsit atunci cu cale Să-i încondeiez la vale: Toate cîte-au făptuit, Le-am pictat şi povestPRIMA POZNĂ   Unii îngrijesc cu sîrg, De cu zori pînă-n amurg, Cît îi ziulică mare Dragele de zburătoare. Pe de-o parte, pentru ouă, Ce ne dau acestea nouă, Doi, deoarece cîndva Fripte pot a le mînca, Iar la vară chiar gîndesc Penele cît folosesc, Pentru pat şi puişoare, Să nu doarmă la răcoare.     Văduvioara Bolte, care Se gîndea la fel, îmi pare,       Îngrijea trei puici, cu zel, Şi un mîndru cocoşel. Max şi Moritz însă-şi spun: Ce să născocim acum? Iute-iute, un-doi-trei, Taie-o pîinişoară ei,         Chiar în patru bucăţele Mici cît nişte degeţele. Le unesc cu firişoare, Cîte-un cap la fiecare,   Şi cruciş apoi le pun Drept în curte, cum vă spun, Curtea cea cu zburătoare A cinstitei văduvioare.       Cocoşelul cum zări, Iute-ncepe-a cîrîi: Cucurigu, găinuţe! Cot, cot, cot, vin trei puicuţe!     Şi cocoş şi puici cu zor Înghit iute partea lor,   Fiecare pîine-aleasă Pe gîtlej la vale-ndeasă.       Dar cînd se dezmeticesc, Vor să plece, se-opintesc, Nu mai pot să se desfacă.     Trag încoace-ncolo, -ncearcă În cruciş şi-n curmeziş, Smulg întruna, zbor pieziş,               Sus din aripi fîlfîie, Doamne, Dumnezeule!         Ah, rămas-au spînzurate De un ram uscat cu toate.             Gîtul lung li se lungeşte, Cîntul se-ntunericeşte, Cîte-un ou în pripă fac; Moartea le veni de hac.     Văduvioara-n cămăruţă Stă-n pătucul ei, drăguţă, Cînd deodată, de-afară Ce jelanie amară!     Şi ieşi, presimţitoare: Ce coşmar, ah, ce oroare!!     "Curgeţi, lacrimi, din oc’şoru-mi! Năzuinţa-mi toat’, odoru-mi, Tot ce-n viaţă mi-am visat Spînzură de-un ram uscat!!"     De tristeţe-mpovărată, Un cuţit găbjeşte-ndată, Morţii-i scoate-apoi din ştreang Să n-atîrne, bang – balang     Şi se-ntoarce iar în cas’, Cu-o privire fără glas. Asta-ntîia poznă fu, Dar a doua vine-acu’.                                           A DOUA POZNĂ   Pe cînd buna văduvioară Din durerea ei amară Începu a-şi reveni, Ce gîndi, ce socoti, Dacă n-ar fi mai cu cale Defunctele dumisale, Care zac aici, răpuse, Timpuriu din lume duse, Cu respect şi în tăcere, Cum se cade la durere, Bine să le rumenească, Fripte să le prînzuiască.   Ce durere o-neca, Goluţe cînd le zărea, Jumulite pe cuptor, Ele, ce cu-atîta zor Ciuguleau în zi cu soare – Dragele de puicuşoare – Scormonind vreo pietricică, În grădină, -n curticică.     Ah, atunci din nou plîngea, Iară Spitz alături sta.   Max şi Moritz, bunăoară, Repejor adulmecară       Şi urcară pe furiş Iute, sus pe-acoperiş. Iar prin coş, cu drag, priveau Puicile ce sfîrîiau, Fără cap şi guşuliţă, Molcolm, într-o tigăiţă.   Tocmai cobora pe scară Văduva c-o străchioară Către beci, cu mult temei, Ca să ia din’putinei Varză acră – o porţioară – După care se omoară,     Mai cu seamă re-ncălzită Dacă-i frumuşel, pe plită.   Într-acestea, sus, pe casă, Treaba merge şnur, voioasă. Adusese Max cu el Undiţă cu cîrligel.   Snupdivup, şi uite-aşa, O găină-n sus zbura. Snupdivup, a doua-acu’, Snupdivup, şi-a treia, tu, Iar acum cocoşul iute: Snupdivup, te-am prins, fîrtate!     Spitz văzînd aceste fapte, Hau-hau-hau! porni să latre.     Dar cei doi, în formă, iară, O tuliră-njos, pe-scară.   Ce spectacol o să fie, Văduva cînd o să vie Ba chiar uite-o, c-a venit! Şi pe loc a înlemnit Cînd spre plită s-a uitat:     Toate puicile-au zburat! "Spitz!! - atîta mai rosti. Spitz, ce monstru poţi să fii!!       Dară stai, că-ţi vin de hac!!" Şi cu linguroiu-ndat’ Se porni să-l ia-n tărbacă.   Biet de dînsul, ce să facă, Se jelea neputincios, Fără vină şi folos.       Max şi Moritz, pitiţi bine, Sforăiau cum se cuvine. Iar din prânzul copios Mai zăriţi doar cîte-un os.   Asta-a doua poznă fu, Dar a treia vine-acu’.                                 A TREIA POZNĂ   Toţi în sat îl cunoşteau Pe domn’ Ţapu, şi-l stimau.     Strai de rînd ori de paradă, Pantaloni ori frac cu coadă, Vestele cu buzunare Şi comode, şi uşoare, Ori paltoanele pufoase, Jambiere călduroase, Le confecţiona cu spor Domnul Ţapu – croitor. Dac-aveai de peticit, De scurtat sau de-nnădit, Ori vreun nastur la prohab De era cumva mai slab, Sau oriunde o fi fost, Ori în faţă, ori în dos,   Şi orice şi-oricum era – Meşter Ţapu îţi făcea,   Era rostul vieţii lui. Şi-nţelegeţi cînd vă spui Că de-aceea-n sat oricine Prieten şi-l voia, vezi bine. Max şi Moritz însă, iară, Şi pe dînsu-1 supărară.   Căci prin faţa casei sale Curge repejor la vale, Cu bulboană, rîul iute;   Iar deasupra-i, e o punte Peste care drumul trece.       Max şi Moritz nu-şi dau pace, Într-ascuns se hărnicesc, Şi cu fierăstrău pornesc, Nărăviţi în vicleşug, Iscusiţi în meşteşug, Criţ şi craţ fierăstruiesc, Podul iute de-l ştirbesc. Iar cînd treaba-i terminată, Dau strigare mare-ndată     „Hei, afară Ţapule! Croi-croitoraşule,   Ieşi odată repede, Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”   Toate le putea-ndura Domnul Ţapu, şi răbda, Făr-o vorbă a crîcni, Dar cînd aste le-auzi, Îsi ieşi din fire-ndat’; Şi, cu cotul înarmat, Peste prag zorit sări, Căci cu groază auzi Înc-o dată, limpede: „Domnul mee-mee-mee-mee-mee!!”     Puntea iute cînd s-o treacă, Crac! se sparge-n ţăndări toată.     Şi-apoi iară: „mee-mee-mee!” Pleosc! Dom’ Ţapu nu mai e!     Ce noroc însă: pe apă Două gîşte tocma-noată. Croitoru-n groaza-i mare, Le înşfacă de picioare,     Şi de ele agăţat, Zboară pe pămînt uscat.     Dar aşa o aventură E cu multă tevatură.     Căci, sărmanul, de-apă multă, Are mari dureri de burtă.     Nu ştiu ce, s-ar fi făcut, De nu s-ar fi priceput Doamna Ţapu să-i aplice Fieru-ncins pe burta rece, Şi să-l facă bine iară!     Apoi dete sfoară-n fără Şi-n tot satul se ştiu: Ţapu’ e în form-acu!   Asta a treia poznă fu, Dar a patra vine acu’.                                                 A PATRA POZNĂ   Legea chiar ne dă poveţe: Omul trebuie să-nveţe. Şi nu numai alfabetul Te înalţă, -ncet cu-ncetul; Căci fiinţa raţională N-o încerci doar cu cerneală N-ajunge să te trudeşti Să citeşti, să socoteşti, Ci de toate mai-nainte Omul va să ia aminte, Cu plăcere şi măsură,      La-nţeleapta-nvăţătură.     Domn’ Mieluţu se-ngrijea Să se-ntîmple chiar aşa.   Max şi Moritz nici pe el Nu îl sufereau de fel; Pozne rele cei ce fac, Pe profesori nu-i prea plac.   Era bravul profesor De tutun adorator, Ceea ce, fără-ndoială, Dup-o zi de chin, la şcoală, Zic din suflet că se cade Unui bătrîn cumsecade.   Max şi Moritz, neobosit, Chiar la pipă s-au gîndit, Ca prin ea un renghi să-i joace Şi pe dînsul să-l atace.     Iar duminica, odată, Pe cînd gazda e plecată La biserică, vezi bine – Fiindcă ştie orişicine Mieluşelul cum cînta, Simţitor, la orga sa -     Băieţeii cei poznaşi Se strecoară nărăvaşi, î În căsuţă, -n cămăruţă, Chiar la pipa cea drăguţă. Pipa-i din spumă de mare, Max acum o ţine tare, Iar Moritz din buzunar Scoate-o sticlă, cu mult har, Şi-apoi, duşcă după duşcă, O-ndeasă cu praf de puşcă.   Iar acuma, binişor, Către casă, răpejor, Fiindcă şi-n biserică, Slujba se cam termină.     Mieluşelu blînd, smerit, Din biseric-a ieşit.     Şi o-ncuie, bucuros, Ca un om ce cu folos   Misia şi-a-ndeplinit. De aceea, mulţumit, Notele şi cartea ţine Cînd spre casă vesel vine, Spre căminul său tihnit;     Unde-ndată ce-a sosit, Profund recunoscător Şi-aprinde pipa, cu dor.     „Cea mai mare bucurie-i Omul mulţumit să fie!!”     Zice. Şi deodată, bum! Pipa sare-n foc şi-n fum. Şi ce zgomot infernal     Îi urmează, ce scandal!! Călimara, tabachera, Carafa şi cafetiera, Soba mică, masa grea, Fotoliul unde şedea – Totul, totul a zburat Pipa cînd a explodat.     Fumul cînd se mai răreşte, Mielul – Doamne! – mai trăieşte Zace-ntins pe spate, viu, Dar oleacă mai zbanghiu.       Mîini şi nas şi – urechi şi cap Negre sînt ca de harap, Iară părul, un’ să fie? Ars-a pîn’ la scăfîrlie   Cine-o să-i înveţe-acu’ Pe copii, hai, spune tu?! Şi ştiinţa s-o sporească? Cine o să-ndeplinească Datoria slujbei sale?! Şi-aş mai vrea să-mi spui matale, Dacă pipa e cum vezi, Din ce dracu’ să fumezi?!!     Totu-n timp şi-a revenit, Pipa doar s-a prăpădit. Asta-a patra poznă fu, Dar a cincea vine-acu’.                                                       A CINCEA POZNĂ   Cine-n sat sau în oraş Unchi îşi are colocaş, Săritor, smerit, să fie Unchiului spre bucurie. Dimineaţa:" Să trăiţi! Vreţi ceva să tîrguiţi? " Şi-i aduci ce e de-adus: Ziare, pipă, fidibus. De-l apasă sau de-l pişcă, De-l mănîncă sau de-l muşcă Pe la spate oarece, – Tu pe loc vii, repede,                   Pregătit şi bucuros Să-i fii, iute, de folos. Dup-o priză de tabac, De s-a pus pe strănutat, Strigi: „Noroc! fără-ntîrziere, Să vă fie cu plăcere!”     Sau, cînd vine-n miez de noapte, Îi scoţi cizmele, nepoate; Papucei şi cămăşuţă Şi scufia cea călduţă I le-aduci, aşijderea, Ca în frig să nu mai stea. Pe scurt, te gîndeşti mereu Să-l bucuri pe unchiul tău.     Max şi Moritz, amîndoi, Zic: nu-i asta pentru noi! Şi priviţi ce groaznic viţ I-au făcut lui unchiul Fritz!   Ştim cu toţi ce pasăre ’i radaşcă cu foarfece, În copaci zum-zum, zum-zum, Zboară-n luna mai, duium, Cu picioare chitinoase Mişună şi-alerg voioase.     Max şi Moritz, tot zglobii. Scutură să mi te ţii     Şi îndeasă-n punguşoare Fiarele gîdilitoare.     Iar apoi se duc, fuguţa, Şi ridică salteluţa De la unchiul Fritz din pat: Chiar acolo le-au lăsat.   Iar acesta, la somn dulce, Vine-acumarsă se culce, Cu scufia-i ţuguiată,     Bine învelit; şi iată: Ochii-i strînge, binişor, Liniştit făcînd hor-hor.     Dar gîndacii, criţ şi craţă, Iute ies de sub matraţă.     Cel din faţă-n pas destins Nasul unchiului l-a prins.     Unchiul strigă: „Bau!! Ce-i asta?!!” Şi-şi apucă-n mîini năpasta.     Îngrozit de-aşa manej, Din pat sare val-vîrtej.     „Hîş!” pe ceafă-i unul iară, De picior l-apuc-o ghiară;     Mişună şi zbîrnîie, Zboară, pretutindeni e.     Unchiul, la nevoie-acu’, Îi ucise cum putu; Cu papucul, lovind bine, A scăpat de ei, în fine.     Izbuti să nimicească Gîdilarea gîndăceascâ.     Ochii-nchide, liniştit, Şi din nou a aţipit.   Asta-a cincea poznă fu, Dar a şasea vine-acu’.                                   A ŞASEA POZNĂ     În frumosul timp de Paşti, Cînd brutarii cei măiaştri’ Fac copturi şi pun la cale Dulcile zaharicale,   Max şi Moritz chibzuiră Şi-amîndoi se învoiră Aste lucruri, cu silinţă Să le ia în folosinţă.       Dar brutarul prost nu e: Brutăria încuie.     Cine vrea să şterpelească, Prin coş, musai să trudească.     Raci!! băieţii, berbeleac, Negri ca doi corbi se fac.     Puff!! Şi cad drept în lădoi, La făina cea de soi.     Ca şi creta s-au albit Cînd dintr-însa au ieşit.     Sus pe poliţă, cu drag,  Covrigeii îi atrag.       Crac!! s-a rupt scaunu-n trei. Pleosc!! şi în aluat cu ei.         Iar în cocă-mbrobodiţi, Statui jalnice-i zăriţi.     Dar brutarul, vai, soseşte Chiar acum, şi-ndat’ zăreşte Cele două puşlamale, Hoţii de zaharicale.     Şi-un-doi-trei, ce vorbă multă, Două pîini din ei frămîntă.     Jarul arde cu mult spor – Zdup! cu dînşii în cuptor.     Iar acuma, zdup! afară, Că li-i crusta rumeioară.   „Sînt pierduţi!” unii gîndesc; Nicidecum! – căci mai trăiesc. Şi ronţ-cronţ, cu tot furişul, Îşi mănîncă învelişul.   Iară maistrul cel brutar „Doamne, fug!” strigă-n zadar.   Asta-a şasea poznă fu, Dar a şaptea vine-acu’                              ULTIMA POZNĂ   Vai vouă, Moritz şi Max! Doar o poznă v-a rămas.     Zău, la ce v-a folosit Sacii cînd i-aţi găurit?!     Uite-l pe ţăran, săracu’, Cum îşi duce-n spate sacu’.     Dar abia porni la drum, Boabele îi curg duium.     Şi se-opreşte-n loc, mirat: „Mii de draci! s-a uşurat!”       Cînd în grîne i-a zărit, Tare s-a înveselit:     „Max şi Moritz, derbedei, Repede în sac cu ei!”     Ce călduri îi iau acuşi, Căci spre moară se simt duşi.     „Dom’ morar, ieşiţi oleac’! Măcinaţi la mine-un sac!”       „Fă-l încoa!” Şi-n pîlnie Scutur’ haimanalele.     Richerac şi richerac Merge moara tac-tac-tac. Şi uite-i pe fiecare     În praf fin şi grăuncioare,     Ce le-nghit, făr’ de habar, Raţele lui dom’ morar.               ÎNCHEIERE   Vestea-n sat cînd s-a aflat, Nimeni nu s-a întristat. Văduvioara blînd rosti: „Eu de-atunci am zis, să ştii!” Iar dom’ Ţapu: "Da, da, da! Răii toţi păţesc aşa!" "Iată un exemplu-n plus!” Dascălul Mieluţu-a spus. Iar brutarul, cu folos: „De ce-i omul lăcomos?!" Chiar şi bunul Fritz îşi zice „Gluma proastă vezi ce-aduce?” Doar bravul ţăran socoate: „Ce-mi pasă de-astea toate?!” Mai pe scurt, în sus şi-n jos, Trece-un murmur bucuros: "Am scăpat de-acum, se ştie, De reauafăcătorie!"  

zăpada mieilor ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet. Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.» Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor. La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba. Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna. Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare. Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise. De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...   puiul de girafă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant. — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit. Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă. Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?   — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu. Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile. Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul! Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul,   hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră: — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine? — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în — mulţumesc. — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt: — Da.   risipitorul ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare: — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune? — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci. — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba. — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare. — O raţă într-o grădiniţă? — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul! — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.   — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit? — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare. — Un purceluş în grădiniţă? — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate? — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea! — Şi cine a dat acest răspuns anapoda? — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa: — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc. — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate! — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.   nu pooot! ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă. Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii. Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.   Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate: — Nu pooot! Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt. — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel: — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul. Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul. — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata! A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură: — Nu pooot! Bunico, nu pooot! Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt. — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile. În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete. — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu. Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie: — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată... Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!» Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara. — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am. Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:   — Nu pooot! În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator. — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase. Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon. — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea. — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea? În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor: — Nu pooot! Sosi atunci în grabă un tractor: — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm. — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul. — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja. — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească. — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza. Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise. Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau: — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini? — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş. — Şi dumneata? — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă... — Dar fetiţa nu poate? — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm. — Pînă cînd? — Pînă izbuteşte singură. — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă? — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul. Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului. — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei. — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură. — Ai putut? — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon. Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor. Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă... Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini. Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...

Aladin si lampa fermecata     

Piticul din Ţara Uitată de AHMET HROMADŽIĆ povesti de citit  

Capitolul 1       Ultimii pasageri părăseau barca şi, ajutaţi de doi marinari care stăteau în capătul scării de fier, urcau pe puntea vasului fluvial ce înainta pe Dunăre în vuietul trepidant, asurzitor al maşinilor. Cu mîna încleştată de bara scării de fier, Scatiul urmărea liniştit operaţia de transbordare a pasagerilor. În dimineaţa aceasta, manevra de acostare în plin mers a Vulturului fusese foarte grea. Plouase torenţial cîteva zile în şir. Apele Dunării se umflaseră, şi-acum vuiau mînioase, rostogolindu-se, clocotind, în mari explozii de mîl, între malurile împădurite ale fluviului, învăluite ici şi colo în ceţuri albastre. Curenţi puternici de apă se năpusteau asupra micului „port“ plutitor din Pradina, cu cabina lui de lemn vopsită în verde, cu debarcaderul de scînduri aşezat pe două bacuri de tablă, făcîndu-l să alunece încolo şi încoace, cînd spre mal, cînd spre larg, în scrîşnetul ruginit al lanţurilor grele cu care era legat. Rămas fără cîrmaci (Babuşcă nu mai trecuse prin port de o săptămînă), Scatiul cu o barcă tixită de pasageri luptase din răsputeri, trăgînd vîrtos la vîsle, cu furia dezlănţuită a apelor. Pasagerii de pe puntea Vulturului, aşezaţi pe băncile lor de lemn, sub prelatele imense care fluturau în vînt deasupra lor, urmăriseră cu sufletele la gură apropierea de vas a uriaşei bărci negre, care, ba părea că îşi va lua zborul de pe creasta înaltă a unui val, ba că se prăvale şi dispare pentru cîteva clipe în adîncurile înspumate ale Dunării. Văzîndu-l pe Scatiu fără cîrmaci, căpitanul Vulturului ordonase grăbit oprirea maşinilor, lăsînd vasul să alunece masiv şi tăcut, în voia apelor ce goneau la vale. Acostarea vasului se făcu în mijlociii Dunării într-o linişte mormîntală, acoperită numai de murmurul pasagerilor din barcă, care se înghesuiau să ajungă pe puntea vasului. — Noroc, Scatiule… îl salută prietenos de pe puntea de comandă, făcîndu-i un semn prietenos cu mîna.. Dar ce-ai păţit, băiatule? Pe Dunărea asta fără cîmaci? Ai tras la lopeţi, nu glumă! În clipa aceea maşinile vasului începură să vuiască din nou, antrenînd cu un huruit asurzitor uriaşa turbină ce se învîrtea din ce în ce mai repede într-o ploaie de stropi clocotitori. Vulturul prindea din nou viteză. Ultimul din pasagerii aduşi de Scatiu părăsi barca şi se avîntă cu un sac în spate pe treptele scării de fier, Scatiul împinse mahuna, îndepărtînd-o de vas, şi strigă vesel: — Drum bun, Vulturule! — Noroc, căpitane! îi răspunseră rîzînd cei doi marinari, în vreme ce îl ajutau pe ultimul pasager să ajungă pe punte… Pe mîine dimineaţă! Vasul se îndepărtă. Rămas singur în mijlocul Dunării, Scatiul se aşeză în barcă şi apucă lopeţile. După vreun sfert de ceas, tăind valurile în curmeziş, Scatiul ajunse la debarcader, fixă barca cu un lanţ de un inel gros de fier, aşeză lopeţile în barcă şi după ce sări afară din ea se îndreptă spre mica cabină verde. Pătrunzînd în cabină, se apropie de un pupitru ce se afla într-un colţ al micuţei încăperi şi pe care se afla aşezat un registru cu coperţi groase, cafenii. Scoţînd un pix din buzunar, Scatiul deschise registrul, îl răsfoi şi-apoi scrise cu litere apăsate: „Portul Pradina, 15 iullie a.c., ora 9,30 dimineaţa. Transportat 15 (cincisprezece) călători la vasul fluvial de pasageri Vulturul. În timpul manevrei de transbordare nimic deosebit de semnalat. Scatiul". Tocmai se pregătea să închidă registrul cînd, afară, pe mal, răsună zgomotul puternic al motorului unui camion. Scatiul vîrî pixul în buzunar şi se apropie de unul din gemuleţele rotunde ale cabinei. Afară, pe mal, zări un camion care tocmai oprea în dreptul „portului”. Apoi, portiera cabinei se deschise şi din cabină sări jos un şofer îmbrăcat îrttr-o salopetă pătată ici-colo de ulei şi cu o şapcă cu cozoroc lung pe cap. Un alt individ, a cărui umbră Scatiul mai mult o ghicea în cabină, rămase în camion. Şoferul care coborîse din camion, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu faţa măslinie, purtînd o mustăcioară subţire care abia îi tivea buzele, trecu peste scîndura debarcaderului spre cabină. Scatiul îi ieşi în întîmpinare. — Bună ziua, băiete, spuse şoferul, cu un aer vesel, dînd cu ochii de Scatiu… Dar ce se întîmplă? Eşti singur pe-aici? Scatiul îl cîntări uşor din cap pînă în picioare şi, apoi, adăugă liniştit: — Bună ziua… Ce doriţi? Şoferul începu să se scotocească în buzunarul de Ia piept al salopetei. — Îl caut pe tovarăşul Varlam… căpitanul portului… continuă pe un ton grăbit şoferul, scoţînd din buzunar un teanc de hîrtii şi de acte şi căutînd ceva printre ele… Este aici? — Tovarăşul Varlam a fost chemat la NAVROM… Este la Tulcea… răspunse Scatiul. Se întoarce tocmai mîine dimineaţă… Şoferul îl privi o clipă, nedumerit: — Şi atunci cine îi ţine locul? Scatiul se propti bine cu tenişii lui albaştri în scîndurile debarcaderului şi îşi încrucişă braţele la piept. — În lipsa lui, eu comand aici…, — Mă rog, mă rog… continuă uimit şoferul, găsind în sfîrşit, hîrtia pe care o căuta şi întinzînd-o Scatiului… Am o adresă de la primărie pentru căpitănia portului Pradina… Poftim! Citeşte-o, băiete! Scatiul luă cu un gest marţial hîrtia din mîna şoferului, o despături şi citi: „Primăria comunei Pradina – către căpitănia portului Pradina. În urma faptului că apele Dunării au rupt digul cel nou, în dreptul Cotului Pisicii aprovizionarea staţiei centrale de pompare din cadrul Şantierului naţional de desecare şi de despădurire a bălţii a devenit imposibilă cu mijloace auto. Veţi transporta de urgenţă (de urgenţă era subliniat cu roşu) sacii cu alimente aduşi de şoferul Ion Cazacu de la Trustul 2 Şantiere-Tulcea, pentru personalul staţiei de pompare, izolat de trei zile în pădurea inundată de la Teregova. Secretarul primăriei, Ştefan Gligor”. Scatiul împături gînditor adresa: — Hmm… — Ce înseamnă „hmm“? făcu uşor ironic şoferul. Scatiul arătă spre Dunăre cu mîna în care ţinea hîrtia trimisă de primărie. — Hm… înseamnă că Dunărea este umflată, răspunse cu o uşoară enervare în glas Scatiul, iar la mila 24 curenţii sînt foarte puternici… o să mă arunce înapoi cu barcă cu tot… Dumneata nu te pricepi la chestiile astea… — Cum adică, puternici? întrebă şoferul. Scatiul îl fixă cu privirea lui cenuşie. — Atît de puternici, că dacă arunci o piatră în Dunăre, ţi-o aruncă pe mal ca din praştie. Şoferul holbă ochii la el: — Şi-atunci, ce facem, băiete? Cei de la staţia de pompare din pădurea Teregova au isprăvit, pesemne, de alaltăieri alimentele… şi îi lăsăm să crape de foame? Scatiul se scărpină uşor după ceafă şi oftă: — Dacă aş putea trece de mila 24 deseară, la 7, aş fi în pădurea Teregova… şi deodată adăugă cu ochi strălucitori: — Am găsit soluţia, nene: Babuşcă!… — Cine este Babuşcă? făcu mirat şoferul. — Cel mai grozav cîrmaci de pe Dunăre, răspunse Scatiul, ridicînd mîndru capul. N-aţi auzit de Babuşcă? — N-am auzit! — Curios, nene… — Mă rog, cu Babuşcă sau fără Babuşcă, transportaţi sacii cu alimente, sau nu? Scatiul arătă spre barca ce se legăna în valuri, izbindu-se, din cînd în cînd, de scîndurile putrede ale debarcaderului. — Încărcaţi barca… Pornesc chiar acum: Şoferul îl pocni prietenos cu palma peste umăr. — Eşti grozav, băiete! şi strigă apoi, întorcîndu-se spre camion: — Bijule! Fă-te cu sacii ăia-ncoace… Peste cîteva dipe, din cabina camionului îşi făcu apariţia un individ slab, deşirat, ce părea nebărbierit de cîteva zile. Ajuns jos, deschise unul din capacele camionului şi, apucînd un sac ce se afla în camion, îl azvîrli în spate. Trecînd peste scîndura ce lega debarcaderul de mal, se apropie şi îl azvîrli în barcă. — Cîţi saci aveţi, nene? întrebă Scatiul… — Doi, răspunse, pe un ton vesel, şoferul, înghiontindu-l pe însoţitorul său… Hai, Bijule, dă-i bătaie! Dă-i bătaie! Treaba ne-a ieşit bine, nu vezi? Slăbănogul se repezi spre camion după celălalt sac. După cîteva clipe sosi, în pas alergător, cu sacul în spate şi îl azvîrli din fugă în barcă, lîngă celălalt. S-a făcut, şefule… mîrîi el, plesnindu-şi palmele una de cealaltă. Scatiul coborî în barcă şi începu să desfacă lanţul care o ţinea fixată de debarcader. Şoferul îl privi şi chicoti uşurel. — Se cunoaşte că sînteţi pionieri. Nu vă lăsaţi bătuţi cu una, cu două… Drum bun, băiete! Scatiul apucă vîslele şi, ridicînd capul, tresări uşor. I se păru că pe buzele şoferului flutură un zîmbet rău şi schimonosit. Dar adresa primăriei pe care o avea în buzunar îl linişti. — Noroc bun, tovarăşe! strigă el, afundînd lopeţile în apă şi trăgînd cu putere. N-aveţi grijă. Deseară la 7 ajung în pădurea Teregova! Şoferul privea după barca ce se îndepărta de debarcader, făcîndu-i Scatiului semne prietenoase cu mîna. Încet, încet, barca în care se afla Scatiul se îndepărta pe Dunăre. — Să mergem, Bijule, îi spuse cu un rînjet pe buze şoferul Slăbănogului, aruncînd o ultimă privire în urma bărcii. Nici secretarul primăriei şi nici puştiul n-au simţit nimic. “Chioru” mi-a ordonat să-l atrag în cursă şi pe Babuşcă. Şi adăugă, rîzînd cu poftă: Tocmai îmi era frică că celălalt o să ne scape. — Nu cred că o să-l găsească pînă mîine pe şofer, în bălăriile în care l-am ascuns, isprăvi Slăbănogul. Cu camionul ce facem? Îl abandonăm? — De îndată ce ieşim din sat, răspunse aşa-zisul şofer, deschizînd portiera cabinei camionului. Cred că toată miliţia este pe urmele lui “Chioru”. Hai, urcă! De-ar şti Scatiul şi Babuşcă despre evadarea lui “Chioru” şi că îi aşteaptă în pădurea de la Teregova!   Slăbănogul urcă primul în camion. — Dar ce are “Chioru” cu băieţii ăştia? Vrea să se răfuiască cu ei pentru că din cauza lor a fost prins? întrebă el, trîntindu-se pe canapeaua de piele. „Şoferul” se urcă la volan şi închise portiera. — Cred că pînă la urmă “Chioru” o să-i pună pe amîndoi în frigare, continuă el, în vreme ce pornea motorul camionului. Dar deocamdată, alta-i chestia… — Adică? — Cei doi băieţi l-au transportat anul trecut pe Freddy. Pe „Profesor” adică, la Ostrovul lupilor. — Care Freddy? Cel căruia… — Exact! „Profesorul” avea asupra lui un document important. Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu îl mai avea. Numai cei doi băieţi pot să ştie ce s-a întîmplat pe drum. — Şi crezi că ăştia doi or să vorbească? „Şoferul” apăsă cu piciorul pe accelerator şi rîse: — Dar Ciupitu de ce crezi că a evadat o dată cu “Chioru”? Nu ca să se socotească cu ei? — adăugă, manevrînd volanul, în vreme ce camionul se punea în mişcare pe şoseaua prăfuită care ducea în sat. Apoi, nu uita că domnul Fridrich s-a deplasat personal în România, pentru afacerea asta. Îţi dai seama că trebuie să fie o chestie foarte importantă? Foarte importantă, Bijule! Camionul se îndepărtă şi dispăru într-un nor de praf. … Scatiul nu bănuia nimic din toate astea. Trăgea din răsputeri la rame, privind, din cînd în cînd, în spate, spre casa lui Babuşcă, ce se apropia încet, încet, strălucind ici şi colo alb, orbitor, printre crengile zarzărilor stufoşi, ce se legănau puternic în vînt. Cînd Scatiul ajunse cu barca în dreptul ogrăzii lui Babuşcă, îl zări pe acesta pe mal, cocoţat pe fundul unei bărci vechi şi sparte şi trăgînd de zor un pripon din Dunăre. Era desculţ şi îmbrăcat doar cu o cămaşa Din cîteva lopeţi, Scatiul trase barca la mal. — Noroc, Babuşcă! îl salută bucuros Scatiul, sărind din barcă şi apropiindu-se de el. Cum merge treaba? Ai încurcat ceva la pripoane? Babuşcă fixă asupra Scatiului privirea lui verde şi somnoroasă şi adăugă, dispreţuitor, arătînd cu capul spre cîţiva pui de somn negricioşi ce se aflau într-o găleată. — Cîţiva somotei… La „bucăţică” mi-a rupt… Trebuie să fi fost vreun şalău sau vreun somn mai mare. Dar tu încotro ai pornit-o, Scatiule? Scatiul se aşeză pe fundul bărcii alături de Babuşca şi oftă: — Mi-a trimis primăria pe cap doi saci cu alimente. Trebuie să-i duc cu barca la staţia de pompare din pădurea Teregova… Dincolo de Ostrovul lupilor. Babuşcă continua să tragă priponul din Dunăre, încolăcind cu dibăcie firul gros de nailon la picioarele sale. — Aş merge şi eu cu tine, Scatiule! spuse el. Dar nu am în ce… spuse Babuşcă în vreme ce un fulger scurt licări în ochii lui verzi şi piezişi ca de pisică. După povestea aceea cu prunii gospodăriei, tata mi-a încuiat în dulap pantalonii şi cizmele ca să nu mai ies din curte. — Şi unde este nea Dumitru? îl întrebă Scatiul. — Este în casă… doarme, răspunse Babuşcă. A lucrat toată noaptea la lumina farurilor cu combinele la grîu… Scatiul îşi făcu degetul mijlociu cîrlig şi ciocăni de cîteva ori cu el în fundul dogit al bărcii. — Dunărea este umflată… spuse el, cu un glas trist. Nu cred că am să pot trece fără tine mila 24… Babuşcă trase priponul afară din Dunăre. Într-unul din cîrlige se zbătea, vibrînd ca o lamă de oţel, o mreană albă ca argintul. Babuşcă o desprinse cu un gest larg şi o aruncă dispreţuitor în găleată. Ochii lui verzi îi străluceau. — Atunci aşteaptă-mă aici, Scatiuie. Vin îndată! spuse el, coborînd de pe fundul bărcii şi, apucînd găleata pe jumătate umplută cu peşti, se îndreptă spre casă. Vremea trecea. Deodată, Scatiul îl zări pe Babuşcă venind spre el într-o fugă nebună, îmbrăcat în nişte pantaloni uriaşi, suflecaţi sub genunchi, legaţi pe mijloc cu o sfoară de cînepă şi cu două băbăici grele cumpănite pe umăr. Babuşcă şterpelise pantalonii brigadierului Dumitru. — S-o ştergem, Scatiule, strigă Babuşcă azvîrlind lopeţile în barcă şi răsuflînd greu. Tata m-a simţit prin somn că am intrat în cameră… Dacă observă că i-am luat pantalonii mă omoară… Se pare că nici Scatiul nu aştepta să fie poftit a doua oară, aşa că sări în barcă. Babuşcă instală cu o iuţeală de necrezut vîslele în strapazane şi apoi împinse barca spre larg. Instalaţi la două rînduri de lopeţi, cei doi băieţi începură să tragă vîrtos la rame. Barca zbura spre largul Dunării. Casa lui Babuşcă rămînea treptat în urmă, în timp ce crengile zarzărilor stufoşi păreau că se strîng şi se închid deasupra ei. De altfel era şi timpul. Brigadierul Dumitru apăruse ca un punct alb pe malul Dunării şi strigătele lui îndepărtate, ameninţătoare, răzbăteau pînă la cei doi băieţi, prin clipocitul înspumat al valurilor. Dar cu fiecare lovitură de vîslă micuţul punct alb şi malul se estompau, se împăienjeneau, prefăcîndu-se intr-un uriaş amestec verde, îndepărtat şi ceţos. Apoi, nu mai rămase decît Dunărea largă, cenuşie, strălucitoare. Pe măsură ce barca înainta, apele Dunării devenea din ce în ce mai înspumate şi mai repezi. — Ne apropiem de mila 24, spuse Scatiul continuînd să vîslească. O luăm pe lîngă mal! Babuşcă aşeză lopeţile în barcă şi, apucînd o lopăţică, se repezi spre pupa bărcii. Cocoţat pe botul ei ascuţit – bărcile de pe Dunăre au şi prova şi pupa în formă ascuţită – Babuşcă înşurubă lopăţica în apă şi spuse cu aerul lui somnoros — Cîrma spre mal! Dă-i drumul, Scatiule! Încet, încet, barca părăsea firul apei îndreptîndu-st spre mal. După cîtva timp, începu să alunece în apropierea malului de-a lungul unei păduri de sălcii înecate. Nimic din ceea ce se vedea aici nu părea să anunţe vreo primejdie. Sălciile îşi despleteau frunzişurile lungi, legănîndu-se uşor în vînt, ciupind ici şi colo, cu degetele lor delicate, oglinda întunecată şi strălucitoare a apei. Stoluri de peştişori, fugărite, pesemne, de vreo ştiucă, explodau ici şi colo printre frunzele de nuferi, într-o ploaie de mici schije argintii. Dar Scatiul şi Babuşcă nu vedeau nimic din toate acestea. Tăcuţi, încordaţi, ascultau vuietul surd, ce creştea mereu, undeva în faţa lor, revărsîndu-se greu ca uleiul, prin scorburile putrezite şi păroase ale pădurii de sălcii. Barca se apropia de capătul pădurii. — Atenţie, Babuşcă! Începe! strigă Scatiul, afundînd parcă şi mai adînc vîslele în apă. Babuşcă nu îi răspunse. Făcu un gest de lehamite cu mîna şi strînse bine lopăţica în mîini. Şi deodată, în faţa bărcii, la un cot al Dunării, apăru mila 24. Imaginaţi-vă un perete abrupt de pămînt, înalt cît un bloc cu zece etaje, şi lung de cîteva sute de metri, asupra căruia apele dezlănţuite ale Dunării se năpustesc cu o furie fantastică, clocotind, spumegînd, zburînd parcă. Izbindu-se cu un vuiet înfricoşător de peretele înalt şi abrupt, se prefac în valuri uriaşe, negre şi înspumate, care se ciocnesc unele cu altele, se-amestecă, se sparg în trombe ameţitoare de apă, în vreme ce totul se rostogoleşte şi zboară la vale. Vai de barcagiul neîndemînatic sau de cîrmaciul prost care se avîntă să treacă mila 24! Cît ai clipi din ochi, barca răsucită, învîrtită de şuvoaiele furioase de apă ca o elice, este izbită de peretele înalt şi abrupt şi, răsturnîndu-se, dispare pentru totdeauna în văgăunile adînci – împărăţia somnilor uriaşi – săpate de Dunăre, sub malul prăpăstios. Acum Scatiul şi Babuşcă se aflau în plină vîltoare. Barca trosnea, gemea din toate încheieturile, se cabra peste trombele înspumate de apă, smucindu-se cînd în stînga, cînd în dreapta, gata să se răsucească. Dar Babuşcă veghea. Cu lopăţica în mînă, cocoţat la pupa ascuţită a bărcii părea că stă la pîndă. Apoi, deodată, sărind fulgerător ca un arc, se apleca, lopătînd cînd în stînga, cînd în dreapta lui, în vreme ce valurile îl plesneau peste faţă – şi apoi îşi relua vechea poziţie, rămînînd încremenit ca o statuie de piatră. Pas cu pas, ascultătoare, barca despica vîltoarea, în bubuitul asurzitor al valurilor care se spărgeau în malul înalt şi prăpăstios. Mila 24 rămînea în urmă. Încet, încet, furia apelor se domolea. În faţa bărcii, răsărea, treptat, silueta gigantică cenuşie a stăvilarului, care zăgăzuia drumul spre pădurea Teregova. În curînd Scatiul şi Babuşcă părăsiră Dunărea, pătrunzînd cu barca pe un canal cu malurile betonate, care ducea la stăvilar. Cînd ajunseră în dreptul porţii de fier a ecluzei stăvilarului, un miliţian, înarmat cu un pistol-mitralieră, apăru pe mal şi îi somă să se oprească. — Încotro, băieţi? se interesă miliţianul, privim spre cei doi saci care se aflau în barcă. Şi ce duceţi acolo?  