Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru

Zeii Olimpului Zeii se urcă pe muntele Olimp Primind şi darurile-acestea, zeii s-au hotărît s-aleagă un loc de luptă potrivit. Au cercetat toată Elada şi au găsit că este bine să-şi facă tabăra-n Olimp. Olimpul muntele semeţ, cu fruntea sa încununată veşnic de ceţuri  argintii, era-n vecinătatea mării cu ape albăstrii, Egeea, şi priveghea toată Elada. Nu era loc mai potrivit decît acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut să i se facă un palat pe creasta cea mai îndrăzneaţă. Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii lumi: – De azi-nainte stăpînirea este în mîna altor zei. Sunt zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii vor fi pedepsiţi. Ţineau puterea pe nedrept. Şi toţi cîţi s-or alătura zeilor olimpieni, în luptă, vor primi o răsplată dreaptă. Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în Tartar prăbuşiţi… Zece ani de război crîncen.Războiul a-nceput cu furie… Pămîntul larg şi marea uriaşă au răsunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea orice-nchipuire. Cerul a dat parcă un geamăt. Olimpul s-a cutremurat pînă-n adîncuriie sale, şi Tartarul cel mohorît a bubuit, prelung şi surd, cînd zeii au intrat în luptă. In faţa cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mîniat. El năvălea peste titani, azvîrlind tunete cumplite. Din pumnul său neobosit ţîşneau mereu trăsnete tari, pe dîre albe de lumină. Pămîntul roditor ardea. Pădurile inainte verzi, erau schimbate în tăciuni şi scînteiau înfiorate. Şi totul clocotea în jur: Oceanul, marea nesfîrşită şi rîurile de ardeau sub aburii fierbinţi din ape. Focul se întindea pînă-n haos. Legenda spune că pămîntul ardea parcă aur -si. flacăra lui se ridica, unindu-se cu aprigul pîrjol ce mistuia cerul întreg. Astfel se-nfăţişa năprasna acestei lupte dintre zei. Şi, în acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu forţă înspăimîntătoare, cîte o sută de pietroaie, înspre mănunchiul de titani. Ciclopii ajutau şi ei, lovind pe Cronos şi pe-ai săi cu mari ciocane de aramă, zdrobindule umeri şi şolduri, picioare, braţe şi grumazuri. Iar zeii Hades şi Poseidon, Hestia, Hera şi Demetra luptau cu suliţe şi seceri, lovind întruna vitejeşte. Zece ani, poate şi mai bine, a dăinuit acest război, ce nu avea asemănare, dar pînă la sfîrşit titanii au fost înfrînţi şi nimiciţi. Titanii au fost îmbrînciţi, după poruncile lui Zeus, în Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La poartă, strajă li s-au pus cei trei fîrtaţi hecatonhiri, să nu mai poată-n veci ieşi din temniţă, de sub pămînt. Zeus era noul stăpîn. Toţi se plecau în faţa lui. Doar Gheea, mama zeilor, se mîniase rău pe el.   Titanii sunt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, întemniţîndu-i sub pămînt. Abia de iam putut scăpa, se plîngea Gheea zeilor. Şi Zeus… Zeus, cel pe care l-am ajutat să se înalţe, acuma, cînd este stăpîn, loveşte tot atît de crud? Şi-i zvîrle iarăşi în adînc pe bieţii mei feciori, titanii? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va plăti curînd… Zeus, nascutul din Titani trona pe muntele Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mîndrie privea el cerul albastru, nesfârşit, pămîntul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi firele subţiri de-argint ale izvoarelor din munţi. Totul, totul era al lui. Şi Zeus nu se sătura săşi mîngîie privirile cu-ntinderi şi cu bogăţii. El, ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în Olimp şi poruncea… Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi dorea ceva, se împlinea numaidecît.

II TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA   Trei ani încheiaţi ţinură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoştea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oşti, căci cine putea cunoaşte mai dinainte adevărata putere a dacilor? Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate şi cuceri pe rând cetăţile de margine ale Daciei şi anume: Arcidava, Centum, Berzobis şi Aixis.   Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria duşmanilor săi. Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porţile de Fier, pe unde Dunărea îşi taie sugrumată drum între munţi. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămăşiţele puteau fi urmărite prin văile Dunării şi prin munţii tot mai mărunţi ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în faţă un nou răgaz, Porţile de Fier, împotriva năvălitorilor.   Lovirea dintre cele două oştiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuţi în meşteşugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruinţă de vicleşug sau de forţă. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care şi ele înaintau în strânsă rânduială. Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oşti, până când Decebal, spre a-şi cruţa luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul şi se trase către miază-noapte.   Traian înţelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruinţă – iar numărul morţilor şi răniţilor romani era atât de ridicat, că el însuşi, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos. În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oştenilor căzuţi, încercând a-i ridica şi a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâşiindu-şi veşmântul, când nu mai avu cu ce-i înfăşa. Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.   Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munţilor se acoperiseră de nea. Venea iarna. Şi în acest anotimp cohortele obişnuiau să-şi lecuiască rănile şi să-şi umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă. Traian ştia că soarta oştirii romane, şi deci însăşi soarta lui, ţinea de această hotărâre a regelui dac. De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi şi a meşterilor constructori de cetăţi, căci războiul se arăta greu şi periculos. Iar în zilele şi nopţile lungi de aşteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oţel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise ţara Galilor. Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franţa, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în şcolile din Roma multă vreme.   Iscoadele trimise în munţii de apus şi miază-noapte aduceau împăratului veşti liniştitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviţi, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviţi pe neaşteptate din margini sau din spate. Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeţii cât un stat de călăreţ pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neaşteptată. În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii şi sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toţi călăreţii săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmaţii – înveşmântaţi în zale de fier din creştetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ţinut.   Împăratul îşi dădu numaidecât seama de primejdie şi adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oştile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părţi. Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-şi ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreţilor lui înzăuaţi pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare   Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-şi tragă oştile înapoi şi să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie? O zi şi o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns. Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, şi acela nepriceput – pe medicul grec Criton. Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei şi se arătă mulţumit. Îşi dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – şi coborî el însuşi pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreţii geţi, daci şi sarmaţi să treacă de cealaltă parte a fluviului. Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.   În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi şi pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania şi Italia. — Şi noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrăţişându-l pe câmpul care începuse a înverzi. — Oştenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredinţaţi că acei care luptă până la cea din urmă suflare şi cad pe câmpul de bătaie sunt primiţi în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viaţă veşnică. Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostăşeşte: — Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmaşilor noştri fericirea de a dobândi viaţa cea veşnică. Şi oştile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei. În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aţinu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriaşi, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniţi. Găseau în schimb numai stârvuri.   A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oştirii, călăreţii pe margini, pedestrimea în mijloc – dar şi acum legiunile romane rămaseră neclintite. În rândurile dacilor luptară şi femeile – soţiile şi mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse şi vândute în târgul sclavelor. Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buştean, adusă cu împunsături de suliţe până în cortul împăratului. Era sora lui Decebal.   Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor? Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii şi ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oştean suliţa în inimă. Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oştenii lui Decebal şi supuşii lui niciodată nu se vor închina Romei şi dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leşuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o ţară pustie. — Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus. — Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliaţi – răspunse generalul.   Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac. Totuşi, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-şi străpungă inima cu suliţa căzută a unui legionar. Nu trecu mult şi iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoţându-şi căciulile albe, de lână miţoasă şi punândule jos, îngenuncheară în faţa Cezarului şi cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis. Traian ştia că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteţi pe neaşteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmiţate. Dar celelalte cohorte risipiră şi această din urmă oaste a lui Decebal.   Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuşi regele dac venea să i se-nchine şi să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde. Traian, în cortul măreţ, stând pe jilţul de aur, înconjurat de generalii comandanţi de legiuni, fiecare cu steagul şi cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toţi însoţitorii, cu capetele plecate. Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-şi mânji sabia, dând morţii pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-şi pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – şi la gândul că duşmanul care înfruntase trei generali romani şi doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Şi cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.   Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea şi le înţelegea. Stăpânul, zise rar, puternic: — Vei înapoia de îndată toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetăţile şi vei trage înapoi oştile pe care le-ai lăsat dincolo de ţinuturile pe care le stăpâneşti. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine. Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheaţi le înţeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârşiţi cu oşteni, cu meşteri şi cu neguţători din Roma. — Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriaşă povară. — Atunci veţi socoti prieteni pe prietenii noştri, şi duşmani pe duşmanii noştri? întrebă Traian. — Aşa vom face! Şi ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete şi ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârşise, duşmanul închinându-se şi că vor rămâne de pază în cetăţile Daciei acei oşteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.   Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire şi mulţumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman. — Mă vor numi Dacicus! gândi Traian. — Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părţile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetăţenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.

