Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru

PERSEU   IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos , un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Danae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească. Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate. Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior. S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat : — Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ? Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat. O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil. — Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu… însă oracolul acela a mai grăit : — Va fi ce ţi-ai dorit,  fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic. — Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acri-siu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?… — Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !…   Zeus se-ndrăgosteşte de Danae   S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciu-dă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) — Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-ihii ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine… Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată. — Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes. — Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde… — N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina ! Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc 5, ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare 6.   Acrisiu descoperă crima   Danae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul. Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobîndit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu. Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toţi copiii lumii, rîdea, plîngea şi se juca. Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lîngă locul unde era închisă fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi rîs zburdalnic. Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorită. Trase pe doică la o parte… (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) — şi ce văzu ? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ţinea la sînul ei un prunc. — Doica să fie spînzurată ! a zis Acrisiu spre ostaşii care stăteau la uşi de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit… Dusă de plete pînă-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetăţii, Danae a trebuit să spună că regele din cer i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu. — Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi tare-aş vrea să te ucid cu mîna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l… Uite-l !… Stă pe soclu şi te priveşte neclintit… — Răspunde, Zeus, îţi sînt soaţă ?… Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunîndu-mi singur cine eşti ?… Răspunde, Zeus !… zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se bătea în piept cu pumnii. Insă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat o vorbă, pentru că se temea de Hera. Ea şi aflase de-ntîmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea. …Şi văzînd regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a chemat iute nişte meşteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, ua fel de cufăr zăvorit. în acest cufăr a-nchis fata şi pe micuţul ei Perseu. Le-a dat merinde : nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvîrlit cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae hohotind :— O, tată, rege, fie-ţi milă… Nevinovată sînt, îţi jur !… De nu vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie… Nepotul tău e, tată drag… Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni unde sălăşluia Poseidon. Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta alături şi-l priveghea bănuitoare.   Pescarul Dictis afla pe mare lada   Şi-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trîntită-n gropniţe de ape, lovită uneori de stînci, pînă cînd dusă de furtuni a nimerit între Ciclade 8. Iar înlăuntrul ei şedeau, flămânzi şi însetaţi, Danae şi pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi uzi pînă la piele, şi tremurau, pătrunşi de frig. Nu mai aveau nici o nădejde şi aşteptau să se cufunde sicriul plutitor, în care îşi trăiau ultimele clipe. S-a întîmplat însă că-n ziua cînd a ajuns între Ciclade lada zvîr-lită de Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul şi-a întins năvodul. Dar, cînd să tragă de frînghii, simte c-atîrnă ceva greu. In năvod se găsea o ladă. Trage la ţărm această ladă şi o desface c-un topor. Şi dinlăuntru i s-arată o biată mamă şi-un copil. Cînd o zăreşte pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El nu văzuse încă-n viaţă ochi mai senini, mai blînzi, mai verzi. Nici trup mai mlădios, mai zvelt. Nici păr să aiba aşa culoare de flacără cu vîlvătăi. Şi nici nu auzise încă un glas atît de mîngîios. Fără să stea deloc pe gînduri, fără s-o-ntrebe cine e, pescarul îi aşterne fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi îi aduce peşte proaspăt, fiert în căldare de aramă, şi fructe dulci : curmale, rodii şi-ntr-un pocal îi toarnă vin. Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păştea pe lîngă casa lui, pe coastă. Pe coasta insulei Serifos, unde trăia pescarul Dictis. Inzdrăvenită, după hrană şi băutură mai ales, Danae-i povesteşte totul. Şi el, adînc înduioşat, o roagă, plin de bunătate, să fie oaspetele său. — Eu sînt pescar, i-a grăit Dictis. Sînt om sărac, însă cinstit. In casa mea poţi fi stăpînă. Te rog să fii soţia mea. Şi dup-atîtea suferinţe mă voi sili să-ţi făuresc o viaţă cît mai fericită… Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut şi bun. Iar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru ei doi, ce vie-ţuiau în fericire. Perseu creştea şi el, grăbit, şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ, voinic şi priceput la pescuit şi vînătoare. Numai că-n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa, domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom şi hain. Deşi era frate cu Dictis, regele acesta îl ura şi-l izgonise din palate. Şi se temea ne spus de el, să nu-i rîvnească cumva tronul. Cu-atît mai mult cu cît poporul era sătul de Polidecte, care îl asuprea grozav. Iar răul rege Polidecte, trecînd prin insulă cu carul, văzu-ntr-o seară pe Danae.   Regele insulei Serifos urzeşte-un plan „O astfel de soţie are Dictis, pescar sărac şi amărît, ce-şi ţine zilele cu trudă ?… Nu merită aşa ceva” !… şi-a zis în barbă Poiidecte. „Asta-i femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaş ca el…” Aflînd apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a intrat în casă. — Frumoasa mea, i-a rostit el, ungîndu-şi glasul cu dulceaţă, este păcat să te păleşti într-o căsuţă amărîtă, îngrijind de un biet pescar… Eu sînt un rege plin de fală. Şi am palate — cred că ştii ! — şi bogăţii nemăsurate. Te fac regină, dacă vrei, stăpînă peste-aceste locuri… Şi orice voie ţi-o-mplinesc, dacă primeşti să-mi fii nevastă… — Nu vreau !… Nu ţin să fiu regină !… a spus Danae regelui. Soţul meu e blajin şi harnic. îl îndrăgeşte pe Perseu. Nu pot să-i fiu necredincioasă… Te rog, ne lasă şi te du… S-a mîniat rău Polidecte. Şi-a vrut s-o prindă pe Danae şi să o tragă cu de-a sila pînă la carul său regal. Noroc c-atunci venea călare, pe malul mării, şi Perseu 9. Auzind ţipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-mbrîncindu-l pe Polidecte, a eliberat-o pe Danae din mîinile ce-o pîngăreau. Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor sale de credinţă să-i ia îndată viaţa tînărului ce-i sta-mpotrivă. însă n-a vrut s-o îndîrjească mai rău pe frumoasa Danae. A mai lăsat să treac-anume cîteva săptămîni sau luni. Şi a trimis după Perseu, zicînd că are să-i vorbească. — Flăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povesteşti celor se vor să te asculte că tatăl tău ar fi chiar Zeus. I-aşa ? Ori nu-i aşa ? Răspunde ! — Aşa e, rege ! Tatăl meu este însuşi măreţul Zeus ! — De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz… Zeus este stăpînul lumii. Şi-n lume bîntuie trei fiinţe îngrozitoare şi hapsîne. Sînt cele trei surori gorgone, care-au ucis sute de oameni. Două surori, cele mai mari, sînt, precum ştii, nemuritoare. însă a treia, cea mai mică şi cea mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare… Nu vrei să pleci tu, s-o răpui ?… — Da, Polidecte, voi pleca… Ştiu că de fapt îmi doreşti moartea. Şi totuşi voi porni la luptă, pentru că vreau să scap pe oameni de mişeliile Meduzei… şi cînd mă-ntorc vom mai vedea… Regele a rînjit în barbă de bucurie şi speranţă că fiul frumoasei Danae o să se piardă-n lupta asta. Şi-a mai rostit, în încheiere : — Danae va rămîne-aicea, ostatică, pînă vii tu… De nu-ţi păstrezi făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae va plăti cu viaţa… Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face aşa precum i-a poruncit, şi a plecat întîi spre templu. Aici şi-a ars pe altar jertfa şi l-a rugat pe tatăl său : — Tu m-ai adus pe lume, tată… Puterea ta-i nemărginită… Iţi cer acum să mă ajuţi în lupta grea ce vreau s-o-ncep… Indată a vuit din slavă un zgomot lung peste pămînturi şi peste ape, pînă-n Tartar. Şi lîngă tînărul Perseu s-a ivit însuşi zeul Hermes, purtînd o sabie întoarsă, cu lama bine ascuţită.   Sfatul zeului Hermes — Frate Perseu. a grăit zeul, căci frate mi-eşti tu, după tată… Zeus m-a trimis din Olimp să-ţi dau în mînă arma asta. Să-ţi mai destăinui şi o taină… Flăcăul a luat arma-n mînă şi-a ascultat ce-i spunea Hermes. — Gorgonele-nspăimîntătoare au braţe lungi, roşii, de-aramă ; gheare tăioase, de oţel ; aripi de aur, şi pe cap le-atîrnă plete de aramă. în care-s încîlciţi mulţi şerpi. Dinţii lor. ca de porc mistreţ, de o albeaţă uimitoare, sfîşie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari, rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, omul acela împietreşte. Dar tu să nu te temi, Perseu. Şi ca să poţi să te apropii, fără primejdie, de ele, Atena iată ce-ţi trimite… Şi Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur. — Cînd ai s-ajungi lîngă gorgone şi vei dori să porneşti lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, să nu te uiţi în ochii lor… Să câţi în scut, ca-ntr-o oglindă. Şi doar prin scut să le priveşti. Astfel vei fi ferit de moarte !… Pe trupuri sînt acoperite cu solzi albaştri, de oţel. Aşa-s de tari solzii aceia, că nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. Doar sabia ce ţi-o imprumut, lucrată de zeul Hefaistos, şi care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia şi splzi, şi oase, cu-nlesnire… Avînd această armă-n mînă, pleacă pe cale, fără grijă, mereu spre asfinţit, spre ţara unde sălăşluiesc zeul Tanatos 10 şi Nix, zeiţa-ntunecată, ce ţine-n braţele ei noaptea. Caută în drum pe trei bătrîne, trei vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie u. Ele ştiu drumul cel mai scurt pînă la locul unde stau necruţătoarele gorgone… Fii priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta cerească, şi eu te vom călăuzi12… Perseu i-a mulţumit lui Hermes. A luat şi scutul lat, de aur, trimis de sora sa, Atena, şi, fără teamă] a plecat pe calea lungă, către ţărmul unde aflase că trăiau cele trei graie ale mării. Şi-a mers… A mers prin ţări destule, şi peste ape-nvolburate, şi peste munţi cu creste sure, şi prin zăpezi, şi prin arşiţe… Dar, într-o seară, a ajuns în locul unde se aflau cele trei graie ale mării surori cu cele trei gorgone.  Toate bătrinele acestea aveau însă un singur ochi, pe care-l fo loseau cu schimbul, cîte trei zile fiecare, în vremea cît stăteau de strajă pe acel drum către goşgone. Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Alături şi-a săpat o groapă. Ştia că babele aveau şi-un dinte fermecat, de forma unei suliţi lungi, I’cu care-i omorau pe oameni, cînd îi zăreau pe malul mării — şi  trebuia să stea ferit.   Perseu răpune Meduza A stat de veghe cam trei zile. însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a furişat prin beznă, pînă aproape lîngă ele. Şi a pîndit cînd o bătrînă îşi scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul şi le-a smuls ochiul, într-o clipă, din ghearele-nfricoşătoare. Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvîrlit în groapă, punînd deasupra lui pămînt, şi s-a ascuns iar în tufiş. — Cine-i tîlharul ?… Unde-i ochiul ?… strigau, cu gemete de spaimă, cele trei graie, umblînd oarbe pe ţărmurile-ntinsei mări. Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe rîul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone… Numai aşa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămîne oarbe. Văzînd că nu mai au ce face, cele trei graie au jurat să îl ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul rînd, la nişte nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului Hades — Pluto. Casca aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce sii-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau lalele două sandale-naripate şi-un sac de piele fermecat. în acel sacputea să-ncapă, după nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strîngea) şi tot la fel, putea cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă. Perseu aude toate astea. Dă graielor înapoi ochiul şi se porneşte către nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi  poate învăţat de Hermes  grăieşte-atîta de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum să găsească pe gorgone. Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsîne ! Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se înalţă în văzduh. Porneşte-n zbor, ca o furtună, către ţinutul unde stau preafioroasele gorgone… Chiar soarele se minunează, văzînd sub bolta cea senină pe fiul ager al lui Zeus. „Unde se duce ?” se întreba marele Helios, în sine, şi-l cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să vegheze-n lume totul. li vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. Şerpii din pletele de-aramă se mişcau amorţiţi de somn. Pe-o stîncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, ghearele roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scînteieri pe stîncă, gata aproape să-l orbească. Perseu s-avîntă ca năluca lîngă gorgonele ce dorm. Cu-nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol. Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a născut atuncea, din gîtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca gîndul şi a pierit în înălţimi14. Insă zburînd, a nechezat. Şi-a nechezat atît de tare, c-a răsunat pînă la cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi glasurile lor de-aramă au ţipat înfricoşător, văzînd-o pe Meduză-n valuri. Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, ascultînd-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în mînă sacul unde vîrîse capul plin de şerpi, şi cu sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer. Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări nimic. Şi, înălţîndu-se şi ele, bătînd cu-aripile de aur văzduhul străveziu şi rece, au cercetat mai peste tot. Insă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azunii şi mai senine…   La titanul Atlas Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi rîuri cristaline… Plutea deasupra Africii… Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sînge, cîteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul  despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi. Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste pămlntul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în şerpi. Iar şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15. …Şi, tot zburînd, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei ţări de vis. în revărsarea purpurie a razelor din asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai de aur. Aici, în Mauritania, stăpînea regele Atlas, fiul titanului Iapet şi frate bun cu Prometeu. Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. Şi-n-flămînzit de drum şi lupte, s-a hotărît să se coboare şi să mănînce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi urmeze apoi zborul… Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Şi cu-noscînd acest oracol, Atlas s-a mîniat nespus. Şi, coborîndu-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gînd să ceară de mîncare. s-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit fără cruţare cu vorbe grele, de ocară. — Ce vrei ?… Ce cauţi ?… striga titanul. Vrei poate merele de aur ? Pleacă de-aici, că te ucid… Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n spate… Şi l-a lovit cu-atîta ură, încît Perseu, pînă la urmă, n-a putut să se stăpînească. — Eşti un titan bătrîn şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit ; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Iţi ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ţi plătesc insulta altfel… Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în faţa lui Atlas. Iar el, cum a cătat spre cap, a împietrit Inu-maidecît. Oasele lui s-au făcut stînci. Umerii s-au schimbai In creste. Barba şi perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi, întunecoase şi-ncîlcite. S-a tăcut muntele Atlas, purtînd încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate. Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii grele, înstelate. Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi mai păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stingă şi pe genunchiul drept. Zadarnic !… Soarta i-a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat.   Deasupra Etiopiei …Şi, întristat de întîmplare, Perseu s-a hotărît să plece din ţara regelui Atlas. A luat din pomi cîteva fructe, s-a adăpat la un izvor şi s-a-nălţat din nou în slavă, cu-naripatele-i sandale. A tot zburat întreaga noapte peste pămîntul Africii. în zori, cum povesteau aezii în cîntecele de demult, s-a pomenit că se găseşte sub cerul Etiopiei18. „S-a făcut ziuă, şi-a spus el. De zbor mai cu temei acum, şi nu mă rătăcesc pe cale, pînă la noapte sînt acasă…” Dar nu şi-a isprăvit tot gîndul şi a zărit pe malul mării ceva cam neobişnuit. O fată tînără, gingaşă, era urcată pe o stîncă. Trupul ei, jumătate gol, se zbuciuma, legat în lanţuri, şi lacrimi i se prelingeau, în lungi şiroaie arzătoare, pe chipul alb, fermecător. O groază fără de pereche se oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei. Iară pe mal gemeau părinţii, regele ţării şi regina. Şi sus, pe zidurile sure ale oraşului regal, stătea mulţimea-ncremenită, şi mulţi plangeau înduioşaţi. Ce se-ntîmplase ? Soţia regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă cu nişte nimfe nereide. Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că faţa ei e mai frumoasă şi ochii-i mai străpungători decît ai nimfelor din mare. Nimfele mării, supărate, s-au plîns zeiţei Amfitrita, soţia zeului Poseidon, care era tot o copilă a zeului marin Nereu. Zeiţa şi-a vestit bărbatul. Şi el a poruncit să plece către regatul lui Cefeu, cel mai teribil dintre monştri, pe care îi ţinea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască-ntreaga ţară, şi-n acest fel să le răzbune pe-acele nimfe nereide. Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot ţărmul mării. A rnîncat oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea să iasă-n largul apelor, şi nici un vas nu mai sosea în porturile lui Cefeu. Văzînd nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un oracol al lui Zeus şi l-a-ntrebat ce-i de făcut. — Zeul Poseidon îţi trimite osînda asta meritată, a răspuns Zeus, prin oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblînzeşti, nu poate fi decît o cale. Să dai pe dulcea-ţi Andromeda, copila ta cea multă iubită, acestui monstru, s-o mănînce, în ziua cînd ajungi acasă… — S-o dau pe fată ?… Pe-Andromeda ?… Asta îmi e peste putinţă ! a spus Cefeu, cu glasul stins. — Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să-nghită toţi oamenii de prin oraşe, şi blestemele au să cadă asupra ta, rege Cefeu…   Perseu cunoaşte pe fiica lui Cefeu Incovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A chemat sfetnicii de taină şi le-a mărturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei, speriaţi, l-au sfătuit să o jertfească pe copilă. — Nu, rege… Nu mai sta pe gînduri, au grăit sfetnicii cu grabă. Oare tu vrei să-ţi pierzi puterea ? O altă fată poţi s-o capeţi. Eşti încă tînăr… şi regina ţi-e încă-ndeajuns de dragă… Dar alţi supuşi de unde-ţi iei, de ţi-i mănîncă pe toţi monstrul ?… Şi, fără de supuşi, puterea-ţi se stinge ca o flacără. Deci nu mai sta şi socoti. Sacrific-o pe Andromeda… Şi regele, ascultînd sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o aducă pe copilă. Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde fecioară, Andromeda, şedea cu prietenele sale, brodind o haină pentru rege. Au smuls-o ca pe-o mieluşică, care e dusă la altar, să înroşească piedestalul cu sîngele-i nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n braţe pînă la malurile mării. In acest timp, aflînd poporul de soarta ce se pregătea copilei regelui Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri. — Să n-o lăsăm !… glăsuiau mulţi. De ce au osîndit-o zeii pe ea, nu pe Casiopeea ?… Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu Andromeda… Sfetnicii însă şi oştirea îi îmbrînceau pe acei oameni. îi goneau înapoi, pe ziduri. — Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le putem noi cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria să le-mplinim cît mai curînd. Casiopeea ar fi vrut să se jertfească bucuroasă în locul fetei sale dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit… Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stîncă ce ieşea din apă. I-au pus, pe braţele mai albe ca marmura albă, lanţuri mîncate de rugină, lanţuri ce zornăiau cumplit. Şi-au aşteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri şi s-o înhaţe pe copilă. Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide sco-ţîndu-şi pletele de aur din valurile înspumate şi chicotind de mulţumire. — In sfîrşit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună cu mult mai bine ca Poseidon… însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburînd, Perseu. El a zărit-o pe fecioară. Lăsîndu-se domol pe stîncă a întrebat-o cu glas lin — O, tu, care deloc nu meriţi să porţi aceste lanţuri grele, fii bună, spune-mi cine eşti, pentru ce te-au înlănţuit ? Intîi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească de-a dreptu-n faţă un bărbat, şi se sfia să-i şi vorbească. A, dac-ar fi avut atuncea mîinile libere, desigur şi-ar fi ascuns fruntea sfioasă în palmele-i micuţe, reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi, un şuvoi proaspăt şi amar. Atît i-era îngăduit. Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis gura şi-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle. N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au început să fiarbă-n clocot şi să vuiască din adînc, şi dintre ele a ţîşnit un monstru fără de pereche, acoperind cu trupul său o mare-n-tindere de ape. El a pornit, săltînd, spre stîncă…   Monstrul lui Poseidon este răpus Frumoasa Andromeda plînge. Tatăl nenorocit şi mama, sub biciuirea disperării, jelesc şi gem îndureraţi. Mai ales mama e zdrobită !… Dar ei nu pot să o ajute. Plîngînd, aleargă lîngă fată şi-i dau ultima-mbrăţişare. Perseu atuncea le rosteşte : — Eu sînt Perseu, fiul lui Zeus… Tot eu mai sînt şi-nvingăto-rul Meduzei cea cu şerpi în plete… Şi, după cum aţi văzut singuri, călătoresc doar prin văzduh, avînd sandale-naripate. Sînt gata să mă lupt cu monstrul, călcînd voinţa zeilor, pentru că hotărîrea lor este nedreaptă şi hapsînă. Vă rog numai un singur lucru : dac-o salvez pe Andromeda, să mi-o daţi mie de soţie. Părinţii îi făgăduiesc mîna copilei lor iubite. Şi îl imploră să se lupte. Ba îi promit că-i vor mai da şi tot avutul lor ca zestre… Atuncea, tînărul erou se-nalţă repede-n văzduh. Umbra lui lunecă pe apă. Monstrul se-agită-nnebunit. îşi uită drumul către stîncă. Vrea să-l ucidă pe flăcău… Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpusteşte din văzduh şi vîră, pînă în prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul monstrului uriaş. Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, şi iar s-afundă-n apa mării şi se roteşte ca un lup cînd este încolţit de cîini. Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i ocoleşte muşcătura. în schimb îi tot dă lovituri, de cîte ori îi vine bine, în cap, în spate şi în coaste. Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sînge negru şi vîscos curge din botul său oribil. Sîngele-acesta se îmbibă în încălţările de piele pe care le poartă Perseu. Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalţe pe erou. Dar el, luptînd, sare pe-o stîncă al cărei vîrf iese din apă… Cu mîna stingă se apucă de vîrful stîncii colţuroase, iară cu dreapta îşi înfige sabia lui cea ascuţită, de trei sau patru ori, în monstru. …Şi viaţa monstrului se curmă. El piere-n apele adînci, urmat de nimfele speriate, care priviseră-n tăcere uluitoarea bătălie. Iar strigătele de izbîndă umplu de astă dată ţărmul. Oamenii toţi se bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, pînă-n palatele lui Zeus. Stăpînul zeilor priveşte cu încruntare pe pămînt. Ba pune mîna chiar pe-un fulger ca să-l azvîrle în eroul care-i nesocotea porunca. Dar o zăreşte pe-Andromeda, cu lanţurile sfărîmate, strînsă în braţe de Perseu. Şi-şi aminteşte o prevestire făcută de zeul Uranus. Perseu urma să se însoare, după această prevestire, cu-o fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur, Andromeda. Iară din spiţa lui Perseu şi-a Andromedei, soaţa lui, urma să se ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtînd numele de Heracle. Şi-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuşi Zeus, într-o vestită bătălie, dată cu groaznicii giganţi. De-aceea Zeus şi-a lăsat din mîini ucigătorul fulger, iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea, pregăteau nunta fiicei lor cu îndrăzneţu-i salvator   Lupta cu Fineu   Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi aprinseseră şi-şi înteţeau torţele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. Flăcări — arzînd esenţe aromate — luceau pe margini, în trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau pînă departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi. Ospăţul nunţii începuse… Peste vreun ceas sau două cînd mesenii, înveseliţi de vin, rîdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au rugat pe tînăr să le spună marile întîmplări ce le trăise, şi-n primul rînd să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe Meduză. Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile palatului s-au zguduit… In pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetăţii şi unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi-acum venise să şi-o ia. In urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi ca iarba. — Iată-mă-s ! strigă el cu ură. Eu sînt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie… Şi nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa !… Şi îşi ridică suliţa spre mire. Face şi-un semn către oşteni, să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei. — Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a luaţ-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de cînd era înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, cînd altul a scăpat-o şi-a dobîndit-o, prin izbîndă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri ? Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sînt cufundaţi în sînge. Aruncă lancea spre Perseu. însă flăcăul se fereşte, şi lancea se opreşte-n jilţ. Perseu apucă iute lancea din lemnul găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu, la rîndu-i, se apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup cade însîngerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înşfacă cupe grele de bronz şi aur, de pe mese, pline cu vin, şi le azvîrle către oştenii care-l înconjoară. Apucă şi trepiede fumegînde, şi ţestele trosnesc zdrobite. Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar cîntăreţul, ce sunase din lira lui atît de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în tîmplă, şi cade jos rănit gemînd, şi degetele i se-agaţă de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut. — Mergi în Infern ! zice-un oştean. Tu, care ai cîntat la nunta vicleanului Perseu, sfîrşeşte-ţi acolo, sub pămînt, cîntarea !… Şi rîd oştenii lui Fineu. Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci este singur. Oştenii sînt prea mulţi. Au arme. Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntaţi, spre el. Fineu e-n frunte, blestemînd, cu gura strîmbă de turbare. Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi prinde sacul ce-l avea pe-o laviţă, mai la o parte. Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni. — N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi… strigă Perseu. în schimb, voi, care-mi sînteţi prieteni, daţi-vă-ndată la o parte… Ascundeţi ochii… Vă feriţi !… — Ha, ha, rînjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă de-un cap ce nu are suflare. Numai că rîsul îi îngheaţă. Toţi cîţi privesc capul Meduzei rămîn pe lespezi, împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mişcare ; căci fiecare a rămas statuă dreaptă, neclintită : unul cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mînă. De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe vajnicul erou Perseu : — Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mat am ură, nici dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea doar am pornit lupta !) Am să-ţi dau totul, ce doreşti, pe Andromeda şi averea… Lasă-mi atîta, te rog, viaţa… Zadarnic îşi fereşte ochii, fiindcă, fără voia lui, tot îşi azvîrle-o uitătură spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface într-o stană strîmbă, chircită, odioasă, avînd încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.   Intoarcerea în Argos După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, avînd alături pe iubita lui Andromeda, ca soţie. » Insă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpînul insulei Serifos, hainul rege Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi ea fusese nevoită să-şi caute adăpost în templu, să stea acolo ocrotită. Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat. — Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Şi-i vremea să ne socotim… — Minţi… Minţi… Nu cred o iotă din tot ce spui… a ţipat regele cu ură. Şi am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, Danae… — Dacă eu mint, acesta ce e ?… a glăsuit fiul lui Zeus şi-a ridicat capul Meduzei. Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după cum cîntau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat acolo nemişcată, pînă s-a năruit palatul, iară pămîntul l-a-nghiţit. In locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis. După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea răsucită ; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele sandale ; lui Hades, coiful său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de aur. Şi tot Atenei, ca dobîndă, i-a dăruit capul Meduzei, pe care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul. …Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii : Perseu, Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrîn : Acrisiu. Dar el, temîndu-se, pesemne, de oracolul care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mîna fiului Danaei, şi-a lăsat tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci,in Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi toţi vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat. Şi a-nceput întîi concursul. Perseu era înscris şi el. Au început s-arunce suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii înhămaţi la care. Perseu a cîştigat mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvîrlit discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rîndul lui Perseu. El a luat discul, l-a-nvîrtit şi, cînd l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vîntul pînă-n nori. Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creştet pe un bătrîn ce sta-n mulţime şi căta mut la concurenţi. Cînd s-a uitat la el mai bine, bătrînul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu. Degeaba-şi aruncase Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri !… Degeaba, pe ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos  !… …Şi, amărît că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu. S-a înţeles cu un alt rege,  regele din Tirint, să-şi schimbe tronul între ei. Astfel a luat în stăpînire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a aşezat cu soaţa, şi-au vieţuit în armonie. Cel dintîi fiu al Andro-medei, după legendă, a fost Perses, strămoşul neamului de perşi. Iară cînd a murit Perseu, Zeus a hotărît să-l urce pe bolta cerului albastru şi l-a făcut o constelaţie. Şi, tot spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelaţii şi Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei : Cefeu şi soaţa lui, Casiopeea.

EXPEDIŢIA ARGONAUŢILOR DE CÎTE ORI ELINII CĂLĂTOREAU PE MARI şi debarcau pe ţărmuri străine,-ndepărtate, ei îşi reaminteau legenda despre Iason şi corabia Argo. Şi după ce jertfeau fructe şi flori şi sînge lui Zeus olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei şi al negoţului, cel care-i învăţa cum să aibă dobînda cu orişice prilej  sorbeau cupe cu vin şi începeau să cînte legenda despre Iason şi corabia Argo. Cel mai adesea, ei îşi începeau povestea arătînd că odată ar fi trăit în Iolco, un oraş tesalian 1, doi fii ai lui Poseidon : Eson şi Pelias. Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase avuţia regelui legiuit : palatele de piatră şi turmele de vite. In schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, făcîndu-l slujitor. Numai că fostul rege avea şi un copil. Acesta, crescînd mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca să-şi poată ţine tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gîndit să-şi omoare nepotul. Atîta că şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au vestit despre ce plănuia noul stăpînitor, regele Pelias. Iar preamîhnitul Eson, ca să-şi scape copilul, a trebuit să pună la cale-un şiretlic. A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat şi-un rug, cum se obişnuia pentru cei răposaţi. Insă pe rug a ars un iepure sălbatic. A făcut  după datini  jertfe zeului Hermes, întreitei Hecate, zeiţei Persefona şi soţului său, Hades. A plîns şi s-a jelit în temple, la răspîntii şi lîngă focul sacru. Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpîn al oraşului Iolco că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii. însă în mare taină, Eson şi-a dus copilul în munţii Pelion, la centaurul Hiron 2, şi l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. Căci centaurul Hiron creştea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, şi pe Castor şi Polux, odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor creşte şi viteazul Ahile, Ulise şi mulţi alţii.   Fiul lui Eson se întoarce în lolco ..Şi stînd sub privegherea bătrînului centaur, pruncul adus din lolco s-a făcut în curînd un flăcău ne-nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiş. De-aceea bunul Hiron, neştiind cum să-l strige, i-a zis : fiul lui Eson — adică, pe scurt, Iason. Cînd a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărît să plece în oraşul natal ca să-şi revadă tatăl şi, poate, să-l răzbune. A mers pînă la rîul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia să treacă apa pe la un vad, cînd i-a ieşit în cale o biată cerşetoare. — Băiete !… Hei, băiete, nu vrei să mă treci rîul ? a glăsuit spre Iason. Eu sînt fără putere şi dacă mă-ncumet să mă cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viaţa… Iason, cum îl crescuse înţeleptul centaur, era un tînăr vrednic şi foarte săritor. — Cum de nu, bunicuţo… Te duc numaidecît… Şi a luat-o în braţe, păşind cu multă grijă, căci apa venea mare, îi ajungea la gît şi curgea-nvolburată. Aşa a trecut rîul, ducînd-o pe bătrînă pe ţărmul celălalt 3. Insă, cum au ajuns, băbuţa s-a schimbat pe loc într-o zeiţă. Dar nu-n orice zeiţă. A apărut chiar Hera, soaţa marelui Zeus, acel ce cîrmuia întregul Univers, din muntele Olimp. — Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiţă. Şi, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlineşti dorinţa, eu te voi ocroti pe drumurile tale… şi tu vei birui… Astfel a spus zeiţa şi a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o şi a pierit în slăvi. Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele zeiţei. Apoi, cutezător, cîntînd voios pe cale, a pornit mai departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi s-a-ndreptat spre piaţa unds se pregătea o mare sărbătoare, în templul lui Poseidon.     Regele pune la cale pieirea lui Iason Oamenii din oraş, cînd l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au înconjurat, într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind mereu pe munte  părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi atîrnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pînză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa să se vadă cît este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. în fiecare mînă ţinea cîte o lance cu vîrful de aramă  precum purtau păstorii din munţii Pelion. Atîta că-n picioare nu mai avea băiatul decît o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegîndă, pe cînd ducea bătrâna spre malul celălalt. Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor. Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălţat decît cu o sanda, şi se îngălbeneşte nedreptul Pelias. Oracolul din Delfi abia îi proorocise  cîteva zile-n urmă  că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson… Regele s-a-nfuriat. — Cine eşti şi ce vrei ? i-a strigat, cu asprime. — Eu sînt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson… O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias ! Cum tremura pe şa, deşi purta în mînă sabia lui de rege ! Mai ales că mulţimea privea cu-ncredere către noul venit, tînăr şi curajos. — Bine. Aşa să fie ! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mîna voastră : a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sînt bătrîn, nu mai rîvnesc mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Insă… — printr-un oracol — zeii mi-au hotărît să caut lîna de aur, pe care-o stăpîneşte azi regele Eete. Avînd lîna de aur, lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume. —- Deci, vrei s-aduc eu lîna, pre cît pot să pricep ! a glăsuit băiatul. — Desigur, asta vreau — a rostit Pelias, făcînd semn spre mulţime : Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, cînd are-un nepot tînăr ?… — Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrîni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperînd c-o să se piardă în marea încercare. — Vezi, Iason ?… Spun cu toţii ! a zis Pelias. Porneşti către Eete şi-aduci lîna de aur… Şi, cînd te-ntofci, îţi jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc oraşul… — Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lîna de aur, a spus la sfîrşit Eason. El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de cînd era copil şi, potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dînd peste tot de ştire că va porni pe mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de mistere, plină de bogăţii, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lîna scumpă de aur, pe care o ţinea Eete pe nedrept. Nimeni nu mai plutise atîta de departe, pînă-n timpul acela : căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise Heracle de curînd oceanul cel uriaş, punînd două coloane în drumul apelor. …Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strîns numaidecît. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea ? ! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria iubită lîna scumpă de aur. S-au strîns deci mulţi eroi. Cîţi au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor : Idas cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape şi pămînt, departe, orişice ; au mai venit : Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou ; Meleagru ; Orfeu ; Peleu ; Admet ; Neleu ; doi fii ai lui Boreu, vîntul de miazănoapte Calais şi Zetes  care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor ; şi în sfîrşit mulţi alţii, pe care nu putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, Atalanta ; dar ei n-au vrut s-o ia, spunînd că nu e bine să meargă o fecioară între atîţi flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească şi să se iste ceartă între navigatori.   Berbecele cu lîna de aur Ţelul călătoriei era lîna de aur, lînă ce trebuia întoarsă în Elada. Lîna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel : Se ştia că pe vremuri regele Atamas, stăpîn în Orhomena, un oraş beoţian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeiţa norilor, şi ea îi dăruise doi copilaşi drăguţi, o fată şi-un băiat, numiţi Hele şi Frixos °. Prin nu ştiu ce-ntîmplare, regele beoţian şi-a luat altă nevastă. Iar mama vitregă, avînd copiii ei, vroia să-i depărteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se hotărîse să le răpună viaţa. Ca să-şi scape copiii, zeiţa norilor a trimis de îndată acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un templu din Iolco, să-i răpească din palatul regal al fostului său soţ. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lîna de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai presus de toate  deşi nu avea aripi  putea străbate cerul, ca păsările-n zbor 6. De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agăţat copiii în ultima clipită ; căci mama vitregă tocmai vroia să vină şi să le vîre-n piepturi cîte-un pumnal tăios. …Şi au zburat copiii… Sub ei se întindeau pămînturi nesfîrşite, ape şerpuitoare şi codrii nepătrunşi. Cînd — au ajuns deodată deasupra unei mări. — Nu vă uitaţi spre ape !… i-a sfătuit berbecul. Frixos a ascultat ; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în jos, şi, văzînd apa mării, i-a venit ameţeală. Nu s-a mai putut ţine, şi a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, se cheamă de-atun-cea Helespontul, adică Marea Helei 7. Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns în Ea, oraşul colhidian. Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a păstrat decît lîna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. Iar el, drept mulţumire, i-â jurat că-l va face urmaşul său pe tron, însurîndu-l cu una din cele două fete pe care le avea. Pregătirea marii călătorii Lîna mult preţioasă a rămas în Colhida, agăţată, cu grijă, într-un copac stufos dintr-o livadă sfîntă, închinată lui Ares. Da-n cîntecele lor aezii arătau că trebuiau să plece cîndva nişte eroi, care să îndrăznească să plutească pe mări, prin furtuni şi primejdii, să se lupte cu monştrii şi să aducă iarăşi lîna berbecului plecat odinioară, în zbor, din Orhomena, cu Hele şi cu Frixos. Iată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească scumpa lînă de aur, din ţara lui Eete, de peste mări şi ţări, şi l-au urmat pe Iason. S-au strîns cu toţii-n Iolco. Intîi s-au sfătuit ; şi-au hotărît să facă o corabie mare din lemn bun, de stejar. Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, pe mări necunoscute ; trebuia să plutească săptămîni, luni întregi, poate, fără oprire. Era o încercare îndeajuns de grea !… Insă lucrînd eroii plini de însufleţire, în nu prea multă vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci de vasle, Dar era totodată atîta de uşoară, încît navigatorii o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atît de uşoară, zbura ca pescăruşul peste aria mării. De-aceea i-au spus Argo 8. Se spune că Atena 9 i-a sfătuit tot timpul şi le-a dat o crenguţă din stejarul cel sfînt al măreţului Zeus, stejarul din Dodona, care grăia spre oameni şi făcea prorociri. Crenguţa de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul de a putea grăi argonauţilor  navigatorilor pe corabia Argo  şi-a-i putea sfătui în împrejurări grele 10. Ei au pus-o la proră. încrustată în lemn.   Plecarea spre ţara lui Eete de la capătul lumii Cînd au terminat lucrul şi corabia Argo s-a legănat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la ţărm, s-aleagă pe acela ce urma să-i conducă în expediţie. Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii spre viteazul Heracle. Insă fiul lui Zeus le-a spus că el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i doreşte moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiţei, mai bine să-l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soţia lui Zeus. …Şi toţi s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, spre ţara lui Eete de la capătul lumii. Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospăţul de plecare. Au băut şi-au mîncat vreme de nouă ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvîrlit încolo cupele de pe mese. Au luat cu dînşii apă şi hrană din belşug şi s-au urcat pe punte, stînd cîte doi pe-o bancă, cu cîte-o vîslă-n mînă. Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi ţinea cumpăna corăbiei de lemn. în faţă sta Linceu, care cu ochiul ager privea spre depărtări. Şi alăturea Iason se sprijinea de proră, ţinînd un vas de aur în mîinile-amîndouă, şi-l implora pe Zeus, cu braţul său de fulger, şi vînturile repezi, şi drumurile mării, s-apropie biruinţa, şi zilele senine, şi ceasul fericit cînd iar se vor întoarce acasă, în Elada. Din nori, cum spun poeţii, a răsunat atunci un glas aspru de tunet şi-un fulger a brăzdat cerul abia-nroşit de Eos — aurora.   Zeus le răspunsese că le primeşte ruga. Au ridicat îndată ancora grea din ape, agaţînd-o de ciocul corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în braţe. A început să cînte. Şi vînturile mării, vrăjite de-acest cîntec, suflau voioase-n pînze 11. Corabia plutea, şi lîngă ea săltau popoarele de peşti şi alte vietăţi din apele marine. Veneau toate s-asculte cîntul duios din liră şi glasul lui Orfeu. Corabia ieşise în largurile mării cu pînzele întinse. Helios-se-nălţase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, şi-ntinsul de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări. Cîntecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. îl desfăta pe Zeus şi-l făcea să privească plin de îngăduinţă spre corabia Argo. Eroii-argonauţi porniseră cu bine pe drumul presărat cu sute de primejdii.   Eroii sînt îndemnaţi să ducă o viaţă tihnită în Lemnos Aşa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula mare şi muntoasă, unde fusese azvîrlit Hefaistos, din înălţimi, de tatăl său, marele Zeus. Atît că-n Lemnos se-ntîmplase cu cîţiva ani mai înainte o tra-gedie-ngrozitoare. Bărbaţii lemnieni, plecînd la un război, în asfinţit, şi, biruindu-i pe vrăjmaşi, răpiseră femei şi fete, nenumărate, pe corăbii. Şi întorcîndu-se acasă se însuraseră cu ele, părăsind vechile soţii. Acestea, ca să se răzbune, îşi omorlseră bărbaţii 12. In acest fel, insula Lemnos nu mai avea decît femei. Curînd, acestea şi-au dat seama că singure nu pot trăi. Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. Jefuiau totul şi plecau, lăsînd în flăcări insula. Ogoare şi livezi erau tot mai puţine şi mai sterpe. Iar turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau. Tocmai pe cînd era în ţară o-atît de mare supărare, iacătă vin argonauţii făcînd întîiul lor popas. Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit şi i-au primit cu flori pe oaspeţi. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline de amfore, în care scînteia vinul purpuriu, pline de talere-ncărcate cu fripturi, turte dulci şi fructe. Le-au cîntat cântece şi i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpîni în ţara lor şi să-şi aleagă, dintre ele, soţiile care le plac. însăşi regina de la Lemnos t3, cea mai frumoasă dintre toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soţ. In timp ce-aproape toţi eroii se aşezaseră la mese, cîntînd cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin, s-a auzit un glas puternic: — Aţi uitat oare datoria ? Aţi şi uitat lîna de aur pentru un zîmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin ? Vai vouă… Eu am să plec singur din ţara asta blestemată… Cel ce zvîrlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe punte şi să ia parte la ospăţ. Dar auzind ce se petrece, că sînt ademeniţi eroii cu vorbe, cîntece şi vin, se şi grăbise în cetate şi îi certase pe voinici. Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toţii, îngreunîndu-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de flori. Au dat în lături pe acele femei şi fete, ce-i ţineau, şi au pornit spre ţărmul mării. N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, cînd ele îi rugau cu lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre Elada. Şi au plecat argonauţii, lăsînd ispitele deoparte. Uriaşii cu cîte şase braţe Au plutit ei din nou pe mare, pînă s-a coborît amurgul şi cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele : Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau parcă un cîntec gingaşei fete înecate, şi nici nu au băgat de seamă cînd au ajuns în Propontida 14. In faţa lor se întindea peninsula Cizic, stîncoasă, abia legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fîşie de nisip. Aici au trebuit să lupte cu nişte fiinţe fioroase : uriaşi cu cîte şase braţe. Două le-aveau prinse de umeri, două de coaste şi-alte două de şoldurile monstruoase. Aceşti uriaşi au început s-arunce stînci mari de granit, către vitejii-argonauţi, gîndind să le închidă calea. Şi poate că le-ar fi zdrobit corabia de lemn, uşoară. însă Heracle a-ntins arcul, şi-a tras spre ei săgeţi muiate în sîngele otrăvitor al hidrei omorîte-n Lerna. Răniţi şi otrăviţi, uriaşii cădeau ca nişte stînci în valuri, cu bufnituri răsunătoare. Cîţi rămăseseră cu viaţă au trebuit să se mai lupte cu Iason şi ceilalţi eroi. Pînă la urmă, dintre ei nici unul n-a scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare şi suliţele de aramă. Şi iar a lunecat pe ape, în voia vîntului zburdalnic, corabia argo-naută. E drept că s-a stârnit furtuna şi era gata s-o scufunde. însă vîslaşii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, pînă-ntr-o ţară, Misia 15. In Misia, argonauţii au fost primiţi cu mare cinste şi de localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întîmplat ca Hilas, un argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălaşă ce stăpînea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalţi şi parfumaţi… Şi nimfa, îndrăgind pe tînăr, s-a prefăcut în căprioară, şi a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a urmărit-o prin pădure, pînă la apa unui lac, în care se vărsa izvorul, şi, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoasă şi, apucîndu-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit Heracle şi-alt argonaut, cutezătorul Polifem 16. Fiindcă Heracle ţinea mult la tînărul răpit de nimfă, n-a stat pe gînduri şi-a pornit să-l caute prin pădurea deasă.   Pierderea lui Heracle în Misia L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească. Unii poeţi, cîntînd povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întîmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s-ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată. Urcîndu-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţi17. Şi i-au căutat, strigînd cu toţii, cu voce tare, de pe ţărm, sunînd în scoici, aprinzînd focuri, însă zadarnic, vreme lungă, i-au aşteptat să se întoarcă. Nici unul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea. Şi neavînd alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri : — Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vîntul bate şi el prielnic, şi noi mâi stăm încă la ţărm… Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat pînă-n adîncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo. — Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa a hotărît Olimpul. Cei trei voinici rămîn aici, în Misia împădurită..» Iară Heracle-şi va urma calea ceri este hărăzită.   Infrîngerea bebricilor ..Şi Iason, ascultînd îndemnul, a făcut semnul de plecare. Dar mulţi dintre argonauţi nu aveau inima uşoară. Nici unul nu era mai vrednic şi mai viteaz între ei toţi decît Heracle cel puternic şi veşnic urgisit de Hera. în el aveau toată nădejdea. Şi el, acuma, se pierdea… Prinzînd deci vîslele în mîini, lăsînd în vînt pînzele toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, către ţara bebricilor cea misterioasă i8. în locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a-ntîmpi-nat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al zeului Poseidon, era un om hidos şi rău. Nu îi plăcea să aibă oaspeţi. Un singur lucru preţuia : lupta cu pumnii, îndîrjită 19. Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. Sub umerii lui bulbucaţi, creşteau pe braţele-i robuste muşchii ca nişte bolovani. Iar ochii-i se roteau sub frunte, sălbatici, ameninţători, ca unei fiare-nfometate. Amic, văzîndu-i pe elini c-au debarcat în ţara lui, i-a provocat pe loc la luptă. — Aşa e datina pe-aicea, a ris regele cu-ngîmfare. Cel ce soseşte-n ţara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se prinde?… Cine-ncepe ?… — Am să-ncerc eu, a grăit Polux. — Hai, vino să te fac fărîme şi să te dau hrană la peşti ! a hohotit din nou Amic. Şi lupta a-nceput pe dată. Deşi Amic era uriaş, Polux, sărind cu-ndemînare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu pumnul aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sînge negru. Dar l-a lovit şi el pe Polux cu tot atîta străşnicie. S-au încordat şi s-au bătut pe iarba verde a cîmpiei. Pînă la urmă însă Polux l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tîmplă şi l-a lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit atuncea ca să-l răzbune pe Amic şi s-a-nce-put un război greu. Argonauţii trebuiau să ţie piept unei mulţimi de luptători nespus de mare ; şi suliţele scînteiau, iar săbiile zvîr-Ueau prin aer lungi curcubeie lucitoare. Iason, Tezeu şi Meleagru îşi tăiau drumul prin mulţime, de parcă secerau un lan. Iară din cele două laturi, Castor şi Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu suliţele de aramă. N-a trecut mult şi-argonauţii au fost deplin biruitori, luînd pradă multă, arme, straie, merinde bune şi-n burdufuri vin din belşug.   Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii In dimineaţa următoare au întins pînzele să plece din ţara neospitalieră şi au pus toţi mîna pe vîsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de ţărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit furtuna. Şi ce furtună, zei cereşti ! Corabia se zguduia, se frîngea din încheieturi şi era gata să se sfarme într-un vîrtej negru de ape, ce o tîra spre nişte stînci dintr-o strîmtoare foarte-ngustă 20. Numai cu greu, cu luptă dîrză, vîslind din răsputeri, voinicii au reuşit să-ndrepte cîrma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt 21. Iar dincolo de acel ţărm se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine  ale lui Zeus  cei din Olimp s-au mîniat şi-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeiţe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mîncarea. încît Fineu pierea de foame. Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii zeului Boreu, vîntul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mîini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii pînă departe peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu. Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe care ei urmau să le întîmpine, pînă s-ajungă la Eete. în primul rînd, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află nişte stînci uriaşe, care se cheamă Simplegade 22. Ele se mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decît în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta cînd pot să treacă printre stînci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stînci. Pot să vîslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc. Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcînd în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobîndească lîna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum ; dar nu vroia mai mult să spună. — O să vedeţi, le-a rostit el.   Argonauţii zăresc crestele Caucazului Eroii n-au mai stăruit şi, mulţumindu-i lui Fineu, au pornit iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind aşa, au auzit un zgomot înspăimîntător. Erau acele stînci cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se roteau în preajmă şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo. Iason s-a încordat la cîrmă. Orfeu a început să cînte din lira lui un cîntec dulce, şi mîngîios, şi-adormitor. Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a-nceput să zboare şi-a trecut iute printre stînci. Numai o pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade. Văzînd acest semn bun, voinicii au pus şi ei mîna pe vîsle. Orfeu cînta ameţitor. Stîncile se mişcau alene sub acest cînt duios de liră. Şi totuşi, valurile repezi şi înspumate dintre stînci smuceau pe Argo cu putere şi o trăgeau parcă-napoi. Nu mai era decît o clipă, şi stîncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vîslit mai cu putere mai cu sîrg, şi vasul Argo a trecut. Numai un căpătîi de lemn a fost zdrobit. Atîta tot. Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie printre stîncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într-adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas locului, pe veci. Acum vîsleau argonauţii fără de frică peste mare. Vîsleau, şi ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, ţara bogată-a lui Eete, unde era lîna de aur. E drept că, pînă să ajungă la ţinta lor cea mult visată, au mai trecut argonauţii prin multe alte încercări. In nişte lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost ucişi. Şi-au poposit de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaştinile stimfaiiene. La rîndul lor argonauţii au înfruntat aceste păsări şi s-au luptat din greu cu ele. De la o vreme, au zărit munţii Caucaz, cu creste sure. Acolo, sus, pe vîrful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, titanul cel legat în lanţuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către apus s-a auzit şi-un vîjîit tare de aripi. Era chiar vulturul lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Şi, trecînd el, credeau că vine furtuna înfricoşătoare; căci aripile lui uriaşe păreau că-s ale lui Boreu. Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. Ştiau. că vulturul lui Zeus o să sfîşie iar ficatul însîngerat al celui care îndura totul pentru oameni. Dar nu puteau să se oprească… şi au vîslit tot mai departe, pînă ce au ajuns la gura rîului larg şi-albastru, Fasis, din ţara regelui Eete 24. Şi, lăsînd valurile mării, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.   In palatul soarelui In stînga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtînd pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. în dreapta-n schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde păstra regele ţării lîna berbecului vrăjit. Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la ţărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mîlul gras şi au sărit pe o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi… S-au odihnit pînă la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina trandafirie pe pămînt zeiţa Eos — aurora — s-au deşteptat şi-argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n apă ; au pus pe ei veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fală către oraşul lui Eete. în mînă-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauţii încărcaţi  sub hainele de sărbătoare  cu săbii bine ascuţite. Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile lui de-argint se ridicau pînă la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării. Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp. Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreţ zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mîndrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luîndu-l în carul lui de aur. Iar Helios, avînd palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete 25. Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, cînd a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. în pragul lor s-a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi : — Străinilor veniţi din lume, cine sînteţi şi ce căutaţi ? — Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lîna cu firele de aur, pe care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, Şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un balaur… O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mînia îl înăbuşea. Avea doar un toiag în mînă. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu putea să-l cîştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii ascuţite. Pînă să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărnă, mort. Eros o ţinteşte în inimă pe Medeea Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă şi să-i piardă. A deschis porţile mai largi şi i-a lăsat pe toţi să intre într-o ogradă minunată. Aici erau două clădiri. într-una locuia chiar el, soaţa-i şi fiul său, Absirt. Intr-alta îşi aveau sălaşul două co-pile-ncîntătoare. Tot în ograda pietruită cu nestemate şi aramă erau patru fîn-tîni de aur. Curgeau din ele, în cascadă : vin, untdelemn, lapte şi apă. Iar apa curgea vara rece, şi-n timpul iernii-nfierbîntată. Grădini cu flori îmbălsămate şi cu platani şi chiparoşi dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete să se gătească un ospăţ, spu-nînd către argonauţi : — M-am mîniat… îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte altfel, să primim oaspeţii cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe urmă vom vorbi de treburi… Veseli, eroii-argonauţi s-au aşezat, pe loc, la mese ; şi-au început să soarbă vin ; şi să mănînce şi să cînte… Erau flămînzi şi însetaţi; şi nu se-nfricoşau de nimeni. Din cînd în cînd îşi atingeau cu palma săbiile sub haine. Rîdeau cu hohote spre rege şi îi spuneau : — Ascultă, rege, cînd ne vei da lîna de aur ? După ce s-o sfîrşi ospăţul, adică după nouă zile ? Mai bine ad-o de pe-acum ! Şi iar rîdeau, de răsunau curţile largi, încăpătoare, şi răsuna întreg palatul. în acest timp, zeiţa Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita. A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. îşi pieptăna buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gîtul alb, rotund şi neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe zeiţă să-l cheme repede pe Eros, micuţul zeu înaripat, şi să-l trimită în ograda în care regele Eete, soţia sa şi două fete şedeau la masă cu eroii. Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta numele Medeea. Şi să-i aţîţe-o patimă nemărginită pentru Iason. Iar Afrodita, mulţumită că o chemau într-ajutor zeiţa şi argonauţii, l-a căutat în Olimp pe Eros şi i-a făgăduit un dar, o jucărie de-a lui Zeus, de cînd era copil, în Creta. Şi Eros şi-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur şi a plutit grabnic spre Ea. A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, şi a ţintit-o pe Medeea, în inimă, cu o săgeată  cu o săgeată înmuiată în fiere verde şi venin. De cum a tras micuţul Eros săgeata lui înveninată, fata a cătat către Iason, prinsă nu-n lanţul dragostei — ci într-o patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobîndească, din dumbravă,, lîna cu firele de aur. Eete vrea să-l trimită pe Iason Ia moarte Cum s-a sfîrşit acel ospăţ, regele i-a grăit lui Iason : — Tu mi-ai cerut lîna de aur. I-o avuţie fără preţ. Altul s-ar bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o din Elada. Da ţi-o dau fără nici o luptă, căci eşti odraslă olimpiană… Aşa mi-ai spus cînd petreceam şi sorbeam cupele cu vin că eşti din neamul lui Poseidon. Şi lui Poseidon eu mă plec… — Atuncea, dară, adă-mi lîna, a rostit Iason bucuros, şi noi ne vom urca pe Argo şi vom pleca către Elada, fără să te mai supărăm. — Ţi-o dau, cum nu, a spus Eete ; dar trebuie să-mi dovedeşti că eşti odraslă olimpiană, făcînd o anumită slujbă… — Ce slujbă ? l-a întrebat Iason. Amîndoi se priveau în ochi şi îşi zîmbeau, dar nu cinstit. Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverşunată, şi fiecare socotea, sub zîmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe celălalt. în Iason, Hera aţîţase pofta de-a stăpîni comoara doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l aşteptau să se întoarcă în Elada. Stîmise pofta de-a se face stăpîn puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi Iason îi căzuse pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, erau acuma-ntunecaţi de planurile ce urzea. La rîndu-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl său, măreţul soare, cum să îi ia viaţa lui Iason. Şi regele a arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, ce au picioarele de-aramă şi varsă-ntruna foc pe nări. Mai are-un plug nemaivăzut făcut din fier şi din aramă, mare cît bolta unei case 26. Iason să-nhame aceşti tauri la plugul greu, cu lanţuri bune, şi să se ducă pe un cîmp, ce-i dincolo de riul Fasis. Să are cîmpul, plin de grijă, pentru că este al lui Ares. Să semene apoi pe cîmp nişte colţi negri de balaur 27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminînd el cu semănatul, din acei colţi o să răsară o ceată mare de războinici. Iason să dea lupta cu ei şi să-i doboare pîn-la unul. Iason s-a cam înfiorat, aflînd de-această încercare. însă n-a vrut să se arate ; şi-a răspuns foarte liniştit că totul se va face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte. — Ne vom retrage toţi pe Argo şi-acolo ne vom sfătui, i-a răspuns regelui Eete. — Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviinţat şi regele. Insă-i venea să rîdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. Ştia că Iason n-o să scape. Oştenii, răsăriţi din colţii aceia negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toţi eroii-argonauţi. Mai ales că lipsea Heracle…   Hera îi trimite un vis Medeei Şi fapta s-ar fi petrecut aşa cum plănuia Eete. Argonauţii-ar fi rămas pe acel ţărm pentru vecie, îngropaţi sub ţărînă rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O-nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit pe mare din Elada. In timpul nopţii următoare fata s-a zbuciumat întruna… Dorinţa ei cea mai fierbinte era de-a fi cîndva regină… Zeiţa i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în braţe şi-o urca pe Argo, şi amîndoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regină. Ce mult i-a plăcut visul fetii !… Şi ea, trezindu-se din somn, a strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat la el catîri şi au pornit spre ţărmul apei, unde se legăna, uşoară, corabia argonaută. Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. Tînărul s-a grăbit spre ţărm, mînat de poftele-i aprinse de avuţie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a glăsuit fetei aşa : — Cît de frumoasă eşti, Medeea ! De la ospăţ, cînd te-am văzut, n-am putut să te uit o clipă… Copila s-a împurpurat : — Şi eu, străine, te-am visat… căci eşti voinic, eşti îndrăzneţ..” Meriţi să ai noroc în toate… La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n braţe. Ea s-a lăsat şi i-a şoptit că ar primi să-i fie soaţă. — O, ai să fii soţia mea… Te voi urca pe tron în Iolco… i-a glasuit Iason repede. — Dacă te juri să-ţi fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi face vrăji şi ai să birui… Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete ştia nenumărate vrăji. Le învăţase de micuţă, de la o doică vrăjitoare. — îţi jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorinţă decît să capete mai iute nepreţuita avuţie… Şi, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gîndit la tatăl său, nici la oraşul care pierdea lîna de aur. Avea şi ea un singur gînd : să se mărite şi să fie regină-n ţara tesaliană.   Semănarea colţilor de balaur pe glie Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungîndu-se cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut, tînărul devenea mai tare decît Heracle, decît zeii. E drept că asta doar o zi. Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu mai putea să-i facă rău, şi el îşi învingea duşmanii. Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care creştea-n munţii Caucaz, din sîngele lui Prometeu. Iason s-a uns cu alifia ; şi-aşa cum l-a-nvăţat Medeea, a şi pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii regelui Eete. Taurii s-au zvîrlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de coarne cu putere şi, ajutat de-argonauţi, i-a înhămat bine la plug. Au arat cîmpul larg şi neted. Pe el au semănat toţi colţii aceia negri de balaur. Din colţii semănaţi pe glie au răsărit nişte uriaşi, cu săbii, suliţe şi scuturi. Uriaşii au păşit spre Iason şi spre ceilalţi argonauţi, care stăteau mai la o parte. însă flăcăul, învăţat de fata regelui, Medeea, a luat o stîncă mare în braţe şi a zvîrlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, văzînd stînca asta, au socotit că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca nişte lupi pe o mioară, şi s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s-o aibă. în lupta care s-a iscat, lovindu-se turbaţi cu ură, s-au omorît. Au pierit toţi.   Văzînd că Iason biruieşte, regele, ce era de faţă, s-a întors repede-n palat. — Ce-i de făcut ? Vom da noi lîna acestor tineri din Elada ? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credinţă. Sau vom găsi o altă cale, ca totuşi s-o păstrăm la noi ? — Nu ! n-o vom da, au spus cu toţii. Ci mîine-n zori vom strînge oastea şi-i vom lovi pe-argonauţi la ceasul cînd ei încă dorm… Şi cum în vremea asta noaptea se coborîse peste lume, tăcută, plină de mistere, regele a cerut şi el o amînare de o zi. — Mîine vă dau lîna de aur, spusese regele lui Iason, care venise la palat să-şi ceară drepturile sale. în sinea lui însă gîndea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i prindă pe argonauţi şi să-i ucidă fără milă. Iar vasul lor să-l facă ţăndări .şi să-l cufunde-n rîul Fasis.   Răpirea lînei de aur Atîta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl şi sfetnicii şi oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături şi ea a trecut fără grijă, avînd de mînă pe Absirt, fratele ei cel mititel. S-au îndreptat spre vasul Argo. Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste… Şi, revăzîndu-se cei doi s-au strîns şi s-au îmbrăţişat ; şi şi-au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi oameni, de-a săvîrşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi rege şi regină. Aşa se-ntîmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău… Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amîndoi şi le făceau noaptea, pe ţărmurile apei. Medeea l-a călăuzit pe Iason, tînărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lîngă copacul sfînt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason pînă la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cînte dulce, şi monstrul, lung de nouă stînjeni, s-a lăsat moale la pămînt. Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pîl-pîiau puţin. Medeea a zvîrlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonauţii, s-au repezit către copac, în el lucea lîna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lîna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.   Fuga Medeei cu Iason Fără să şovăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a mulţumit zeiţelor Hera şi mîndrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon furtunosul  zeul din care se trăgea  să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada. Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au luat vîslele-n mîini, şi vasul a pornit în jos, pe rîul Fasis, către mare. Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit veseli să cînte. Lîna de aur strălucea şi lumina pînă departe, incit nu se vedeau pe cer nici stelele scînteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decit eroii, avînd în mijloc pe Medeea şi pe Absirt ce tremura poate de frig, poate de teamă. Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau nici unul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gînduri. Prin farmece «a cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lînei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt. Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni şi avea prieteni, care erau adînc mîhniţi că se furase din dumbravă lîna cu firele de aur. Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărît ca la o vîslă să tragă-n loc de un om, doi. Vîntul bătea spre asfinţit. Deci să se-ntindă pînze multe. Pînze mai mari decît acele ce se aflau pe vasul Argo. — Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, căci veţi fi Qsîndiţi la moarte ! a rostit regele Eete către oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi argonauţi.   Căsăpirea micului Absirt Iată de ce era Medeea atîta de îngrijorată. Ea ştia tot ce se-intîmpla. Intr-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au văzut şi urmăritorii. De iapt, Iason, şi-argonauţii n-o luaseră pe-acelaşi drum ca la sosire, prin strîmtori28, ci, tăind marea curmeziş, plecaseră către alt ţărm. Spre ţărmul unde se vărsa rîul cel larg, Istrul, în mare  adică-n Pontul Euxin. Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or să se-ndrepte spre strîmtori. Dar lîna ce-o aveau cu dînşii i-a dat de gol, căci scînteia ca soarele în toiul zilei. Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea şi, cum aveau pînze mai bune, vîslaşi mai mulţi şi odihniţi, s-au încordat şi erau gata… aproape gata să-i ajungă. Şi, ca să scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase că o va face soaţa lui, regină în oraşul Iolco, Medeea a făcut o crimă cumplită, înspăimîntătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, să n-o vadă argonauţii, şi-a sfîrtecat în bucăţele pe micul său frate Absirt. Iar membrele însîngerate le-a risipit în largul mării, pe-ncetul, una cîte una. Cînd au aflat argonauţii această crimă odioasă, s-au mî-niat nespus de tare. Erau gata s-o zvîrle-n valuri. — Noi sîntem luptători, eroi, înfruntăm monştri, fiare, regi. Nu ucigaşi de rînd, de-aceia care se luptă cu copiii. Chiar Iason s-a uimit în sine, văzînd ce fire-are Medeea. Şi totuşi, el a apărat-o, gîndindu-se că-i va mai fi de ajutor şi-n patrie. La rugăminţile lui Iason, argonauţii au iertat-o şi au vîslit în sus, pe Istru.Văzînd, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s-au oprit ca să le adune. Le-au strîns bucată cu bucată şi le-au adus toate pe ţărm. Acolo au orînduit slujbe şi jertfe pentru fiul cel sfîrtecat al lui Eete. L-au ars pe rug şi au făcut serbări — cum cerea datina. Aşa s-a scurs o zi întreagă. în acest timp argonauţii urcaseră  pe cît se pare  pe Istru-n sus, destul de mult 29. Urmăritorii şi-au dat seama că nu i-ar mai putea ajunge. Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără Medeea şi Absirt, ostaşii au rămas acolo, întemeind o aşezare bogată şi înfloritoare, ce-a primit numele de Torni 30.După această întîmplare, argonauţii au trecut, plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria 31. Intoarcerea la Iolco Abia ajunşi în altă mare, şi s-a pornit cea mai grozavă dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se ridicau cît munţii şi pînzele se sfîşiau sub răsuflarea îngheţată a unui vînt de miazănoapte. Vîslele se frîngeau şi ele în stînci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era ca o coajă de nucă, zvîrlită-ncoace şi încolo, sub munţi de apă vineţii. Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduseră nădejdea că vor putea scăpa cu zile, cînd iată, a sunat un glas. Un glas puternic de la proră. Vorbea, pe cît spunea legenda, ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Şi ramura i-a îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea misterioasă unde-şi avea sălaşul Circe, o vrăjitoare renumită. Iar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt. Argonauţii, în furtună, au întors cîrma către locul unde trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe care-o trimisese Zeus ; şi Argo a plutit pe mări, pe rîuri şi din nou pe mări… şi a ajuns pînă la Circe. Acolo s-au purificat de sîngele vărsat la Tomi. …Şi au întîmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. Sirenele i-au ispitit, prin cîntece ademenitoare, să se arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toţi Orfeu, care cînta mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de patrie şi i-a ţinut pe vasul Argo. Trecînd prin apa ce scălda două stînci : Scila şi Caribda, două stînci ameninţătoare, erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai tîr-ziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile şi au scăpat iarăşi cu bine. Au mai trecut şi pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un uriaş înspăimîntător, din neamul monştrilor de-aramă şi, după multe lupte şi rătăciri, au atins ţărmul portului magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru luni în urmă. în curînd au sosit la Iolco. Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care Iason se trăgea. Şi Pelias a primit lîna, comoara regelui Eete. în schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson. Ce-i drept, în sine chibzuia că avînd tronul şi puterea, tot lui o să-i revie lîna ce şi-o dorea atît de mult. Regele l-a ţinut cu vorba cît timp au stat argonauţii. Dar, cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut să-şi ţină cuvîntul dat cu luni în urmă. A strîns oastea şi l-a gonit pe Iason din oraşul Iolco.   Pelias este fiert într-un cazan chiar de către fetele sale Iason s-a mîniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Şi nu ştia ce-ar putea face să pună mina pe putere. Atunci Medoea, vrăjitoarea, a născocit un şiretlic. S-a prefăcut că s-a certat cu soţul ei, fiul lui Eson, şi a cerut un adăpost la fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stînd ele într-o zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaşte vrăii prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească asta a umplut un cazan cu apă, şi, punînd lemne dedesubt, a aprins foc cu pălălaie, şi apa a-nceput să fiarbă. A luat pe urmă un berbec  cel mai bătrîn din toată turma  şi l-a tăiat în bucăţele. Bucăţile le-a pus la fiert. A mai turnat un suc în apă, a mai rostit şi nişte vrăji. Şi ce să credeţi ? Dintr-o dată, bucăţile s-au închegat. Din apă a ieşit un miel cu blană albă, behăind. Copilele lui Pelias, văzînd această preschimbare, au rugat-o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl. Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit şi un şirag de pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Şi vrăjitoarea, mulţumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste fete să-l taie pe bătrînul rege în opt bucăţi, cu capul nouă. şi să le-arunce în cazanul în care apa clocotea. Iar fetele, căzînd în cursă, şi-au doborît părintele, ca pe un taur la ospeţe, şi carnea lui au aruncat-o într-un cazan mare să fiarbă. Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în faţă că ea l-a răzbunat pe Iason, şi Pelias rămîne mort. Apoi făcînd nu ştiu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, tras de doi şerpi înaripaţi. Medeea s-a urcat în car şi a pierit într-o clipită. Segele Pelias căzuse ; dar nu-ntr-o luptă vitejească  precum se cade-ntre bărbaţi. Era răpus prin vicleşuguri şi uneltiri vrăjitoreşti. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o asemenea victorie. Şi el tot n-a putut să urce pe tronul mult rîvnit din Iolco. Puterea a trecut în mîna unui fecior al celui mort, un alt argonaut : Adraste. Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint.   Glauca şi Creon sînt cuprinşi de flacări Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lîna de aur de la Ea, şi l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit şi un palat, cirezi de vite şi moşii. Ar fi putut acuma Iason să vieţuiască liniştit, Medeea, soaţa,-i dăruise şi doi copii încîntători. Dar tot ce se clădeşte-n viaţă pe crime şi pe vicleşug se prăbuşeşte prea adesea. La fel şi dragostea lui Iason faţă de soaţa lui, Medeea. s-a istovit de la un timp.   Toţi se temeau de vrăjitoarea ce-şi omorîse frăţiorul şi îl fier-sese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele  pe cît se pare  aştern pe chipuri nişte umbre. Căci fata regelui Eete se urîţea de la un timp. Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-şi pierduse şi copiii şi lîna cea nepreţuită, o să se stingă într-o zi. Iar el, fiind bărbatul Medeei, va moşteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc veştile aşteptate, şi Iason, ce iubea puterea şi bogăţia şi plăcerea, hotărîse s-o părăsească pe soaţa lui de pîn-atunci şi să se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la Iolco, avea să moştenească jilţul regelui Creon, din Corint. Aflînd Medeea ştirea asta s-a necăjit peste măsură. Dar cum era de stăpînită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceaţă : – M-am săturat şi eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care domneşte în Atena ; şi-aş vrea să fiu şi eu regină. Destul am zăbovit aicea lîngă un om fără noroc… şi ca să te încrezi, frumoaso, că nu am nici o supărare, îţi fac şi eu un dar de nuntă… Poftim, acesta-i darul meu !…. Şi vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină scumpă, purpurie şi o cunună de mărgean. Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta soaţă a lui Iason. Dar cum şi-a îmbrăcat veşmîntul, a simţit un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. Iară cununa îi strîngea, ca într-un cleşte, fruntea albă.   Ea a strigat şi s-a zbătut. A vrut să-şi scoată iute haina, dar stofa se ţinea de trup şi nu putea s-o dezlipească. La ţipetele ei grozave a alergat regele Creon. Insă cum s-a atins de fată a luat şi el îndată foc. Amîndoi au pierit în flăcări32. Fuga Medeei şi prăbuşirea corăbiei Argo …Dar vrăjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A luat în mînă un cuţit şi şi-a ucis cu el copiii al căror tată era Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de şerpi, şi a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu ; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte crime. Şi era gata să-l omoare pe fiul lui Egeu : Tezeu. Aflînd Egeu de uneltirea nesăţioasei vrăjitoare, a izgonit-o cu ruşine. Chemînd Medeea un balaur, a şi zburat pînă la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. Şi… nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntîmplat cu vrăjitoarea. Iason, mîhnit şi fără rost după uciderea Glaucei, a rămas singur în Corint 33. Şi prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea Ia umbra vasului său Argo, pe ţărm, în istmul de Corint. Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau nenumă-ratele-ntîmplări din expediţia spre Ea. Dar Argo, care-odinioară ca un delfin tăiase apa şi deschisese drum pe mări cutezătorilor elini, era acuma putredă. Iason visa lîna de aur31. Tocmai visa că se găsea din nou pe Argo şi se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte-ntreg de aur… Cînd… lemnăria putrezită s-a prăbuşit c-un zgomot surd. In cele mai frumoase vise — corabia, pe care Iason o condusese-n expediţie, s-a prăbuşit asupra lui… L-a-ngropat sub dărîmături. Astfel s-a stins, fără de fală şi fără glorie, acela ce nu luptase pentru oameni şi se iubise doar pe sine… Note Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pămîntul destul de fertil. Aici creşteau prin munţi cai şi boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, regii tesalieni şi-au făcut cei dintîi oaste de călăreţi. Chiar turmele de boi erau duse la păşune de slujitori călări, mînîndu-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei străjuiau averea cea mai de preţ pe acele vremuri: cirezile de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu duşmanii ce vroiau să le fure, sau cu fiarele din munţi. Insă, în acelaşi timp, erau şi pricepuţi. Adunau buruieni din munţii Pelion şi făceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşcaţi de fiare, boii înţepaţi de lănci sau propriile răni dobîndite în lupte. Umblînd mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiţi cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călăreţului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereţii peşterilor, s-a născut poate noţiunea de centaur. Dealtfel, în limba greacă „henteo” înseamnă a înţepa cu lancea, a goni, a mina. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din.   „heneto tauros” — cel care mînă tauri — să fi derivat cuvîntul centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceştia, născociţi în legendă, erau pînă la brîu oameni şi, mai jos de brîu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în acelaşi timp — aşa cum s-a mai amintit odată — furtunile grozave din munţi. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe legendarul Ixion — vijelia, şi mamă pe Nefele — zeiţa norilor. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. Acest centaur Hiron este personificarea ştiinţei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui Hiron. După cit se pare, în munţii Pelion era un soi de plante ce nu se mai cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri întăritoare — un fel de vitamine — ce se dădeau copiilor şi-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, în munte, băieţii învăţau să îngrijească de vite sau să vîneze fiare, să mînuiască arcul, sabia şi lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji şi să dispreţuiască moartea în bătălii. In legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de seamă trimişi la Hiron, ca un simbol al necesităţii creşterii copiilor în mijlocul naturii, unde forţele li se călesc cel mai bine. Motive asemănătoare, cînd un bătrîn sau o bătrînă încearcă firea şi bunătatea unui flăcău plecat în lume să sâvîrşească isprăvi mari, avem şi noi într-o mulţime de basme. Ţara lui Eete, faimoasa Colhid,a de mai tîrziu, Ceorgia de astăzi, era socotită, precum se ştie, ca fiind la marginea de răsărit a pămîntului. Dincolo de ea răsărea soarele în fiecare zori de zi. Hele se tîlcuieşte prin „cea strălucitoare”. Acelaşi sens îl are şi numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamnă cel care freamătă, care scînteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în nori. A doua nevastă a Ivi Atamas era regina Ino, mama lui Learh şi Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos). Berbecele cu lina de aur simbolizează poate norii călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale lui Poseidon, zeul apelor. Cînd soarele răsare, îi poleieşte. Ei par uneori făcuţi în întregime din aur. Este vorba de strîmtoarea Dardanele. în limba greacă „argo” înseamnă uşoară. într-un basoreUef, frumos şi expresiv, lucrat în teracotă de către un artist antic necunoscut. îi vedem pe argonauţi cum îşi construiesc cu pricepere, cu înţelepciune, tasul pe care vor pluti înspre ţara regelui Eete. în stingă este Iason, avînd pe cap un coif cu creastă. Scutul şi sabia le-a pus însă alături. Pentru că — ajutat de un argonaut — el întinde plnza pe catarg. Munca se vede a fi pe sfîrşite. Totuşi, cu multă grijă, un alt argonaut mai înfrumuseţează cu dalta şi ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo crenguţa din copacul lui Zeus. In folclorul românesc avem şi noi adesea elemente naturale : crenguţe, frunze, buruieni fermecate, care slujesc eroilor noştri. Atena, zeiţa înţelepciunii, era considerată ca sfătuitoarea şi sprijini-toarea tuturor eroilor. O vedem dînd ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu,   Perseu ş.a. Aceasta ca un semn că eroii şi faptele lor nu trebuiau să se bizuie numai pe îndrăzneală, ci şi pe înţelepciune. Sînt unii învăţaţi care afirmă că o parte din legendă este adevărată, că expediţia către extremitatea estică a Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînţeles că toate acestea sînt supoziţii. Nu avem destule date şi nu putem să ştim ce a fost şi cînd a fost. Insă, de bună seamă, legenda cîntă pe acei navigatori care au cutezat întîia oară să plece în mari călătorii, deschizînd drum spre răsărit, pe ape, negoţului elin. Aceştia au înfruntat primejdii şi furtuni nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au înfrînt pe localnici şi i-au silit să dea tot ce aveau mai de preţ. Au adus apoi cu ei bogăţii şi aur mult în Elada. Insă, ca să înfrumuseţeze această aventură, poeţii au născocit că pe corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi şi ei au trăit fel de fel de întîmplări de dragoste şi lupte. Tot poeţii au născocit, după dorinţele basileilor, care doreau să-şi legitimeze cuceririle, că marii olimpieni : Zeus, Hera, Atena şi, mai tîrziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această aşa-zisă protecţie a marilor olimpieni se dovedea neîndoios că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările şi să le stăpînească, să cucerească orice ţinut şi să adune bogăţiile pe care şi le doreau. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian Pagase. După unele legende, au fost ucişi şi toţi băieţii, ca aceştia, crescînd mari, să nu-şi răzbune taţii. Regina din Lemnos se numea Hipsipila. Propontida — adică aceea care deschidea calea spre Pontul Euxin — era Marea Marmara. Ţară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, răpit de nimfe, şi a plecat, alături de Heracle, în căutarea lui, a fost întemeietorul legendar al oraşului Hios. In Misia au rămas Heracle, Polifem şi Hilas. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Faţă în faţă cu Scutari se ştie că se află Istambulul. Lupta aceasta cu pumnii este strămoaşa boxului. Numai că luptătorii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte curele, şi de curele erau prinse plăci mici de aramă, colţuroase, care striveau carnea şi sfărîmau oasele. Strîmtoarea Bosfor. Pînă în preajma oraşului Istambul se întindeau odinioară hotarele Traciei. Simplegade înseamnă stîncile care se izbesc între ele. Şi în basmele noastre se găsesc de multe ori stînci sau munţi care se izbesc cap în cap. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre : Pontul Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine şi au văzut că are ţărmuri roditoare şi bogate, i-au schimbat vechiul 188 nume şi i-au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea ospitalieră. Este vorba de rîul Rion din Georgia. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori, spre răsăritul lumii şi se reflecta în apa Mării Negre, în lungi coloane argintii. Atît taurii cu picioarele de aramă, cît şi plugul erau creaţiile lui Hefaistos. Colţii ce trebuiau semănaţi pe cîmpul lui Ares erau tot din botul balaurului doborît de Cadmos, cînd fundase oraşul Teba. Fuseseră dăruiţi regelui de zeul Ares. La înapoiere, argonauţii nu au mai trecut prin strîmtoarea Bosfor, in Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct către ţărmul nostru, unde este astăzi oraşul Constanţa. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară aici un braţ. Cît timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauţii ar fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor. Aceasta este legenda înfiinţării oraşului Torni sau Tomis, cum i-au spus romanii. In greceşte, numele s-ar tîlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în bucăţele de Medeea. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide : „Medeea”. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi alţi eroi, Iason închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce părăseşte mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor semenilor săi aflaţi în suferinţă şi luptă doar pentru sine, cu orice mijloc : jurăminte, cuvinte mari şi promisiuni — pe care nu şi le respectă — numai ca să-şi atingă scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a chemat, în numele dreptăţii şi în folosul elinilor, de-a dobîndi lina de aur. Eroii erau bucuroşi să sâvîrşească fapte mari, îndrăzneţe, să cutreiere şi să cunoască lumea, să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monştrii şi fiare, să biruie pe regii hapsîni. In toiul expediţiei ajunşi în Colhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade pradă poftei de mărire şi avere. De aceea el devine egoist, meschin şi ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, cîntăreţii antici subliniau în legende tragicul sfîrşit al lui Iason. Lina de aur pare a fi şi simbolul bogăţiilor din ţările răsăritene, pe care elinii le-au rîvnit mult, întotdeauna.

BUREBISTA ŞI DECEBAL I O PĂDURE DE OŞTENI Acum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică. Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint.   Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.   Primul rege al acestui stat a fost Burebista, care se urcă pe tron în anul 82 î.e.n. Fiind ajutat de marele preot Deceneu, el izbuti să închege temeinic triburile atât din zona munţilor Carpaţi, cât şi pe cele din Oltenia şi Moldova de astăzi, înălţă câteva rânduri de fortificaţii şi după multă străduinţă reuşi să aducă la ascultare toată populaţia aşezată între hotarele ţării sale. Burebista se dovedi, totodată, un rege luminat şi energic. În primul rând supuse toate triburile celtice care se iviseră la graniţa de nord-vest, apoi se întoarse cu grijă asupra primejdiei romane care ameninţa Dobrogea aflată la hotarul răsăritean al Daciei. După o campanie militară care se prelungi vreme de trei ani, Burebista cuceri malul pontic de la Olbia (gurile Bugului) şi până la Apollonia (Bulgaria). În urma acestor biruinţe, hotarele Daciei se lărgiră mult, de la Dunăre şi munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii de nord până la munţii Balcani. Iată de ce o inscripţie elină îl consideră pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei”. Dar o parte din aristocraţie unelti să-l scoată din scaun. Şi astfel, Burebista, primul rege al Daciei înjghebate de el, căzu răpus de o mână ucigaşă în anul 44 î.e.n.   După moartea sa, statul dacic începu a se destrăma păstrându-şi fiinţa principalul nucleu numai pe pământul Transilvaniei. De aci încolo, veni pe firul timpului la cârma Daciei un rând de regi, precum Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus (unchiul lui Decebal) şi, în fine, Decebal însuşi. În vremea acestui rege mândru şi viteaz, ţara Daciei ajunse înfloritoare. Locuitorii munceau ogoarele, îngrijeau viţa-de-vie al cărei must le veselea truda, făceau unelte şi odoare din aurul şi argintul pe care îl scoteau din belşug scormonind măruntaiele munţilor, numiţi astăzi Apuseni. În părţile dinspre Dunăre şi Mare, dacii ajunseseră cei mai îndemânatici pescari. .   Dar primejdia romană, care ameninţa Dacia la răsărit, se făcu mai simţită ca oricând, şi începu să treacă la fapte. Dacii care nu pregetau să-şi dea viaţa pentru ţara lor (ca s-o redobândească apoi din mâna lui Zamolxis), care mânuiau arcul şi loveau cu spade având două tăişuri, era oare cu putinţă a se închina romanilor ale căror legiuni ajunseseră la Dunăre, trecuseră fluviul şi urcau spre Sarmizegetusa, capitala Daciei?   