Scatiul se ridică mîndru în picioare şi scoase adresa primăriei pe care o avea în buzunar. — Sînt de la căpitănia portului Pradina… Transport alimente pentru staţia de pompare din pădurea inundată de la Teregova… Miliţianul se aplecă mirat de pe mal spre el şi, luînd hîrtia din mîna Scatiului, o citi. În clipa aceea, din clădirea stăvilaruiui, înaltă de cîteva etaje, îşi făcu apariţia un ofiţer. — Ce-i cu băieţii ăştia? se interesă ofiţerul, apropiindu-se de ei şi privind cu luare-aminte cînd spre Scatiu, cînd spre Babuşcă. De ce vor să meargă în baltă? Miliţianul luă o uşoară poziţie de drepţi şi îi întinse adresa. Ofiţerul o citi, părînd să se enerveze uşor. — Cei de la Pradina nu ştiu că doi bandiţi periculoşi au evadat şi se ascund în baltă? întrebă ofiţerul pe acelaşi ton uşor enervat, ridicînd privirea de pe hîrtie spre miliţian. De ce trimit doi copii într-o poveste ca asta? Miliţianul ridică nedumerit din umeri. Ofiţerul le restitui băieţilor adresa, părînd să gîndească o clipă. — Bine! Dă-le drumul! spuse el, întorcîndu-se spre miliţian. Dar cînd vine vedeta rapidă din patrulare, trimite echipa să cerceteze drumul pînă în pădurea Teregova… Îndepărtîndu-se, ofiţerul reintră în clădire. Scatiul şi Babuşcă nu aveau de unde să ştie că aici se instalase un comandament provizoriu al miliţiei pentru prinderea Chiorului şi a complicelui său. Între timp, miliţianul făcuse un semn cu mîna, spre ferestrele mari, albastre, ale clădirii stăvilaruiui. Undeva, în clădire, răsună deodată vuietul unor motoare grele. Uriaşa poartă de fier a ecluzei începu să se ridice, încet, încet. Scatiul împinse barca de la mal şi apucînd vîslele, se îndreptă spre camera de beton a ecluzei, trecînd pe sub uriaşa poartă de fier care se ridica scîrţîind. Desigur că, privind în urma celor doi băieţi, nici miliţianul nu ştia ce se întîmplase la staţia de pompare din pădurea Teregova şi ce primejdie îi pîndea pe Scatiul şi pe Babuşcă acolo. În curînd cei doi băieţi, părăsind ecluza, pătrunseră pe canalul navigabil care ducea în baltă. În vreme ce vîsleau de zor, o privelişte cu totul neobişnuită le apăru în faţă, jur-împrejur cît vedeau cu ochii, acolo unde erau altădată păduri întunecate de sălcii, se întindea un cîmp imens, cenuşiu, răscolit ca de explozia unor obuze. Ici şi colo, uriaşe grămezi de sălcii uscate îşi zburleau în văzduh rădăcinile păroase. Părea că un vînt năprasnic suflase deasupra bălţii, desrădăcinînd sălciile, răscolind pamîntul, măturînd totul din calea lui. Scatiul şi Babuşcă vîsleau uimiţi şi tăcuţi. Deodată, la un cot al canalului, apăru şantierul. Printre corturi şi mici căsuţe de lemn, buldozere uriaşe, învăluite în fum, atacau sălciile uscate şi putrede. Cu boturile lor de oţel, vibrînd, jucînd pe şenilele lor grele se opinteau în pămînt, şi sărind parcă înainte, într-o ploaie de bulgări de lut, muşcau din rădăcina sălciilor. Ele trosneau, pîrîiau şi se prăvăleau într-o ploaie de crenguţe uscate. În urma buldozerelor, gigantice escavatoare înhăţau sălciile în fălcile lor de metal, rotindu-le prin văzduh şi azvîrlindu-le, ca pe nişte surcele, una peste alta în grămezi înalte. Şi, în acestă privelişte fantastică, prin vuietul şi duduitul motoarelor, prin fumul maşinilor ce pluteau în mari pînze albastre deasupra cîmpului răscolit, zeci şi zeci de muncitori în salopete cenuşii roiau ici şi colo, într-un amestec nelămurit de strigăte şi de murmure. Cei doi băieţi vîsleau din ce în ce mai uimiţi. Cu fiecare lovitură de vîslă, pătrundeau într-o lume nouă şi necunoscută pentru ei. Apoi încet, încet, şantierul rămase în urmă. Canalul se afunda în hăţişurile sălbatice ale pădurilor de sălcii. Cei doi băieţi îşi conţinuară drumul. Pînă la pădurea Teregova nu se întîmplă nimic deosebit. Soarele începuse să apună undeva în adîncurile pădurilor de sălcii, cînd Scatiul şi Babuşcă, părăsind canalul, se îndreptară spre staţia de pompare. Înaintau printre trunchiurile înalte ale sălciilor, străpungînd cu botul ascuţit al bărcii covoarele nesfîrşite de nuferi albi. Scatiul vîslea rar, cu lopăţica în mînă. Babuşcă dădea la o parte ramurile pletoase ale sălciilor ce atîrnau deasupra apei în perdele groase. — Staţia de pompare! anunţă Ia un moment dat Babuşcă, întorcîndu-se spre Scatiu. Uite-o colo… vîsleşte Spre dreapta, Scatiule. Continuînd să vîslească, Scatiul îşi aruncă privirea în spatele lui. Prin frunzişurile sălciilor, zări silueta masivă, de cărămidă roşie a staţiei de pompare, aşezată în inima pădurii de sălcii, pe postamentul ei de beton, ca o fortăreaţă tăcută şi singuratică. Nicio mişcare. Ferestrele micuţe ale staţiei de pompare erau închise, uşa părea zăvorîtă. La piciorul scărilor de ciment, legată cu o frînghie, o ţeavă uriaşă se ridica asemeni unui cot de burlan în sus, pierzîndu-se apoi în pădure; o barcă fără lopeţi pendula uşor, încolo şi încoace, în adierea vîntului. Ieşind din pădurea inundată, Scatiul trase barca la piciorul scării de ciment şi sări jos, pe prima treaptă. — Hei! strigă el. Este careva pe-aici? Ecourile pădurii inundate repetară de cîteva ori strigătul lui şi-apoi se stinseră undeva în adînc. Nici un răspuns. Scatiul se întoarse spre Babuşcă. Un fulger trecu prin ochii verzi, somnoroşi ai lui Babuşcă. — Este cineva la geamul de colo… Ne priveşte, şopti Balbuşcă, ridicînd privirea spre un perete imaginar. ÎI vezi? Scatiul se întoarse fulgerător. — Unde? La geamul de colo? şi adăugă după o vreme: nu văd pe nimeni. — Îţi spun că cineva se uită la noi, repetă, încăpăţînat, Babuşcă. Nu-mi place ce se întîmplă pe aici… Eu zic s-o ştergem, Scatiule! Scatiul păru să se gîndească o olipă. — Ai dreptate. Nici mie nu-mi place liniştea asta de pe-aici, spuse el. Să ducem sacii cu alimente în clădire şi să plecăm. Babuşcă privi lung spre clădirea întunecată şi tăcută a staţiei de pompare şi se scărpină cu vîrful micuţei lopeţi după ceafă. — Eu zic să nu intrăm în clădire… — Şi cu ăştia ce facem? O să-i roadă şobolanii de apă! făcu Scatiul. Hai, Babuşcă, lăsăm sacii şi o tulim cu barca! Babuşcă sări şi el afară din barcă şi în curînd cei doi băieţi, ducînd fiecare cîte un sac în spate, se îndreptară pe scări, spre uşa masivă de lemn a staţiei de pompare. Ajuns în dreptul ei, Scatiul, răsuflînd din greu sub sacul care aproape că îl strivea, împinse uşa cu piciorul. Ea se deschise, scîrţîind încet din balamalele ei ruginite. În faţa celor doi băieţi se căsca un gol de întuneric. — Unde eşti, Babuşcă? — Aici… — Haide! Cu sacii în spate, Scatiul şi Babuşcă pătrunseră în liidirea întunecoasă a staţiei de pompare. În jurul lor, creşteau fantomatic umbrele unor maşini şi ale unor ţevi uriaşe. — Să lăsăm sacii aici… propuse Scatiul, azvîrlind sacul din spate pe pardoseala rece şi umedă de ciment. — Bine, Scatiule, spuse Babuşcă, lăsînd la rîndul său povara care-i alunecă din spate. În clipa aceea uşa de la intrare se trînti cu putere şi un hohot sinistru de rîs răsună afară. Scatiul şi Babuşcă simţiră, că părul li se face măciucă. Cunoşteau acest rîs. Era al omului cu faţa vînătă ciupită de vărsat, pe care îl credeau la închisoare. Deodată, lumina se aprinse în încăpere. Clipind din ochi, cei doi băieţi priviră încordaţi în jur. Se aflau într-o sală imensă, cu maşini înalte grele, prevăzute cu tot felul de manivele şi curele, deasupra cărora se arcuia un snop de ţevi uriaşe. Totul părea încremenit. Undeva în stînga, o scară cu trepte de fier se încolăcea înspre încăperile de sus, ca o cochilie de melc. Deodată, sus, la capătul scării răsună un zgomot ciudat, şi-apoi scîrţîitul uşor al treptelor de fier. Cineva cobora scara. Scatiul şi Babuşcă săriră pe sacii care se aflau la picioarele lor şi se repeziră la uşă. Era încuiată. Cei doi băieţi se lipiră cu spatele de uşă. Pe treptele scării de fier, apăru umbra prelungă şi neagră a celui care se apropia. Cei doi băieţi se repeziră din nou la uşă, încercînd să o deschidă. Zadarnic. — În sfîrşit, iată-vă… răsună de îndată în încăpere o voce glumeaţă, care făcu să le îngheţe sîngele în vine… ce mai faceţi, băieţi? Cu capetele între umeri, zgribuliţi parcă, Scatiul şi Babuşcă se răsuciră încet, încet, cu faţa spre cel care vorbea. Înaintea lor, stătea un am în haine vărgate, cenuşii, de puşcăriaş, rupte pe-alocuri şi stropite cu mîl negru,uscat. Mîinile lui mari şi puternice erau încleştate pe o armă de vînătoare cu două ţevi. — „Chiorul”, şoptiră înmărmuriţi cei doi băieţi… — Ho-ho-ho… rîse omul în haine vărgate şi ochii lui se micşorau, se subţiau, strălucind ca două lame de brici… Dar voi ce-aţi crezut? Că m-aţi băgat la închisoare şi nu o să mai daţi ochii cu mine? Scatiul şi Babuşcă îl priveau uimiţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru” se aşeză pe marginea unei ţevi şi le făcu semn cu mîna să se apropie. Continuă să rîdă. — Haide… Haide… Faceţi-vă ’ncoa, eroilor. Astăzi este zi de chenzină… zi de plată… „Ciupitu” a vrut să vă împuşte pe amîndoi acolo în pădure… dar eu nu l-am lăsat… Vedeţi ce-am păţit dacă am fost băiat cu caracter? Scatiul ridică brusc capul şi îl înfruntă cu mîndrie. — Ai păţit-o, nene, pentru că te-ai legat de noi… Şi după cum văd te legi din nou… — Zău, frăţioare? chicoti „“Chioru””, îndreptînd ţeava spre pieptul Scatiului… Dar cine i-a adus pe coIonelul acela şi pe ostaşi pe capul nostru? Scatiul continua să-l înfrunte. — Sîntem pionieri! Şi adăugă, întorcîndu-se spre Balbuşcă: Nu-i aşa, Babuşcă? Babuşcă tresări ca speriat din somn şi strigă: — Sîntem! Mai e vorbă?!! În clipa aceea „Ciupitu”, care între timp pesemne că descuiase uşa de la intrare şi pătrunsese în clădire, apăru ca o umbră în spatele lor, cu un drug de fier în mînă. „Chioru” îl opri cu un gest. —  Lasă-l! Nu acuma! Mai bine aflăm ce fel de „alimente” ne-au adus băieţii… Omul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat, aruncă drugul de fier pe pardoseala de ciment şi, îngenunchind lîngă sacii aduşi de băieţi, începu să-i desfacă. Sub privirile încremenite ale Scatiului şi ale lui Babuşcă scoase din sac nişte haine nou-nouţe, pe care, despăturindu-le, lăsă să iasă la iveală un pistol-mitralieră şi cîteva încărcătoare pline cu gloanţe. — Cădelniţa lui „Diaconu”! rînji admirativ omul cu faţa vînătă, arătîndu-i pistolul-mitralieră. De unde-o fi făcut el rost de jucăria asta? Scatiul şi Babuşcă înţeleseră în clipa aceea că adresa primăriei era falsă, şi că aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii Tulcea şi însoţitorul său erau de fapt oamenii lui „Chioru”. — Lasă-l pe aiuritul acela… spuse „Chioru”, rezemînd puşca de ţeava pe care se afla aşezat şi încrucişînd braţele la piept… Hainele şi arma ni le-a procurat domnul Fridrich… Joacă tare acest domn… Nu ţi-a spus eu? „Ciupitu“ scoase o pereche de cizme galbene, de piele, şi le azvîrli peste hainele ce se aflau pe jos. — Dar ce nevoie are de noi acest domn Fridrich… întrebă el. „Chioru” arătă cu capul spre cei doi băieţi. — Nu de noi are nevoie, ci de ăştia doi… „Ciupitu” rămase pentru o clipă perplex. — De leprele astea mici? Un zîmbet ciudat flutură pe buzele lui „“Chioru””. — Ai să vezi… Domnul Fridrich trebuie să sosească din clipă în clipă cu barca lui pneumatică cu motor. Face pe turistul prin Deltă… Un zgomot puternic răsună undeva în încăperile de sus ale staţiei de pompare. „Chioru” apucă puşca de vînătoare şi sări fulgerător în picioare. — Iar nu se astîmpără… spuse el cu ton enervat. Încearcă să spargă uşa… Şi doar i-am prevenit că, dacă nu se potolesc, îi curăţ… Cei doi băieţi înţeleseră că cei de la staţia de pompare deveniseră, ca şi ei, prizonierii celor doi bandiţi. „Ciupitu“ vîrî un încărcător în pistolul mitralieră şi întrebă: — Să mă duc sus să le trag o rafală, şefule? — Pentru ce? Astîmpără-te odată! îi strigă mînios acesta, azvîrlindu-i puşca de vînătoare… Şi dă jucăria aia încoace! „Ciupitu” prinse arma de vînătoare din zbor şi-apoi, ridicîndu-se de jos, se apropie de omul în haine vărgate şi îi dădu pistolul mitralieră. — Şi cu ăştia doi ce facem? — Deocamdată leagă-i şi încuie-i în magazia de scule… Este inundată, dar cu atît mai bine… Să se răcorească… Oricum, o să-i apuce căldurile cînd o să vină domnul Fridrich… După ce le legă miîinile la spate cu o sfoară groasă „Ciupitu” deschise o uşă din tablă de fier şi îi îmbrînci pe cei doi băieţi pe nişte scări de piatră care duceau în subsolul învăluit în întuneric al staţiei de pompare.  Ajunşi jos, cei doi băieţi o porniră orbecăind prin întuneric pe un culoar îngust, inundat, prin apa care le ajungea pînă la glezne. Ajunşi la capătul culoarului, „Ciupitu” le porunci să se oprească. Deschise o uşă şi, apucîndu-l pe Scatiu de umăr, îi făcu vînt într-o încăpere. După cîteva clipe, Babuşcă zbură şi el după Scatiu. „Ciupitu“ încuie uşa şi, apoi, paşii lui se îndepărtară, plescăind prin apă, pe culoarul întunecat şi pustiu. Scatiu se ridică în capul oaselor, în vreme ce apa îi şiroia din păr pe cămaşă. — Hai, Babuşcă!… Unde eşti? O umbră se mişcă greoaie lîngă el. — Aici sînt, Scatiule! Se aflau într-o încăpere cu pereţii înalţi, slab luminaţi de o ferestruică prăfuită şi cocoţată undeva sus, sus de tot, aproape de tavan. Cîteva ţevi de fier, groase, verticale, străpungeau tavanul, dispărînd undeva mijlocul pardoselei de beton. —  „Ciupitu” a plecat, spuse Scatiul, ridicîndu-se jos. Babuşcă înaintă prin apă spre el. — Fereastra este prea sus, Scatiule! spuse el repede. Nu putem s-o ştergem pe-acolo, ce facem? Scatiul se răsuci ca un titirez prin apă, în jurul său. — Ia stai, făcu el… Parcă aud nişte voci… — Şi eu… şopti Babuşcă. De unde or veni? De la ţevi? Scatiul se repezi cu mîinile legate la spate şi îşi lipi urechea de o ţeavă. — Îi aud, murmură el. Ei sînt. Vorbesc în sala de sus. — Şi ce spun? — Sst! Vorbesc de noi… Babuşcă îşi lipi şi el urechea de ţeavă. Vocile celor doi bandiţi răsunau limpezi în ţeavă. — Tot nu înţeleg, şefule, spunea „Ciupitu”, ce legătură să fie între domnul Fridrich şi mucoşii ăştia. — Ţi-aminteşti de „Profesor”? — Cel pe care l-a omorît „vînătorul” la Ostrovul lupilor? — Da… — Şi ce-i cu el? — „Profesorul”, cînd s-a urcat în vapor la Galaţi avea un pistol… Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu mai avea… Domnull Fridrich are nevoie de acel pistol pricepi? — Nu prea… Nu se mai găsesc alte pistoale? — Nu fi prost, mă… în ultimul glonţ din încărcător se află lista cu numele celor care trebuiau să-l ajute pe domnul Fridrich… Numele a cinci oameni. Dacă ăştia seacă balta, dau peste pistol… Gloanţele vor fi cercetate de cineva, nu? — Şi-atunci Securitatea… — În sfrşit, ai priceput… greu, dar ai priceput. — Şi puştii? Ce hram poartă în povestea asta? — Păi, cine să ştie dacă nu ei, unde şi-a pierdut „Profesorul" pistolul în baltă? — Şi crezi că o să ne spună ăştia ceva, şefule? Nu-i ştii ce băieţi sînt? Hohotul de rîs al lui „Chioru” făcu să vibreze ţeava roasă de fier. — O să vorbească… Altfel îi dau pe mîna… Ha, ha, ha!… Rîsul puternic al lui „Chioru” fu acoperit de zgomotuI unei bărci care se apropia. Într-un duduit puternic, trepidant, motorul bărcii se opri brusc. Scatiul şi Babuşcă auziră forfota unor paşi deasupra lor şi scîrţîitul uşii de la intrarea în sala naşiniilor. Îşi lipiră şi mai mult urechile de conducta rece şi lucioasă de fier. — Bună seara! auziră ei, prin conductă, o voce puternică, frumos timbrată. Mă bucur că vă găsesc pe amîndoi ca scoşi din cutie… şi înarmaţi pînă în dinţi. Înseamnă că „alimentele” pe care vi le-am trimis v-au prins bine… Unde sînt cei doi eroi? — I-am legat şi i-am închis jos, în magazia de scule, sosi pe conductă răspunsul Chiorului. Scatiul şi Babuşcă înţeleseră că cel care sosise era domnul Fridrich. — I-aţi legat? răsună din nou vocea lui. În ce scop domnii mei? Vă este teamă de doi copii sau există o fereastră acolo? — Fereastra este prea sus ca s-ajungă la ea, răspunse „Chioru”. Le-ar trebui o scară. — Şi atunci? — Nu-i cunoaşteţi încă, domnule Fridrich, continuă „Chioru”. În Dunăre să-i arunci cu cîte o piatră legată de gît şi tot nu poţi fi sigur că, peste o clipă nu răsar ca din pămînt şi ţi se aruncă în spate. — Ha-ha-ha! izbucni într-un rîs vesel domn Fridrich. Trebuie să fie doi puşti nostimi. Cred că o să mă înţeleg bine cu ei. Dar ce-i cu tărăboiul acesta? Undeva, sus, se auzeau lovituri îndepărtate. — Am închis-o pe ingineră şi pe cei trei mecanici sus, în dormitorul comun, explică „Chioru”. Vor să spargă uşa. Auziţi-i. — Pesemne că nu înţeleg situaţia, spuse pe acelaşi ton amuzat domnul Fridrich. Dacă vor continua, va trebui să-i răcorim cu un duş. Slavă domnului, avem apă, şi destule pompe pe-aici! — Să vi-i aduc pe băieţi? se interesă „Chiorul”. — Da, şi încă repede, spuse domnul Fridrich. În timp ce mă îndreptam spre voi, m-am întîlnit cu o vedetă rapidă plină cu miliţieni. S-ar putea să ne trezim cu ei pe-aici. Scatiul şi Babuşcă auziră nişte paşi care se îndepărtau în grabă. Înţeleseră că unul dintre cei doi bandiţi vine spre ei. Se îndepărtară de lîngă conductă şi se sprijiniră cu spatele de unul din pereţii umezi şi vîscoşi ai magaziei cu scule. Scatiul îşi aruncă privirea spre ferestruica ce se deschidea în zid, sub tavan, prin al cărei geam prăfuit se vedeau, licărind afară, undeva, deasupra pădurii de sălcii, primele stele. — La noapte o ştergem pe-acolo, Babuşcă, îi şopti el prietenului, întorcînd capul spre el prin întuneric. Şi ne oprim tocmai la tovarăşul colonel Vlad, la Tulcea… Babuşcă oftă din greu: — Pe fereastră? Ne-ar trebui nişte aripi să zburăm pînă acolo sus… — O să zburăm, ai să vezi! răspunse cu dîrzenie Scatiul. — La noapte… Dar acum ce facem? suspină Babuşcă. — Acum? Facem pe proştii. Nu ştim nimic, Babuşcă, da? Paşii se apropiau plescăind puternic pe culoarul inundat. Apoi cheia se răsuci în broască şi uşa se deschise. — Hei, voi de-acolo! strigă „Chioru” din pragul uşii, făcîndu-le semn cu pistolul-mitralieră pe care îl ţinea în mînă. Ieşiţi afară şi urmaţi-mă! După ce îl urmară pe „Chioru”, pe culoarul inundat, Scatiul şi Babuşcă urcară scara de beton şi pătrunseră în sala maşinilor. Domnul Fridrich îi aştepta. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu faţa măslinie, cu părul uşor încărunţit la tîmple, cu ochii cenuşii, cu o strălucire rece, aproape metalică în ei. Purta pantaloni scurţi, albi şi o bluză albă, cu talia strînsă într-un cordon lat, prevăzut cu o cataramă uriaşă de argint. Pe cap avea o pălărie colonială. — Deci voi sînteţi! spuse domnul Fridrich, după ce îi cîntări din priviri dîteva clipe. Apoi, făcînd un semn Ciupitului, adăugă: Taie-le legăturile! Omul cu faţa vînătă şi ciupită de vărsat rezemă puşca de vînătoare de o ţeavă şi, scoţînd un briceag din buzunar, le tăie legăturile. Domnul Fridrich se apropie de cei doi băieţi. — Acum v-aş ruga să-mi răspundeţi, scurt şi precis la întrebări, le spuse el. Voi l-aţi transportat anul trecut cu barca pe „Profesor” la Ostrovul lupilor? — Da, răspunse Scatiul. O expresie de mulţumire apăru pe faţa domnului Fridrich. — Acum aminteşte-ţi, băiete! „Profesorul” avea un revolver asupra lui? Scatiul îl privi cu un aer nătîng: — Un revolver?… Adică un pistol, nene? — Spune-i cum vrei. Avea sau nu avea? Da sau nu? Scatiul se întoarse cu acelaşi aer nătîng spre Babuşcă: — Tu ai văzut vreun pistol, Babuşcă? Babuşcă păru să se gîndească cîteva clipe şi apoi se scărpină la ceafă: — Ce fel de pistol, Scatiule? Cu doape? Domnul Fridrich îi urmărea cu atenţie pe cei doi                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   băieţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru”, care afla lîngă el, izbucni: — V-am prevenit, domnule Fridrich, nu vedeţi că-şi bat joc de dumneavoastră? „Ciupitu” vîrî briceagul în buzunar şi începu să suflece mînecile cămăşii. — Cu ăştia trebuie discutat altfel, domnule Fridrich! spuse el cu un rînjet întunecat şi sinistru. Îmi daţi voie să-i iau la întrebări? Domnul Fridrich îl opri cu un gest: — Asta este o treabă de diletant, spuse el pe un ton dispreţuitor. Sau de borfaş de teapa dumitale. Obişnuieşte-te cu gîndul că lucrezi pentru un serviciu de informaţii. „Ciupitu” îl privi năucit. — Păi, altfel… Păi, altfel cum? se bîlbîi el arătînd spre cei doi băieţi. Păi, merge fără?… — Fără, băiete! continuă rece domnul Fridrich. Noi nu gîndim cu pumnii. Să-ţi intre bine lucrul acesta cap! adăugă pe un ton poruncitor, arătînd spre scara de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. Roag-o pe doamna inginer să poftească pînă la mine. Faţa „Ciupitului” exprima o stupoare fără margini. Aruncă o privire semnificativă „Chiorului”. — S-o rog pe doamna inginer? Am auzit bine sau visez, „Chiorule”? „Chioru” mută pistolul-mitralieră dintr-o mînă în alta. — Hai, du-te, „Ciupitule”! Du-te! îi spuse el pe un ton împăciuitor şi fă aşa cum ţi-a spus domnul Fridrich. Cine plăteşte, comandă. E clar? „Ciupitu” apucă puşca de vînătoare şi se îndreptă bombănind. Domnul Fridrich îl urmări cu privirea. Se întoarse şi-i spuse „Chiorului”, pe un ton rece şi tăios ca un brici. — Nu avem ce face cu de-alde ăştia! După ce iprăvim treaba aici, n-ai să poţi să te strecori împreună cu el pe vasul vostru comercial. Aşa că va trebui, să-l lichidezi. „Chioru” se înclină politicos. — Nici o grijă, domnule Fridrich. Am să-i închid gura. În curînd o femeie tînără, zveltă, îmbrăcată într-o salopetă albastră, de lucru, coborî în sala maşinilor, urmată îndeaproape de „Ciupitu”. — Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce înseamnă toate acestea? întrebă ea, înaintînd mînioasă spre domnul Fridrich. Cine sînteţi? Ce doriţi? Domnul Fridrich îşi scoase pălăria colonială şi o salută politicos. — Fridrich… Alfons Fridrich. Turist… Tînăra femeie continua să-l privească mînioasă şi dispreţuitoare: — Sînteţi un turist cam ciudat, domnule Fridrich! Și adăugă, întorcînd capul spre „Chioru”: Şi individul acesta înarmat tot cu turismul se ocupă? Un zîmbet ironic flutură pe buzele subţiri ale domnului Fridrich. — Nu vă alarmaţi, doamnă. Sînt un om civilizat. Pistolul mitralieră este un simplu element de recuzită, noi nu ucidem pe nimeni… dacă nu este absolută nevoie… Tînăra ingineră continua să-l înfrunte cu curaj: — Pentru ce aţi oprit staţia de pompare?! strigă ea. Ce urmăriţi? Vă daţi seama că Dunărea a rupt digul la Cotul Pisicii şi că inundă balta? Că apele cresc şi cel mai tîrziu pînă mîine seară vor inunda şantierul şi vor distruge barăcile, magaziile cu carburanţi, maşinile? Domnul Fridrich continua să surîdă maliţios: — Desigur, doamnă. Dar depinde de dumneavoastră ca acest lucru să nu se întîmple. — Cum adică? De mine? făcu tînăra ingineră. Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi. Domnul Fridrich continua să zîmbească. — Am să vă explic, doamnă. Anul trecut un om de-al meu a pierdut în baltă un obiect important. Am nevoie de acest obiect. Tînăra femeie îl privi nedumerită. — Cu atît mai mult. Aşteptaţi să secăm balta şi-l veţi găsi. Domnul Fridrich îşi muşcă buzele. — Mă grăbesc, doamnă, spuse el pe un ton categoric, întorcîndu-se spre Scatiu şi spre Babuşcă. Micii dumneavoastră compatrioţi cunosc locul unde a fost pierdut obiectul. Convingeţi-i să ni-l arate şi, în clipa următoare, puteţi porni staţia de pompare. Şantierul  fi salvat. Tînăra ingineră, care nu ştia ce fel de „obiect” pierduse domnul Fridrich, se întoarse avîntată spre cei doi băieţi: — Băieţi, nu-i timpul de glumit! le spuse ea. Cunoaşteţi locul unde se află acel obiect? Scatiul şi Babuşcă se priviră în tăcere. Amîndoi înţeleseră că domnul Fridrich îi prinsese într-un cleşte din care nu exista nicio scăpare. — Aţi auzit ce poate să se întîmple, insistă tînăra ingineră, pradă unei mari agitaţii. Cunoaşteţi acel loc sau nu? Scatiul simţi cum mîna lui Babuşcă îl strînse uşor de braţ. Înţelese. Se scărpină cîteva clipe după ceafă. — Şi dacă vă arătăm locul unde s-a răsturnat „Profesorul” cu barca, spuse el într-un tîrziu, ridicînd o privire spre domnul Fridrich, daţi drumul staţiei de pompare? — De îndată! Pe cinstea mea! spuse repede domnul Fridrich, întorcîndu-se spre tînăra ingineră. Mecanicii pot coborî cînd vor să dea drumul maşinilor. Tînăra ingineră îi învălui pe cei doi băieţi într-o privire caldă, aproape rugătoare. — S-a făcut, spuse Scatiul, vîrînd mîinile adînc în buzunare şi fixîndu-l pe domnul Fridrich pe sub gene. Locul pe care îl căutaţi se află în apropiere de Ostrovul lupilor. — Perfect! Perfect! exclamă mulţumit domnul Fridrich. Văd că sînteţi doi băieţi de treabă. Mîine dimineaţă pornim spre Ostrovul lupilor… — Atenţie, domnule Fridrich, interveni „Chioru“, băieţii ăştia vor să cîştige timp ca să ne tragă pe sfoară. Îi cunosc prea bine, la noapte vor încerca să evadeze… Fridrich păru să se gîndească cîteva clipe. Un zîmbet vag, ceţos, flutură pe buzele lui subţiri. — Tocmai de aceea va trebuie să-i închidem din nou la subsol. Şi adăugă, arătînd cu mîna spre omul cu faţa vînătă: Dumneata vei păzi bărcile toată noaptea… Tînăra ingineră păru că-şi pierde răbdarea. Se adresă lui Fridrich pe un ton rece şi dispreţuitor: — Aţi obţinut ce-aţi dorit, domnule… Pot să chem mecanicii să dea drumul staţiei? Domnul Fridrich se înclină ironic: — Desigur, doamnă. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă! Tînăra ingineră îi întoarse spatele şi îndepărtîndu-se grăbită începu să urce scara cu trepte de fier. Domnul Fridrich îi cîntări din ochi, cîteva clipe, Scatiu şi pe Babuşcă şi-apoi spuse pe un ton rece poruncitor: — Duceţi-vă! Peste cîteva minute, cei doi băieţi se pomeniră din nou zăvorîţi în încăperea întunecoasă din subsol. Paşii „Ciupitului”, care îi condusese în magazia de scule, lipăiră din nou pe culoarul inundat şi se stinseră undeva departe. Erau din nou singuri. În aceeaşi clipă, în sala maşinilor răsună un vuiet infernal care părea să cutremure întreaga clădire. Motoarele staţiei de pompare se puseră în mişcare. Scatiul şi Babuşcă se repeziră şi îşi lipiră din nou urechile de conducta de fier. Se auzea şuierat puternic al apei care urca pe ţevi. — Staţia a pornit, murmură Scatiul, întorcîndu-se pe întuneric spre Babuşcă. E timpul s-o pornim şi noi. — S-o pornim şi noi? Încotro, Scatiule? făcu mirat Babuşcă. Scatiul îl prinse de mînă şi îl trase după el. Se rezemară din nou de peretele umed şi vîscos al magaziei de scule. Picături grele de apă cădeau de undeva de sus, la picioarele lor. — La noapte va trebui s-o ştergem pe-acolo, spuse Scatiul, întinzînd mîna spre fereastră. — Uşor de zis, dar cum? întrebă în şoaptă Babuşcă. — Păi, de unde picură apa? — Păi, de unde? — Întinde mîna şi vezi…  Babuşcă se înălţa în vîrful picioarelor şi, întinzînd mîna, începu să pipăie orbeşte peretele. Mîna lui întîlni o roată mare de fier. — Da, e ceva aici, Scatiule, şopti el, un fel de roată de fier. — Răsuceşte-o! făcu Scatiul. Babuşcă se propti bine în picioare şi răsuci roata. Un şuvoi puternic de apă şuieră pe deasupra capetelor lor şi se împrăştie cu un răpăit puternic pe pardoseala inundată. Babuşcă răsuci repede roata de fier la loc. Şuvoiul de apă se opri brusc. Se făcu tăcere. Numai picăturile grele de apă se auzeau căzînd egal şi repede ca bătăile unui ceasornic. — Ai priceput acum Babuşcă? îl întrebă, în şoaptă, Scatiul. — Pe cinstea mea, Scatiuie, răspunse Babuşcă, avînd în glas ceva ca o mirare fără de margini. Vrei să înecăm subsolul? — Chiar aşa, continuă Scatiul, apa ne va ridica pînă la fereastra de sus… — Păi, „Ciupitu” păzeşte bărcile… — Aici e-aici, spuse în şoaptă Scatiul. Şi mai are şi o puşcă, dar ne descurcăm noi, frăţioare… Nu-i aşa? Babuşcă rîse uşor pe întuneric — Mai e vorbă! Şi-acum ce facem? — Acum aşteptăm. — S-adoarmă domnul Fridrich? — Chiar aşa. Cei doi băieţi tăcură. Maşinile staţiei de pompare vuiau surd deasupra lor, făcînd să vibreze întreaga clădire. Orele care trecură li se părură celor doi băieţi fără de sfîrşit. Prin ferestruica prăfuită doar cerul nopţii se limpezea mereu, desfăcîndu-şi deasupra pădurii de sălcii, parcă din ce în ce mai aproape, pînzele lui uriaşe şi împăienjenite de stele! După ce ascultă cîteva clipe cu urechile ciulite, vuietul motoarelor din sala maşinilor, Scatiul se prinse cu mîinile de roata de fier fixată de perete şi îi şopti lui Babuşcă: — Dă-te la o parte, Babuşcă. Îi dau drumul… Şi răsuci roata. Un şuvoi puternic şi zgomotos de apă, ca o cascadă se năpusti în încăpere. În vuietul şi în clocotul apei care năvălea în magazia de scule, cei doi băieţi simţiră cum nivelul apei care inunda pardoseala începe să crească. La început apa le trecu de glezne, apoi le acoperi pulpele picioarelor, şi încet, încet, le trecu de genunchi, apoi le trecu de brîu, ca să le ajungă la gît. Scatiul şi Babuşcă înotau „călcînd” apa în magazia de scule învăluită în beznă. O linişte grea, apăsătoare, umedă, atîrna deasupra lor. Apa depăşise gura ţevii de fier prin care năvălea şuvoiul, şi-acum apele creşteau în tăcere. Cei doi băieţi înotau de zor. Ferestruica prăfuită prin care licăreau stelele se apropia văzînd cu ochii. Scatiul sări afară din apă, încercînd să se prindă de marginea ei, dar nu reuşi. — Las-o! strigă Babuşcă, înotînd de zor, jur împrejurul Scatiului. Ai răbdare, vine ea singură la noi. Într-adevăr, peste un timp, ferestruica era aproape la un pas. Scatiul se prinse de marginea ei, desfăcu cîrligul şi o deschise. — S-o ştergem, Babuşcă! spuse el, sărind din apa care se rotea ca o bulboană în încăperea inundată, sprijinindu-se, cu pieptul în cercevea. Urmează-mă! — Eu mă opresc la bărci, tu ai grijă de Ciupitu… şopti Scatiu lui Babuşcă, în vreme ce înota prin Dunăre uşor ca o umbră, alături de el. — Să îi fac „vidra”? se interesă Babuşcă, oprindu-se din înot şi călcînd apa. — Chiar aşa, făcu Scatiul, apropiindu-se de el. Haide, la fund, Babuşcă, la fund! Cei doi băieţi săriră din apă pînă la brîu, şi apoi dispărură fulgerător în adîncuri. Atras de zgomotul făcut de clipocitul apei, omul cu faţa vînătă, ce se afla pe scara de beton, scoase repede o lanternă din buzunar şi o aprinse. Razele de lumină ale lanternei măsurară de cîteva ori, asemeni unui mic reflector, suprafaţa liniştită a apei, şi se opriră pe scorburile fantomatice ale pădurii de sălcii învăluită în aburi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Omul cu faţa vînătă stinse lanterna. În clipa aceea, capul Scatiului se ivi la suprafaţa apei, asemeni unui dop uriaş, undeva lîngă barca pneumatică a domnului Fridrich. Scatiul se afla la doi paşi de treptele scării de beton. Pe scară, omul cu faţa vînătă, ţinînd puşca sub braţ, alunga cu mîna roiurile furioase de ţînţari care năvăleau asupra lui cu un zumzăit lacom şi sălbatic. Babuşcă nu se zărea nicăieri. Deodată, undeva în stînga scării, departe, spre pădure, răsună un fel de chiţăit de şoarece şi ceva plescăi de cîteva ori puternic în apă. „Ciupitu” se răsuci fulgerător într-acolo şi aprinse din nou lanterna. Razele de lumină ale lanternei alunecară, scînteind pe frunzele verzi-lucioase ale unui imens covor plutitor de nuferi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Agăţat de marginea bărcii pneumatice cu motor, Scatiul lucra repede. Degetele lui desfăceau uşor nodul frînghiei care fixa barca de scară. Deodată, parcă presimţind ceva, omul cu faţa vînătă se răsuci şi îndreptă lumina lanternei spre barca cu motor. Scatiul dispăruse. Nici o mişcare. Şi din nou, undeva în stînga scării de beton, spre pădure, în mijlocul covorului plutitor de nuferi, răsună ceva ca un sforăit şi apoi răsună iar un plescăit puternic. Era Babuşcă. Ciupitu se răsuci fulgerător pe călcîie şi îndreptă lumina lanternei spre locul de unde se auzise zgomotul. În razele scînteietoare de lumină, frunzele de nufăr se unduiau uşor, urcînd şi coborînd pe nişte valuri nevăzute. Babuşcă se scufundase în adîncuri. În schimb Scatiul, care apăruse din nou la suprafaţă, desfăcu nodul frînghiei care lega barca pneumatică de scara de beton. Cu o mişcare uşoară întinse mîna scoţînd cheia de contact de la motorul bărcii, o lăsă cadă pe fundul apei. Apoi se scufundă şi dispăru adîncuri. Împinsă în larg de briza nopţii, barca pneumatică cu motor se desprinse de lîngă scara de beton şi o porni în derivă, spre pădurea de sălcii. Dînd cu ochii de barca care se îndepărta, „Ciupitu” îşi rezemă puşca de vînătoare de una din treptele scării, dezlegă repede o mahună şi sări în ea. Pilotînd-o ajutorul unei lopeţi, porni în urmărirea bărcii pneumatice cu motor, care se îndepărta văzînd cu ochii. În clipa aceea, Scatiul sări de undeva din adîncurile apei şi se aşeză pe prima treaptă a scării. — Babuşcă! strigă el cu un glas înăbuşit. Capul lui Babuşcă răsări de undeva din întuneric lîngă el, la piciorul scării. — Sînt aici, Scatiule! Scatiul îşi aruncă o clipă privirile spre peretele luminat al staţiei de pompare. — Să adunăm toate lopeţile… repede, Babuşcă. — Dacă ne zăreşte „Chioru“, trage în noi prin fereastră. Sărind la rîndul său afară din apă, Babuşcă se repezi şi începu să strîngă lopeţile risipite ici şi colo prin bărcile legate de piciorul scării de beton. Scatiul aşeză puşca de vînătoare în mahuna în care veniseră şi instală apoi, cu mişcări repezi şi precise vîslele. Tocmai în clipa aceea, Babuşcă sosi şi el, gîfîind din greu sub cele cîteva vîsle care aproape că-i striviseră umărul. Ajutat de Scatiu, Babuşcă aşeză uşor, una cîte una lopeţile în barcă. În clipa următoare, cei doi băieţi auziră scîrţîitul uşii de fier, de la intrarea în staţia de pompare. Cu răsuflarea tăiată, se azvîrliră, ghemuindu-se în fundul bărcii. “Chioru” apăru cu pistolul-mitralieră în mînă şi, punînd piciorul pe prima treaptă a scării de beton, strigă: — Hei! Unde eşti, „Ciupitule”? — Aici sînt! sosi, dinspre pădure, răspunsul omului cu faţa vînătă. — Şi ce faci acolo? — S-a dezlegat barca cu motor a domnului Fridrich! răsună undeva, în întuneric, glasul omului cu faţa vînătă. O aduc îndată… — Cum s-a dezlegat? întrebă cu glas îngrijorat „“Chioru”“. Doar eu am legat-o. Şi am legat-o bine!… Undeva în întuneric, spre pădure, răsună clipocitul vîslei cu care „Ciupitu“ îşi pilota barca. — Păi, ştiu eu cum? strigă el. Uite… Am remorcat-o şi o aduc… “Chioru” se plesni deodată puternic cu palma peste frunte. — Doamne Dumnezeule! urlă el. Să ştii că afurisiţii au şters-o! Şi dispăru în fugă în clădirea staţiei de pompare. — La vîsle! La vîsle, Babuşcă! strigă Scatiul, ridicîndu-se din fundul bărcii şi repezindu-se la lopeţi. Dacă se întoarce „Chioru” sîntem pierduţi! Babuşcă nu păru să aştepte să fie poftit de două ori. Se repezi şi el la vîsle. Lopeţile coborîră, se urniră puternic şi barca ţîşni înainte ca o săgeată. Abia acum Ciupitu dădu cu ochii de ei. — Staţi, staţi că trag! strigă el, agitînd vîsla deasupra capului. Fug, opriţi-i, fug! Scatiul şi Babuşcă vîsleau din răsputeri. Barca zbura pe apă. În curînd, se topi ca o umbră în întunericul pădurii de sălcii. Era şi timpul. Domnul Fridrich, urmat de „Chioru” se năpustiră afară din clădirea staţiei de pompare. — Barca cu motor! Adu mai repede barca cu motor, idiotule! striga, furios, domnul Fridrich. Vîsleşte nemernicule! Ce stai?! Omul cu faţa vînătă vîslea din răsputeri, cînd într-o parte a bărcii, cînd în cealaltă. În curînd ajunse la piciorul scării de beton. Cu pistolul-mitralieră în mînă, “Chioru”sări primul în barca cu motor, urmat de domnul Fridrich. Acesta din urmă se inistală grăbit la volan. Degetele lui pipăiră repede tabloul de bord al bărcii cu motor. — De prisos, spuse el cu ciudă. Băieţii au luat cheia de contact. Nu pot porni barca. — V-am prevenit, domnule Fridrich… V-am prevenit… făcu, pe un ton plîngăreţ, „Chioru“… Şi-acu ce-o să facem? Mîine dimineaţă miliţia va sosi aici. Domnul Fridrich alungă cu mîna ţînţarii care începuseră să-l ia cu asalt. — Am prevăzut această situaţie, domnule, răspunse el liniştit… Băieţii nu vor ajunge prea departe… Am pus pe doi din oamenii mei să-i pîndească, pentru orice eventualitate, ia ieşirea din pădurea Teregova… “Chioru” îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare cu dosul palmei. — Sînteţi extraordinar, domnule Fridrich! — Sînt doi agenţi foarte experimentaţi, continuă domnul Fridrich, aşa că, în cîteva ore, vii sau mor băieţii vor fi ai noştri… În clipa aceea, uşa masivă de fier a staţiei de pompare se trînti cu putere şi o cheie se răsuci în broască. — Ne-au încuiat afară, nemernicii! urlă omul cu faţa vînătă, repezindu-se brusc şi lovind cu pumnii poarta… Deschideţi sau vă curăţăm pe toţi. Deschideţi, n-auziţi? Dar, de dincolo de uşă, nu răspunse decît vuietul puternic al maşinilor care pompau apa. Domnul Fridrich privi cîteva clipe silueta de cărămidă roşie, masivă ca o cetate, a staţiei de pompare şi adăugă, plictisit, întorcînd capul spre „“Chioru”“: — Spune-i să nu mai urle! Deocamdată am pierdut partida… Dar cunosc o cheie care în cîteva zile ne va deschide uşa de fier.      