III RĂZVRĂTIREA DACILOR   După sfatul marelui preot, gândul lui Decebal fu să se supună romanilor cu toată buna credinţă. Dar văzu îndată că robia era prea dureroasă. Iar Traian veghea cu străşnicie ca dacii să fie cu adevărat următori poruncilor lui.   N-avea deloc încredere în supunerea lui Decebal, pe care-l cruţase pentru că sabia romană nu putea tăia un cap plecat. Când de pe ţărmurile Nilului, i se aduse biruitorului Cezar capul tăiat al potrivnicului său Pompei, pe care-l urmărâse până-n acele locuri, imperatorul întoarse capul să nu i se vadă lacrimile şi porunci ca ucigaşii lui Pompei, care adăstau răsplată pentru acea faptă, să fie ucişi pe loc. Traian nu se miră aflând că Decebal punea la cale o răzvrătire şi nu se ţinea de cuvânt: primea în oştirea lui pe dezertorii legiunilor romane, care-i ajutau apoi, cu priceperea lor – căci toţi romanii erau luptători şi zidari – la ridicarea cetăţilor de la fruntarii. Un nou război împotriva dacilor i se păru lui Traian de mare nevoie – şi grabnic, până nu se iveau alte împrejurări care să dea lui Decebal un şi mai mare răgaz de întărire dacă nu chiar de năvălire în ţinuturile Romei.   Mai mult de trei ani Decebal nu putu ţine legământul cu împăratul Traian şi, ducându-se în peştera din munte a marelui preot, îi destăinui: — Numeşte-mă, prea-sfinte, călcător de cuvânt, fă-mă om de nimic, dar n-am putut răbda mai mult supunerea asta! Rob n-am fost niciodată şi mi se părea că voi putea fi. Iată că inima mea se răzvrăteşte şi cere mai curând moarte decât supunere. Am venit să-ţi destăinuiesc toate acestea, prea-sfinte, pentru tot ce s-o întâmpla de aci înainte. Poate că voi cădea înainte de a fi putut plăti romanilor pentru umilirea pe care am îndurat-o din partea lor. Vei veni pe tron în locul meu. Vei face atunci cum vei socoti mai bine, pentru ţara şi neamul dacilor. Dar să nu uiţi destăinuirea mea de acum: mai bine moarte decât robie! Marele preot căută să-l mângâie prin cuvinte blajine şi-i cântă cu alăuta, întovărăşindu-şi din glas, cântarea străveche a întăririi inimilor întru Zamolxis.   Apoi Decebal se puse în fruntea pâlcurilor de călăreţi şi unelti cu triburile vecine împotriva marelui cotropitor de la Roma. Toate aceste uneltiri ale regelui dac ajunseră la auzul lui Traian. Pregătirile de luptă ale împăratului roman aveau acum înfăţişarea unei fapte temeinice: purcedea la lărgirea imperiului, o dată pentru totdeauna. Înmulţi dea lungul Dunării numărul taberelor, castrelor romane – din care s-a mai păstrat una până în zilele noastre, la Bărboşi.   Trimise trupe în ţinutul de azi al Olteniei şi astfel, stăpân pe amândouă malurile Dunării, Traian chemă din Damasc pe arhitectul Apollodor, vestit pentru priceperea lui, şi îl puse să dureze un pod puternic, ca legiunile şi funcţionarii romani să poată trece cu uşurinţă în tot timpul, de pe un mal pe celălalt al fluviului Istm (Dunărea). Apollodor alese locul cel mai strâmt, în dreptul cetăţii Drobeta (Turnu Severin), unde lăţimea apei nu trece cu mult peste o mie de metri, iar adâncimea la mijloc abia atinge vreo treizeci de metri. Cu ajutorul legiunilor, care pregătiră cărămida şi cimentul, arhitectul ridică în doi ani podul pe douăzeci de picioare, bine înfipte în râu. (Când Dunărea scade, se văd şi azi urmele acelui pod de care se leagă începuturile neamului românesc.)   Graba lui Traian de a cuceri Dacia o dată pentru totdeauna era atât de mare, că porni din Roma pe timpul iernii, când podul de la Drobeta încă se lucra. Dar în primăvara anului 105, podul fiind gata, se făcură jertfele obişnuite – şi legionarii romani, cu flamurile şi uneltele de luptă, trecură peste măreţul pod. În fruntea lor, călare, se afla Traian. Pentru orice împrejurare neprielnică – deoarece împăratul cunoştea isteţimea vrăjmaşului său – alte legiuni intrară în Dacia, trecând Dunărea mai la vale, la vărsarea Oltului, unde se afla atunci castrul roman Oescus. Ele urcară de-a lungul râului şi trecură munţii Carpaţi pe la Castra Traiani (Turnul Roşu din zilele noastre). Pe unde se iveau legiunile romane, unele triburi dace nu mai ascultară de porunca lui Decebal şi se supuseră.   