Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru

Zeii Olimpului Zeii se urcă pe muntele Olimp Primind şi darurile-acestea, zeii s-au hotărît s-aleagă un loc de luptă potrivit. Au cercetat toată Elada şi au găsit că este bine să-şi facă tabăra-n Olimp. Olimpul muntele semeţ, cu fruntea sa încununată veşnic de ceţuri  argintii, era-n vecinătatea mării cu ape albăstrii, Egeea, şi priveghea toată Elada. Nu era loc mai potrivit decît acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut să i se facă un palat pe creasta cea mai îndrăzneaţă. Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii lumi: – De azi-nainte stăpînirea este în mîna altor zei. Sunt zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii vor fi pedepsiţi. Ţineau puterea pe nedrept. Şi toţi cîţi s-or alătura zeilor olimpieni, în luptă, vor primi o răsplată dreaptă. Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în Tartar prăbuşiţi… Zece ani de război crîncen.Războiul a-nceput cu furie… Pămîntul larg şi marea uriaşă au răsunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea orice-nchipuire. Cerul a dat parcă un geamăt. Olimpul s-a cutremurat pînă-n adîncuriie sale, şi Tartarul cel mohorît a bubuit, prelung şi surd, cînd zeii au intrat în luptă. In faţa cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mîniat. El năvălea peste titani, azvîrlind tunete cumplite. Din pumnul său neobosit ţîşneau mereu trăsnete tari, pe dîre albe de lumină. Pămîntul roditor ardea. Pădurile inainte verzi, erau schimbate în tăciuni şi scînteiau înfiorate. Şi totul clocotea în jur: Oceanul, marea nesfîrşită şi rîurile de ardeau sub aburii fierbinţi din ape. Focul se întindea pînă-n haos. Legenda spune că pămîntul ardea parcă aur -si. flacăra lui se ridica, unindu-se cu aprigul pîrjol ce mistuia cerul întreg. Astfel se-nfăţişa năprasna acestei lupte dintre zei. Şi, în acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu forţă înspăimîntătoare, cîte o sută de pietroaie, înspre mănunchiul de titani. Ciclopii ajutau şi ei, lovind pe Cronos şi pe-ai săi cu mari ciocane de aramă, zdrobindule umeri şi şolduri, picioare, braţe şi grumazuri. Iar zeii Hades şi Poseidon, Hestia, Hera şi Demetra luptau cu suliţe şi seceri, lovind întruna vitejeşte. Zece ani, poate şi mai bine, a dăinuit acest război, ce nu avea asemănare, dar pînă la sfîrşit titanii au fost înfrînţi şi nimiciţi. Titanii au fost îmbrînciţi, după poruncile lui Zeus, în Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La poartă, strajă li s-au pus cei trei fîrtaţi hecatonhiri, să nu mai poată-n veci ieşi din temniţă, de sub pămînt. Zeus era noul stăpîn. Toţi se plecau în faţa lui. Doar Gheea, mama zeilor, se mîniase rău pe el.   Titanii sunt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, întemniţîndu-i sub pămînt. Abia de iam putut scăpa, se plîngea Gheea zeilor. Şi Zeus… Zeus, cel pe care l-am ajutat să se înalţe, acuma, cînd este stăpîn, loveşte tot atît de crud? Şi-i zvîrle iarăşi în adînc pe bieţii mei feciori, titanii? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va plăti curînd… Zeus, nascutul din Titani trona pe muntele Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mîndrie privea el cerul albastru, nesfârşit, pămîntul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi firele subţiri de-argint ale izvoarelor din munţi. Totul, totul era al lui. Şi Zeus nu se sătura săşi mîngîie privirile cu-ntinderi şi cu bogăţii. El, ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în Olimp şi poruncea… Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi dorea ceva, se împlinea numaidecît.

II TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA   Trei ani încheiaţi ţinură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoştea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oşti, căci cine putea cunoaşte mai dinainte adevărata putere a dacilor? Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate şi cuceri pe rând cetăţile de margine ale Daciei şi anume: Arcidava, Centum, Berzobis şi Aixis.   Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria duşmanilor săi. Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porţile de Fier, pe unde Dunărea îşi taie sugrumată drum între munţi. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămăşiţele puteau fi urmărite prin văile Dunării şi prin munţii tot mai mărunţi ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în faţă un nou răgaz, Porţile de Fier, împotriva năvălitorilor.   Lovirea dintre cele două oştiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuţi în meşteşugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruinţă de vicleşug sau de forţă. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care şi ele înaintau în strânsă rânduială. Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oşti, până când Decebal, spre a-şi cruţa luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul şi se trase către miază-noapte.   Traian înţelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruinţă – iar numărul morţilor şi răniţilor romani era atât de ridicat, că el însuşi, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos. În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oştenilor căzuţi, încercând a-i ridica şi a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâşiindu-şi veşmântul, când nu mai avu cu ce-i înfăşa. Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.   Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munţilor se acoperiseră de nea. Venea iarna. Şi în acest anotimp cohortele obişnuiau să-şi lecuiască rănile şi să-şi umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă. Traian ştia că soarta oştirii romane, şi deci însăşi soarta lui, ţinea de această hotărâre a regelui dac. De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi şi a meşterilor constructori de cetăţi, căci războiul se arăta greu şi periculos. Iar în zilele şi nopţile lungi de aşteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oţel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise ţara Galilor. Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franţa, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în şcolile din Roma multă vreme.   Iscoadele trimise în munţii de apus şi miază-noapte aduceau împăratului veşti liniştitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviţi, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviţi pe neaşteptate din margini sau din spate. Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeţii cât un stat de călăreţ pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neaşteptată. În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii şi sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toţi călăreţii săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmaţii – înveşmântaţi în zale de fier din creştetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ţinut.   Împăratul îşi dădu numaidecât seama de primejdie şi adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oştile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părţi. Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-şi ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreţilor lui înzăuaţi pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare   Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-şi tragă oştile înapoi şi să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie? O zi şi o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns. Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, şi acela nepriceput – pe medicul grec Criton. Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei şi se arătă mulţumit. Îşi dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – şi coborî el însuşi pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreţii geţi, daci şi sarmaţi să treacă de cealaltă parte a fluviului. Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.   În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi şi pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania şi Italia. — Şi noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrăţişându-l pe câmpul care începuse a înverzi. — Oştenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredinţaţi că acei care luptă până la cea din urmă suflare şi cad pe câmpul de bătaie sunt primiţi în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viaţă veşnică. Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostăşeşte: — Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmaşilor noştri fericirea de a dobândi viaţa cea veşnică. Şi oştile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei. În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aţinu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriaşi, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniţi. Găseau în schimb numai stârvuri.   A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oştirii, călăreţii pe margini, pedestrimea în mijloc – dar şi acum legiunile romane rămaseră neclintite. În rândurile dacilor luptară şi femeile – soţiile şi mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse şi vândute în târgul sclavelor. Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buştean, adusă cu împunsături de suliţe până în cortul împăratului. Era sora lui Decebal.   Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor? Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii şi ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oştean suliţa în inimă. Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oştenii lui Decebal şi supuşii lui niciodată nu se vor închina Romei şi dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leşuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o ţară pustie. — Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus. — Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliaţi – răspunse generalul.   Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac. Totuşi, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-şi străpungă inima cu suliţa căzută a unui legionar. Nu trecu mult şi iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoţându-şi căciulile albe, de lână miţoasă şi punândule jos, îngenuncheară în faţa Cezarului şi cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis. Traian ştia că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteţi pe neaşteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmiţate. Dar celelalte cohorte risipiră şi această din urmă oaste a lui Decebal.   Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuşi regele dac venea să i se-nchine şi să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde. Traian, în cortul măreţ, stând pe jilţul de aur, înconjurat de generalii comandanţi de legiuni, fiecare cu steagul şi cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toţi însoţitorii, cu capetele plecate. Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-şi mânji sabia, dând morţii pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-şi pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – şi la gândul că duşmanul care înfruntase trei generali romani şi doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Şi cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.   Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea şi le înţelegea. Stăpânul, zise rar, puternic: — Vei înapoia de îndată toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetăţile şi vei trage înapoi oştile pe care le-ai lăsat dincolo de ţinuturile pe care le stăpâneşti. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine. Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheaţi le înţeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârşiţi cu oşteni, cu meşteri şi cu neguţători din Roma. — Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriaşă povară. — Atunci veţi socoti prieteni pe prietenii noştri, şi duşmani pe duşmanii noştri? întrebă Traian. — Aşa vom face! Şi ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete şi ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârşise, duşmanul închinându-se şi că vor rămâne de pază în cetăţile Daciei acei oşteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.   Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire şi mulţumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman. — Mă vor numi Dacicus! gândi Traian. — Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părţile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetăţenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.