Capitolul 2   În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă vîsleau de zor pe canalul îngust, care tăia ca o lamă strălucitoare de cuţit îngrămădirea sălciilor din pădurea Teregova. Pe neaşteptate, un nor uriaş de ceaţă veni de undeva, de departe, dinspre Dunăre, deasupra pădurii. Stelele disspărură. Sălciile fumegau, cuprinse parcă de un ciudat incendiu, mistuindu-se şi dispărînd ca nişte gigantice catarge albe, într-o mare imensă de fum. În curînd, nu se mai vedea nici la doi paşi. Barca, mînată de cei doi băieţi, începu să înainteze în zig-zag, izbindu-se din cînd în cînd, cînd într-o parte, cînd în cealaltă a canalului de ierburile uscate şi păroase ale sălciilor. Babuşcă părăsi vîslele şi, trecînd pe lîngă Scatiu, se cocoţă aşezîndu-se turceşte pe botul ascuţit al bărcii. — Dă-i drumul, Scatiule! spuse liniştit acesta şi, ducînd palmele în formă de pîlnie la gură, strigă ascuţit şi prelung: „Oho… ohooo… hoo… ohooo!…“ — Oho… ohoohoo… ohoo!… îi răspunse ecoul de-a lungul canalului… — Apasă pe vîsla din dreapta! anunţă Babuşcă scoţînd din nou un ţipăt ascuţit şi prelung. Scatiul porni barca apăsînd mai cu putere pe lopata din dreapta. — Oho… ohoohoo… ohoo!… răspunse din nou ecoul canalului, stingîndu-se apoi, ca un murmur, undeva, noianele pădurii de sălcii, învăluite în întuneric şi ceaţă. — Drept înainte! comandă Babuşcă, aşezat turceşte pe botul ascuţit al bărcii. Bătaia vîslelor la fel, Scatiule! Pilotată de Babuşcă, barca prindea viteză. Din cînd în cînd, cu mîinile pîlnie la gură, Babuşcă striga lung şi ascuţit. Scatiul vîslea din ce un ce mai repede şi botul ascuţit al bărcii străpungea perdelele compacte şi umede de ceaţă. Orele treceau. Apoi încet, încet, deasupra pădurii începuseră să se reverse zorile. Ceaţa se lumina, odată cu zorile, sălciile păreau că-şi iau zborul din nou în văzduh, plutind jur-împrejurul bărcii, asemeni unor uriaşe umbre fumurii. Babuşcă trecu din nou la vîsle. Înaintau acum de-a lungul canalului, în plescăitul ritmic al vîslelor, într-o ploaie de stropi mari şi reci ce se scuturau de pe ramurile pletoase ale sălciilor, legănate încolo şi încoace de un vînt puternic. Ceaţa se risipea văzînd cu ochii. Ici şi colo, perdele de lumină, uşoare şi transparente, aurii sau roşii, se revărsau vibrînd în văzduhul întunecos pădurii. — Priveşte, Babuşcă! strigă vesel Scatiul, parcă trăgînd mai cu sete la vîsle… Încă puţin şi ieşim din pădure… Am scăpat, Babuşcă… Am scăpat. Într-adevăr, în faţa bărcii în care se aflau cei doi băieţi, canalul se lărgea mereu, desfăcîndu-se ca o pîlnie şi prin ea curgea parcă spre ei un fluviu de abur scăldat în lumină. Acum marginea pădurii era aproape. Deodată, undeva în stînga bărcii, la marginea unui covor plutitor de nuferi, apa clocoti puternic şi o ştiucă mare, galben-fumurie sări din apă după o babuşcă strălucitoare ca argintul, înghiţind-o din zbor, apoi se prăvăli înapoi cu un plescăit asurzitor, dispărînd în adîncurile străvezii ale apei. — Ştii ceva, Scatiule? spuse Babuşcă, înfundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ce-ar fi să-i ducem ştiuca lui nenea Vlad la Tulcea? Scatiul păru să se gîndească o clipă, stînd nemişcat cu mîinile pe lopeţi. — Bună idee, răspunse el, întorcînd capul spre Babuşcă. Ai brişcă[1] la tine? Babuşcă dădu drumul vîslelor şi scoase din buzunarul pantalonilor un colac de fir de nailon gros, la capătul căruia se zărea o linguriţă strălucitoare din metal alb, prevăzută cu o mică ancoră neagră, cu trei colţi lăcuiţi. — Ne urcăm în salcia de colo, spuse Babuşcă, arătînd cu mîna spre o salcie uscată şi scorburoasă, care se ridica din apă deasupra covorului plutitor de nuferi… Cumătra n-o să ne vadă… Arunc brişca de două ori şi a treia oară, cumătra este a noastră… Ce zici? — Să mergem, conveni Scatiul, împingînd barca spre trunchiul uscat al sălciei. Odată ajunşi acolo, cei doi băieţi legară barca şi se căţărară în salcie. Babuşcă se instală pe o cracă groasă şi, desfăcînd o bucată de fir de nailon din colacul pe care îl ţinea în mînă, începu să rotească brişca cu mîna cealaltă deasupra capului. — O vezi, Scatiule? Scatiul stătea pe o cracă, undeva sub el. — Da. E acolo, între cele două frunze de nufăr, pîndeşte… Crezi că o să sară?  Babuşcă azvîrli brişca. Ea zbură strălucind, rostogolindu-se prin văzduh şi căzu, plescăind, la marginea covorului plutitor de nuferi. Babuşcă începu să o tragă repede spre el. — Deşteaptă cumătră, bombăni el nemulţumit. Stă şi chibzuieşte… — Nu poţi s-o arunci chiar lîngă ea? se interesă Scatiul. — Ba asta am să şi fac, bombăni din nou Babuşcă ridicînd brişca din apă şi trăgînd-o sus, spre el, în salcie… Am să i-o arunc drept în gură… Şi încordat, tăcut, începu să rotească din nou linguriţa deasupra capului.! — Acum! strigă Scatiul, uite-o… A ieşit de sub frunze… Brişca porni ca un fulger. În clipa următoare apa păru că explodează. Ştiuca înhăţase brişca. Simţindu-se prinsă, namila făcu un salt spectaculos afară din apă, se dădu de cîteva ori peste cap, apoi dispăru, cu un plescăit înfiorător al cozii, în adîncuri. Dar Babuşcă apucase să înfăşoare firul în junrul unui ciot uscat. Firul de nailon se întinse ca o strună şi fluieră prelung. — Am prins-o! Am prins-o! strigă vesel Babuşcă, în vreme ce Scatiul se repezea să-l ajute. Babuşcă trăgea din răsputeri de fir, ştiuca se repezea cînd încolo, cînd încoace, răscolind şi călcîn frunzele plutitoare de nufăr, stîrnind valuri uriaşe, sărea în tumbe ameţitoare scuturîndu-şi capul, în văzduh ca să arunce brişcă din gură. Scatiul înfăşură firul recuperat de Babuşcă pe ciotul de lemn. Acum, ştiuca se zvîrcolea de moarte, lîngă trunchiul sălciei uscate. — N-o s-o putem trage sus, îi spuse Babuşcă prietenului său. E prea mare… S-o lăsam legată aici şi să tragem barca lîngă ea… Scatiul încuviinţă din cap şi îi făcu semn cu mîna lui Babuşcă să-l urmeze. Dar în clipa aceea, cei doi băieţi încremeniră. Jos, lîngă trunchiul sălciei uscate apăruse o barcă cu motor. În barcă se aflau doi indivizi, unul din ei ţinea un revolver aţintit asupra lor. — Bună ziua, căpitane, spuse pe un ton vesel individul, salutîndu-l, parcă, cu revolverul pe care îl ţinea în mînă… Păi ce fel de purtare e asta? O ştergeţi fără să vă luaţi ziua bună de la domnul Fridrich? Scatiul recunoscu în cel care îi vorbea pe aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii de la Tulcea. Celălalt individ era slăbănogul poreclit Biju. — Ha-ha-ha!… izbucni într-un rîs vesel şoferul… Ia te uită, Bijule, la ei, ce mutră au făcut! Şi adăugă arătînd cu ţeava revolverului spre Babuşcă… Şi ăsta cine mai e? Vestitul Babuşcă? Un fulger trecu prin ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă. — Dar matale, cine-mi eşti? îl întrebă el, cu aerul lui somnoros. Tot vreo ştiucă de baltă? — Gura! şuieră deodată şoferul, agitînd revolverul în mînă… Coborîţi unul cîte unul din salcie! Şi fără trucuri. Aţi înţeles? Scatiul privi lung spre Babuşcă şi, dîndu-şi drumul de-a lungul trunchiului uscat, coborî primul în barca cu motor. După ce Scatiul şi Babuşcă coborîră în barca cu motor, falsul şofer arătă spre botul bărcii cu ţeava revolverului şi adăugă poruncitor: — Treceţi peste parbriz şi aşezaţi-vă pe botul bărcii. Şi băgaţi de seamă, la cea mai mică mişcare trag. Resemnaţi, cei doi băieţi trecură peste parbrizul de plexiglas al bărcii cu motor şi se aşezară tăcuţi unul lîngă celălalt pe botul ei de tablă vopsită într-un lac alb şi strălucitor. Falsul şofer se aplecă peste marginea bărcii şi, prinzînd firul gros de nailon la capătul căruia se zbătea ştiuca, o azvîrli cu un gest scurt şi energic în barcă. — Dă-i drumul, Bijule, strigă el vesel, urmărind salturile spectaculoase ale ştiucii care se zbatea de moarte, izbindu-se cînd într-un perete, cînd în celălalt al micii ambarcaţiuni… Aşa surpriză mai zic şi eu… Băieţii… Şi-o ştiucă gustoasă… Cred că domnul Fridrich va fi mulţumit… Ce zici? Celălalt, după ce remorcă barca celor doi băieţi c-o funie, se aşeză la volanul bărcii şi porni motorul. — Într-o oră vom fi la staţia de pompare, strigă el acoperind vuietul motorului. Dar ai grijă de ăştia doi, vor mai încerca să sară în apă. — Nu vor îndrăzni. I-am prevenit. La cea mai mică mişcare îi curăţ… Slăbănogul apăsă pe accelerator şi, într-un clocot înspumat de apă, barca cu motor începu să prindă viteză trăgînd bărcuţele după ea. Babuşcă începu să ciocănească uşor cu degetul în tăblia bărcii. Tac… tac… tac… tac… tac… tac… tac… Scatiul, încovrigat, cu braţele încolăcite în jurul genunchilor, părea că urmăreşte, cu un aer indiferent, sălciile pletoase care mărgineau canalul şi care, în viteza bărcii cu motor, păreau să zboare, cu rădăcinile lor dese şi zbîrlite deasupra apei, asemenea unei uriaşe bărbi roşii.! — Ce facem, Scatiule, sărim? semnaliză Babuşcă. Canalul se îngustează. Continuînd să privească cu acelaşi aer nepăsător sălciile ce zburau pe lîngă el, cu o viteză uluitoare, Scatiul începu să ciocănească la rîndul său în tăblia bărcii: — Deocamdată nu putem face nimic, Babuşcă, îi transmitea Scatiul prietenului său. E la spatele nostru… Trebuie să-l aruncăm în apă… — În apă? Dar cum? ciocăni Babuşcă. — Cînd ajungem la salcia răsturnată peste canal… — La Cotul lişiţei? — Da… ai priceput? Babuşcă privi cu coada ochiului spre falsul şofer, care stătea în barcă la un pas de ei, ţinînd mîna încleştată pe revolver. — Am priceput, Scatiule! Şi apoi ce facem? Pînda ştiucei? — Da… sări la semnalul meu. — Ce semnal? Scatiul ciocăni repede cu degetul în tăblia bărcii. — Miliţia… uite miliţia! — Hei, voi ăştia doi! strigă falsul şofer, ciocănind cu ţeava revolverului în rama subţire de aluminiu a parbrizului. Ce tot faceţi acolo? Încetaţi odată! Acum barca cu motor zbura pe canal cu partea din faţă pe jumătate ridicată din apă. Uriaşa nălucă neagră, remorcată de barca cu motor, sărea plescăind ca o broască uriaşă pe crestele înalţe ale valurilor, pendulînd încolo şi încoace, într-o ploaie de stropi mari şi grei care o şfichiuiau zburînd parcă. Slăbănogul strigă din nou. — Fii cu ochii în patru, şefule. Băieţii ăştia pun ceva la cale. Domnul Fridrich n-o să ne ierte dacă-i scăpăm! Un zîmbet întunecat, sinistru, flutură pe buzele falsului şofer. — Vezi-ţi de volan, Bijule! răspunse el, încleştîndu-şi parcă şi mai puternic degetele pe patul revolverului. Sînt cu ochii aţintiţi pe ei. În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă priveau înciudaţi în faţa lor. Deodată, la un cot al canalului, în faţa bărcii cu motor răsări trunchiul uscat al unei sălcii uriaşe, aplecate peste canal. Crengile ei groase, alb-cenuşii, se desfăceau ca nişte braţe scheletice la vreo doi metri deasupra canalului. Barca cu motor zbura ca o săgeată spre ea. — Atenţie, Babuşcă! ciocăni repede Scatiul în tăblia bărcii. Sărim! Eşti gata? Crengile groase ale sălciei se apropiau. — Gata, Scatiule! De îndată, Scatiul întoarse capul şi privi peste umărul slăbănogului care manevra volanul undeva, în urma bărcii cu motor. — Miliţia! strigă el bucuros. Uite miliţia! Falsul şofer se întoarse fulgerător cu revolverul mînă în direcţia în care privea Scatiul. În clipa următoare, scoţînd un urlet înfiorător, zbură din barcă şi, scăpînd revolverul din mînă, dispăru în adîncuri. Barca cu motor trecu ca un glonţ pe sub cei d băieţi care atîrnau acum deasupra canalului de crengi groase ale sălciei şi, după ce mai zbură încă vreo cîţiva metri, se opri într-un vîrtej de apă înspumată. Şocul pe care îl primise falsul şofer, izbindu-se de cei doi băieţi care săriseră de pe botul bărcii cu motor şi se agăţaseră de crengile sălciei fusese năpraznic. După cîteva clipe de zăpăceală, slăbănogul sări de la volan şi, ridicînd o puşcă de vînătoare, de undeva din barcă, o duse la ochi. — În apă, Babuşcă! strigă Scatiul, dîndu-şi drumul din salcie şi căzînd ca un bolovan în adîncurile canalului. Babuşcă îl urmă. Era şi timpul. O bubuitură puternică de armă cutremură canalul şi un nor de fum alb îl învălui, pentru o clipă, pe slăbănogul care trăsese în băieţi. Alicele şfichiuiră văzduhul şi se pierdură cu un vuiet răguşit prin frunzişurile pădurii inundate. În clipa aceea, falsul şofer apăru la suprafaţa apei şi, agăţîndu-se de rădăcinile unei sălcii, strigă cu un glas speriat şi piţigăiat. — Barca! Mă înec! Barca! Slăbănogul azviîrli puşca şi se repezi la volan. Peste cîteva clipe falsul şofer, cu hainele şiroind de apă, se rostogolea în barcă. — Unde sînt? Unde sînt? strigă el, scuipînd ceva din gură. S-au agăţat de salcia asta! Unde sînt? Biju îl ajută să se ridice în capul oaselor. — Am tras în ei cu amîndouă ţevile deodată. S-au prăbuşit ca două pietre aici. Cred că i-am curăţat, şefule! Celălalt îşi şterse cu palma şuviţele de apă care îi şiroiau pe faţă şi îşi aruncă în fugă privirile pe malul liniştit şi tăcut. — Nu se aude nimic, nici pe canal şi nici printre sălcii, murmură el… Nicio mişcare… Frumoasă ispravă am făcut, Bijule! Acum să vedem pe unde scoatem cămaşa cu domnul Fridrich. Şi, totuşi, Scatiul şi Babuşcă erau aici la un pas de ei, urmărindu-i pe cei doi bandiţi în tăcere. — Ce tot spui c-ai tras în ei şi i-ai împuşcat? spuse cu ciudă falsul şofer, ridicîndu-se în picioare. Nu văd nici urmă de sînge, adăugă el, cercetînd cu atenţie adîncurile limpezi ale apei. Dacă i-ai fi nimerit ar fi fost aici. Pur şi simplu, băieţii ne-au scăpat! Biju holbă ochii la el. — Nu se poate! strigă el. Nu se aude nimic, nicio mişcare. Doar n-o să-mi spui că s-au evaporat?! Celălalt îşi roti privirea de jur împrejurul bărcii, scrutînd cîteva clipe străfundurile pădurii de sălcii acoperite cu apă. — Oricum, nu puteau sta pînă acum la fund, continuă el cu o uimire fără de margini în glas. Ori s-au înecat, ori băieţii ăştia sînt dracul în persoană. Una din două. Scatiul şi Babuşcă se aflau la un pas de cei doi răufăcători, urmărindu-le discuţia cu răsuflarea tăiată. — Şi acum ce facem? întrebă cu o uşoară disperare în glas slăbănogul, aşezîndu-se la volanul bărcii cu motor. Oricum, domnul Fridrich n-o să ne felicite pentru isprava asta. Falsul şofer îşi şterse cu dosul palmei apa care şiroia pe faţă. — Trebuie să-l prevenim cît mai repede, spuse. Băieţii nu au barcă, aşa că, dacă au scăpat, nu pot ajunge prea departe. Şeful o să găsească o soluţie. Dă-i bătaie, Bijule. Slăbănogul porni motorul şi, în curînd, prinzîind viteză, barca dispăru după un cot al canalului, trăgînd după ea mahuna masivă, pe care cei doi răufăcători o remorcaseră cu o frînghie. — Să mergem, Babuşcă! Au plecat, spuse Scatiu dînd la o parte rădăcinile păroase ale sălciei sub care se ascunseseră ca sub o umbrelă. Înotară în apa Iimpede a canalului. — Norocul nostru că nu cunosc povestea cu „pînda ştiucii“… Altfel, slăbănogul ar fi vîrît mîna printre rădăcini şi ne-ar fi tras afară de urechi. — Mai e vorbă! făcu Babuşcă, înotînd în urma Scatiului. Dar acu’ e-acu’, Scatiuie! Ce facem? Înotăm pînă la şantier? Sînt vreo zece kilometri pînă acolo. Scatiul arătă cu braţul, în vreme ce lovea apa cu o singură mînă, spre salcia uscată aplecată peste canal. — Ne urcăm sus în salcie şi aşteptăm. Trebuie să treacă pînă deseară vreo barcă pe-aici… Se îndreptară înotînd spre salcie. — Numai să nu apară domnul Fridrich, spuse Babuşcă, agăţîndu-se de trunchiul sălciei. Începu să se caţăre de-a lungul lui cu mişcări repezi şi precise ca de veveriţă. Scatiul se agăţă şi el de trunchiul sălciei. — Cum auzim zgomotul unei bărci cu motor, sărim în apă şi ne ascundem sub rădăcini, strigă el. Cum e, Babuşcă? Ne ţine salcia sau e putredă? Ajuns sus, Babuşcă se aşeză pe o cracă groasă, arcuind-o de cîteva ori sub greutatea trupului său; craca trosni, dar rezistă. — Dă-i drumul, Scatiule, spuse el, făcîndu-i semn cu mîna să urce. Cam scîrţîie, dar ţine… Peste cîteva minute, Scatiul stătea lîngă Babuşcă, pe aceeaşi cracă şi se balansau amîndoi, bine dispuşi, deasupra canalului. Băieţii aşteptau. Trecură cîteva ore, dar nimic nu părea să tulbure liniştea adîncă a canalului şi a pădurii întunecoase de sălcii, acoperite de ape. Soarele se ridicase sus în văzduh, arzînd, vibrînd în înălţimi ca un ghem de plasmă orbitoare. În rafalele de vînt, ce sufla din ce în ce mai puternic, canalul se preschimbase într-un rîu de aur lichid, care curgea fumegînd, tălăzuind, prin împletirea de umbre ce o azvîrleau pe ape, frunzişurile sălciilor pletoase. Perdele diafane de lumină se legănau, ici şi colo, în adîncurile de întuneric ale pădurii, sfîşiate, din cînd în cînd, de zborul potîrnichilor ce căpătau în pulberea blîndă a luminii strălucirea unor uriaşi bondari de aur. — O barcă, vine o barcă, strigă deodată Babuşcă, ţinînd mîna streaşină la ochi, şi arătînd cu cealaltă spre un mic punct negru, care apăruse pe neaşteptate, undeva departe, de-a lungul canalului. Scatiul privi cu atenţie în direcţia arătată de Babuşcă. — Da, o văd, murmură el, e o barcă pescărească. Și la vîsle trage un singur om… Ochii verzi şi piezişi ca de pisică ai lui Babuşcă străluciră ciudat. — Colacul de salvare îl văd, Scatiule… Dar nu cumva e legat ca o funie? Scatiul întoarse brusc capul spre el. — Să-l fi trimis domnul Fridrich? Babuşcă îşi recăpătase aerul său somnoros. — Nu observi bătaia lopeţilor? Unde-ai mai văzut pescar să rotească vîslele pe sus? Scatiul duse la rîndul său mîna streaşină la ochi. — Ai dreptate, Babuşcă, spuse el cu o uşoară nelinişte în glas. Cel care trage la vîsle nu este de pe-aici din baltă de la noi. Dar cine-o fi? — După cum trage la lopeţi pare să fie un moş. Scatiul se ridică în picioare şi se ghemui pe cracă asemenea unei pisici care stă la pîndă. Barca se apropia încet, încet. — Ai ghicit, Babuşcă, spuse încordat Scatiul, în barcă e un om bătrîn, cu o pălărie de pai pe cap; Un fulger trecu prin ochii verzi ai lui Babuşcă: — Pălăria se vede, dar puşca? — Crezi că are o puşcă în barcă? Babuşcă ridică însă din umeri: — Şi de ce n-ar avea? — Să ne ascundem în crăcile alea uscate. Ne culcăm pe burtă şi-l lăsăm să treacă, să vedem ce are în barcă. Uşori ca nişte umbre, cei doi băieţi se suiră în vîrful sălciei, şi în curînd, dispărură într-un desiş de crengi uscate. Acum barca era aproape. Într-adevăr, în barcă afla un om bătrîn, cu părul alb, purtînd pe cap o pălărie de pai, cu boruri largi. Era îmbrăcat într-o haină albastră, decolorată, de doc, purta pantaloni de acelaşi material şi cizme de cauciuc în picioare. Barba lui albă, colilie, zbura uşor în vînt. Se putea vedea că stăpînea cu greu lopeţile. — Nu are nici o armă, îi şopti Scatiul lui Babuşcă, dînd la o parte un smoc de crenguţe şi privind în barcă. Acum luneca uşor pe sub salcie. O fi vreun turist rătăcit. — Sau vreun paznic de pe şantier, îşi dădu cu părerea în şoaptă Babuşcă. — Hei, nene, strigă Scatiul, sărind în picioare, pe craca pe care stătuse lungit şi aplecîndu-se spre cel din barcă… Nu ne iei şi pe noi? Bătrînul încremeni în barcă cu lopeţile în mînă, privind speriat spre salcie. — Ptiu! Bată-te să te bată, băiete! spuse el, într-un tîrziu, cu un glas domol. Ce cauţi acolo, sus în salcie? Dar ştii că m-ai speriat, nu glumă! — Mergeţi spre şantier? se interesă Scatiul din vîrful sălciei. — Spre şantier, băiatul taichii, spre şantier! continuă cu acelaşi glas blînd moşneagul. Dar parcă nu eşti singur în salcie. Mai e cineva eu tine? — Prietenul meu, Babuşcă! răspunse Scatiul. Ne luaţi şi pe noi cu barca? Sîntem vîslaşi buni! — Cum să nu vă iau, băieţii taichii, cum să nu vă iau? făcu bătrînul, manevrînd cu stîngăcie lopeţile şi apropiind barca de trunchiul sălciei. Coborîţi, dragii moşului, coborîţi. Cei doi coborîră repede din salcie şi-apoi săriră, unul după celălalt, în barcă. — Vă mulţumim! spuse bucuros Scatiul, apropiindu-se de bătrîn. Îmi daţi voie să trec eu la lopeţi? Dar deodată, Scatiul încremeni. Simţi privirea ciudată a bătrînului aţintită asupra lui şi, zărindu-i ochii, scoase un ţipăt uşor. Cunoştea foarte bine această privire. Era a „Chiorului”. — Ha-ha-ha! izbucni deodată „Chioru” într-un rîs vesel şi zgomotos, ridicînd puşca de vînătoare de pe fundul bărcii şi îndreptînd-o spre cei doi băieţi… Credeaţi că aţi scăpat de noi cu trucurile voastre? Cu domnul Fridrich nu vă merge! Scatiul oftă şi se scărpină după ceafă. Babuşcă trecu mîna prin părul lui încîlcit şi suspină. — Hai, aşezaţi-vă în barcă şi staţi cuminţi! continuă „Chioru” pe acelaşi ton vesel, ţinînd cu o mînă puşca îndreptată asupra celor doi băieţi şi dezlipindu-şi cu cealaltă barba şi mustăţile false. Domnul Fridrich a avut o idee grozavă să vă scoată din ascunzătorile voastre. Naufragiaţii se agaţă şi de un pai. Şi v-a trimis paiul. Scatiul şi Babuşcă se aşezară în tăcere în barcă, unul în spatele celuilalt. După ce-şi scoase pălăria şi peruca şi le aşeză lîngă el în barcă, “Chioru” ridică ţeava puştii în sus şi continuă cu vocea lui puternică, frumos timbrată.. — Acum să-l anunţăm pe domnul Fridrich că am pus mîna pe voi… E la vreo doi kilometri de canal, într-o barcă cu motor, cu cei doi agenţi pe care i-aţi dus de nas… Aşteaptă semnalul meu. În cîteva minute va fi aici… Şi „Chioru” apăsă pe trăgaciul armei. Un nor alb, înecăcios îi învălui pentru cîteva clipe pe cei doi băieţi. Bubuitura puştii cutremură văzduhul şi apoi se îndepărtă şi dispăru, hăulind răguşit, în adîncurile pădurilor de sălcii. „Chioru” coborî puşca şi o rezemă la picioarele lui, de marginea bărcii, privind spre cei doi băieţi cu aer întunecat şi ameninţător. — Pe mine să nu mă luaţi drept fraier şi să săriţi în apă. Cunosc trucul cu rădăcinile sălciilor şi mai am un cartuş pe ţeava puştii. Îndeosebi tu, ăla micu, ochi verzi ca de pisică… Să stai cu botul pe labe. Înţeles? Capul lui Babuşcă apăru, încetişor, deasupra umărului Scatiului. — Cu mine vorbeşti, nene? — Cu tine, cu tine! bombăni „Chioru”. De mic eşti dat naibii. Mă întreb cum o să arăţi cînd vei fi mare? Un fulger trecu pe sub pleoapele adormite ale lui Babuşcă. — Ţi se pare, nene. Te bate soarele în cap. Să nu capeţi insolaţie! „Chioru” trînti pălăria de pai în cap şi strigă, întinzînd mîna spre puşcă: — Taci, mă! N-auzi? Capul lui Babuşcă dispăru după umărul Scatiului. “Chioru” se ridică în picioare şi, ducînd palma streaşină la ochi, scrută întinderea nesfîrşită a canalului. Un bîzîit uşor de motor se auzea undeva, departe, printre sălcii. — Vine! spuse el, pe un ton mulţumit, punîndu-şi mîinile în şolduri şi continuînd să scruteze întinderea canalului. Aşezat pe fundul bărcii, Scatiul îl fixa cu atenţie. — Scufund barca, Scatiule? îl întrebă în şoaptă Babuşcă, aplecîndu-se spre urechea Scatiului. Sub smoală am dat de un dop de cîrpă… Scatiul continua să-l fixeze încordat pe „Chioru”: — Scufund-o! „Chioru” coborî brusc privirea spre ei: — Gura! Ce tot şuşotiţi acolo? Scatiul ridică, nepăsător, din umeri: — Vorbim şi noi, nene… Un rînjet flutură pe buzele „Chiorului”.  — Acum soseşte domnul Fridrich şi pînă la Ostrovul lupilor o să tot turuiţi despre „Profesor” şi despre pistolul lui… Zgomotul motorului bărcii care se apropia de canal se auzea din ce în ce mai desluşit şi mai aproape. „Chioru” duse din nou palma streaşină la ochi scrută canalul. În vremea aceasta, degetele lui Babuşcă lucrau cu febrilitate. Unghiile lui se înfipseră într-o coajă de smoală ce acoperea o crăpătură şi o jupuiră de pe fundul bărcii ca pe o fîşie de piele. Dedesubt, se afla un dop de cîrpă înfundat într-o spărtură. Degetele lui Babuşcă desfăcură ghemul de cîrpă, răsfirîndu-l ca nişte foi de ceapă. Babuşcă înşfacă bucăţile de cîrpă în pumn, şi se aplecă uşor spre urechea Scatiului: — „Titanicu” e gata, Scatiule, îi şopti el, acoperit de vuietul bărcii cu motor care se apropia. Îl scufundăm ca la televizor? — Dă-i drumul! îi răspunse scurt Scatiul. Babuşcă se opinti la spatele lui şi trase dopul afară. Un jet de apă ca o mică fîntînă arteziană ţîşni din fundul bărcii, pînă aproape de umărul Scatiului. Cei doi băieţi rămaseră nemişcaţi. Barca lua apă umplîndu-se cu repeziciune. Aşezat în picioare, „Chioru” scruta depărtările canalului ţinînd mîna streaşină la ochi. Barca începu să se scufunde. — În sfîrşit, vin! strigă el bucuros, întinzînd braţul spre un mic punct negru ce se apropia de ei cu repeziciune. Şi, deodată, strigă speriat simţind că barca se clatină. Ce-i asta? Ce-i asta? În clipa următoare Scatiul şi Babuşcă se aplecară într-o parte, îndeştîndu-se cu mîinile de margin bărcii. Apa, care umpluse pe jumătate barca, se năpusti şi ea, într-un val mînios şi înspumat spre bandit. „Chioru” se aplecă să înhaţe puşca, dar luntrea se aplecă puternic, talazul îl izbi, împroşcîndu-l cu stropi scînteietori din cap pînă în picioare şi, scoţînd un strigăt de spaimă, „Chioru” zbură afară din barcă. Scatiul sări în picioare şi, repezindu-se, înşfăcă lopeţile în timp ce îi strigă lui Babuşcă: — Înfundă spărtura, Babuşcă şi dă-i drumul la pompe! — Am înţeles, Scatiule! strigă la rîndul său Babuşcă şi căutînd cu mîinile prin apă spărtura de pe fundul bărcii, înfundînd-o din nou cu ghemotocul de cîrpe. Tu, dă-i bătaie! Acum intră şi pompele în funcţiune. Scatiul înfundă vîslele în apă, lopeţile se arcuiră şi, greoi, clătinîndu-se cînd într-o parte cînd în cealaltă, barca începu să înainteze de-a lungul canalului. Era şi timpul. „Chioru” apăruse deasupra apei, scuipînd apă din gură şi ţipînd îngrozitor. Înjura de mama focului privind în urma bărcii care se îndepărta. În barca pe jumătate înecată, în picioare, dansînd în tangaj ca un acrobat pe sîrmă, Babuşcă îşi scoase maioul cu care era îmbrăcat şi, scoţînd o sforicică din buzunar, îl legă cu repeziciune, la gură. Apoi îl scufundă în apă şi îl scoase înapoi plin cu apă ca un bur- duf. — Pompăm aşa, Scatiule, strigă vesel Babuşcă umplînd mereu şi răsturnînd apa din burduf peste marginea bărcii. Scatiul trăgea din răsputeri la vîsle. Pe măsură ce apa „pompată” de Babuşcă scădea, luntrea prindea din nou viteză. După puţină vreme, dispăru după un cot al canalului. În clipa aceea barca cu motor, în care se aflau domnul Fridrich şi cei doi agenţi, porecliţi „şoferul” şi „Biju“, îşi făcu apariţia şi frînă într-un vîrtej de spumă în apropierea „Chiorului". — Asta-i bună! strigă domnul Fridrich, părăsind volanul bărcii cu motor şi întinzînd mîna spre „Chioru” care se apropia înotînd spre el. Doar n-o să-mi spui cei doi băieţi ţi-au scăpat! „Chioru” înhăţă mîna domnului Fridrich şi, ajutat se căţăra în barcă, în vreme ce apa se scurgea de Pe el ca dintr-o rufă stoarsă. — Au scufundat barca! Au scufundat barca, gemu el, ştergîndu-şi cu palma apa care i se scurgea din păr şiroindu-i pe faţă. — Au scufundat barca? întrebă mirat domnul Fridrich, privind cu luare-aminte jur împrejur. Şi-atunci unde e? Nu văd pe apă decît pălăria ta de pai! adăugă, aplecîndu-se peste mărginea bărcii cu motor şi ridicînd pălăria de pai care plutea pe apă. Şi ei unde sînt? — Au şters-o cu barca, pe acolo! strigă „Chioru” întinzînd braţul şi arătînd spre cotul canalului după care dispăruseră băieţii. Chiar adineauri… Un zîmbet flutură pe buzele domnului Fridrich. — Adineauri, spui? Dar asta schimbă totul – adăugă, instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor – într-un minut îi ajungem din urmă… „Chioru” îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni şi le stoarse de zor, uşor aplecat peste marginea micii ambarcaţiuni. — Daţi-mi voie să vă contrazic, spuse el, cu o uşoară notă de umilinţă în glas. Anul trecut „vînătorul” i-a fugărit într-o barcă cu motor pe Canalul Lişiţei şi fost cu neputinţă să îi prindă. Domnul Fridrich rămase o clipă încremenit, cu mîna pe contact, apoi ridică brusc privirea spre „Chioru”: — Erau pitiţi într-o barcă simplă şi „vînătorul“ n-a putut să-i prindă într-o barcă cu motor? întrebă el o adîncă neîncredere în glas. Imposibil, domnule! Îmi spui pur şi simplu o poveste nostimă.  „Chioru”ridică din umeri: — Încercaţi şi o să vedeţi, domnule Fridrich. Domnul Fridrich răsuci liniştit cheia de contact şi porni motorul după care întoarse capul spre falsul şofer. — S-ar putea ca unul din cei doi băieţi să încerce să scape în clipa în care îi ajungem din urmă. Asta ar putea să strice totul. La drept vorbind nu am nevoie decît de unul dintre cei doi băieţi. Ai un renume de bun pistolar, Gregor, nu-i aşa? Falsul şofer scoase revolverul din tocul pe care îl purta atîrnat de o curea sub haină şi îl armă cu un zîmbet ciudat pe buze. — Păcat, domnule Fridrich! Speram să nu aveţi nevoie de nici unul din ei. Aveam prilejul să vă fac o demonstraţie… Domnul Fridrich apăsă pe pedala acceleratorului şi barca cu motor se năpusti ca o săgeată pe urmele celor noi băieţi. Cînd barca depăşi cotul canalului, într-o viteză fantastică, lăsînd în urma ei o perdea de stropi înspumaţi, „Chioru”, aplecat peste bordul bărcii, strigă: — Opriţi! Opriţi, domnule Fridrich. Barca cu motor se opri. — Ce s-a întîmplat? întrebă liniştit domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. — Uitaţi-vă! răspunse pe un ton agitat „Chioru”, arătînd spre un covor de frunze de nufăr răscolit de lopeţi… Cei doi băieţi au intrat în pădurea de sălcii pe-aici… Iată urma bărcii… Priviţi… Domnul Fridrich părăsi volanul şi, ridicîndu-se în picioare, se apropie de „Chioru”. După ce cercetă cîteva clipe cu privirea urma lăsată de barca celor doi băieţi pe covorul de frunze de nufăr, urmă care se pierdea în adîncurile întunecoase ale pădurii de sălcii, adăugă cu un zîmbet ciudat buze: — Este de prisos să căutăm băieţii în hăţişurile pădurii… S-or fi ascuns cu barca în frunzişul vreunei sălcii… Ne-ar trebui o lună de zile, ca să cercetăm fiecare salcie în parte… — Şi-atunci? Şi-atunci, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”… Domnul Fridrich întoarse capul spre el, cu acelaşi zîmbet ciudat pe buze. — Băieţii pot străbate cu barca pădurea de sălcii inundată? „Chioru”păru să se gîndească o clipă, ştergîndu cu palma ultimii stropi care îi străluceau pe frunte. — Cu neputinţă, domnule Fridrich… în adîncul pădurii încep renii… Desişuri de sălcii subţiri, dese ca peria.. Niciun om nu se poate strecura, dar, pasămite o barcă! — Perfect… Perfect, făcu mulţumit domnul Fridrich, părăsindu-l pe „Chioru” şi instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor… După cum văd, ai avut dreptate… Băieţii aceştia sînt doi vulpoi bătrîni care nu pot fi prinşi cu una, cu două… Şi adăugă, privind pieziş de jos în sus spre falsul şofer… Îşi bat joc chiar şi de agenţii mei cu experienţă… Nu găseşti? Falsul şofer îşi muşcă buzele în vreme ce îşi punea revolverul în tocul de piele ce se zărea sub cămaşa decolorată. — Ne-au luat prin surprindere, domnule Fridrich. — Te înşeli, continuă domnul Fridrich, privind motorul… Toată chestiunea este că cei doi băieţi îşi gîndesc fiecare mişcare, iar în capul vostru e un vid absolut. Aţi putea învăţa cîte ceva de la ei…? Buzele falsului şofer tremurau de mînie: — Dar, domnule Fridrich… Celălalt îl fulgeră deodată cu privirea: — Gura, idiotule! strigă el, în vreme ce punea barca cu motor în mişcare. Cască-ţi ochii şi desfundă-ţi bine urechile ca să înveţi cum trebuie să procedezi în viitor. Puţină materie cenuşie, domnilor, ce dracu! Manevrînd volanul, domnul Fridrich îndreptă barca cu motor spre un stufăriş de sălcii. — Ca să-i prindem, trebuie să plecăm de-aici, strigă el, acoperind vuietul motorului. Ai înţeles? „Chioru”şi falsul şofer se priviră nedumeriţi. Slăbănogul ridică mirat din umeri. Ajuns lîngă lăstărişul de sălcii, domnul Fridrich ascunse barca în spatele lui şi apoi apăsă pe accelerator, apăsînd pedala şi ambalînd motorul pînă la maximum. Cei trei bandiţi urmăreau manevra fără să priceapă nimic. Apoi încet, încet, la anumite intervale de timp, domnul Fridrich slăbea apăsarea de pe pedala acceleratorului. Duduitul motorului răsuna din ce în ce mai slab. În sfîrşit, „Chioru”înţelese despre ce era vorba. Se lovi cu palma peste frunte şi strigă, cu un glas înăbuşit: — Colosal, domnule Fridrich! Colosal! Domnul Fridrich ridică încet, încet, piciorul de pe pedală. Ascunşi undeva în inima pădurii, sub frunzişul unei sălcii care îi acoperea de sus şi pînă jos, ca o cortină grea de catifea verde, Scatiul şi Babuşcă ascultau încordaţi zgomotul bărcii cu motor care se stingea încet, încet, pierind parcă undeva în depărtări… În curînd nu se mai auzi decît ca un vaier stins. — Au plecat! strigă bucuros Scatiul, sărind în picioare, în mijlocul bărcii şi dînd la o parte frunzişul sălciei care-i acoperea… Tu îi mai auzi, Babuşcă? Babuşcă scoase afară capul prin frunziş, ca un actor prin despărţitura cortinei şi, după ce-l răsuci în stînga şi în dreapta, ca să audă mai bine, spuse pe un ton vesel: — Au plecat, Scatiule! Se mai aud pe canal ca un bîzîit de bondar… Scatiul se propti în trunchiul scorburos al sălciei şi împinse mahuna afară de sub frunziş. — În două ore ajungem la şantier, spuse Scatiu instalîndu-se la lopeţi. Şi de-acolo îi telefonăm tovarăşului Vlad, la Tulcea. Ce zici, Babuşcă? — Bună idee, conveni Babuşcă, apucînd lopeţile instalîndu-se la cîrma bărcii. Dar mai înainte trebuie ieşim de aici. Dă-i bătaie, Scatiule! Scatiul înfundă lopeţile în apă şi barca porni. Pilotată de Babuşcă, înainta acum, şerpuind uşor printre trunchiurile scorburoase ale sălciilor, străpungînd cu un foşnet mătăsos frunzişurile sălciilor ce cădeau în cascadă peste ape. Canalul se apropia. — Iată-i, spuse în şoaptă domnul Fridrich, aplecînd uşor un lăstăriş de salcie şi arătînd cu braţul spre cei doi băieţi care ajunseseră cu barca într-un luminiş şi vîsleau de zor spre ei. Vin, au căzut în cursă… Falsul şofer care se afla în spatele lui smulse revolverul din toc şi îi scoase piedica. Apoi se culcă uşor în barcă şi, sprijinind braţul de marginea ei, ochi cu atenţie spre cei doi băieţi. „Chiorul” şi „Slăbănogul” se ghemuiră şi ei barcă. — Nicio mişcare, continuă în şoaptă domnul Fridrich, dînd drumul crenguţei de salcie. Lăsaţi-i să apropie. E un vînat sperios. Nu acţionaţi decît la ordinul meu. Aţi înţeles, domnilor? Şi cei patru oameni se aşezară la pîndă. Băieţii se apropiau de canal. Deodată pleoapele somnoroase ale lui Babuşcă se ridicară brusc şi ochii lui verzi străluciră puternic. Scatiul încremeni cu lopeţile în mînă, un stol de raţe sălbatice răsări ca o mică escadrilă de turboreactoare deasupra canalului şi, speriat parcă de ceva, schimbă brusc direcţia, pierzîndu-se cu fluierat prelung în înălţimi. Un al doilea stol de raţe sălbatice care îl urmă păru să se poticnească în văzduh şi, fîlfîind puternic din aripi, făcu calea întoarsă, dispărînd într-un picaj ameţitor în adîncurile pădurii. — Ce s-a întîmplat, Babuşcă? întrebă încordat Scatiul, afundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ochii verzi, piezişi ai lui Babuşcă scînteiau puternic în soare. — E cineva pe canal, Scatiule… spuse el încordat, cu urechile ciulite… Trage barca după o salcie… Scatiul manevră lopeţile şi, în curînd, barca dispăru după frunzişul unei sălcii. — Crezi că domnul Fridrich ăla este acolo? întrebă Scatiul, cînd barca se opri în spatele sălciei şi dădu drumul la lopeţi. — Mai e vorbă? bombăni nemulţumit Babuşcă… N-ai văzut că raţele sălbatice s-au speriat de ceva? Scatiul păru să se gîndească cîteva clipe. — Cred că s-au speriat de noi, Babuşcă… Apoi adăugă, ridicîndu-se în picioare şi trăgîndu-şi cămaşa peste cap: aşteaptă-mă aici. Mă duc să văd despre ce este vorba… După ce azvîrli cămaşa în barcă, Scatiul se lăsă să alunece în apă, ocolind salcia se îndreptă înotînd spre canal. Domnul Fridrich dădu la o parte lăstărişul de salcie şi după ce privi cîteva clipe spre băiatul care se apropia înotînd de ei, se aşeză uşor, ca o umbră la volanul bărcii cu motor. — Fiţi gata, le şopti el celor trei bărbaţi ghemuiţi în barcă la spatele