Dar cele mai multe, îndeosebi cele de peste munţi, până-n fruntariile marilor râuri Tisa şi Nistru, urmară pe regele lor, încredinţate şi ele că moartea e mai bună decât robia. De cum trecură munţii şi se uniră, legiunile romane avură de înfruntat oştirea dârză a dacilor, care, atunci când nu izbuteau să-şi răzbească duşmanii cu săgeţile sau bolovanii, se repezeau cu ascuţişul coaselor şi topoarelor. „Adânci erau rănile pricinuite de coasele dacilor” – povesteşte un scriitor din acea vreme. Ca şi în lupta dintâi împotriva împăratului roman, Decebal văzu că numai cu puterea nu va înlătura primejdia. În nopţile de îngrijorare, în văgăunile munţilor unde ierna cu oştile istovite, regele dac născocea fel şi chip de uneltiri.   Pe acel drum ce duce la Sarmizegetusa, în cortul lui împărătesc, Traian păşi pe lespedea de marmură, dictând scribului grec poruncile sale ce trebuiau trimise senatului roman. Căci din mijlocul bătăliei, el nu încetă de a dirigui treburile Imperiului. Un stegar îi aducea în lanţuri trei dezertori romani, care îşi găsiseră mai înainte adăpost la regele dac şi acum se apropiaseră de tabăra cea mare romană. — De ce aţi fugit de la mine? întrebă Traian. — Raţia de grâu ne-a fost micşorată, răspunse unul din cei prinşi. — De ce-aţi venit înapoi? — Ca să luptăm împotriva regelui dac! spuse alt prins.   Împăratul îi puse la cazne – bănuind că acei ticăloşi îi ascundeau ceva. Ei mărturisiră îndată că veniseră anume ca să omoare pe împărat, trimişi de regele dac, care le dăruia câte o traistă cu aur, după ispravă urmând a le mai dărui câte două de fiecare cap. Dezertorii fură aruncaţi în lanţuri, urmând ca la sfârşitul războiului, după marşul de triumf în Roma, să li se taie capul. Întâia viclenie a lui Decebal, scornită în nopţile lui fără somn, nu izbândise. — Care va fi a doua? se întrebă Traian.   Şi îndată se dete pe faţă şi a doua: Longinus, unul din căpitanii romani şi legat prin veche prietenie de Traian, fu reţinut în tabăra regelui dac şi pus la cazne. — Scrie împăratului tău, îi porunci regele dac, cu sabia în mână, aceste cuvinte: Sunt prinsul lui Decebal şi acesta te va prinde în curând şi pe tine. Zamolxis i-a trimis gânduri de luptă mai tari ca toate legiunile romane. Eu, Longinus, prietenul tău, te sfătuiesc să dai ascultare lui Decebal, care nu vrea nimic altceva decât să te întorci cu legiunile peste Dunăre înapoi şi să dărâmi podul de la Drobeta. După aceea va fi pace de-a pururi între romani şi daci. În aceeaşi zi un călăreţ dac duse în tabăra romană scrisoarea lui Longinus. Solul nu se mai întoarse – şi Decebal, întunecat, mânios, intră în cortul unde era păzit Longinus. Îl găsi întins pe spate, pe frunze uscate, mort, cu chipul dezgolit, senin, de parcă dormea. — A murit ca un dac! îşi zise Decebal, fierbând de mânie. Şi porunci ca trupul lui Longinus să fie dus la Sarmizegetusa. Citind scrisoarea generalului său, Traian fu cuprins de asemenea durere, că dete poruncă ca legiunile să înainteze numaidecât.   Romanii, înfruntând nămeţii de zăpadă, atacară taberele dace. Rând pe rând ele fură cucerite şi astfel încă o dată Traian ajunse în faţa Sarmizegetusei. — Acum ce sfat îmi dai, prea-sfinte? întrebă Decebal pe marele preot, care, cu alăuta sub braţ, fu adus în palatul regelui. — Acum, Stăpâne, nu mai am niciun sfat. Zamolxis nu s-a îndurat să-mi scurteze zilele ca să nu mai văd această pieire!   