III RĂZVRĂTIREA DACILOR   După sfatul marelui preot, gândul lui Decebal fu să se supună romanilor cu toată buna credinţă. Dar văzu îndată că robia era prea dureroasă. Iar Traian veghea cu străşnicie ca dacii să fie cu adevărat următori poruncilor lui.   N-avea deloc încredere în supunerea lui Decebal, pe care-l cruţase pentru că sabia romană nu putea tăia un cap plecat. Când de pe ţărmurile Nilului, i se aduse biruitorului Cezar capul tăiat al potrivnicului său Pompei, pe care-l urmărâse până-n acele locuri, imperatorul întoarse capul să nu i se vadă lacrimile şi porunci ca ucigaşii lui Pompei, care adăstau răsplată pentru acea faptă, să fie ucişi pe loc. Traian nu se miră aflând că Decebal punea la cale o răzvrătire şi nu se ţinea de cuvânt: primea în oştirea lui pe dezertorii legiunilor romane, care-i ajutau apoi, cu priceperea lor – căci toţi romanii erau luptători şi zidari – la ridicarea cetăţilor de la fruntarii. Un nou război împotriva dacilor i se păru lui Traian de mare nevoie – şi grabnic, până nu se iveau alte împrejurări care să dea lui Decebal un şi mai mare răgaz de întărire dacă nu chiar de năvălire în ţinuturile Romei.   Mai mult de trei ani Decebal nu putu ţine legământul cu împăratul Traian şi, ducându-se în peştera din munte a marelui preot, îi destăinui: — Numeşte-mă, prea-sfinte, călcător de cuvânt, fă-mă om de nimic, dar n-am putut răbda mai mult supunerea asta! Rob n-am fost niciodată şi mi se părea că voi putea fi. Iată că inima mea se răzvrăteşte şi cere mai curând moarte decât supunere. Am venit să-ţi destăinuiesc toate acestea, prea-sfinte, pentru tot ce s-o întâmpla de aci înainte. Poate că voi cădea înainte de a fi putut plăti romanilor pentru umilirea pe care am îndurat-o din partea lor. Vei veni pe tron în locul meu. Vei face atunci cum vei socoti mai bine, pentru ţara şi neamul dacilor. Dar să nu uiţi destăinuirea mea de acum: mai bine moarte decât robie! Marele preot căută să-l mângâie prin cuvinte blajine şi-i cântă cu alăuta, întovărăşindu-şi din glas, cântarea străveche a întăririi inimilor întru Zamolxis.   Apoi Decebal se puse în fruntea pâlcurilor de călăreţi şi unelti cu triburile vecine împotriva marelui cotropitor de la Roma. Toate aceste uneltiri ale regelui dac ajunseră la auzul lui Traian. Pregătirile de luptă ale împăratului roman aveau acum înfăţişarea unei fapte temeinice: purcedea la lărgirea imperiului, o dată pentru totdeauna. Înmulţi dea lungul Dunării numărul taberelor, castrelor romane – din care s-a mai păstrat una până în zilele noastre, la Bărboşi.   Trimise trupe în ţinutul de azi al Olteniei şi astfel, stăpân pe amândouă malurile Dunării, Traian chemă din Damasc pe arhitectul Apollodor, vestit pentru priceperea lui, şi îl puse să dureze un pod puternic, ca legiunile şi funcţionarii romani să poată trece cu uşurinţă în tot timpul, de pe un mal pe celălalt al fluviului Istm (Dunărea). Apollodor alese locul cel mai strâmt, în dreptul cetăţii Drobeta (Turnu Severin), unde lăţimea apei nu trece cu mult peste o mie de metri, iar adâncimea la mijloc abia atinge vreo treizeci de metri. Cu ajutorul legiunilor, care pregătiră cărămida şi cimentul, arhitectul ridică în doi ani podul pe douăzeci de picioare, bine înfipte în râu. (Când Dunărea scade, se văd şi azi urmele acelui pod de care se leagă începuturile neamului românesc.)   Graba lui Traian de a cuceri Dacia o dată pentru totdeauna era atât de mare, că porni din Roma pe timpul iernii, când podul de la Drobeta încă se lucra. Dar în primăvara anului 105, podul fiind gata, se făcură jertfele obişnuite – şi legionarii romani, cu flamurile şi uneltele de luptă, trecură peste măreţul pod. În fruntea lor, călare, se afla Traian. Pentru orice împrejurare neprielnică – deoarece împăratul cunoştea isteţimea vrăjmaşului său – alte legiuni intrară în Dacia, trecând Dunărea mai la vale, la vărsarea Oltului, unde se afla atunci castrul roman Oescus. Ele urcară de-a lungul râului şi trecură munţii Carpaţi pe la Castra Traiani (Turnul Roşu din zilele noastre). Pe unde se iveau legiunile romane, unele triburi dace nu mai ascultară de porunca lui Decebal şi se supuseră.   Dar cele mai multe, îndeosebi cele de peste munţi, până-n fruntariile marilor râuri Tisa şi Nistru, urmară pe regele lor, încredinţate şi ele că moartea e mai bună decât robia. De cum trecură munţii şi se uniră, legiunile romane avură de înfruntat oştirea dârză a dacilor, care, atunci când nu izbuteau să-şi răzbească duşmanii cu săgeţile sau bolovanii, se repezeau cu ascuţişul coaselor şi topoarelor. „Adânci erau rănile pricinuite de coasele dacilor” – povesteşte un scriitor din acea vreme. Ca şi în lupta dintâi împotriva împăratului roman, Decebal văzu că numai cu puterea nu va înlătura primejdia. În nopţile de îngrijorare, în văgăunile munţilor unde ierna cu oştile istovite, regele dac născocea fel şi chip de uneltiri.   Pe acel drum ce duce la Sarmizegetusa, în cortul lui împărătesc, Traian păşi pe lespedea de marmură, dictând scribului grec poruncile sale ce trebuiau trimise senatului roman. Căci din mijlocul bătăliei, el nu încetă de a dirigui treburile Imperiului. Un stegar îi aducea în lanţuri trei dezertori romani, care îşi găsiseră mai înainte adăpost la regele dac şi acum se apropiaseră de tabăra cea mare romană. — De ce aţi fugit de la mine? întrebă Traian. — Raţia de grâu ne-a fost micşorată, răspunse unul din cei prinşi. — De ce-aţi venit înapoi? — Ca să luptăm împotriva regelui dac! spuse alt prins.   Împăratul îi puse la cazne – bănuind că acei ticăloşi îi ascundeau ceva. Ei mărturisiră îndată că veniseră anume ca să omoare pe împărat, trimişi de regele dac, care le dăruia câte o traistă cu aur, după ispravă urmând a le mai dărui câte două de fiecare cap. Dezertorii fură aruncaţi în lanţuri, urmând ca la sfârşitul războiului, după marşul de triumf în Roma, să li se taie capul. Întâia viclenie a lui Decebal, scornită în nopţile lui fără somn, nu izbândise. — Care va fi a doua? se întrebă Traian.   Şi îndată se dete pe faţă şi a doua: Longinus, unul din căpitanii romani şi legat prin veche prietenie de Traian, fu reţinut în tabăra regelui dac şi pus la cazne. — Scrie împăratului tău, îi porunci regele dac, cu sabia în mână, aceste cuvinte: Sunt prinsul lui Decebal şi acesta te va prinde în curând şi pe tine. Zamolxis i-a trimis gânduri de luptă mai tari ca toate legiunile romane. Eu, Longinus, prietenul tău, te sfătuiesc să dai ascultare lui Decebal, care nu vrea nimic altceva decât să te întorci cu legiunile peste Dunăre înapoi şi să dărâmi podul de la Drobeta. După aceea va fi pace de-a pururi între romani şi daci. În aceeaşi zi un călăreţ dac duse în tabăra romană scrisoarea lui Longinus. Solul nu se mai întoarse – şi Decebal, întunecat, mânios, intră în cortul unde era păzit Longinus. Îl găsi întins pe spate, pe frunze uscate, mort, cu chipul dezgolit, senin, de parcă dormea. — A murit ca un dac! îşi zise Decebal, fierbând de mânie. Şi porunci ca trupul lui Longinus să fie dus la Sarmizegetusa. Citind scrisoarea generalului său, Traian fu cuprins de asemenea durere, că dete poruncă ca legiunile să înainteze numaidecât.   Romanii, înfruntând nămeţii de zăpadă, atacară taberele dace. Rând pe rând ele fură cucerite şi astfel încă o dată Traian ajunse în faţa Sarmizegetusei. — Acum ce sfat îmi dai, prea-sfinte? întrebă Decebal pe marele preot, care, cu alăuta sub braţ, fu adus în palatul regelui. — Acum, Stăpâne, nu mai am niciun sfat. Zamolxis nu s-a îndurat să-mi scurteze zilele ca să nu mai văd această pieire!   Lupta în jurul zidurilor cetăţii fu amarnică şi lungă. Femeile şi copiii aduceau luptătorilor daci de pe ziduri bolovanii adunaţi din vreme, pentru apărarea Sarmizegetusei. Bolovanii rostogoliţi de pe înălţimile meterezelor erau acum atât de mari, că zdrobeau şi scuturile şi pe cei de sub ele. — Nu ne rămâne nimic altceva de făcut, zise împăratul către conducătorii legiunilor, decât să înfometăm cetatea prin împresurare. — Dacii au şi săpături sub pământ, zise un general. Se vor trage afară din cetate, pe dedesubt – şi o să ne pomenim cu ei în spate. Atunci împăratul porunci să se taie pădurea din muntele apropiat şi să se ridice o cetate în faţa Sarmizegetusei, la adăpostul căreia să lovească zidurile cu berbecii. Când zidul cetăţii se sparse şi cei dintâi legionari năvăliră în Sarmizegetusa cu făcliile aprinse să-i dea foc, cetatea din trei părţi ardea de mult. Înecaţi în fum soldaţii romani abia zăreau pe unde calcă, loviţi din spate de suliţe neaşteptate, rostogoliţi în praful drumului de bolovani sau opăriţi de apă fiartă, care le cădea de sus, din locuinţele aprinse.   În cămările lor aurite, căpeteniile dace, pe scaune mari, băură otravă, ca să nu cadă în mâinile romanilor. Ei erau încredinţaţi că dincolo de această viaţă, Zamolxis îi aşteaptă cu braţele deschise, el care poate îmbrăţişa întreaga lume. Şi adormirea cu băutura cea dulce era mai blajină decât sabia călăului în pivniţele romane, după ce ei, boierii daci, ar fi fost târâţi în lanţuri pe uliţele Romei triumfale, în urma carelor de victorie ale lui Traian, în râsetele şi batjocura plebei zgomotoase. Şi astfel căzură căpeteniile dace în mijlocul marii odăi de sfat, unde legionarii romani îi găsiră morţi, cu surâsul pe buze.   Numai Decebal, el singur nu se otrăvi. În inima lui îndârjită şi mândră, mai rămăsese o scânteie de nădejde. Cu un pâlc de luptători credincioşi se strecură din cetatea aprinsă şi căută adăpost în munţii de la răsărit. Credea că legiunile romane, după cucerirea cetăţii nu-l vor mai urmări, iar împăratul, stăpân pe ţară, nu-şi va mai pierde vremea căutând pe fugar. Şi în câţiva ani, cu aurul ascuns din vremuri bune, cu dacii de dincolo de munţi peste cele două ape, până la malul Nistrului, să se ridice iar, el, regele Decebal, să alunge pe duşmanii din Sarmizegetusa şi să strice podul de la Drobeta.   După aceea nu va mai cuteza niciun împărat roman să treacă Dunărea în împărăţia învingătorului rege dac!... Nădejdea inimii lui Decebal nu se împlini. Mândria lui, până la urmă, fu înfrântă, căci duşmanul era împăratul Traian, care vedea tot atât de departe şi era tot atât de neînduplecat. În munţii din răsărit, pâlcul de daci fu repede risipit de romanii care se puseră pe urmele lor. Câteva căpetenii, care mai crezură în steaua regelui lor, îşi lăsară leşurile în corturi, în vârful înzăpezit al munţilor.   Într-o vizuină din peretele unei prăpăstii, unde regele Decebal se ascunsese cu desagii plini de aur, pentru întemeierea oştirii celei noi, îl ajunse vestea că rămăsese singur. Se putea otrăvi cu băutura pe care o avea din mâna marelui preot – otravă care adormea pe nesimţite şi din care nu se mai trezea nimeni – se putea arunca în prăpastie, unde n-ar fi scoborât nimeni până la stârvul lui. Dar Decebal nu era mulţumit cu asemenea moarte. Îşi aminti de regele dac de la malul Mării, care se înjunghiase, înainte de a cădea în mâinile romanilor. Tot aşa făcu şi el. Smulse jungherul de la coapsă şi-l înfipse în inimă. Apoi se prăbuşi în peşteră în sângele lui cald. A fost sortit ca prin moartea celui din urmă rege dac, stăpânirea Romei să se întindă până la Marea cea mare, iar o bună parte dintre romani să vie în ţara cea mănoasă şi plină de aur, să se aşeze aci, ca să trăiască apoi laolaltă învingători cu învinşi, luând obiceiurile romane şi vorbind limba lor, limba latinească.   Din mândrul Decebal şi din „divinul Traian” s-a zămislit o seminţie la fel de mândră, la fel de isteaţă şi de vitează, pe care nimeni n-a putut-o urni din locurile ei de baştină. Au venit călări, din răsărit, hoarde peste hoarde de migratori. Ele poposeau o vreme pe aceste meleaguri, dar plecau precum veniseră, ca valul apei – de-au rămas pe întinsul ţării, tot ei, locuitorii de temei, urmaşii luptătorilor lui Decebal şi ai legiunilor lui Traian, cu portul dac şi graiul roman.