Această întrebare frământa amarnic mintea şi inima regelui Decebal, în tabăra pe care-o ridicase într-o pădure deasă de pe podişul care închidea drumul cetăţii de scaun. În cortul lui ardea un opaiţ de aramă cu trei guri, iar regele, cu căciula scurtă – pe care o purtau numai boierii, ceilalţi daci având capetele descoperite, asemenea bacilor şi muntenilor de azi, – se preumbla îngrijorat, cu fruntea în piept. Era în ajunul unei lupte hotărâtoare cu legiunile romane, poposite devale şi ale căror focuri scăpărau departe în bezna nopţii. Decebal îşi aminti de întreaga poveste a neamului său, de luptele grele cu seminţiile care încercau de atâtea sute de ani să-i încalce pământurile, să-i robească, ba chiar să-i stârpească pe daci de pe faţa pământului. Din aceste veacuri de zbucium, ai săi nu învăţaseră să fie asemenea celorlalţi cotropitori. Ei nu râvneau să iasă din hotarele lor, mulţumindu-se cu ce brumă aveau şi luptând numai pentru păstrarea bunurilor şi drepturilor lor. Dacii nu şi-au alcătuit – gândea Decebal în acea noapte a destinului – falangele de soldaţi, care atacau ocrotite la fel din toate celelalte laturi, asemenea unei case de oşteni, şi cu ajutorul cărora Alexandru cel   Mare al macedonenilor trecuse Dunărea, doborâse lanurile de grâu şi risipise oastea geţilor. Când veni Lisimah, urmaşul lui Alexandru, asupra regelui Dromichet al dacilor, fu primit cu o grindină de săgeţi atât de deasă, că numai puţini eleni scăpară cu viaţă. Regele dac prinse el însuşi pe Lisimah şi în loc de a-l ucide, cum era obiceiul, îl ospătă şi-l copleşi cu daruri şi odoare de aur, spre a rămâne după aceea buni prieteni şi a nu-şi mai lovi unul altuia cetăţile lor, moştenite din părinţi. — Numai un rege dac ca Dromichet putea să aibă o asemenea inimă! gândi Decebal, cel atât de ameninţat acum de duşmanii poposiţi în vale. — Noi am pus legile în stihuri şi le cântăm, ca să le înţeleagă şi cei mai săraci cu duhul! îşi spuse Decebal, parcă amărât de asemenea înaltă pricepere a diriguitorilor străvechi ai neamului său. Dar preoţii noştri, în loc să ne ducă să ne închinăm pe la tot soiul de idoli cu chipuri omeneşti, dacă nu chiar de dobitoace, ne cântă din alăute şi chitare înţelepciunea şi bunătatea, nemuritorului Zamolxis. Marele preot nu dă buzna prin palatele şi cămările domnitorului, ci stă ascuns în peştera din muntele Cogheon, ca să fie mai aproape de duhul zeului, pe care-l slujeşte pentru noi. Îşi strânse mânios mânerul săbiei scurte, grele, pe care o purta la coapsa stângă, peste cioarecii groşi. Îi părea rău acum lui Decebal că nici regele dac Burebista nu zdrobise pe romani în peninsula lor, la vremea potrivită. El se mulţumise doar să ucidă şi să alunge pe Celţarii care năvăliseră din răsărit pe meleagurile seminţiilor gete. — De-ar fi luat măcar de la romani, care străbăteau lumea cu oştile lor, gândi Decebal, învăţătura cum se întemeiază o legiune şi cum se zideşte o cetate, cum se făuresc uneltele de război, ca să le putem ţine piept. Ce-au socotit oare, căpeteniile noastre de altădată, că romanii – după ce vor fi ajuns la Dunăre – ne vor cruţa pe noi, dacii?   Decebal râse amar de această nesăbuinţă a străbunilor, pe care trebuia s-o plătească el, cu nopţi nedormite, cu lupte de hărţuire şi poate chiar cu pieirea Daciei... Căci el cunoştea firea dârză a romanilor, care puteau să fie înfrânţi o dată, de două sau de zece ori, dar care n-aveau nevoie decât de o singură biruinţă ca duşmanul doborât să nu se mai ridice niciodată. Şi de ce l-ar cruţa romanii tocmai pe el, Decebal, care le făcuse atâta rău, ori de câte ori încercaseră să-i încalce ţinuturile de dincoace de Dunăre? Regele îşi dădea bine seama: în luptă dreaptă n-avea sorţi de izbândă şi romanii nu voiau altceva decât o luptă dreaptă, pentru a plăti viteazului dac toate umilirile şi jignirile pe care, cu priceperea şi vitejia oştenilor săi, le adusese legiunilor Romei.     Căci el – Decebal – nu putea fi învinuit că făcuse aceeaşi greşeală ca regii daci de mai înainte, Dromichet şi Burebista. El lovise pe romani, dincolo de Dunăre, ca să le taie drumul spre plaiurile carpatice. Cu doi ani mai înainte, regele dac aflase prin iscoadele sale că-n partea de miazăzi a Dunării, care pe acea vreme se numea Moesia, guvernatorul ei, Oppius Sabinus, adunase o falnică oaste pe care voia s-o arunce împotriva Daciei. Decebal îl lovi pe neaşteptate şi cu atâta tărie, că zdrobi legiunile, prinse pe înfumuratul guvernator al Romei, îi tăie capul, pe care, în vârful unei suliţe ,îl purtă trofeu prin ţară, să-l vadă toţi dacii. Aflând de asemenea ruşine, Domiţian, împăratul din Roma, porni el însuşi în fruntea unor legiuni proaspete, să prindă şi sa pedepsească pe cutezătorul rege, de numele căruia afla pentru întâia oară. Dar ajungând în Moesia, la Naissus (unde se află azi oraşul Niş), uită de mânia de la Roma şi se puse pe un chef nesfârşit, fără a amâna însă războiul împotriva dacilor. În locul său trimise pe Cornelius Fuscus, general plin de foc şi care nu sta în cumpănă dinaintea nici unei primejdii, înfruntând-o pe loc, de-ar fi fost să-şi piardă capul.   Cu un asemenea ostaş roman trebui să se măsoare Decebal, care folosi altfel de luptă. Pândi în munţi oştile romane care trecând Dunărea urcaseră pe Olt în sus, spre a intra în Transilvania, unde se afla Sarmizegetusa. În văgăunile şi pe potecile strâmte prin care şerpuiau legiunile ostenite de drum, Decebal, cu oştenii lui oţeliţi, îi lovi pe înserat, aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi şi bolovani din vârfui munţilor. Fără să-şi fi văzut măcar vrăjmaşii la faţă, romanii fură înfrânţi. Cornelius Fuscus căzu în luptă şi trupul lui nu-l mai găsiră. Legionarii scăpaţi cu viaţă fură făcuţi prizonieri, dimpreună cu toată merindea şi flamurile. A doua înfrângere a Romei se vădi şi mai crâncenă decât cea dintâi. Cezarul îşi dădu seama că generalii săi cei mai de seamă şi legiunile cele mai puternice nu puteau ţine piept regelui dac. Dacă acesta cu pedestrimea şi săgetătorii săi călări ar intra în Italia, nimeni n-ar fi în stare să-l mai oprească!   Domiţian, trezit din lunga-i beţie de la Naissus, numi comandant pe Tettius Iulianus, un conducător de oşti mai chibzuit ca Fuscus, şi îl trimise cu o seamă de legiuni proaspete împotriva Daciei. Generalul roman îşi căli oştenii în marşuri grele şi îi supuse unei vieţi aspre. Apoi trecu Dunărea şi intră în Transilvania de azi, pe la Porţile de Fier. Dar înaintând prea mult, fu izbit de daci care-i aţineau calea. Se încinse o luptă crâncenă, căci legionarii lui Iulianus nuşi mai pierdură cumpătul ca aceia din Carpaţi, după întâia ploaie de săgeţi. Se aruncară împotriva dacilor fără a-şi strica rândurile, dârji, neînduplecaţi. Asemenea luptă – pe care o doreau romanii şi în care dacii nu puteau ţine mult – însemnă înfrângerea lui Decebal, întâia înfrângere de când se măsura cu legiunile Romei. Dar nu se lăsă. Dacii luptară, în frunte cu regele lor, până pieriră o bună parte din ei. Vezina, aghiotantul lui Decebal, scăpă din mâinile romanilor prefăcându-se mort şi fugi noaptea în tabăra de sus, de pe podiş, a regelui său. Ce mai putea nădăjdui regele dac după o asemenea înfrângere?   Avea tot răgazul, în cort, să se gândească la strămoşii săi, la regele Dromichet, la regele Burebista, care nu văzuseră legiunile oţelite ce se ridicau din peninsula italică şi nu se duseseră să strivească în cuibul său, oul ce avea să devie de acuma balaur cu şapte capete. Trecuse de miezul nopţii şi Decebal nu luase încă nicio hotărâre pentru a doua zi, când legiunile romane, cu pavăzele întinse, vor urca încet şi sigur coasta podişului, spre a intra în tabăra dacă. În dosul cortului în care ardea opaiţul de aramă, adăstau căpeteniile dacilor, câţi mai rămăseseră în viaţă, după lupta din ajun. Ei aveau încredere în dibăcia regelui lor. Îi vedeau umbra uriaşă răsfirată, când pe un perete, când pe celălalt al cortului şi păstrau tăcere, încruntaţi, spre a nu-i tulbura cugetul. Zamolxis îi va trimite fără doar şi poate gândul cel mai bun.   În fine, Decebal chemă căpeteniile oastei şi împărţi tuturor porunci. Apoi se întinse pe frunzişul uscat şi aţipi îndată, cu mâna dreaptă căpătâi. A doua zi, legiunile puse în linie de bătaie erau gata de pornire, când un călăreţ roman veni în goană spre flamura cea mai înaltă, în preajma căreia se afla generalul Iulianus. — Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. — Generale, răspunse călăreţul, tabăra de azi-noapte a dacilor nu mai e. În locul ei s-a ivit o oştire nouă. — Nouă? se miră generalul Iulianus, care nu putea crede ca regele dac îl lovise numai cu jumătate de oaste. Şi sunt mulţi oştenii cei noi? mai întrebă el. — Câtă frunză şi iarbă! răspunse călăreţul, care privea pe generalul său cu ochii măriţi de uimire, de spaimă. Stau toţi în genunchi şi ne aşteaptă cu arcurile întinse... Iulianus trimise alţi trei călăreţi, să se încredinţeze dacă spusele celui dintâi erau adevărate. Şi ei aduseră aceeaşi veste: o oştire numeroasă care se-ntindea pânăn zare, pe dreapta şi pe stânga, aştepta să-nfrunte legiunile romane.   Generalul luă repede măsuri de apărare, în caz că ar fi atacat pe neaşteptate şi trimise cavaleria pe margini, hotărând să lovească pe duşman, cu toată pedestrimea, chiar în faţă. Numai după ce primii legionari ajunseră sus, pe podiş, îşi dădură seama că oştirea regelui dac fusese doar o viclenie: tăiase pădurea până la înălţimea unui stat de om şi îmbrăcase trunchiurile copacilor cu vestminte ostăşeşti, având fiecare o săgeată dinainte încât părea că stă să sloboadă arcul, iar adevăraţii daci se trăseseră ceva mai înapoi, în munţii împăduriţi. Iulianus nu cuteză să înainteze. Teama că va cădea în aceeaşi cursă în care îşi pierduse viaţa generalul Fuscus, dimpreună cu mândrele-i legiuni, îi alungă dorinţa de a prinde pe regele dac, hotărând să cerceteze mai întii cu băgare de seamă locurile pe unde trebuia să treacă. Numai bine îi prinse lui Decebal acest răgaz pe care il dete mersul de melc al oştirii romane: trimise împăratului Domiţian, în Moesia, soli de pace.   Împăratul stătea în cumpănă. Desigur că ar fi voit să se întoarcă victorios la Roma, aducând înapoi trofeele legiunilor lui Fuscus şi Sabinus, păstrate acum la Sarmizegetusa. Norocul trecuse însă de partea dacilor. Aflând de soarta jalnică a legiunilor romane care luptau în acelaşi timp şi împotriva marcomanilor, Domiţian se temu de o înrăutăţire a situaţiei generalului Iulianus, care se afla în inima Daciei, fără a fi ajuns totuşi la Sarmizegetusa – şi primi propunerea de pace.   Decebal era prea deştept ca să nu înţeleagă că numai o măgulire a îngâmfării împăratului roman va pune capăt luptelor. De aceea trimise lui Domiţian, care urcase până în Câmpia Tisei, pe Diezis, fratele său dac, împreună cu o parte din prizonierii şi armele romane. Domiţian, bucuros de asemenea supunere şi simţindu-se fericit să aibă un astfel de viteaz la fruntaria de miază-noapte a împărăţiei, îl unse din nou rege pe Decebal, îndatorându-se a-i trimite în fiecare an o anumită sumă de bani pentru întărirea cetăţilor, arme şi meşteri de tot felul, spre a ocroti împărăţia împotriva năvălitorilor din răsărit.   La Roma nimeni nu înţelese prea bine ce anume câştigase împărăţia din înţelegerea cu dacii, care dobândeau toate foloasele, iar romanii numai încredinţarea că vor fi cândva atacaţi chiar cu propriile lor arme de către Decebal, la cea dintâi schimbare a împrejurărilor. Totuşi Domiţian puse de i se pregăti un triumf asupra dacilor. Şi pentru că nu adusese nicio pradă, îşi împodobi alaiul cu odoare din propria-i vistierie.

II TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA   Trei ani încheiaţi ţinură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoştea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oşti, căci cine putea cunoaşte mai dinainte adevărata putere a dacilor? Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate şi cuceri pe rând cetăţile de margine ale Daciei şi anume: Arcidava, Centum, Berzobis şi Aixis.   Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria duşmanilor săi. Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porţile de Fier, pe unde Dunărea îşi taie sugrumată drum între munţi. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămăşiţele puteau fi urmărite prin văile Dunării şi prin munţii tot mai mărunţi ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în faţă un nou răgaz, Porţile de Fier, împotriva năvălitorilor.   Lovirea dintre cele două oştiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuţi în meşteşugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruinţă de vicleşug sau de forţă. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care şi ele înaintau în strânsă rânduială. Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oşti, până când Decebal, spre a-şi cruţa luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul şi se trase către miază-noapte.   Traian înţelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruinţă – iar numărul morţilor şi răniţilor romani era atât de ridicat, că el însuşi, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos. În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oştenilor căzuţi, încercând a-i ridica şi a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâşiindu-şi veşmântul, când nu mai avu cu ce-i înfăşa. Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.   Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munţilor se acoperiseră de nea. Venea iarna. Şi în acest anotimp cohortele obişnuiau să-şi lecuiască rănile şi să-şi umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă. Traian ştia că soarta oştirii romane, şi deci însăşi soarta lui, ţinea de această hotărâre a regelui dac. De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi şi a meşterilor constructori de cetăţi, căci războiul se arăta greu şi periculos. Iar în zilele şi nopţile lungi de aşteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oţel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise ţara Galilor. Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franţa, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în şcolile din Roma multă vreme.   Iscoadele trimise în munţii de apus şi miază-noapte aduceau împăratului veşti liniştitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviţi, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviţi pe neaşteptate din margini sau din spate. Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeţii cât un stat de călăreţ pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neaşteptată. În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii şi sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toţi călăreţii săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmaţii – înveşmântaţi în zale de fier din creştetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ţinut.   Împăratul îşi dădu numaidecât seama de primejdie şi adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oştile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părţi. Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-şi ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreţilor lui înzăuaţi pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare   Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-şi tragă oştile înapoi şi să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie? O zi şi o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns. Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, şi acela nepriceput – pe medicul grec Criton. Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei şi se arătă mulţumit. Îşi dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – şi coborî el însuşi pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreţii geţi, daci şi sarmaţi să treacă de cealaltă parte a fluviului. Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.   În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi şi pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania şi Italia. — Şi noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrăţişându-l pe câmpul care începuse a înverzi. — Oştenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredinţaţi că acei care luptă până la cea din urmă suflare şi cad pe câmpul de bătaie sunt primiţi în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viaţă veşnică. Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostăşeşte: — Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmaşilor noştri fericirea de a dobândi viaţa cea veşnică. Şi oştile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei. În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aţinu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriaşi, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniţi. Găseau în schimb numai stârvuri.   A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oştirii, călăreţii pe margini, pedestrimea în mijloc – dar şi acum legiunile romane rămaseră neclintite. În rândurile dacilor luptară şi femeile – soţiile şi mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse şi vândute în târgul sclavelor. Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buştean, adusă cu împunsături de suliţe până în cortul împăratului. Era sora lui Decebal.   Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor? Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii şi ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oştean suliţa în inimă. Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oştenii lui Decebal şi supuşii lui niciodată nu se vor închina Romei şi dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leşuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o ţară pustie. — Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus. — Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliaţi – răspunse generalul.   Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac. Totuşi, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-şi străpungă inima cu suliţa căzută a unui legionar. Nu trecu mult şi iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoţându-şi căciulile albe, de lână miţoasă şi punândule jos, îngenuncheară în faţa Cezarului şi cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis. Traian ştia că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteţi pe neaşteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmiţate. Dar celelalte cohorte risipiră şi această din urmă oaste a lui Decebal.   Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuşi regele dac venea să i se-nchine şi să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde. Traian, în cortul măreţ, stând pe jilţul de aur, înconjurat de generalii comandanţi de legiuni, fiecare cu steagul şi cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toţi însoţitorii, cu capetele plecate. Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-şi mânji sabia, dând morţii pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-şi pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – şi la gândul că duşmanul care înfruntase trei generali romani şi doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Şi cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.   Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea şi le înţelegea. Stăpânul, zise rar, puternic: — Vei înapoia de îndată toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetăţile şi vei trage înapoi oştile pe care le-ai lăsat dincolo de ţinuturile pe care le stăpâneşti. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine. Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheaţi le înţeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârşiţi cu oşteni, cu meşteri şi cu neguţători din Roma. — Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriaşă povară. — Atunci veţi socoti prieteni pe prietenii noştri, şi duşmani pe duşmanii noştri? întrebă Traian. — Aşa vom face! Şi ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete şi ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârşise, duşmanul închinându-se şi că vor rămâne de pază în cetăţile Daciei acei oşteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.   Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire şi mulţumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman. — Mă vor numi Dacicus! gândi Traian. — Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părţile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetăţenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.

