Managementul inovării în educație

Din secțiunea „Poate ne e de folos”, vă las un curs care ne poate ajuta la întocmirea lucrărilor pentru examen.     1. INOVAREA   Inovarea în sisteme informaționale   Reacţia inovativă se amorsează prin activarea unei puteri creative de la care se va naşte ideea. Creuzetul favorit al acestei activări poate fi individul, ca atare, dar poate fi şi un grup formal sau informal, în cadrul căruia există un climat fertil inovării.  Ideea acţionează întotdeauna la un semnal declanşator, a cărui origine oferă un criteriu pentru clasificarea reacţiilor inovative: originea internă a grupului, ce semnifică introvertirea, sau originea externă, ce relevă extravertirea [1]. Această distincţie întreţine controversele cu privire la mecanismele evoluţiei viului, ea însăşi jalonată de nenumărate exemple de inovare, fie că este vorba de aripile păsărilor, fie de colţii prădătorilor.   Fără a dezvolta o analiză asupra originii speciilor, ar fi utilă o comparaţie a celor două sisteme de gândire opuse, promovate de biologii evoluţionişti ai secolului al XIX – lea. Se poate aminti ipoteza darwiniană a variaţiilor aleatorii în raport cu selecţia naturală. De asemenea, se poate face referire la ipoteza lamarckiană a variaţiei dirijate într-un sens definit de influenţa condiţiilor exterioare.  Aceste două ipoteze sunt prezentate schematic în figura 1, unde sunt legate de organism proiectul, în stânga, iar condiţiile de mediu, în dreapta.   Semi - ramura de jos rezumă teza darwiniană, iar cea de sus teza lamarckiană. Prima se exprimă prin hazard (prin proiect) şi necesitate (mediul). În mod simetric, a doua se exprimă prin sfidare (a mediului) şi răspuns (prin proiect).  Transpuse în întreprindere, aceste interpretări evocă două căi ale inovării, în cazul concepţiei unui produs nou. Prima se referă la o idee internă care se maturizează până la fabricaţie şi care înfruntă arena pieţei, doar, în ultima etapă.  Această viziune asupra inovării este una orgolioasă, presupunând adesea producerea unei rupturi tehnologice şi manifestându-se mai liberă prin spontaneitatea sa, adecvată anticipării.                             A doua cale, extravertită, se opune primei căi, introvertite.   Aceasta se activează printr-o largă perspectivă asupra triadei de condiţii exterioare: piaţa, tehnologia, concurenţa şi permite orientarea sectorului de cercetaredezvoltare către proiectarea unui produs capabil să înfrunte mediul, cu o probabilitate de succes mai mare.  În completitudinea sa, inovarea se relevă, incontestabil, prin globalismul său, care se exprimă prin mutaţiile din ansamblul format din:   Piaţă – Produs – Adopţie – Tehnologie     Având piaţa la origine, inovarea presupune conjugarea celor două căi (introvertită şi extravertită), pentru a parcurge bucla completă – ansamblul format de semi - bucla darwiniană şi de semi - bucla lamarckiană.  Inovarea se naşte astfel într-un creuzet al “şocului”, între o nevoie şi una sau mai multe tehnologii.   Şocul poate interveni sub diverse forme: un transfer, o asociere de idei, o previziune, o coincidenţă etc.  Nevoia poate fi constatată, recunoscută ca potenţială sau imaginată şi ca atare proiectată. Din şocul acesta, acolo unde este favorizat prin deschiderea cea mai largă, uneori de piaţă, alteori de tehnologie, în interior ori în exterior, rezultă reacţia purtătoare a primului germen inovativ. De aceea, acest germen apare ca un rezultat al hazardului, care nu favorizează, decât, spiritele pregătite (aşa cum se exprima Pasteur).   Comportamentul dual deschidere – reacţie se afirmă, astfel, în centrul actului inovativ. Câmpul său de acţiune se poate limita la prezent şi se poate răspândi pe distanţe mari în spaţiu, la limită, în întreaga lume. El poate, de asemnea, detecta, în prezent, ceea ce anunţă viitorul, trecând în domeniul anticipaţiei şi incitând, înaintea altora, comportamentele viitoare.   Utilizarea viziunii evoluţioniste duale în explicitarea inovării umane este determinată şi de existenţa necesităţii, s-ar putea spune, matematică, pentru creativitate umană, datorită faptului că modul, în care percepţia umană lucrează, este cel al unui sistem informaţional cu auto-organizare [2]. Astfel de sisteme au nevoie de creativitate şi de provocări.  În ultimii ani, în domeniul afacerilor, s-au “jucat” trei jocuri majore: cel al restructurării, cel al reducerii costurilor şi cel al caliăţii.   Ce se întâmplă, însă, când un competitor este la fel de competent şi de “costefectiv”, comparativ cu un altul ?    În mod evident, este nevoie de o gândire creativă, de inovare, astfel, încât, unul din competitori să capete un avantaj faţă de celălalt.  Există aserţiunea, conform căreia, creativitatea aparţine lumii “artei” şi că, oricum, este o problemă de talent.  Eduard de Bono, în lucrarea “Serios Creativity” [2], arăta că acest mod, de a înţelege creativitatea, este depăşit.             Raţiunile, pentru care nu s-a acordat, până în prezent, atenţia cuvenită creativităţii, sunt: - O primă raţiune ar fi cea care considera că orice idee creativă valabilă trebuie, întotdeauna, să fie logică în perspectivă; dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar exista posibilitatea de a se vedea valabilitatea ideii şi ea ar fi, doar, o “idee nebună”; de asemenea, dacă fiecare idee valabilă creativă ar fi logică în perspectivă, atunci, natural este să se presupună că asemenea idee ar fi putut să fie aflată prin logica de la început şi, deci, creativitatea nu ar mai fi fost necesară.   