II TRAIAN ŞI DECEBAL Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre. După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor. Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau. — Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat! Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor. Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.   Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.   Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea. Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.   Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian. Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare. Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei. Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”   Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii. Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.   Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire. Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi. În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane. Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal. Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.   Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun. Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului. Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.   Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani. — Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate! Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.   Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă: — Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi! Spune, prea-sfinte, să plec?... Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol: — Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.   Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii. — Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama. Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci: — S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi: — Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!   Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe: — Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi. Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului: — Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.   Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi. — Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor. Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer. La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.   Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei. Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc. Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină. — Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian? Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina? — Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!   Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau. Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile. — Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane. După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal: — Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!   Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept. — Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci. — Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse: — Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse: — Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei. — Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi! — De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.   Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib: — Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei. — Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal. — Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani. — Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal. — Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată. — Aşa voi face! — Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei. — Aşa să fie, precum zici! întări Decebal. — Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian. Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând: — Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?   Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse: — Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane. Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă! — Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).   Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei. Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie: — Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.   Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară. Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.

Orfeu si Euridice   ÎN TRACIA  muntoasă a vieţuit, se spune, primul dintre aezi, cel dintîi cîntăreţ de imnuri din Elada. Cîntăreţul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa unui rege, Eagru, ce-i cîrmuia pe traci. Iar mama lui a fost gingaşa Caliopa, muza ce inspira poezia epică şi arta de-a vorbi frumos şi mişcător. Muza a fost o vreme soţia lui Eagru. Atîta că Orfeu, deşi născut în casa regelui trac Eagru, avea şi el drept tată, ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul ocrotitor al cântecului dulce. Născîndu-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi curaţi de rouă şi a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s-alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră şi i-a urat să cînte dintr-însa mai frumos ca vîntul cînd foşneşte prin frunzele pădurii, mai cald şi mai duios decît privighetoarea în nopţile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, cînd şi-o-nstruna el lira. Să cînte melodii la fel de-armo-nioase, cum sînt acelea care îl desfată pe Zeus la ospeţe-n Olimp.   Crescînd Orfeu mai mare a început să umble prin ţara lui Eagru, cu lira subţioară. Toţi cîţi îl întîlneau se minunau de vorba plăcută ce-o avea, ca şi de-nţelepciunea pe care-o dovedea cu orişice prilejuri feciorul lui Apolo. Astfel se povesteşte c-atunci cînd se certau, din pricini felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu sâ le facă dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi înţelepte, împăca pe vrăjmaşi şi-i făcea săşi dea mîna.   Un cîntăreţ fără seamăn   Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cîntecul său era atîtde frumos, că oamenii-ascultîndu-l îşi uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea alinare şi se înveselea. Dar ce spun eu de oameni  cînd fiarele pădurii veneau în jurul său ! Chiar rîsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi culca botul umed de sînge pe piciorul aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea îngîndurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se mişcau şi se rostogoleau pînă lîngă Orfeu, să-i ţie loc de jilţuri 3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cît mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni pînă-atunci. Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii plecaţi către Colhida să dobîndească lîna berbecului de aur. De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo  cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi — n-ar fi putut nici unul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin sunete de liră a domolit mînia unor stînci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lînă de aur şi-a nimicit, prin cîntec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe marinari în valuri. A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.) Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice ; şi-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i cu nesaţ zile şi nopţi de-a rîndul…   Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în tactul muzicii . Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un beţigaş de-argint, făcînd să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimîntătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme ; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspîndea Orfeu, prin cîntecele sale.   Pierderea frumoasei Euridice   S-a întîmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflînd Aristeu că-n casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărît s-o fure pe nimfa Euridice. Ca să-şi îndeplinească gîndul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o vreme, precum pîndeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata doar să sară. Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa cînd nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în braţe. Nimfa, înfricoşată, văzîndu-l pe Aristeu din umbră cum s-a-vîntă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndîrjit, a pornit după ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă. Atît că, din greşeală, frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un şarpe cu pielea-mpestriţată şi colţii veninoşi. Nimfa-l calcă pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei şi îşi înfipse colţii, strecurîndu-i veninul sub pielea subţirică. Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge. O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu — acela ce fusese pricina morţii ei — se mistuia-n adîncuri verzi-negre de pădure. — Zeus, măreţe Zeus — strigă spre cer Orfeu, bătîndu-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş — pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei… Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stînca. Nici cîntecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.”.: Orfeu, trîntit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă. Plînsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi — dornici s-aline pe cel ce-i mîngîiase cu viersul său vrăjit  îi glăsuiau astfel: — Nu plînge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene… — Nu. Nu mă voi supune… ! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa ; şi am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricît ar fi de crunt, oricît de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea… Luîndu-şi pe umăr lira şi un toiag în mîini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.   Şi, în Peloponez, la capul Tenaron 5, era o peşteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credinţele străstrăVechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni cînd încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă una din porţile spre tărîmul lui Hades.   Pătrunde în Infern Şi, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă de vorbe şi poveţe. — Spuneţi !… Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domneşte Hades ? întreba pe localnici. — Da, da !… răspundeau ei. însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tînăr. E păcat… Furiile stau de strajă… Ele n-aşteaptă mult şi te strîng de grumaz… Cîţi n-au pierit acolo !… Stai… Stai… Unde te duci ? Tu n-auzi vorba noastră ? — Aud. Dar nu mi-e teamă !… rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea… Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul… Lăsaţi-mă să trec… Şi, înstrunindu-şi lira. cîntînd necontenit, Orfeu a păşit drept spre peştera aceea care-şi căsca gîtlejul umed şi-ntunecat, către aria mării. Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, senin şi fără frică.   Şi iacătă-l trecut, din peştera adîncă, într-un tărâm de umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin piciorul tufele în-cîlcite de scai şi mărăcini. îl zgîrie şi-l rănesc… Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, pînă zăreşte rîul cel vînăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, luntraşul cel bătrîn, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămînea pe ţărmuri, rătăcind, amărît, cam o sută de ani. însă aedul cîntă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cîn-tec minunat. Luntraşul se îndură. îl trece pe Orfeu pe malul celălalt. Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de-aramă. Latră şi urlă tare. Iar şerpii-ncolăciţi pe capetele sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe fiul lui Apolo.   El îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi dinele se lasă pe pîn-tec, la pămînt. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii  săi cată blînd. în acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades. Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe : — Cine eşti tu ? Ce vrei ? Cum cutezi, pămîntene, să intri nepoftit în ţinutul tăcerii ?… Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar atît : — Dă-mi voie, preamărite stăpîn peste-ntuneric şi umbre fără viaţă, să-ţi glâsuiesc în viers… Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui pruncul, cînd este legănat la sinul cald al mamei.   Zeul Hades se îmblînzeşte   Ii povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. Speranţele-nflcrite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu] Himeneu, cel ce-mplineşte legea sfînt-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-şi avea palatul ; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă,cum cerea datina, ci răspîndise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întîmplări ce urma să-i lovească. Ii cîntă Orfeu apoi de clipa neuitată cînd şî-a văzut iubita căzută la pămînt, fără de răsuflare ; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac. Toţi cîţi ascultă cîntul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-şi stăpînească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă ; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se-nvîrteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, rămîne nemişcat.   Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umăruj lui Hades, străpunsă de tăişul amarnicei mîhniri din viersul lui Orfeu. — Gîndeşte-te, tu, Hades  mai giăsuieşte el, pe blînd acord de liră  dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia mult iubită, n-ai suferi ca mine ?… Nu ai pleca s-o cauţi ?… Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea… în timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către Hades o mînă rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu, pierzînd mireasa în ziua nunţii sale  este sfâşietor… Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mişcat către Orfeu. — Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmîndu-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiţi… — Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gîtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta pe scumpa-i Euridice.   