Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

    NUMERALUL Numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă un număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea acestora prin numărare.   Clasificare 1. Numeral cardinal: a) propriu-zis: – simplu: zero, unu, zece, sută, mie, milion, miliard – compus: doisprezece, cincizeci b) colectiv: amândoi, tustrei c) multiplicativ: îndoit, înzecit d) distributiv: câte doi, câte trei e) fracţionar: doime f) adverbial: o dată, de două ori   2. Numeral ordinal: primul, al doilea   Structură Compunere (procedee): 1. Contopire: douăzeci, treizeci, tustrei 2. Alăturare cu blanc: două mii, o sută zece 3. Joncţiune: douăzeci şi patru   Valoare: – substantivală: Trei pleacă. – adjectivală: Trei copii pleacă.   Categorii gramaticale – genul (diferenţiat la numeralele unu, doi, amândoi, câte unul, tustrei) – numărul (au forme de singular şi plural numeralele sută, mie, milion etc., unu nu are formă de plural, doi, trei… nu au forme de singular) – cazul (nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: celor doi; genitiv cu prepoziţia a: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziţia la: am dat la trei dintre ei)

    Notiuni de fonetica – Sunetul, Vocale, semivocale, diftongi, triftongi, hiat   Fonetica este ramura lingvisticii care studiaza latura materiala, sonora a limbii, prin fonetica intelegandu-se atat stiinta in sine,cat si obiectul de studiu. Fonetica studiaza sunetele vorbirii din punct de vedere fizic, articulatoriu si acustic.   Fonetica studiaza sunetele limbii in planul fizic (acustica), in planul biologic (fiziologia), in planul social, in sistemul limbii (fonologia, fonetica functionala), precum si din punctual de vedere al proprietatilor fiziologice si acustice (fonetica experimentala). In plan fizic, sunetul este miscarea vibratorie a unui mediu elastic.  Sistemul fonetic al limbii romane este alcatuit din vocale, consoane si semivocale   Sunetul   Sunetele pot fi muzicale(cu caracter de ton si ritmic- vocalele) si nemuzicale (cu caracter de zgomot si neritmic- consoanele).   Sunetele vorbirii reprezinta atat tonuri, cat si zgomote sau sunete mixte.   Sunetele articulate sunt fenomene fizice determinate de anumite proprietati: inaltime (ton), frecventa (numar de vibratii), variatii de inaltime (sunete grave, profunde, joase), intensitate (depinde de energia rostirii sunetelor), durata (timpul ocupat de vibratiile sunetului), timbru (calitatea care diferentiaza sunetele intre ele).   Sunetelor limbii romane le corespund, in general, semnele grafice, adica, literele respecive. De regula, exista corespondenta intre sunet si litera : o litera reprezinta un sunet :   ex: carte = 5 sunete, 5 litere   masa = 4 sunete, 4 litere   Exista si exceptii legate de corespondenta litera-sunet, si anume :   1. O litera poate reprezenta simultan doua sunete, astfel litera “X” reprezinta suntele “cs” si “gz” ex: “cs” – sufix, prefix, exceptie, excursie etc “gz” – examen, exemplu, exercitiu   2. Acelasi sunet poate fi redat prin litere diferite, adica, sunetul“î”este notat cu “î”, la inceputul cuvantului (inscriere, intoarcere, imparat) si la sfarsitul cuvantului (amărî,coborî, doborî), la cuvantul compus si cu prefix (bineînteles,neînsemnat, reîncepe) dar si cu “â”, in interiorul cuvantului (cântec, dânsul, fântâna)   – literele “â” si “î” sunt admise in nume proprii de familie dupa dorinta purtatorilor lor (I. Agârbiceanu, C. Brâncusi, N. Bîzu)     In plan biologic, sunetele sunt produse de organe articulare comandate de creier prin reteaua de nervi. Producerea sunetelor poarta numele de articulare.   3. Grupurile de sunete : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi pot nota astfel : – un singur sunet care este consoana in silabele in care sunt urmate de o vocala sau la sfarsitul cuvantului, fara a forma singure silabe : ex: geam = 4 litere, 3 sunete cioban = (cio-ban) = 6 litere, 5 sunete gheara (ghea-ra) = 6 litere, 4 sunete   – doua sunete : consoanele “c”, “g”, “k”, si vocalele “e” si “i” sunt urmate de o consoana sau formeaza singure silabe ex: ci-ne-ma = 6 litere, 6 sunete chec = 4 litere, 3 sunete ghidon (ghi-don) = 6 litere, 5 sunete     Semivocalele sunt elemente fonetice nesilabice din compozitia unui diftong. Se aseamana cu consoanele in ceea ce priveste pozitia organelor articulatorii si cu vocalele din punctul de vedere al tensiunii musculare.     Semivocalele sunt variante ale fonemelor i si u: i si u si se deosebesc de vocale si prin faptul ca NU pot forma singure o silaba, ci apar alaturi de o vocala propriu-zisa in diftongi (ia, dau) sau in triftongi. Alte semivocale sunt: e. o, i ( ex: bea, pleosc, toaca, iei, iute).   Diftongul – grupul de sunete alcatuit dintr-o vocala si o semivocala care se pronunta in aceeasi silaba.   Dupa locul pe care il ocupa semivocala fata de vocala, diftongii sunt ascendenti (urcatori), atunci cand locul intai il ocupa semivocala (ex: iarba, iasca) si descendenti ( coboratori), atunci cand locul intai il ocupa vocala (ex: mai, bou, nou, haina).   Triftongul- grupul de sunete alcatuit dintr-o vocala si doua semivocale, pronuntate/scrise in aceeasi silaba.   Cele doua semivocale pot incepe triftongul (leoarca, aripioara, creioane) si atunci vorbim despre triftongi progresivi, sau semivocalele incadreaza vocala ( vreau, sleau, ceau, leoaica, foaier).   Hiatul apare intre  doua vocale pronuntate in silabe diferite: alcool, cooperative, licee, uzual, aer, cereale, poezie,etc.   ATENTIE !!!!   