Aceasta este principala cauză culturală, pentru care nu s-a acordat o atenţie serioasă creativităţii. După evaluarea lui Eduard de Bono, aproximativ 95 % din lumea academică are această viziune [2].  Într-un sistem informaţional pasiv (sistem organizat extern) este perfect corect să se considere că o idee, care este logică în perspectivă, trebuie să fie accesibilă logic de la început. Dar, nu este acelaşi lucru pentru un sisten informaţional activ (sistem autoorganizat), în care asimetria modelelor înseamnă că o idee poate fi logică şi, chiar, evidentă în perspectivă, dar invizibilă pentru logica primului moment. Acest lucru poate fi vizibil, doar, celor care sunt capabili să se deplaseze din paradigma sistemelor organizate extern în paradigma sistemelor auto-organizate.   În al doilea rând, unii cred în importanţa şi realitatea creativităţii, dar, fără a se putea face nimic asupra ei. În acest caz, creativitatea apare ca un har semi-mistic, pe care unii oameni îl posedă, iar alţii nu. Într-o asemenea viziune, există o considerabilă confuzie între creativitatea artistică (care, adesea, este non-creativă) şi abilitatea de a schimba conceptele şi percepţiile. Aici, singurul lucru, care ar putea fi făcut, ar fi acela de a găsi oamenii creativi şi de a-i încuraja.  Pentru cei ce cred că abilităţile gândirii creative pot fi îmbunătăţite prin efort direct şi prin atenţie, există două dificultăţi: inhibiţia (teama de a greşi şi teama de eşec) este cea care împiedică la asumarea riscului creativităţii. Există credinţa că înlăturarea inhibiţiei este suficientă pentru ca o persoană să devină creativă, ceea ce ar însemna că nu ar mai fi necesar “brainstorming-ul” ci, doar, “brain-sailing-ul”. gândirea creativă este tratată drept ceva “neserios” şi este devalorizată, ca fiind ceva periferic, pe care, doar, “oamenii nebuni” o folosesc [2]. Includerea atributului de “serios”, pe lângă creativitate, vrea să arate, tocmai, că este necesar să ne despărţim de atributul “crazy” (după expresia lui Eduard de Bono), care, de obicei, este ataşat creativităţii.   Există unii care cred că instrumentele sistematice şi deliberate nu pot conduce la creativitate, pentru că orice structură va limita imediat libertatea. Există, într-adevăr, structuri restrictive, dar există şi structuri care eliberează (de exemplu, o notaţie matematică adecvată).  Gândirea creativă (gândirea laterală) poate fi privită ca u tip special de operare a informaţiei, pe lângă altele ca : logica, simularea pe computer etc.   A înţelege logica creativităţii înseamnă să fie vizat comportamentul sistemelor informaţionale cu auto-organizare; acestea sunt sisteme care formează şi utilizează modele. După înţelegeea logicii creativităţii, al doilea nivel este cel care se referă la motivaţie, adică la voinţa unei persoane de a face o pauză, o ruptură a pragmatismului cotidian şi de a se focaliza pe anumite puncte şi apoi de a face puţină gândire laterală.   Este nevoie de creativitate şi pentru a deveni liberi de structurile temporale, care au fost instaurate de o secvenţă particulară a experienţei. Deci, în orice sistem cu auto-organizare este necesară creativitate, deorece creativitatea nu este, doar, o cale simplă de a face lucrurile mai bine; fără ea, nimeni nu este capabil de a utiliza informaţia şi experienţa, care sunt, deja, la îndemână pentru utilizare şi care sunt închise în structuri vechi, modele vechi, concepte şi percepţii vechi.   Managementul de întreţinere este puternic orientat spre “rezolvarea problemelor”, dar, într-o lume dinamică, acest tip de management nu mai este suficient; este nevoie de o gândire creativă, de diferenţiere şi de iniţiative de marketing.   Competiția nu mai este suficientă; competiţie înseamnă a concura, în aceeaşi cursă cu competitorii, în care comportamentul unuia este, în mare, determinat de comportamentul celorlalţi competitori. De aceea, este necesară, ceea ce s-ar putea numi “Supra / petiţie”, care ar însemna “a crea propria ta cursă”, sau de a crea noi “monopoluri ale valorii” [2]. O asemenea observaţie poate avea o semnificaţie aparte pentru înţelegerea acestei paradigme a monopolului valorii, mai ales, dacă ţinem seama că Huberman arăta, într-o viziune aproape nietzsche-niană, că inovarea se realizează prin necesitatea creativităţii care învinge rezistenţa socială [3].   De altfel, după observaţiile psihologilor, indivizii rezistă, cu tenacitatea cea mai mare, exact în punctul în care presiunea schimbării a atins valoarea maximă. Interpretare ce are sens, deoarece: - informaţia poate fi (şi este) putere; - informaţia asigură climatul concurenţial.   Aceste “monopoluri ale valorii” se bazează, în mare, pe valori integrate. Dacă, într-o primă fază, businessul a fost cel al “produselor şi serviciilor”, apoi cel al “competiţiei”, acum se poate vorbi de faza “valorilor integrate”. În această fază, este mare nevoie de creativitate.    Este adevărat că, dacă am avea informaţie perfectă într-o situaţie particulară, atunci gândirea nu ar mai fi necesară; dar această şansă este mică şi avem nevoie de gândire pentru a căuta sensul în informaţie şi nu, doar, gândire “analitică”.   