Şi Hades îi mai spune : — Cînd vei urca, Orfeu, spre celălalt tărîm, să nu-ntorci cumva Capul, să nu-ncerci s-o priveşti… — Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai spune iar Orfeu. — Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pămînt, o pierzi pe totdeauna, a adăugit la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poţi recăpăta… — Aşa… Aşa voi face !… a glăsuit Orfeu. Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe Her-mes a plecat spre pămînt. Ştia că îl urmează şi nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.   Mergea cîntînd din liră şi rostind mîndre stihuri ; şi-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui : „E tot atît de albă ? Mai este drăgăstoasă ? Nu s-a schimbat cumva ?”… Şi inima-i o dată cu lira lui cînta cîntec de biruinţă şi dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pămîntul nostru. Mai erau cîţiva paşi… Ce spun ? Numai un pas. Şi Orfeu trecea pragul din peşteră afară. Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n urma lui ? Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lîngă Hermes. Vrea să-i spună eva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise către el, parcă l-ar fi strigat, alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna 6.   Numai cîntecul îi rămîne   Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de rîul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în ţinutul lui Hades: Zadarnic s-a zbătut, a plîns, l-a implorat şi i cîntat din liră. Hades orînduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat. Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie ; căci îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfîşia mai mult. De auzea-n pădure rîsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţîţa pe-acestea să-ncerce şi s-atragă în mreje de aed. Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cîntecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormînt.   Dar se aflau pe-atuncea, în Trăda, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă pierdutei Euridice. Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, cîntînd sau dănţuind sau azvîrlindu-i flori legate-n bucheţele. îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l pofteau la serbări închinate lui Bachus, adică la orgii.   Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema, spunînd că ele înjosesc numele de femeie  şi se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrînată, pe care-o dovedeau. Atîta că nici ele nu s-au lăsat înfrînte. L-au urmărit în munte şi l-au încercuit. — De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să ştii că vei muri !… i-au ţipat laolaltă. — O, moartea, unde este ? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice… Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfîrtecau ţapii sacrificaţi stăpânului lor Bachus.   Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru . La timp au sărit însă şi cele nouă muze, avînd pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp. Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns pînă-n Lesbos, o insulă în care a înflorit poezia. Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă. Luceşte între stele. E constelaţia Lirei. Iar poemele 9 lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea jurată Euridicei !…   Note Vechii elini înţelegeau prin Tracta ţinuturile mărginite la miazănoapte de Propontida şi de Marea Egee, la răsărit de Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfinţit de fluviul Strimon, astăzi Karasu ; iară la miazănoapte de Istru sau Dunărea cea largă. Intr-un desen pe un vas este înfăţişat Orfeu, în ţara lui Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu suliţi în mîini, gata parcă de luptă. Poetul cîntăreţ este aşezat în mijloc, cu ochii către slavă. în mîini ţine lira. Nu ştim ce rosteşte, dar feţele războinicilor, înăsprite de lupte şi greutăţi, parcă se luminează şi uită de urgia pe care o pregătesc, de moarte şi război. Se vede marea putere a cîntecului, a artei, asupra lor. Aşa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa un mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat astăzi la Palermo. în jurul lui se văd strînse zeci de sălbăticiuni: maimuţe, leoparzi, lei cerbi, păsări, ba chiar şi şerpi şi broaşte, care-i ascultă viersul. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin în opera intitulată „Orfeu şi Euridice”, aflat azi la muzeul municipal din Chantilly. într-o splendidă îmbinare de culori sînt zugrăviţi oamenii şi natura. Se văd cîteva nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii ale rîului Hebru. In zări se înalţă munţii, adăpostind cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul lui Apolo. întreg tabloul respiră măreţia, puterea suverană a artei : a cîntecului şi poeziei. Orfeu, cu beţigaşul de argint în mină, se pregăteşte să cînte, însoţindu-şi vocea cu Ura, cel mai frumos dintre cîntecele pentru preaiubita lui Euridice. Astăzi capul Matapan. Scena este admirabil redată într-un basorelief din secolul al V-lea î.e.n., care se găseşte acum la Neapole. Ea a fost cîntată şi de marii poeţi antici: Eschil, Pindar, Horaţiu, Ovidiu şi, mai ales, Vergiliu, în „Georgi-cele” sale. In epoca modernă nenumăraţi artişti au abordat această temă în muzică, teatru, poezie şi artele plastice. Bunăoară, în muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată „Orfeu şi Euridice”. Semnificaţia pierderii Euridicei de către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotârîtoare în viaţă, nu se pot desăvîrşi fără răbdare şi sacrificiu pînă la capăt. Rîul Mariţa de astăzi. Aici vor crea mal iîrziu poeţii Alceu şi Safo. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care au fost de fapt create mult mai tîrziu, deşi unele fragmente par a fi urme veritabile de poezie orfică. Tot despre el se spune că avea şi darul profeţiei, fiind fiul lui Apolo — şi că ar fi organizat aşa-nvmitele mistere orfice. Capul său, prins între stîncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut darul să facă profeţii multă vreme după moartea poetului. întemeierea tebei Cadmos ; Zetos şi Amfion ; Edip

Zeus, Poseidon şi Hades îşi împart între ei lumea.  Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa: Voi, amîndoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cîndva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. -Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă cîte-un ţinut, să-l cîrmuiţi, să mi-l vegheaţi. -Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea… -Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vîrtos… Iar Zeus le-a răspuns: – Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pămînt, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi cîţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas… Zeii cei doi s-au repezit numaidecît. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare. Amîndoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorît, care-i fusese hărăzit, şi, după cît se povesteşte, nicicînd nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte pana-n asfinţit. Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpîn…   Fiicele lui Cronos capătă demnităţi în Olimp.    După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa sa copilele zeului Cronos şiale Reei – una mai mîndră decît alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa lui, întrebînd ce porunci le dă. Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor bogate şi a livezilor cu rod. Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos.Zeus s-a aplecat spre ea şi, mîngîind-o blînd pe păr, şi-a hotărît-o de soţie. în grija ei a-ncredinţat căsătoria şi familia şi copilaşii nou-născuţi. Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg Olimpul pentru nuntă.Şi cînd s-a isprăvit şi nunta – o nuntă făr-asemănare – Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era orînduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre depărtări şi-şi cîntărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea.Totuşi, un gînd i se vîrîse în minte-adînc şi nu-l lăsa: „Pentru o lume-atît de mare, suntem puţini numai noi şase, cugeta Zeus, numărîndu-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu-atît mai mult mi se cuvine şi mie tot atîţia zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lîngă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua mînă, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. In acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii olimpienilor vor fi curînd dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. Şi- acum pe cine voi chema?… A!… pe Atena, «ochi de-azur», copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, pe ea o voi numi întâi!…” Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui. Zeiţa cu ochii de azur Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n nişte-mprejurări ciudate. Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis – ce-ntruchipa înţelepciunea – că-n schimbul sprijinului dat o s-o ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvînt. Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l întrebase pe Uranus ce-o să se-ntîmple în viitor. Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa Metis, va naşte-n primul rînd o fată, apoi va naşte un băiat. Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să se înscăuneze-n loc. Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul neînduplecat. Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pînă să înţeleagă, biata, ce are soţul său de gînd, acesta a şi înghiţit-o. – Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca să înlătur nenorocul ce ne pîndea, astfel, pe toţi… A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, urmînd şi el pilda lui Cronos, care-şi mînca odraslele. A trecut timpul, pînă-n ziua cînd Metis, dac-ar fi trăit, urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi era fiul său şi-al Herei . El era meşter priceput, avea o fierărie-n Lemnos. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de aramă, cu tăiş bine ascuţit. Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: – Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită… -Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpîn, despică-mi capul şi vezi de ce mă doare-atît? Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu glumeşti? a cutezat să mai întrebe. -Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. Despică-mi fruntea mai curînd. Nu pot să rabd durerile… Cu Zeus nu era de glumă, mai ales cînd se supăra. Inăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a lovit în ţeasta tatălui său, cît a putut. Cînd a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de bucurie şi izbîndă. Din creştetul nemuritor, cum spun legendele eline, s-a ivit o zeiţă mîndră, purtînd o platoşă de aur, pe frunte coif, în mîna dreaptă o lance straşnic ascuţită şi-n stînga scut apărător. Olimpul, cît era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care se năştea. Pămîntul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit pînă-n adînc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena. Iară Atena, nou-născută, era atît de frumoasă, încît zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurămînt, să stea pe veci nemăritată. Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit: – Te vei numi Palas-Atena! Vei sta alăturea de mine şi-adesea mă vei sfătui… De-aceea Zeus s-a gîndit şi-a hotărît ca ea să fie zeiţă a înţelepciunii, a cugetărilor adînci şi a priceperii depline, în muncă sau in bătălii.

CASTOR Şl POLUX ÎN ŢARA MlNDRĂ A LACONIEI, pe valea rîului Eurot, trăia cîndva regele Tindar. Soţia lui se numea Leda K   Pe ţărmurile rîului Eurot creşteau mirţi înfloriţi şi sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, vieţuiau în cîrduri lebede graţioase, albe. Mai albe uneori decît Taigetul, muntele care se-nălţa în zare şi-avea pe fruntea lui semeaţă, în timpul iernii, cununi de gheaţă orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia sau Sparta. …Şi, dacă Tindar era vrednic, aezii nu ştiau să spună… Nu cunoşteau nici ei prea multe… în schimb, ştiau că acest rege-o dispreţuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe… Şi, supărată, Afrodita a hotărît să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Aţîţîndu-l pe însuşi Zeus la dragoste nelegiuită faţă de soaţa regelui, frumoasa Leda.   Zeus se preface în lebădă Iar Zeus s-a prefăcut, cîntau aezii, în lebădă cu pene albe  o lebădă strălucitoare, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochii scînteind ca jarul  şi a chemat-o pe Afrodita : — Tu ai să iei înfăţişarea de vultur care urmăreşte… o biată lebădă prin aer… Şi lebăda am să fiu eu !… a rîs cu hohot olimpianul. Să mă goneşti în aşa chip, încît s-ajung pe lîngă Leda, la ceasul cînd se scaldă-n rîu. — Am înţeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita. Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sînge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. -Gonindu-l prin văzduh, zeiţa, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre rîul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde. Era către amurg, cînd rîul pare tot poleit cu aur, cînd prin frunzişul din platani îşi cîntă vîntul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la rîu. Zvîrlindu-şi vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece. Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. în urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soţiei regelui s-o scape de vulturul urmăritor. Leda uimită de albeaţa acestei păsări maiestuoase, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o privire rugătoare  sare din rîu. Fuge pe ţărm şi-ntinde mîinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire. Pasărea albă se preface că-i este frică şi s-azvîrle în braţele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate şi-şi ia din nou înfăţişarea obişnuită de zeiţă. Soţia regelui spartan mîngîia lebăda cu gîndul că va să-i potolească spaima. Iar Zeus, bucurîndu-se că se găsea la sinul ei, o-mbrăţişează pe regină. Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit ca păsările  două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora lui Elena de-o frumuseţe fără seamăn ; iar, din cellalt, s-au ivit Castor şi o copilă, Clitemnestra. Polux şi sora lui. Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor şi cu Clitemnestra lui Tindar îi erau copii 2.   