Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru

TEZEU   SE POVESTEŞTE CĂ UN REGE-AL ATENEI, numit Egeu, era foarte, foarte mîhnit. Fusese însurat de două ori şi de la nici una dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş.   Ce n-a făcut ? Pe unde nu s-a dus ? Pe la oracole, la oameni înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să aibă vreun copil. …Şi, amărît, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul Trezena. — Eu nu mai sînt prea tînăr, şi fratele meu, Palas, un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul Atena. Are de gînd să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale  după cum am aflat  să-nceapă un război şi, luîn-du-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai tîrziu ? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrîneţe. Cum să mi-l dobîndesc?… Regele din Trezena a stat un timp pe gînduri. Pe urmă i-a răspuns : — Uite, iubite prieten, eu am o fiică : Etra… Ţin foarte mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gîndindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie… Spune-mi, te învoieşti ?… — O, prea devotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare… Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul… Şi vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra… Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie… — Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva… E singura-mi copilă, şi eu sînt cam bătrîn. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci,-n Trezena, pînă ce voi muri… Pe urmă în Atena va locui mereu… — Ruga ta-i o poruncă… Să fie precum vrei !… a glăsuit Egeu. Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena şi regele Atenei. Atît că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său. Dar bătrînul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărît nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei. — Vai vouă, a zis Poseidon, aflînd această ştire. Vai Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus ! Nemernici muritori, care nesocotiţi, cu-atîta îndrăzneală, dorinţa unui zeu… Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării ; pîndind-o pe mireasă, cînd făcea sacrificii, pe un altar la ţărm. Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi lacrimi… Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit. Micul Tezeu îl cunoaşte pe eroul Heracle Egeu, care n-aflase crima ce-o săvîrşise zeul atunci, pe ţărmul mării, căci Etra, din ruşine şi teamă, nu-i spusese, s-a bucurat nespus şi-a trimis la Atena solie, precum că are-un prunc. — Fiul meu se numeşte Tezeu 1, vestise el, prin crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, cînd mă voi stinge… Nu mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui… Curînd, chemat de treburi, a fost silit să plece şi el către Atena. Mai înainte însă, luînd-o cu el pe Etra la marginea Trezenei, i-a arătat o stîncă mai grea decît o casă. Egeu era voinic. A săltat puţin stînca şi şi-a vîrît sub ea sandalele şi-o spadă. — Cînd o să crească mare feciorul tău, Tezeu, i-a spus mîhnitei soaţe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să poarte în picioare sandalele acestea, şi peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, aşa cum ai văzut… îmbrăţişîndu-şi apoi soţia şi feciorul, regele a pornit cu carul spre Atena. Şi-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, cînd te grăbeşti, alene, şi, dimpotrivă, iute, cînd vrei să zăbovească… Tezeu se-nălţa însă mai repede ca alţii, căci era fiu de zeu. Crescuse cam de-o şchioapă, cînd s-auzi-n Trezena că va veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare şi monştri fără număr, într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar regele Piteus îi ieşi înainte cu dregătorii săi şi-l rugară să intre în marele palat cu Porţile de-argint, care se ridica în oraş, pe-o colină, şi-l poftiră la masă. I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se adusese şi unj butoi cu vin. Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou şi să-i] împrospăteze trupul trudit de lupte şi de atîta cale. Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe spate, şi-a azvîrlit-o-n lături, ca sclavii să-şi golească vasele lor de apă pej trupul dezvelit. Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzînd această blană, au crezut că-i un leu ce are încă viaţă, şi-nspăimîntaţi la culme, cu ţipete şi lacrimi, au zbughit-o la fugă care-ncotro putea. Numai Tezeu, micuţul fecior al lui Poseidon, s-a repezit afară, a-nşfăcat o secure şi s-a întors îndată să dea lupta cu leul. Cu toţii-au rîs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a glăsuit mamei : — Puţini or să-i stea-n faţă fiului tău, Tezeu, şi multe biruinţe va dobîndi în viaţă. Sînt sigur că odată elinii-l vor cinsti şi-i vor înălţa temple… Astfel a dat copilul întîia lui dovadă  în faţa lui Heracle  că va fi un viteaz.   Dobîndirea săbiei şi sandalelor lui Egeu Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui Piteus, pînă ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vîrsta de bărbăţie, cum s-a deprins să lupte cu sabia şi lancea, să-şi încordeze arcul, cu praştia să tragă, să mînuiască ghioaga şi să-şi conducă-n goană caii-nhămaţi la car 2. Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt şi-nalt. Avea ochii albaştri, şi părul în inele îi luneca pe umeri, negru, strălucitor. Cînd Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vîrsta bărbăţiei, că e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a arătat şi stînca sub care se-ascundeau sandalele şi spada soţului său, Egeu. Se spune că-n Trezena unii cunoşteau taina ce-o rostise Egeu soţiei la plecare. Poate-o spusese vîntul, sau soarele din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimfă, vreun satir… Destul e că mulţi tineri şi-au încercat puterea, silindu-se s-apuce sandalele şi spada, şi-avîndu-le. să plece spre oraşul Atena, dîndu-se drept Tezeu, ca să ia moştenirea bătrînului părinte. Ei s-au silit să-mpingă stînca aceea mare oleacă mai deoparte. S-au unit cîteodată şi doi, trei sau mai mulţi, fără să izbutească… Stînca sta neclintită, parcă era un trunchi răsărit din pămînt. Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea Trezenei şi i-a povestit totul. Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o dată, l-a ridicat în mîini şi l-a zvîrlit în vale, şi-n locul unde stînca stătuse pîn-atunci era  scînteietoare ca soarele amiezii  sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeş, bătută-n nestemate. Şi-alăturea de ea, sandalele regale. Toţi cîţi erau de faţă s-au minunat de forţa ce o avea Tezeu. Etra l-a strîns în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a rostit duioasă : — Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele Egeu, ce sigur că te-aşteaptă… Urcă-te pe-o triremă, căci calea peste mări este mult mai uşoară. Pe drumuri sînt tîlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid… — Am să plec spre Atena, a hotărît Tezeu, dar nu plutind pe mări… Nu caut calea uşoară, ci drumul cel mai greu şi cel mai plin de lupte…   Primele lupte ale feciorului Etrei Oricît au vrut Piteus şi Etra să-l silească să plece cu-o triremă, pe care vîsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, şi a plecat pe jos, spre Atica, spre Atena prin istmul de Corint. Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în sclavie  cum îi urzise Hera  la regina Omfala, departe,-n Lidia. Şi mulţi tîlhari şi monştri, aflînd despre sclavia eroului Heracle, bîntuiau prin Elada, săvîrşind multe crime. Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de Corint. Vroia să-i nimicească pe toţi acei tîlhari şi monştri nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni. Aşa s-a şi-ntîmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meşter, tatăl său. — Ia stai, drumeţule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti atîta ? Viaţa tot ţi-e sfîrşită  eşti doar în mîna mea… Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lîngă el cu zgomot, a frînt cîţiva copaci şi s-a-nfipt în pămînt adînc, la cîţiva stînjeni. Pînă ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz… Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trîntit la pămînt, căutînd să-şi afle ghioaga de unde-o azvîrlise. însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, pînă ce l-a răpus. După victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtînd în mîna dreaptă ghioaga lui Perifete 3. Trecea cîntînd un imn, cînd, dintr-o pădurice, i-a ieşit înainte preafiorosul Sinis. Sinis era o fiinţă cu trei ochi, cu cocoaşă, picioare răsucite şi-o forţă fără seamăn. Oprind şi el drumeţii, întîi îi jefuia, pe urmă apropia doi pini unul de cellalt, lega pe călător de cele două vîrfuri ale copacilor, în straşnice curmeie, şi, hohotind sălbatic, le dădea iarăşi drumul. Pinii, scăpaţi din mîna monstrului Sinis, se şi-ndrep-tau la loc, smucindu-se puternic şi sfîşiind în două pe bietul călător, Sinis îi taie drumul şi strigă îndîrjit : — In dimineaţa asta n-am vărsat încă sînge. Bine c-ai venit tu… ] Ba, dă să-l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma nouă pe care-o dobîndise, ghioaga lui Perifete, îl miruieşte zdravăn. Şi-i dă… Şi-i saltă-n mînă ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o nuieluşă. Sinis însă-i răspunde cu bolovani şi trunchiuri, zvîrlindu-le spre el cu multă-nverşunare. Lupta s-a purtat aprig, din zori pînă spre seară ; dar, în cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pămînt. A aplecat, la rîndu-i, două trunchiuri de pin şi l-a cetluit bine de vîrfurile lor. De unul dintre vîrfuri l-a legat de picioare, de altul — de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul trunchiurilor de pin din zdravănă strînsoare, lăsîndu-le să-l rupă în două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători ucişi nevinovaţi de acest tîlhar crud, care înfricoşa tot istmul de Corint 4.   Sciron şi Procust Cînd s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul. După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stînci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor marea se zvîrcolea gemînd, vuind cumplit. Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. însă cînd călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brînci şi-l prăvălea în mare. în apă vieţuiau nişte broaşte ţestoase enorme şi flămînde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănînce numai broaşte ţestoase. Pentru ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri. Aşa a-ncercat Sciron să-l azvîrle şi pe fiul prinţesei din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgînd de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron şi, cînd l-a-mbrîncit, Tezeu s-a ţinut strîns. Apoi s-a ridicat şi, luînd vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trîntit în cap. In lupta-nverşunată, care s-a dat pe ţărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrînt şi aruncat în mare broaştelor să-l mănînce. Dreptatea s-a făcut !… Şi s-a luptat, pe urmă, Tezeu şi cu alţi regi la fel de nemiloşi… Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui rîu ce se numea Cefis. Procust, tot un tîlhar, pîndea ades pe calea ce ducea spre Atena. Cînd vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos : — Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea ? Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai tîrziu, doar să-l lase cu viaţă. Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust îndurarea ? Dar el nu se-ndura… — Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cît patul, te las şi poţi pleca… Călătorul, sărmanul, tremurînd, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntîmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust. Şi cînd era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul ; şi cînd era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă. Dar, iată că acuma trecea pe lîngă rîu preaveselul Tezeu. Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte : — Stai ! Nu te mai mişca !… Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura. Nestînd însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o luptă grea cu uriaşul Procust. Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vîră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, pînă la sfîrşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit. . Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa pre- cum o lua şi Procust, de obicei. Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi—1 spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt. Apoi, înconjurat de un alai măreţ, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lîngă rîu. Vărsase pe drum sînge şi nu putea intra cu trupul pîngărit în oraşul Atena. După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvîrşit trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în oraşul Atena6. Tezeu s-a încruntat puţin auzind rîsul. Nu le-a răspuns însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lîngă templu, unde era un car cu boi. In car se adunase piatră şi marmură. Dejugînd boii cu iuţeală, el a-nşfăcat în braţe carul. I-a făcut vînt şi l-a zvîrlit, ca pe o minge, peste templu. Speriaţi, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena, temîndu-se că-i paşte moartea. însă flăcăul din Trezena a rîs şi şi-a văzut de drum… şi, întrebîndu-i pe unul, pe-altul, iată-l ajuns degrabă şi la palatul lui Egeu. In vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti. Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu  cam gîrbovit de ani şi lupte  c-o să-i întoarcă tinereţea. Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca să se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie iar voinic. De-aceea se şi învoise să o primească pe Medeea, care ştia atîtea vrăji şi îi spusese că-l va face, la trup şi fire, ca atunci cînd avea douăzeci de ani. Cine n-ar vrea să fie tînăr, cînd oboseala bătrîneţii îl încovoaie spre pămînt ?   Intrarea în Atena Soarele, Helios cu faţa lui împurpurată, ca un disc roşu, de aramă, se cobora în apa mării  după credinţele străvechi — la ceasul cînd Tezeu, fiul prinţesei Etra, intra cu pasul sigur îr Atena. Ce-i drept însă  precît ne spun poeţii — nici chipi: său, nici toată înfăţişarea nu-l arătau că este un erou. Şi asta pentru că Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioară. Părul săi negru  strîns altminteri în conci, să nu-l împiedice în luptă  şi-l slobozise de-astă dată, în valuri lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în falduri. Iară cu ochii săi albaştri cerceta toate clădirile măreţe din Atena. Tocmai trecea prin faţa unui templu ce se zidea în cinstea lui Apolo. Mai mulţi artişti, care ciopleau în piatră chipuri de zei, văzîndu-l pe Tezeu că trece cu pasul graţios, au început să rîdă între dînşii : — Priviţi colea !… Ăsta-i băiat ?… — Ba nu, i-o fată !… Voi nu vedeţi că are părul lung şi desfăcut. să-l vadă lumea ?… Iar haina lui în falduri se tîrăşte şi mătură tot praful de pe uliţi… Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tîlhar ce chinuia drumeţii  spre porţile Atenei. Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulţimea  bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au scăpat de groaza uriaşului Procust.   Egeu îşi descoperă fiul Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tînăr din Trezena. — Cine eşti tu ? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii ? — Sînt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cînt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cîntîndu-i imnuri. — Atunci, străine, calcă-i pragul !… zisese straja spre drumeţ. Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina cea veche, bătrînul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebîndu-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi tînărul abia sosit. Insă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Şi se temuse că bătrînul — de-o şti că i-a venit feciorul  să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în şoaptă, că tînărul ce sta la masă era un criminal trimes de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător. Egeu, înspăimîntat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta. Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brîu, să-şi taie o bucată de friptură, din halcile de carne de pe masă. Văzînd această sabie, Egeu strigase tare : — Stai !… Nu sorbi din vin, băiete… Şi-şi aruncase ochii spre sandale. — Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stîncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe care-o ţii în mînă e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsînă, m-a pus la cale să îţi dau otravă… Fugi, vrăjitoare blestemată… Fugi, cît nu pun să ţi se toarne pe gît pocalul cu cucută… Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strîns la sînu-i pe Tezeu şi a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă. — In curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi !… a spus bătrînul lui Tezeu. Tu ce gîndeşti ? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm ?… — O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving… Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strîngîndu-şi armele în pripă,a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntîmpine duşmanul. S-a dat o luptă crîncenă lîngă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l lovească din trei părţi. Insă Tezeu, aci trăgînd cu arcul, aci-nfigîndu-şi lancea în vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga — s-a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nopţi… La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. Iară femeile-i boceau. — Trăiască tînărul de la Trezena !… Să fie preamărit în veci !… striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala marej şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dînsul, oare, să scape lumea şi de taur ? De taurul adus din Creta, odinioară, de Hera ele, din ordinul lui Euristeu ?… — Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri ? — De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales cîmpul Maraton… Nu vrei să-l răpui tu, voinice ?… — Bine — am să încerc ! a spus Tezeu. Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul zeului Poseidon. A dat cu el o luptă dîrză. L-a prins de coarne, l-a plecat cu fruntea albă în ţărînă, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpînd lumea de înc-un monstru. Plecarea în insula Creta Venind Tezeu iar în oraş  după o biruinţă-atît de mare  s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mîhnire, cătau spre ele şi tăceau. — Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristeţe în oraş ? l-a-ntrebat dînsul pe tatăl adoptiv, Egeu. Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta  ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena. — Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş… — Taurul l-a ucis, pesemne ? — Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… şi bietul tînăr a murit… — Iar voi l-aţi îngropat, fireşte… — L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ţinea cu Minos ştii doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea şi ciuma. în acest fel am fost înfrînţi… şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete… — Ce face el cu aceşti tineri ? — Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toţi îi vîră-n labirint 7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfîşie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur… — Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu cînd dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvîrşeşte Minos asupra tinerilor noştri… — Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atîta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti ?… — N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas… Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa : — Veniţi cu mine, n-aveţi frică !… I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi… — Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi… — Prea bine, tată… şi, să ştii, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd. La zeul mărilor, Poseidon Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni : şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns… Şi intrînd în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător. Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lîngă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea. — Voi sînteţi ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni. — Noi sîntem !… i-a răspuns Tezeu. — Plecaţi-vă pe lespezi fruntea !… — Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu. — O să vedem, cînd veţi ajunge acolo,jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… şi-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint… — Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi fiica regelui Megarei. — Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian… — Şi eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon… — îţi e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i aşa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon… şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul… — Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi… Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită. — S-a dus, şi nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos. — S-a dus !… S-a dus frumosul tînăr. O tată, eşti prea nemilos !… a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos. Căci Afrodita  care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească, îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou. Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit : — Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîşiat poate de rechini… Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pîn-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba şi minunata lui soţie. — O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună… Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete : — S-o porţi cu fală, fiul meu !… Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dîndu-i învăţ : — Iţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape… însă pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu  pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa… Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura… şi s-a văzut din nou pe coastă. Tinerii sînt salvaţi Minos privea şi nu credea… Tezeu îi întindea inelul, şi Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea ! — Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?… Dar regele a luat inelul şi mînios a poruncit ca-n dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi în labirint. Atîta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal. — Dă-mi ajutor !… i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !… Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tăios. Fata s-a furişat prin beznă şi, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi. Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe ateniend, mai mult în brînci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur. Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porţii, un cap de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, cînd dihania aceea s-a repezit spre atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el. Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit8. Tinerii s-au pornit să sară în chiotexde bucurie. L-au sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară. S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost cîntată de aezi9. Cît timp s-a tot danţat acolo, Tezeu s-a înţeles, pesemne, cu fata regelui din Creta şi, chiar în noaptea următoare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimţite pînă la ţărmurile mării. Aici o aştepta Tezeu. Iar tinerii ce-l însoţeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri. Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriţi… Tezeu şedea vesel la cîrmă şi-n braţe îşi ţinea iubita. Iar ea, nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui. Dar zeii sînt geloşi pe oameni. In calea lor s-a ivit zeul beţiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut decît Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui zeu, rostind : — Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie soaţă numai mie… Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o părăseşti, făcînd popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n zări. De n-ai să laşi copila-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ţi mai vezi casa, nici tu, nici soţii tăi de drum… pentru că vă prefac în broaşte… Şi zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-ameninţare către toţi tinerii-atenieni. Tezeu ajunge regele Atenei Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soţii săi. Făgăduise să-i aducă teferi şi sănătoşi la ei acasă. .,Eu i-am scăpat de Minotaur, şi-acum tot eu să-i nimicesc ? I-a.şteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid ? Trebuie să-mi jertfesc iubirea”. Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos  pe cînd dormea, la miezul nopţii  şi el, suindu-se cu ceilalţi, iar, în triremă, au fugit10. Cînd s-a trezit spre dimineaţă, fata lui Minos a plîns mult fuga iubitului Tezeu. DaiL zeul vinului s-a-nfăţişat plin de splendoare şi a cerut-o de soţie. Ea n-a-ndrăznit să-i stea-mpotrivă, şi nunta s-a făcut pe loc. Astfel prinţesa Ariadna a devenit şi ea zeiţă. Deşi în suflet, cum se pare, l-a păstrat veşnic pe Tezeu. în vremea asta atenienii, purtaţi de vînturile bune, pluteau mereu, neosteniţi, şi se-apropiaseră de Atena. Atîta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe Ariadna, ei au uitat să dea jos pînza neagră, de doliu, ce era prinsă de cel mai-nalt catarg. Egeu, ce-i aştepta pe coastă, văzînd că pînza nu e albă, a socotit că au pierit toţi tinerii plecaţi în Creta. Că a pierit deci şi Tezeu. Indurerat prea mult, bătrînul s-a aruncat în apa mării. Iar valurile l-au izbit de stîncile din ţărm, zdrobindu-l. De-atunci şi marea, unde el şi-a sfîrşit viaţa, a luat numele de Egeea. Cînd a ajuns Tezeu pe ţărm şi a aflat ce s-a-ntîmplat, a vrut şi el să se omoare. însă mulţimea adunată l-a dus cu sila la palat. L-a-ncununat şi i-a grăit : — Tu ne-ai scăpat de-atîtea fiare şi de tributul ruşinos… De aceea te alegem rege. Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dar a trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu mai fie-atît de singur, de trist şi de nemîngîiat. Şi mulţi artişti de la Atena, din Argos sau din alte părţi, au început să dăltuiască sau să picteze toate-ntîmplările acestea.   Pierderea Antiopei Tezeu n-a fost nicicînd un trîndav, precum se ştie că sînt regii. Cît a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost o vînătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason şi-argonauţii să găsească lîna berbecului de aur 1. Alături de cellalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în ţara amazoană, pe ţărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mîndra şi preafrumoasa Antiopa. Heracle, vrînd să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita. însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum îl cîntau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură herculeană, însă era mai graţios. Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a-ndrăgos-tit de-nvingător. Şi el de ea. în acest fel, s-a făcut nunta la Atena. Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai bine… şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amîndoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit. Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane  nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu  au pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, pînă pe Acropolă. Acolo i-au asediat cîteva luni. Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avîndu-l pe Tezeu, porneau din cînd în cînd la luptă şi atacau colina lui Ares 12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane. Pe lîngă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăşi regina Antiopa. Da. Ea — aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decît să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu. Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag… In fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lîngă el sta Antiopa. Deodată scînteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh… O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu. Era, cît să fi fost ?… o clipă… şi lancea l-ar fi nimerit. Şi-atunci… Atunci… Zei !… ascultaţi !… s-a repezit în faţa lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa. Lancea i s-a înfipt în piept. — Tezeu !… Eu mor… a spus regina. Ochii s-au înceţoşat şi, scăpînd suliţa din mînă, a căzut jos, şoptind uşor : — Ai grijă doar de Hipolit !… Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strîns  şi amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au ţipat a jale şi trîmbiţele au sunat tristul sfîrşit al bătăliei. Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea tîrziu… mult prea tîrziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mînă  fierbinte încă  de cenuşă… şi amazoanele-au plecat spre ţara lor cea depărtată de lîngă Pontul Euxin. Tezeu a rămas trist şi singur lîngă mormîntul Antiopei. O uneltire a zeiţei Afrodita Ca mîngîiere-i rămăsese numai micuţul Hipolit. Şi el creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra din Trezena. Crescînd mai mare, Hipolit prinsese gustul vînătoarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindînd codrii deşi ca peria, umblînd după sălbăticiuni. De-aceea, dînsul se pleca zeiţei Artemis, fecioara ce ocroteşte vînătoarea. Şi, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile Afroditei sta rece şi nepăsător. — Zeiţa Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgînd săgeţi la întîmplare… Ah !… sînt besmetici amîndoi… …Şi, oricît s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărîrea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a hotărît să se răzbune. In acest timp Minos murise. In locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion. — Vreau să am pace cu vecinii… şi-n primul rînd cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă… Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întîia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu Deucalion, erau toţi fraţi. Tezeu a stat puţin pe gînduri… Dacă primea s-o ia de soaţă, pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin. Inăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cît mai curînd, A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobîndise odinioară cu Antiopa. Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurămîntul, nunta îndată s-a pornit… — Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflînd această întîmplare. Chemînd la sine pe arcaşul cel zburător, tînărul Eros, i-a poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o ţintească pe mireasă, umplîndu-i inima de fiere şi dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simţit, pe dată, îndrăgostită nebuneşte de vînătorul Hipolit. — Cum îl iubesc !… îşi spunea ea. Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit : — Hai să fugim, lăsînd uitate şi Atena cea cu cer senin, şi pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre depărtări  pînă la marginile lumii.. Să ne ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit… Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicînd aşa : — Femeie fără de ruşine… Tu pîngăreşti tot ce-i mai sfînt : respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului tău. De mai rosteşti doar un cuvînt, scot paloşul din cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid… Iar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău : — O !… M-ai jignit… Cum m-ai jignit… Dar pentru asta, Hi-polit, ai să plăteşti şi tu cu viaţa… Şi-a alergat pînă la rege, s-a zvîrlit în genunchi, pe lespezi, şi a strigat spre el, plîngînd: — Soţul meu drag, stăpîn şi rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitînd cît sînt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor !… Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mîniată că Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita. Tragicul sfîrşit al lui Hipolit şi-al Fedrei Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atît de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă. Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins : — Răzbună-ţi soaţa, o Tezeu !… Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit : — Tată !… Poseidon !… Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea !… Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vîntul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată. Tatăl nu s-a uitat spre el ; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit prin hotărîrea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu un monstru mare cît un munte, cu şapte capete, trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. Iar caii s-au speriat de el. Neascultîndu-şi vizitiul, caii s-au avîntat pe stînci şi, sfărîmînd în bucăţi carul, l-au omorît pe Hipolit. Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe ţărm, văzînd pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stînci, deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit. „Vai, ce-am făcut !” şi-a rostit ea, trecîndu-şi mina peste tîmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare : — Nu ! Nu-i adevărat, Tezeu !… Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit  să ştii !… Eu, numai eu sînt ticăloasa !… A alergat către palat : şi-a pus pe gîtul alb un ştreang. Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spînzurătoare. Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zîmbea. Dorinţa ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea. E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu. O !… Cît l-a plîns pe Hipolit13…   Înlănţuirea din Infern Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tînără şi voioasă, în inimă, speranţa  dorinţa de-a trăi. Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul ? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mîndră, ce se cheamă Elena. Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui. Ascultînd glasul lor, Tezeu s-a hotărît să-şi ia o nouă soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum. „De e atîta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi la fel cu ea”, a cugetat Tezeu. Mergînd însă pe cale s-a întîlnit c-un prieten, rege peste lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă-ncîntătoare, precum era Elena. S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorţii  s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o cîştiga-o în acest fel, la sorţi, să-l sprijine pe cellalt să-şi găsească o soaţă tot la fel de frumoasă. Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui Artemis. Dînd ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena. Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a cîştigat-o a fost însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare pe rege şi curteni… Dar rămînea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de minunată. Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărîmul lui Hades. — Ce să facem acolo ? l-a întrebat Tezeu. — S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona… şi să mi-o fac regină în ţinutul lapit… Nu ar fi vrut Tezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurămîntul să-l ajute pe prieten, şi nu-l putea călca. Lăsîndu-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărîmul lui Hades. Printr-o peşteră-adîncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern şi-au mers drept spre palatul măreţ, de-argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorît. — Ce vreţi ?… Cum aţi intrat pe tărîmul acesta, fără de vrerea mea ? i-a-ntrebat, rece, Hades. — Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soţie !… a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrîne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să ne luptăm… şi nu ne este teamă de tine nici atît… Şi-a început să rîdă. Hades s-a mîniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece şi mohorît. — Bine ! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit pînă-n Infern, la mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de piatră… Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător  s-au aşezat pe jilţ. Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi n-a putut Tezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel mohorît. A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgîndu-l de pe stîncă. Şi s-a întors acasă Tezeu, după atîţia ani… Ca rege a găsit însă pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi soţia răpite de spartani. Mîhnit s-a hotărît să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui Menesteu care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stîncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colţuroase stînci. Dar valurile mării l-au aruncat la ţărm. Braţele lui vînjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul depărtat. Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormînt. Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pînă ce a venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormîntul. Cînd a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborît în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier. Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi stăpî-nul mărilor, ce îi era părinte. Săpîndu-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lîngă ele un paloş şi-o lance ascuţită. Osemin-tele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormîntul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu 15. Note Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau, dealtminteri, socotiţi un fel de eroi naţionali, adică ai tuturor elinilor, pe cînd toţi ceilalţi au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă din-tr-un anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mîndrească cu vitejii săi. Intîraplările prin care trec Heracle şi Tezeu sînt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amîndoi zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără de voia acestora. Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cîntecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul viarei lucrări „Vieţi paralele”, unde sînt evocate şi alte figuri istorice, ca hicurg, Solon, Temistocle, Pericle etc. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, jiurtînd în mînă o măciucă sau o ghioagă de aramă  ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvîntul sinistru — ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi răufăcătorilor, care bîntuiau odinioară lumea. In amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliţă, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului. Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborîţi de Tezeu erau socotiţi fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea cînd pâmîntul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste ţărmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. însă mama lui este Etra. (Etra se tîlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pămîn-tul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind între cerul albastru şi senin şi marea nesfîrşită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii : cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în apele marine. Iniţial deci, Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai tîrziu, aristocraţii au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocraţiei gentilice, şi apoi chiar al aristocraţiei funciare sclavagiste, ce cîrmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărîrea ca toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. In general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocraţia sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpînirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraţilor. In tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cîntă sosirea fiului Etrei şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena. Despre labirint, un palat cu multe culoare încîlcite, în care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda următoare. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin. Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost cîntată de însuşi Homer în „Iliada” : „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime Joacă-mpreună în cerc şi cu mîinile prinse deolaltă. Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii Bine ţesute veşminte ce scînteie blînd ca oleiul. Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, Dînşii au săbii de aur la chingă de-argint atîrnate. Joacă ei toţi. Şi aci-ndemînateci şi iute s-avîntă Hora învîrtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mîna-i Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă. Lumea-ndesită înconjoară hora cea plină de farmec  „Iliada”  în româneşte de G. Murnu, E.S.P.L.A., 1955. Şi se desfată privind. De zei luminat cîntăreţul Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cîntecul sună, Se învîrtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”. Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa încîntătoare a fetei s-a aşternut un zîm-bet blînd. Zîmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta cînd, în curînd, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei cărţi. Colina lui Ares sau areopagul. Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine. Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături şi pe zeiţa Afrodita. Insă rar poate fi văzut ceva mai frumos decît întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad. Legenda cu vulturul coborît din slavă peste mormîntul lui Tezeu — care nici nu ştim dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul — a fost născocită de aristocraţi. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. în Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpîn de sclavi, cită vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizînd serbări, cînd mulţimea striga : „Nimic fără Tezeu ‘…. El este apărătorul oraşului Atena, al doilea Heracle !…” După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune ca’ în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe cîmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mîna dreaptă o lance, şi în cea stingă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, pînă ce aceştia au biruit.  Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Polignote. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au turnat în bronz. înfăţişarea sa, din a’ceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.