Majoritatea oamenilor de ştiinţă şi oamenii de afaceri cred că, dacă, doar se analizează datele, atunci se vor găsi idei noi. Din păcate, acest lucru nu este adevărat, deoarece mintea poate să vadă, doar, ceea ce este pregătită să vadă. Analiza datelor permite selecţia, din repertoriul vechilor idei, pe cea care se potriveşte. Deci, analiza nu produce idei noi. Dacă se doreşte o idee nouă, este necesar să existe capacitatea minţii de a începe, cu creativitate, o idee nouă, care să fie, apoi, comparată cu realitatea.   O ipoteză este o “ghicire”, o “speculaţie”, sau cum spunea Novalis, o “plasă de pescuit”. Ipoteza dă un cadru prin care se poate privi la informaţie ca prin “ochelari de cal” [2]. O ipoteză ar trebui să deschidă posibilităţile, dar, adesea, ea le închide, pentru că se presupune că ipotezele ar trebui să fie rezonabile şi atunci nu există altă alternativă de succes, decât, schimbarea paradigmelor. Deci, este nevoie de gândire creativă, de tehnici şi metode pentru schimbarea paradigmelor şi conceptelor.  Este surprinzător, dar benefic acestui studiu, ceea ce, cu mult timp în urmă, formula Gaston Bachelard, în Dialectica spiritului ştiinţific modern [4]   “Se confundă, aproape, mereu acţiunea decisivă a raţiunii cu recurgerea monotonă la certitudinile memoriei … A întoarce raţionalismul dinspre trecut spre viitorul spiritului, dinspre amintire spre tentativă, dinspre elementar spre complex, dinspre logic spre supralogic, iată sarcini indispensabile unei revoluţii spirituale”.   Dar, mai surprinzător este faptul că Gaston Bachelard, în lucrarea menţionată mai sus, îl citează pe Dostoievski, care a putut scrie că “raţiunea cunoaşte numai ce a reuşit să înveţe”.                             Şi, totuşi, pentru a gândi, de câte lucruri nu va trebui, mai întâi, să te dezveţi.  În sensul acestei paradigme, Gaston Bachelard susţinea că trebuie redată raţiunii umane funcţia sa de turbulenţă  şi agresivitate [4]. S-ar contribui, astfel, la întemeierea unui supraraţionalism care ar înmulţi ocaziile de gândire, iar, în mod vizionar, Gaston Bachelard mai scria că “atunci când îşi va fi găsit doctrina, acest supraraţionalism va putea fi pus în corelaţie cu suprarealismul, căci sensibilitatea şi raţiunea vor fi deopotrivă redate fluidităţii lor”.   Cultural, au fost dezvoltate excelente metode de procesare a informaţiei, dar nu şi de percepere a ei.  Producerea “ingredientelor” pentru procesarea informaţiei este rolul percepţiei. Percepţia organizează lumea în x şi y, care apoi sunt tratate matematic. Ea ne dă observaţiile şi propoziţiile, pe care, apoi, le procesăm cu logica. Tot ea ne dă cuvintele şi alegerea cuvintelor cu care gândim despre orice.   Nu s-a făcut mare lucru despre percepţie, pentru că nu a fost înţeleasă [2]. S-a presupus mereu că percepţia operează, ca şi procesarea, într-un sistem informaţional pasiv, organizat extern. Doar, în ultimele decenii s-a început înţelegerea comportamentului sistemelor informaţionale auto-organizate şi al reţelelor neuronale auto-organizate. Abia, de acum există modele conceptuale pentru a se începe înţelegerea percepţiei, umorului şi  creativităţii.    A devenit, din ce în ce mai evident, că inovarea are loc în faza perceptuală a gândirii. Aici se formează percepţiile şi conceptele şi tot aici ele trebuie să fie schimbate. Astfel, apare rolul central al percepţiei în gândirea creativă şi cum gândirea laterală este strâns legată de gândirea perceptuală, cea mai mare parte a gândirii ordinare are loc în faza perceptuală; majoritatea greşelilor în gândire sunt inadecvări ale percepţiei, mai degrabă, decât, greşeli de logică.   Tradiţia a pus logica deasupra percepţiei şi a generat un sentiment inconfortabil în raport cu fluiditatea şi “posibilităţile percepţiei”, căutându-se un refugiu în aparenţele  certitudinii  adevărului “logic”. Cu percepţia nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum o percepem, modelele percepţiei fiind construite de o anumită secvenţă temporală a experienţei, care ne poate împiedica să vedem “viitorii”, pentru care suntem înzestraţi să-i putem alege. Se crează o sferă personală a percepţiei, în interiorul căreia totul este logic. Aceasta aduce aminte de remarca Sfântului Augustin cu privire la dezordinea (haosul) creat de cel care “percepe”, doar, un fragment al mozaicului şi acţionează la nivelul întregului, pentru a face ordine. Evident, rezultatul este haosul. Logica este corectă, dar, dacă percepţia este limitată, atunci rezultatul ar putea fi neadecvat. Din sferte logice diferite rezultă comportamente diferite, dar fiecare individ se comportă adecvat în sfera sa logică.   De aici, provine nevoia de instrumente de lărgire a percepţiei, chiar, în mod creativ şi apelând, chiar, la “logica” apei-substanţa ideală din natură. “Logica” apei este logica percepţiei, faţă de “logica” stâncii, care reprezintă logica tradiţională a procesării [2]. Stânca are o formă permanentă şi stabilă, iar apa se adaptează, se “potriveşte” vasului sau circumstanţelor. Percepţia depinde de context, experienţă, emoţii, puncte de vedere, cadru etc. Ca şi apa, percepţia se construieşte în straturi, ce se “compun” pentru a da o percepţie totală.   