A nu se confunda vocalele in hiat cu diftobgul, numai pentru ca literele care transcriu vocalele sunt alaturate ! In caz de nesiguranta se desparte cuvantul in silabe si se observa trecerea vocalelor in silabe diferite.   exemple : a-e ( a-er, ma-es-tru) e-e (a-le-e, i-de-e) i-i ( fi-ind-ca, fi-in-ta, scri-i-tor) o-o (al-co-ol, co-op-ta u-e (du-el, du-et) a-i ( ca-i-sa, na-ist, na-iv) i-e ( a-ri-e, cu-ti-e, mi-e)   Vocalele sunt sunete continue, care se pot rosti fara ajutorul altui sunet. Vocalele sunt toate orale, sonore si continue. In limba romana sunt sapte vocale: a, a, (a), i, e, i, o, u + y, dintre care patru functioneaza si ca semivocale (e,i,o,u). Primele trei sunt intotdeauna plenisone sau intregi si pot forma singure silabe (ex: a-ra-tu-ra; ta-ra; ro-man; ma-na; in-va-ta-tu-ra; in-cal-tat).   Consoanele – este sunetul care nu se poate pronunta singur. Se pronunta numai insotit de un alt sunet.   In limba romana sunt douazeci si doua de consoane: b,c,d,f,g,h,j,l,m,n,p,r,s,s,t,t,v,x,y,z +w,q,k. exemplu : b (bâ,be|), d(dâ,de), f (fâ,fe,ef), g (gâ) etc   Nu poate forma silaba decat cu ajutorul unei vocale   exemplu:na-ră, soa-re

LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ Sinonimie Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.   Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice. Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.   Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:   a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa; a ridica (mânecile) = a sufleca; a ridica (o casă) = a zidi = a construi; a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna; a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări; a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula; a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta; a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.   Tipologia sinonimelor   Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au aceeaşi definiţie semantică): azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de sens graduală: teamă = frică ( „grad nedeterminat”) şi spaimă = groază („grad maxim”, alături de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat”) faţă de genial („grad maxim”) şi isteţ = ager („grad mic”), alături de trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa”); c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea – trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi”; – trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri” (duşumea) şi „din orice material”(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte; d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular – se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură”; – se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad nedeterminat”; călduţ = căldicel „grad mic”; fierbinte „grad mare”; canicular „grad maxim”; clocotit (tor) „grad maxim” + „proces de fierbere”; dogoritor „grad maxim” + „emanaţie de căldură”.   Antonimie   Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)   Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte – zi, iarnă – vară, dimineaţă – seara, şi o antonimie pe care o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul antonimelor bun – prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă – vară, dimineaţă – seară, bărbat – femeie, viaţă – moarte, îngheţ – dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi ce uşoară este valiza gri”).   Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.   Clasificarea antonimelor:   1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56): – antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie; – antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece: – antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; – antonime contrarii: a urca / a coborî; – antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.   2. în funcţie de structura cuvântului: – antonime cu radicali diferiţi: corect – greşit; frig – căldură, întuneric – lumină; trecut- viitor; a veni – apleca; – antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect – incorect; disciplinat – indisciplinat; noroc – nenoroc; moral a imoral; reversibil – ireversibil; hipotensiv – hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară – căsoaie etc. Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.   Paronimie Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).   Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice”. Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire: – substantive: (abilitate – agilitate); – adjective: (etic – epic); – verbe: (a deconta – a decanta).   Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide): anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo- Dublete paronimice: atlas – atlaz, argou – argon, adsorbţie – absorbţie, conjunctură – conjectură, locatar – locator.   Triplete paronimice: atitudine – aptitudine – altitudine, a migra – a emigra – a imigra, a releva – a reliefa – a revela.   Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală” în loc de „analiză literară”. În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.   Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera „atracţiei paronimice”. Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin limbajelor specializate (elipsă – eclipsă, etic -epic, glacial – glaciar, a evoca – a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.   Omonimie Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.   Nivele de reprezentare: -lexical (omonimie lexicală): lin = „uşor”; lin = „specie de peşte”. -gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.); un (nişte)= articol nehotărât; un (doi)= numeral; un (altul)= adjectiv pronominal. -sintactic: chemarea profesorului =„profesorul cheamă” sau „profesorul este chemat”.   