său. Băiatul nu trebuie să ne scape. Acum Scatiul era aproape. Trăgînd aer în piept dispăru în adîncuri, şi peste cîteva clipe capul lui răsări în mijlocul canalului. Deodată Scatiul văzu, cum o umbră neagră, uriaşă, se năpusteşte asupra lui cu un duduit asurzitor, împoşcîndu-l într-o ploaie de stropi înspumaţi şi simţi că nişte mîini îl înhaţă de păr, trăgîndu-l afară din apă. — M-au prins! Fugi, Babuşcă, fugi! strigă el, zbătîndu-se în mîinile „Chiorului” şi ale „Slăbănogului” care îl trăgeau în barcă… M-au prins! Fugi, Babuşcă! Fugi! — Făceţi-l să tacă! strigă enervat domnul Fridrich manevrînd cu repeziciune volanul şi îndreptînd barca cu motor spre salcia după care rămăsese ascuns Babuşcă. „Chioru” îi astupă gura Scatiului cu palma, în vreme ce „Slăbănogul”, poreclit Biju, ducea mîinile băiatului la spate, legîndu-le cu o sfoară. Sărind ca o vulpe înfuriată în vîrful cozii, barca cu motor condusă de domnul Fridrich zbură printre trunchiurile uscate, scorburoase, înecate în ape, şi cu viraj scurt se năpusti după salcia înaltă şi pletoasă unde Scatiul îl lăsase pe Babuşcă. — Prindeţi-l! aproape că urlă domnul Fridrich frînînd barca într-o formidabilă explozie de stropi spumaţi… În clipa următoare cuvintele îi îngheţară pe buze. Sub frunzişul greu şi pletos al sălciei, care se legăna uşor în vînt deasupra apei, domnul Fridrich şi ceilalţi oameni ai lui zăriră barca cu lopeţile larg desfăcute în strapazane. Babuşcă însă nu se vedea nicăieri. — La naiba! strigă domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. Totul nu a durat decît un minut. Văd că sus, în salcie, nu este nimeni. Unde putea dispară puştiul? — S-o fi ascuns în scorbură, îşi dădu cu părerea falsul şofer, întinzînd braţul şi arătînd o gaură mare ce se căsca în trunchiul noduros şi uscat al sălciei. Priviţi, un băieţel se poate strecura uşor pe-acolo. Domnul Fridrich manevră barca cu motor şi aceasta, străpungînd frunzişul pletos al sălciei, se apropie de scorbură. Falsul şofer se înălţă pe vîrfurile picioarelor şi vîrî mîna pînă la cot în scorbură. — Nu este aici. Scorbura este goală, murmură el cu ciudă, după ce cotrobăi cîteva clipe cu mîna prin trunchiul uscat al sălciei. Domnul Fridrich privi spre Scatiu şi îl întrebă pe un ton rece şi tăios. — Prietenul tău se află ascuns undeva pe-aici. Pesemne un alt truc de-al vostru. Unde e? Cu mîinile legate la spate, cu părul ud şi căzut pe frunte, Scatiul îi înfruntă privirea cu dîrzenie: — Vă pierdeţi vremea, domnule Fridrich, răspunse el printre dinţi. Babuşcă nu poate fi găsit… Slăbănogul ridică brusc mîna ca să-l plesnească peste faţă. Domnul Fridrich îl opri cu un gest autoritar. — Nu poate fi găsit? zîmbi ironic domnul Fridrich, aruncîndu-şi privirea pe ceasul-brăţară pe care îl purta la mînă. Cum spuneam, totul a durat 40-50 de secunde. Şi adăugă, rotindu-şi privirea jur-împrejur: Deci Babuşcă al dumitale se află aici pe o rază de cel mult 30 de metri. Doar nu o fi „Omul invizibil” a lui Wells… — Să vă spun eu unde se află băiatul, domnule Fridrich, chicoti triumfător „Chioru”, arătînd spre rădăcinile păroase ce păreau că ţîşnesc din trunchiul uscat al sălciei, căzînd în cascadă în adîncurile apei… Babuşcă este ascuns sub aceste rădăcini… Domnul Fridrich îl fixă pe Scatiu cu un licăr de admiraţie în ochi. — Ingenios, băieţi! Dar, oricum nu merită să pierdem timpul. Spune-i prietenului tău să iasă de-acolo. Un zîmbet dispreţuitor flutură pe buzele Scatiului: — V-am spus că Babuşcă nu poate fi găsit. Domnul Fridrich se răsuci enervat spre „Chioru”: — Să terminăm odată! Intră în apă şi scoate-l de urechi! — Îndată, domnule Fridrich! spuse „Chioru”, pe un ton aproape milităros, scoţîndu-şi cămaşa. Vi-l aduc îndată! Şi plonjă în adîncurile apei. Scatiul îl văzu cum dispare ca o umbră prelungă sub rădăcinile păroase ale sălciei. Timpul trecea. Apoi deodată, capul „Chiorului” se ivi la suprafaţa apei. Pe faţa lui se putea citi o mirare fără de margini. — Băiatul nu se află acolo, spuse „Chioru”, răsuflînd din greu, în vreme ce se apropia înotînd spre barcă. — Caută-l, caută-l sub celelalte sălcii! strigă furios domnul Fridrich, arătînd cu braţul spre sălciile apropiate. Băiatul trebuie să fie undeva pe-aici. Şi adăugă pe acelaşi ton, întorcîndu-se spre cei doi complici ai săi. Şi voi ce staţi? V-aţi instalat în fotolii ca la teatru? Biju se repezi şi, apucînd o lopăţică de pe fundul bărcii, începu să vîslească cu ea, îndepărtînd barca în urma „Chiorului”. Timp de o oră, cei patru bărbaţi cercetară cu atenţie fiecare salcie ce se afla în jur. Dar Babuşcă dispăruse fără urmă. Domnul Fridrich îşi dădu seama că cercetările nu mai au niciun rost. — Cred că băieţelul a şters-o, spuse „Chioru” în timp ce se urca, şiroind de apă în barca cu motor. Puştii ăştia înoată pe sub apă mai bine decît nişte bîtlani sau decît nişte raţe sălbatice… — Trebuie să recunosc că aşa este, interveni pe un ton sarcastic domnul Fridrich, aruncînd o privire întunecată Scatiului. Dar, de fapt, o dată ce l-am prins pe Scatiu, nu prea am mare nevoie de acest Babuşcă. — Şi dacă Babuşcă ajunge la şantier? întrebă „Slăbănogul". „Chioru” avu un rîs scurt. — Cu neputinţă. Băiatul s-a înfundat în pădure. Va ajunge la desişurile de jepi care nu pot fi trecute înot. Şi, să zicem că le-ar trece, dincolo îl aşteaptă o mlaştină de cîţiva kilometri. Peste cîteva ore se va lăsa întunericul şi vor apare ţînţarii. Îl vor devora pur şi simplu. V-am povestit, domnule Fridrich, cum a murit „Profesorul” ucis de ţînţari pe Ostrovul lupilor. Ha-ha-ha! Domnul Fridrich îl fulgeră cu privirea. — Nu prea văd ce-ai găsit de haz în aceasta, spuse el şi adăugă, întorcîndu-se spre falsul şofer şi spre Biju şi arătîndu-le barca părăsită de Babuşcă. Luaţi barca şi patrulaţi pe canal… Este singurul drum pe care Babuşcă poate ajunge la şantier. Noi ne întoarcem la staţia de pompare. Spunînd aceste cuvinte, domnul Fridrich nici nu visa măcar că Babuşcă se afla la un pas de el, şi-i urmărea mişcarea cu răsuflarea tăiata. Falsul şofer şi „Slăbănogul” părăsiră barca cu motor, trecură în barca cealaltă şi se instalară la vîsle. În curînd cele două ambarcaţiuni se puseră în mişcare şi părăsiră pădurea inundată îndepărtîndu-se spre canal. — Rămîi cu bine, Babuşcă! strigă deodată Scatiul cu un glas ascuţit şi puternic, în vreme ce barca cu motor părăsea pădurea. — Rămîi cu bine, Babuşcă! Rămîi cu bine, Babuşcă! repetară ecourile pădurii, stingîndu-se uşor in adîncurile ei, învăluite de întuneric. Pădurea de sălcii acoperită de ape tăcea. În curînd, zgomotul făcut de barca cu motor, cu vocile celor care se îndepărtau într-un vaier uşor, părură să plutească încă multă vreme în liniştea bălţii. Deodată, ramurile lungi şi dese ale sălciei pletoase începură să se agite şi capul lui Babuşcă se ivi afară din frunziş. Spre norocul băiatului, domnul Fridrich avea o părere foarte proastă despre rezistenţa şi elasticitatea mlădiţelor de salcie. O asemenea mlădiţă acoperită de frunziş şi lungă de 2-3 metri nu însemna mare lucru. Dar de cîteva asemenea mlădiţe, strînse la un loc, poate atîrna, fără grijă, un sac plin de cartofi. Î În clipa în care Babuşcă auzise strigătele disperate ale Scatiului, îşi făcuse vînt din barcă agăţîndu-se  de ramurile atîrnate de un smoc de mlădiţe, în mijlocul frunzişului gros şi compact, pendulînd, urcînd şi coborînd într-o arcuire uşoară şi vaporoasă a crengilor ce se zbăteau deasupra apei, legănîndu-se în vînt. Scoţînd capul din frunziş, Babuşcă ascultă cu urechile ciulite liniştea adîncă a pădurii tulburată, ici colo, de foşnetele prelungi şi mlădioase ale sălciilor din jur. Apoi începu să coboare din frunzişul sălciei, asemenea unui merişor care se lasă lasă să alunece pe o frînghie din vîrful catargului pe puntea vasului. Peste cîteva clipe, Babuşcă îşi dădu drumul din salcie în apă şi, înotînd voiniceşte, se afundă în adîncurile întunecate ale pădurii inundate. Situaţia lui Babuşcă nu era deloc uşoară. Avea de străbătut, înot, o distanţă uriaşă, pînă la şantier, prin inima unei păduri pustii şi sălbatice, presărată la fiecare pas cu sălcii uscate, cu hăţişuri şi tufărişuri de nepătruns. Dar Babuşcă nu spre şantier se îndrepta, ci spre staţia de pompare. Ba ici, ba colo, pe suprafaţa întunecoasă şi lucioasă ca de cristal a apei dispăreau la răstimpuri mici puncte negre, abia vizibile şi tremurătoare ca zbaterea unor musculiţe. Pentru un înotător care nu cunoştea balta, aceste micuţe şi efemere apariţii nu spun mare lucru. Dar băieţii din Pradina ştiu că punctele acelea negre, abia perceptibile pe luciul apei, ascund o primejdie teribilă. Sînt viperele de salcie care apar din cînd in cînd afară din apă ca să respire. Vai de înotătorul care nu a zărit vipera la timp şi înotînd îşi azvîrle braţul spre ca! O cureluşă, jumătate neagră, jumătate portocalie, înnodată şi subţire se înalţă deodată în faţa lui din apă. Un cap teşit, cu ochi piezişi, şuieră mînios. Sărind pe apă în vîrful cozii, vipera de salcie se repede fulgerător şi îşi înfige colţii puternici în obraji. Muşcătură ei este mortală. Singura scăpare este să te scufunzi sub apă. Niciun şarpe, fie el cît de veninos, nu muşcă din apă. Îndepărtîndu-se de salcia în care stătuse ascuns, Babuşcă înota de zor. Gîndul că Scatiul era prizonier la bandiţi părea să îi dea aripi. Cu toate acestea, după cîteva azvîrlituri de braţ, Babuşcă se opri din înot, se scufundă uşor, şi deodată ţîşni din apă, pînă la brîu, şi răsucindu-se în văzduh repede, ca un titirez, îşi aruncă privirile jur-împrejur. Apoi, recăzînd în apă, într-o ploaie de stropi, Babuşcă înotă mai departe. Tăia cu un foşnet puternic frunzişurile sălciilor pletoase, sărea peste tufişurile înecate, se scufunda în adîncuri, trecînd pe sub trunchiurile cenuşii şi putrede ale sălciilor uscate, răsturnate în apă. Culoarele de trecere deveneau din ce în ce mai întortocheate şi mai înguste. Babuşcă înota de zor. Deodată, în faţa lui, răsări un trunchi uscat de salcie strălucind calcinat într-o pîlnie de raze albe, strălucitoare, cu de cretă. Trunchiul uscat de salcie îi aţinea calea, Babuşcă porni înotînd spre arborele uscat. Se opri la cîţiva paşi de el, călcînd apa şi cercetîndu-l cu luare-aminte. Si în vîrful trunchiului, printre crengile uscate şi încîlcite nu se zărea nimic. Deodată, Babuşcă se scutură uşor. Numai părul ciufulit şi ochii lui verzi şi piezişi mai răsăreau deasupra apei. Sus, într-o mică scorbură neagră, Babuşcă zări o străfulgerare scurtă, fosforescentă. Era vipera de salcie. Babuşcă îşi aruncă pentru o clipă privirea în urma sa. Ca să ocolească trunchiul de salcie, trebuia să întoarcă. Nu putea trece de el nici pe sub apă. O îngrămăditură de crengi uscate, încolăcite ca un gard viu îi aţineau calea. Babuşcă înţelese că trebuie să primească lupta. Se scufundă din nou în apă, pînă în dreptul ochilor plutind nemişcat asemenea unui crocodil. Cu privirea aţintită spre mica scorbură neagră, trase aer pe nări şi, suflînd în apă, începu să bolborosească la început uşor, apoi din ce în ce mai puternic şi repede. Două puncte mici, verzi, fosforescente se apropiară în întunericul scorburii. Babuşcă bolborosea din ce în ce mai repede şi puternic. Şi, deodată, dispăru fulgerător sub apă. Ceva ca un cerc negru se desfăcu şi sări afară din scorbură, fîlfîi în văzduh şi căzu cu un plescăit scurt în apă, chiar în locul unde cu o frîntură de clipă mai înainte se afla capul băiatului. Enervată de bolboroseala lui Babuşcă, vipera ieşi din scorbură la atac. Deocamdată prada îi scăpase. Se ridică miînioasă în vîrful cozii, deasupra apei, fluierînd prelung şi ascuţit. Babuşcă răsări din adîncurile apei la cîţiva paşi ea. Apoi uşor, abia mişcîndu-şi braţele, începu să dea roată, fixînd-o încordat cu privirea lui verde şi piezişă. Ridicată în coadă deasupra apei, dreaptă ca o lumînare, cu capul teşit, vipera se răsucea după el, ca floarea-soarelui după soare, fluierînd, sîsiîind, aruncîndu-şi, din cînd în cînd, capul fulgerător spre el. Babuşcă înota în cerc, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ea. Şi, deodată, sărind cu iuţeala unei pietre azvîrlita peste apă, vipera de salcie se năpusti asupra lui Babuşcă. Dar colţii ei nu-l întîlniră. Babuşcă dispăruse. Vipera de salcie se pregăti să se înalţe din nou în văzduh dar, în clipa următoare, smucită de o mînă nevăzută, dispăru în adîncurile apei. Se făcu linişte. Trecură aproape două minute. Apoi capul lui Babuşcă răsări deasupra apei şi băiatul o porni, înotînd repede, spre trunchiul sălciei uscate. Ajuns acolo, sări din apă şi, prinzîndu-se de un ciot, îşi făcu vînt şi sări grăbit peste îngrămăditura de crengi care îi aţineau calea. În urma lui, trupul neînsufleţit al viperei de salcie, se ridica încet, încet la suprafaţă din adîncurile limpezi ale apei.           [1] Brişcă – denumire originală a linguriţei de metal cu care se prind ştiucile.  

Capitolul 3 Barca cu motor a domnului Fridrich se apropia, duduind uşor cu farurile aprinse, de scara de beton a staţiei de pompare. Scatiul stătea în picioare, cu mîinile legate la spate, privind încordat spre masiva clădire de cărămidă roşie, ce răsărea încet, încet în faţa lui în noapte, vibrînd parcă în vuietul înăbuşit al maşinilor care pompau apa. — Deşi toată lumea încearcă să mă tragă pe sfoară spuse cu o veselie ciudată domnul Fridrich, în vreme ce manevra volanul, eu ştiu să mă ţin de cuvînt. După vezi, pompele funcţionează, băiete! „Chioru” trecu pe lîngă el şi se instală pe botul de tablă al bărcii. — Frumoasa doamnă a încercat să-mi închidă uşa în nas, continuă, pe acelaşi ton, domnul Fridrich, manevrînd volanul. A trebuit să o ameninţ că-i voi arunca conducta principală în aer ca să deschidă uşa. Drăguţă gazdă, nu găseşti? Scatiul privea drept înaintea sa, fără să coboare privirea spre cel care vorbea. — Face şi tovarăşa ingineră ce poate. Cînd o apară nenea Vlad, lucrurile or să se cam schimbe, să vedeţi. Domnul Fridrich opri motorul şi chicoti uşurel: — Nenea Vlad? Dar cine-o mai fi şi acest domn? A opta minune a lumii? Scatiul nu îi răspunse. Îşi muşcă buzele în tăcere. — Ah, înţeleg, continuă cu aceeaşi veselie domnul Fridrich. Socoteşti că prietenul tău Babuşcă a străbătut pădurea de sălcii inundată şi mlaştina… Şi-acum zboară cu o echipă de poliţişti spre noi. Îţi faci iluzii, băiete. Simple iluzii. Uşa de intrare a staţiei de pompare se deschise şi „Ciupitu” apăru cu pistoilul-mitralieră în mînă şi coborî repede scările care duceau spre apă, apărîndu-şi ochii cu braţul celălalt de lumina orbitoare a farurilor. „Chioru” trecu pe lîngă domnul Fridrich şi, sărind pe botul bărcii cu motor, îi azvîrli frînghia: — Prinde-o „Ciupitule”! Ce se-aude pe-aici? Totul e în regulă? „Ciupitu” lăsă pistolul-mitralieră jos şi începu lege frînghia petrecînd-o printr-un inel de fier. — Cucoana asta e cam nervoasă. Pînă la urmă a trebuit s-o leg, deşi nu cred că vom găsi ceva să îi legăm şi gura. Văd că pe unul l-aţi prins. Dar haimanaua ailaltă, cu ochii piezişi, unde e? L-aţi curăţat? Domnul Fridrich sări din barcă pe scară şi privi cu dezgust spre omul care lega frînghia la picioarele sale. Apoi făcu semn Scatiului, cu mîna lui înmănuşată, să coboare din barcă. — E rîndul tău, băiete. Vino! Scatiul coborî din barcă şi, ţinut uşor de mînă, de către domnul Fridrich, pătrunse în clădirea staţiei de pompare. În mijlocul încăperii, în vuietul maşinilor care lucrau din plin, tînăra ingineră stătea legată de un scaun. — Tocmai mă întrebam cînd o să vă întoarceţi, domnule Fridrich, strigă pe un ton mînios tînăra femeie, zbătîndu-se uşor în legăturile care o fixau pe scaun. Domnul Fridrich o salută cu o politeţe reţinută, uşor ironic: — Mă bucur că-mi purtaţi de grijă, doamnă. Aţi fost, desigur, neliniştită pentru soarta mea. — Nu, ripostă tînăra femeie, pe acelaşi ton. Am vrut numai să aflu unde aveţi de gînd să ajungeţi, dumneavoastră şi brutele care vă însoţesc. „Chioru” intrase şi el în clădirea staţiei de pompare şi acum stătea nemişcat, cu pistolul-mitralieră în mînă, în spatele domnului Fridrich. Domnul Fridrich o fixă zîmbind pe tînăra ingineră. — Adevărul este, doamnă, că aveţi prea mult temperament pentru o acţiune de informaţii… în rest lucrăm şi noi cu ce mai putem găsi pe aici… Dezleag-o, te rog! „Chioru” îi întinse pistolul-mitralieră şi începu să desfacă legăturile care o fixau pe tînăra femeie de spătarul scaunului. După cîteva clipe, eliberată de frînghiile care o ţintuiseră de spătarul scaunului, tînăra ingineră se ridică în picioare şi privi uşor neliniştită spre Scatiu. — Ce s-a întîmplat cu prietenul tău? Unde e? — Îmi pare rău, doamnă, interveni repede domnul Fridrich, cred că băiatul acela a făcut o imprudenţă. — Adică? Adică, domnule? îl înfruntă tînăra femeie. — A fugit, pur şi simplu. A fugit şi s-a afundat înotînd în pădurea Teregova. Nu are nici o şansă mai scape de-acolo. Nici una… În clipa aceea uşa de la intrare se deschise, trîntindu-se de perete şi „Ciupitu”, cu faţa răvăşită, năvăli în sala maşinilor. — A… acolo… se bîlbîi el, pradă unei agitaţii fără de margini, întorcîndu-se şi întinzînd braţul spre uşa deschisă. Se aude… Vine o şalupă… Domnul Fridrich şi „Chioru”se repeziră afară din încăpere, trecînd val-vîrtej pe lîngă el. Se opriră pe treptele scării de beton, ascultînd încordaţi liniştea nopţii tulburată de gîfîitul maşinillor care lucrau în staţie. Undeva departe, pe canal, în adîncul pădurii de sălcii, răsuna duduitul motorului unei şalupe care apropia. — Să fugim, domnule Fridrich! strigă, deodată „Chioru“, întorcîndu-se spre el. Cunosc această şalupă. E o şalupă militară! Înseamnă că băiatul a ajuns la şantier şi a dat alarma. — Idiotule! îi strigă enervat domnul Fridrik. Crezi că poliţia este o pisică cu clopoţei? Dacă ar ştiut că sîntem aici ne-ar fi înconjurat în linişte. N-auzi ce tărăboi fac cu şalupa lor? „Chioru” se uită la el eu gura căscată. — Şi-atunci, domnule Fridrich? Şi-atunei? Domnul Fridrich făcu un semn energic cu pistolul–mitralieră pe care-l ţinea în mînă spre barca cu motor. — Dezleagă barca şi ascunde-o în pădure! „Chioru” se repezi să execute ordinul. Fridrich se înapoie în sala maşinilor. — Doamnă, spuse el pe un ton rece şi tăios, apropiindu-se de tînăra ingineră. Vă sosesc oaspeţi. Şi adăugă, scoţînd cu un gest scurt şi nervos piedica armei: Nu ştiţi nimic. Şi n-aţi văzut pe nimeni. Din clipa aceasta viaţa băiatului şi a oamenilor de sus se află în mîinile dumneavoastră. Tînăra femeie îl privi îngrozită. — Ce vreţi să spuneţi, domnule? Domnul Fridrich îl împinse pe Scatiu cu brutalitate spre scara cu trepte de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. — Nu numai a lor, ci şi a dumneavoastră, continuă domnul Fridrich, fixînd-o pe tînăra femeie cu ochii lui cei mari, care străluceau metalic. Voi asculta de la fereastra de sus ceea ce veţi răspunde militarilor. Fiecare cuvînt în plus vă poate fi fatal. Voi trage prin fereastră… Deci, atenţie la text, doamnă! Împingîndu-l pe Scatiu pe treptele scării în spirală, domnul Fridrich părăsi grăbit sala maşinilor, urmat îndeaproape de „Ciupitu“. Tînăra ingineră rămase singură, descumpănită, în mijlocul încăperii. Motorul şalupei care se apropia duduia din ce în ce mai puternic şi razele reflectorului ei, pătrunzînd prin uşa larg deschisă, pendulau pe siluetele gigantice, masive ale maşinilor. Albă la faţă ca varul, tînăra femeie părăsi încăperea şi porni în întîmpinarea celor care soseau. Odată ajunsă afară din clădire, coborî scara şi se opri pe ultima ei treaptă, uşor spălată de valuri. Acum şalupa militară se opri. Era aproape. În pînza tulbure de lumină care se revărsa pe punte stătea un bărbat tînăr cu faţa arsă de soare, îmbrăcat într-o cămaşă albă, cu guIerul răsfrînt, peste care purta un vindiac albastru, dintr-o pînză subţire. Purta pantaloni de culoare albă şi pantofi de aceeaşi culoare în picioare. Lîngă el, pe punte, aşezat pe picioarele din spate stătea un cîne-lup cu botul uşor ridicat în vînt şi urechile ciulite. Ici, colo, pe puntea şalupei militare, se zăreau cîţiva ostaşi stînd nemişcaţi în picioare cu mîinile încleştate pe automate. Deodată, motorul şalupei militare se opri brusc ea începu să se apropie încet, încet de tînăra femeie despicînd cu un foşnet mătăsos apa. — Bună seara, tovarăşă ingineră! i se adresă tinerei inginere, pe un ton prietenos, bărbatul de pe puntea şalupei. Mă numesc Vlad. — Bună seara, tovarăşe Vlad. Cu ce vă pot fi folos? Deodată cîinele-lup, ce se afla pe punte, se ridică de jos în patru labe şi dînd din coadă începu să latre vesel şi puternic spre ferestrele de sus ale staţiei pompare. — Astîmpără-te, Spic! îl dojeni Vlad, aplecîndu-se deasupra cîinelui-lup şi trăgîndu-l uşor de urechi, după care se întoarse din nou spre tînăra femeie. Doi băieţi din Pradina, Scatiul şi Babuşcă, au pornit ieri dimineaţă într-o barcă spre dumneavoastră. Aveau asupra lor doi saci cu alimente. Nu s-au mai întors. Sînt aici? O peliculă subţire de sudoare îmbrobona obrajii şi fruntea tinerei femei. — Scatiul şi Babuşcă? întrebă ea cu un glas stins. Doi băieţi din Pradina? În clipa aceea, atitudinea lui Spic se schimbă brusc. Privind spre ferestrele întunecate ale clădirii, cîinele-lup începu să mîrîie puternic, dezvelindu-şi colţii albi strălucitori. Vlad păru că îşi aruncă privirea în treacăt spre Spic şi-apoi, întorcîndu-se din nou spre tînăra femeie, întrebă fixînd-o cu atenţie: — Locuieşte cineva acolo sus? Broboane mici de sudoare străluceau pe fruntea tinerei inginere. — Mecanicii… se bîlbîi ea uşor… la etajul de sus sînt dormitoarele mecanicilor… Vlad o privi drept în ochi. — Aha! Am înţeles despre ce este vorba, tovarăşă ingineră, spuse el, schimbînd deodată vorba. S-ar putea ca flăcăii noştri să ajungă în noaptea aceasta aici. Aşa că am să mă întorc. O licărire de speranţă străluci în ochii femeii. — Vă întoarceţi? Cînd? Privirea lui Vlad păru să se furişeze o clipă spre ferestrele întunecate ale clădirii. — Am de rezolvat o problemă complicată… Foarte complicată… Înţelegeţi? Tînăra femeie privi lung spre faţa energică cu un aer uşor enigmatic a lui Vlad. — Oricum, vă doresc succes… — Deci, pe curînd, tovarăşă… — Stela, adăugă ea, simplu. Vă aştept. Vlad se întoarse liniştit şi făcu un semn cu mîna spre pilotul şalupei a cărei siluetă se contura în cabina de comandă. Motoarele şalupei începură să duduie puternic şi, într-un clocot de apă înspumată stîrnit de lice, şalupa militară începu să se îndepărteze de scara de beton. Vlad privi cîteva clipe silueta zveltă a tinerei femei, ce se estompă încet, încet, într-o pînză tulbure şi ceţoasă de lumină. Urmat de Spic, coborî repede în interiorul şalupei. La întoarcerea lui, un subofiţer care stătea la o măsuţă în faţa unui aparat de radio-emisie-recepţie se ridică în picioare: — Fă-mi urgent legătura cu „Stăvilarul”! îi spuse grăbit Vlad. Bandiţii se află în clădirea staţiei de pompare şi îi ţin ostateci pe toţi. Deocamdată nu putem acţiona direct… Viaţa celor care se află în clădire atîrnă de un fir de păr. Trebuie să-i facem pe bandiţi să creadă că am plecat… Subofiţerul se aşeză din nou la măsuţă şi, potrivindu-şi căştile la urechi, începu să manevreze butoanele. Şalupa prindea viteză, în zgomotul puternic al motoarelor care creştea mereu. În clipa aceea, din adîncurile pădurii de sălcii, apăru o umbră ce se îndrepta, tăind apa pieziş spre şalupa care părăsea staţia de pompare. Era Babuşcă. Ajunsese! — Nene Vlad! strigă el, agitînd braţul în jocul spumat al valurilor stîrnite de trecerea şalupei… Opreşte-te! Opriţi! Vuietul infernal al motoarelor şalupei îi acoperi strigătele. Ea trecu la cîţiva metri de el, strălucind în Iumina reflectoarelor ca o nălucă fosforescentă, argintie şi începu să se îndepărteze pe canalul învăluit în beznă. Babuşcă rămase singur în vîrtejul valurilor negre ca smoala, ce se învolburau în întuneric, spărgîndu-se cu un vuiet surd, sacadat, departe în scorburile pădurii. După ce privi cîtăva vreme în urma şalupei, Babuşcă se întoarse şi porni înotînd spre staţia de pompare. În clipa aceea uşa de la intrarea staţiei de pompare se deschise şi „Ciupitu” apăru cu puşca de vînătoare în mînă. — Grăbeşte-te, „Chiorule“! strigă el, apropiindu-se de prima treaptă a scării de beton… Babuşcă se scufundă în adîncuri. — Ce strigi, mă, aşa? îl întrebă „Chioru”, apărînd de după clădirea staţiei de pompare în barca cu motor şi lopătînd cu putere… Unde arde? Ce arde? S-au dus miltarii, nu? Capul lui Babuşcă răsări încet, din apă, la piciorul scării. Ascultă. — Domnul Fridrich este de părere s-o ştergem… strigă „Ciupitu” spre cel care se apropia, lopătînd, de el… Crede că militarii s-au retras, pînă cînd le vin înlături ca să poată înconjura staţia de pompare… Deşteptu’ ăla cu cîinele se pare că a mirosit cum devine chestia… „Chioru”azvîrli lopăţica în barcă şi sări pe treptele scării de beton. — Pe puşti îl luăm cu noi… Dar cu inginera ce facem? O lichidăm? Omul cu faţa vînătă ridică din umeri. — Cam aşa aş face… dar ştiu eu ce e în capu’ lu’ şefu? „Chioru” legă barca cu motor de un inel de fier. — Cînd plecăm? — Chiar acu’. Domnul Fridrich aşteaptă barca. Vorbind, cei doi răufăcători dispărură grăbiţi în clădirea staţiei de pompare. Babuşcă îşi dădu seama că nu mai are nici o clipă de pierdut. Trase aer în piept şi dispăru în adîncuri. Trecu aproape un minut. Apoi el sări din nou din apă şi se apropie înotînd de piciorul scării de beton, trăgînd după el o pînză lungă şi grea de „mătasea broaştei”, o iarbă fină ca o dantelă, gelatinoasă şi mai lunecoasă decît gheaţa. O dată ajuns pe scară, Babuşcă începu să desfacă pînza de „mătasea broaştei” împrăştiind-o pe treptele de beton ale scării. Chiar dacă domnul Fridrich ar fi cercetat toate dicţionarele ştiinţifice din lume, nu ar fi găsit, printre multe efecte cunoscute, ceea ce se poate numi „efectul de mîzgă". Cei care au avut de-a face cu stăvilare şi diguri de beton au aflat pe propria lor piele că nu este bine să calci pe lespezile cu „mătasea broaştei". Un singur pas, şi eşti pierdut. Sub tălpile pantofilor ţi-a crescut o pereche de patine, picioarele îţi fug unul într-o parte, iar celălalt aiurea, şi, pierzîndu-ţi echilibrul, cazi izbindu-te năpraznic de treptele de beton. Odată treaba isprăvită, Babuşcă se ascunse în spatele uşii, lipindu-se cu spatele de perete şi, punînd două degete în gură, scoase un fluierat. După cîteva clipe de tăcere, un tropăit de paşi sună în interiorul clădirii şi domnul Fridrich, cu pistoIul în mînă, urmat de cei doi complici ai săi, se năpustiră val-vîrtej afară pe uşă. Dar abia coborîseră primele trepte, cînd pămîntul le zbură de sub picioare şi toţi trei se rostogoliră pe scară claie peste grămadă în zăngănitul armelor care le scăpaseră din mîini. Dintr-un salt Babuşcă pătrunse în sala maşinilor! — Unde-i Scatiul? strigă el, zărind-o pe tînăraj ingineră care îl privea înmărmurită, ţinînd mîna rezemată de balustrada scării, în timp ce se avînta spre ea. — Este încuiat sus… A doua cameră pe culoarul din dreapta, răspunse aproape mecanic tînăra femeie, ferindu-se uşor din calea lui Babuşcă, care zbura ca un bolid. Cu un salt lung, fantastic, Babuşcă sări pe scara fier şi se avîntă spre încăperile de sus. Ajuns sus pe culoar, se avîntă spre camera în care se afla încuiat Scatiul. Din fericire, bandiţii lăsaseră cheia în broască. Babuşcă răsuci cheia şi se azvîrli cu umărul în uşă, trîntind-o de perete. — Am sosit, Scatiule, strigă el… năpustindu-se în încăpere. — Babuşcă! strigă bucuros Scatiul, din vîrful paturilor de fier suprapuse dînd cu ochii de prietenul său. Tu ai fluierat adineauri? Cum ai ajuns aici? Afară, pe culoar, răzbateau strigătele şi tropăitul paşilor celor trei bărbaţi care urcau în fugă scara de fier. — Vin! Urcă scara! strigă înăbuşit Babuşcă, privind cu un aer încolţit spre fereastra zăbrelită a încăperii. Pe-aici nu putem ieşi. Ce facem? Dintr-un salt, Scatiul sări din pat lîngă el. — Lîngă scară, pe culoar, sînt nişte butoaie goale de motorină! strigă el, făcîndu-i semn lui Babuşcă să-l urmeze. Vino. Să încercăm să-i oprim. Într-adevăr, pe culoar, în apropierea scării, înşirate lîngă perete se zăreau cîteva butoaie din tablă groasă de fier. Ajunşi afară din cameră cei doi băieţi se repeziră într-acolo. Tropăitul paşilor şi gîfîitul celor trei bărbaţi care urcau scara erau acum aproape. Ajutat de Babuşcă, Scatiul răsturnă un butoi şi îl rostogoli repede spre marginea scării. — Hai, dă-i drumul, Babuşcă! strigă el, opintindu-se cu umărul în butoi şi făcîndu-i vînt… Masiv şi greu, împins de cei doi băieţi, butoiul se rostogoli şi căzu pe prima treaptă cu un zgomot infernal ca de baros pe nicovală. Se opri pentru o clipă, ezitînd, speriat parcă de panta abruptă ce se căsca sub el, uşor, balansîndu-se cînd faţă, cînd în spate… — Înapoi! strigă îngrozit domnul Fridrich, dînd cu ochii de butoiul ce sta gata, gata, să se prăvale asupra lor… Înapoi! O să ne rupă picioarele! Şi cei trei bărbaţi se năpustiră val-vîrtej în jos, pe scări. Parcă trezit din somn din strigătele lor, butoiul sări repede două trepte, se poticni pentru o clipă de balusadă şi-apoi cu un huruit asurzitor se năpusti pe scara de fier în spirală în urmărirea celor trei. Jos, răsunară strigătele celor care săreau la o parte din calea lui. Huruitul infernal al butoiului încetă brusc şi deodată se făcu linişte. Apoi un bubuit ca de tunet cutremură clădirea. Butoiul străbătuse sala maşinilor şi se oprise izbit năpraznic de un perete. Scatiul şi Babuşcă tocmai se pregăteau să răstoarne un nou butoi şi să îl împingă spre marginea scării, cînd de jos, din sala maşinilor, răsună vocea puternică, frumos timbrată a domnului Fridrich. — Hei, voi cei de sus! Astîmpăraţi-vă şi coborîţi scara… Altfel urcăm noi la voi acolo sus! Şi de data aceasta nu o să venim singuri! Predaţi-vă! Nu aveţi pe unde fugi! Cei doi băieţi încremeniseră cu mîinile pe butoiul gol de motorină. — Tovarăşa ingineră, şopti deodată Scatiul devenind alb la faţă ca varul. Babuşcă făcu un salt şi, lipindu-se cu spatele de perete, privi în jos, pe scară spre sala maşinilor. — Crezi că o va împinge în faţa lor, pe scară, pe tovarăşa ingineră? Scatiul se lipi cu spatele de perete, alături de el. — N-ai auzit ce-a spus domnul Fridrich? — Şi-atunci, ce facem? Scatiul îşi aruncă privirea de-a lungul culoarului slab luminat. — N-avem pe unde fugi, Babuşcă… Toate ferestrele sînt zăbrelite… Pe scară nici vorbă… Deodată ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă scînteiară puternic. La piciorul scării de fier, domnul Fridrich păru să-şi piardă răbdarea. Puse un picior pe prima treaptă şi, ridicînd capul, strigă: — Hei, băieţi! Fiţi inteligenţi! Nu aveţi nicio şansă de scăpare! Coborîţi! După cîteva clipe de tăcere, huruitul asurzitor al unui butoi, care se prăvălea pe trepte, cutremură scara. Domnul Fridrich sări într-o parte speriat, în vreme ce butoiul, părăsind scara, se rostogolii greoi în sala maşinilor şi se opri în perete. Domnul Fridrich se întoarse uşor enervat spre tînăra ingineră care stătea la cîţiva paşi de el, încadrată de „Chioru” şi de „Ciupitu”. — Doamnă, spuse el pe un ton acru, sînt foarte grăbit şi micuţii dumneavoastră compatrioţi se dovedesc neînţelegători… Regret, dar sînt nevoit să vă folosesc drept scut… Şi adăugă arătînd cu un gest spre scară, vă rog, după dumneavoastră, doamnă! Tînăra femeie îi aruncă o privire plină de dispreţ. — Sînteţi un ticălos, domnule Fridrich! M-aţi convins că sînteţi capabil de orice… Domnul Fridrich se înclină uşor, vădit enervat. — Vi se pare. Pădurea mişună de militari, doamnă, probabil că în două-trei ore, clădirea va fi înconjurată şi aceşti doi copii mă ţin pe loc… Omul cu faţa vînătă o împinse cu brutalitate pe tînăra femeie spre scară şi strigă spre cei doi de sus agitînd puşca de vînătoare deasupra capului. — Scatiule şi Babuşcă, sau cum naiba vă cheamă, vedeţi că vine tovarăşa inginer! Să nu-i rupeţi picioarele, că daţi de dracu… Tînăra ingineră începu să urce scara de fier urmată îndeaproape de cei trei bărbaţi. Ajuns în mijlocul scării, întregul grup se opri. Un butoi masiv de fier stătea nemişcat aproape de marginea scării. — Sînt după butoi, şefule… Or să-i dea drumul, strigă „Chioru”, ducînd pistolul-mitralieră la ochi. Ascuns în spatele tinerei femei, domnul Fridrich îl opri cu un gest. — Lasă prostiile! Avem nevoie de ei vii. Oricum nu au cum să ne scape. Şi adăugă, împingînd-o uşor înainte pe tînăra femeie: — Înaintaţi! Curaj, doamnă! Curaj! Tînăra ingineră urcă repede treptele de fier şi se opri sus, la capătul scării. Aruncîndu-şi o clipă privirea spre butoiul masiv, pătat cu păcură, se întoarse spre bărbaţii care aşteptau pe scară şi spuse, pe un ton dispreţuitor: — V-aţi speriat de pomană, domnilor! Băieţii nu sînt aici! Domnul Fridrich se repezi ca turbat înainte pe trepte. — Nu sînt?! urlă el la tînăra ingineră. Cum nu sînt?! „Chioru” îl ajunse gîfîind din urmă: — Vă spun că nu aveau pe unde să scape. Toate încăperile au ferestrele zăbrelite. S-au ascuns sub pat în vreo cameră… — Căutaţi-i! strigă domnul Fridrich pradă mari agitaţii. „Chioru” şi „Ciupitu” se repeziră pe culoar. — Sînt aici, strigă triumfător „Chioru”, încercînd uşa camerei în care Babuşcă îl găsise pe Scatiu. S-au încuiat înăuntru! — Spargeţi uşa! ordonă domnul Fridrich. Repede domnilor! Fiecare minut contează acum! „Chioru” şi „Ciupitu” se traseră cîţiva paşi şi, luîndu-şi vînt, se repeziră în uşă. Lovitura fu năprasnică. Uşa trosni din balamale, dar rezistă. Domnul Fridrich se repezi la „Chioru” şi, smulgîndu-i pistolul-mitralieră din mînă, îndreptă ţeava spre broască şi apăsă pe trăgaci. O rafală lungă, sacadată cutremură culoarul. Aşchii de lemn zburau prin norişorii de fum ce se înălţau spre becul galben, anemic, atîrnat pe culoar. Cu o lovitură scurtă de picior, domnul Fridrich deschise uşa care se trînti de perete. — Ieşiţi afară! strigă el furios, în vreme ce pistolul-mitralieră cu ţeava fumegîndă încă îi tremura în mîini. Şi, deodată, încremeni. În încăpere nu se zărea nimeni. „Chioru” îşi lungi gîtul peste umărul domnului Fridrich şi spuse cu o voce stinsă: — Nu sînt aici! Or fi în camera cealaltă. Domnul Fridrich răsuci încet, încet capul spre el şi, privindu-l cu scîrbă, spuse cu un glas istovit, în vreme ce lăsa mîna în care ţinea pistolul-mitralieră să-i cadă inertă de-a lungul trupului. — În camera cealaltă?