O stâncă este statică; apa este fluidă şi curge. “Logica” stâncii se ocupă cu “ce este”, pe când “logica” apei şi percepţia se ocupă cu “ce ar putea fi”. Stânca are un contur, o margine bine conturată, iar apa are margini fluide; acestea se relaţionează cu logica “fuzzy” a percepţiei. Percepţia caută înţelesuri şi încearcă să găsească sensul celor prezente; ea caută, de asemenea, ca şi apa, o stare stabilă (în termenii reţelei neuronale din creier).    Pentru a fi creativi, este important să ne dăm seama de fluiditatea percepţiei şi de posibilitatea percepţiilor multiple, fiecare fiind valabile. Acest lucru este esenţial pentru o gândire creativă, pentru a înlocui “este” cu “poate fi”. La sfârşitul gândirii creative, totuşi, avem nevoie să revenim la logica stâncii, pentru a prezenta ideile care sunt solide, bune de înfăptuit şi cu valoare testabilă. Dar, pentru a ajunge la ele, mai întâi, este nevoie de fluiditatea logicii apei şi de gândirea laterală.                2. Inovarea în sistemul antreprenorial   Inovarea este instrumentul specific al sistemului antreprenorial [5]. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea bogăţie. Inovarea crează un mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură cu valoare economică.                             Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [5], este deosebit de elocvent: “Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi disperate pentru a-şi proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat că această era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.   Acelaşi lucru este adevărat şi pentru sfera socială şi pentru cea economică. Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.  Webster (citat în [6]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă şi satisface o nevoie) şi inteligibil (poate fi reprodus) [5, 6].   O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra psihologiei sociale. După Amabile (citat în [6]), un produs sau o reacţie  vor   fi judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi şi compatibile, utile, corecte sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul algoritmic.   Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este clară şi bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă interacţie dintre persoane, un scop şi un mediu social.                             Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?                            S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei creative.  După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [7] : ► Deschidere către experiment. ► Atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale. ► Curiozitate. ► Acceptare şi reconciliere între opoziţii aparente. ► Toleranţa ambiguităţii. ► Independenţa judecăţii, minţii şi a acţiunii. ► Nevoia şi asumarea autonomiei. ► Auto-încredere. ► Nu este subiectul standardelor şi controlului de grup. ► Voinţa riscului calculat. ► Perseverenţă.                             La această listă, Raudsepp (citat în [6]) mai adaugă trăsăturile: ► Sensibilitate faţă de probleme. ► Fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei. ► Flexibilitate. ► Originalitate. ► Empatie sentimentală. ► Deschidere către fenomenele subconştientului. ► Motivare. ► Libertate faţă de teama eşecului. ► Abilitate la concentrare. ► Gândirea în imagini. ► Selectivitate.   Pentru a răspunde şi la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de preferat modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este sterilă, în timp ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [6].  Există mai multe stadii ale inovării. După cum se arată în tabelul nr. 1, aceasta începe cu interesul : trebuie să fie ceva irezistibil intrisec problemei.   Tabelul nr. 1 – Procesul inovării.   STADIUL INOVĂRII ACTIVITATEA STILUL PSIHOLOGIC Interesul Cercetarea mediului Intuiţie / Emoţie Pregătirea Prepararea expediţiei Detaliere / Planificare Incubarea “Pigmentarea lucrurilor” Intuiţie Iluminarea Experienţa “Eureka” Intuiţie Verificarea Cercetarea de piaţă Detaliere / Raţionalitate Exploatarea Magnat industrial Detaliere / Raţionalitate                  Interesul este urmat de stadiul pregătirii, în care se elaborează agenda intelectuală, mai mult, chiar, decât cineva care ar pleca într-o excursie. Incubarea urmează ca o intuitivă şi ardentă muncă asupra problemei. Iluminarea urmează ca o ieşire intuitivă la lumina deplinei descoperiri. În final, rezultatul trebuie verificat, iar, în stadiul exploatării, acesta trebuie să producă valoare adăugată.  Atenţia acordată de diverşi autori inovării, atunci când analizează antreprenoriatul, este determinată de legăturile intrinseci dintre creativitate şi antreprenoriat.   Un antreprenor poate fi definit ca fiind cineva care este sensibil la oportunităţi şi are simţul libertăţii atât în sens personal, cât şi în sens organizaţional, pentru a acţiona asupra oportunităţii. Antreprenoriatul are conotaţia implementării (doing).  În timp ce inovarea implică o viziune asupra a ceea ce este posibil, antreprenorul transpune viziunea creată în acţiune, într-o viziune umană care ghidează munca grupurilor de oameni.   Dacă, termenul de inovare sugerează procesul de implementare, prin care inspiraţia creativă conduce la rezultate practice, atunci antreprenoriatul este procesul uman şi organizaţional prin care inovarea are loc.          