Cauzele omonimiei lexicale:   a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi diferite): casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”; casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani”, „loc unde se fac plăţi”. lin (< lat. lenis)= „domol, uşor”; lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte”.   b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât le¬gătura semantică nu se mai poate vedea): calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal, vezicular etc.)”; calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică”. Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială): calcul / calculi = „pietricele”; calcu / calcule = „socoteli”.   c) derivarea lexicală: sunătoare = „nume de plantă”; sunătoare = „care produce sunete” (sună + sufix -ător); fierăriei = „lucruri de fier” (fier + sufix colectiv -arie); fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier” (fierar + sufix nume de loc -ie). Omonimele Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).   Clasificarea omonimelor: A. După gradul de identitate formală:   a)omonime totale (au toate formele identice): mai adverb; mai substantiv = „lună”; coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele”; coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele”.   b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare): – diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri. – diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).   B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte):   a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de sens): păcurar = „vânzător de păcură”, păcurar = „păstor”, caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor” cu „cioban”, rămânând ca „păcurar” să denumească „vânzătorul de păcură”. b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): a afecta = „a atribui o sumă de bani” („Guvernul a afectat suma de …pentru…”); a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut” („Este afectat de vestea primită”).   C. După apartenenţa morfologică:   a) omonime lexico-gramaticale: – aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; cer = verb; vine = substantiv, forma de plural de la vână; vine = verb. – provin din conversiune: absolut (adj.) – absolut (subst.) – absolut (adv.); muncitor j(adj.) – muncitor (subst.)   Observaţie:   Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.   b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare diferite): lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.   Câmpuri semantice   Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice. Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi.   EXEMPLE:   – numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română) – numele de culori (peste 200 de termeni în limba română) – denumirile animalelor domestice şi sălbatice – denumirile fenomenelor sonore ş.a.   Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate” emise cu „diferenţe de intensitate” în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate”, „emise cu intensitate mare”.

Conversiunea (Schimbarea valorii gramaticale) este procedeul de îmbogățire a vocalarului care constă în formarea unor cuvinte noi prin trecerea acestora de la o parte de vorbire la alta.   Prin conversiune se obțin:   1. a) substantive (din adjective, prin articulare cu articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ-adjectival; Exemplu: Cel bun este apreciat.                  Admiră verdele pădurii.                Își luase un dulce din raftul acela.          b) din verbe la supin, prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât; Exemplu:  Avea un scris frumos.                  Mersul la munte îl odihnește.        c) din verbe la participi prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât; Exemplu:  Cântatul prin pădure ne înviorează.                  Văzuse doi răniți în râpă.         d) din verb la gerunziu, prin articluare cu articol hotărât. Exemplu: Suferind s-a vindecat repede.          e) din pronume personal, prin articulare; Exemplu: Recunoaște bucuria eului liric.         f) din interjecție, prin articulare; Exemplu: Nu-i dispare oful din inimă.         g) din adverb, prin articulare. Exemplu: Îi mulțumește pentru binele făcut.   2. Adjective (acordate în gen număr și caz cu substantivul determinat):      a) din verbe la participiu; Exemplu: Admira caișii înfloriți.        b) din verb la gerunziu; Exemplu: Steaguri fluturânde vestesc victoria alor noștri.        c) din pronume (posesiv, demonstrativ, relativ, negativ, interogativ, nehotărât, de întărire) Exemplu: În povestea voastră nu regăsește niciun personaj pozitiv.    3. Adverbe      a) din adjective Exemplu: Toți au lucrat corect.             b) din substantive care denumesc zilele săptămânii, anotimpurile sau părți ale zilei Exemple: Iarna soarele este mai rece.                  Ne vedem duminică.                 Au plecat dimineața.          c) din verbe la participiu Exemplu: Vorbiseră deslușit pentru a fi înțeleși.          d) din conjuncție Exemplu: Iar va ploua.                 A răspuns și el.   4. Prepoziții                a) din adverbe și locuțiuni adverbiale Exemplu: Stătea în mijlocul casei.                 Avionul zboară deasupra orașului.          b) din substantiv Exemplu: Grație vouă au câștigat meciul.          c) din verb la participiu Exemplu: Datorită sfatului primit a fost premiat.   De reținut : Valoarea morfologică cuvintelor se stabilește numai în context.      