Lupta în jurul zidurilor cetăţii fu amarnică şi lungă. Femeile şi copiii aduceau luptătorilor daci de pe ziduri bolovanii adunaţi din vreme, pentru apărarea Sarmizegetusei. Bolovanii rostogoliţi de pe înălţimile meterezelor erau acum atât de mari, că zdrobeau şi scuturile şi pe cei de sub ele. — Nu ne rămâne nimic altceva de făcut, zise împăratul către conducătorii legiunilor, decât să înfometăm cetatea prin împresurare. — Dacii au şi săpături sub pământ, zise un general. Se vor trage afară din cetate, pe dedesubt – şi o să ne pomenim cu ei în spate. Atunci împăratul porunci să se taie pădurea din muntele apropiat şi să se ridice o cetate în faţa Sarmizegetusei, la adăpostul căreia să lovească zidurile cu berbecii. Când zidul cetăţii se sparse şi cei dintâi legionari năvăliră în Sarmizegetusa cu făcliile aprinse să-i dea foc, cetatea din trei părţi ardea de mult. Înecaţi în fum soldaţii romani abia zăreau pe unde calcă, loviţi din spate de suliţe neaşteptate, rostogoliţi în praful drumului de bolovani sau opăriţi de apă fiartă, care le cădea de sus, din locuinţele aprinse.   În cămările lor aurite, căpeteniile dace, pe scaune mari, băură otravă, ca să nu cadă în mâinile romanilor. Ei erau încredinţaţi că dincolo de această viaţă, Zamolxis îi aşteaptă cu braţele deschise, el care poate îmbrăţişa întreaga lume. Şi adormirea cu băutura cea dulce era mai blajină decât sabia călăului în pivniţele romane, după ce ei, boierii daci, ar fi fost târâţi în lanţuri pe uliţele Romei triumfale, în urma carelor de victorie ale lui Traian, în râsetele şi batjocura plebei zgomotoase. Şi astfel căzură căpeteniile dace în mijlocul marii odăi de sfat, unde legionarii romani îi găsiră morţi, cu surâsul pe buze.   Numai Decebal, el singur nu se otrăvi. În inima lui îndârjită şi mândră, mai rămăsese o scânteie de nădejde. Cu un pâlc de luptători credincioşi se strecură din cetatea aprinsă şi căută adăpost în munţii de la răsărit. Credea că legiunile romane, după cucerirea cetăţii nu-l vor mai urmări, iar împăratul, stăpân pe ţară, nu-şi va mai pierde vremea căutând pe fugar. Şi în câţiva ani, cu aurul ascuns din vremuri bune, cu dacii de dincolo de munţi peste cele două ape, până la malul Nistrului, să se ridice iar, el, regele Decebal, să alunge pe duşmanii din Sarmizegetusa şi să strice podul de la Drobeta.   După aceea nu va mai cuteza niciun împărat roman să treacă Dunărea în împărăţia învingătorului rege dac!... Nădejdea inimii lui Decebal nu se împlini. Mândria lui, până la urmă, fu înfrântă, căci duşmanul era împăratul Traian, care vedea tot atât de departe şi era tot atât de neînduplecat. În munţii din răsărit, pâlcul de daci fu repede risipit de romanii care se puseră pe urmele lor. Câteva căpetenii, care mai crezură în steaua regelui lor, îşi lăsară leşurile în corturi, în vârful înzăpezit al munţilor.   Într-o vizuină din peretele unei prăpăstii, unde regele Decebal se ascunsese cu desagii plini de aur, pentru întemeierea oştirii celei noi, îl ajunse vestea că rămăsese singur. Se putea otrăvi cu băutura pe care o avea din mâna marelui preot – otravă care adormea pe nesimţite şi din care nu se mai trezea nimeni – se putea arunca în prăpastie, unde n-ar fi scoborât nimeni până la stârvul lui. Dar Decebal nu era mulţumit cu asemenea moarte. Îşi aminti de regele dac de la malul Mării, care se înjunghiase, înainte de a cădea în mâinile romanilor. Tot aşa făcu şi el. Smulse jungherul de la coapsă şi-l înfipse în inimă. Apoi se prăbuşi în peşteră în sângele lui cald. A fost sortit ca prin moartea celui din urmă rege dac, stăpânirea Romei să se întindă până la Marea cea mare, iar o bună parte dintre romani să vie în ţara cea mănoasă şi plină de aur, să se aşeze aci, ca să trăiască apoi laolaltă învingători cu învinşi, luând obiceiurile romane şi vorbind limba lor, limba latinească.   Din mândrul Decebal şi din „divinul Traian” s-a zămislit o seminţie la fel de mândră, la fel de isteaţă şi de vitează, pe care nimeni n-a putut-o urni din locurile ei de baştină. Au venit călări, din răsărit, hoarde peste hoarde de migratori. Ele poposeau o vreme pe aceste meleaguri, dar plecau precum veniseră, ca valul apei – de-au rămas pe întinsul ţării, tot ei, locuitorii de temei, urmaşii luptătorilor lui Decebal şi ai legiunilor lui Traian, cu portul dac şi graiul roman.