OECD – Educație pentru inovare – Curs 1   „La nivel individual, definim aptitudini pentru inovare: – aptitudini tehnice(cunoștințe și expertiză sau „know – how”-ul într-un domeniu); – abilități în găndire și creativitate (atitudini critice, imaginație, curiozitate); – abilități și comportamente sociale (încrederea în sine, energie, pasiune, leadership, colaborare, convingere)”   „Orice problemă poate avea mai multe soluții. Soluțiile neobișnuite necesită abordări neobișnuite” – G.Altshuller – TRIZ Etapele procesului de inovare (Turell și Lindow, 2003): a. Identificarea oportunităților; Sunt identificate posibilități de extindere ale activităților organizației, corelată cu oferta pieței. Sunt identificate noile tehnologii din domeniul de activitate ale firmei respective. b. Generarea, colectarea, dezvoltarea, evaluarea și selectarea noilor idei de dezvoltare (sunt incluse procese de brainstorming, tehnici de creativitate(TRIZ), focus-grup, fuzzy front end process etc); c. Managementul oportunităților (analiză, selectare, decizie, stabilire a acestora); d. Proiectarea, dezvoltare, execuție – implementarea noilor idei. Modulul I: INOVARE ȘI CREATIVITATE. CONCEPTE, DEFINIȚII, MODELE SPECIFICE I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării I.2 Prezenatrea celor mai importante modele și referențiale specifice inovării și creativității: I.2.1 TRIZ I.2.2. Fuzzy front – end process I.2.3. „Phase – Gate” model   Cursul este structurat pe trei module: Modulul 1. Inovare și creativitate. Concepte, definiții, modele specifice; Modulul 2. Instrumente specifice managementului calității utilizabile în managementul inovării; Modulul 3. CDI (Cercetare, Dezvoltare, Inovare) în educație   Scopul cursului: Formarea abilităților studenților referitoare la implementarea inovării în educație și la managementului proceselor legate de inovarea în educație Cursul realizează o conexiune importantă între managementul calității și managementul inovării, în sensul următor: Managementul calității educației poate fi îmbunătățit corespunzător printr-un management performant al inovării!   Studenții se vor familiariza cu: – o serie de concepte specifice inovării și creativității; – modele specifice creativității (TRIZ); – utilizarea instrumentelor specifice managementului calității în procesele de inovare în educație; De asemenea, vom cunoaște și detalia elemente de CDI (Cercetare, Dezvoltare, Inovare) – preocupări ale societății actuale pentru acest „capitol” al progresului. Documente europene și naționale referitoare la CDI.   Managementul inovării. „Procesul orientat spre organizarea și alocarea resurselor disponibile, atât umane cât și tehnice – economice, în scopul dobândirii de noi cunoștințe, de generare a ideilor care permit obținerea de noi produse, procese și servicii sau îmbunătățirea celor existente și al transferului celor mai bune idei spre fazele de fabricare și comercializare” (Nagîț,2001)   Managementul inovării la nivelul organizației(școlare)   Organizația școlară a ajuns la maturitatea necesară să poată dezvolta programe și proiecții reale de inovare a proceselor proprii ? Managementul inovării reprezintă introducerea noutăților din domeniu cu scopul îmbunătațirii produselor, serviciilor, funcționării organizației. Managementul inovării înseamnă să găsești soluția potrivită la o problemă pe care toți cei din jur nu au reușit să o rezolve!  

„Întrucât cerințele din zona pieței muncii și a învățământului superior devin competitive, complexe și tehnice, studenții vor avea nevoie de abilități precum gândirea critică pentru a naviga cu succes în lumea modernă, pentru a excela în cariere dificile și în procesarea informațiilor din ce în ce mai sofisticate și complexe” „Analfabetul secolului XXI nu va fi acela care nu poate citi sau scrie, ci acela care nu poate să învețe, să se dezvețe și să reînvețe. Cei care pot face acest lucru sunt liderii de mâine” - Alvin Toffler Andrei Pleșu ”Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conștiințe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el insuși, bucuros să se diferențieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare. Lăudătorul vorbește despre altul. Contestatarul vorbește, preponderent, despre sine. Dar ca să-ți impui autoritatea, trebuie să o ai. Nu vorbesc de autoritatea, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, a vreunei funcții sau a unei notorietăți publice, ci de autoritatea pe care nu o poate da decât cunoașterea temeinică a subiectului de care te ocupi. Dacă vrei să dai de pământ, în mod aplicat, consistent și convingător, cu matematicienii, sau cu arhitecții, sau cu scriitorimea, e musai să știi ceva matematică, ceva arhitectură, ceva literatură. Astfel, pendulezi între tupeu ignar, agresivitate de paradă și bombăneală ridicolă”   Abordările actuale privind gândirea critică în educație sunt destul de superficiale, demersurile pe această temă a fost rezumată de specialiști într-o expresie simplă „multă discuție, puțină acțiune” Rațiuni aparent „pragmatice” au condus la abordări superficiale privind acest segment extraordinar de important pentru formarea tinerelor generații.   Condiții necesare dezvoltării critice la elevi   Crearea unor condiții care să faciliteze experiementele de gândire critică, prin crearea de probleme și ajustarea cadrului necesar de a declanșa procesul respectiv în rândul elevilor. Prin încurajarea acestora de a pune întrebări și, mai ales de a găsi soluții alternative, inclusiv la soluțiile care par a fi cele solide și stabile. - „Educatorul trebuie să creeze mediul necesar dezvoltării unui schimb de idei și de stimulare a elevilor să pună întrebări. Sub nicio formă să nu stopeze curiozitatea sau tendința copiilor de a întreba chiar dacă, aparent, întrebările sunt superficiale sau nu au legătură cu subiectul respecti.”   - „Educatorul nu trebuie să urmărească răspunsul corect (acesta fiind într-un plan secundar), trebuie să se concentreze mai ales pe diversitatea ideilor, stimularea elevilor de a gândi personal, fără ajutor, stimularea acestora de a pune întrebări și de a găsi soluții la problemele ridicate.”   Trei profesori - C.Temple, J. Steele, K. Meredith - au dezvoltat un program destinat formării profesorilor de a dezvolta și promova gândirea critică la elevi. Programul s-a numit LSDGC - Lecturarea și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice.   