Eliberarea Elenei din Atena   In acest fel au văzut lumea cei doi băieţi : Castor şi Polux. Şi ei s-au luat îndată-n braţe, şi-au început să gîngurească şi să se joace împreună. Zeus ar fi vroit  se pare  să-şi ia pe fiul său, pe Polux, şi să şi-l crească după voie. Gîndea să-l facă un erou, poate asemeni lui Heracle. Insă, văzîndu-i pe băieţi jucîndu-se doar împreună, s-a răzgîndit să-i mai despartă. A poruncit zeului Her-mes să-i ia pe unul şi pe cellalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ţinut îndepărtat 3. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învăţat să lupte cu iscusinţă, fără teamă. Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii şi arunca greutăţi, departe, cit nici nu se vedea cu ochii. Castor, în schimb, fugea mai bine şi călărea ca o nălucă ; iar carul lui zbura pe ţărmuri, ca rîndunica în văzduhuri. Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe mări, cu plute şi in corăbii înzestrate cu pînze şi cu vîsle bune. Ba, după cum se povesteşte, cutreierau în vremurile-acelea nişte piraţi pe marea largă, ardeau oraşele pe ţărmuri, jefuiau pe neguţători şi-i ucideau fără cruţare. Nu mai puteau pluti corăbii. Şi-atunci, cei doi flăcăi şi-au spus că-i datoria lor să plece şi să-i răpună pe tîlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii. Insoţiţi doar de cîţiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă şi s-au luptat cu toţi tîlharii  piraţii, care bîntuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pînă la unul. Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu. Fata era de-o gingăşie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise şi răpise fata, pe cînd dansa la o serbare ; apoi o luase de nevastă . Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmaţi de ostile-spartane, şi se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu şi să-şi elibereze sora. Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades. Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiţi, să şi-o răpească din Infern pe blinda Cora-Persefona. în timp ce el era-n Infern, intră şi fraţii, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cruţă, plini de-nţelepciuhe, grădinile lui Academos 5, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii Cătînd după aceea bine, Castor şi Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prinţesa Etra, mama eroului Tezeu. Cînd o găsesc  ce bucurie !… Nici nu o cunoşteau destul, cu toate că le era soră ; căci ei crescuseră departe, în Macedonia muntoasă, pe cînd Elena rămăsese lîngă părinţii săi, în Sparta. Se-ntorc deci toţi, cu voie bună, ducînd cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu. La-ntoarcere au fost primiţi cu ospeţe şi veselie şi sărbători strălucitoare… Au petrecut ce-au petrecut şi s-a curmat de la o vreme şi bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să şadă mereu la danturi şi la mese… E însetat să săvîrşească fapte de glorie şi cinste !… Tocmai se pregătea-n Elada la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreţ, o vînătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, Castor şi Polux n-au stat pe gînduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la vînătoare. Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să dobîndeasca, din Colhida, lîna berbecului de aur, şi-au săvîrşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vînt prielnic. Era pe lîngă Tracia. Deodată s-a stîrnit furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colţii ei de spumă, părea o fiară îndîrjită, care urla plină de ură şi era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta pînă la bolta înnegrită, ce atîrna deasupra mării, sau o izbea de stînci cumplite… Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason6, Heracle şi mulţi alţii, să ţină vîslele în mîini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frînsese între stînci… Zadarnic încerca să cînte Orfeu ‘ din lira lui divină, gîndind să îmblînzească zeii… Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi mai cruntă… Şi-atunci, precum cîntau aezii, Castor şi Polux au chemat pe Zeus, stăpînul din cer : — Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi navigaţia pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre ţara unde se găseşte lîna de aur mult dorită ?… De ce, o tată  ne răspunde ?… Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată. Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de atuncea, corăbierii, de cîte ori erau furtuni, rugau pe zei şi dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer 8. Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un adăpost şi-un pic de hrană, îi ucideau pe corăbieri şi scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, făcînd dreptate. în sfîrşit, dup-atîtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar şi Clitem-nestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrăţişîndu-i cu mîndrie : — Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrînit şi n-avem sprijin la nevoie… Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să împărţiţi pămîntul între voi. Să-l stăpîniţi cu braţ vînjos… Fraţii au rîs : — Prea bine, mamă… Ne vom căuta nişte soţii… şi vom avea un trai tihnit…   Cearta cu fiii lui Afareu Părea că totul se aşterne senin, frumos, în viaţa lor. Numai că, în puţină vreme, s-a întîmplat ca dioscurii să se certe cu nişte veri. Verii erau Linceu şi Idas, odraslele lui Afareu  care era cu Tindar frate. Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada adusă din Ar-cadia. Şi ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înşele cu ceva… Dar alţii spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncîntătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera ; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrînd să se joace,-a pus în arc patru săgeţi muiate-n fiere şi le-a dat drumul în văzduh. Săgeţile i-au nimerit pe toţi flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncîntătoare pe care le avea Leucip. Ca să n-apuce însă verii, Linceu şi Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gîndit că trebuie să le răpească. Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. în acest timp, şiretul Eros ţinea frîiele cailor. Pe cîmp ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau şi nişte nori, care vesteau primejdia ce s-apropia9… Se povesteşte că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea pînă departe, prin case, prin păduri, prin munţi. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă. El se luptase şi cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fată, şi-l biruise la sfîrşit. …Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducînd, la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, i-a şi văzut pe cei doi fraţi gonind cu fetele în braţe. El l-a chemat grabnic pe Idas şi-au pornit după dioscuri. Polux îşi împarte nemurirea cu fratele său Castor Lupta a fost îngrozitoare. Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, în f.aţa gemenilor. Ochii lor sînt înflăcăraţi. — Daţi-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărîtat. — Vin de le ia ! răspunde Castor. — Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară ! Vă-nvoiţi ? — Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Cu-rînd o să muşcaţi pămîntul. Luptăm cu rîndul cîte doi… Cei dinţii se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu. Cu suliţe scînteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele se sfărîmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier. Duşmanii se opresc o clipă, cătîndu-se adine în ochi. Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vîntului dinspre miazăziuă. Şi, dintr-o dată, amîndoi, cuprind şi săbiile-n mîini. Şi  iată-i !… se avîntă iarăşi ca doi vultani înfometaţi…” Lupta durează ceasuri multe, pînă ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pîntec ; şi-acesta cade, sfîrşit, jos… Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe rnormîntul tatălui lor, abia-n-gropat, şi o azvîrle cu putere în pieptul agerului Castor. Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste. Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.   Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet : — Nu-mi pare rău că părăsesc acest pămînt. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux… Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi disperat strigă spre Zeus : — Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost… Şi nu-i nimic mai sfînt, mai nobil, decît o dragoste de frate, care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat… Dă-i, tată, deci lui Castor viaţă sau  de nu vrei  încuviinţează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades… Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns : — Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu fraţii tăi : Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să-m-bătrîneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos… Dar Castor e fiul lui Tindar şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pămîntean ? — Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai dragă decît slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amîndoi nemuritori, ori împreună în Infern… Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi strîngă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii să rămînă, ca şi-nainte, laolaltă. însă, din an, o jumătate să şi-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern. Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi-ncă-lecînd pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat pînă-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai tîrziu, ca să-i scutească să se coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştrill. Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sînt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, avînd în mîini suliţe lungi, iară pe cap coifuri rotunde 12. Adeseori ei sînt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. Iară pe creştetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea 13. legendă, Lele. Urmaşul lui, Eurot Ha lui Eurot or fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă şi Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rîndul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle — întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei, Amicleea  şi care era strămoşul direct lui Tindar, soţul reginei Leda, mama celor doi eroi : Castor şi Polux. Regii Spartei se mîndreau mult cu această genealogie şi mai ales cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiţi eroi gemeni.   Note : Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rinduri. Se găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuă de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pînzâ lucrată de Corregio, aflată la Berlin. Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci : pe malul rîului Eurot, sub mirţii înfloriţi, se află Leda cu lebăda alături. In depărtare, pe un deal înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte smălţată de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilaşi — asemeni unor puişori. Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zîmbind discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulţi ? Ce poate să însemne acest lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.) Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărîmurile-Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sînt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar, soţul legiuit al Ledei  tindarizi,  ei şi ca ăioscuri  feciori ai lui Zeus (dios). S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit de Piritou,. regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vîrstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii spuneau că la această dată Tezeu era în, vîrstă de cincizeci de ani. Mai tîrziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian. In grădinile învăţatului Academos a întemeiat filozoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pînă astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi cultură. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo,. către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul soarelui. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”. Cînd se sfirşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte fîşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă o corăbiei. Acestea sînt  cura se înţelege  numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime mu puteau înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată in galeriile de artă din Miinchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frîul calului, pe care se vor urca. Soarele arde C -pe clmpie şi, totuşi, în înalt, se văd norii prevestitori de rele. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul de a comanda vînturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul jurtunilor şi a-i putea scăpa de moarte. Este vorba de constelaţia cunoscută sub numele de „Gemenii”, care ‘ apare pe boltă în luna mai. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi Cultul dioscurilor s-a răspîndit în toate coloniile greceşti, şi in Sicilia şi la Roma. în imperiul roman împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă  jurămîntul în tribunale pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe Castor. In Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, “”închinat dioscurilor. (Templul a fost mai tîrziu refăcut de romani.) în acest templu, In fiecare an, în anotimpul parfumat cînd înfloresc migdalii, se organizau nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cîntăreţi, ăanţaiori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oa-Imenii au rîwnit mereu înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au răsunat cîndva şi nişte versuri ca acestea, rostite de Bakchi- lyde, poetul grec din sec. al V-lea î.e.n., intitulate : „Lauda păcii” : „Măreţe lucruri naşte pacea : flori, belşug de artă gureşă şi dulce, în flacără de aur pe altare de murmură s- aprinde pentru zei carnea cornutelor şi-a mieilor lînoşi. Juneţea cugetă la lupte – pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la hore. Pe chinga scutului îşi ţese pînza păianjenul. Iar lancea ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sînt amarnic măcinate de rugină. A amuţit trompeta de aramă. Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima. Serbări senine înfloresc pe uliţi, şi arde cîntecul slăvind frumuseţea.” Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobîndit premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ ţi cîntec popular, şi a luat medalia de aur, pe. care e înfăţişat templul lui Castor şi al lui Polux.