II TRAIAN ŞI DECEBAL Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre. După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor. Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau. — Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat! Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor. Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.   Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.   Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea. Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.   Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian. Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare. Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei. Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”   Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii. Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.   Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire. Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi. În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane. Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal. Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.   Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun. Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului. Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.   Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani. — Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate! Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.   Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă: — Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi! Spune, prea-sfinte, să plec?... Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol: — Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.   Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii. — Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama. Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci: — S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi: — Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!   Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe: — Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi. Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului: — Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.   Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi. — Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor. Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer. La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.   Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei. Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc. Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină. — Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian? Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina? — Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!   Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau. Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile. — Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane. După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal: — Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!   Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept. — Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci. — Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse: — Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse: — Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei. — Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi! — De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.   Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib: — Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei. — Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal. — Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani. — Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal. — Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată. — Aşa voi face! — Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei. — Aşa să fie, precum zici! întări Decebal. — Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian. Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând: — Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?   Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse: — Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane. Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă! — Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).   Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei. Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie: — Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.   Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară. Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.

Orfeu si Euridice   ÎN TRACIA  muntoasă a vieţuit, se spune, primul dintre aezi, cel dintîi cîntăreţ de imnuri din Elada. Cîntăreţul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa unui rege, Eagru, ce-i cîrmuia pe traci. Iar mama lui a fost gingaşa Caliopa, muza ce inspira poezia epică şi arta de-a vorbi frumos şi mişcător. Muza a fost o vreme soţia lui Eagru. Atîta că Orfeu, deşi născut în casa regelui trac Eagru, avea şi el drept tată, ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul ocrotitor al cântecului dulce. Născîndu-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi curaţi de rouă şi a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s-alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră şi i-a urat să cînte dintr-însa mai frumos ca vîntul cînd foşneşte prin frunzele pădurii, mai cald şi mai duios decît privighetoarea în nopţile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, cînd şi-o-nstruna el lira. Să cînte melodii la fel de-armo-nioase, cum sînt acelea care îl desfată pe Zeus la ospeţe-n Olimp.   Crescînd Orfeu mai mare a început să umble prin ţara lui Eagru, cu lira subţioară. Toţi cîţi îl întîlneau se minunau de vorba plăcută ce-o avea, ca şi de-nţelepciunea pe care-o dovedea cu orişice prilejuri feciorul lui Apolo. Astfel se povesteşte c-atunci cînd se certau, din pricini felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu sâ le facă dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi înţelepte, împăca pe vrăjmaşi şi-i făcea săşi dea mîna.   Un cîntăreţ fără seamăn   Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cîntecul său era atîtde frumos, că oamenii-ascultîndu-l îşi uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea alinare şi se înveselea. Dar ce spun eu de oameni  cînd fiarele pădurii veneau în jurul său ! Chiar rîsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi culca botul umed de sînge pe piciorul aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea îngîndurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se mişcau şi se rostogoleau pînă lîngă Orfeu, să-i ţie loc de jilţuri 3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cît mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni pînă-atunci. Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii plecaţi către Colhida să dobîndească lîna berbecului de aur. De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo  cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi — n-ar fi putut nici unul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin sunete de liră a domolit mînia unor stînci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lînă de aur şi-a nimicit, prin cîntec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe marinari în valuri. A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.) Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice ; şi-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i cu nesaţ zile şi nopţi de-a rîndul…   Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în tactul muzicii . Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un beţigaş de-argint, făcînd să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimîntătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme ; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspîndea Orfeu, prin cîntecele sale.   Pierderea frumoasei Euridice   S-a întîmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflînd Aristeu că-n casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărît s-o fure pe nimfa Euridice. Ca să-şi îndeplinească gîndul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o vreme, precum pîndeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata doar să sară. Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa cînd nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în braţe. Nimfa, înfricoşată, văzîndu-l pe Aristeu din umbră cum s-a-vîntă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndîrjit, a pornit după ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă. Atît că, din greşeală, frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un şarpe cu pielea-mpestriţată şi colţii veninoşi. Nimfa-l calcă pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei şi îşi înfipse colţii, strecurîndu-i veninul sub pielea subţirică. Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge. O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu — acela ce fusese pricina morţii ei — se mistuia-n adîncuri verzi-negre de pădure. — Zeus, măreţe Zeus — strigă spre cer Orfeu, bătîndu-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş — pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei… Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stînca. Nici cîntecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.”.: Orfeu, trîntit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă. Plînsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi — dornici s-aline pe cel ce-i mîngîiase cu viersul său vrăjit  îi glăsuiau astfel: — Nu plînge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene… — Nu. Nu mă voi supune… ! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa ; şi am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricît ar fi de crunt, oricît de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea… Luîndu-şi pe umăr lira şi un toiag în mîini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.   Şi, în Peloponez, la capul Tenaron 5, era o peşteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credinţele străstrăVechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni cînd încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă una din porţile spre tărîmul lui Hades.   Pătrunde în Infern Şi, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă de vorbe şi poveţe. — Spuneţi !… Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domneşte Hades ? întreba pe localnici. — Da, da !… răspundeau ei. însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tînăr. E păcat… Furiile stau de strajă… Ele n-aşteaptă mult şi te strîng de grumaz… Cîţi n-au pierit acolo !… Stai… Stai… Unde te duci ? Tu n-auzi vorba noastră ? — Aud. Dar nu mi-e teamă !… rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea… Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul… Lăsaţi-mă să trec… Şi, înstrunindu-şi lira. cîntînd necontenit, Orfeu a păşit drept spre peştera aceea care-şi căsca gîtlejul umed şi-ntunecat, către aria mării. Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, senin şi fără frică.   Şi iacătă-l trecut, din peştera adîncă, într-un tărâm de umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin piciorul tufele în-cîlcite de scai şi mărăcini. îl zgîrie şi-l rănesc… Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, pînă zăreşte rîul cel vînăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, luntraşul cel bătrîn, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămînea pe ţărmuri, rătăcind, amărît, cam o sută de ani. însă aedul cîntă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cîn-tec minunat. Luntraşul se îndură. îl trece pe Orfeu pe malul celălalt. Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de-aramă. Latră şi urlă tare. Iar şerpii-ncolăciţi pe capetele sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe fiul lui Apolo.   El îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi dinele se lasă pe pîn-tec, la pămînt. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii  săi cată blînd. în acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades. Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe : — Cine eşti tu ? Ce vrei ? Cum cutezi, pămîntene, să intri nepoftit în ţinutul tăcerii ?… Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar atît : — Dă-mi voie, preamărite stăpîn peste-ntuneric şi umbre fără viaţă, să-ţi glâsuiesc în viers… Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui pruncul, cînd este legănat la sinul cald al mamei.   Zeul Hades se îmblînzeşte   Ii povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. Speranţele-nflcrite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu] Himeneu, cel ce-mplineşte legea sfînt-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-şi avea palatul ; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă,cum cerea datina, ci răspîndise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întîmplări ce urma să-i lovească. Ii cîntă Orfeu apoi de clipa neuitată cînd şî-a văzut iubita căzută la pămînt, fără de răsuflare ; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac. Toţi cîţi ascultă cîntul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-şi stăpînească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă ; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se-nvîrteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, rămîne nemişcat.   Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umăruj lui Hades, străpunsă de tăişul amarnicei mîhniri din viersul lui Orfeu. — Gîndeşte-te, tu, Hades  mai giăsuieşte el, pe blînd acord de liră  dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia mult iubită, n-ai suferi ca mine ?