Acest program s-a extins în peste 30 de țări, utilizând 60 de metode de promovare și dezvoltarea a gândirii critice. Deși toți factorii importanți din societatea actuală sunt de acord cu necesitatea dezvoltării critice la elevi/studenți, problema este că înțelegerea acestei necesități, se realizează diferit și cu viteze relativ mici. În secolul 21 gândirea critică nu este doar o abilitate utilă, ea este esențială   - Următorul pas ar trebui să fie cel al construirii argumentelor pentru a susține opiniile formulate În acest sens, educatorul trebuie să stimuleze copiii să elaboreze argumente care să susțină opiniile acestora. Prin acest lucru educatorul - facilitator trebuie să construiască un mediu sigur pentru elevi, fără restricții și impuneri astfel încât aceștia să-și expună liberi ideile, fără să se simtă jenați de prezența profesorului, a colegilor sau eventualelor greșeli. Educatorul are obligația morală de a respecta ideile și convingerile elevilor, orientându-i pe aceștia spre calea corectă cu argumente clare și logice. Exemplu: Specialiști în educație atrag că „orientarea insistentă spre predarea necesităților dictatea de testele standardizate în vederea obținerii unor scopuri mai bune, în raport cu elevi din alte țări, a fost unul dintre factorii esențiali care au frânat considerabil implementarea gândirii critice în sistemul educațional american - remarcă specialiștii în educație”   De asemenea, se constată : - o neglijare a aspectului gândirii la nivelul învățământului secundar; - o absență a unui demers didactic concret privind predarea gândirii critice la nivelul învățământului preuniversitar; - o translatare a acestui demers în mediul universitar.   Procesul gândirii critice ne ajută să determinăm: - acuratețea datelor și informațiilor transmise printr-o ideea expusă; - veridicitatea acestora; - eventualele elemente „ascunse” ale ideilor expuse; - inițierea unui proces de generare a încredere în ideile formulate.   Cu atât mai importantă este formarea unei gândiri critice în contextul unei „ere informaționale” în care fluxurile inflrmaționale sunt din ce în ce mai consistente, mai complexe și mai diversificate. Nu, în ultimul rând, gândirea critică, generează un benefic proces de gândire empatică. J. Piaget și alții semnalează creșterea unor „tendințe egocentrice și sociocentrice ale gândirii umane și de aici nevoia dezvoltării unei gândiri critice care să fie capabilă să raționeze în puncte de vedere multiple, până la nivelul realizării conștiente”   Prin urmare, gândrea critică este un filon de „aur” al proceselor importante din mintea omului de peste 2500 de ani. De reținut că nicio persoană nu deține gândirea critică universală deoarece toți oamenii sunt supuși unor episoade de gândire nedisciplinată sau irațională. Nimeni nu este un „gânditor critic universal” și prin urmare, dezvoltarea abilităților de gândire critică reprezintă un demers care trebuie dezvoltat toată viața. Presiunea enormă a informațiilor (și fenomenul invers, de acces nelimitat aproape la orice tip de informație de către aproape oricine, indiferent de instruire), reprezintă un factor esențial care accelerează necesitatea dobândirii cât mai rapid a deprinderilor de gândire critică.   „Gândirea critică...trezirea intelectului la studiul propriu-zis” Gândirea critică poate fi analizată din două perspective: 1. Dobândirea/existența unui set de abilități care pot genera și prelucra informații credibile; 2. Obișnuința bazată pe un angajament intelectual de a utiliza aceste abilități în sensul ghidării comportamentului.   1. Concepte, repere Gândirea critică - Dezvoltarea capacității unei persoane de a procesa informația Prin dezvoltarea gândirii critice la copii (spre exemplu) pot fi antrenate capabilități, precum: - identificarea conexiunilor logice între propriile idei și argumente formulate; - identificarea greșelilor de raționament formulate de alții sau în propriile expuneri; - rezolvarea problemelor cu grad de dificultate sporit; - construirea unor idei și argumente noi pe baza acumulărilor existente;   Aspecte ale gândirii critice: a) Gândirea critică este un tip de gândire independentă; b) Informarea este punctul de plecare pentru gândirea critică, nu punctul final; c) Gândirea critică începe cu întrebări, pe baza problemelor care trebuie rezolvate; d) Gândrea critică utilizează argumente raționale; e) Gândrea critică este o gândire de tip social. Gândirea critică și creativă sunt procese care se bazează pe o procesare profundă și complexă a cunoașterii, simultan cu un alt proces deosebit de improtant - cel al metacogniției.   Gândirea critică în educație The Glossary of Education Reform - „Gândirea critică este un termen de educatori pentru a descrie forme de învățare, gândire și analiză care depășesc memorarea și „sondarea” informațiilor și faptelor în memoria persoanei” Gândirea critică în educație presupune renunțarea la paradifma clasică în care profesorul este atotstiutor și nu suportă întrebări incomode/deranjante din partea elevului/studentului. Gândirea critică în procesele educaționale presupune o stimulare a creativității elevilor/studentților prin antrenarea unui proces real al gândirii critice la elevi/studenți în vederea dobândirii de către aceștia a competențelor secolului 21.   Din puntul de vedere al conceptualizării, gândirea critică este gândirea auto-ghidată, auto-disciplinată. Oamenii care gândesc critic încearcă să trăiască rațional, rezonabil și empatic Ei conștientizează cel mai rapid alunecarea spre iraționalism a gândirii lăsate liberă, necontrolată. Glossar Education Reform: „...În exresia sa cea mai de bază, gândirea critică are loc atunci când elevii analizează, evaluează, interpretează sau sintetizează date și informații și aplicând gândirea creativă pentru a forma un argument, a rezolva o problemă sau a ajunge la o concluzie”.   