II TRAIAN ŞI DECEBAL Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre. După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor. Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau. — Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat! Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor. Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.   Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.   Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea. Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.   Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian. Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare. Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei. Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”   Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii. Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.   Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire. Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi. În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane. Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal. Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.   Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun. Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului. Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.   Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani. — Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate! Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.   Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă: — Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi! Spune, prea-sfinte, să plec?... Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol: — Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.   Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii. — Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama. Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci: — S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi: — Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!   Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe: — Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi. Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului: — Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.   Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi. — Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor. Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer. La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.   Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei. Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc. Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină. — Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian? Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina? — Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!   Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau. Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile. — Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane. După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal: — Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!   Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept. — Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci. — Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse: — Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse: — Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei. — Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi! — De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.   Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib: — Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei. — Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal. — Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani. — Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal. — Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată. — Aşa voi face! — Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei. — Aşa să fie, precum zici! întări Decebal. — Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian. Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând: — Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?   Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse: — Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane. Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă! — Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).   Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei. Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie: — Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.   Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară. Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.

CASTOR Şl POLUX ÎN ŢARA MlNDRĂ A LACONIEI, pe valea rîului Eurot, trăia cîndva regele Tindar. Soţia lui se numea Leda K   Pe ţărmurile rîului Eurot creşteau mirţi înfloriţi şi sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, vieţuiau în cîrduri lebede graţioase, albe. Mai albe uneori decît Taigetul, muntele care se-nălţa în zare şi-avea pe fruntea lui semeaţă, în timpul iernii, cununi de gheaţă orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia sau Sparta. …Şi, dacă Tindar era vrednic, aezii nu ştiau să spună… Nu cunoşteau nici ei prea multe… în schimb, ştiau că acest rege-o dispreţuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe… Şi, supărată, Afrodita a hotărît să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Aţîţîndu-l pe însuşi Zeus la dragoste nelegiuită faţă de soaţa regelui, frumoasa Leda.   Zeus se preface în lebădă Iar Zeus s-a prefăcut, cîntau aezii, în lebădă cu pene albe  o lebădă strălucitoare, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochii scînteind ca jarul  şi a chemat-o pe Afrodita : — Tu ai să iei înfăţişarea de vultur care urmăreşte… o biată lebădă prin aer… Şi lebăda am să fiu eu !… a rîs cu hohot olimpianul. Să mă goneşti în aşa chip, încît s-ajung pe lîngă Leda, la ceasul cînd se scaldă-n rîu. — Am înţeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita. Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sînge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. -Gonindu-l prin văzduh, zeiţa, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre rîul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde. Era către amurg, cînd rîul pare tot poleit cu aur, cînd prin frunzişul din platani îşi cîntă vîntul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la rîu. Zvîrlindu-şi vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece. Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. în urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soţiei regelui s-o scape de vulturul urmăritor. Leda uimită de albeaţa acestei păsări maiestuoase, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o privire rugătoare  sare din rîu. Fuge pe ţărm şi-ntinde mîinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire. Pasărea albă se preface că-i este frică şi s-azvîrle în braţele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate şi-şi ia din nou înfăţişarea obişnuită de zeiţă. Soţia regelui spartan mîngîia lebăda cu gîndul că va să-i potolească spaima. Iar Zeus, bucurîndu-se că se găsea la sinul ei, o-mbrăţişează pe regină. Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit ca păsările  două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora lui Elena de-o frumuseţe fără seamăn ; iar, din cellalt, s-au ivit Castor şi o copilă, Clitemnestra. Polux şi sora lui. Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor şi cu Clitemnestra lui Tindar îi erau copii 2.   Eliberarea Elenei din Atena   In acest fel au văzut lumea cei doi băieţi : Castor şi Polux. Şi ei s-au luat îndată-n braţe, şi-au început să gîngurească şi să se joace împreună. Zeus ar fi vroit  se pare  să-şi ia pe fiul său, pe Polux, şi să şi-l crească după voie. Gîndea să-l facă un erou, poate asemeni lui Heracle. Insă, văzîndu-i pe băieţi jucîndu-se doar împreună, s-a răzgîndit să-i mai despartă. A poruncit zeului Her-mes să-i ia pe unul şi pe cellalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ţinut îndepărtat 3. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învăţat să lupte cu iscusinţă, fără teamă. Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii şi arunca greutăţi, departe, cit nici nu se vedea cu ochii. Castor, în schimb, fugea mai bine şi călărea ca o nălucă ; iar carul lui zbura pe ţărmuri, ca rîndunica în văzduhuri. Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe mări, cu plute şi in corăbii înzestrate cu pînze şi cu vîsle bune. Ba, după cum se povesteşte, cutreierau în vremurile-acelea nişte piraţi pe marea largă, ardeau oraşele pe ţărmuri, jefuiau pe neguţători şi-i ucideau fără cruţare. Nu mai puteau pluti corăbii. Şi-atunci, cei doi flăcăi şi-au spus că-i datoria lor să plece şi să-i răpună pe tîlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii. Insoţiţi doar de cîţiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă şi s-au luptat cu toţi tîlharii  piraţii, care bîntuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pînă la unul. Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu. Fata era de-o gingăşie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise şi răpise fata, pe cînd dansa la o serbare ; apoi o luase de nevastă . Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmaţi de ostile-spartane, şi se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu şi să-şi elibereze sora. Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades. Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiţi, să şi-o răpească din Infern pe blinda Cora-Persefona. în timp ce el era-n Infern, intră şi fraţii, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cruţă, plini de-nţelepciuhe, grădinile lui Academos 5, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii Cătînd după aceea bine, Castor şi Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prinţesa Etra, mama eroului Tezeu. Cînd o găsesc  ce bucurie !… Nici nu o cunoşteau destul, cu toate că le era soră ; căci ei crescuseră departe, în Macedonia muntoasă, pe cînd Elena rămăsese lîngă părinţii săi, în Sparta. Se-ntorc deci toţi, cu voie bună, ducînd cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu. La-ntoarcere au fost primiţi cu ospeţe şi veselie şi sărbători strălucitoare… Au petrecut ce-au petrecut şi s-a curmat de la o vreme şi bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să şadă mereu la danturi şi la mese… E însetat să săvîrşească fapte de glorie şi cinste !… Tocmai se pregătea-n Elada la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreţ, o vînătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, Castor şi Polux n-au stat pe gînduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la vînătoare. Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să dobîndeasca, din Colhida, lîna berbecului de aur, şi-au săvîrşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vînt prielnic. Era pe lîngă Tracia. Deodată s-a stîrnit furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colţii ei de spumă, părea o fiară îndîrjită, care urla plină de ură şi era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta pînă la bolta înnegrită, ce atîrna deasupra mării, sau o izbea de stînci cumplite… Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason6, Heracle şi mulţi alţii, să ţină vîslele în mîini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frînsese între stînci… Zadarnic încerca să cînte Orfeu ‘ din lira lui divină, gîndind să îmblînzească zeii… Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi mai cruntă… Şi-atunci, precum cîntau aezii, Castor şi Polux au chemat pe Zeus, stăpînul din cer : — Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi navigaţia pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre ţara unde se găseşte lîna de aur mult dorită ?… De ce, o tată  ne răspunde ?… Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată. Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de atuncea, corăbierii, de cîte ori erau furtuni, rugau pe zei şi dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer 8. Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un adăpost şi-un pic de hrană, îi ucideau pe corăbieri şi scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, făcînd dreptate. în sfîrşit, dup-atîtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar şi Clitem-nestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrăţişîndu-i cu mîndrie : — Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrînit şi n-avem sprijin la nevoie… Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să împărţiţi pămîntul între voi. Să-l stăpîniţi cu braţ vînjos… Fraţii au rîs : — Prea bine, mamă… Ne vom căuta nişte soţii… şi vom avea un trai tihnit…   Cearta cu fiii lui Afareu Părea că totul se aşterne senin, frumos, în viaţa lor. Numai că, în puţină vreme, s-a întîmplat ca dioscurii să se certe cu nişte veri. Verii erau Linceu şi Idas, odraslele lui Afareu  care era cu Tindar frate. Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada adusă din Ar-cadia. Şi ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înşele cu ceva… Dar alţii spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncîntătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera ; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrînd să se joace,-a pus în arc patru săgeţi muiate-n fiere şi le-a dat drumul în văzduh. Săgeţile i-au nimerit pe toţi flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncîntătoare pe care le avea Leucip. Ca să n-apuce însă verii, Linceu şi Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gîndit că trebuie să le răpească. Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. în acest timp, şiretul Eros ţinea frîiele cailor. Pe cîmp ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau şi nişte nori, care vesteau primejdia ce s-apropia9… Se povesteşte că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea pînă departe, prin case, prin păduri, prin munţi. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă. El se luptase şi cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fată, şi-l biruise la sfîrşit. …Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducînd, la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, i-a şi văzut pe cei doi fraţi gonind cu fetele în braţe. El l-a chemat grabnic pe Idas şi-au pornit după dioscuri. Polux îşi împarte nemurirea cu fratele său Castor Lupta a fost îngrozitoare. Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, în f.aţa gemenilor. Ochii lor sînt înflăcăraţi. — Daţi-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărîtat. — Vin de le ia ! răspunde Castor. — Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară ! Vă-nvoiţi ? — Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Cu-rînd o să muşcaţi pămîntul. Luptăm cu rîndul cîte doi… Cei dinţii se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu. Cu suliţe scînteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele se sfărîmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier. Duşmanii se opresc o clipă, cătîndu-se adine în ochi. Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vîntului dinspre miazăziuă. Şi, dintr-o dată, amîndoi, cuprind şi săbiile-n mîini. Şi  iată-i !… se avîntă iarăşi ca doi vultani înfometaţi…” Lupta durează ceasuri multe, pînă ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pîntec ; şi-acesta cade, sfîrşit, jos… Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe rnormîntul tatălui lor, abia-n-gropat, şi o azvîrle cu putere în pieptul agerului Castor. Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste. Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.   Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet : — Nu-mi pare rău că părăsesc acest pămînt. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux… Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi disperat strigă spre Zeus : — Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost… Şi nu-i nimic mai sfînt, mai nobil, decît o dragoste de frate, care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat… Dă-i, tată, deci lui Castor viaţă sau  de nu vrei  încuviinţează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades… Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns : — Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu fraţii tăi : Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să-m-bătrîneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos… Dar Castor e fiul lui Tindar şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pămîntean ? — Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai dragă decît slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amîndoi nemuritori, ori împreună în Infern… Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi strîngă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii să rămînă, ca şi-nainte, laolaltă. însă, din an, o jumătate să şi-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern. Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi-ncă-lecînd pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat pînă-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai tîrziu, ca să-i scutească să se coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştrill. Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sînt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, avînd în mîini suliţe lungi, iară pe cap coifuri rotunde 12. Adeseori ei sînt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. Iară pe creştetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea 13. legendă, Lele. Urmaşul lui, Eurot Ha lui Eurot or fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă şi Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rîndul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle — întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei, Amicleea  şi care era strămoşul direct lui Tindar, soţul reginei Leda, mama celor doi eroi : Castor şi Polux. Regii Spartei se mîndreau mult cu această genealogie şi mai ales cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiţi eroi gemeni.   Note : Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rinduri. Se găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuă de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pînzâ lucrată de Corregio, aflată la Berlin. Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci : pe malul rîului Eurot, sub mirţii înfloriţi, se află Leda cu lebăda alături. In depărtare, pe un deal înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte smălţată de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilaşi — asemeni unor puişori. Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zîmbind discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulţi ? Ce poate să însemne acest lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.) Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărîmurile-Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sînt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar, soţul legiuit al Ledei  tindarizi,  ei şi ca ăioscuri  feciori ai lui Zeus (dios). S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit de Piritou,. regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vîrstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii spuneau că la această dată Tezeu era în, vîrstă de cincizeci de ani. Mai tîrziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian. In grădinile învăţatului Academos a întemeiat filozoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pînă astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi cultură. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo,. către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul soarelui. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”. Cînd se sfirşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte fîşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă o corăbiei. Acestea sînt  cura se înţelege  numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime mu puteau înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată in galeriile de artă din Miinchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frîul calului, pe care se vor urca. Soarele arde C -pe clmpie şi, totuşi, în înalt, se văd norii prevestitori de rele. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul de a comanda vînturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul jurtunilor şi a-i putea scăpa de moarte. Este vorba de constelaţia cunoscută sub numele de „Gemenii”, care ‘ apare pe boltă în luna mai. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi Cultul dioscurilor s-a răspîndit în toate coloniile greceşti, şi in Sicilia şi la Roma. în imperiul roman împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă  jurămîntul în tribunale pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe Castor. In Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, “”închinat dioscurilor. (Templul a fost mai tîrziu refăcut de romani.) în acest templu, In fiecare an, în anotimpul parfumat cînd înfloresc migdalii, se organizau nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cîntăreţi, ăanţaiori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oa-Imenii au rîwnit mereu înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au răsunat cîndva şi nişte versuri ca acestea, rostite de Bakchi- lyde, poetul grec din sec. al V-lea î.e.n., intitulate : „Lauda păcii” : „Măreţe lucruri naşte pacea : flori, belşug de artă gureşă şi dulce, în flacără de aur pe altare de murmură s- aprinde pentru zei carnea cornutelor şi-a mieilor lînoşi. Juneţea cugetă la lupte – pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la hore. Pe chinga scutului îşi ţese pînza păianjenul. Iar lancea ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sînt amarnic măcinate de rugină. A amuţit trompeta de aramă. Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima. Serbări senine înfloresc pe uliţi, şi arde cîntecul slăvind frumuseţea.” Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobîndit premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ ţi cîntec popular, şi a luat medalia de aur, pe. care e înfăţişat templul lui Castor şi al lui Polux.