… Nu ai pleca s-o cauţi ?… Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea… în timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către Hades o mînă rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu, pierzînd mireasa în ziua nunţii sale  este sfâşietor… Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mişcat către Orfeu. — Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmîndu-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiţi… — Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gîtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta pe scumpa-i Euridice.   Şi Hades îi mai spune : — Cînd vei urca, Orfeu, spre celălalt tărîm, să nu-ntorci cumva Capul, să nu-ncerci s-o priveşti… — Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai spune iar Orfeu. — Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pămînt, o pierzi pe totdeauna, a adăugit la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poţi recăpăta… — Aşa… Aşa voi face !… a glăsuit Orfeu. Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe Her-mes a plecat spre pămînt. Ştia că îl urmează şi nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.   Mergea cîntînd din liră şi rostind mîndre stihuri ; şi-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui : „E tot atît de albă ? Mai este drăgăstoasă ? Nu s-a schimbat cumva ?”… Şi inima-i o dată cu lira lui cînta cîntec de biruinţă şi dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pămîntul nostru. Mai erau cîţiva paşi… Ce spun ? Numai un pas. Şi Orfeu trecea pragul din peşteră afară. Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n urma lui ? Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lîngă Hermes. Vrea să-i spună eva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise către el, parcă l-ar fi strigat, alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna 6.   Numai cîntecul îi rămîne   Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de rîul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în ţinutul lui Hades: Zadarnic s-a zbătut, a plîns, l-a implorat şi i cîntat din liră. Hades orînduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat. Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie ; căci îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfîşia mai mult. De auzea-n pădure rîsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţîţa pe-acestea să-ncerce şi s-atragă în mreje de aed. Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cîntecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormînt.   Dar se aflau pe-atuncea, în Trăda, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă pierdutei Euridice. Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, cîntînd sau dănţuind sau azvîrlindu-i flori legate-n bucheţele. îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l pofteau la serbări închinate lui Bachus, adică la orgii.   Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema, spunînd că ele înjosesc numele de femeie  şi se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrînată, pe care-o dovedeau. Atîta că nici ele nu s-au lăsat înfrînte. L-au urmărit în munte şi l-au încercuit. — De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să ştii că vei muri !… i-au ţipat laolaltă. — O, moartea, unde este ? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice… Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfîrtecau ţapii sacrificaţi stăpânului lor Bachus.   Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru . La timp au sărit însă şi cele nouă muze, avînd pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp. Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns pînă-n Lesbos, o insulă în care a înflorit poezia. Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă. Luceşte între stele. E constelaţia Lirei. Iar poemele 9 lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea jurată Euridicei !…   Note Vechii elini înţelegeau prin Tracta ţinuturile mărginite la miazănoapte de Propontida şi de Marea Egee, la răsărit de Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfinţit de fluviul Strimon, astăzi Karasu ; iară la miazănoapte de Istru sau Dunărea cea largă. Intr-un desen pe un vas este înfăţişat Orfeu, în ţara lui Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu suliţi în mîini, gata parcă de luptă. Poetul cîntăreţ este aşezat în mijloc, cu ochii către slavă. în mîini ţine lira. Nu ştim ce rosteşte, dar feţele războinicilor, înăsprite de lupte şi greutăţi, parcă se luminează şi uită de urgia pe care o pregătesc, de moarte şi război. Se vede marea putere a cîntecului, a artei, asupra lor. Aşa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa un mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat astăzi la Palermo. în jurul lui se văd strînse zeci de sălbăticiuni: maimuţe, leoparzi, lei cerbi, păsări, ba chiar şi şerpi şi broaşte, care-i ascultă viersul. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin în opera intitulată „Orfeu şi Euridice”, aflat azi la muzeul municipal din Chantilly. într-o splendidă îmbinare de culori sînt zugrăviţi oamenii şi natura. Se văd cîteva nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii ale rîului Hebru. In zări se înalţă munţii, adăpostind cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul lui Apolo. întreg tabloul respiră măreţia, puterea suverană a artei : a cîntecului şi poeziei. Orfeu, cu beţigaşul de argint în mină, se pregăteşte să cînte, însoţindu-şi vocea cu Ura, cel mai frumos dintre cîntecele pentru preaiubita lui Euridice. Astăzi capul Matapan. Scena este admirabil redată într-un basorelief din secolul al V-lea î.e.n., care se găseşte acum la Neapole. Ea a fost cîntată şi de marii poeţi antici: Eschil, Pindar, Horaţiu, Ovidiu şi, mai ales, Vergiliu, în „Georgi-cele” sale. In epoca modernă nenumăraţi artişti au abordat această temă în muzică, teatru, poezie şi artele plastice. Bunăoară, în muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată „Orfeu şi Euridice”. Semnificaţia pierderii Euridicei de către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotârîtoare în viaţă, nu se pot desăvîrşi fără răbdare şi sacrificiu pînă la capăt. Rîul Mariţa de astăzi. Aici vor crea mal iîrziu poeţii Alceu şi Safo. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care au fost de fapt create mult mai tîrziu, deşi unele fragmente par a fi urme veritabile de poezie orfică. Tot despre el se spune că avea şi darul profeţiei, fiind fiul lui Apolo — şi că ar fi organizat aşa-nvmitele mistere orfice. Capul său, prins între stîncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut darul să facă profeţii multă vreme după moartea poetului. întemeierea tebei Cadmos ; Zetos şi Amfion ; Edip