Socrate : „persoanele pot avea putere și poziție înaltă și totusi sunt/pot fi profund confuze și iraționale” Pentru a stimula gândirea rațională, logică, Socrate a inventat o metodă proprie (denumită ulterior „întrebarea socratică”). Aceasta este o metodă de interogare stimulativă, alcătuită din întrebări bine alese astfel încât, prin parcurgerea lor sa se producă un proces de investigare profundă a gândirii celui care face o expunere și ideile expuse să fie convingătoare. „Oamenii care posedă o gândire critică se straduiesc să diminueze propriile tendințe egocentrice și sociocentrice” „O viață neexaminată nu merită trăită” - Socrate   Prin modul său de interogare, Socrate a stabilit „nevoia de gândire pentru claritate și consecvență logică” Ideile lui Socrate (referitoare la interogare) au fost preluate de către Platon, Aristotel și scepticii greci (Skepsis - sceptic) Scepticul mai întâi analizează și apoi se îndoiește (asupra a ceea ce a analizat) Gândirea sistematică a lui Socrate a traversat secolele, reflectându-se inclusiv în scrierile unui alt mare învățat din Evul Mediu : Toma d'Aquino (în celebra lucrare „Summa Theologica” - cea mai consultată după Biblie) Gânditori critici în timpul Renașterii: Colet, Erasmus, Moore Francis Bacon (în Anglia) a menționat că „mintea nu poate fi lăsată să urmeze tendințele naturale deoarece aceasta este mai sigură cale spre dobândirea obiceiurilor proaste, la crearea unor idoli proprii care îi conduc pe un fals rum al încrederii în rpopriile construcții logice” Au urmat alți gânditori : Newton, Galilei, copernic, Kepler - toți au contribuit la construcția unui sistem de gândire logică critică profundă. „A gândi critic nu înseamnă a învăța ci a antrena mintea să gândească” (A.Einstein) Beneficiile exersării și dezvoltării abilităților logice (privind gândirea critică) sunt „localizabile” în trei domenii: persudarea, cunoașterii și cooperarea. Abilitățile logice de acceptare a unei credințe pe baza argumentelor solide sau a evindeței constrângeri pot proteja indivizii umani de efectele colaterale ale persuadării (reclamele comerciale, manipulare prin mass-media, promisiuni politici, etc) În timp ce construirea unei gândiri critice necesită un efort consistent, procesul fiind extrem de eloborat și anevoios, analfabetismul funcțional se instalează rapid, natural (de la sine) și gratuit - efectele sale negative fiind devastatoare atât pentru individul educabil (aflat în sistemul educațional) pentru întregul sistem educațional cât și char pentru întreaga societate.   SL KAPIȚA - Gândirea critică : „A-ți forma o opinie care nu este ecoul opiniilor altora, este un demers complex, nenatural, dar care poate fi învățat din fericire”    

INTRODUCERE Managementul inovării înseamnă că organizația (școlară) a ajuns la maturitatea necesară să poată dezvolta programe și proiecții reale de inovare a proceselor proprii.   Managementul inovării se referă în primul rând la procese dar și la produsele realizate de organizație. În mod evident, când ne referim la o organizație/entitate educațională, produsele realizate sunt cele educaționale (produse și servicii) oferite elevilor/studenților.   Managementul inovării este, fără îndoială unul dintre instrumentele cel mai importante prin care se pot dezvolta capacitățile creative ale personalului unei organizații. De-a lungul timpului s-au elaborat, creat și dezvoltat mai multe instrumente specifice managementului inovării:   - TRIZ (Teoria Rezolvării Creative a Problemelor), - modelul Phase – Gate, - Fuzzy Front End Process etc.   Există două perspective ale inovării în ((micro)sistemele și procesele educaționale: Un proces de inovare impus din exteriorul organizației, prin norme, instrumente, mecanisme și idei care vin de la o  autoritate superioară.   De regulă, la aceste impuneri se creează și cea mai mare rezistență la schimbare: organizațiile lucrează și acceptă de nevoie, capacitățile creative sunt, în foarte puține situații, declanșate!   Este o inovare „Top down” – de sus în jos! Avem numeroase exemple de „inovare” de acest tip: schimbarea curriculum-ului, schimbarea mecanismelor de evaluare/autoevaluare, introducerea a numeroase platforme și aplicații electronice în care școlile trebuie să încarce tot felul de date „necesare și utile școlii”...   Al doilea tip de inovare poate fi pornit din interiorul organizației: „Bottom up” – de ”Jos în sus” sau din interiorul organizației spre sistem! Acest proces poate fi mult mai ușor acceptat, totul depinde de liderii organizației! În ambele situații, managementul   inovării în educație.   Modulul I: INOVARE ȘI CREATIVITATE. CONCEPTE, DEFINIȚII, MODELE SPECIFICE I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării I.2 Prezentarea celor mai importante modele și referențiale specifice inovării și creativității: - TRIZ; o Fuzzy front - end process; - „Phase – Gate” model;   I.1 Repere conceptuale privind managementul inovării Presiunea enormă exercitată de multitudinea descoperirilor științifice într-un timp extrem de scurt constituie un avans tehnologic fără precedent, a cărui viteză de mișcare crește accelerat spre valori necunoscute… Prin urmare un management al proceselor specifice inovării, în orice organizație, este de la sine înțeles deoarece el devine nu doar util, devine vital!   Prin conceptul managementul inovării înțelegem procesul prin care, în funcționarea unei organizații, mai ales în procesele sale de bază, sunt implementate cele mai noi descoperiri și idei care apar în domeniul de funcționare al organizației.   O definiție coerentă a managementului inovării o găsim în lucrarea comună a Sandrine Fernez-Walch și François Romon (2009) ca fiind „ansamblul acțiunilor conduse de o întreprindere și al opțiunilor efectuate pentru a favoriza emergența proiectelor de inovare,a decide lansarea lor și a realiza comercializarea noilor produse sau implementarea de noi procese în întreprindere, pentru creșterea competitivității”.   Sau definiția lui Nagîț, Gh. (2001): „Prin managementul inovării se poate înțelege procesul orientat spre organizarea și alocarea resurselor disponibile,atât umane cât și tehnice și economice, în scopul dobândirii de noi cunoștințe, de generare a ideilor care permit obținerea de noi produse,procese și servicii sau îmbunătățirea celor existente și al transferului celor mai bune idei spre fazele de fabricare și comercializare”…   După specialiști (Turell și Lindow (2003)) managementul inovării este un proces caracterizat de trei faze importante: a. Identificarea oportunităților. Cu referire la extinderea pieței și ofertei firmei/ organizației respective sau a noilor tehnologii necesare dezvoltării organizației; b. Generarea, colectarea, dezvoltarea, evaluarea și selectarea noilor idei de dezvoltare a firmei (noi idei de afaceri). Aceste (sub)procese includ: brainstorming-ul, tehnici de creativitate (TRIZ), focus –grupuri, fuzzy front end process etc. c. Managementul oportunităților; d. Proiectare, dezvoltare și execuție – ideile noi sunt implementate în procesele curente de funcționare ale firmei.   Alți specialiști (Boly și Romon (1999) propun o abordare matricială a managementului inovării, cu următoarele faze: emergența ideilor inovative; fezabilitatea proiectelor inovative; definirea proiectelor inovative; realizarea proiectelor inovative.