… Erau în al doilea butoi, idiotule… Acuma sînt în barcă şi vîslesc spre pădure… „Chioru” smulse pistolul-mitralieră din mîna lui şi, urmat de omul cu faţa vînătă, se repezi pe urmele celor doi fugari. Domnul Fridrich avea dreptate. În clipa în care ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă începură să strălucească, Scatiul îi urmări privirea şi înţelese îndată despre ce era vorba. În apropierea lor, lîngă zid, se afla un butoi de aluminiu, al cărui capac de tablă cineva îl rezemase de perete. Scatiul ştia că era singura cale care le mai rămînea. Trebuia să o încerce. Ca la un semnal, se repeziră, amîndoi deodată spre butoiul de aluminiu. Peste un minut, înghesuiţi în butoi, cu mîinile încordate pe capac, zburau pe scara de fier spre sala maşinilor, trecînd neobservaţi pe sub nasul domnului Fridrich şi a celor doi complici ai săi. După ce butoiul de aluminiu se oprise izbindu-se năpraznic de perete, Scatiul şi Babuşcă rămăseseră nemişcaţi, cu urechile ciulite, cu răsuflarea tăiată. Apoi auziră cum paşii şi vocile celor din sala maşinilor se îndepărtează, undeva spre încăperile de sus ale staţiei de pompare. Babuşcă desfăcu uşor capacul şi ieşi primul afară din butoi. Scatiul îl urmă. Dintr-un salt străbătură sala maşinilor, şi, zburînd pe uşă afară, săriră din capul scării de beton, peste trepte, drept în apă. În clipa aceea, „Chioru” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură apariţia în uşa staţiei de pompare. Cu armele în mîini, gata să tragă, scrutară cu atenţie întinderile pădurii de sălcii cufundate în întuneric. — Au şters-o, mîrîi „Chioru”, punînd cu un gest mînios piedica la armă… — Pe ăştia nu-i poţi prinde ziua, dar pasă-mi-te noaptea! Omul cu faţa ciupită de vărsat lăsă arma la picior şi rînji spre celălalt: — Nu m-ai ascultat, şefule, ce să-ţi fac? Atunci în pădure trebuia să le fi venit de hac… Dacă o să ne rupem gîtul, tot de la puştii ăştia doi o să ni se tragă.. Ai să vezi? — Ajunge cu pălăvrăgeala! spuse domnul Fridrich, apărînd deodată în spatele lor şi împingînd-o în faţa lui pe tînăra ingineră… Părăsim staţia de pompare! Pregătiţi barca! „Chioru” privi nedumerit. — Şi o luăm şi pe doamna? Domnul Fridrich îl fixă ironic. — Da, şi pe doamna, ca ostatecă! Dacă militarii dau peste noi, nu vor îndrăzni să tragă. Putem parlamenta. Ai înţeles? Tînăra ingineră îşi muşcă buzele. — Vă faceţi iluzii, domnule Fridrich, spuse ea apoi înfruntîndu-i privirea. Dacă, într-adevăr, militarii înconjoară balta, cu mine sau fără mine, nu veţi putea trece de ei. Vă complicaţi numai situaţia… Domnul Fridrich avu un rîs nervos, după care adăugă pe un ton poruncitor: — Nu v-am cerut să vă gîndiţi în locul meu! Vă rog, doamnă inginer, să luaţi loc imediat în barcă. Plecăm! Tînăra femeie trecu pe lîngă „Chioru” şi, sprijinindu-se de umărul omului cu faţa vînătă, care lipise barca cu motor de piciorul scării, se urcă în ea… — Şi cu mecanicii închişi jos, ce facem, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”. — Lasă-i în plata domnului, spuse grăbit domnul Fridrich, urcîndu-se la rîndul său în barcă şi instalîndu-se la volanul ei. Cu sau fără ei, mutrele voastre sînt oricum cunoscute militarilor. Cît despre mine, nici unul din ei nu m-a văzut la faţă. Hai, domnilor, nu avem timp de pierdut. Urcaţi-vă în barcă odată! Omul cu faţa vînătă dezlegă barca ajutat de „Chioru“ şi, făcîndu-i vînt în larg, săriră la rîndul lor în ea. Motorul bărcii începu să duduie din ce în ce mai puternic, farurile se aprinseră şi barca, prinzînd viteză, se pierdu în întunericul adînc al pădurii. — Au luat-o cu ei pe tovarăşa inginer, îi şopti îngrijorat Scatiul lui Babuşcă, în vreme ce începu să înoate spre staţia de pompare… Ne-au lăsat barca… Trebuie s-o luăm şi să ajungem repede la nenea Vlad. Dă-i bătaie, Babuşcă! Apropiindu-se de staţia de pompare, cei doi băieţi se căţărară din nou pe treptele scării şi se repeziră spre barca care îi aştepta cu vîslele fixate în straplazane. — Mîinile sus şi nici o mişcare! auziră, deodată, o voce poruncitoare la spatele lor. Neîndrăznind să întoarcă privirile Scatiul şi Babuşcă ridicară încet mîinile deasupra capului. — Şi-acum… întoarceţi-vă! continuă vocea pe acelaşi ton… şi fără trucuri, Scatiule şi Babuşcă… Vă cunosc eu! Scatiul şi Babuşcă întoarseră încet privirile spre cel care le vorbea. În uşa staţiei de pompare stătea un bărbat îmbrăcat într-o salopetă, ţinînd în mînă un revolver cu ţeava îndreptată spre ei. — „Prinţul”! strigară, deodată, bucuroşi, dar şi uimiţi cei doi băieţi, recunosaîndu-l… Nenea Preda. Preda era ofiţerul de securitate care jucase rolul „Prinţului” şi care fusese salvat în ultima clipă din ghiarele „Chiorului”, datorită Scatiului şi lui Babuşcă. — Ce mă priviţi aşa? izbucni într-un rîs voios Preda, în vreme ce vîra revolverul în buzunarul salopetei. Eu sînt… da… „Prinţul” în carne şi oase! Scatiul şi Babuşcă continuau să-l privească cu gura căscată. Nu pricepeau nimic. — Tocmai acum noi… bîigui Scatiul aruncînd o clipă privirea în direcţia în care dispăruse nu de mult barca cu motor. Păi, adineauri, tovarăşa inginer… — Au luat-o ostatec? continuă să rîdă Preda… Vrei să spui pe ofiţerul de securitate, tovarăşa Elena? Este simplu, băieţi… I-am întins o cursă domnului Fridrich. Și Fridrich a căzut în ea. În clipa aceea, undeva, în adîncurile pădurii de sălcii, răsună duduitul motoarelor şalupei militare care întorcea. Peste cîtăva vreme, şalupa ieşi din pădure şi se apropie de staţia de pompare, învăluind-o în focul orbitor al reflectoarelor sale. Pe puntea şalupei, cei doi băieţi îl zăriră pe Vlad şi pe Spic. Alături de ei stătej o femeie tînără, îmbrăcată în pantaloni negri, şi într-o canadiană subţire de mătase de culoare albastră. Zărindu-şi prietenii pe scara de beton a staţiei pompare, cîinele-lup se sprijini cu labele din faţă pe corzile de frînghie care împrejmuiau puntea şi începu să latre vesel şi zgomotos. Cînd şalupa acostă la piciorul scării de beton, cei doi băieţi strigară „Spic!“ şi, sărind spre corzile de frînghie, îl prinseră. Vlad îi salută pe cei doi băieţi cu un gest uşor, parcă nedorind să tulbure întîlnirea dintre cei trei prieteni, după care o ajută pe tînăra femeie care îl însoţea să coboare de pe şalupă pe scară. — După cum vedeţi, tovarăşa ingineră, îi spuse zîmbind Vlad, -micul dumneavoastră concediu s-a încheiat. Vă puteţi lua înapoi, în primire, staţia de pompare. O vreme va mai trebui să lucraţi cu „mecanicii” noştri. Sper să nu vă facă greutăţi. Sînt absolvenţi ai Institutului politehnic. Tînara femeie îi întinse cu un gest prietenesc mîna. — Deşi nu pricep nimic din ce se întîmplă, după zgomotul motoarelor îmi dau seama că totul merge bine aici… La revedere, tovarăşe colonel. Şi tînăra femeie, adevărata ingineră a staţiei de pompare, se despărţi de Vlad, intrînd repede în clădirea staţiei de pompare. Vlad şi Preda se urcară pe puntea şalupei militare. — Totul merge aşa cum aţi prevăzut, tovarăşe colonel, îi raportă Preda… Fridrich a interceptat mesajul radio transmis de dumneavoastră, prin care cereaţi ajutoare să înconjuraţi staţia de pompare şi a fugit, luînd-o ca ostatecă pe tovarăşa căpitan Elena… Vlad făcu un semn pilotului din cabină să pornească şalupa şi continuă, cu un aer mulţumit: — Am dat dispoziţie tuturor posturilor noastre de pîndă să-l lase să treacă… În situaţia creată va lua legătura cu „Cardinalul” pentru a cere instrucţiuni… E timpul să ştim cine se ascunde sub acest misterios personaj… Vlad îl privi pe Preda şi se apropie de cei doi băieţi. — Şi-acum, băieţi, spuse el pe un ton vesel, mai lăsaţi-l pe Spic şi povestiţi-mi peripeţiile voastre cu domnul Fridrich… Cred că aveţi ce să-mi povestiţi... Nu-i aşa? Şalupa militară prinse viteză, secerînd cu razele subţiri şi scînteietoare ale reflectoarelor sale scorburile groase şi uscate de sălcii învăluite în beznă. Nimeni din cei de pe punte nu ştia însă că marea aventură a Scatiului şi a lui Babuşcă abia începea.   Capitolul 4 Cocoţat pe acoperişul casei, brigadierul Dumitru tatăl lui Babuşcă, instala o antenă de televizor bătînd de zor cu ciocanul. Jos, sub streaşină casei, se vedea Babuşcă, iar lîngă el, aşezat pe picioarele din spate, clipind din cînd în cînd cu o resemnare filozofică, stătea Spic. Trecuse o săptămînă de cînd, părăsind staţia de pompare Terogova şi urcîndu-se în şalupa militară, ce doi băieţi se întorseseră în sat. După ce şalupa militară oprise undeva pe Dunăre la marginea satului Pradina şi Scatiul şi Babuşcă coborîră de pe punte în barca lor, Vlad le spuse: — Este mai bine să ne despărţim aici, băieţi. Nimeni nu trebuie să ştie ce s-a întîmplat la staţia de pompare. Deşi nu cred că domnul Fridrich o să mai aibă chef să mai dea ochii cu voi, vi-l las pe Spic. Îşi cunoaşte meseria… Nu vă deplasaţi năcăieri fără ca Spic să vă însoţească… În rest, veţi spune la toată lumea că nişte militari v-au încredinţat un cîine-lup reformat… La început apariţia uriaşului cîine lup stîrnise o mare vîlvă în sat. Dar cicatricea vizibilă pe care Spic o avea în dreptul pieptului făcu ca versiunea oferită de cei doi băieţi să fie crezută. Ziua, cînd Scatiul lucra în port, Spic îşi petrecea vremea cu Babuşcă. Seara însă, Scatiul îl lua cu el, în căsuţa lui de la marginea satului, unde locuia împreună cu mama sa. Brigadierul Dumitru deşi nu avea nimic împotriva lui Spic, îi cam prinsese frica. Cu cîteva zile în urmă, scos din sărite de o şotie de a lui Babuşcă, ridicase braţul ca să-l lovească. În clipa următoare, o arătare cenuşie ţîşni ca un fulger din mijlocul bătăturii şi, izbindu-l în piept, îl răsturnă pe spate. Cînd brigaderul Dumitru se dezmetici, văzu uriaşul cîine-lup instalat cu labele pe pieptul lui, mîrîind uşor spre el şi arătîndu-i colţii albi şi înspăimîntători. Abia intervenţia lui Babuşcă îl scăpă din încurcătură. În rest „Lupul”, cum îl botezase Dumitru, se arăta blînd şi prietenos. — Hai, Babuşcă, aruncă sîrma! Ce stai?! îl apostrofă Dumitru din vîrful acoperişului, lăsînd jos ciocanul şi întorcîndu-se spre el. Ori vrei s-o ştergi iar după alde Scatiul? Şi alungă capra aia! Nu vezi că mănîncă prunul? Într-adevăr, o căpriţă albă, lăţoasă, cu ciuboţele negre se rezemase, în două picioare, de tulpina subţire a unui puiet de prun sădit în mijlocul bătăturii, şi începuse să îi foarfece frunzele. Babuşcă alungă capra şi-apoi, luînd-o la fugă, azvîrli sîrma ca pe un lasso, pe acoperiş. Dumitru prinse colacul de sîrmă, îl desfăcu şi se puse liniştit pe treabă. De fapt tatăl lui Babuşcă intuise bine situaţia. În dimineaţa aceea, cînd Scatiul trecuse pe la el şi i-l lăsase pe Spic, Babuşcă îi promisese să vină să-l ajute la îmbarcarea călătorilor pe vasul de pasageri „Vulturul”. Vasul fluvial trebuia să sosească din clipă în clipă Babuşcă stătea ca pe ace. Deodată, undeva departe pe Dunăre, răsună vuietul răguşit al sirenei vasului fluvial. Babuşcă, ţinînd capătul de sîrmă în mînă, se răsuci fulgerător. Pe Dunărea învăluită într-o lumină de amiază blîndă şi albastră, apăruse o mare pasăre albă. Era vasul de pasageri. Parcă presimţind ceva, brigadierul Dumitru, cocoţat pe acoperiş smuci de cîteva ori de sîrmă, ca să se convingă că Babuşcă se află la locul său, şi strigă: — Ştiu eu ce e în capul tău, băiete. Îţi place să umbli teleleu de colo pînă colo. Mai lasă-l pe Scatiul! N-o să moară NAVROM-ul fără tine! „Vulturul” se apropia văzînd cu ochii. În ogradă începuse să se audă zgomotul maşinilor şi huruitul zbaterilor sale. Situaţia devenea disperată. Babuşcă rupse o crenguţă de salcîm care îi atîrna deasupra capului şi începu s-o fluture spre capră. Ea îl privi nedumerită o clipă, cu ochii ei mari şi umezi, apoi se apropie repede de el. Azvîrlind crenguţa de salcîm pe bătătură şi în vreme ce capra înfuleca frunzele, Babuşcă îi înnodă capătul de sîrmă în jurul coarnelor şi, făcîndu-i semn lui Spic, se repeziră amîndoi pe poartă afară, în uliţă şi o luară la sănătoasa, spre port. Sus, pe acoperiş, Dumitru smucea din cînd în cînd de sîrmă, continuînd să „îşi prelucreze” feciorul. — Crezi că lumea nu vede ce faci tu, mă Babuşcă! Aşa crezi tu? Am să te leg de piciorul patului, dacă nu te astîmperi! Să ştii! Taci, ai? Te faci că plouă? Cînd Babuşcă, însoţit de Spic, trecu în fugă scîndura care lega „portul” de mal şi pătrunse pe debarcader, se pomeni într-o hărmălaie de nedescris. Înălţaţi în mahună, printre saci şi paporniţe, călătorii strigau, protestau sau vorbeau toţi deodată. Scatiul nu se zărea nicăieri. — Babuşcă! A venit Babuşcă, se ridică un cor de strigăte, cînd Babuşcă îşi făcu apariţia pe ponton. — Unde-i Scatiul? Scatiul unde e? Parcă speriat de pădurea de mîini care se agita din barcă spre el, Babuşcă ridică din umeri. — Scatiul? Păi, nu este aici? În clipa aceea o fetiţă mică de o şchioapă şi cîrnă se apropie de el, ţinînd palma streaşină la ochi, din pricina soarelui care o orbea. —  Îl cauţi pe Scatiul, Babuşcă? Babuşcă se aplecă spre ea: — Da… L-ai văzut? Fetiţa continua să se apere cu palma de soare: — Nu este aici, Scatiul… A plecat! — Cînd? — Mai adineauri. — L-ai văzut tu? — Da, continuă fetiţa. Au venit doi oameni cu o arcă din aia care vîjîie… Şi adăugă, întorcîndu-se şi arătînd cu mîna spre cabina de lucru acoperită în verde… Scatiul era acolo, înăuntru… L-au luat de acolo, l-au urcat în barcă şi au plecat. Ochii verzi ai lui Babuşcă străluceau puternic. — Păi de ce spui „Ciufule“ că l-au luat? Poate că Scatiul a plecat singur… Or fi fost careva de la NAVROM?! Fetiţa era poreclită „Ciufu“ din pricina nasului ei cîrn. — Nu, protestă fetiţa, punînd din nou mîna streaşină la ochi… îl ţineau strîns de mîini. Dintr-o parte şi de alta… Uite aşa… Şi fetiţa îl prinse pe Babuşcă de braţ. — Şi ce culoare avea barca? o întrebă repede Babuşcă. Albă şi cu ancoră albastră zugrăvită pe bot? — Chiar aşa, întări fetiţa. Acum, pentru Babuşcă era limpede. Scatiul fusese înhăţat de oamenii domnului Fridrich. — Şi încotro au luat-o? întrebă din ce în ce agitat Babuşcă, arătînd spre vasul fluvial care se apropia. — Într-acolo. Fetiţa se întoarse şi întinzînd braţul arătă în partea cealaltă, undeva departe, pe Dunăre, spre nişte păduri de sălcii învăluite în ceţuri. — Ba într-acolo…. O mirare fără de margini se zugrăvi pentru o clipă pe faţa lui Babuşcă., — Spre Dunărea veche! Asta-i buna! Murmură. Ce să caute acolo? Călătorii se lămuriseră, în sfîrşit, că discuţia dintre Babuşcă şi fetiţă nu îl făcea pe Scatiul să răsară din pămînt şi hărmălaia reîncepu. Vasul fluvial era aproape. Sirena suna fără încetare, puternic şi răguşit. Părăsind-o pe fetiţă, Babuşcă sări în barcă urmat de Spic, a cărui apariţie făcu să fie în mahună o tăcere mormîntală. — Hei, măi nene, strigă Babuşcă instalîndu-se la cîrmă şi ridicînd lopata, care ştii să tragi la rame, ori la vîsle!  Un vlăjgan înalt şi deşirat, îmbrăcat în salopetă decolorată de soare, cu cizme de cauciuc în picioare se ridică de undeva din barcă şi, făcîndu-şi loc printre călători, se aşeză din nou, scuipă în palme şi apucă vîslele. — Vezi-ţi de treaba ta, Babuşcă, strigă el, afundînd vîslele în apă! Pornim! În scurt timp, mahuna acostă la „Vulturul” în mers şi pasagerii începură să părăsească barca, urcînd pe puntea vaporului.   Tocmai în clitpa aceea, căpitanul vasului coborî din cabina de comandă şi se apropie de scară. — Noroc, Babuşcă! îi strigă făcînd un semn prietenos cu mîna băiatului din barcă… Singur? Dar ce s-a întîmplat? Unde-i Scatiul? — A plecat azi dimineaţă spre Dunărea veche, răspunse Babuşcă. Mă aşteaptă acolo. Mă luaţi şi pe mine, tovarăşe căpitan? — Te iau, băiete, răspunse ofiţerul, fixîndu-l cu oarecare nedumerire pe Spic. Dar cîinele acesta lup de unde-a mai apărut? Parcă nu-l aveai. — Îl am de-o săptămînă, spuse Babuşcă. Pot să-l iau şi pe el? Căpitanul rîse cu poftă şi-i făcu semn cu mîna să urce pe punte. — Oricum, sînteţi nişte călători clandestini. Urcaţi amîndoi… Ce mi-e unul, ce mi-s doi?!  Şi-apoi se îndepărtă. „Vulturul” prindea viteză. Babuşcă legă mahuna de scara vasului şi, ţinînd cu o mînă pe Spic strîns la piept, se sui pe punte. Peste o jumătate de oră de drum, în faţa lui Babuşcă şi a lui Spic, undeva pe malul Dunării, începură să apară casele unui sat şi cheiul de beton lung şi masiv al unui port. Era portul Dunărea veche. Făcînd o manevră largă în mijlocul Dunării, „Vulturul” se apropie şi acostă încet, încet, la cheiul de beton. Cîţiva călători coborîră grăbiţi pierzîndu-se prin mulţimea de copii care căscau gura pe chei. Undeva, în apropierea pasarelei, cîţiva băieţi, cu mîinile adînc înfipte în buzunarul pantalonilor, ciufuliţi şi arşi de soare, ronţăiau seminţe de dovleac între dinţi, scuipînd cojile de pe chei în Dunăre. — Hei, băieţi! striga Babuşca, aplecîndu-se spre ei peste pasarela vasului. N-a trecut pe-aici o barcă cu motor, albă? Unul dim băieţi, înalt şi deşirat, ca un cocostîrc, îl recunoscu. — Ia uitaţi-vă, cine e pe vapor! exclamă el, ghiontindu-şi prietenul cu cotul. Celebrul Babuşcă din Pradina, care i-a prins anul trecut pe contrabandişti. Cu ce treburi pe-aici oare? — Păi n-auzi ce întreabă? interveni un altul. Caută o barcă cu motor albă. Deşiratul scoase o sămînţă de dovleac din buzunar şi, avzîrlind-o în sus, o prinse cu gura din zbor. — A trecut una acum vreo oră. Erau doi tipi ea. Pe ei îi cauţi? : — Da! Şi încotro au luat-o? se interesă Babuşcă cu sufletul la gură. Lunganul strivi sămînţa între dinţi şi scuipă cojile care zburară rotindu-se ca nişte mici titireze şi aterizară în Dunăre. — Au luat-o pe Dunărea veche, Babuşcă, răspu el şi adăugă, întinzînd braţul spre un pîlc de tufani uriaşi, ce se înălţau întunecaţi şi ameninţători, nu departe pe malul Dunării. — Cred că se ducea la cherhana. Mugetul răguşit al sirenei vasului, care se pregătea de plecare, îi acoperi ultimele cuvinte.. — Mulţumesc, „Cocostîrc”! strigă Babuşcă, făcîndu-i semn lui Spic să-l urmeze. Nici o grijă, dau eu de ei! — Drum bun, vere! Vasul se îndepărta de mal. Babuşcă traversă puntea vasului şi luîndu-l pe Spic în braţe, cobori scara de fier şi sări în barcă. „Vulturul” prindea viteză. Stropi spumaţi şi grei ţîşneau de sub botul ascuţit al mahunei şi şfichiuiau aerul, stropindu-l pe Babuşcă şi pe Spic cap pînă în picioare. Barca pendula ameninţător pe uriaşul pod verde şi străveziu stîrnit de înaintarea vasului, cînd depărtîndu-se, cînd izbindu-se cu un zgomot surd, de pîntecul masiv, de fier, al „Vulturului”. — Atenţie, Babuşcă, strigă căpitanul vasului, apărînd pe neaşteptate pe punte, deasupra băiatului. Vezi să nu nimereşti sub vas. Gata? Ne părăseşti? Babuşcă începu să dezlege barca. — O iau pe Dunărea veche, tovarăşe căpitan. Am treburi pe-acolo, răspunse băiatul. Mulţumesc şi drum bun! — Drum bun, băiatule! Și salutări Scatiului! Peste o clipă, barca se zbătea singură în mijlocul Dunării, cînd apărînd, cînd dispărînd, într-un clocot infernal de valuri înspumate. Babuşcă se repezi la vîsle. După o jumătate de oră, tăind Dunărea în curmeziş, pătrundea cu barca în Dunărea veche, vîslind prin umbrele întunecate şi ameninţătoare ale tufanilor gigantici. Canalul acesta, care fusese odată străvechea matcă Dunării, avea ceva ciudat şi neliniştitor în el. Din pricina întunericului aşternut în jur de umbrele uriaşilor tufani, ale căror crengi se încolăceau deasupra canalului ca nişte şerpi albi şi groşi, apele căpătau reflexe violent-albastre, ca de cerneală. Un vuiet uşor, surd şi obsedant, asemenea unui descîntec, plutea în văzduh. Păsări nevăzute foşneau printre tufişuri. Babuşcă vîslea încordat, aruncîndu-şi mereu privirile în spatele său. Aşezat pe picioarele din spate în fundul bărcii, Spic stătea încremenit azvîrlindu-şi cînd ureche, cînd cealaltă ureche în văzduh. Asculta. Brusc ieşind de sub umbra tufanilor, barca ţîşni într-o explozie solară, care îi orbi pentru cîteva clipe pe amîndoi. Dunărea veche îşi schimbase înfăţişarea: o întinde nesfîrşită de ape alburii-albastre, brăzdate ici-colo de verdele crud, delicat al sălciilor pletoase. Şi peste tot, în lumina orbitoare a soarelui, pîlcuri de trestii scînteiau ca nişte săbii de argint. Păsări fumurii, pătate cu galben, se arcuiau ici, colo, agăţate de malurile de catifea neagră a păpurişurilor. Deodată, Babuşcă simţi cum Spic se încordează, ciulindu-şi urechile amîndouă. Dădu drumul la vîsle şi, întorcînd fulgerător capul văzu, în apropiere de el, barca cu motor a domnul Fridrich, trasă la mal, într-un păpuriş. Pe mal nu se zărea nimeni. Apucînd din nou vîslele, Babuşcă se apropie mal, vîslind uşor, abia auzit. Cînd botul ascuţit al bărcii se izbi de pămînt, Spic făcu o săritură fantastică şi dispăru lungindu-se în păpuriş. Babuşcă îl urmă. Statură o vreme culcaţi unul lîngă celălalt, ascultînd cu urechile ciulite zgomotele din jur. O tăcere adîncă părea să învăluie sălciile. Numaij vîntul îşi strecura din cînd în cînd, ba ici, ba colo, cîte o boare, prin păpuriş, făcînd să moţăie ciucurii adormiţi de catifea. Ridicîndu-se uşor, Babuşcă dădu la o parte păpurişul şi privi: urma de paşi se pierdea şerpuit printre sălcii. — Priveşte, Spic, şopti Babuşcă, întorcîndu-se spre cîinele-lup care apăruse lîngă el. Vezi urmele întipărite în mîl? Scatiul a trecut pe-aici… Astea sînt urmele celorlalţi doi… Le vezi?. Spic clipi din ochi în semn că a înţeles. Apoi, mirosind urmele, se avîntă înainte printre sălcii. Babuşcă o porni la fugă după el…. Ocoleau sălciile, săreau peste trunchiurile uscate, prăbuşite în mîl, străbăteau perdelele încîlcite de lăstăriş, se înfundau înotînd din greu prin fîşii de pămînt mocirlos, pline de cioburi, de scoici şi de cochilii de melci. Urmele şerpuiau mereu, pierzîndu-se în baltă, din ce în ce mai adînc. Deodată, dînd Spic, lăsîndu-l cu mult în urmă pe Băbuşcă, ţîşni ca un fulger de sub o salcie pletoasă, se opri brusc, ca împuşcat, lăsîndu-şi toată greutatea pe picioarele sale din spate. Falsul şofer şi „Slăbănogul” veneau spre el, din direcţia opusă, pălăvrăgind bine dispuşi între ei. Dînd cu ochii de Spic, falsul şofer holbă ochii la el şi după o clipă de uluială îşi smulse revolverul din buztunar şi strigă: — Miliţia! Înapoi, Bijule! înapoi! Şi, răsucindu-se pe călcîie, o luă la fugă, urmat în aceeaşi clipă de Biju. Din cîteva salturi dispărură în pădurea de trestii. Spic zbură pe urmele lor. — Spic! Încotro, Spic? strigă neliniştit Babuşcă, apărînd de după o salcie. Or să te împuşte! Înapoi! Dar era prea tîrziu. Spic dispăruse. Undeva în adîncul trestiişului răsunau foşnete puternice, trosnetul trestiilor rupte şi nişte strigăte înăbuşite. Păsări se înălţau în văzduh, ţipînd speriate. Apoi, deodată, o împuşcătură de revolver cutremură văzduhul. Băiatul simţi că inima i se face cît un purice. Dar în trestiiş lupta continua. Babuşcă auzea, din cînd în cînd, mîrîitul furios al lui Spic şi strigătele celor doi răufăcători. O nouă împuşcătură răsună. Apoi se făcu tăcere. O linişte grea, ca de plumb, învălui trestiişurile. Păsările coborau. Ascuns după frunziş, Babuşcă stătea încremenit, neştiind ce să facă. Dar, deodată, trestiile începură să foşnească şi siluetele celor doi răufăcători se conturară printre tulpinile înalte şi fragile. Babuşcă tocmai se pregătea să o ia la picior, cînd observă că falsul şofer şi „Slăbănogul" părăseau trestiişul cu mîinile ridicate deasupra capului. Cu camaşa sfîşiata, cu pantalonii sfîrtecaţi în mari hălci de pînză, însîngeraţi, ei păşeau cu privirile aţintite în pămînt. „Slăbănogul”, urmat de falsul şofer, ieşi din trestiiş, îşi aruncă o clipă privirea peste umăr şi-apoi o rupse la fugă. Dar nu făcu nici trei paşi, cînd Spic, răsărind pe neaşteptate din stufăriş, îl ajunse din urmă şi îl doborî la pămînt, sărindu-i în spate. Mîrîind, aratandu-şi colţii ascuţiţi şi înspăimîntaţi, Spic făcu pe Slăbănogul se ridice în picioare. Apoi se prefăcu ca vrea sa-l înşface din nou. „Slăbănogul” ridică repede mîinile deasupra capului şi îl urmă pe Spic, care îl conduse la complicele său. După ce dădu roată celor doi raufăcători, convingîndu-se că totul e în regula, cîinele-lup lătră de cîteva ori la ei, invitîndu-i să-l urmeze. Ţinînd mereu mîinile ridicate deasupra capului şi aruncind priviri fioroase unul către celălalt, falsul şofer şi Biju se apropiară, conduşi de Spic, de salcia pletoasă după care se afla ascuns Babuşcă. Băiatul le ieşi în întîmpinare…. Spic se aşeză pe picioarele din spate şi, privind pe băiat, clipi de cîteva ori din ochi, ca şi cum i-ar fi spus: — Poftim… ţi i-am adus, Babuşcă. Babuşcă îşi vîrî mîinile în buzunare şi îi măsură din cap pînă în picioare, pe cei doi indivizi, cu un aer de dispreţuitor. — Îl caut pe Scatiul, prietenul meu, le spuse el. Unde l-aţi dus? Falsul şofer făcu un gest cu mîna lui însîngerată: — Habar n-am despre ce vorbeşti, băiete! Spic mîrîi şi se ridică uşor pe picioarele din spate: — Dar astîmpără-l odată pe cîinele ăsta din Basckervile! gemu el. Uite în ce hal ne-a adus! Babuşcă îl fixă cu ochii lui somnoroşi. — Păi ce-ai fi vrut matale, nene? Să se lase împuşcat de dragul vostru? „Slăbănogul” îşi aşeză mîiniile pe creştetul capului. — De ăştia doi tot nu scăpăm, se adresă el cu ciudă. Mai bine să-i spunem unde se află Scatiul şi să ne lase în pace. Falsul şofer îşi muşcă buzele şi, după ce se gîndi cîteva clipe, adaugă: — Eşti singur, băiatule? — Da! — Nu eşti însoţit de nici un miliţian? — Nu. Sînt singur. — Bine, făcu falsul şofer. Atunci vino cu mine! Şi, făcîndu-i semn cu capul lui Babuşcă să-l urmeze, se întoarse şi o porni la drum, împreună cu Slăbănogul. Babuşcă şi Spic o porniră pe urmele lor. După ce străbătură o pădurice cu sălcii rare, pe jumătate uscate, ajunseră pe malul unui canal. O barcă era trasă la mal, cu lopeţile ude, strălucind în soare, aşezate în ea. Falsul şofer arătă spre barcă: — L-am transportat pe Scatiu, cu barca aceasta la „Casa prisăcarului”, unde îl aşteaptă domnul Fridrich… Adineauri am coborît din ea… Babuşcă îşi aruncă privirea spre vîslele care mai picurau încă. — Te cred, nene. Şi e departe casa asta? Falsul şofer întinse mîna însîngerată şi arătă undeva în depărtare pe canal. — Cam la un kilometru de-aici… Aşezată pe un grind mare… Dacă o să dai cumva cu ochii de domnul Fridrich, nu te-am văzut şi nu ne-ai văzut, băiete! Ai priceput chestia? Babuşcă sări în barcă urmat de Spic şi, apucînd lopeţile, îi fixă pe cei doi, cu ochii lui verzi şi strălucitori ca de pisică. — Am priceput, nene! Dar urcaţi-vă amîndoi barcă! Falsul şofer protestă mînios: — Eşti nebun, băiete? Vrei să ne împuşte domnul Fridrich? Babuşcă se întoarse liniştit spre Spic şi îi spuse: — Spic, vrei să-i aduci în barcă? Mai înainte ca Spic să fi avut vreme să schiţeze o singură mişcare, cei doi răufăcători săriră în barcă şi se aşezară repede jos. Babuşcă înfundă vîslele în apă şi barca porni. După ce lopătă în tăcere, vreme de un sfert de ceas, prin stufărişurile şi sălciile care încercuiau canalul, Babuşcă trase barca lîngă un trunchi gros şi uscat de salcie, jumătate răsturnat în apă. — Urcaţi-vă pe trunchi şi aşteptaţi-mă aici, nene, spuse el, pe un ton poruncitor celor doi, arătînd cu mîna spre trunchiul uscat. Dacă nu m-aţi tras pe sfoară vin să vă iau de-aici împreună cu Scatiul. Nu încercaţi să părăsiţi salcia înot, că o să vă încurcaţi în nuferi şi o să vă înecaţi… Strivind o înjurătură între dinţi, falsul şofer sări pe trunchiul uscat şi îl ajută pe „Slăbănog” să se caţere pe lîngă el. Babuşcă îl privi o clipă. — Aţi priceput cum vine chestia, nene. Nu-i aşa? Şi împinse barca de lîngă trunchiul uscat. — Lasă că te fac eu să joci ca ursul… scrîşni falul şofer, privind în urma lui Babuşcă şi a lui Spic care se îndepărtau de barcă, în vreme ce îşi sfîşia poala cămăşii, bandajîndu-şi mîna… — Şi-acum, ce facem? mîrîi „Slăbănogul”, cercetînd trunchiul pe care îl avea sub picioare. Ne apucăm de pescuit? Falsul şofer îşi înodă bandajul ajutîndu-se cu dinţii şi apoi scoase un mic aparat de radio-emisie-recepţie pe care îl avea în buzunarul de la spate. — Noroc că puştiului nu i-a trecut prin minte că avem un aparat de radio, spuse el, începînd să manevreze greoi butonul cu mîna lui bandajată, în vreme ce repeta în aparat: — Alo… Aici „Pelicanul”… „Pelicanul” caută „Flamingo”… Treci pe recepţie… Aici „Pelicanul”… Un bîzîit uşor, imperceptibil, se auzi în aparat şi apoi răsună vocea puternică, frumos timbrată a domnului Fridrich. — Aici „Flamingo”. Am intrat pe recepţie… „Pelicanule” te ascult… Falsul şofer apropie aparatul de buze: — Unul din băieţi se îndreptă cu barca spre dumneavoastră. — Care? Cel de-al doilea? Roşcovanul acela cu ochi de pisică? — Da. Este însoţit de un cîine-lup extrem de periculos. — Un cîine poliţist? răsună vocea domnului Fridrich în aparat. — Mai rău. Cîinele din Basckerville în persoană… răspunse repede, în aparat, falsul şofer. Sîntem sfîşiaţi din cap pînă în picioare. — Unde vă aflaţi? — Cocoţaţi pe trunchiul unei sălcii uscate, în mijlocul canalului. — Bine. Lichidez povestea cu puştiul, şi trec să vă iau… — Nu poate să se ocupe „Cardinalul” de el, domnule? — „Cardinalul” bănuieşte că inginera pe care am luat-o ca ostatică este un agent al securităţii, răsună, rece, în aparat vocea domnului Fridrich. A plecat la Tulcea să culeagă informaţii. Aşa că vă rog să aveţi răbdare, domnilor. Aici „Flamingo”… Am terminat.! Un declic răsună în aparat. Vocea domnului Fridrich se stinse. În vremea aceasta, Babuşcă lopăta de zor. După un cot al canalului, răsări în faţa bărcii spinarea uriaşă a unui deal, învăluit într-o ceaţă albastră şi uşoară. Sus, în vîrful grindului, Babuşcă zări o casă uriaşă şi mohorîtă de lut, acoperită cu stuf. Jur-împrejurul ei se vedeau o puzderie de căsuţe de lemn, pătrate, cocoţate în vîrful unor pari, şi care coborau în cascadă panta dealului spre canal. Erau stupii. Babuşcă înţelese că în faţa lui se află „Casa prisăcarului”. Cu capul întors spre ea, încordat, Babuşcă vîsleşte uşor. O linişte adîncă, parcă de început de lume, învăluia grindul. Prin vălătuci subţiri de ceaţă care se zdrenţuiau deasupra lui, atîrnau pe o frînghie cîteva cămăşi şi un cearşaf puse la uscat. Nicio mişcare. Învăluită într-o umbră adîncă, casa, cocoţată în vîrful dealului, pare să îl privească cu ochi răi şi sticloşi. Babuşcă trase barca la mal şi sări pe uscat, urmat de Spic. Încet, încet, strecurîndu-se printre stupi şi bălării în zumzetul vesel al albinelor care zburau de jur-împrejur, Babuşcă urcă dealul şi se apropie de casă. Cînd ajunse aproape de ea, auzi deodată la spatele lui mîrîitul puternic al lui Spic. Se trînti fulgerător pe burtă, în mijlocul unor tufe de mărăcini. Spic se ghemui şi el la pămînt şi rămase nemişcat cu botul pe labe. În casă, nicio mişcare. Numai zgomotul straniu şi obsedant al albinelor, ce scînteiau ici colo în soare, învăluia grindul. — Hei, Spic! îi şopti Babuşcă, întorcînd capul spre el. Du-te de vezi despre ce este vorba! Cîinele-lup se ridică în picioare şi, după ce cercetă cîteva clipe cu privirea ferestrele mohorîte ale casei, se strecură, uşor ca o umbră, printre tufele dese de mărăcini. Ajuns în dreptul uşii se înălţă, sprijinindu-se cu picioarele de ea şi, împingînd-o, sări fulgerător într-o parte. Uşa groasă de lemn se întredeschise, cu un scîrţîit uşor. Spic aşteptă nemişcat, cu muşchii încordaţi, gata să sară. Apoi, încet, încet, uşa se închise din nou. Spic se apropie din nou de ea şi, împingînd-o cu laba, se strecură în casă. Trecură cîteva clipe. Apoi, deodată, Babuşcă auzi undeva în casă lătratul puternic şi vesel al lui Spic. Ieşi din ascunzătoare şi, în cîteva salturi ajungînd la uşă, pătrunse în fugă în casa prisăcarului. În tindă, în faţa unei sobe de cărămidă, cu pereţii de lut coşcoviţi, Spic se învîrtea lătrînd în jurul unui om bătrîn, trîntit la pămînt, cu mîinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Era prisăcarul. La intrarea lui Babuşcă, bătrînul ridică capul spre el şi îngăimă, cu gura astupată de căluşul de cîrpă, cîteva sunete fără noimă. Băiatul înţelese că bătrînul îi cerea să îl dezlege. Îngenunche lîngă el şi îi dezlegă mîinile prinse într-o sfoară lucioasă şi subţire care aproape că îi intrase în carne. Văzîndu-şi odată mîinile libere, bătrînul îşi smulse căluşul din gură şi se ridică în picioare. — Ai sosit la ţanc, băiete! îi spuse el lui Babuşcă, pocnindu-şi încheieturile amorţite ale mîinilor. Aş fi putut să zac aici chiar şi o săptămînă! Babuşcă se ridică, la rîndul lui, şi îl privi mirat: — Dar ce s-a întîmplat? Spic se aşeză pe picioarele din spate şi ascultă. — Ce să fie? Necazul, continuă bătrînul, bătîndu-se cu palmele peste buzunare şi căutîndu-şi pesemne ţigările… A dat peste mine un oarecare domn Fridrich, însoţit de doi haidamaci… Babuşcă ciuli urechile. — Nu era şi un băiat cu ei?. Descoperind ceea ce căuta, bătrînul se repezi la masa simplă de lemn, ce se afla în mijlocul încăper şi pe care se afla un pachet de ţigări şi un chibrit. — Ba era, continuă prisăcarul scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzînd-o. Un băiat şi o femeie… — Tovarăşa ingineră? — Păi, ştiu eu dacă era ingineră? O fi fost, dacă zici. Dar de unde o cunoşti? — De la staţia de pompare din pădurea Teregova. Bătrînul trase repede un fum de ţigară: — Şi băiatul ţi-e prieten? Pe el îl cauţi? Babuşcă îl fixă pe bătrîn pe sub pleoapele lui somnoroase. — Da, se numeşte Scatiul… — Aşa, aşa, făcu bătrînul. Scatiul îi spunea şi domnul Fridrich ăla… Au plecat cu toţii mai adineauri, după ce m-au legat fedeleş… — Nu ştii, cumva, încotro au luat-o? Bătrînul prisăcar păru să se gîndească o clipă: — Îi tot auzeam vorbind de un şlep… Pleoapele lui Babuşcă se ridicară fulgerător şi ochii lui verzi, piezişi, străluciră puternic. — De un şlep părăsit? — Aşa, aşa! întări bătrînul, scuturînd scrumul ţigară în gura cuptorului. Şi parca am mai auzit ceva despre o pisică. Babuşcă îl privi uimit, cu gura uşor întredeschisă. — Şlepul părăsit de la „Cotul pisicii”? — E un şlep acolo? Babuşcă se întoarse spre Spic şi îi spuse hotărît: — Să mergem, Spic! Ştiu unde l-a dus dom Fridrich pe Scatiu. Dar Spic se ridică în picioare.  