Zeus, Poseidon şi Hades îşi împart între ei lumea.  Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa: Voi, amîndoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cîndva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. -Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă cîte-un ţinut, să-l cîrmuiţi, să mi-l vegheaţi. -Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea… -Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vîrtos… Iar Zeus le-a răspuns: – Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pămînt, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi cîţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas… Zeii cei doi s-au repezit numaidecît. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare. Amîndoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorît, care-i fusese hărăzit, şi, după cît se povesteşte, nicicînd nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte pana-n asfinţit. Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpîn…   Fiicele lui Cronos capătă demnităţi în Olimp.    După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa sa copilele zeului Cronos şiale Reei – una mai mîndră decît alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa lui, întrebînd ce porunci le dă. Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor bogate şi a livezilor cu rod. Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos.Zeus s-a aplecat spre ea şi, mîngîind-o blînd pe păr, şi-a hotărît-o de soţie. în grija ei a-ncredinţat căsătoria şi familia şi copilaşii nou-născuţi. Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg Olimpul pentru nuntă.Şi cînd s-a isprăvit şi nunta – o nuntă făr-asemănare – Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era orînduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre depărtări şi-şi cîntărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea.Totuşi, un gînd i se vîrîse în minte-adînc şi nu-l lăsa: „Pentru o lume-atît de mare, suntem puţini numai noi şase, cugeta Zeus, numărîndu-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu-atît mai mult mi se cuvine şi mie tot atîţia zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lîngă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua mînă, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. In acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii olimpienilor vor fi curînd dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. Şi- acum pe cine voi chema?… A!… pe Atena, «ochi de-azur», copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, pe ea o voi numi întâi!…” Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui. Zeiţa cu ochii de azur Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n nişte-mprejurări ciudate. Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis – ce-ntruchipa înţelepciunea – că-n schimbul sprijinului dat o s-o ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvînt. Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l întrebase pe Uranus ce-o să se-ntîmple în viitor. Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa Metis, va naşte-n primul rînd o fată, apoi va naşte un băiat. Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să se înscăuneze-n loc. Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul neînduplecat. Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pînă să înţeleagă, biata, ce are soţul său de gînd, acesta a şi înghiţit-o. – Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca să înlătur nenorocul ce ne pîndea, astfel, pe toţi… A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, urmînd şi el pilda lui Cronos, care-şi mînca odraslele. A trecut timpul, pînă-n ziua cînd Metis, dac-ar fi trăit, urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi era fiul său şi-al Herei . El era meşter priceput, avea o fierărie-n Lemnos. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de aramă, cu tăiş bine ascuţit. Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: – Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită… -Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpîn, despică-mi capul şi vezi de ce mă doare-atît? Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu glumeşti? a cutezat să mai întrebe. -Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. Despică-mi fruntea mai curînd. Nu pot să rabd durerile… Cu Zeus nu era de glumă, mai ales cînd se supăra. Inăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a lovit în ţeasta tatălui său, cît a putut. Cînd a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de bucurie şi izbîndă. Din creştetul nemuritor, cum spun legendele eline, s-a ivit o zeiţă mîndră, purtînd o platoşă de aur, pe frunte coif, în mîna dreaptă o lance straşnic ascuţită şi-n stînga scut apărător. Olimpul, cît era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care se năştea. Pămîntul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit pînă-n adînc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena. Iară Atena, nou-născută, era atît de frumoasă, încît zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurămînt, să stea pe veci nemăritată. Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit: – Te vei numi Palas-Atena! Vei sta alăturea de mine şi-adesea mă vei sfătui… De-aceea Zeus s-a gîndit şi-a hotărît ca ea să fie zeiţă a înţelepciunii, a cugetărilor adînci şi a priceperii depline, în muncă sau in bătălii.

ALEXANDRU MITRU LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 1 ZEII ZEIŢA GHEEA SE POVESTEŞTE, IN LEGENDA, că lumea noastră cea de asta-zi : pămîntul, plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare ,soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi, au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos?era însăşi zeiţa Gheea. Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el„ Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. „Ce mult îşi iubea Gheea soţul!… Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui. ;Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vînturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea lume. Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar. La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani. Primul născut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi’el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani. S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare.. După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. Peste un timp, frumoasa Gheea 2 avea să nască şi alţi prunci —• urni cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători. Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori. Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degra1″/ primejdia care-l pindea. Nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci seară chema pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit in rîntunecosul Tartar. căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o •1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. i/lo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală 3. Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă. Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus — şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum ? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul ? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă ? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întîi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat. — îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv… Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă : — Vezi-ţi de rosturile tale… Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc… Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea. — Mă voi supune !… i-a răspuns. Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu] său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă La fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit : — Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus ? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpî-flitor în locul lui ? Cronos primeşte lupta cu Uranu? Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl — deşi îi pedepsise greu ? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă. Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncise-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.   S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit. Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, as-•cunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice ; dar el nu putea fi zărit. A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd •clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus. Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîn-dit la chinuri înfricoşătoare. Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.   carte download gratis.....