Fondul principal lexical sau lexicul activ, fondul vechi al vocabularului, vocabularului fundamental, care cuprinde 1500 de cuvinte caracterizate prin:   - sunt cuvinte vechi și stabile (moștenite din latină, din fondul autohton, din slavă sau maghiară); - sunt vorbite curent și înțelese de toți românii - au numeroase derivate și compuse (au familia lexicala bogată) - sunt polisemantice au mai multe sensuri): mare - stradă mare (lată), brad mare (înalt), suprafață mare (întinsă), păr mare (lung), groapă mare (adâncă), camera mare (voluminoasă), haină mare (largă)..etc - au o frazeologie bogată: mână - a da mâna, a se da mâna în mână, a avea pe cineva la mână, a face cu mâna etc     Vocabularul fundamental conține cuvinte indispensabile vieții de zi cu zi, care se pot grupa în rtoarele noțiuni denumite: - părți ale corpului omenesc : cap, picior, mână, piept, ochi; - grade de rudenie : mamă,soră,frate, bunic, văr, cumnat, socru; - casă: ușă, perete, fereastră, poartă, sobă; - alimente și băuturi : pâine, apă, lapte, vin, carne, sare; - ființe : om,animal,femeie,câine,găină,șarpe,bou,capră - mediu încojurător: aer, pământ, pădure, iarbă, munte - insușiri: bun,rău,lacom,prost,iute,deștept,zgârcit - culori: alb,rosu,galben,verde - unelte: clește,coasă, plug - actiuni : a dormi, a fugi, a merge, a uita, a spăla - timp: zi,an,lună,vară,noapte - termeni religioși : biserică, cruce, Dumnezeu, înger, preot - zilele săptămânii și lunile anului ; - numerale simple: (1-10,100, 1000 etc) - pronume simple : eu, tu, el, ea etc - adverbele simple : azi,ieri,mâine     Nota Bene: Articolele, preprozitiile simple, conjuctiile simple, verbele auxiliare și copulative sunt instrumente gramaticale.    Vocabularul fundamental cuprinde numai cuvinte simple     2. Masa vocabularului - lexicul pasiv sau fondul secundar lexical, cuprinde circa 90% din cuvintele limbii și anume:   Arhaisme - sunt cuvinte vechi, ieșite din uz, care se mai întâlnesc în opere literare cu caracter istoric pentru a reda culoarea epocii.   a) arhaisme fonetice - cuvinte care aveau în forma sonoră alte sunete (litere) decât în forma actuală: a rumpe - a rupe; a îmbla - a umbla; să care - să curgă; poporal - popular; lăcuitor - locuitor.   b) arhaisme lexicale - sunt cuvinte vechi, cu sens diferit de cel actual: a tăbărî (sens vechi a așeza tabăra; sens nou - a năvăli); divan (sens vechi - consiliu; sens nou - canapea); mândru (sens vechi - înțelept; sens nou - semeț,falnic)   c) arhaisme morfologice (gramaticale) - sunt cuvinte a căror formă gramaticală este diferită de cea actuală; - forme de plural diferite : școale, aripe, greșale, palaturi, documenturi - forma arhaică a pronumelor relative, nehotărâte, demonstrative:  carele (care), fiecarii (fiecare), aceștiia(aceștia)   d) arhaisme sintetice - folosirea Acuzativului în loc de Genitiv : Gazeta de Sud (Sudului), Gazeta de Transilvania; - Dativul - atribut substantival : „semnelor vremii profet”     Tot arhaismele sunt și cuvintele vechi, dispărute, din domenii ca : - meserii : arcaș, breaslă, cinovnic (funcționar) - demnitati : voievod, vornic, logofăt, agă - monede :  para, galben, țechin, icușar - acțiuni : a la, a va - insușiri : volnic, slobozenie - instituții : divan, agie