În clipa aceea, bătrînul prisăcar, alb la faţă şi azvîrlind ţigara din mînă, se năpusti ca un nebun în încăperea alăturată. Babuşcă îl auzi trăgînd un sertar şi răscolind nişte hîrtii. — Bandiţii! Blestemaţii! striga bătrînul cu un glas înăbuşit de furie, făcîndu-şi reapariţia în încăpere şi repezindu-se la o puşcă de vînătoare, ce atîrna fixată într-un cui pe perete… Mi-au luat toţi banii! Tot avansul pe care l-am primit de la CENTROCOOP pentru miere… Babuşcă îl privea nemişcat. — Cine vi i-a luat? Domnul Fridrich? — Aş! strigă bătrînul, frîngînd puşca în două şi deschizînd încărcătorul… „Chioru” ăla şi „Ciupitu“ ăla de vărsat au făcut-o… Dar las’ că le pun eu pielea pe băţ… Să mergem, băiete! Să mergem! Şi bătrînul prisăcar, închizînd puşca la loc, se repezi, val-vîrtej, afară din casă. Babuşcă şi Spic îl urmară. Însoţiţi de bătrînul prisăcar care înjura şi blestema întruna, ajunseră la barcă. — Încotro o luăm? se interesă ceva mai potolit prisăcarul. Înapoi spre Dunărea veche? Babuşcă tresări uşor şi-l privi cu coada ochiului, în timp ce se juca cu urechile lui Spic. Dacă bătrînul zăcea legat în casă, se gîndi ei, de unde ştia că am venit dinspre Dunărea veche? Dar adăugă, îndată, cu voce tare: — Nu, o luăm de-a dreptul pe canal, prin baltă. Pe Dunărea veche ar fi să ocolim prea mult. Şi aşa, ajungem tocmai la noapte la „Cotul pisicii”. — Fie, băiete! spuse bătrînul prisăcar suindu-se în barcă şi rezemînd puşca de vînătoare undeva lîngă el. Cunoşti mai bine ca mine socotelile pe-aici. Hai, urcă şi să-i dăm bătaie! Spic sări de pe mal drept în mijlocul bărcii. Babuşcă făcu vînt bărcii de la mal cu piciorul şi se aşeză la vîsle. Uriaşa barcă se răsuci în loc şi-apoi se avîntă, în plescăitul vesel şi zgomotos al vîslelor pe canal. Prisăcarul scoase o altă ţigară din pachet şi o aprinse. — Spuneai că femeia este ingineră, continuă într-o doară bătrînul, azvîrlind chibritul în apă, nu-i aşa, băiete? Babuşcă vîslea, uşor încordat. — Da, ingineră. Tovarăşa ingineră. Bătrînul îl fixă pe Babuşcă cu ochii lui cafenii, străbătuţi de vinişoare roşii. — Vrei să-ţi spun ceva? Să ştii că nu este ingineră. Babuşcă se prefăcu mirat la culme. — Zău, nene? Nu e? Dar ce e? Bătrînul se aplecă cu un aer misterios spre el: — Ştii ce e? E de la miliţie. L-am auzit pe domnul Fridrich cînd vorbea cu ea… Recunoscuse femeia treaba aceasta, pe cinstea mea. Babuşcă lăsă să-i scape vîslele din mînă de uimire. — Formidabil, nene! De la miliţie? Şi tot satul care o cunoaşte de trei ani… Bătrînul îşi muşcă buzele: — De trei ani, zici? — Ce-o să se mai mire tata, cînd o să-i spun că tovarăşa ingineră este de la miliţie! N-o să mă creadă. N-o să mă creadă. Păi spune şi matale, nene, e de crezut? Bătrînul ridică puşca şi o rezemă de genunchi, cu ţeava îndreptată spre Spic. — Domnul Fridrich îl tot descosea pe Scatiu, prietenul tău, în legătură cu o şalupă militară. Am înţeles, din ce vorbeau, că aţi fost împreună cu militarii aceia? Babuşcă se opri din nou din vîslit şi, după ce se gîndi cîteva dipe, ridică nedumerit din umeri: — Militari? Care militari, nene? Observă cum degetele bătrînului trag uşor piedica de la armă. Apoi bătrînul ridică brusc capul şi îl privi e Babuşcă drept în ochi. — Dar cîinele acesta lup, de unde îl ai, băiete? Babuşcă se uită lung la omul din barcă pe sub pleoapele lui somnoroase. — Vorbiţi de Spic? întrebă el rîzînd. Îl am de la nişte grăniceri, răspunse Babuşcă, continuînd să tragă uşor la rame. Spuneau că l-au reformat. Şi, ca să nu-l împuşte, mi l-au dat mie. Uitaţi-vă ce rană are la piept… Bătrînul prisăcar fixă cîteva clipe cicatricea enormă, ce se contura pe pieptul cîinelui-lup. — Încep să te cred, băiete, spuse bătrînul dînd din cap şi rezemînd ţeava puştii de marginea bărcii. Ceea ce nu înţeleg este de ce a şters-o domnul Fridrich atît de repede la venirea ta… Babuşcă îl privi cu gura căscată şi se opri din vîslit. — Cum adică… ştia că vin? — Avea un fel de radio la el şi-a vorbit cu doi indivizi care îi comunicau că i-ai lăsat pe un trunchi de salcie în mijlocul canalului, undeva spre Dunărea veche. Babuşcă se plesni cu palma peste frunte. — Aveau un aparat de radio! — Pesemne, continuă bătrînul prisăcar… Dar mai înainte ca domnul Fridrich să-mi părăsească casa, a mai fost un bărbat chel şi cu ochelari, cărora toţi îi spuneau „Cardinalul”. „Ei drăcie! gîndi Babuşcă, începînd să tragă vîrtos la rame, eram cît pe-aici să cred că bătrînul este „Cardinalul". Desigur că a ştiut că vin dinspre Dunărea veche odată ce a ascultat discuţia prin radio” şi adăugă cu voce tare: — Cine era „Cardinalul”, nene? Batrînul prisăcar ridică din umeri. — Nu ştiu. Cu o oră înainte de sosirea ta, a plecat la Tulcea… să se intereseze de femeia aceea frumoasă. Să-ţi spun drept, nici eu nu cred ca este de la miliţie. Babuşcă trăgea vîrtos la rame. — Păi, eu ce-ţi spuneam, nene, că e? Bătrînul prisăcar se aplecă cu blîndeţe spre Spic gata să-l mîngîie.. Spic mîrîi uşor, deschizîndu-şi colţii albi şi ascuţiţi. Bătrînul prisăcar îşi retrase mîna fulgerător, ca muşcat de şarpe şi rîse cu voioşie. „ — Cîinii poliţişti asta ştiu: sa muşte şi sa sfîşie. Asta este meseria lor, băiete. — Spic e un cîine foarte bun! îi luă apărarea lui Spic Babuşcă, trăgînd din ce în ce mai repede la rame în vreme ce gîndea: abia aştept sa îl scot pe Scatiu din încurcătură şi să mergem împreună cu batrînul prisăcar la nenea V’lad… O să afle cum arată „Cardinalul" despre care vorbea pe puntea şalupei… După cîteva ore de drum de-a lungul unor canale care se întortocheau mereu în adîncurile stufărişurilor şi pădurilor de sălcii, barca, condusă de Babuşcă, ieşi pe Dunăre. Înserarea învăluia treptat, treptat Dunărea într-o pulbere cenuşie. Nicio adiere de vînt. Apele Dunării păreau o întindere nesfîrşită şi strălucitoare de mercur, în care un amurg însîngerat, strivit de un nor negru, lăsa să cadă ultimele picaturi de sînge. — Acolo este „Cotul Pisicii” şi şlepul de pe Iimba de nisip, spuse Babuşcă, ridicîndu-se în picioare şi arătîndu-i cu braţul bătrînului prisăcar o mare roşie, forescentă de aburi. Bătrînul prisăcar luă puşca rezemata de margii bărcii şi îi trase cocoaşele, unul după altul. — Dă-i bătaie, băiete! O să le arăt eu trîntorilor ce înseamnă să fure mierea albinelor. Babuşcă vîslea cu privirea aţintită spre bătrînul prisăcar. — De ce-o fi mîrîind Spic la el? se întrebă el, deodată, in gînd. Nu-i semn bun, deşi bătrînul pare om de treabă… În clipa următoare Babuşcă întoarse capul. Zări silueta întunecată a şlepului, ca o pată de-a curmezişul Dunării, cu botul înfipt adînc în nisip. Acum vîslea din ce in ce mai uşor. Lopeţile se roteau în văzduh şi coborau, abia ciupind apa. Colosul întunecat din tablă de fier se apropia. Acum era aproape. Şi, deodată, scara lui de fier, care ducea pe punte răsări în faţa bărcii. Babuşcă împinse barca spre scara de fier şi, prinzîndu-se cu o mînă de ea, instală cu mîna cealaltă încet, uşor, abia auzit lopeţile în barcă. Dunarea clipocea sub barcă. Babuşcă legă mahuna de o treaptă de sus a scării de fier şi îi făcu semn bătrînului prisăcar să îl urmeze. Sări pe scară şi începu să se caţere spre puntea şlepului. Bătrînul trecu pe lîngă Spic şi sări, cu puşca în mînă, pe scară, prinzîndu-se cu mîna din cauza întunericului de nodul făcut în fluture de Babuşcă. Nodul se desfăcu şi mai înainte să se prăvălească în Dunăre, bătrînul reuşi să se prindă de o treaptă a scării de fier. Din capătul scării, Babuşcă scoase un strigăt înăbuşit. Purtată de curent, barca în care se afla Spic se desprinse de lîngă şlep, se îndepărtă şi, în curînd, dispăru înghiţită de întuneric. Bătrînul prisăcar urcă scara, vru să-i spună ceva lui Babuşcă, dar acesta îi făcu semn să tacă. Oricum, Spic nu mai putea fi ajuns din urană şi nici găsit. Babuşcă se strecură de pe scară pe puntea şlepui învăluit într-un întuneric adînc. Bătrînul prisăcar, cu puşca în mînă, îl urma. Deodată, Babuşcă se opri. Ochii lui verzi ca de pisică străluceau în întuneric. — Ce s-a întîmplat, băiete? îl întrebă în şoaptă bătrînul prisăcar, aplecîndu-se încet la urechea băiatului. Babuşcă nu răspunse. Se aplecă şi, pipăind cu mîna în jur, descoperi o pietricică. O ridică şi o azvîrli undeva jos, în faţa lui. O clipi două nu se auzi nimic, apoi zgomotul făcut de căderea pietrei răsună undeva jos, în adîncul şlepului. — Nu s-a întîmplat nimic, nene, răspunse Babuşcă în şoaptă. Era să ne rupem gîtul… E un şlep de cărbuni deschis la mijloc. Vrei să-mi dai puşca, nene? Bătrînul îi împinse puşca. Luînd puşca pe pipăite din mîna bătrînului, Babuşcă înlătură ca un orb cu patul puştii marginea deschizăturii şi o porni mai departe. — Ţine-te după mine, nene… Străbătură încet, încet, partea şlepului învăluită întuneric. Deodată, în faţa celor doi răsări silueta întunecată a unei cabine uriaşe. Apropiindu-se de ea, Babuşcă începu să pipăie pereţii şi descoperi o uşă. Înapoie puşca bătrînului şi împinse uşor uşa cu mîna. Uşa se deschise, scîrţîind din balamalele ei ruginite. Linişte. Nici o mişcare. Numai clipocitul tainic şi misterios al apelor Dunării. Babuşcă pipăi cu piciorul golul de întuneric din faţa sa. O scară de fier cobora perpendicular în adîncul şlepului. Babuşcă se prinse de ea şi începu să coboare în bezna de sub el. Bătrînul prisăcar îl urmă, lovind din cînd în cînd cu ţeava puştii treptele de fier, care scoteau de fiecare dată un zumzet ciudat. Ajuns jos, Babuşcă sări uşor de pe ultima treaptă şi rămase nemişcat, cu urechile ciulite. O linişte adîncă, străbătută de un miros greu de mucegai plutea în încăpere. Nici o mişcare. Bătrînul prisăcar coborî la rîndul său scara de fier şi, sprijinindu-şi puşca de vînătoare sub braţ, scăpără un chibrit. La flacăra tremurătoare a chibritului, Babuşcă întrezări undeva, în mijlocul încăperii, o măsuţă de lemn pe care se afla o lampă de gaz. — Este o lampă acolo, îi şopti el bătrînului prisăcar, apucîndu-l de braţ şi arătîndu-i lampa care sclipea rubiniu în lumina pîlpîitoare a chibritului. Bătrînul prisăcar se aproipie de măsuţă, rezemă puşca de ea şi, aprinzînd lampa, o ridică deasupra capului. — Priveşte, nene, un aparat de radio, aproape că strigă Babuşcă, repezindu-se la măsuţă şi arătîndu-i bătrînului un aparat de radioemisie aşezat pe masă. — Îl cunosc, este al domnului Fridrich. — Va să zică am dat de urma lor, spuse cu un aer mulţumit bătrînul, rotind lampa deasupra capului. Dar nu văd nici o urmă pe care s-o fi lăsat femeia aceea sau prietenul tău, Scatiul. Undeva, în stînga, în lumina slabă a lămpii, apăru conturul unei uşi de fier. — Priveşte, nene: o uşă! strigă Babuşcă. Tovarăşa inginer şi Scatiul or fi dincolo. În clipa următoare, Babuşcă zbură ca un bolid spre uşă şi o deschise, izbind-o de perete. — Scatiule! — Aici sînt Babuşcă! răsună din întunericul încăperii alăturate glasul bucuros al Scatiului. — Şi tovarăşa ingineră? — Este aici, lîngă mine... Bătrînul prisăcar îşi făcu apariţia în pragul uşii ţinînd lampa ridicată deasupra capului. Tînăra femeie şi Scatiul stăteau aşezaţi pe o claie de fîn proaspăt cosit, cu mîinile legate la spate. Babuşca se repezi Ia Scatiul şi, îngenunchind, îi examină legăturile de la mîini, după care se întoarce spre prisacar. — Nu cumva ai un briceag, nene? Batrînul prisăcar vîrî mîna în buzunar şi, scoţînd un briceag i-l aruncă lui Babuşcă. Acesta prinse briceagul din zbor. Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra femeie se ridicau în picioare. — Trebuie să fugim, spuse tînăra femeie cu o voce gîtuită de emoţie. Domnul Fridrich şi cei doi complici ai săi pot să pice din clipă în clipă… Şi adăugă, privind spre bătrînul prisăcar. V-am lăsat legat cobză în tinda casei dumneavoastră. Îmi închipui că tot Babuşcă v-a eliberat. — Da, tovarăşă inginer, răspunse bătrînul. Dar ticăloşii mi-au furat arvuna pe care o primisem de la Centrocoop, pentru miere. Aşa că l-am însoţit pe Babuşcă să pun mîna pe ei şi să-mi iau banii înapoi. Tînăra femeie îl privi mirată: — Vreţi să vă bateţi singur cu trei bărbaţi vînjoşi şi înarmaţi pînă în dinţi? Pesemne că vă arde de glumă... Bătrînul o privi drept în ochi: — Şi ce altceva am putea face? — V-am spus: să fugim, continuă tînăra femeie întorcîndu-se spre Babuşcă. Aţi ajuns aici într-o barcă, nu? Babuşcă ridică posomorît din umeri: — Nu avem nicio barcă. S-a dezlegat şi a luat-o pe Dunăre cu Spic cu tot… — L-ai pierdut pe Spic? strigă Scatiul. Tînăra femeie îşi trecu uşor palma peste fruntea ei îmbrobonită de sudoare. — Doamne, dumnezeule, sînt pierdută. Nu ştiu să înot. — Băiatul acesta susţine că pe măsuţa de dincolo se află un aparat de radio, spuse bătrînul prisăcar. S-ar putea să obţineţi o legătura cu postul de radio al fermei crescătorilor de vite de pe „Grindul mare”. Într-o jumătate de oră o barcă cu motor rapida a miliţiei ar putea fi aici. Tînăra femeie duse, aproape speriată, mîna la medalionul de aur, pe care-l purta la gît: — Un aparat de radio? Unde? — Dincolo, pe măsuţă… Urmaţi-mă, spuse bătrînul prisăcar, ţinînd lampa aprinsă deasupra capului şi părăsind încăperea. Tînăra inginera şi cei doi băieţi îl urmară. În curînd toţi patru stăteau în jurul aparatului de radio. Ridicînd aparatul de radio, tînăra femeie începu să răsucească la întîmplare butoanele, în vreme ce striga în aparat: — Alo!... Alo!... Miliţia!… Vă rog, răspundeţi!… Alo, ferma de la Grindul mare! Răspundeţi vă rog. Scatiul şi Babuşcă observară ca bătrînul prisăcar fixează cu atenţie degetele fine şi nerăbdătoare ale tinerei femei, care răsucea la întîmplare butoanele aparatului de radio. — Este de prisos, tovarăşă, spuse bătrînul prisăcar, aşezînd lampa aprinsă pe masă. Văd că va pricepeţi la aparate din astea tot atît ca şi mine. În clipa aceea, închizătorul unei arme clănţăni, undeva în întuneric, lîngă scara de fier şi vocea puternică a „Chiorului” tună în încăpere. — Nici o mişcare!… Mîinile sus! Bătrînul prisăcar făcu un salt şi apucă puşca de vînătoare rezemată de marginea mesei. Dar mai înainte ca să aibă vreme să o ridice, o rafală de pistor-mitralieră scăpără în întuneric. Un zgomot infernal făcu să vibreze pereţii din tablă de fier ai şlepului. Bătrînul prisăcar scăpă puşca din mînă şi, bătînd aerul cu mîinile, se prăvăli pe podea. Prin fumul împuşcăturilor care se revărsa ca un nor alb îşi făcu apariţia domnul Fridrich. Tînăra femeie, Scatiul, Babuşcă priveau îngroziţi spre bătrînul prisăcar, care zăcea cu faţa în jos, la picioarele lor. — Doamnă, spuse domnul Fridrich, cu tonul lui rece şi politicos, v-am prevenit că noi nu ucidem pe nimeni, dacă nu este absolută nevoie s-o facem. Şi adăugă cu un uşor dispreţ privind spre bătrînul care zăcea la picioarele lui, cu braţele larg desfăcute: acest bătrîn idiot putea să ştie, la vîrsta lui, ce înseamnă o somaţie… Tînăra femeie se întoarse spre el şi îl fixă cu o privire plină de ură: — Aţi ucis un bătrîn, sînteţi un ticălos fără pereche, domnule Fridrich! Domnul Fridrich îşi muşcă buzele: — Vă repet, continuă el pe un ton uscat. Nu am ucis pe nimeni. Bătrînul s-a sinucis pur şi simplu. Sper însă, că atît dumneavoastră cît şi aceşti doi băieţi isteţi să înţeleagă, în sfîrşit, că nu glumesc. Şi, întorcîndu-se spre scara de fier, adăugă pe un ton poruncitor: Duceţi-i în magazia de dincolo şi legaţi-i bine! După aceea ocupaţi-vă de acest bătrîn. Azvîrliţi-l cu un pietroi atîrnat de picioare undeva, în mijlocul Dunării! „Chioru” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură apariţia şi, împingîndu-i pe cei trei în camera alăturată, traseră în urma lor uşa grea şi masivă de fier. Rămas singur, domnul Fridrich scoase un pachet de ţigări din buzunar şi se adresă liniştit prisăcarului care zăcea la picioarele lui: — Comedia s-a terminat. Poţi să te ridici, „Cardinale”. Am avut dreptate?. „Bătrînul prisăcar” se ridică de jos, scuturîndu-şi hainele de praf. — Într-adevăr, Fridrich, bănuiala mea a fost neîntemeiată. Tînăra femeie nu este o agentă a securităţii… Habar n-are să mînuiască un aparat de radio-emisie, iar cei doi băieţi nu ştiu, într-adevăr, nimic despre ea. — Să-ţi spun drept, mă bucur, continuă domnul Fridrich, scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzind-o la flacăra brichetei. Sînt prea puţine femei frumoase pe lume, ca să fim nevoiţi să le şi împuşcăm. Oricum, inginera şi cei doi băieţi vor depune mărturie că cel poreclit „Cardinalul” este un tip chel, care poartă ochelari, un bărbat în vîrstă de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani. Şi adăugă, pe acelaşi ton, privindu-şi ceasul-brăţară: La ora aceasta Reiner trebuie să fie în avion în drum spre Viena. Aşa că vor alerga după un chip care nu există…. — Dispariţia bătrînului prisăcar nu le va da de bănuit? se întrebă „Cardinalul”. Domnul Fridrich chicoti uşurel: — Tot inginera şi cei doi băieţi vor povesti cum bătrînul a fost asasinat sub ochii lor. Vor căuta cadavrul prisăcarului cîteva zile în Dunăre şi-apoi se vor lăsa păgubaşi. Ţi-am pregătit actele false. Morţii cu morţii, vii cu vii. La Bucureşti vei lua legătura cu „Scoţianul”… Ai memorat adresa? — Desigur, Fridrich. Da’ cînd plec? — Mîine dimineaţă, cu vasul fluvial pînă la Galaţi. În vreme ce ei îţi vor căuta cadavrul în Dunăre, vei călători liniştit în tren, spre Bucureşti. „Cardinalul” arătă cu capul spre uşa de fier: — Cînd o eliberezi pe ingineră şi pe cei doi băieţi? — Tot mîine. Bineînţeles, după plecarea vasului fluvial… Le trebuie cîteva ore, pînă să ia legătura cu cei de la miliţie şi să le depene toată povestea. Pînă atunci noi vom fi departe. În clipa aceea, uşa de fier se deschise şi „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură reapariţia în încăpere. — I-am legat fedeleş, domnule Fridrich, spuse „Chiorul", închizînd cu grijă uşa masivă. Pe Babuşcă l-am percheziţionat pînă la piele. — Eşti sigur? se interesă domnul Fridrich. — Absolut sigur, interveni „Cardinalul”. Mai adineauri, cînd a eliberat-o pe ingineră şi pe prietenul său, mi-a cerut briceagul. Deci este logic că nu avea unul. Domnul Fridrich îi aruncă o privire severă: — Cei doi băieţi au evadat de cîteva ori, deşi nu era logic să poată să evadeze. De data aceasta, dacă ar reuşi s-o facă, ar fi pentru noi o adevărată catastrofă. Deci să ne destupăm urechile şi să deschidem bine ochii. Şi adăugă întorcîndu-se spre „Chioru” şi omul cu faţa vînătă: În noaptea aceasta veţi sta de pază pe puntea şlepului. E-adevărat că o să vă muşte ţînţarii, dar să ştiţi că poliţia muşcă şi mai tare decît ei… Şi întorcîndu-le spatele, domnul Fridrich deschise uşa masivă de fier şi pătrunse în încăperea alăturată! Undeva, în pîntecul întunecos şi umed al şlepului, la lumina unei lămpi care abia, abia mai pîlpîia, tînăra femeie, Scatiul şi Babuşcă stateau cu mîinile legate la spate, pe claia de fîn, proaspăt cosit. — Doamnă, spuse Fridrich, apărînd în lumina slabă şi pîlpîitoare a lămpii, vă aduc o veste bună. Mîine, atît dumneavoastră, cît şi cei doi băieţi veţi fi liberi. Tînăra femeie îi aruncă o privire sfidătoare. — Am putea crede, domnule, că viaţa şi libertatea noastră depind de dumneavoastră. Să mă simt liberă, chiar dacă mi-aţi legat mîinile la spate? Domnul Fridrich se înclină uşor, ironic: — Ce pot să fac? Între două libertăţi am ales-o deocamdată pe a mea. Mîine după-amiază părăsesc ţara dumneavoastră, şi sper că nimeni să nu mă împiedice s-o fac. Tînăra femeie îl privi pe sub genele ei lungi şi catifelate. — Cum aşa? Lăsaţi în urma dumneavoastră numai un cadavru? Domnul Fridrich ridică din umeri şi continuă pe acelaşi ton: — Ah! Bătrînul prisăcar! Nu-l plîngeţi! Cred că şi-a găsit în sfîrşit liniştea. Cîtă vreme trăia, era pîndit de tot felul de neplăceri. Pe aceştia nu-i mai deranjează nimeni şi nimic, doamnă. Frumoasa femeie continua să-l privească pe sub gene: — Mi se pare, sau aproape că îl invidiaţi? Un zîmbet fin flutură pe buzele domnului Fridrich: — El a plecat, iar eu abia trebuie să plec. Şi mi-e teamă că la vama dumneavoastră nu o să scap numai cu un bănuţ de aramă. Nu-i aşa? Tînăra femeie ridică uşor din umeri: — Ştiu eu? Depinde de ce-o să lăsaţi în urma dumneavoastră. Domnul Fridrich rîse cu poftă: — Doi borfaşi, doamnă: unul care se uită saşiu, iar altul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat. Un cuplu incredibil. Cel puţin pentru un absolvent al Universităţii din Oxforid… — Iar actualmente, pur şi simplu spion, completă tînăra femeie. Domnul Fridrich păli uşor, îşi muşcă buzele şi întorcîndu-şi brusc spatele se îndreptă spre uşă. Ajuns acolo, se opri cu mîna pe clanţă şi îşi aruncă privirea înapoi spre Scatiul şi Babuşcă: — Vă previn, băieţi. Nu încercaţi s-o ştergeţi pe geamul de colo. Oamenii mei se află pe punte, deasupra voastră. Este prima oară cînd voi da ordin ca, la cea mai mică mişcare, să tragă în plin. Şi fără nici un fel de somaţie! Deschizînd uşa masivă de fier, domnul Fridrich părăsi enervat încăperea. După ce uşa de fier se închise, o linişte grea, apăsătoare învălui cîteva clipe încăperea largă şi întunecoasă. Lampa ce se afla jos, pe pardoseala de fier a şlepului, pîlpîia parcă speriată, proiectînd pe peretele de tablă groasă, străbătut de nituri mari de fier, umbrele gigantice, tremurătoare ale celor trei prizonieri. — Deci bătrînul prisăcar este „Cardinalul”, spuse în şoaptă Scatiul, continuînd să fixeze încordat uşa masivă de fier. — Da, confirmă în şoaptă tînăra femeie. Au încercat să-mi întindă o cursă. — Chestia cu radioul? interveni şi Babuşcă. — Exact, băieţi, răspunse tînăra femeie. Ideea nu a fost rea, dar povestea cu bătrînul care porneşte în căutarea hoţilor, în loc să se adreseze postului de miliţie, prea era cusută cu aţă albă. Nu mai vorbesc de acel „Cardinal” care a apărut în faţa mea şi a Scatiului, în casa prisăcarului. Şi s-a plimbat prin faţa noastră, ca să-l vedem bine ca un prezentator al unei case de mode. Care „Cardinal” autentic ar fi făcut aşa ceva? — Extraordinar! spuse Scatiul. Şi nenea Vlad? Tînăra femeie făcu un semn cu capul spre medalionul care îl purta atîrnat de un lănţişor la gît: — Aşteaptă fotografia „Cardinalului”, care se află aici, în medalion. V-aduceţi aminte că am dus mîna la medalion cînd bătrînul prisăcar s-a aplecat asupra aparatului de radio? — Şi l-aţi fotografiat? se interesă Babuşcă. — Desigur, continuă tînăra femeie. Totul este, însă, ca tovarăşul Vlad să aibă fotografia „Cardinalului” mai înainte ca acesta să părăsească delta şi să dispară în cine ştie ce colţ de ţară. Urmărindu-l pe el vor fi descoperiţi şi ceilalţi spioni. Aţi înţeles, băieţi — Mai e vorbă? şopti Babuşcă şi, arătînd spre geamul rotund şi prăfuit care strălucea fantastic deasupra capului său în lumina muribundă a lămpii, spuse: Daţi-ne medalionul şi noi o ştergem pe-acolo. În trei ore sîntem cu el la Tulcea, la nenea Vlad… Un licăr de speranţă străluci în ochii frumoasei femei: — Credeţi că veţi reuşi, băieţi? Eu, oricum, nu pot să trec prin gemuleţul acela. Dar nu uitaţi că toţi trei sîntem legaţi cobză. Scatiul continua să fixeze, încordat, uşa de fier masivă şi tăcută. — Păi, n-aţi văzut ce-a făcut Babuşcă, cînd i-a cerut briceagul „Cardinalului”? Ea îl privi sincer uimită: — Babuşcă? N-am observat nimic, băieţi… În clipa următoare Babuşcă se rostogoli cu mîinile legate la spate, prin claia de fîn, şi îşi înfundă capul prin fuioarele de iarbă proaspătă şi jilavă, căutînd cu gura, asemenea unei raţe ce vîră capul sub apă în căutarea vreunui peştişor. Peste cîteva clipe, Babuşcă reapăru din fîn. Dinţii lui albi şi mărunţi erau încleştaţi pe lama ascuţită şi strălucitoare a unui briceag. — Hei, Scatiule, apucă-l, îi şopti acesta printre dinţi prietenului său, aplecîndu-se spre el… Cu mîinile legate la spate, Scatiul prinse briceagul de prăsele. Babuşcă se ridică şi îi spuse tinerei femei cu un aer triumfător. — Din clipa în care Spic a mîrîit la bătrînul prisăcar, am ştiut că el este „Cardinalul”. Ne tăiem legăturile de la mîini şi o ştergem. Tînăra femeie îşi aruncă privirea spre uşa de fier: — Ar trebui să vă grăbiţi, băieţi… Fridrich se poate reîntoarce din clipă în clipă… Babuşcă se aşeză spate în spate cu Scatiul şi îşi potrivi legătura de sfoară pe lama ascuţită a briceagului, pe care prietenul său îl ţinea strîns în pumn. O singură apăsare şi legăturile de sfoară îi alunecară de pe încheieturile mîinilor şi căzură în fîn. Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra ingineră erau şi ei liberi. Scatiul se ridică uşor de jos şi, cu paşi ca de pisică, se apropie de gemuleţul rotund şi prăfuit, ce abia licărea, ici şi colo, în strălucirea bolnavă a stelelor de afară. Îl deschise încet, încet, şi rămase nemişcat, ascultînd cu urechile ciulite liniştea nopţii. Sus, deasupra lui, pe punte, se auzea vocea „Chiorului”, acoperită din cînd în cînd de rîsul răguşit al omului cu faţa vînătă. Scatiul îşi scoase cureaua de la pantaloni şi o petrecu pe după balamaua ruginită a gemuleţului. În clipa următoare Babuşcă se ivi lîngă el, în lumina palidă şi pîlpîitoare a lămpii. — Dă-mi şi cureaua ta, Babuşcă, îi şopti el la ureche. Va trebui să sărim amîndoi o dată în apă. Babuşcă îşi scoase repede cureaua. — Avem curentul în faţă, Scatiule. Ce facem? Ne va lipi de peretele şlepului. — Ne scufundăm şi trecem pe sub el, continuă Scatiul, luînd cureaua din mîna lui Babuşcă şi înnodînd-o de cealaltă. Vom coborî peretele şlepului, şi-apoi vom plonja în adîncul Dunării. Altfel ne vom încurca în ierburile ce-au crescut pe fundul vasului… Ai priceput cum vine chestia, Babuşcă? Ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă străluceau: — Mai e vorbă? Dar ce-o să facem cu marele ANAFOR AL PISICII? Dacă dăm peste el? „Marele anafor al pisicii” era un vîrtej de apă imens, care se forma în această parte a Dunării şi se deplasa încolo şi încoace pe luciul apei – o pîlnie uriaşă căscată spre adîncuri, rotindu-se fantastic cu viteza unei elice de avion. Ziua, pescarii îl recunoşteau de departe şi, apucînd vîrtos vîslele, lopătau puternic, ocolindu-l cu grijă, cu capetele întoarse şi privirile aţintite spre genuna învolburată şi înspăimîntătoare de ape, ce putea să răstoarne şi să înghită o mahună puternică ca pe o coajă de nucă. Noaptea însă, monstrul răsărea deodată, de undeva, din adîncurile Dunării, desfăcîndu-şi cu o învolburare de ape, undeva, în întuneric, uriaşa lui pînză rotitoare de păianjen. Niciodată nu puteai să ştii unde se află, dacă este aici, la un pas de tine, sau sub malul prăvălit al Dunării, cu gura lui strălucitoare căscată spre stele. Nici o barcă nu ar fi îndrăznit din pricina lui să străbată noaptea „Cotul pisicii”. — O să înotăm pe firul apei, răspunse Scatiul, în vreme ce lăsa să cadă afară, pe geam, curelele înnodate. „Anaforul pisicii” se ţine mai mult pe lîngă mal. Hai, Babuşcă, ia medalionul de la tovarăşa Elena şi urmează-mă. Tînăra femeie se apropie cu medalionul în mînă de cei doi băieţi. — Gata? Plecaţi? Scatiul se prinse cu o mînă de capătul curelei şi, ducînd degetul la buze, îi făcu semn să păstreze linişte. Babuşcă luă medalionul şi îşi petrecu lănţişorul de după gît. În vremea aceasta Scatiul luneca uşor, pe gemuleţul deschis, afară din şlep. Tînăra femeie îi întinsese mîna lui Babuşcă şi, aplecîndu-se spre el, îi şopti la ureche: — Succes, Babuşcă! Şi salutări tovarăşului Vlad! Babuşcă îi strînse mîna. În clipa următoare făcu un salt şi, prinzîndu-se de capătul curelei rămase cîteva clipe spînzurat în văzduh… Apoi, proptindu-se cu picioarele în peretele vasului, îşi făcu vînt şi, cu un salt acrobatic, alunecă afară din şlep. Acum cei doi băieţi se legănau atîrnaţi de curele, deasupra Dunării. Sus, pe punte, „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă discutau de zor. Scatiul şi Babuşcă coborau încet, încet pe cureaua înnodată spre apa întunecată a Dunării, care clipocea, ici şi colo, lovindu-se de peretele de fier al şlepului. — Hei, „Ciupitule”, răsună deodată vocea puternică a „Chiorului”, deasupra lor, mi se pare sau se bălăbăneşte ceva acolo? — Unde acolo? se auzi glasul omului cu faţa vînătă. Şi, deodată, strigătul lui răguşit străpunse noaptea: Fug; nu-i vezi? Trage în ei! — Sări, Babuşcă! strigă Scatiul şi, în clipa următoare, se prăvălea de sus, dispărînd în adîncurile Dunării, cu un plescăit puternic ce răsună în liniştea adîncă a nopţii ca un foc de pistol. Babuşcă îl urmă peste o dipă. Apoi se făcu linişte. — Ce s-a întîmplat, domnilor? întrebă domnul Fridrich, apărînd pe puntea şlepului cu un revolver în mînă. Ce sînt urletele acestea? — Băieţii… Băieţii au fugit! strigă „Chiorul”, aplecîndu-se peste marginea şlepului şi arătînd cu mîna undeva înspre apele întunecate ale Dunării. Au ieşit pe geam şi au sărit adineauri în Dunăre. — Şi de ce stai? urlă enervat domnul Fridrich. Îi vom prinde îndată! Pregătiţi barca cu motor! „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă străbătură puntea şi se buluciră pe scara şlepului. Domnul Fridrich vîrî evolverul în buzunarul de la piept şi coborî şi el scara de fier, spre barca cu motor, care îl aştepta, duduind uşor, cu farurile aprinse, la piciorul scării. „Chiorul”, cu pistolul-mitralieră în mînă şi omul cu aţa vînătă rezemat în ţeava puştii de vînătoare îl aşteptau în barcă. Domnul Fridrich sări în barcă, se instală la volan, apoi îşi puse liniştit mănuşile din piele de căprioară… — Credeţi că băieţii au pornit-o spre mal? — Nu, domnule Fridrich, interveni „Chiorul”, ar fi o nebunie din partea lor. Dunărea e plină de „anafore”. Vor ţine firul apei… — Să-i lăsăm să obosească puţin, continuă domnul Fridrich, punînd încet mîinile pe volan şi apăsînd cu vîrful piciorului pe accelerator. Nu vor mai putea să înoate pe sub apă ca nişte raţe sălbatice ce sînt. Motorul duduia din ce în ce mai puternic. Barca cu motor se desprinse de lîngă şlep şi începu să alunece din ce în ce mai repede, măturînd cu farurile ei puternice apele învolburate ale Dunării. Acum barca cu motor zbura pur şi simplu. — Opriţi! strigă deodată înspăimîntat „Chiorul”, punînd mîna pe umărul domnului Fridrich, în vreme ce braţul celălalt arăta ceva care apăruse pe neaşteptate în faţa bărcii cu motor, în lumina tulbure şi ceţoasă a farurilor. Priviţi acolo, în faţa farurilor. Priviţi colo în faţă, domnule Fridrich! Înapoi! Înapoi! Marele „anafor al pisicii”! Opriţi barca! Barca cu motor se opri într-un clocot de spumă şi vibrînd din toate încheieturile începu să se tragă încet, încet înapoi pe Dunăre. Şi în uriaşul vîrtej de apă, ce se rotea cu o viteză fantastică în lumina farurilor, cei trei bărbaţi zăriră prin parbrizul strălucitor de periculos al bărcii cu motor capetele celor doi băieţi ce se roteau o dată cu giganticul vîrtej apărînd şi dispărînd ca două mingi negre, printre apele învolburate ale anaforului. „Chiorul” îşi şterse cu dosul palmei fruntea îmbrobonită de sudoare, murmurînd încet, uşor tulburat: — De data aceasta s-a isprăvit cu ei, domnule Fridrich! Domnul Fridrich întoarse brusc capul spre el. — Dar nu o să-i lăsăm să se înece. Avem nevoie de ei. Nu există nici o soluţie? „Chiorul” îl privi cu un rînjet trist pe buze: — Ba există una, Fridrich… să ne înecăm şi noi o dată cu ei. Din „anaforul pisicii” nimeni nu a scăpat, încă, viu. … După ce îşi dădură drumul de pe şlep în Dunăre, Scatiul şi Babuşcă se scufundară, înotînd în adîncurile întunecate ale apei. Coborau mereu, unul după celălalt, pe pîntecul alunecos, acoperit cu mîzgă al şlepului, luptîndu-se cu presiunea puternică a curentului, ce se năpustea în peretele de fier al vasului. Deodată, în faţa celor doi băieţi se căscase un gol de întuneric. Erau tîrîţi cu o viteză ameţitoare, într-o pădure de liane vîscoase, gelatinoase, ce se zvîrcoleau în jurul lor ca braţele unor caracatiţe gigantice. Treceau acum, izbiţi de curent, pe sub şlep. Deodată, agitaţia ierburilor din jurul lor încetă. Scatiul şi Babuşcă o porniră spre suprafaţa apei. — Babuşcă! strigă Scatiul, trăgînd aer în piept şi sărind pînă la brîu afară din apă. Unde eşti, Babuşcă? Nu primi niciun răspuns! Dunărea, învăluită în beznă, tăcea. — Hei, Babuşcă! strigă din nou Scatiul, cu oarecare disperare în gals. Unde eşti, frăţioare? — Aici, Scatiule, aici! sosi de undeva, din beznă, răspunsul lui Babuşcă. Şi, peste cîteva clipe, Scatiul auzi clipocind apa în apropierea sa. Unde eşti? — Aici, Babuşcă! strigă Scatiul, bălăcind apa în jurul său. Ce-ai făcut cu medalionul? Îl mai ai? Babuşcă se apropie de el, înotînd orbeşte: — Era cît pe-aci să mi-l smulgă de la gît ierburile de sub şlep. Noroc că l-am prins din zbor. O ţinem pe firul apei? — Acum înotăm unul lîngă celălalt. — Pînă ce trecem de cotul Pisicii, răspunse Scatiul, înotînd voiniceşte… Mai încolo e floare la ureche. O luăm spre mal. Înotau unul lîngă celălalt, în mijlocul Dunării, în tăcere. — Hei, Scatiule, tu vezi ceva? îl întrebă deodată Babuşcă, privind în sus, în vreme ce călca apa. — Ce să văd, Babuşcă? — Ia uită-te la stele… Scatiul ridică şi el privirea spre cerul înstelat, ce îşi desfăşura miliardele de crengi înstelate deasupra lor. Cerul se rotea. — „Anaforul Pisicii”! strigă Scatiul, azvîrlindu-se înainte şi începînd să înoate cu disperare. Ne-a prins! După mine, Baibuşcă! Babuşcă se repezi înotînd pe urmele Scatiului. Deasupra lor, cerul înstelat se rotea din ce în ce mai repede. Cei doi băieţi înţeleseră că nu mai aveau nicio scăpare. Deşi nu vedeau nimic în jurul lor, auzeau din ce în ce mai aproape de ei vîjîitul acelei guri căscate şi rotitoare, spre care uriaşul anafor îi sorbea pe amîndoi încet, încet, dar sigur. În clipa aceea, lumina farurilor bărcii cu motor a domnului Fridrich sfîşie întunericul, azvîrlind reflexe metalice, strălucitoare peste apele învolburate ale înspăimîntătorului vîrtej de apă. — Colac peste pupăză! spuse Scatiul, întorcînd capul spre farurile bărcii cu motor, care se apropiau, în vreme ce gonea în vîrtej, alături de Babuşcă. De ce înoţi, Babuşcă? Calcă apa! Nu vezi că anaforul vrea să ne obosească? — Nu mai pot eu pe chestia asta! se oţărî Babuşcă, înotînd de zor… Dacă m-aş fi înecat în toate anaforele în care am intrat, aş fi fost mort pînă acum de o sută de ori. Vorba e, ce facem cu domnul Fridrich. Nu-l vezi că vine? — O să-l lăsăm să moară prost! strigă Scatiul, privind spre gura căscată, uriaşă a anaforului, care se apropia de ei, rotindu-se cu viteza unei elice de avion. Hei, Babuşcă, pregăteşte-te de scufundare. — Dă-mi mîna! Unde eşti? Peste o clipă, Scatiul simţi cum Babuşcă îl prinde cu putere de mînă. Acum farurile bărcii cu motor a domnului Fridrich erau aproape. Scatiul şi Babuşcă traseră aer adînc în piept. În clipa următoare, dispăreau amîndoi, în adîncurile învolburate ale anaforului. Ceea ce nu ştiau nici domnul Fridrich şi nici „Chiorul”, dar ceea ce băieţii din Pradina ştiau foarte bine, era faptul că anaforele de pe Dunăre îi îneacă, oricît de ciudat ar părea, numai pe cei ce se zbat ca să scape din ele. Anaforul se aseamănă cu o pîlnie rotitoare. Forţa lui uriaşă este la suprafaţa apei. Pe măsură ce coboară în adîncuri, raza lui se micşorează, forţa lui slăbeşte şi, undeva, departe, în adîncuri, devine un firicel rotitor de ape. O singură zvîcnitură de braţe şi ai ieşit din el. Vai de cei pe care instinctul de conservare îi împinge să se zbată să iasă la suprafaţa apei! Ţinîndu-se strîns de mînă, Scatiul şi Babuşcă coborau mereu, rotindu-se ca două stele duble unul în jurul celuilalt, în adîncurile uriaşului vîrtej. Presiunea apei devenea din ce în ce mai mare. Inima le răsuna ca o tobă în urechi. Coborau mereu, spre fundul Dunării, învolburaţi într-o mare de cerneală. Forţa vîrtejului slăbea. Babuşcă simţi cum Scatiul îl strînge de mînă şi, în clipa următoare, dispare de lîngă el. — Acum! Babuşcă se dădu peste cap şi ţîşni. În clipa următoare, alunecă din vîrtej ca un ţipar. — Sus! Sus! La aer! Cînd ajunse afară, la suprafaţa apei, lumina puternică a unui reflector îl orbi pentru cîteva clipe. Desluşi ca prin ceaţă silueta zveltă a unei şalupe militare, care se apropia de el, în duduitul uşor al motoarelor. Pe puntea şalupei, Spic lătra vesel. Aplecat peste bord, Vlad tocmai îl trăgea pe Scatiu pe punte: — Dar, Babuşcă unde e? Scatiul sări sprinten pe puntea şalupei. — Nu avea nici o grijă, nene Vlad, apare şi el îndată. Babuşcă să nu apară? Şi adăugă, privind bucuros spre Spic: L-aţi găsit aici pe Spic? — Ah, iată-l şi pe Babuşcă! strigă bucuros Vlad, aplecîndu-se din nou peste punte şi întinzîndu-i mîna lui Babuşcă. — Dar ce-i cu tine, Babuşcă? Eşti rănit? Babuşcă se căţără pe puntea şalupei militare, ştergîndu-şi cu dosul palmei dîra de sînge ce i se prelingea din nas. — Mai nimic, nene Vlad, răspunse el, scoţînd medalionul de la gît şi întinzîndu-i-l lui Vlad. Dunărea asta îţi strînge capul ca într-o menghină. Vlad luă uimit medalionul din mîna lui Babuşcă. — De la căpitanul Elena? Unde se află? — E închisă pe şlep. Domnul Fridrich a fost mai adineauri aici, răspunse Babuşcă. Cred că acum se îndreaptă cu barca cu motor spre ea… Vlad dădu rîzînd din mînă. — Fridrich ne-a zărit venind şi nu cred că îi mai arde la ora asta să viziteze şlepul. Deci, avem fotografia „Cardinalului”. Aşa că acum putem să-i lăsăm pe toţi să scape. Tot nu mai au nici o scăpare. — Pe şlep există un aparat de radio, interveni Scatiul. Aţi putea lua legătura prin radio, cu tovarăşa căpitan… — Bună idee, conveni Vlad, făcînd semn celor doi băieţi să-l urmeze. Coborîră în şalupă. Cînd pătrunseră în încăperea în care se afla instalat postul de radio, subofiţerul i se adresă pe un ton agitat: — Tovarăşe colonel, la aparat căpitanul Elena… Este închisă pe un şlep. — Ştiu, spuse Vlad, luînd receptorul din mîna lui. Alo! Aici „Vulturul”! Felicitări, tovarăşă căpitan! Am primit medalionul. Încă o dată, felicitări! — Deci, băieţii au ajuns cu bine, răsună în aparat vocea caldă şi melodioasă a tinerei femei. Admirabili băieţi, tovarăşe colonel! — Tovarăşe director, interveni, deodată, în aparat, o voce groasă şi agitată. Mă iertaţi, s-a întrerupt. Cum vă spuneam… — Cine este acolo? întrebă în receptor, cu o voce mirată, Vlad. — Cum cine, tovarăşe director? Mihalache, de la ferma „Grindul Mare”! Cum vă spuneam, „Scoţioara” a născut un viţel de toată frumuseţea. Deci poate fi aclimatizată în Deltă. Un succes. Un mare succes, tovarăşe director! — Mă bucur, tovarăşe Mihalache. Să vă trăiască! — Ah! Scuzaţi… Cine e acolo? răsună în aparatul de radio vocea groasă a intrusului… Cine este acolo? Vlad, Scatiul, Babuşcă izbucniră într-un rîs vesel. Şalupa prindea viteză pe Dunăre, sub cerul senin, ce îşi desfăcea deasupra ei, din ce în ce mai jos şi mai aproape, imensele lui crengi încărcate cu miliarde de stele.