HERACLE SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie ‘. Şi-a-ndreptat deci privirea către pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Şi a zărit-o pe Alcmena. Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia ei, precum cîntau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau frumuseţea. Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume-Amfitrion, şi locuia la Teba 2. Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a aşteptat o vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-şi înfăţişarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din luptă. — M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am învins la porţile cetăţii… — Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-na-inte-i şi desprinzîndu-i coiful, şi pavăza, şi scutul. Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion.   Zeus vesteşte sosirea pe lume a fiului său Cînd s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus, plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel : — O, zei, şi voi, zeiţe, ascultaţi-mă bine ce am să vă destăinui, aşa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naşte, din spiţa lui Perseu 3, cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Aşa hotărăsc eu, ce stăpînesc Olimpul, şi astfel va rămîne… Auzind vorba asta, Hera — care aflase de noua-nşelăciune a soţului său, Zeus — arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire : — De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte azi, din spiţa lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalţi sclavii săi… — Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îţi jur cu bucurie… Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !… O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soţul său alunecase-n cursă… Şi, fără de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre ţara Argos, spre cetatea Micena. Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos ‘. Iar soaţa lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni. Hera, fără zăbavă, a săvîrşit o vrajă şi a făcut ca soaţa stă-pînului Micenei să nască mai curînd. In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două. S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui Zeus : — Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a şi născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu. Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta. — Ce-ai spus ? a răcnit el. — Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a şi venit pe lume… Insă nu e odrasla pe care-o aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău şi-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai. — Cum ? Hera !… îndrăzneşti ? a tunat iarăşi Zeus. Dar Hera a urmat : — Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă… Euristeu. Iacătă-l în Micena… E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, păcălitul eşti tu !… S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma să fie rege, şi fiul său un sclav.   Alcmena devine mamă Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, şi se chema Alcide 5, şi celălalt, Ificle — fiul lui Amfitrion. Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas : — De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ţi vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în bătălie, şi tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, azvîrle-l pe Alcide !… Du-l pe un cîmp pustiu şi-acolo părăseşte-l !… Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat să fugă. Vocea o urmărea. — Azvîrle-l pe Alcide… Tot n-ai să-l poţi scăpa… Şi ea, strîngîndu-şi fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie şi, deznădăjduită, vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo. Ştia cît era Hera de neîndurătoare, cînd îşi dorea ceva şi cînd era pătrunsă cumplit de gelozie. Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise glasul. O văzuse pe-Alcmena ducîndu-şi copilaşul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei trebuia să trăiască şi să-l ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit să vină pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes. — Te du, a rostit Zeus, şi ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp şi fă tu cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Aşa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei. Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-şi la picioare cele mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i l-a pus la sîn. Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea parfumată. Cînd s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi ucidă. Atîta că prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin isteţimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese laptele nemuririi. Faptul era-mplinit. In cîntece, poeţii ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide, vrăjmaşă, de la sîn, mai multe rîuleţe de lapte-ar fi ţîşnit. Aceste rîuleţe s-au risipit în cer şi s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de elini, cum ştim : Calea lactee sau Calea laptelui 6.   Lupta cu şerpii zeiţei Hera Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, şi Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena. Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, şi povestea adesea : — Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i leagăn, şi-i adorm în cîntece duioase… Vai, nu e mulţumire mai mare pentru-o mamă decît să-şi vadă pruncii că-s cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pîndesc nici rele, nici inimi duşmănoase… Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau opt luni. Părea că trec în tihnă !… Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba şi socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace…” Tot cugetînd, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu şerpi, balauri. încolăciţi pe-o ciută, o strîngeau de grumaz şi-i strecurau otrava prin colţii veninoşi. Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monştrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, şi-n încolăci-turi se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţîşneau scîntei verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios. Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre colţi. Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de groază, cei doi şerpi mon-struoşi, ajunşi chiar lîngă scut. Văzînd colţii oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, ţipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi a prins în mînuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale celor doi şerpi. Le-a strîns ca într-un cleşte. Şerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare şi să cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîn-geau puternic, erau parcă din fier. Şi el i-a strîns atîta, pînă ce monştrii Herei au pornit să-şi desfacă inelele-albăstrii… Cînd au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvîrlindu-i la picioare “.   Amfitrion îl trimite pe Alcide să înveţe meşteşugul armelor Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc, Tiresias pe nume  şi i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil. Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel : „Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăţiei. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus…” Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor. — De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-şi învingă duşmanii ! a spus Amfitrion, şi mama s-a-nvoit. Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie şi să vîneze fiare. Şi s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-şi însuşească arta cea grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încît, în scurtă vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din Teba . Ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe şi legume ; seara, cu carne friptă ; şi-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur o oştire  ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia de aur, şi luase mii de sclavi  doar cu-o măciucă-n mînă. Şi izgonise oastea şi pe regele ei.   Creon, regele Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe-Amfi-trion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. „Iată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gînd, şi-mi va fi de folos”. Şi, fiind regele Creon atît de mulţumit de biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l-a rugat să-i fie ginere şi urmaş. Tînărul s-a-nvoit. — Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi prieten ne-ai fost întotdeauna. Voinţa ta-i poruncă. Mă-nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă… în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd şi chiuind, privegheaţi de Megara. Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toţii, şi hohotele lor răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n inima zeiţei se-aprinde o mînie atît de-ncrîncenată, încît nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină. Cere unei zeiţe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, s-alerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide. Zeiţa nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul asupra lui Alcide. I-a insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi tînăra-i nevastă. Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea în ţărînă, cu sufletul zdrobit.9 Geloasa Hera îl loveşte din nou crunt pe fiul Alcmenei Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veşminte-mpodobite,   La oracolul din Delfi Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrăţişîndu-şi copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicîndu-i : — Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ţi loveşti copiii şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu e a ta. Deşi nu este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată… Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Te du pînă la Delfi şi purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci… Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi. în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni  aşa cum cerea Hera  să-şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena. – Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile — douăsprezece-s toate — primejduindu-ţi viaţa. Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale. Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, mergînd către Micena.   Tînârul alege drumul virtuţii Mergînd el zbuciumat, îngîndurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare ; avea brăţări, inele, podoabe, şi pe plete văluri trandafirii, şi, chicotind, zvîrlea zîmbete deşuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în faţă. In mînă ea purta o cunună de laur. — Iţi cauţi drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle. — Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul. Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă : — Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine… — Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe oameni… Dar cine eşti, femeie ? — Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun… Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trîndăvi în voie, poţi dobîndi belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decît să te desfeţi… Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă şi a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa : — Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri — e drept — sînt multe. Insă acela care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi, şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa. — Tu cine eşti ? — Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt. Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor uşoare. — Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu m-aş fi supus ; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat şi preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poţi fi de folos ? — Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci. — Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulţumit… — Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea. La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare şi i-a rostit cu silă : — Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi !… Am să mă lupt cu Hera şi, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuţii… Din clipele acelea — cum au cîntat poeţii — fără de şovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori- cîte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au aşternut în cale ne-cruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii…   Sosirea la Micena …Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia : —f Iţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în splendida Micenă. Şi osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu !… Nu îşi sfîrşise vorba, şi-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar : — Slăvite !… Mare rege !… Heracle a sosit… — Heracle ?… Unde este ?… a rostit Euristeu, lăsîndu-şi braţele să-i cadă fără vlagă. — E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş… — Să intre ?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu glasul răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna. Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i e de sprijin Hera. — Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuţit. Eu sînt stăpîn, el sclav… — Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. Supuşii tăi nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur. — Să plece de îndată !… striga iar Euristeu. în ţinutul Ne-meei zac munţi de oseminte. Cîţi s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !… — Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, stăpîne… Şi toţi rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-şiat de colţii leului. Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeei11, unde-ntr-o peşteră si-avea culcuşul leul. Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n acea ziuă o turmă şi-un păstor. Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriaşă. Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sînge. Colţii săi ascuţiţi erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat şi l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr. Răpunerea leului din Nemeea Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stîncă şi a lunecat jos. Leul răgea cumplit, şi cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru. Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu. Putea să tragă el şi-o mie de săgeţi. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon 12 şi-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei. Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atît de tare, că s-auzea în cer. Din jilţul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta aşezată Hera. Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ţinutul Nemeei. Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucăţele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoşat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo. Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum şi ei sfîrşitul. Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă şi-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adînc în bezna acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaş. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereţii peşterii. Colţii albi străluceau. — Aicea eşti ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle. Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle. Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a mai văzut. Cît a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-şit, Heracle a cuprins leul strîns de grumaz. L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbuşit. Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gîndul să-l despoaie de blana lui roşcată. „Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veşmîntul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decît ea”. A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon. Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. Era şi înţelept. Şi cugetînd mai bine, şi-a dat repede seama că sabia sau cuţitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei. Şi-aşa a izbutit. Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, precum hotă-rîse, s-a-nveşmîntat cu pielea, iar pe cap şi-a pus ţeasta. Prin vitejia lui îşi dobîndise în luptă o platoşă şi-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea. Aşa înveşmîntat, a plecat la Micena.   Spre mlaştinile Lernei Lupta cu hidra Auzind Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în şiraguri şi îi strigau voioşi : — Iţi mulţumim, Heracle ! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu fiare şi monştrii-ncrîncenaţi. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la luptă. Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise printr-un crainic, în oraşul Tirint. — Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte în mlaştinile Lernei, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, odraslă a lui Tifon şi-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grîu, şi-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat din cîţi au vrut s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena… — Nici noi nu credem !… Nu !… rîdeau toţi sfetnicii înconju-rînd slugarnic jilţul lui Euristeu. — Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Şi să nu se întoarcă decît biruitor sau mort, adus pe scut… …Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna. Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n Lerna. îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, şi-l admira nespus. — Atîţia oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In numele mulţimii, vreau să-l însoţesc eu. Şi vreau să-l cruţ măcar de truda drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor… Tatăl a-ncuviinţat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască. — Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, şi-n Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viaţa !… Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul şi de altul, atîta stăruise, pregătise şi caii, şi carul pentru drum, încît pînă la urmă Heracle a primit să meargă cu Iolau. Şi-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se ridicau din mlaştina întinsă, unde stăpînea moartea. Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi tîrîte pînă-n sălaşul său. Nu le putea mînca, atît erau de multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplînd întreg văzduhul c-un miros otrăvit. Heracle şi Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne şi-o grămadă de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgeţile în foc şi să tragă cu ele în hidra adormită. — Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, ţintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeţi, în vîrful cărora legase şo-moioage de fîn aprins în foc. Impunsă de săgeţi, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. Avea nouă gîtlejuri şi nouă capete  şi-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din boturile-i hîde, ca nişte flăcări verzi, ţîşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă. întîia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două. Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicît lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gîtlej, se-nălţau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind şi colţii ca pumnale de fier, cincizeci de capete. Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau : — Adu-mi lemne aprinse şf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpăţînile hidrei. Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete. In vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un viţel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare. Ii sfîşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în braţe şi nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaştini. Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Şi încă-a mai durat pînă către amurg. In acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca ; dar chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colţii puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvîrleau încă flăcări. Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălaşul hidrei. — Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate săgeţile în sîngele acesta înveninat al hidrei… — Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns Iolau. Heracle şi-a muiat toate săgeţile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna. Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.   Păsările stimfaliene Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălăşluiau în nişte smîrcuri negre, pe ţărmurile mării, lîngă un oraş, Stimfalos . Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în toată-mprejurimea oraşului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi de moarte. Se pustiise locul. Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se desfăta, auzind gemete, sau cînd vedea-n Stimfalos sîngele şiroind. — De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimiţînd pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta… Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă. — Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi ? Iar locul e deschis n-ai unde te feri… Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori şi tu… Tuturor ne eşti drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon. — Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricît de mînios. — Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii. — Nu, nu… voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă aţi pieri… Şi mergea mai departe. Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii şi zeci de mii. Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, şi ţipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n Micena. — Aha ! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrşitul feciorului Alcmenei… Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeţi, ce străbăteau deodată cîte-o sută de păsări, ba poate şi mai bine. Azvîrlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la-ndemînă. Şi, nu în lungă vreme, în smîrcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări. Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puţine rămîneau. Insă, de frica morţii, zburau ţipînd cu grabă spre portul Euxin , într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorinţa preacrudului zeu Ares. Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mînă în faţa lui Heracle. Insă eroul nostru şi-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii cu care îl ţintea şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle. Astfel s-a isprăvit şi-această încercare  a treia, după număr. Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint. Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.   Căprioara zeiţei Artemis Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se mîniase tare pe ei zeiţa vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca zeiţei. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele şi pără-duia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura. Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în oraşul Tirint. — Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată… rîdeau toţi sfetnicii strînşi lîngă Euristeu… Şi-apoi chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî şi Artemis. Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîrşitul feciorului Alcmenei… — Aşa e ! Va pieri ! scrîşnea şi Euristeu, cu ochii mici de ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera. Intr-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna c-un vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi. Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi spre miazănoapte, ajungînd în ţinutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende Aici era s-o prindă ; poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a şi ţîşnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, aşa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atît că nici o fiinţă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea s-alerge atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle. Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu Ladon. Şi dincolo de rîu era templul zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo. Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lîngă ea şi a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare. — Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, şi acuma mă mînii şi pe mine ? — Nici nu mă gîndesc, zeiţă ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt doar mulţumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care căprioara le-aducea cîmpurilor . Şi-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiţă să strige cît poftea.   Mistreţul din Erimant Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns. — Il voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii Erimant, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, mistreţul fioros, care pă-răduieşte codrii deşi ai Psofidei, distrugînd aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece deîndată ! — Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii. Şi iar pleca Heracle, deşi abia sosise, săvîrşind calea-n-toarsă către Arcadia. Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos. Centaurul acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăţ şi-o oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viţei de vie. Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît de-mbătătoare, încît s-a răspîndit peste tot muntele, ameţindu-i Pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintîi au simţit aroma-mbă-tătoare fraţii centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle. — De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ? Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă mare-n frunte, altul l-a izbit straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată. Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, l-a şi răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărîmînd ţeste, piepturi şi şale de centauri, culcîndu-i la pămînt. Centaurii, cu spaimă, cîţi mai erau în viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos. Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeţi. Nici unul n-a scăpat. Incă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe mistreţ. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca nişte lănci. Văzîndu-l pe Heracle, mistreţul, ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii — s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou. Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre mistreţ. Insă şi-a amintit că trebuie s-aducă mistreţul viu şi teafăr crudului Euristeu. Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd şi aruncînd cu pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-a-mblînzit. A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena. Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale. De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă şi, tremurînd, ţipa : — Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti ! Nu-mi trebuie mistreţul. Pleacă de-aici cu el… Nu uita că-mi eşti sclav, şi-aşa îţi poruncesc… — Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să plăteşti, stînd un timp în sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate… — Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia fricosul. Şi nu s-a liniştit decît cînd a văzut mistreţul jupuit şi carnea lui încinsă în frigare de-aramă. Grajdurile lui Augias Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună cu-ameninţări în glas : — Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias şi curăţă gunoiul… — Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine cîţi sclavi au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să cureţe gunoiul. Ştiu cîţi ar mai pieri… Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca. — Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida… — O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curăţ într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă ?… — Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gîndeşte-te ce spui. — Să încercăm ?   — Fireşte, dacă te încumeţi !… — Şi-ţi ţii făgăduiala ? — Fac chiar şi-un jurămînt. — Bine. Atunci, priveşte !… Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp. A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere : Alfeul şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, du cînd cu ea gunoiul. Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pămînt, nu se mai cunoşteau. — Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut de cuvînt ? Hai, ţine-te şi tu !… Dar şiretul Augias, văzîndu-şi împlinită dorinţa ce-o avea, s-a răzgîndit îndată. — Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este nevoit să-şi, păstreze cuvîntul. — După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvînt, şi am să te răpun. — Pleacă, îţi poruncesc ! a rostit regele. Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinţei dobîndite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi. Si holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei Europa, stătea-nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon. Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă. Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn. Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut din fire de oţel o plasă, cum sînt cele cu care se prind peşti. A pornit după taur, l-a aţîţat la luptă cu strigăte şi pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul. Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos şi-n-genunchea-nainte-i, mugind încetişor, parcă-şi cerea iertare. Luîndu-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la poporenii din insula lui Zeus — ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie — Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. Ţinîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sîrg pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul Alcmenei pînă-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui Euristeu. Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoşat slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri şi să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o şti. Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.   Taurul lui Poseidon   Plecarea spre Tracia După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă Însărcinare, mult maiprimejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa şi de bunica-i, Gheea. Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcînd-o sub copite. Muşca oa-aneni şi vite. Cu coarnele strica locuinţe şi grajduri, livezi, grădini După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna sa, Hera, unde să-l mai trimită. Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legaţi în lanţuri, pentru că se hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede şi dus, tîrîş, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l  sfîşie-ndată, flămînzi ca nişte lupi. — A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l înveţe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou teafăr Heracle. Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii  dacă-i va putea lua. In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul tesa-lian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea să treacă pe lîng-oraşul Fera, fără să se oprească la regele Admet. Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul lui sălaş. — Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te iau. Totuşi ai mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o fiinţă care îţi este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades. S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să pornească înspre tărîmul morţii, cînd este încă tînăr şi-i însetat de viaţă ? A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supuşii, nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi cea mai dragă lui — preatînăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise solul mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît să plece ea însăşi în Infern, în locul lui Admet. Biruinţa asupra morţii — Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui mai mult decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască el. Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă, tăindu-i o şuviţă din părul mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoţînd doar un suspin : — Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus… A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit. Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîşiat de chinuri, văzînd pe cea mai bună şi cea mai credincioasă dintre soţiile ce-au trăit pe pămînt pierind sub ochii lui. __ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-şi jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viaţa fără de ea. Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa sa. Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi şi fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare. Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz. A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi pînă la sfîrşit a aflat adevărul. „O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhneşti ! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades.” Noaptea, cînd toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit. S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. însă eroul nostru s-a aşezat ia pîndă. A aşteptat un timp, şi-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit şi l-a cuprins pe zeu în bra-ţele-i vînjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt şi l-a legat în ştreanguri. Moartea fusese-nvinsă . —- Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a glă-suit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă n-ai să juri că şi prietenul meu va rămîne în viaţă. Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă pe tînăra regină ; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă.   Aducerea cailor lui Diomede Erai spre dimineaţă cînd au intrat Heracle şi-Alcesta în palat. Admet se hotărîse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare, tînără şi frumoasă, nu ştia ce să creadă. — E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soaţa dragă. — Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. îţi mulţumim, Heracle ! — Iţi mulţumim, Heracle ! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi obrazul de cel al dragei sale. Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească slujba. Plutise iar pe mare, şi-n sfîrşit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Şi debarcînd acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute şi sute de războinici. Totuşi, pînă la urmă i-a biruit pe toţi. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre ţărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou. S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oştenii bistonieni, cîţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziţi, pe drum, l-au sfîşiat. Mînia zeului ce-aţîţă la războaie a sporit şi mai mult ; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei. Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul Micena. Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimîntat şi-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. In goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mîniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au încolţit şi i-au mîncat pe toţi.   Cingătoarea Hipolitei ,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, şi-a rostit Euristeu, dar trebuie să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !…” Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. Viteaza Hipolita şi mîndra Antiopa — copilele lui Ares, zeul războiului — domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care sălăşluiau la Pontul Euxin 2i. Cîţiva eroi vestiţi, ca Tezeu din Atena, Peleu şi Telamon, ştiind ce îndurase Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în ţara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit să-i fie şi ei însoţitori. Heracle s-a-nvoit. Şi s-au urcat cu toţii pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în Pontul Euxin. Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuţi, purtînd pe spate arcuri şi-n rnîini lănci ascuţite. I-a-ntîmpinat la ţărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de chipeşii flăcăi ce coborau pe ţărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină. — Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie ? Sau trebuie să ţi-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine şi cu oştirea ta ? — O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.   Lupta cu amazoanele Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace şi că fiul Alcmenei dobîndea prea uşor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle. Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigînd : — Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai brîul ei. Şi a vorbit zeiţa atît de-nverşunată, încît războinicele femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a ţîşnit o ploaie de săgeţi. Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeţi sau pietre, în eroi. Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de săgeţi şi lănci spre amazoane. Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor cu tot. Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la fecioara aceasta. Şi — fiindcă Menalipa plîngea şi se zbătea sub braţul lui Hera-cle — regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.   Vacile lui Gerione Cea de-a zecea ispravă sâvîrşită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii. — Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios — strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn. Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrşită de mîna lui, pe ţărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa şi-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei „Coloanele lui Heracle” 26. Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc s-ajungă pîn-acolo. Pe ţărm nu se vedeau copaci să-şi facă-o plută. Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă. Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Şi, supărat amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte :   — Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios. însă-o să-ţi fie greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete şi şase mîini enorme. La fel, şase picioare. Luptînd, el te izbeşte cu cîte trei săgeţi şi trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca. Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca rotundă, fermecată, vîslind spre Eritia. La ţărm s-a arătat alt uriaş, Eurition — ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione — şi cîinele său, Ortos. Ortos avea şi el două capete hîde şi era frate bun cu cîinele lui Hades, paznicul din Infern. După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu stăpînul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione. Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui şi ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, şi a plecat spre casă. Trecuse în Europa şi îşi mîna cireada prin munţii Pirinei, prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o vacă, ce s-a pornit înot pînă-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate regelui Euristeu. Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera.   In ţinutul lui Hades Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiţei şi, plîngînd, îi glăsuia astfel : — Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un monstru să-l facă bucăţele ? O, Hera, tu mă-nvaţă unde să-l mai trimit ? în tine mi-e speranţa. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu înaintea lui, şi astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi eu sint prea slab. Şi cum să lupt cu el ? Aş vrea… aş vrea, zeiţă, să-l văd odată-nfrînt. [ Şi să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna… — Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păţi nimic ? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va sfîrşi !… — Pe Cerber ?… Cum ?… La Hades ?… Cum de nu m-am gîn-dit ?… Iţi mulţumesc, zeiţă! Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz. — Să mi-l aduci, dar iute… s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu tine, ştii moartea ce te-aşteaptă !… Ştii că eşti blestemat chiar prin voinţa Herei !… Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă ştia că e mai grea ca toate celelalte.   Răpirea cîinelui Cerber Şi-a mers, a căutat locul, o peşteră adîncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Infruntînd genii, monştri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Şi ghioaga lui uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit. Pe-o stîncă stă în lanţuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritoii Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu. Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte tare : — Venit-am pîn-aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi-al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum… Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean : — Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme. — Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi nici lance. Cu mîna ţi-l dobor ! a mai rostit Heracle. Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, şi l-a strîns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns’ atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce şi-acest monstru s-a prăvălit ca mort. — Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poţi să’ mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber. Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern : — Nu fi mîniat, Hades, că ţi-am înfrînt pe Cerber. Şi moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet căţel, care-i paznicul ei !… Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene : cucută, mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase. Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de moarte şi tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru — tot din porunca lui. Şi de-acolo ţipa : — Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţl mai sînt duşman. S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a zvîrlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia.   