                                         Parteneriate educaționale programul „A doua șansă”               Sunt tot mai frecvente parteneriatele educaționale realizate în interiorul sistemului educațional. Acestea pot fi întâlnite la nivelul școlii, între școli sau între școli și diferite instituții, firme etc din afara școlii. Conform definițiilor din businessdictionary31, parteneriatul este ”un tip de afacere organizată în care două sau mai multe persoane, firme etc pun în comun abilități, resurse, cota de profit precum și eventualele pierderi în conformitate cu punctul comun de vedere privind acordul de parteneriat.”               Parteneriatul educaţional (amintea inst. Ionela Petrosel în articolul său: ,,Despre parteneriatul educational”) , se realizează între:  - instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate; - agenţii educaţionali: copii, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale (psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.); - membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.);            Parteneriatul educaţional se adresează în principal părinţilor şi profesorilor, şi se referă la a acţiona în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia, trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare, şi ceea ce face un părinte, să nu fie negat de celălalt.           Se ştie că educaţia, ca acţiune socială organizată, presupune mai mulţi factori: familia, şcoala şi comunitatea. Democratizarea educaţiei face necesară deplasarea centrului de interes de pe cunoştinţe impuse - pe obiective, de pe programe abstracte - pe nevoile curente ale elevului, astfel încât acesta să fie centrul de interes al tuturor.    În privinţa  comunităţii, încercând să-i dăm o definiţie, am putea spune că este: -Spaţiu în care oamenii conlucrează pentru a identifica nevoile comune şi valorile pe care le preţuiesc; -Spaţiu al interacţiunilor sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii comune; -Spaţiu în care membrii au încredere unii în alţii şi conlucrează la rezolvarea problemelor comune; -Spaţiu în  care există consens axiologic al membrilor (respect civic, respect etnic, cooperare etc.)          Orice program educativ poate deveni eficient în măsura angajării părţilor componente. În acest sens, vin în ajutor proiectele de  parteneriat educaţionale care vizează întărirea relaţiilor dintre părinţi, elevi, dascăl şi comunitate, creşterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaţionali.     Parteneriate încheiate între școli        Astfel de tipuri de parteneriate pot fi încheiate cu scopul realizării unor programe educaționale dedicate unor grupuri/persoane defavorizate sau care, din diverse motive, au nevoie să-și completeze studiile, ori, pot beneficia de prevederile acestor acorduri pentru o mobilitate profesională facilă (titularizare, transfer de posturi etc). Cele mai cunoscute parteneriate de acest tip sunt programul ” A doua Șansă” sau cele realizate prin ”consorțiile școlare”.          Programul “A doua şansă” se adresează adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, proveniţi din medii sociale diverse şi cu vârste variate, care nu au urmat sau nu au finalizat învăţământul primar și gimnazial. Programul oferă acestor categorii de persoane posibilitatea continuării şi finalizării învățământului obligatoriu fără a fi nevoite să-şi întrerupă eventualele activităţi profesionale sau familiale în care sunt angrenate.          Programul este structurat pe două niveluri: A doua şansă – învăţământ primar şi A doua şansă – învăţământ secundar inferior – acesta din urmă având şi o componentă de pregătire profesională.        Nu există  limită superioară de vârstă pentru cei care doresc să se înscrie în acest program.        Programul „A doua șansă” este un program flexibil, astfel încât să motiveze cursanţii şi să-i determine să-l finalizeze, să ofere mai multă autonomie şcolilor în ceea ce priveşte implementarea lui, dar şi sprijinul necesar tuturor celor implicaţi, prin programe de formare a personalului didactic şi materiale educaţionale pentru cursanţi şi pentru cadrele didactice.         Prin intermediul programului s-au introdus elemente inovatoare în procesul educaţional, cum ar fi: curriculumul modular şi sistemul de credite pentru educaţia de bază, evaluarea, certificarea şi recunoaşterea competenţelor dobândite anterior de către cursanţi, asigurarea unui program de pregătire individualizat.         Înscrierea în programul A doua şansă se poate realiza, în fiecare an, în două sesiuni: octombrie şi februarie.          Scopul acestui program, prin insuși denumirea lui, este de a acorda o șansă beneficiarilor de a se integra in sistemul social. Se consideră, că în România programul „A doua șansă” nu a fost bine gândit deoarece acesta a fost structurat exclusiv pentru continuarea studiilor abandonate din diverse motive, dar nu si pentru integrarea socială pe piața muncii a celor defavorizați. În aceste condiții, consider că nu a existat o conexiune reală între studii și integrare.