MAIUL       Trăiau odată doi fraţi care munceau din greu pe câmp cât era ziua de lungă. Indoindu-se din şale de-o mie de ori pe ceas, stăteau în apă până la genunchi, ca să răsădească firele plă pânde de orez. Apoi, când arşiţa soarelui dogorea mai tare, puneau mâna pe seceră şi porneau la strânsul recoltei. Când turna cu găleata îi mai găseai săpând sau trebăluind în fel şi chip. Îşi puneau pelerinele de paie, ca să se ferească de urgia cerului şi îi dădeau înainte, pentru că pâinea şi-o agoniseau cu sudoarea frunţii.    Cel mai mare dintre fraţi se numea Cio şi vecinii îL socoteau om bogat. De mic copil fusese mai mult decât cumpătat şi adunase o avere frumuşică. Avea o gospodărie întinsă şi în fiecare an strângea o recoltă îmbelşugată de orez şi o mulţime de gogoşi de mătase. Dar nu se vedea nimic din toate astea, pentru că era un zgârie-brânză şi un ursuz. Celor care treceau prin preajma pragului său nu le dădea nici măcar bineţe, darmite o ceaşcă de ceai sau o îmbucătură de orez rece vreunui cerşetor. Copiii lui scânceau şi tremurau de frică când se apropia de ei, şi nevesti-şi puteai să-i plângi de milă.    Celălalt frate se numea Cane. Şi, deşi trudea din greu, era sărac lipit pământului. Îl păştea nenorocul : viermii de mătase îi mureau şi orezul nu voia să lege spic. Dar chiar şi aşa, era un om vesel, un holtei care nu se dădea în lături de la un cântec năstruşnic sau de la o ceaşcă de sake. Adăpostul, tutunul şi cina, cât erau ele de sărace, le împărţea bucuros cu primul venit. Era glumeţ foc şi avea inimă cea mai bună din lume. Dar din păcate omul nu poate trăi numai râzând şi făcând bine. Aşa se întâmplă şi cu cel mai mic dintre fraţi.    „N-am altceva de făcut, îşi spuse, decât să-mi las mândria acasă şi să mă duc la frate-meu, Cio, să-i cer să mă ajute, deşi tare mă îndoiesc c-o să facă ceva pentru mine."    Împrumută nişte haine de la un prieten şi îmbrăcat ca un domn, fluierând ca să-şi dea curaj, purcese spre casa lui Cio.    Îl zări în ogradă, dar mai întâi crezu că era vreun cerşetor, aşa de rupte erau hainele de pe el. Pe urmă însă, fără să se mai codească, îi strigă :    — Ai pornit devreme la treabă, Cio!    — Dar nici cu tine nu mi-e ruşine, Cane, îi răspunse Cio.    — Pot să intru ? Vreau să-ţi spun ceva, zise Cane.    — Bine, intră. Dar să ştii că la ora asta n-ai să găseşti nimic demâncare în casa mea şi nici de băut. E mai bine s-o afli de la bun început.    — Nu-i nimic, îl linişti Cane. De fapt, nici n-am venit ca să-mi dai de-mâncare.    După ce intrară în casă şi se aşezară jos pe rogojină, Cio spuse :    — Frumoase haine mai ai, Cane. Trebuie c-o duci bine. Mie, unul, nu-mi dă mâna să umblu în praf şi noroi îmbrăcat ca un prinţ. Timpuri grele, amarnic de grele.    Totuşi, Cane îşi luă inima în dinţi şi, râzând, îşi spuse păsul :    — Iată ce e, frate. Astea-s haine de împrumut; ale mele sunt numai zdrenţe. Praful s-a ales de toată recolta mea, mi-au murit şi toţi viermii de mătase, iar pe deasupra, n-am nici măcar o leţcaie ca să cumpăr orez de sămânţă şi alţi viermi de mătase. Sunt la mare ananghie şi de aceea am venit la tine, asta-i tot. De dragul mamei care ne-a făcut pe amândoi, dă-mi o mână de orez şi puţină sămânţă de viermi de mătase.    Auzind cuvintele fratelui, lui Cio mai-mai să-i vină rău.    — Vai ! Vai ! se tângui el. Sunt om sărac, amarnic de sărac. Cum, mă sileşti să iau de la gura nevestei şi a nenorociţilor de copii ?    Şi tot se jelui aşa mai bine de juma' de oră.    Dar, ca să nu mai lungesc vorba, până la urmă Cio îi spuse că, din dragoste frăţească şi de sufletul mamei lor, trebuie să se strâmtoreze şi să-i dea orezul şi sămânţă cerută. Aşa că se duse şi luă sămânţă de viermi de mătase moartă şi un pumn de orez mucegăit.    „Astea nu-s bune la nimic", îşi spuse în sine vulpea bătrână şi râse pe înfundate. Dar fratelui său îi zise :    — Iată, Cane, îţi dau cea mai bună sămânţă de viermi de mătase şi cel mai bun orez pe care-l am în hambarul meu aproape gol, dar tare nu-mi vine să mă despart de el. Să mă ierte zeii că-mi jefuiesc nevasta şi copiii.    Cane îi mulţumi din toată inima pentru dărnicia sa şi-şi plecă fruntea până la pământ de trei ori. Apoi făcu cale-ntoarsă, ducând în mâneca hainei sămânţa de viermi de mătase şi boabele de orez, sărind şi ţopăind de bucurie la gândul că, în sfârşit, norocul îi ieşise şi lui în cale. Dar cât de fericit se simţi, nu uită totuşi să-şi ferească haina de colbul drumului; doar era luată cu împrumut.    Când ajunse acasă, adună un maldăr de frunze de dud pentru viermii de mătase care aveau să iasă din sămânţă. Apoi se aşeză jos şi aşteptă. Şi, lucru ciudat, nu aşteptă de pomană, măcar că sămânţa era moartă de-adevăratelea. Curând răsăriră şi viermii, care, setoşi de viaţă, mâncară cât ai clipi toate frunzele şi fără să mai piardă timpul începură să-şi facă gogoaşe. Cane era în culmea fericirii. Dar, prostul, ieşi din casă şi se porni să povestească tuturor vecinilor despre norocul care dăduse peste el. Ba chiarc alergă după un marchidan care colinda împrejurimile şi îl rugă să-i spună fratelui Cio că-i mulţumea din tot sufletul şi că viermii de mătase o duceau nespus de bine. Aşa făcu o greşeală şi mai mare. Mare păcat că nu-şi ţinuse pentru el bucuria !    Când Cio află de norocul lui frate-său, nu se bucură de fel, ba dimpotrivă. Scurt timp după aceea îşi puse sandalele de paie şi o porni spre casa lui Cane. Ajuns acolo, nu găsi pe nimeni, dar puţin îi pasă. Se duse să se uite la viermii de mătase. Când văzu gogoşile de toată frumuseţea, scoase un cuţit ascuţit şi tăie fiecare vierme în două. După aceea plecă. Intr-un târziu, Cane se întoarse acasă şi se duse să-şi privească mândreţea de viermi de mătase. Dar cum dădu cu ochii de ei, i se păru că arătau puţin altfel. Se scarpină în cap şi îşi spuse : „Parcă i-ar fi tăiat cineva în două. Ai zice că sunt morţi". După aceea, se duse în ogradă şi culese un braţ de frunze de dud. Şi, ce să vezi ? Toate acele jumătăţi de viermi de mătase se puseră pe mâncat şi gătară frunzele cât ai bate din palme. Acum erau de două ori mai mulţi, şi se apucară de zor să-şi ţeasă gogoşile. Mare ciudăţenie, pentru că viermii de mătase fuseseră sfârtecaţi cu adevărat !    Când află, Cio se duse şi îşi cio-pârţi propriii săi viermi de mătase. Dar nu se alese cu nimic din isprava aceasta, pentru că viermii lui nu se mai clintiră : rămaseră ţepeni ca morţii ! A doua zi de dimineaţă, ne-vastă-sa trebui să-i arunce.    Apoi Cane semăna orezul pe care i-l dăduse frate-său, şi, când orezul încolţi verde, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti, îl răsădi cu grijă. Dădu spic şi curând după aceea legă.    Într-o bună zi, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului lui Cane.    — Uşi! Uşi ! ţipă Cane. Bătu din paime, apoi puse mâna pe un băţ de bambus şi se apucă să-l rotească în jurul capului. Speriate, vrăbiile îşi luară zborul. Dar peste două minute fură înapoi.    După ce le goni pentru a noua oară, Cane se opri şi îşi şterse sudoarea de pe faţă : „Ei, drăcie, s-au învăţat cu nărav !" îşi zise în sinea lui. În două clipe vrăbiile se întur-nară pentru a zecea oară : „Uşi ! Uşi !" ţipă Cane, şi se puse să le fugărească peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pilcurile de duzi până ce, în sfârşit, se făcură nevăzute. Privind împrejur, îşi dădu seama că ajunsese într-o vâlcea umbrită de pini. Obosit de atâta alergătură, se întinse jos, pe pământul acoperit cu muşchi, şi adormi pe dată, ba se porni chiar să şi sforăie.    Dormind aşa, începu să viseze. Se făcea că un grup de copii se iviseră în vâlceaua plină de muşchi (în vis ţinea foarte bine minte unde se afla). Copiii se zbânţuiau printre pini. Erau frumoşi ca florile şi ca fluturii. Toţi erau desculţi şi părul negru şi lung le curgea râuri-râuri pe umeri, iar pielea le era albă ca petalele prunilor înfloriţi.    „Semn bun sau rău, îşi spuse Cane în vis, fie ce-o fi. Eu, unul, am văzut odraslele zânelor."    Copiii se potoliră şi se aşezară în cerc pe pământ.    — Bădie! Bădie! strigară ei. Adu-ne maiul !    Se sculă atunci dintre ei un flăcăiandru chipeş de vreo paisprezece-cincisprezece ani, cel mai în vârstă şi cel mai înalt dintre toţi. Ridică o piatră acoperită cu muşchi, care se afla foarte aproape de capul lui Cane. Sub piatră găsi un mai mic, obişnuit, de lemn alb. Băiatul îl luă şi păşi în mijlocul cercului. Râdea şi striga :    — Acum ce-aţi vrea să căpătaţi ?    — Un zmeu, un zmeu ! strigă unul dintre copii.    Flăcăiandrul scutură maiul şi, ce să vezi ? Din mai ieşi un zmeu mare, cu coadă, şi un ghem de aţă.    — Ce mai doriţi altceva? îi întrebă el din nou.    — Un băţ şi o ţurcă, spuse o fetiţă. Şi se şi pomeni cu un băţ şi vreo douăzeci de ţurci cu pene.    — Mai vrea cineva ceva ? întrebă flăcăul.    — Cât mai multe bomboane !    — Hămesiţilor ! îi dojeni el scuturând maiul şi făcând să plouă cu bomboane.    — O rochie de mătase şi un brâu de brocart!    - Uşuratico ! o mustră flăcăiandrul, dar luând o mutră serioasă, scutură cu grijă tot ce-şi dorise fata.    — Cărţi, cărţi cu poveşti !    — Aşa mai zic şi eu, spuse, şi cărţile începură să cadă cu zecile, toate deschise, ca să se vadă pozele frumoase dinăuntru.    De îndată ce copiii îşi văzură împlinite toate dorinţele, maimarele lor puse maiul înapoi sub piatra acoperită cu muşchi. Se mai jucară o vreme, dar obosiră. Încetul cu încetul se topiră în bezna pădurii şi vocile lor melodioase şi limpezi se auziră din ce în ce mai slab, ca să amuţească până la urmă cu totul. În vâlcea se aşternu liniştea.    Cane, bunul, se trezi şi văzu că soarele apusese lăsând întunericul să cuprindă totul împrejur. Piatra acoperită cu muşchi se afla chiar sub braţul lui. O ridică şi găsi maiul.    — Ei, şi-acum, spuse el, să mă ierte odraslele zânelor că îndrăznesc să le iau maiul cu împrumut.    Îl duse cu sine acasă în mâneca hainei şi petrecu o seară cum nu se poate mai plăcută, scuturând din el o mulţime de galbeni, sake, haine noi, unelte, tot felul de instrumente muzicale şi câte şi mai câte !    Şi nu e greu să-ţi închipui că în scurtă vreme ajunse omul cel mai bogat şi mai vesel din tot ţinutul. Se îngraşă şi faţa începu să-i lucească, iar bunătatea lui nu mai cunoscu margini.    Ce se întâmplă însă cu Cio când află toate astea? Ei, asta-i întrebarea. De ciudă, Cio se făcu verde ca iarba. „O să pun şi eu mâna pe un mai vrăjit ! îşi spuse. O să mă îmbogăţesc şi eu pe degeaba. De ce prostul de Cane, mână-spartă, să aibă tot norocul ?"    Aşa că se duse să cerşească orez de la Cane şi acesta, bucuros, îi dădu un sac plin. Intorcându-se cu el acasă, Cio îl semăna şi apoi aşteptă să rodească. Şi tocmai când spicele de orez dădură în pârg, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului.    — Uşi ! Uşi ! strigă Cio, şi bătu din palme chicotind de bucurie. Vrăbiile se speriară şi Cio porni după ele. Le goni peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pâlcurile de duzi, până ce se făcură nevăzute, iar el nimeri într-o vâlcea acoperită cu muşchi şi umbrită de pini. Cio privi împrejur.    „Ăsta trebuie să fie locul", îşi spuse el. Aşa că se întinse pe pământ şi aşteptă trăgând cu ochiul.    Deodată, cine se ivi în vâlcea, dacă nu odraslele zânelor ? Tare drăgălaşe erau aşa cum se fugăreau printre copaci !    — Bădie ! Bădie ! Adu-ne maiul! strigară. Se sculă flăcăiandrul şi ridică piatra acoperită cu muşchi. Dar ce să vezi ? Maiul lipsea.    Copiii se mâniară foarte. Bătură din picioruşe, plânseră şi alergară încoace şi încolo ca nişte scoşi din minţi, şi toate astea pentru că maiul dispăruse.    — Uitaţi-vă ! strigă într-un târziu flăcăiandrul. Priviţi-l pe ţăranul cela bătrân şi urât. El trebuie să ne fi luat maiul ! Hai să-l tragem de nas drept pedeapsă.    Cu un răcnet asurzitor, copiii se năpustiră asupra lui Cio. Îl ciupiră, îl smuciră, îl înghiontiră şi îl muşcară cu dinţii lor mărunţi, dar ascuţiţi, până ce bietul Cio începu să urle de durere. Dar răul cel mai mare fu când îl apucară de nas şi i-l traseră cât putură de tare. Şi nasul i se lungea, şi i se lungea de-i ajunse la brâu şi mai apoi până la tălpi.    Doamne, cum mai râdeau odraslele zânelor ! După aceea se împrăştiară ca frunzele duse de vânt.    Cio oftă şi gemu, apoi blestemă şi înjură, dar degeaba: nasul nu i se scurtă nici măcar cu un centimetru. Aşa amărât şi abătut cum era, şi-l strânse în pumni şi se duse drept la Cane.    — Cane, zise, sunt tare bolnav.    — Da, asta aşa e, văd şi eu, spuse Cane îngrijorat. Amarnică boală, frate ! De unde ai luat-o ?    Şi atât de bun la suflet era, încât nu râse nici măcar o dată de nasul lui Cio. Nici măcar nu zâmbi ci, dimpotrivă, ochii i se umplură de lacrimi văzând ce năpastă dăduse peste fratele său. Purtarea lui Cane înmuie inima lui Cio. Cuprins de remuşcări îi povesti totul, fără să-i ascundă nimicnicia sa, atunci când îi dăduse sămânţă moartă de viermi de mătase şi altele. Isprăvind, îl rugă pe Cane să-l ierte şi să-l ajute.    — Ai răbdare o clipă, spuse Cane.    Se duse şi scoase dintr-un dulap maiul. Apoi frecă uşor cu el nasul lui Cio, şi, cum era de aşteptat, nasul începu să se scurteze. În câteva clipe îşi recapătă mărimea firească. Cio începu să dănţuiască de bucurie.    Cane îl privi şi îi spuse :    — Dac-aş fi în locul tău, m-aş duce acum drept acasă şi aş încerca să mă schimb.    După ce plecă Cio, Cane rămase mult timp pe gânduri. Când răsări luna în seara aceea, purcese de-acasă iuând cu sine maiul. Se duse în vâlceaua acoperită cu muşchi şi umbrită de pini şi îl aşeză la locul lui, sub piatră, ca să împace odraslele zânelor.                

MOMOTARO        Dacă mă credeţi, a fost odată o vreme când zânele nu erau nici pe departe atât de sfioase ca în ziua de astăzi. Era pe timpul când toate vietăţile vorbeau şi oamenii credeau în farmece şi vrăji, comorile aşteptau să fie dezgropate şi aventurile, întâmplările cele mai ciudate, se iveau pretutindeni pentru cei dornici de ele.    Şi tot în vremurile acelea trăiau singuri-singurei un moş şi o babă. Erau buni la suflet, dar tare săraci, şi nici copii n-aveau ca să le mângâie bătrâneţele.    Intr-o bună zi, baba îl întrebă pe moşneag :    — Ce-ai de gând să faci în dimineaţa asta ?    — Mă duc în pădure s-adun un braţ de vreascuri pentru foc. Dar tu, dragă nevestică ?    — Eu mă duc la pârâu să spăl rufe. Aşa că moşneagul se duse în pădure, iar baba la pârâu.    Dar, pe când limpezea albiturile, ce-i văzură ochii ? O piersică mare şi rumenă plutea în josul pârâului.    „Am noroc în dimineaţa asta", îşi spuse baba, şi, cu un băţ de bambus, trase piersica la mal.    Mai târziu, când sosi moşul acasă, îi puse piersica dinainte, pe masă :    — Mănânc-o, omule, îl îmbie ea. E cu noroc, am găsit-o în pârâu.    Dar moşneagul n-apucă să guste din piersică. Şi vă întrebaţi de ce ? Pentru că nu termină bine baba, că piersica se şi despică în două. În locul sâmburelui zăriră un prunc de toată frumuseţea.    — Cerule ! strigă baba, uluită.    — Zeilor ! strigă moşul, plin de uimire.    Pruncul mâncă mai întâi o jumătate din piersică, apoi cealaltă jumătate, şi îndată ce isprăvi de mâncat, crescu şi se înzdrăveni, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.    — Momotaro ! Momotaro ! strigă moşneagul. Fiul cel mare al piersicii.    — Da, asta aşa e, spuse baba, căci s-a născut dintr-o piersică.    Îl îngrijiră cât putură mai bine şi în scurtă vreme Momotaro deveni cel mai voinic şi mai cumpătat flăcău din împrejurimi. Şi puteţi fi siguri că le făcea cinste bătrânilor. Toţi vecinii ţineau la el şi nu mai conteneau să zică :    — Momotaro e un flăcău cum nu se poate mai chipeş şi mai de ispravă.    Dar, într-o bună zi, Momotaro îi spuse bătrânei :    — Mamă, fii te rog atât de bună şi coace-mi şi mie un cuptor de turte de mei.    — Dar ce vrei să faci cu ele ? îl întrebă ea.    — Mă duc în lume să-mi încerc norocul şi o să am nevoie pe drum să-mi astâmpăr foamea.    — Unde te duci, Momotaro ? îl întrebă ea.    — Mă duc pe Insula Căpcăunilor, şi o să-ţi fiu tare recunoscător dac-o să poţi coace turtele cât mai degrabă, spuse Momotaro.    Maică-sa îi pregăti turtele, Momotaro le puse într-o desagă şi, după ce-şi legă desaga la brâu, purcese la drum.    — Noroc, şi să ne vedem cu bine, Momotaro, îi urară din prag bătrânii.    — La revedere, la revedere, le răspunse Momotaro.    Nu merse mult, că se şi întâlni cu o maimuţă.    — încotro, Momotaro ? strigă maimuţa.    — Spre Insula Căpcăunilor, să-mi încerc norocul.    — Dar în desagă ce ai ?    — Aşa întrebare mai zic şi eu, răspunse Momotaro. Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă maimuţa, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi amândoi porniră mai departe. Nu merseră mult, că se întâlniră cu un fazan.    — încotro, Momotaro ? întrebă fazanul.    — Spre Insula Căpcăunilor. Mă duc să-mi încerc norocul, răspunse Momotaro.    — Dar în desagă ce ai ?    — Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă fazanul, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi porniră tustrei mai departe. Nu merseră mult că se întâlniră cu un câine.    — încotro, Momotaro ? întrebă clinele.    — Spre Insula Căpcăunilor.    — Dar în desagă ce ai ?    — Câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă dinele, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro dădu o turtă câinelui şi tuspatru porniră mai departe.    Merseră ce merseră şi ajunseră la Insula Căpcăunilor.    — Ei, acum, fraţilor, spuse Momo-taro, iată ce-am chibzuit eu că trebuie să facem : fazanul să zboare peste poarta cetăţii căpcăunilor şi să-i ciocănească în cap ; maimuţa să se caţere pe unul din ziduri, să sară în curte şi să înceapă să-i ciupească. Câinele şi cu mine o să spargem lacătele şi zăvoarele porţii ; apoi el o să se repeadă să-i muşte, în timp ce eu o să mă iau la trântă cu ei.    După care se puseră la treabă. Fazanul zbură peste poarta cetăţii. Maimuţa făcu după cum se înţeleseseră. Momotaro sparse lacătele şi zăvoarele porţii. Câinele se năpusti lătrând în curte. Tuspatru vitejii se luptară până la apusul soarelui şi îi răpuseră pe căpcăuni. Pe cei care scăpaseră cu viaţă îi luară prizonieri şi îi legară fedeleş.    — Acum, fraţilor, spuse Momotaro, aduceţi comoara căpcăunilor.    Şi aşa şi făcură.    Comoara nu era de lepădat, nici nu mai încape îndoială. Mulţime de nestemate vrăjite, tichii şi haine pe care dacă le îmbrăcai te făceau nevăzut, şi o grămadă de galbeni, arginţi, jad şi mărgean, chihlimbar şi fildeş, baga şi sidef.    — Sunt destule bogăţii p'entru toţi, spuse Momotaro. Alegeţi-vă, fraţilor ! Luaţi după pofta inimii !    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse maimuţa.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse fazanul.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse câinele.

PĂŢANIA MEDUZEI        A fost odată o vreme când meduza arăta tare chipeşă. Era rotundă ca luna plină. Şi nu-i puteai găsi nici un cusur în înfăţişare. Pe trup îi străluceau solzii şi aripioarele, şi avea coadă ca toţi peştii ; ba chiar şi mai mult: avea picioare, aşa că putea şi să înoate şi să umble. Era numai zâmbet, şi se bucura de mare încredere din partea Craiului Mărilor. Dar, chiar şi aşa, bunică-sa îi tot spunea că o să ajungă rău, pentru că mereu se ducea la şcoală cu lecţiile neînvăţate. Şi avea bătrâna dreptate, pentru că până la urmă se petrecu aidoma spuselor ei.    Se întâmplă să cadă bolnavă la pat Crăiasa Mărilor. Zăcu biata femeie şi tot zăcu, şi înţelepţii ţării începură să scuture din cap, spunând că i se apropia sfârşitul. Veniră o mulţime de vraci din cele patru vânturi şi îi dădură tot soiul de leacuri, îi luară şi sânge, dar fără nici un folos pentru sărmana Crăiasă !    Pe de altă parte, Craiul Mărilor îşi ieşise din minţi de disperare.    — Iubita mea, îi spuse tinerei sale soţii, mi-aş da şi viaţa pentru tine.    — La ce mi-ar folosi ? îi răspunse ea. Poate, totuşi, m-aş face bine dacă mi-ai găsi un ficat de maimuţă ca să-l mănânc.    — Un ficat de maimuţă ?! repetă uluit Craiul. Un ficat de maimuţă ! Cum poţi grăi atât de nesocotit, lumina ochilor mei ? De unde să găsesc eu ficat de maimuţă ? Nu ştii, iubita mea, că maimuţele trăiesc în copacii pădurilor şi nu ca noi, în adâncurile mărilor ?    Lacrimi porniră să curgă şiroaie pe obrajii Crăiesei.    — Dacă n-o să mănânc ficat de maimuţă, am să mor, spuse ea.    Atunci Craiul chemă meduza :    — Crăiasa are neapărată nevoie de un ficat de maimuţă, ca să se vindece, o lămuri el.    — Ce să facă cu el ? întrebă meduza.    — Ei, ce să facă ! Să-l mănânce, răspunse Craiul.    — Aha ! făcu meduza tot nedumerită.    — Trebuie să ne-aduci o maimuţă vie. Ştii doar că sălăşluiesc printre ramurile copacilor celor falnici din pădure. Aşa că fă bine şi porneşte-o cât mai repede cu putinţă şi întoar-ce-te cu maimuţa.    — Cum să fac s-o aduc cu mine ? întrebă meduza.    — Povesteste-i de toate frumuseţile şi bucuriile ce poate afla pe tărâmul nostru, al mărilor. Spune-i că va fi fericită aici şi că se va putea juca în voie cu sirenele cât e ziulica de lungă.    — Bine, spuse meduza, aşa o să fac.    Şi se aşternu la drum şi înotă şi iar înotă până ce, în sfârşit, ajunse la mal, tocmai acolo unde creşteau copacii cei înalţi ai pădurii. Şi, la marginea mării, ce văzu, dacă nu chiar o maimuţă, care şedea pe ramura unui chiparos, rozând seminţe ?    „Tocmai ce-mi trebuia, îşi spuse meduza. Am noroc".    — Preacinstită maimuţă, zise, vrei să vii cu mine în împărăţia mărilor ?    — Cum ajung până acolo ? o întrebă maimuţa.    — Te duc eu, aşa că n-o să ai nici o bătaie de cap. N-ai decât să mi te sui în cârcă, o lămuri meduza.    — Şi de ce m-aş duce, la urma urmii ? spuse maimuţa. Mi-e foarte bine şi aici...    — Eh, oftă- meduza. Se vede că n-ai habar de toate frumuseţile şi plăcerile pe care le poţi afla la noi. O să agoniseşti bogăţii şi o să fii respectată de toţi. Şi unde mai pui că o să te poţi juca din zori şi până-n noapte cu sirenele...    — Vin, se hotărî maimuţa.    Îşi dădu drumul în jos, pe trunchiul copacului, şi sări în spinarea meduzei.     Când ajunseră la jumătatea drumului spre curtea crăiască, meduza începu să râdă cu hohote.    — Ei, meduzo, ce te-a apucat ?    — Râd de bucurie, îi răspunse meduza, pentru că de îndată ce vom ajunge, stapânul meu îţi va lua ficatul şi-l va da stăpânei să-l mănânce, ca să se lecuiască de boala de care suferă.    — Ficatul meu ? întrebă maimuţa înmărmurită.    — Da, întocmai, o lămuri meduza.    — Vai ş-amar ! se tângui maimuţa. Apoi, venindu-şi în fire, adăugă : îmi pare foarte rău pentru ea, dar dacă are nevoie de ficatul meu, trebuie să-ţi spun că nu-l am la mine. Cinstit vorbind, trage cam greu şi de aceea mi l-am scos şi l-am agăţat în pomul în care m-ai găsit. Repede, repede, să ne întoarcem şi să-l luăm.    Ajunseră înapoi de unde plecaseră şi, cât ai clipi, maimuţa se şi caţără în copac.    — Vai de mine ! Nu-l zăresc nicăieri, spuse. Unde l-oi fi pierdut ? Nu m-ar mira să-l fi furat cineva.    De, dacă la şcoală meduza şi-ar fi văzut de carte, şi-ar mai fi putut bate joc maimuţa de ea ? Fireşte că nu. Doar bunică-sa îi tot spusese că aşa n-o s-o sfârşească bine.    — O să mai treacă timp până o să-l găsesc, îi spuse maimuţa. Ai face bine să te întorci acasă. Craiul o să se supere dacă nu ajungi înainte de căderea nopţii. O să vii să mă iei într-altă zi. La revedere !    Maimuţa şi meduza se despărţiră prietene.    De îndată ce dădu ochii cu meduza, Craiul o întrebă :    — Unde-i maimuţa ?    — Trebuie să mă duc într-altă zi după ea, îl lămuri meduza şi-i povesti apoi tot ce i se întâmplase.    Craiul începu să spumege de furie. Trimise după călăi s-o biciuiască.    — Rupeţi-i oasele ! urla el. Biciui-ţi-o până se face piftie.    Vai şi amar de biata meduză ! Piftie a rămas până în ziua de astăzi. Iar Crăiasa, când auzi povestea, mai-mai să leşine de râs :    — Dacă nu-i, o să pot şi fără ficat. Aduceţi-mi chimonoul cel mai frumos, cel din brocart. Vreau să mă dau jos din pat, pentru că mă simt mult mai bine.    

POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO        Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea şi respingătoare şi că este duşmanul omului. Aşa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte şi urăsc fulgerul şi vijelia şi, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den şi fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.    Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălţat pe culmile albastre ale cerului. Mare şi puternic era acest stăpân al stihiilor. Şi avea numai un singur fecior, o mândreţe de băiat, pe nume Rai-Taro; şi îl iubea nespus de mult.    În răcoarea serii, tatăl şi fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului şi de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Ţara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi şi râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.    Şi iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :    — Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.    — Da, tată, o să fac aşa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.    Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte şi de-acolo zăriră câţiva generali şi o mulţime de oşteni gătindu-se de război. Apoi se căţărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoţi şi călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie şi în care statuile de aur şi de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind şi pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domniţe tinere şi frumoase. Şedea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau şi copii acolo, şi se jucau cu un căruţ împodobit cu flori.    — Ah, cât de drăguţi sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.    Se uitară şi-nspre soare-apune şi într-acolo zăriră un biet ţăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiţi pământului şi hainele de pe ei, numai zdrenţe.    — N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.    Intr-un târziu, întrebă aşa, din senin :    — Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?    — Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.    — Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepţi, pentru că vei coborî pe pământ.    — Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.    — Da, fiule, trebuie.    — Nu vreau printre oşteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potriveşte de fel.    — Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniţei ?    — Nu, nici acolo n-am ce căuta. Şi nici ca să-mi rad capul şi să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.    — Doar nu vrei să te duci la ţăranul cel sărac ?! Viaţa o să-ţi fie grea şi răsplata mică, Rai-Taro.    — N-au copii şi poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.    — Du-te, du-te liniştit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înţeleaptă.    — Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.    - Aşa cum se cade unui prinţ al cerurilor.    Ţăranul sărman, ca să vorbim şi de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.    Zilele se scurgeau una după alta, tot aşa şi săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Ţărâna se scorojea şi răsadurile de orez se uscau şi ele.    — Vai ş-amar ! se tânguia ţăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâţi şi sărmani. Şi se aşeză pe o piatră la marginea ogorului şi adormi îndată, de obosit şi necăjit ce era.    Când se trezi, cerul se înnegrise de nori şi, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure şi păsărelele amuţiseră.    — Vine furtuna, vine furtuna, începu ţăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belşug, slavă lui !    Şi, într-adevăr, plouă din belşug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ţi luau vederea şi tunete ce-ţi spărgeau urechile.    — O, Rai-den Sama, spuse ţăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.    La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori şi, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.    — Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul ţăran. Trăsnetul cela cu înfăţişare de balaur a pus ochii pe mine ! Şi se aruncă la pământ, ascunzându-şi faţa în ţărână.    Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruţe şi, curând, ţăranul se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe ţarina udă şedea un prunc, un băieţaş de toată frumuseţea, cu stropi de ploaie pe obraji şi în păr.    — O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse ţăranul, mare e mila ta şi mângâierea pe care mi-o aduci !    Luă pruncul în braţe şl-l duse a-casă.    Ajungând în pragul cocioabei, ţăranul strigă :    — Nevastă, nevastă, ţi-am adus ceva.    — Ce ? întrebă nevastă-sa. Şi bărbatul răspunse :    — Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.    Rai-Taro crescu mare şi voinic, cel mai înalt şi cel mai vesel flăcău din ţinut. Părinţii lui de suflet ţineau la el ca la lumina ochilor şi toţi vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Şi tot el era acela care prevestea vremea ; şi niciodată nu dădea greş.    — Tată, spunea, hai să facem aşa şi aşa, pentru că o să avem vreme bună.    Sau :    — Tată, hai mai bine să facem aşa şi aşa, pentru că la noapte o să vină furtuna.    Şi, cum spunea el, aşa se şi întâmpla. Adusese norocul şi belşugul în casa bietului ţăran.    Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toţi vecinii fură chemaţi să-l sărbătorească. Erau din belşug bucate şi sake, vin de orez, foarte tare, şi oamenii se încălziră şi se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.    — De ce eşti trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?    — Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.    — Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăseşti ? îl întrebă maică-sa.    — Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro şi ochii i se umplură de lacrimi.    — Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ţi-am dat ? Ce ţi-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?    — M-ai învăţat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul şi să iubesc. M-ai învăţat mai mult decât ştiu zeii.    Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit şi apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune şi priviră în jos, pe pământ.    Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetişor de mână :    — Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.      

Povestea prinţului Sobur   A FOST ODATĂ un negustor, care avea şapte fiice. Într-o zi, negustorul le chemă pe toate la el şi o întrebă pe fiica cea mare: — Spune-mi mie, fata mea, din norocul cui trăieşti tu pe lume? — Din norocul tău, tată, îi răspunse fata, linguşitoare. O întrebă şi pe fiica a doua şi ea îi răspunse la fel. Întrebă pe toate fiicele la rând şi toate îi răspunseră cu aceleaşi cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a şaptea, ea îi răspunse: — Din norocul meu, tată. — Întâi gândeşte-te bine, fată, şi apoi îmi dai răspunsul. — Trăiesc din norocul meu, tată, aşa cum trăieşti şi tu din norocul tău, îi răspunse fata. Negustorul se supără şi-i zise fetei: — Dacă crezi că trăieşti din norocul tău, nu din norocul meu, du-te în lume să te descurci singură. N-ai ce să mai cauţi în casa mea. — Bine, tată, mă duc să-mi caut norocul singură în lume, zise fata şi fu gata de plecare.     Nu luă cu ea decât un coşuleţ de lucru din casa părintească. Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră: — Nu te încăpăţâna, surioară. Eşti mică şi încă nu ştii greutăţile vieţii. N-ai cum să te des curci. Du-te la tata, cere-i iertare şi spune-i aşa cum i-am spus şi noi! — Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre. Negustorul chemă patru slujitori şi le porunci s-o ia pe fiica sa cea mică într-un palanchin1 şi s-o ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici ţipenie de om. Fata îşi luă rămas bun de la tată şi de la surori şi urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni alergând doica fetei şi spuse s-o ia şi pe dânsa, că nu putea s-o lase singură în lume pe aceea pe care o crescuse. Deci o luară şi pe bătrâna doică şi porniră spre pădure, purtând palanchinul pe umeri. Merseră toată ziua şi abia spre asfinţitul soarelui ajunseră în mijlocul unui codru des. Acolo le lăsară pe fată şi pe doică, iar slujitorii se întoarseră acasă. Palanchin – lectică (un fel de scaun, purtat de cai sau oameni, folosit chiar şi astăzi la unele popoare orientale) (n. Red).     Rămase singure în pădure, doica şi fata se uitară de jur-împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric beznă. Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nicio potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care ieşiseră din vizuini. Păsările de noapte scoteau ţipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept şi, strâns îmbrăţişate, se aşezară sub un copac mare. Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Li se adresă cu glas omenesc, zicându-le: — Nu puteţi rămâne, toată noaptea, singure şi fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină şerpii şi fiarele sălbatice şi au să vă sfâşie. Intraţi în trunchiul meu şi am să vă ocrotesc. Copacul îşi desfăcu trunchiul şi cele două femei intrară în el. Se aşezară în încăperea largă a scorburii şi copacul se închise din nou. Se întunecă şi mai mult. Se adunară animale din toate colţurile pădurii, căci le mirosea a carne de om. Veniră tigri, lei, elefanţi, mistreţi şi se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata şi doica. Zgâriară scoarţa tare cu ghearele şi cu dinţii, dar nu reuşiră să facă nicio spărtură. Trecu noaptea şi soarele se ivi pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să ciripească păsărelele. Atunci copacul se deschise şi cele două drumeţe ieşiră din trunchiul său. Apoi copacul se închise din nou şi le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele. Fata şi bătrâna îi mulţumiră copacului ocrotitor şi se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la lac, aduseră mâl moale de pe malul lui şi-l aştemură pe scoarţa copacului ca să-i oblojească zgârieturile. Copacul fu mulţumit şi le învăţă unde pot găsi fructe de pădure. Baba şi fata culeseră fructe de pădure şi mâncară. Bătrâna adusese de acasă un coş plin de floricele din orez, pe care-l ascunsese în brâu, ca să nu-l vadă stăpânul. Scoase coşuletul şi-i dădu fetei floricele să mănânce. Atunci copacul le vorbi din nou: — Dacă aveţi floricele de acestea gustoase, împrăştiaţi o parte din ele pe marginea lacului şi veţi vedea ce se întâmplă. Fata şi bătrâna făcură cum le sfătuise copacul şi aşa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăşi în trunchiul său, şi trecu şi noaptea aceea fără nicio primejdie. A doua zi dimineaţă, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat.     În timpul nopţii venise un cârd de păuni să bea apă din lac şi, după ce gustaseră floricelele acelea de orez, păunii se luptaseră pentru ele şi le căzuseră o mulţime de pene. Acum tot malul era împestriţat cu pene de păun. Fata şi baba le strânseră pe toate şi, întorcându-se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac şi aţă de mătase şi de argint în coşuleţul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nemaipomenit de frumoase. A doua zi, bătrâna luă în poală evantaiele şi porni spre oraş ca să le vândă la piaţă. Copacii îi arătară drumul şi, ajungând la piaţă, bătrâna le vându cu preţ bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse nimeni pe acolo. Cumpără mâncare din banii căpătaţi şi se întoarse la fată. Copacul se bucură de izbânda lor şi le sfătui să pună deoparte într-o scobitură a lui, banii care le rămăseseră. Aşa trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele din orez pe marginea lacului şi a doua zi culegeau pene de păun; în acest chip strânseră mulţi bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meşteri din oraş şi să-şi facă o casă. Bătrâna se duse la oraş şi aduse cei mai pricepuţi meşteri. În câteva zile aceştia ridicară în mijlocul pădurii o casă de toată frumuseţea. Fata le ceru meşterilor să paveze pământul în jurul copacului acela binevoitor şi să înalţe nişte garduri de jur-împrejur ca să-l ocrotească de ghearele animalelor. Fata şi bătrâna se instalară mulţumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă şi alte lucruri frumoase şi trăiau bine din banii ce câştigau vânzându-le. Până atunci negustorul nu voise să ştie ce s-a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să-şi vândă mărfurile şi să cumpere altele. Înainte de a pleca, le întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai mari din lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant şi aşa mai departe. Când să se urce pe corabie, negustoprulăşi aduse aminte că nu întrebase şi pe fiica sa cea mică. Chemă unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure şi-i porunci să alerge la ea şi s-o întrebe dacă doreşte să-i aducă şi ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure şi văzând-o pe doică la poartă, îi repetă vorbele stăpânului.     Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să-i aducă tatăl ei din călătorie şi o zori să spună repede, pentru că mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoţionată să audă că taică-său se gândise şi la ea, încât nu mai putu vorbi. Nici nu ştia ce să-i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor”, ceea ce înseamnă „Stai puţin”. Dar bătrâna înţelese că fata ceruse un „sobur-kor” şi fugi la poartă să-i spună slujitorului. Când fata veni la poartă cu gustări şi cu apă ca să-l servească pe omul care venise de la tatăl său şi să-l întrebe ce mai fac ai ei, slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la vapor şi spusese stăpânului său dorinţa fetei. Nici negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur-kor” cerut de fiica sa cea mică, dar crezu că o fi un lucru străin de care el nu auzise. Nu mai aşteptă să se lămurească şi pomi imediat pe mare. Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, îşi vându toate mărfurile şi cumpără multe minunăţii din ţările străine, pe care le încarcă în cele şapte vapoare. Luă toate lucrurile pe care i le ceruseră cele şase fiice de acasă, până şi cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar când ajunse aproape de casă, îşi aminti de dorinţa fiicei sale mai mici. Îi păru rău că uitase. Coborî într-un port mărunt şi se duse în piaţă să caute un „sobur-kor”. Nimeni nu auzise de un asemenea lucru şi fireşte nu-l găsi. Când era gata să se lase păgubaş, îl chemă un bătrân tâmplar, scoase o bucată de lemn vechi dintr-un şopron şi-i spuse că asta era „sobur-kor”. Negustorul cumpără lemnul acela şi se întoarse la vapor. Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor şase fiice, iar bucata de lemn o trimise fiicei sale mai mici printr-un slujitor. Fata cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar neînsemnat. — Taica s-a plimbat prin atâtea ţări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase şi scumpe pentru surorile mele, iar de mine şi-a bătut joc, trimiţându-mi o vechitură de lemn. Plânse fata şi aruncă lemnul într-un colţ al ogrăzii şi nu se mai uită la el. Era vară şi soarele ardea cu putere. Cu cât trecea timpul, bucata aceea de lemn se crăpa tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în şir ploaia nu mai conteneşte, iar lemnul putrezi.     în sfârşit, ploile încetară şi fiica negustorului ieşi să se bucure de vremea cea bună. Era o seară minunată. Luna îşi vărsa văpaia printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a iasomiilor din grădină. Tânăra fată stătea singură şi tristă în curte, şi adierea nopţii îi răcorea sufletul îndurerat. După puţin timp, băgă de seamă că într-un colţ al curţii sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse acolo să vadă ce poate fi. Era bucata aceea de lemn, care crăpase în arşiţa soarelui şi apoi putrezise sub apa ploii; acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios. Fata îl luă în casă şi la lumina opaiţului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn. Dădu la o parte putregaiul şi o deschise, înăuntru se afla un evantai de fildeş. Era cald în odaie şi fata legănă evantaiul ca să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace şi încolo, că auzi un fâsâit uşor, deasupra casei, după aceea nişte tropote pe terasă şi, spre uimirea ei, apăru în dreptul ferestrei un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî un tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.     Tânărul intră în casă şi se prezentă. Era un prinţ dintr-o ţară care se afla peste şapte mări şi treisprezece râuri. Se numea Sobur. Fata îşi aduse aminte cum tatăl ei înţelesese că ea ceruse un „sobur-kor” şi îşi închipui că de aceea îi adusese un lucru cu care să-l cheme pe prinţul Sobur. Fetei îi plăcu de prinţ şi prinţului îi plăcu de fată. Cei doi se cununară de îndată, schimbân-du-şi ghirlandele de flori de la gât. Luna de pe cer şi flacăra din opaiţul odăii le fură martori Prinţul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa sa. Spre dimineaţă îi ceru nevestei să mişte de trei ori din evantai în sens invers pentru ca să poată pleca. Îi spuse să-l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi niciodată, pentru că soarele i-ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai şi într-o clipă prinţul dispăru. Aşa venea prinţul seara şi pleca dis-de-dimineaţă. Bătrâna doică nu ştia nimic de căsătoria fetei. Dar într-o noapte ea se trezi şi i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă şi fata mărturisi cele întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, iar apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să-l vadă şi ea, o rugă     pe fată să-l cheme atunci îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se convinse că omul acela, care se dăduse drept un prinţ, era într-adevăr un vrăjitor şi-şi pierdea puterea în lumina zilei. Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăşi cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie şi-l chemă pe prinţul Sobur. Într-o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare. — Ce-ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu dinadinsul? Prinţul o mustră şi-i spuse să dea din evantai în sensul invers ca să poată pleca. Era sigur că va muri şi voia să-şi vadă părinţii. Îndurerată, fata îl ascultă şi prinţul plecă imediat. în zadar se căina bătrâna, care acum îşi dădu seama de marea ei greşeală, că nu ştia cum s-o dreagă. Fata nu-şi mai putu găsi liniştea în casă. Hotărî să plece în lume să-şi caute soţul bolnav şi să-l vindece. Dar ţara prinţului era tare îndepărtată şi drumul era plin de primejdii. O fată tânără şi frumoasă nu putea să călătorească singură. Își tăie părul, se îmbrăcă în veşminte bărbăteşti şi-şi luă rămas bun de la doică. Merse mult, trecu prin multe oraşe şi târguri, multe sate şi păduri, până ajunse, către seară, la câmpia Tepantor, la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se aşeză sub un copac uriaş, pentru a se odihni. Nu aţipise bine, când auzi printre crengi ciripitul înfricoşat al unei păsări. Fata se sculă în picioare şi se uită în sus. Văzu un cuib cu trei pui de pasăre. Un şarpe mare urcase pe copac şi era gata să-i înghită. Numaidecât fata scoase sabia şi-ităie capul. Apoi, dându-şi seama că puii erau flămânzi, tăie şarpele în bucăţi, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră părinţii după hrană şi încă nu se întorseseră. Noaptea, târziu, veniră părinţii puilor, Băn-goma şi Băngomi, o pereche de păsări care ştiau limba omenească. Băngoma şi Băngomi erau tare necăjiţi, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată hrana ce o adunaseră în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să-şi hrănească puii.     Dar puii îi liniştiră, spunându-le că lor nu le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse mâncare şi-i scăpase de moarte. Păsările fură foarte mulţumite şi o întrebară pe fată cu ce ar dori să o răsplătească. Fata le povesti necazul ei şi ştiind că erau păsări înţelepte, le ceru sfatul. Băngoma şi Băngomi aflaseră de boala prinţului Sobur, pentru c se duceau în fiecare zi tocmai în ţara aceea. Ele îi promiseră fetei că o vor lua pe aripile lor, dacă peste noapte ea ar putea să se facă mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Fata stătu de veghe toată noaptea şi, dimineaţa, o găsiră mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Băngoma culese multe ierburi din câmp şi o învăţă pe fată cum să le folosească pentru a-şi lecui soţul bolnav. Apoi Băngomi o luă pe o aripă şi zburară cele două păsări peste şapte mări şi treisprezece râuri, spre ţara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Băngomi o lăsă jos şi fata căpătă din nou înfăţişarea ei de om.     Luă ierburile ce-i dăduse Băngoma, veni la poarta palatului şi ceru să-l vadă pe rege. Regele era foarte îngrijorat, căci niciun vraci, din nicio ţară, nu reuşise să-l vindece pe Sobur, şi acum singurul şi unicul său copil era pe pragul morţii. Nu-i venea să creadă, însă, că acest tânăr va reuşi să facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă şi această încercare. Fata intră în camera lui Sobur şi închise uşa. Tot trupul prinţului era plin de răni şi de arsuri. Nu putea nici ochii să-i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu şapte doniţe de apă, apoi cu şapte doniţe de lapte. Pisă ierburile şi-i unse corpul cu alifia făcută din ele. Îl lăsă toată ziua şi apoi îl spălă din nou cu şapte doniţe de apă şi şapte doniţe de lapte. În sfârşit, îl şterse cu un ştergar moale de mătase şi Sobur se trezi. Dispăruseră toate rănile de pe corpul său. Fata deschise uşa spre odaia unde tatăl şi mama lui Sobur aşteptau cu multă nerăbdare. Sobur se ridică în picioare şi veni spre părinţi. Regele şi regina îl îmbrăţişară şi-l sărutară cu mult drag. Palatul, care până atunci fusese umbrit de tristeţe, se înveseli. Regele îl însoţi pe tânăr până la tezaurul ţării şi-l rugă să ia de acolo orice i-ar fi plăcut. Dar tânărul nu vru decât un inel de la degetul prinţului, pe care era încrustat numele lui. Prinţul îi dădu inelul cu plăcere şi tânărul plecă îndată din palat, nevoind să mai rămână nicio clipă la serbările ce se pregăteau. Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Băngomi o purtă pe aripile ei şi o aduse iarăşi la câmpia Tepantor. Fata le mulţumi păsărilor de mai multe ori şi a doua zi dimineaţă plecă spre casă. Noaptea, când rămase singură în odaie, îl chemă pe Sobur şi într-o clipă acesta apăru pe spatele calului înaripat. Sobur fu bucuros s-o revadă, căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise şi apoi cum venise un tânăr, nimeni nu ştia de unde, şi-l vindecase. Fata ascultă toată istoria, şi după ce îşi termină povestea, îi arătă inelul şi-i dezvălui că acel tânăr necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură şi mai mult şi vru s-o ia acasă la părinţii lui.   Fata, însă, nu vru să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoţise la pădure şi o îngrijise în zile atât de grele. Bătrâna, când auzi că prinţul voia s-o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credinţa şi dragostea pentru fată, prinţul hotărî s-o ia şi pe ea la dânsul. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s-o ducă pe bătrână? Prinţul o legă de coada calului şi tustrei zburară în înălţimile cerului. Ajunseră imediat în ţara prinţului Sobur şi cei doi soţi se duseră ia rege şi la regină. Se închinară în faţa lor şi le cerură binecuvântarea. Părinţii lui Sobur erau bucuroşi să aibă o noră atât de frumoasă. Fură şi mai fericiţi când aflară că tot ea fusese tânărul acela care îl salvase pe Sobur de la moarte. Acum Sobur era un om în toată firea. Regele îl înscăuna şi-i lăsă toate sarcinile ţării. Apoi bătrânul rege se retrase împreună cu regina sa, trăind o viaţă de cumpătare. Nevasta lui Sobur născu mulţi copii, care de care mai frumoşi, iar doica îi crescu cu priceperea ei neîntrecută. În fiecare seară, copii se strângeau în jurul bătrânei şi ea le spunea basme frumoase, aşa cum şi mie mi-a spus bunica mea povestea aceasta a prinţului Sobur.