Înfrîngerea lui Nereu   Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul : — Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărît tiranul, vei fi eliberat. De nu… Ştii tu prea bine… Te-aşteaptă… ai să vezi… Decî ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide 27… Pe unde-o fi grădina nu ştiu, nu mă priveşte… Dar să-mi aduci’ tref mere… Porneşte! Poruncesc… S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat lumea toată de-a rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera. Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu — un bătrîn zeu al mării. Atîta că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă. A trebuit s-aştepte, pe ţărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieşit odată, să stea pufin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrînul şi-avea muşchi de oţel. S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe ţărm şi, în sfîrşit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinile-ncleştate şi l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, berbece şi chiar cîine — n-a mai putut să scape. Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe — numite hesperide — nişte nimfe-ale serii — şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit. De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o ştie nici el, cu toate că e zeu. — Şi cine-o ştie oare ? l-a strîns tare Heracle. — O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi sfîşie ficatul ne-ncetat… — Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai preţuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atîta vreme în lanţuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd rîvnesc la cinstea de a-l elibera… — Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăşte mai mult marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe zei… — încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mîndrei Alcmena. — încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi… Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.   Eliberarea lui Prometeu   Şi-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări şi ţări, şi s-a luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, şi toţi erau învinşi. De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît timp atingea ţărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg — chiar Gheea — îi da din nou puteri. Şi cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriaşul l-a strigat : — Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti ? — Fireşte !… a-ncuviinţat Heracle. In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus — şi voinic, şi isteţ — a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl trîntea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pămînt, iarăşi se-nviora. Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os. Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins. S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea lungă. Dar pînă la sfîrşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz. Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanţuri cu mîinile la spate şi un piron în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămînd necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsîngerat, fiindcă nici o clipită titanul osîndit nu s-a plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare. Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe stîncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pămînt. —- Aşadar tot aicea te afli, Prometeu ? a glăsuit Heracle, cînd a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptîndu-se cu vîntul ce aducea cu sine grindini biciuitoare. — Tu cine eşti, voinice ? a murmurat titanul, văzîndu-l pe viteaz în vîrful muntelui. — Heracle mă numesc. Sînt îiu de pămînteană. Tu suferi pentru oameni. Şi-un om te va salva. — Dar nu te temi de Zeus şi de mînia lui ? — Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei. Din cer, în acea clipă, s-a auzit un ţipăt şi-un vîjîit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se rotea împrejurul acelei stînci înalte, ţipînd cu-ameninţare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus. — Fereşte-te, Heracle ! a rostit Prometeu, în timp ce vîntul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oţel, cel care îmi sfîşie ficatul zi de zi… — E vulturul lui Zeus ? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi.” Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avînta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a zbîrnîit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dînd ţipătul de. moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă. Se spune că atuncea vîntul s-a înteţit. Prometeu se zbătea în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult. prea tari pentru puterea lui, atît de mult sleita în veacurile lungi de cînd sta osîndit. însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa stîncă şi, cînd a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecît. A smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni. Furtuna şi mai tare s-a înteţit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cît oul. Muntele cel înalt se clătina şi el, încît părea că este o plută frămîntată de valuri, pe ocean. — Olimpul clocoteşte de ură şi mînie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu… — Zadarnică mînie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine… Şi fiul lui Iapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborît încet, dar maiestuos, din munte, sfruntînd cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, şi greu putea păşi. Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul in clipele acelea de groaznică mînie, văzîndu-l pe Heracle că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de moarte, pe dîr-zul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrînului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă contra lui şi-a olimpienilor. Şi-a-tunci şi-ar pierde tronul însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace. — Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osîndit să rămînă înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleşug. Aşa rămîne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanţul •— acea verigă legată de o piatră — precum ai jurat tu. Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se. poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit. După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii, unde sălăşluia bătrînul zeu Uranus, cel doborît de Cronos, să-şi odihnească trupul atît de chinuit.   Heracle aduce merele de aur   Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe Heracle, în ceasul despărţirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în ţara hesperidă : — Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuţia pămîntului furată şi-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o smulge. Ad-o întregii lumi. — Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle şi a pornit la drum. N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas, în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum. Cînd a sosit Heracle, a rostit lui Atlas : — Bătrîn slăvit, sînt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai cîteva mere… — Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, da-n schimb să ţii tu cerul cît timp le voi culege. — Ţi-l ţin, a spus Heracle. — Bolta-i nespus de grea ! — Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle. Şi fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. Era atîta de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca munţii. Su-doarea-i curgea-n rîuri. De şale se plecase aproape de pămînt. Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai cîteva mere. S-a-ntors apoi şi-a spus : — Te-ai înşelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur. Şi, hohotind de rîs, Atlas a vrut să plece. Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a răspuns : — Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sînt ca tine sămînţă de titan… şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşor… Deci ia-ţi înapoi, Atlas, bolta, numai atît cit îmi aştern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era şiret ; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a luat pe umăr bolta. — Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. Insă Heracle a rîs : — Aşa te socoteai, bătrînule Atlas, că poţi să mă înşeli ? Dar una-i socoteala şi alta e isprava… Rămîi deci tu, cu bine… îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta… Şi luînd acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena. Euristeu le-a primit negru de supărare. Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle. Nemaiavînd ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul Micena. Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu , dar în Olimp zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l ierte câ s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.   Inşelăciunea lui Nesus   Şi-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte… Să-nfrunte şi alţi monştri, şi fiare, şi alţi regi… Nici nu pot fi descrise, atîtea sînt de multe aceste întîmplări. L-a ajutat pe Zeus să-nvingă pe giganţi. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui ; şi i-a înfrînt în luptă. S-a bătut cu Apolo şi-a-nfrînt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese privirea însetată pe o copilă dalbă, mîndra Deianeira, pe care şi-o dorea Heracle de soţie. Biruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat cu frumoasa fecioară. Plecînd apoi spre casă, Heracle şi cu soaţa au întîlnit alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de Nesus. Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăţi, să treacă peste fluviu. Ajungînd şi Heracle cu tînăra-i soţie prin locurile-acestea, Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plată. Atunci Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi să-l treacă pe Heracle. Atîta doar că Nesus şi el se-ndrăgostise de frumoasa mireasă. De cum a trecut rîul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească mireasa, să piară prin păduri. însă Deianeira a început să ţipe. Heracle-auzind glasul iubitei lui soţii, deşi năvălea rîul cu unde învîrtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe ţărmul care-i sta împotrivă, a pus săgeata-n arc — săgeată ce avea vîrful muiat în fierea dihăniei din Lerna. Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sîngele curgîndu-i şuvoi otrăvitor. Dar nici centaurul n-a vrut să-şi dea sfîrşitul făr-a se răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morţii, a strîns tot acel sînge într-un vas de pămînt, l-a dat Deianeirei, învăţînd-o aşa : — Tu, preafrumoasă fată, eşti cea din urmă fiinţă pe care o trec rîul şi, fiindcă te-am iubit, doresc să-ţi fac şi-un dar. Uit ura pe Heracle. Trăieşte fericită. Dar ia sîngele-acesta, care-mi curge din rană. Adună-l într-un vas şi tăinuieşte-l bine. Dacă nu păstrezi taina, sîngele-şi pierde vraja. Şi dacă vreodată Heracle şi-o răci dragostea pentru tine, îmbibă-i puţin haina în sîngele-mi jertfit, şi el se va întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie dragă… Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, şi-ncrede-te în mine. Mîndra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gîndul să-şi păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sînge şi l-a vîrît sub haină. Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu piciorul. Luînd-o pe soaţa sa de mînă, cu iubire, au pornit împreună spre casă, mai departe.   Hera urzeşte eroului noi suferinţe Părea acum că totul, în sfîrşit, va fi bine. Deianeira, soaţa frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi pe soaţă şi pe flăcăul lui ! Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Şi-ntr-o zi, cînd Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de cîte toate, l-a zărit iar zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gînd ? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, braţul: împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămînînd mort pe loc. După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă. Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpîna Lidiei. L-a luat pentru trei ani. În timpul cît Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilinţe. O, ce mai umilinţe… Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmînteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lină. Să ţese la război pînzeturi pentru ea, cu mîna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce se tîra pe jos, şi lua în mînă scutul, şi îşi punea armura, şi se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri. Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle. Şi el, cu moliciune, uitîndu-şi bărbăţia, privea la ea oftînd, căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcînd să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea. Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, îl aştepta plîngînd. Ştia c-o să sosească acasă, lîngă ea. Nu mai avea răbdare. Ieşea mereu la porţi şi cerceta în zare. Cînd, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborît şi-o va lua de soţie. — Cum ? Eu l-am aşteptat atît de credincioasă, jelea Deianeira. şi el m-a şi uitat ? A îndrăgit pe alta ?… Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gîndise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola. Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul cînd pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sînge. In sîngele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmîntul iubitului Heracle, socotind că prin farmec îşi va recîş-tiga dragostea lui pierdută.     Apoteoza lui Heracle Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai cînd se serbau biruinţele sale şi cînd se pregătea să se întoarcă-acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. însă, punînd eroul veşmîntul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar. A vru1?să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea şi’J pielea. Carnea se sfîşia şi îl durea mai tare. — O !… a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfîr-i şit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum ofranda..,! Iată, sînt jertfa ei… Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targa de ramuri, sus, pe muntele Eta, lîngă oraşul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morţi.     Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal — căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sînge — Heracle s-af urcat pe rugul pregătit. — Unde-i Deianeira ? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea M — Soaţa ta şi-a vîrît în inimă un paloş, aflînd că vei muri, aul răspuns cei din preajmă. — Dar Hilos unde e ? — El este lîngă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, precum ai’ hotărît. — Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul… Aprindeţi ! Po- runcesc !… Cum ? Nu-ndrăzneşte nimeni ?… — Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erai lîngă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde “trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume ?… Tu, ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri de mîna noastră ? Heracle, nu putem… — Aprindeţi iute rugul… Mă chinuiesc prea mult… a mai rostit I Heracle. înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vîrît scînteia sub rugul cel înalt. Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet înl flăcări orbitoare. Plîngeau toţi cei de faţă, gemînd cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia. In clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi trăs-nete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi. Un car făcut din aur s-a coborît din cer, şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. Nike conducea carul. Iar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntîmpinat la porţi şi, după-atîta trudă şi-a-tîtea suferinţi, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera. În cîntece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămînă-n Olimp ; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii

ALEXANDRU MITRU - LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 2 EROII   PERSEU   IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos, un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Da-nae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.   Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate. Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior. S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat : — Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ? Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat. O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil. — Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu… însă oracolul acela a mai grăit : — Va fi ce ţi-ai dorit : fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic. — Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acrisiu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?… — Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !… Zeus se-ndrăgosteşte de Danae   S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciudă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) — Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-i ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…   Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată. — Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes. — Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde… — N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina ! Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc , ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare.

ALEXANDRU MITRU LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 1 ZEII ZEIŢA GHEEA SE POVESTEŞTE, IN LEGENDA, că lumea noastră cea de asta-zi : pămîntul, plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare ,soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi, au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos?era însăşi zeiţa Gheea. Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el„ Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. „Ce mult îşi iubea Gheea soţul!… Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui. ;Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vînturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea lume. Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar. La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani. Primul născut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi’el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani. S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare.. După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. Peste un timp, frumoasa Gheea 2 avea să nască şi alţi prunci —• urni cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători. Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori. Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degra1″/ primejdia care-l pindea. Nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci seară chema pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit in rîntunecosul Tartar. căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o •1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. i/lo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală 3. Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă. Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus — şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum ? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul ? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă ? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întîi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat. — îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv… Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă : — Vezi-ţi de rosturile tale… Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc… Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea. — Mă voi supune !… i-a răspuns. Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu] său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă La fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit : — Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus ? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpî-flitor în locul lui ? Cronos primeşte lupta cu Uranu? Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl — deşi îi pedepsise greu ? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă. Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncise-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.   S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit. Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, as-•cunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice ; dar el nu putea fi zărit. A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd •clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus. Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîn-dit la chinuri înfricoşătoare. Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.   carte download gratis.....