Cum s-au ivit pe lume rubinele   A FOST ODATĂ un rege, care muri la adânci bătrâneţi şi lăsă în urma sa o nevastă şi patru fii. Fiul cel mai mic al regelui era cam zburdalnic şi răsfăţat. Mama lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi copii. Îi făcea parte de mâncărurile cele mai bune, îl îmbrăca mereu cu cele mai frumoase haine, îi împodobea camera cu cele mai elegante mobile din palat şi-i făcea toate voile. Aşadar, fraţii lui erau invidioşi pe el şi după ce se sfătuiră între ei, hotărâră să-l alunge în pădure ca să-l înveţe minte. Regina încercă în fel şi chip să le scoată acest gând urât din cap, dar văzând că nu izbuteşte, le spuse că, dacă vor să-l alunge pe fratele lor, n-au decât s-o trimită şi pe ea în pădure. Deci, cei trei fii mai mari ai regelui îi trimiseră, pe maică-sa şi pe fratele lor cel mic, într-o pădure, departe, departe de tot. Lăsaţi în pădure şi părăsiţi de toată lumea, regina şi fiul ei îşi înălţară o colibă de ramuri şi frunze. Zi de zi căutau fructe pentru hrană şi beau apă dintr-un râu care curgea în apropiere. Şi timpul se scurgea peste ei nepăsător.     Într-o dimineaţă, când regina şi fiul ei veniră la râu ca să se spele şi să ia apă, văzură o barcă mare lângă mal, dar nici urmă de barcagiu. Regina se întrebă ce era cu această barcă şi cine o lăsase? Dar băiatul, cum era de felul său cam jucăuş, voi să se urce în barcă. Maică-sa îi spuse că nu este frumos să folosească un lucru care nu era al lor. Băiatul însă stărui atât de mult, că în cele din urmă regina îi dădu voie să se urce. Apoi, tot la stăruinţa copilului, intră şi ea ca să-i ţină de urât şi, minune, îndată ce se aşeză, barca porni singură la vale pe curentul apei, întocmai ca o săgeată pornită dintr-un arc. Pe regină o cuprinse frica; socoti că barca e vrăjită şi-i va duce cine ştie unde. Dar băiatul nu se sperie, ba chiarâi păru bine. Spera să ajungă pe un tărâm necunoscut, unde îşi vor găsi norocul şi vor trăi în belşug. în curând, plutind pe undele râului, ajunseră la mare. Dar şi pe valurile mării barca lor luneca tot atât de repede şi ajunseră într-un vârtej. Regina şi fiul ei rămaseră uimiţi când văzură că din acest vârtej ieşeau o sumedenie de globuri de cristal, mari ca nişte baloane roşii şi strălucitoare. Băiatul, curios, ridică mai multe globuri, care pluteau pe apă şi le puse în barcă. Maică-sa îl mustră pentru că ia nişte lucruri care nu le aparţineau, şi-i ceru să le arunce din nou în apă. Băiatul o ascultă, dar îi plăcură aceste globuri aşa de mult, că ascunse unul în sân, fără să-l vadă maică-sa.   Peste puţin timp, barca se opri într-un port. Regina şi fiul coborâră şi intrară în oraş. Aici era capitala unui rege care îşi avea palatul în mjilocul oraşului. Cu puţinii bani pe care-i avea la dânsa, regina închirie o căsuţă modestă în apropierea pieţei, şi cei doi se instalară acolo. Mama băiatului era o femeie pricepută, ştia să facă multe feluri de zaharicale. Deschise o prăvălie în piaţă şi trăiau din puţinul câştig adus de acest negoţ mărunt. Băiatul, ca oricărui copil, îi era gândul numai la joacă. Şi, cum n-avea nimic de făcut, ieşea pe maidan şi se juca toată ziua cu alţi băieţi din oraş. Jocul lor era cu mingi de sticlă, iar băiatul nostru se juca numai cu globul acela roşu, pe care-l adusese din mare. Globul era foarte tare şi orice minge atingea, o spărgea imediat. Maidanul acela se afla în apropierea palatului regal. Regele avea o fată foarte frumoasă.     Ea se plimba pe terasă şi din când în când se uita cum se jucau băieţii. Fata băgă de seamă că de câteva zile venise un băiat străin, care avea o piatră preţioasă, mai mare şi mai strălucitoare decât orice nestemată din palatul lor. Dornică s-o vadă, se duse la tatăl său şi-i ceru să i-o dea. Curios să vadă piatra aceea, regele îi porunci unui paznic din casă să-l caute pe băiat şi să-l aducă la el. Când băiatul veni la rege şi-i arătă globul, se miră şi regele. Nici el nu văzuse o asemenea piatră preţioasă. Se oferi s-o cumpere cu o mie de monede de argint. Cum băiatul habar n-avea ce preţ putea să aibă o asemenea piatră preţioasă, i-o dădu bucuros şi luă în schimb cele o mie de monede. Când veni acasă, maică-sa se sperie văzând atâţia bani la băiatul său; socoti că el îi furase din casa cuiva. Dar băiatul îi povesti totul şi ea se linişti. Regele îi dădu fiicei sale piatra aceea mare, roşie şi strălucitoare şi o rugă să şi-o prindă în păr. Fiica regelui fu încântată şi, ducându-se la doica ei să i-o arate, o întrebă: — La spune-mi, doică, oare există pe lume o altă prinţesă care să-şi împodobească părul cu o asemenea minune?     Se miră şi doica văzând bijuteria cea nouă a fetei; dar vicleană cum era, îi spuse: — Cum să nu? Piatra asta se numeşte rubin. Mai înainte de a veni aici am slujit la casa altui rege, ale cărui fete purtau câte două nestemate de acestea pe cap. Tu te-ai mulţumit cu una singură. Spune tatălui tău, dacă te iubeşte cu adevărat, să-ţi aducă încă o piatră ca aceasta, închide-te apoi în cameră, şi până când nu ţi-o aduce, nu mânca nimic, ca să-şi dea seama regele cât de supărată eşti. Prinţesa luă de bun sfatul babei. Se duse la rege, îi vorbi cum o învăţase doica şi apoi se închise în camera de supărare, cum aveau toate prinţesele pe vremuri. Regele se necăji. Nu avea de unde să mai găsească încă o piatră ca aceasta. Se înspăimântă că din această pricină îi va muri fiica. Aşa socotise şi baba. Aştepta să moară fiica regelui, ca să-i poată fura rubinul. Regele se gândi mult, de unde putea să facă rost de încă un rubin. Apoi îl chemă pe băiatul străin şi-l întrebă de unde avea acea piatră preţioasă. Băiatul îi povesti ce lucru minunat văzuse în mijlocul mării şi regele îl rugă să se ducă acolo din nou şi să-i aducă una.     Îi făgădui totodată băiatului că dacă reuşeşte să-i aducă încă o piatră, îi dă fata de soţie şi tot regatul, după moartea sa. Mama băiatului nu voia să-l lase să plece iarăşi pe mare cu barca aceea vrăjită şi să aducă încă o nestemată, deoarece ea credea că acele comori aparţineau zânei apelor. Băiatul, însă, tânăr şi cutezător, o linişti pe maică-sa, făgaduin-du-i că nu i se va întâmpla nimic şi se va întoarce sănătos. Îi mai spuse că, dacă reuşeşte să facă rost de încă un rubin, regele îi va da mâna fetei şi-l va lăsa moştenitorul tronului după ce va muri. Atunci regina se învoi şi băiatul se duse în port unde îşi lăsase barca. Îndată ce se urcă în ea, barca porni singură, tăind valurile mării ca o săgeată, până ajunse la vârtejul de unde ieşeau la suprafaţă globurile cele lucitoare. De data asta băiatul vru să descopere de unde veneau acele pietre. După ce barca se opri, el stătu multă vreme privind apa mării. Zări o cărare spre adâncul ei, iar pe ea se rostogolea din când în când câte un rubin. Băiatul coborî din barcă, merse pe cărarea aceea, până ce ajunse în fundul mării. Acolo dădu de un palat de cristal atât de frumos, cum nu mai văzuse vreodată. Numai că palatul părea pustiu.     Tânărul trecu pragul, colindă printr-o mulţime de odăi fără să vadă pe nimeni. În sfârşit, ajunse într-o cămară mică, unde dormea un balaur. Deasupra acestuia, pe un baldachin1 aşezat chiar deasupra valului mării, se afla o fată tânără şi frumoasă ca o zână, care plângea cu lacrimi de sânge. Fiecare lacrimă care cădea în apă se prefăcea în rubin şi pornea pe cărarea ce ducea în vârtejul de la suprafaţa mării. Văzându-l, fata se sperie şi zise: — Cum ai ajuns aici, tânăr nesăbuit? Fugi repede până nu se trezeşte balaurul acesta cumplit care mi-a omorât părinţii şi pe toţi oamenii din palat. Cât timp doarme, eu trebuie să plâng cu lacrimi de sânge, iar când se scoală el, adună pietrele preţioase. Apoi mă chinuie cât poate mai tare ca să plâng şi el să se îmbogăţească mereu. Fugi, tinere, să nu te osândească şi pe tine la cine ştie ce cazne amare! — N-ai nicio grijă, fată frumoasă, îi spuse tânărul. Dacă am venit aici, am să te scap. Baldachin – acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra patului (n. Red.)-     Tânărul prinţ îşi scoase sabia de la brâu şi reteză capul balaurului. Apoi luă pe fată şi plecară amândoi spre barcă. Încărcară toate rubinele ce pluteau acolo, după care barca porni singură şi îi duse într-o clipă spre portul de unde venise. Tot oraşul se bucură văzând pe băiatul străin întorcându-se cu o barcă plină cu rubine. Dar mai ales mama lui era fericită că-i venise băiatul, ba încă şi cu o noră atât de frumoasă. Regele împărţi regatul în două şi-i dădu jumătate feciorului străin şi jumătate fiicei sale, pe care o mărită cu un alt prinţ, căci băiatul nu voia să se despartă de fata adusă din adâncul mării. Iar pe baba aceea rea şi cocoşată regele o pedepsi, aşa cum erau pedepsiţi atunci oamenii răufăcători. I s-a tăiat părul, i s-a turnat lapte acru pe capul tuns, a fost urcată pe un măgar şi după ce au plimbat-o prin tot oraşul, au dus-o afară din ţară.    

POVEŞTI INDIENE   Povestea motanului Mojontali   A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de-abia se mai ţinea pe picioare. în acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare. într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi-l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la el.     — Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de laptele şi brânza ce-ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte, motanule! Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi-l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi-i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi alte bunătăţi din care-i dădea pisoiului său. De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat. Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”. într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.     — Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali. Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l-aţi plătit? Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină. — Du-te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu ştim cine, şi spune… nu ştim ce. Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali. — Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă. — Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul. — Ce vorbeşti? Nu te înţeleg! — V-aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu-i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă. Luă apoi tocul de după ureche şi începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot. — Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă. Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Aşteaptă să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşază-te!   Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi. Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel: — Slujitorul regelui nu-şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi-l aştept. Şi zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc. — Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise: Unde a fugit ticălosul? Vrea să-şi bată joc de tigri? îi rup oasele şi-l înghit! Tigrul ieşi din vizuină şi-l zări pe Mojontali în copac. — Vino încoace, ticălosule! Te omor! Mojontali îi răspunse de sus: — Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi cu mine, vino sus, tigrule! Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. Între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese     În vârful copacului, unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră; căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini. Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri. După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică: — Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine. Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru. Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi-i spuse respectuos: — Linişteşte-te, domnule Mojontali, şi iartă-mă! Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n-avem cum să-ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi. Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa noastră. Te servim cu tot ce avem şi-ţi stăm dinainte cu tot ce putem. „N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc şi carne.”     Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei: — Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine. De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă. într-o zi, tigroaică veni la el şi-i spuse: — Domnule slujitor, ţi-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum ştii, pădurea asta e mică şi n-ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu-ţi ajunge carnea pe care ţi-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.     însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu ruşine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de slab. „Fie ce-o fi!” se gândi el şi porni cu tigrii. Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei şi-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe: — Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii. Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi-l potoli: — Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n-are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să-ţi treacă supărarea. Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-şi usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, şi strigă: — Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi-mă să cer cetez pe unde trec animalele. în timp ce-şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo. Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse: — Duceţi-vă în cutare loc şi vedeţi că v-am omorât un bivol. Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă: — Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu şi apoi s-o omoram noi? Mojontali râse în sinea sa.   „Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf şi pulbere. Mai bine să-i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.” Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreţ: — Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteţi voi prada şi apoi văd eu ce e de făcut. Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în tufiş, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoşat care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi-i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.     Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor: — Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că Mojontali a omorât destule animale până acum. Haideţi la el să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat! Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul. — Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat? — Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că mi-a plesnit burta şi am murit de râs. Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.   Cele două surori   A FOST ODATĂ un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie. Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” şi celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”. Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.     într-o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă afară şi o alungă, ameninţând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice. După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care erau împrăştiate ici şi colo, şi-şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta. Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta. Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o ţesălă şi-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe. Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Îşi închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră. — Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure? Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă. înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi-i vorbi cu multă duioşie:     — Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ţi uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău. Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară. Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să-i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele lui şi-i spuse: — N-am cum să-ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu. — Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într-un colţ se află nişte cutii. Alege-ţi una şi du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei tale vitrege. Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului. Aşa că intră în colibă şi-şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise. Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă. În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi-i spuse să meargă liniştită, căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe. Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brăţări, făcute din cornul său, şi-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să-şi spună dorinţa. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe. Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.     Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos şi roşu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi-şi va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos şi roşu şi-şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa sihastrului la subţioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult. Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de daruri. 1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).     Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei. Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi-i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să-şi serbeze nunta. Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu din casă ca să-l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta 1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).     detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului. Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să-i dea bineţe, îl strigă şi-i ceru să-i dea şi ei tot ce-i dăduse sorei sale. înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. Îi atrase atenţia să nu-şi ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău. Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce-şi udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.     — Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ţi-am spus să-ţi uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, şi n-ai vrut să mă asculţi. Acum n-am ce să-ţi fac. Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! — Nu mă mişc de aici până nu-mi dai şi mie o cutie cu un prinţ. — Du-te în colibă şi alege-ţi una! Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi-a ales cutia cea mai mare şi mai arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n-o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră. Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului. Pe drum o chemă planta de tulsi: — De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învăţat nimic. Ai grijă… Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune. — Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul. — Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nicio fericire.     Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte. Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră şi-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă, ciulin-du-şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru. Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe mare care i se încolăci pe picioare. — Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele! — Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la picioare. Nici nu-şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt: — Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul! — Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ţi liniştită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puţin. Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru: — Deschide uşa, mamă, mi-a prins mâinile! — Lasă-l pe prinţul tău să-ţi pună toate bră-ţările şi toate inelele. — Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă-mi drumul! îmi arde gâtul. — De bună seamă că frumoase coliere ţi-a pus la gât. Ai răbdare să-ţi pună şi coroana de mireasă pe cap. — Mi s-a dus şi capul, mamă! strigă Sucu. Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se repezi şi la ea şi o înghiţi. A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.  

POVEŞTI PERSANE   Înţeleptul Bu-Ali, Diavolul şi prinţesa   CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o ţară un şah. În afară de o singură şi frumoasă fată, el nu mai avea alţi copii. Printre slujitorii şahului era şi o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învăţând ştiinţe felurite, a ajuns mare înţelept. într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-şi vadă mama şi acolo, întâmplător o zări pe fata şahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea şi-i spuse acest lucru mamei sale. — Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putinţă să te îndrăgosteşti tocmai de prinţesă? Să-ţi iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aştepta. Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame şi de atunci, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, stătea în faţa palatului până când îl văzu chiar măritul şah. Şi atunci îl chemă şahul pe vizir şi-i porunci: — Du-te şi vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare şi până la asfinţit stă nemişcat în faţa palatului. Vizirul se apropie de Bu-Ali şi-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse: — Sunt îndrăgostit de prinţesă şi vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla. Vizirul îi repetă şahului marea dorinţă ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea şahul se mânie, chemă o slugă şi-i dădu ordin: — Alungă-l pe acest om din oraşul nostru şi spune străjilor de la porţile cetăţii să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată. — Voi face întocmai precum aţi poruncit! îl încredinţa sluga. Şi, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraş, poruncind totodată străjilor dorinţa şahului. Amărât şi cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neaşteptate, îi ieşiră în drum şapte, opt călăreţi. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă: — Cine sunteţi şi unde mergeţi?     — Venim dintr-o ţară îndepărtată să-l luăm la şahul nostru pe înţeleptul Bu-Ali. Numai ce-şi spuse numele, şi călăreţii şi puseră o şa scumpă pe unul dintre cai şi-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Şi cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în ţara lor. Văzându-l, şahul cel străin, în semn de adâncă preţuire, se ridică în picioare şi porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, şahul i se plânse lui Bu-Ali: — De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câţi tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toţi într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înţeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine. Nu apucă şahul să-şi termine vorba, că Bu-Ali şi chemă o slugă. — Să mi se aducă un lighean! Şi slugile aduseră îndată un lighean de aur. Bu-Ali îşi scoase de la cingătoare un brici şi-l tăie pe şah chiar pe frunte. Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar şahului, imediat îi trecu durerea.     Şi se bucură şahul şi-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o şa care avea scările din aur şi-l rugă să rămână la palat. — Nu, eu trebuie să mă întorc acasă! — După cum am auzit, se împotrivi şahul cel străin, îţi este oprită întoarcerea în oraşul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ţinuturi. Gândeşte-te singur, unde vrei să te duci? — Ştiu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineaţa e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare şahul, sau marele vizir, sau amândoi. Şi Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porţile oraşului şi nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori şi începu să plouă cu găleata. Bu-Ali se grăbi să-şi dezbrace hainele şi să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia şi Bu-Ali îşi scoase hainele din cazan şi se îmbrăcă. Nu apucă bine să-şi pună veşmintele pe el, când pe neaşteptate apăru Diavolul. Scaraoţchi     rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deşi plouase foarte mult. — Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia şi iscusinţa mea, tot m-am udat. De unde ai învăţat această şiretenie? — Eu am învăţat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali. — Spune-mi-l şi mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină. — Degeaba, n-am să ţi-l spun! se împotrivi Bu-Ali. Mult se tocmiră ei şi, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoţchi: — Toată taina e în acest cazan! — Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul. — Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îţi voi da şi eu cazanul. Diavolul se gândi puţin: „Tot ce e scris în această carte ştiu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea şi-am să iau cazanul”. Şi-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însuşirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri: — Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul şi gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el şi îmbracă-te! Scaraoţchi rămase nemulţumit. — Şi asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înţeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-şi vadă de drum. Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului şi văzu că în ea sunt o muţime de înţelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri. Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi şi, pentru a face o încercare, citi descântecul. Şi, în aceeaşi clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până şi pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec şi oile se dezlipiră, împrăştiindu-se care încotro. Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre oraşul său. Când se apropie de porţile oraşului straja îl recunoscu şi vru să-i aţină calea. Bu-Ali citi repede descântecul şi straja se lipi de măgarul care stătea lângă porţi. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, aşa că Bu-Ali intră liniştit în oraş şi-şi îndreptă paşii spre casă. Văzându-şi fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută şi-l întrebă mirată: — Oare şahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraş? — Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Şi cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prinţesa. Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândeţe: — Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ţi dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi şi cine-i şahul?! Du-te şi vezi ce fel de oameni peţesc pe prinţesă. Unuia din ei îi va da el fata, şi nu ţie! — Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat. — Fiul unui şah. În afară de bogăţiile şi puterea pe care le are tatăl său, tot capul şi pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni. — Ei vor să se logodească? Şi fata şahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali. — Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.     Bu-Ali nu mai zise nimic. în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate şi strălucitoare şi împreună cu mulţimea de gură-cască plecă la palatul şahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoţi, apoi vizirul mâinii drepte şi vizirul mâinii stângi şi oamenii mai de frunte ai ţării, care se aşezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru şi logodnicul prinţesei. Bu-Ali îl privi atent şi înţelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana şi brâul şi-l îmbraci într-o haină obişnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor. La intrarea prinţului, toţi se ridicară şi-l poftiră să se aşeze pe locul cel mai de cinste. Trecu încă puţin timp şi se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – şahul. Iarăşi toată suflarea se nelinişti şi fiecare se ridică de la locul său. Şahul făcu semn marilor preoţi să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviinţarea prinţesei. în timp ce preoţii citeau rugăciunile, Bu-Ali îşi spuse şi el descântecul. Rugăciunea se termină şi preoţii se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toţi văzură nedumeriţi că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toţii începură să râdă. Şahul se întunecă, mâniindu-se: — Cum de îndrăznesc supuşii mei să râdă înaintea mea? Dar atunci când el însuşi observă năzdrăvănia, nici el nu-şi putu stăpâni râsul. Oaspeţii nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neaşteptate, din harem, se auziră ţipete: — S-au lipit, s-au lipit! Şahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem îşi găsi nevasta, judecătorul, prinţesa, prinţul, slugile şi pe mulţi alţii lipiţi unul de altul. Şahul se zăpăci şi chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul. — Gândiţi-vă, porunci el vizirilor, şi găsiţi o ieşire din această încurcătură! — Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori şi cititori în stele. Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori şi cititori în stele şi, când aceştia se apropiara de şah, Bu-Ali iarăşi îşi spuse descântecul şi şahul văzu că şi ei se lipiră: şi ghicitorii şi cititorii în stele şi cele zece slugi, care-i aduseseră.   Şahul îşi pierdu capul cu totul şi iarăşi îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăşi puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva şi el să se lipească de viziri şi, de frică, stătea la zece paşi de ei. Şi aşa începură să se răspândească felurite veşti. Se zicea că pe un munte trăieşte o vrăjitoare bătrână, care ştie de toate. Auzind acestea, şahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea. Vizirul îi răspunse: — Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute. Şi aşa, şahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute şi până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Şi trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături şahul, vizirii şi slugile. Trecând prin piaţa oraşului, alaiul se apropie de palat. Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea şi spuse din nou descântecul.     Imediat, şahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de şah şi de toţi ceilalţi ce mai erau în jur. Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Şahul se supără foarte, şi-i strigă vrăjitoarei: — Asta ţi-e priceperea şi slava ta? La care vrăjitoarea îi răspunse: — Pe câte înţeleg eu, între aceşti oameni este unul care ştie bine cartea cu taine a Diavolului, şi tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui. — Dar cine este acest om? — Priveşte, îl sfătui vrăjitoarea, cine din aceşti oameni nu este lipit? Şi cu toţii se uitară în jur şi văzură că omul acela e Bu-Ali. Şi el, nepăsător îşi rosti iarăşi descântecul. — El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna. Şi toţi oamenii, de la şah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze. — Eu numai în schimbul unei făgăduinţe am să vă dezleg. Dacă şahul îngăduie să-mi dea pe prinţesă de nevastă. Şi mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele şi pe noile monede să fie săpat numele meu. Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuţă, şahul se învoi.     Bu-Ali citi dezlegarea descântecului şi toţi se dezlipiră unul de altul. Şi aşa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prinţesa. Toboşarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuţi îi săpară numele pe noile monede. Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o ţară au fost doi şahi. Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi şi fericirea voastră, atunci să reuşiţi să adunaţi toată ştiinţa şi înţelepciunea lui. Bu-Ali şi Spânul ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toţi îi ziceau Abdullah din Balh. Şi avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, şi credea despre el că e mare leneş şi pierde-vară. Zi şi noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de dervişi, întrebându-i pe aceştia 1 Derviş – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui şi nici câştiga vreun bănuţ.   Cât nu l-au îndemnat părinţii şi cunoscuţii pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie şi astfel să-şi câştige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat. Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său: — Tată, nu mai pot rămâne în acest oraş în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte oraşe şi aşa să pot afla ce este şi ce nu este în ţinutul nostru. — Tot ce ştii, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să ştie tot şi nimeni nu poate cunoaşte atât cât el. — Asta e adevărat, încuviinţă Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârşire în ştiinţe ca însuşi Allah. Dar omul poate tot timpul să înveţe. Mult a trecut sau puţin, din ziua în care Abduilah şi Bu-Ali s-au sfădit, nu se ştie. Se ştie doar că Bu-Ali se duse iarăşi într-o zi la tatăl său şi-i spuse: — Astă-noapte am avut un vis neobişnuit. Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârşit am ajuns la o mare de lapte.     M-am aplecat la ţărm, am băut lapte şi pe loc aşa mă îngrăşasem, că nu mai aveam loc pe lume. — Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e ştiinţa, şi cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrăşat, arată că vei fi un mare învăţat şi slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraş şi acolo am să te dau pe mâna unui înţelept care să te înveţe tot ce ştie el însuşi. Şi-l luă pe Bu-Ali de mână şi se îndreptară spre acel oraş. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat şi dogoritor şi, când erau mai obosiţi, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creşteau copaci mari şi bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară şi se aşezară să se odihnească la umbră, Şi, cum stăteau aşa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală: — Offf! Pe neaşteptate din scorbura unui copac ieşi un om spân care-l întrebă: — Ce-ţi trebuie de la mine? De ce m-ai chemat? — Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc şi-am oftat: „Offf!” — Şi eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteţi, ce căutaţi şi de ce aţi ajuns prin aceste locuri? Bătrânul din Balh răspunse. — El e fiul meu. Nu vrea să înveţe nicio meserie, însă are marea dorinţă de a şti ce este pe lume, să-şi bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou şi să ţină minte tot ce-a văzut în faţa ochilor. Spânul îl privi atent pe Bu-Ali şi se gândi că poate băiatul îi va fi de folos. — Dacă e aşa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăţa tot ceea ce ştiu. Abdullah se învoi şi-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraş. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână şi-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin nişte uşi într-o grădină uriaşă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case. — Asta e odaia ta şi aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei şi te voi învăţa şi pe tine această ştiinţă. Dacă vei ţine minte tot ceea ce îţi voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga. Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”     A rămas Bu-Ali aşadar acolo şi-a început să înveţe cu sârguinţă. Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu şi Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neaşteptate se deschise uşa şi intră o fată aşa de frumoasă şi minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Şi era aşa de mândră şi avea un mers aşa de uşor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura şi nu se mişcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”   Până la urmă îşi veni în fire şi-o întrebă: — Cine eşti şi ce faci aici? — Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea şi soarta ta mă nelinişteşte. Am venit să-ţi destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg şi nevătămat, ţine minte tot ce te învaţă tata, însă fereşte-te a-i arăta că ai înţeles tot şi că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău şi socoteşte-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveţi; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai uşoare, să le pot ţine minte!” Iar tu fii atent şi nu le uita toate câte îţi vor fi de folos în viaţă. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înţeles tot, şi că mintea ta e ascuţită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oţet. Aceste butoaie zac în pivniţele care sunt undeva aici, sub acest lăcaş, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulţime de butoaie şi în fiecare este închis câte un tânăr, şi eu nu ştiu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, minţile şi sufletele, ca apoi să-şi altoiască sufletul său cu sufletele lor şi astfel să ajungă nemuritor, rămânând veşnic viu. Dar încă n-a reuşit să-şi ducă încercările până la capăt. Aşa că tu nu uita nimic din ceea ce te învaţă. într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărţile Spânului. — Toate înţelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.   Bu-Ali le citi şi căută să ţină minte toate buchiile, şi în curând îl întrecu pe Spân în ştiinţă şi în înţelepciune. Şi din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalţi tineri de soarta lor crudă, şi cum ar putea şi el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac şi că nu se poate descurca în ştiinţele pe care îl învăţa dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului: — În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că eşti un tânăr isteţ şi că poate îmi vei fi de folos. Însă aşa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat şi truda mi-a fost zadarnică. După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieşiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului şi-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul îşi făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame şi de sete. În acel timp, părinţii lui Bu-Ali erau la ei acasă şi gândeau la copilul lor. — De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei. Şi nici n-au sfârşit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, după care îl întrebară: — Pentru mult timp ai venit? — Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin şi să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învăţat.     După aceea îi mărturisi tatălui său: — Să ştii că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri ştiu acum, că nici n-o să credeţi până nu veţi vedea singuri. Trecură câteva zile şi Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse: — Se zice că judecătorului din oraşul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfăţişarea unui cerb, iar tu du-mă la el şi vinde-mă cu trei sute de galbeni şi ai grijă ca în niciun caz să nu dai şi căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Şi nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte vieţuitoare, ci zahăr candel. Aşa şi făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieşi din casă şi văzu frumuseţe de cerb, pe loc se şi hotărî să-l cumpere. — Cât vrei pe cerb? — Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să ştii, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place. Judecătorul plăti trei sute de galbeni şi luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri. Abdullah îi zise:   — Eu vând cerbul, fără căpăstru. — Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul. — Aşa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu! Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorinţe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd şi porunci tuturor foarte aspru: — Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului şi fânului să-i daţi zahăr candel! — Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găseşte zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum. Slugile judecătorului şi toţi ceilalţi, care erau de faţă, îi ziseră grăjdarului: — Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e şi el judecător peste cerbi şi de aceea nu va paşte, ci va ronţăi zahăr candel. Şi aşa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd. — Şi acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ţi da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!     Spunând aceste vorbe, grajdarul şi începu să-şi caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri şi biciul nici nu-l atinse. Şi aşa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperişul cu coarnele, prăbuşindu-l. Când praful s-a împrăştiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare şi privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să ţipe: — Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit? Venindu-şi în fire, de frică, se duse în grabă la judecător şi cu mare greutate îi şopti: — Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare şi să dispară! — Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura şi nici dispărea din ochi! Recunoaşte, ce-ai făcut cu cerbul? — O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, şi atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui şi-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut. — Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl ameninţă judecătorul. Aşa şi făcu.     În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă şi începu să-şi socotească banii. Tot atunci intră şi Bu-Ali care-i zise tatălui său: — Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos şi tu ai să mă duci la vizirul oraşului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni şi să nu uiţi să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiţi, atunci suntem pierduţi şi niciodată n-ai să mă mai vezi. — Bine, îi răspunse taică-său. Şi, în dimineaţa următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot oraşul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah şi vru să se tocmească la preţ, când, pe neaşteptate, alături, apăru Spânul. Şi el îşi schimbase înfăţişarea, aşa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu şi înţelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah şi-l întrebă: — Cât vrei pe acest cal? — Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah. — Fie aşa cum zici şi ia şase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!     Se tocmiră ei ce se tocmiră şi, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi şi-i dădu calul cu căpăstru cu tot. Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân şi înţelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare şi va trebui să-şi ia rămas bun de la viaţă. Şi cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înţeles nimic sau poate n-a vrut să înţeleagă. Şi iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse: — Ce bine ai putut să mă păcăleşti făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ţi arate drumul şi ieşirile sub- pământene şi te-a învăţat tot ce ştiu eu! Toată ştiinţa adunată de mine nu e pentru a o da atât de uşor omului şi a-i deschide toate tainele lucrurilor. în sfârşit, ajunseră acasă la Spân şi acesta îşi chemă fata pentru a o certa. — Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărţilor mele acestui tânăr, ca el să ajungă duşmanul meu şi să mă alunge de pe faţa pământului. Adu-mi un cuţit ascuţit!     Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr aşa de frumos!” Totuşi merse la bucătărie, luă un cuţit, se întoarse către Spân şi, pe neaşteptate, căzu la pământ, ţipând: — Vai, vai, mi-am scrântit piciorul! Spânul se sperie şi fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice. în clipa aceea, calul îşi scutură căpăstrul, îşi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în şoim şi, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simţind că şoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padişahului, prefăcându-se într-un diamant şi se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, şoimul îşi luă înfăţişarea unui cerşetor, se apropie şi sărută pământul dinaintea tronului. — Ce vrei? îl întrebă padişahul. — Acel diamant care s-a prins în coroana ta. — De ce să-ţi dau diamantul? se miră padişahul. Mai bine îţi dau o pungă cu aur. — Nu, îi răspunse cerşetorul, dacă vrei să mă răsplăteşti, atunci dă-mi ceea ce îţi cer eu. Dă-mi diamantul! — Dacă-i aşa, ia-l!   Şi cerşetorul se apropie să ia diamantul din coroana padişahului, când piatra căzu pe podea şi se prefăcu în boabe de granat. Cerşetorul îşi schimbă înfăţişarea în cocoş şi începu să ciugulească boabele. Dar iată că dintr-o boabă apăru un şacal care-l mancă pe cocoş. Toţi văzură aceste minuni şi de uimire nu mai înţelegeau nimic. Şacalul dispăru şi în locul lui apăru un tânăr înalt şi frumos. — Cine eşti? îl întrebă padişahul. Şi ce înseamnă tot ce-am văzut aici? Bu-Ali îi povesti toate peripeţiile lui de la început până la sfârşit, de-a fir-a-păr. Mult se bucură padişahul că în ţara lui a venit un aşa înţelept. Îi spuse lui Bu-Ali: — Înţeleptule Bu-Ali, dacă eu aş fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă şi luminată, chiar azi ţi-aş fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îţi promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu ştii totul, eşti un mare înţelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă şi luminată pentru fiul meu. — Mărite padişah, eu ştiu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.     Şi plecă îndată şi o aduse la palat pe fata Spânului. Padişahul, văzând-o, îşi dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă şi luminată. Padişahul porunci ca oraşul să fie gătit de sărbătoare. Îşi dădu fiica lui Bu-Ali, iar prinţul se însura cu fata Spânului. Şapte zile şi şapte nopţi ţinură petrecerile de nuntă. Iar pe Bu-Ali toţi au început de atunci să-l numească „înţeleptul Bu-Ali”, deoarece ştia tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat şi altor oameni. Darnicul şi zgârcitul AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic: — Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?     Şi cel darnic îi răspundea: — Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora! într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare şi povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea cu el; căci îl minţise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni. Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, şi fără să-şi facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuţă şi intră înăuntru; acolo văzu o masă şi trei culcuşuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia şi el o plăcintă şi apoi se aşeză umil într-un colţ mai întunecat, să se odihnească.     După câtva timp, în căsuţă intrară un urs, un lup şi o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă şi începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea. — Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi ursul. — Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul. — Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa casei noastre trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea. Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Aşa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni şi porni spre casa lui. Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, linguşitor cum era, îl trase de limbă şi astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure. A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni şi el spre căsuţa ursului, a lupului şi a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă şi, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuţei. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă. De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuţă şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă: — Hoţul e sub masă! Şi poate că tot el a luat şi sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută. Şi cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui şi-l sfâşiară.