TEZEU   SE POVESTEŞTE CĂ UN REGE-AL ATENEI, numit Egeu, era foarte, foarte mîhnit. Fusese însurat de două ori şi de la nici una dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş.   Ce n-a făcut ? Pe unde nu s-a dus ? Pe la oracole, la oameni înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să aibă vreun copil. …Şi, amărît, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul Trezena. — Eu nu mai sînt prea tînăr, şi fratele meu, Palas, un om hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul Atena. Are de gînd să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale  după cum am aflat  să-nceapă un război şi, luîn-du-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac mai tîrziu ? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrîneţe. Cum să mi-l dobîndesc?… Regele din Trezena a stat un timp pe gînduri. Pe urmă i-a răspuns : — Uite, iubite prieten, eu am o fiică : Etra… Ţin foarte mult la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gîndindu-mă-ndelung, am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie… Spune-mi, te învoieşti ?… — O, prea devotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult prea mare… Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul… Şi vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra… Ei bine, mă-nvoiesc cu multă bucurie… — Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva… E singura-mi copilă, şi eu sînt cam bătrîn. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea aci,-n Trezena, pînă ce voi muri… Pe urmă în Atena va locui mereu… — Ruga ta-i o poruncă… Să fie precum vrei !… a glăsuit Egeu. Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena şi regele Atenei. Atît că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele Trezenei că va fi socrul său. Dar bătrînul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărît nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei. — Vai vouă, a zis Poseidon, aflînd această ştire. Vai Etrei, lui Egeu şi regelui Piteus ! Nemernici muritori, care nesocotiţi, cu-atîta îndrăzneală, dorinţa unui zeu… Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării ; pîndind-o pe mireasă, cînd făcea sacrificii, pe un altar la ţărm. Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi lacrimi… Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit. Micul Tezeu îl cunoaşte pe eroul Heracle Egeu, care n-aflase crima ce-o săvîrşise zeul atunci, pe ţărmul mării, căci Etra, din ruşine şi teamă, nu-i spusese, s-a bucurat nespus şi-a trimis la Atena solie, precum că are-un prunc. — Fiul meu se numeşte Tezeu 1, vestise el, prin crainici, tot poporul. Are cine-mi urma la tron, cînd mă voi stinge… Nu mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui… Curînd, chemat de treburi, a fost silit să plece şi el către Atena. Mai înainte însă, luînd-o cu el pe Etra la marginea Trezenei, i-a arătat o stîncă mai grea decît o casă. Egeu era voinic. A săltat puţin stînca şi şi-a vîrît sub ea sandalele şi-o spadă. — Cînd o să crească mare feciorul tău, Tezeu, i-a spus mîhnitei soaţe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să poarte în picioare sandalele acestea, şi peste mijloc spada, ce le-am ascuns aici, aşa cum ai văzut… îmbrăţişîndu-şi apoi soţia şi feciorul, regele a pornit cu carul spre Atena. Şi-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, cînd te grăbeşti, alene, şi, dimpotrivă, iute, cînd vrei să zăbovească… Tezeu se-nălţa însă mai repede ca alţii, căci era fiu de zeu. Crescuse cam de-o şchioapă, cînd s-auzi-n Trezena că va veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare şi monştri fără număr, într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar regele Piteus îi ieşi înainte cu dregătorii săi şi-l rugară să intre în marele palat cu Porţile de-argint, care se ridica în oraş, pe-o colină, şi-l poftiră la masă. I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se adusese şi unj butoi cu vin. Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou şi să-i] împrospăteze trupul trudit de lupte şi de atîta cale. Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe spate, şi-a azvîrlit-o-n lături, ca sclavii să-şi golească vasele lor de apă pej trupul dezvelit. Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzînd această blană, au crezut că-i un leu ce are încă viaţă, şi-nspăimîntaţi la culme, cu ţipete şi lacrimi, au zbughit-o la fugă care-ncotro putea. Numai Tezeu, micuţul fecior al lui Poseidon, s-a repezit afară, a-nşfăcat o secure şi s-a întors îndată să dea lupta cu leul. Cu toţii-au rîs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a glăsuit mamei : — Puţini or să-i stea-n faţă fiului tău, Tezeu, şi multe biruinţe va dobîndi în viaţă. Sînt sigur că odată elinii-l vor cinsti şi-i vor înălţa temple… Astfel a dat copilul întîia lui dovadă  în faţa lui Heracle  că va fi un viteaz.   Dobîndirea săbiei şi sandalelor lui Egeu Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui Piteus, pînă ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vîrsta de bărbăţie, cum s-a deprins să lupte cu sabia şi lancea, să-şi încordeze arcul, cu praştia să tragă, să mînuiască ghioaga şi să-şi conducă-n goană caii-nhămaţi la car 2. Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt şi-nalt. Avea ochii albaştri, şi părul în inele îi luneca pe umeri, negru, strălucitor. Cînd Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vîrsta bărbăţiei, că e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a arătat şi stînca sub care se-ascundeau sandalele şi spada soţului său, Egeu. Se spune că-n Trezena unii cunoşteau taina ce-o rostise Egeu soţiei la plecare. Poate-o spusese vîntul, sau soarele din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimfă, vreun satir… Destul e că mulţi tineri şi-au încercat puterea, silindu-se s-apuce sandalele şi spada, şi-avîndu-le. să plece spre oraşul Atena, dîndu-se drept Tezeu, ca să ia moştenirea bătrînului părinte. Ei s-au silit să-mpingă stînca aceea mare oleacă mai deoparte. S-au unit cîteodată şi doi, trei sau mai mulţi, fără să izbutească… Stînca sta neclintită, parcă era un trunchi răsărit din pămînt. Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea Trezenei şi i-a povestit totul. Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o dată, l-a ridicat în mîini şi l-a zvîrlit în vale, şi-n locul unde stînca stătuse pîn-atunci era  scînteietoare ca soarele amiezii  sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeş, bătută-n nestemate. Şi-alăturea de ea, sandalele regale. Toţi cîţi erau de faţă s-au minunat de forţa ce o avea Tezeu. Etra l-a strîns în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a rostit duioasă : — Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele Egeu, ce sigur că te-aşteaptă… Urcă-te pe-o triremă, căci calea peste mări este mult mai uşoară. Pe drumuri sînt tîlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid… — Am să plec spre Atena, a hotărît Tezeu, dar nu plutind pe mări… Nu caut calea uşoară, ci drumul cel mai greu şi cel mai plin de lupte…   Primele lupte ale feciorului Etrei Oricît au vrut Piteus şi Etra să-l silească să plece cu-o triremă, pe care vîsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, şi a plecat pe jos, spre Atica, spre Atena prin istmul de Corint. Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în sclavie  cum îi urzise Hera  la regina Omfala, departe,-n Lidia. Şi mulţi tîlhari şi monştri, aflînd despre sclavia eroului Heracle, bîntuiau prin Elada, săvîrşind multe crime. Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de Corint. Vroia să-i nimicească pe toţi acei tîlhari şi monştri nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni. Aşa s-a şi-ntîmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meşter, tatăl său. — Ia stai, drumeţule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti atîta ? Viaţa tot ţi-e sfîrşită  eşti doar în mîna mea… Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar Tezeu s-a ferit. Arma a fulgerat pe lîngă el cu zgomot, a frînt cîţiva copaci şi s-a-nfipt în pămînt adînc, la cîţiva stînjeni. Pînă ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut vremea. I-a sărit de grumaz… Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a dat un răget groaznic. S-a trîntit la pămînt, căutînd să-şi afle ghioaga de unde-o azvîrlise. însă Tezeu, cu sete, l-a tot împuns cu lancea, pînă ce l-a răpus. După victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al frumoasei Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtînd în mîna dreaptă ghioaga lui Perifete 3. Trecea cîntînd un imn, cînd, dintr-o pădurice, i-a ieşit înainte preafiorosul Sinis. Sinis era o fiinţă cu trei ochi, cu cocoaşă, picioare răsucite şi-o forţă fără seamăn. Oprind şi el drumeţii, întîi îi jefuia, pe urmă apropia doi pini unul de cellalt, lega pe călător de cele două vîrfuri ale copacilor, în straşnice curmeie, şi, hohotind sălbatic, le dădea iarăşi drumul. Pinii, scăpaţi din mîna monstrului Sinis, se şi-ndrep-tau la loc, smucindu-se puternic şi sfîşiind în două pe bietul călător, Sinis îi taie drumul şi strigă îndîrjit : — In dimineaţa asta n-am vărsat încă sînge. Bine c-ai venit tu… ] Ba, dă să-l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma nouă pe care-o dobîndise, ghioaga lui Perifete, îl miruieşte zdravăn. Şi-i dă… Şi-i saltă-n mînă ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o nuieluşă. Sinis însă-i răspunde cu bolovani şi trunchiuri, zvîrlindu-le spre el cu multă-nverşunare. Lupta s-a purtat aprig, din zori pînă spre seară ; dar, în cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pămînt. A aplecat, la rîndu-i, două trunchiuri de pin şi l-a cetluit bine de vîrfurile lor. De unul dintre vîrfuri l-a legat de picioare, de altul — de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul trunchiurilor de pin din zdravănă strînsoare, lăsîndu-le să-l rupă în două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători ucişi nevinovaţi de acest tîlhar crud, care înfricoşa tot istmul de Corint 4.   Sciron şi Procust Cînd s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat tot istmul. După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, deasupra unor stînci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor marea se zvîrcolea gemînd, vuind cumplit. Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe picioare. însă cînd călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi da un brînci şi-l prăvălea în mare. în apă vieţuiau nişte broaşte ţestoase enorme şi flămînde. Iar preacruntului Sciron îi plăcea să mănînce numai broaşte ţestoase. Pentru ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri. Aşa a-ncercat Sciron să-l azvîrle şi pe fiul prinţesei din Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgînd de seamă că nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla răului rege Sciron şi, cînd l-a-mbrîncit, Tezeu s-a ţinut strîns. Apoi s-a ridicat şi, luînd vasul de aur, unde-i spăla piciorul, i l-a trîntit în cap. In lupta-nverşunată, care s-a dat pe ţărm vreme de două zile, Sciron a fost înfrînt şi aruncat în mare broaştelor să-l mănînce. Dreptatea s-a făcut !… Şi s-a luptat, pe urmă, Tezeu şi cu alţi regi la fel de nemiloşi… Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui rîu ce se numea Cefis. Procust, tot un tîlhar, pîndea ades pe calea ce ducea spre Atena. Cînd vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos : — Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia mea ? Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. îi dăruia averea, şi hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai tîrziu, doar să-l lase cu viaţă. Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i cerşeşti lui Procust îndurarea ? Dar el nu se-ndura… — Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cît patul, te las şi poţi pleca… Călătorul, sărmanul, tremurînd, se culca pe patul de aramă, însă rar se-ntîmpla să fie de-o măsură cu patul lui Procust. Şi cînd era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul ; şi cînd era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os de os cu un ciocan de-aramă. Dar, iată că acuma trecea pe lîngă rîu preaveselul Tezeu. Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte : — Stai ! Nu te mai mişca !… Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia măsura. Nestînd însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o luptă grea cu uriaşul Procust. Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vîră prin nămoale. Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, pînă la sfîrşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit. . Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa pre- cum o lua şi Procust, de obicei. Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi—1 spintecă pe mijloc, ca să-l facă mai scurt. Apoi, înconjurat de un alai măreţ, Tezeu s-a îndreptat către templul lui Zeus, aflat chiar lîngă rîu. Vărsase pe drum sînge şi nu putea intra cu trupul pîngărit în oraşul Atena. După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvîrşit trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui Egeu, în oraşul Atena6. Tezeu s-a încruntat puţin auzind rîsul. Nu le-a răspuns însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lîngă templu, unde era un car cu boi. In car se adunase piatră şi marmură. Dejugînd boii cu iuţeală, el a-nşfăcat în braţe carul. I-a făcut vînt şi l-a zvîrlit, ca pe o minge, peste templu. Speriaţi, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena, temîndu-se că-i paşte moartea. însă flăcăul din Trezena a rîs şi şi-a văzut de drum… şi, întrebîndu-i pe unul, pe-altul, iată-l ajuns degrabă şi la palatul lui Egeu. In vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti. Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu  cam gîrbovit de ani şi lupte  c-o să-i întoarcă tinereţea. Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca să se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie iar voinic. De-aceea se şi învoise să o primească pe Medeea, care ştia atîtea vrăji şi îi spusese că-l va face, la trup şi fire, ca atunci cînd avea douăzeci de ani. Cine n-ar vrea să fie tînăr, cînd oboseala bătrîneţii îl încovoaie spre pămînt ?   Intrarea în Atena Soarele, Helios cu faţa lui împurpurată, ca un disc roşu, de aramă, se cobora în apa mării  după credinţele străvechi — la ceasul cînd Tezeu, fiul prinţesei Etra, intra cu pasul sigur îr Atena. Ce-i drept însă  precît ne spun poeţii — nici chipi: său, nici toată înfăţişarea nu-l arătau că este un erou. Şi asta pentru că Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioară. Părul săi negru  strîns altminteri în conci, să nu-l împiedice în luptă  şi-l slobozise de-astă dată, în valuri lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în falduri. Iară cu ochii săi albaştri cerceta toate clădirile măreţe din Atena. Tocmai trecea prin faţa unui templu ce se zidea în cinstea lui Apolo. Mai mulţi artişti, care ciopleau în piatră chipuri de zei, văzîndu-l pe Tezeu că trece cu pasul graţios, au început să rîdă între dînşii : — Priviţi colea !… Ăsta-i băiat ?… — Ba nu, i-o fată !… Voi nu vedeţi că are părul lung şi desfăcut. să-l vadă lumea ?… Iar haina lui în falduri se tîrăşte şi mătură tot praful de pe uliţi… Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tîlhar ce chinuia drumeţii  spre porţile Atenei. Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat mulţimea  bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au scăpat de groaza uriaşului Procust.   Egeu îşi descoperă fiul Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul tînăr din Trezena. — Cine eşti tu ? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii ? — Sînt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cînt. Vreau să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cîntîndu-i imnuri. — Atunci, străine, calcă-i pragul !… zisese straja spre drumeţ. Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina cea veche, bătrînul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, neîntrebîndu-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi tînărul abia sosit. Insă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că era Tezeu. Şi se temuse că bătrînul — de-o şti că i-a venit feciorul  să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui Egeu, în şoaptă, că tînărul ce sta la masă era un criminal trimes de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din floare de cucută, ce ucidea fulgerător. Egeu, înspăimîntat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n el turnase sucul de cucuta. Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brîu, să-şi taie o bucată de friptură, din halcile de carne de pe masă. Văzînd această sabie, Egeu strigase tare : — Stai !… Nu sorbi din vin, băiete… Şi-şi aruncase ochii spre sandale. — Tu eşti Tezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub stîncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe care-o ţii în mînă e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea hapsînă, m-a pus la cale să îţi dau otravă… Fugi, vrăjitoare blestemată… Fugi, cît nu pun să ţi se toarne pe gît pocalul cu cucută… Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strîns la sînu-i pe Tezeu şi a-nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă. — In curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi !… a spus bătrînul lui Tezeu. Tu ce gîndeşti ? Putem noi oare să-i înfruntăm, să-i alungăm ?… — O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving… Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strîngîndu-şi armele în pripă,a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntîmpine duşmanul. S-a dat o luptă crîncenă lîngă Atena. Fiii cei răi ai unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l lovească din trei părţi. Insă Tezeu, aci trăgînd cu arcul, aci-nfigîndu-şi lancea în vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga — s-a luptat vitejeşte şapte zile şi şapte nopţi… La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. Iară femeile-i boceau. — Trăiască tînărul de la Trezena !… Să fie preamărit în veci !… striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala marej şi de puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dînsul, oare, să scape lumea şi de taur ? De taurul adus din Creta, odinioară, de Hera ele, din ordinul lui Euristeu ?… — Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri ? — De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales cîmpul Maraton… Nu vrei să-l răpui tu, voinice ?… — Bine — am să încerc ! a spus Tezeu. Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul zeului Poseidon. A dat cu el o luptă dîrză. L-a prins de coarne, l-a plecat cu fruntea albă în ţărînă, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpînd lumea de înc-un monstru. Plecarea în insula Creta Venind Tezeu iar în oraş  după o biruinţă-atît de mare  s-a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile plîngeau în hohot lîngă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mîhnire, cătau spre ele şi tăceau. — Ce s-a-ntîmplat ?… De ce-i atîta tristeţe în oraş ? l-a-ntrebat dînsul pe tatăl adoptiv, Egeu. Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise la Atena fiul regelui Minos de la Creta  ca să ia parte la nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, luptînd straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut cu el la jocurile din Atena. — Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare către prieteni că este gata să doboare şi taurul din Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine ! a spus bătrînul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu uşurinţă, a dat îndată greş… — Taurul l-a ucis, pesemne ? — Da. L-a ucis… L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a purtat pînă aproape de Atena… Ajuns aici, l-a aruncat doar ca să-l calce în copite… şi bietul tînăr a murit… — Iar voi l-aţi îngropat, fireşte… — L-am ars pe rug şi l-am cinstit… Dar Minos, regele din Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a lovit, zicînd că noi sîntem de vină… Noi l-am trimis la Maraton… Iar Zeus, ce ţinea cu Minos ştii doar că el îi e fecior !… — ne-a trimis foametea şi ciuma. în acest fel am fost înfrînţi… şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui Minos, şapte băieţi şi şapte fete… — Ce face el cu aceşti tineri ? — Vai nouă ! a grăit Egeu. Pe toţi îi vîră-n labirint 7, un palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde nu mai pot ieşi… Acolo îi sfîşie-o fiară… O fiară zisă Minotaur, ce-i de la brîu în jos ca omul, iar de la brîu în sus e taur… — Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu cînd dai tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvîrşeşte Minos asupra tinerilor noştri… — Nu. Nu pleca !… a spus bătrînul. Nu pot să mai conduc Atena, decît avînd sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atîta vreme, şi vrei iar să mă părăseşti ?… — N-ai teamă, tată drag… Ascultă… îmbrăţişează-mă mai bine, de bun rămas… Şi cum la ţărm era trirema gata să pornească-n larg, Tezeu s-a dus întîi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a strîns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a grăit voios aşa : — Veniţi cu mine, n-aveţi frică !… I-am adus jertfe Afroditei şi m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atîtea ori, pe-a altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, cînd pleacă tineri din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi sănătoşi… — Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pînze albe, a rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pînze de doliu, sus, pe stîlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să privesc… Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, înapoi… — Prea bine, tată… şi, să ştii, la-napoiere, pînza neagră va fi schimbată de cîrmaci cu pînza albă-a veseliei… Adio… Voi veni curînd. La zeul mărilor, Poseidon Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni : şase băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe furtuni, dar au ajuns… Şi intrînd în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul lui Minos cel neîndurător. Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lîngă el era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea. — Voi sînteţi ? a glăsuit Minos, cercetîndu-i pe atenieni. — Noi sîntem !… i-a răspuns Tezeu. — Plecaţi-vă pe lespezi fruntea !… — Nu vrem, căci noi nu sîntem sclavi !… a dat din nou răspuns Tezeu. — O să vedem, cînd veţi ajunge acolo,jos, în labirint… Iară pe una dintre fete… pe ea… şi-a arătat cu mîna pe o copilă, Eriboia pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atît. Pe urmă… Ha !… Am s-o ucid… V-o trimit tot în labirint… — Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. Este fecioară ne-ntinată şi fiica regelui Megarei. — Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în faţă? Eu nu sînt rege ca oricare, ci sînt fecior de olimpian… — Şi eu sînt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, căci tată bun îmi e Poseidon… — îţi e Poseidon ?.. Ce minciună !… Dacă-i aşa, azvîrl în valuri acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul apelor, Poseidon… şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi retez capul… — Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sînt feciorul lui Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să mă insulţi… Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită. — S-a dus, şi nu va mai veni !.. a glăsuit regele Minos. — S-a dus !… S-a dus frumosul tînăr. O tată, eşti prea nemilos !… a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos. Căci Afrodita  care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s-o slujească, îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită pentru preachipeşul erou. Minos s-a necăjit, desigur, văzînd că fata, Ariadna, e-ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit : — Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, sfîşiat poate de rechini… Atîta că, în apa mării, cînd se zvîrlise cu curaj, Tezeu simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe Tezeu. Şi, pîn-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe-un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lîngă el se afla dalba şi minunata lui soţie. — O, ce frumos e fiul tău ! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic e ! Parcă-i un zeu… Să mi s-aducă o cunună… Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus stă-pînei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai curat, şi ea i-a pus-o peste plete : — S-o porţi cu fală, fiul meu !… Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dîndu-i învăţ : — Iţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că mama ta mi-a fost soţie… şi tu mi-eşti fiu, aici, în ape… însă pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrînul vrednic din Atena… Şi încă vreau să-ţi spun, Tezeu  pe viitor să te fereşti să cazi cumva în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi salvăm viaţa… Făcînd un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i înconjura… şi s-a văzut din nou pe coastă. Tinerii sînt salvaţi Minos privea şi nu credea… Tezeu îi întindea inelul, şi Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plîngea. Plîngea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea ! — Vezi, tată ?… Vezi că-i fiu de zeu ?… Dar regele a luat inelul şi mînios a poruncit ca-n dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi în labirint. Atîta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise labirintul, un arhitect numit Dedal. — Dă-mi ajutor !… i-a grăit dînsa. Dă-mi ajutor să-l scap de moarte pe tînărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal !… Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tăios. Fata s-a furişat prin beznă şi, dîndu-i dragului Tezeu ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi. Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe ateniend, mai mult în brînci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat preaodiosul Minotaur. Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stîlp al porţii, un cap de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncîlcite, a început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a ridicat pumnalul şi, cînd dihania aceea s-a repezit spre atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors mugind spre el. Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai Tezeu, cutezător, l-a apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mînca oameni s-a prăvălit răgind cumplit8. Tinerii s-au pornit să sară în chiotexde bucurie. L-au sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară. S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost cîntată de aezi9. Cît timp s-a tot danţat acolo, Tezeu s-a înţeles, pesemne, cu fata regelui din Creta şi, chiar în noaptea următoare, fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimţite pînă la ţărmurile mării. Aici o aştepta Tezeu. Iar tinerii ce-l însoţeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri. Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriţi… Tezeu şedea vesel la cîrmă şi-n braţe îşi ţinea iubita. Iar ea, nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui. Dar zeii sînt geloşi pe oameni. In calea lor s-a ivit zeul beţiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut decît Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui zeu, rostind : — Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie soaţă numai mie… Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o părăseşti, făcînd popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n zări. De n-ai să laşi copila-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ţi mai vezi casa, nici tu, nici soţii tăi de drum… pentru că vă prefac în broaşte… Şi zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-ameninţare către toţi tinerii-atenieni. Tezeu ajunge regele Atenei Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soţii săi. Făgăduise să-i aducă teferi şi sănătoşi la ei acasă. .,Eu i-am scăpat de Minotaur, şi-acum tot eu să-i nimicesc ? I-a.şteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid ? Trebuie să-mi jertfesc iubirea”. Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos  pe cînd dormea, la miezul nopţii  şi el, suindu-se cu ceilalţi, iar, în triremă, au fugit10. Cînd s-a trezit spre dimineaţă, fata lui Minos a plîns mult fuga iubitului Tezeu. DaiL zeul vinului s-a-nfăţişat plin de splendoare şi a cerut-o de soţie. Ea n-a-ndrăznit să-i stea-mpotrivă, şi nunta s-a făcut pe loc. Astfel prinţesa Ariadna a devenit şi ea zeiţă. Deşi în suflet, cum se pare, l-a păstrat veşnic pe Tezeu. în vremea asta atenienii, purtaţi de vînturile bune, pluteau mereu, neosteniţi, şi se-apropiaseră de Atena. Atîta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe Ariadna, ei au uitat să dea jos pînza neagră, de doliu, ce era prinsă de cel mai-nalt catarg. Egeu, ce-i aştepta pe coastă, văzînd că pînza nu e albă, a socotit că au pierit toţi tinerii plecaţi în Creta. Că a pierit deci şi Tezeu. Indurerat prea mult, bătrînul s-a aruncat în apa mării. Iar valurile l-au izbit de stîncile din ţărm, zdrobindu-l. De-atunci şi marea, unde el şi-a sfîrşit viaţa, a luat numele de Egeea. Cînd a ajuns Tezeu pe ţărm şi a aflat ce s-a-ntîmplat, a vrut şi el să se omoare. însă mulţimea adunată l-a dus cu sila la palat. L-a-ncununat şi i-a grăit : — Tu ne-ai scăpat de-atîtea fiare şi de tributul ruşinos… De aceea te alegem rege. Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dar a trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu mai fie-atît de singur, de trist şi de nemîngîiat. Şi mulţi artişti de la Atena, din Argos sau din alte părţi, au început să dăltuiască sau să picteze toate-ntîmplările acestea.   Pierderea Antiopei Tezeu n-a fost nicicînd un trîndav, precum se ştie că sînt regii. Cît a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost o vînătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat cu Iason şi-argonauţii să găsească lîna berbecului de aur 1. Alături de cellalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus în ţara amazoană, pe ţărmurile Mării Negre. Iar amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe mîndra şi preafrumoasa Antiopa. Heracle, vrînd să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora reginei Hipolita. însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum îl cîntau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură herculeană, însă era mai graţios. Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a-ndrăgos-tit de-nvingător. Şi el de ea. în acest fel, s-a făcut nunta la Atena. Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai bine… şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amîndoi, s-a născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit. Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane  nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu  au pornit marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe atenieni să se retragă pas cu pas, pînă pe Acropolă. Acolo i-au asediat cîteva luni. Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avîndu-l pe Tezeu, porneau din cînd în cînd la luptă şi atacau colina lui Ares 12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane. Pe lîngă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, însăşi regina Antiopa. Da. Ea — aceea ce fusese învinsă de elini, dată ca pradă lui Tezeu lupta acuma să nu fie eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decît să stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu. Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, pe areopag… In fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lîngă el sta Antiopa. Deodată scînteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh… O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu. Era, cît să fi fost ?… o clipă… şi lancea l-ar fi nimerit. Şi-atunci… Atunci… Zei !… ascultaţi !… s-a repezit în faţa lancei, cu pieptul gol, ea, Antiopa. Lancea i s-a înfipt în piept. — Tezeu !… Eu mor… a spus regina. Ochii s-au înceţoşat şi, scăpînd suliţa din mînă, a căzut jos, şoptind uşor : — Ai grijă doar de Hipolit !… Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strîns  şi amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au ţipat a jale şi trîmbiţele au sunat tristul sfîrşit al bătăliei. Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea tîrziu… mult prea tîrziu… Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o mînă  fierbinte încă  de cenuşă… şi amazoanele-au plecat spre ţara lor cea depărtată de lîngă Pontul Euxin. Tezeu a rămas trist şi singur lîngă mormîntul Antiopei. O uneltire a zeiţei Afrodita Ca mîngîiere-i rămăsese numai micuţul Hipolit. Şi el creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra din Trezena. Crescînd mai mare, Hipolit prinsese gustul vînătoarei, şi timpul tot şi-l petrecea colindînd codrii deşi ca peria, umblînd după sălbăticiuni. De-aceea, dînsul se pleca zeiţei Artemis, fecioara ce ocroteşte vînătoarea. Şi, tot ca ea, nu vrea să-audă de legătura căsniciei. Iar la-mbierile Afroditei sta rece şi nepăsător. — Zeiţa Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgînd săgeţi la întîmplare… Ah !… sînt besmetici amîndoi… …Şi, oricît s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărîrea pe care-o luase Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a hotărît să se răzbune. In acest timp Minos murise. In locul lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion. — Vreau să am pace cu vecinii… şi-n primul rînd cu atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă vechea vrajbă… Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie spus că Ariadna, întîia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu Deucalion, erau toţi fraţi. Tezeu a stat puţin pe gînduri… Dacă primea s-o ia de soaţă, pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin. Inăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după regina Antiopa, Tezeu a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cît mai curînd, A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobîndise odinioară cu Antiopa. Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurămîntul, nunta îndată s-a pornit… — Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflînd această întîmplare. Chemînd la sine pe arcaşul cel zburător, tînărul Eros, i-a poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o ţintească pe mireasă, umplîndu-i inima de fiere şi dragoste nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. Iar Fedra s-a simţit, pe dată, îndrăgostită nebuneşte de vînătorul Hipolit. — Cum îl iubesc !… îşi spunea ea. Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu mintea rătăcită, îl implora pe Hipolit : — Hai să fugim, lăsînd uitate şi Atena cea cu cer senin, şi pe Tezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre depărtări  pînă la marginile lumii.. Să ne ascundem fericirea… Hai, vino, vino, Hipolit… Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicînd aşa : — Femeie fără de ruşine… Tu pîngăreşti tot ce-i mai sfînt : respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului tău. De mai rosteşti doar un cuvînt, scot paloşul din cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid… Iar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău : — O !… M-ai jignit… Cum m-ai jignit… Dar pentru asta, Hi-polit, ai să plăteşti şi tu cu viaţa… Şi-a alergat pînă la rege, s-a zvîrlit în genunchi, pe lespezi, şi a strigat spre el, plîngînd: — Soţul meu drag, stăpîn şi rege, mi-a fost dat astăzi să îndur cea mai amarnică insultă. Uitînd cît sînt de credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. Răzbună-mă, căci altfel mor !… Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mîniată că Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea Afrodita. Tragicul sfîrşit al lui Hipolit şi-al Fedrei Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. Vorbele ce-l învinuiau atît de tare pe feciorul cel mult prea drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă. Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins : — Răzbună-ţi soaţa, o Tezeu !… Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit : — Tată !… Poseidon !… Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea !… Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai sălbatici, ce-l duceau ca vîntul, să se răcorească de jarul care îi frigea inima lui nevinovată. Tatăl nu s-a uitat spre el ; dar în clipitele acelea, din apa mării s-a ivit prin hotărîrea lui Poseidon, la rugămintea lui Tezeu un monstru mare cît un munte, cu şapte capete, trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. Iar caii s-au speriat de el. Neascultîndu-şi vizitiul, caii s-au avîntat pe stînci şi, sfărîmînd în bucăţi carul, l-au omorît pe Hipolit. Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe ţărm, văzînd pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stînci, deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit. „Vai, ce-am făcut !” şi-a rostit ea, trecîndu-şi mina peste tîmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare : — Nu ! Nu-i adevărat, Tezeu !… Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, doar eu am fost aceea care l-am ispitit  să ştii !… Eu, numai eu sînt ticăloasa !… A alergat către palat : şi-a pus pe gîtul alb un ştreang. Şi astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spînzurătoare. Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zîmbea. Dorinţa ei se împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea. E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe Tezeu. O !… Cît l-a plîns pe Hipolit13…   Înlănţuirea din Infern Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tînără şi voioasă, în inimă, speranţa  dorinţa de-a trăi. Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omul e o fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n-are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia locul ? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată mîndră, ce se cheamă Elena. Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui. Ascultînd glasul lor, Tezeu s-a hotărît să-şi ia o nouă soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum. „De e atîta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi la fel cu ea”, a cugetat Tezeu. Mergînd însă pe cale s-a întîlnit c-un prieten, rege peste lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă-ncîntătoare, precum era Elena. S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe fecioară. S-o ducă la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or să-i cadă sorţii  s-o aibă pe Elena. Iar cel ce-o cîştiga-o în acest fel, la sorţi, să-l sprijine pe cellalt să-şi găsească o soaţă tot la fel de frumoasă. Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui Artemis. Dînd ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena. Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a cîştigat-o a fost însuşi Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare pe rege şi curteni… Dar rămînea acuma, potrivit învoielii, ca Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de minunată. Iar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărîmul lui Hades. — Ce să facem acolo ? l-a întrebat Tezeu. — S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona… şi să mi-o fac regină în ţinutul lapit… Nu ar fi vrut Tezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a grăit nimica. Făcuse jurămîntul să-l ajute pe prieten, şi nu-l putea călca. Lăsîndu-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărîmul lui Hades. Printr-o peşteră-adîncă, ce se găsea în Argos, au intrat în Infern şi-au mers drept spre palatul măreţ, de-argint, unde locuia zeul cel veşnic mohorît. — Ce vreţi ?… Cum aţi intrat pe tărîmul acesta, fără de vrerea mea ? i-a-ntrebat, rece, Hades. — Iat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de soţie !… a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. Deci nu-ncerca, bătrîne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să ne luptăm… şi nu ne este teamă de tine nici atît… Şi-a început să rîdă. Hades s-a mîniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a rămas la fel de neclintit, rece şi mohorît. — Bine ! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit pînă-n Infern, la mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de piatră… Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător  s-au aşezat pe jilţ. Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi n-a putut Tezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel mohorît. A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe eroul Tezeu, smulgîndu-l de pe stîncă. Şi s-a întors acasă Tezeu, după atîţia ani… Ca rege a găsit însă pe-un duşman, Menesteu. Iar mama şi soţia răpite de spartani. Mîhnit s-a hotărît să se retragă-n Scira, o insulă frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui Menesteu care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stîncă de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de colţuroase stînci. Dar valurile mării l-au aruncat la ţărm. Braţele lui vînjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul depărtat. Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape i-au pus, pentru odihnă, oasele în mormînt. Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, pînă ce a venit un trimis al Atenei şi i-a aflat mormîntul. Cînd a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborît în Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier. Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi stăpî-nul mărilor, ce îi era părinte. Săpîndu-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., s-au găsit oseminte, lîngă ele un paloş şi-o lance ascuţită. Osemin-tele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste mormîntul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu eroului Tezeu 15. Note Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu erau, dealtminteri, socotiţi un fel de eroi naţionali, adică ai tuturor elinilor, pe cînd toţi ceilalţi au mai mult caractere regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă din-tr-un anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mîndrească cu vitejii săi. Intîraplările prin care trec Heracle şi Tezeu sînt însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amîndoi zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără de voia acestora. Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cîntecele vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul viarei lucrări „Vieţi paralele”, unde sînt evocate şi alte figuri istorice, ca hicurg, Solon, Temistocle, Pericle etc. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, jiurtînd în mînă o măciucă sau o ghioagă de aramă  ghioaga cucerită de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni cuvîntul sinistru — ceva sau cineva care provoacă spaimă, oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor şi răufăcătorilor, care bîntuiau odinioară lumea. In amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliţă, disc, alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol al luptei împotriva răului. Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborîţi de Tezeu erau socotiţi fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să amintească de timpurile acelea cînd pâmîntul Eladei, zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste ţărmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face marea. Tezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un fecior al mării. însă mama lui este Etra. (Etra se tîlcuieşte prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că pămîn-tul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind între cerul albastru şi senin şi marea nesfîrşită, cu valurile sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii : cutremure, furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în apele marine. Iniţial deci, Tezeu a reprezentat, ca şi Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau în cale. Mai tîrziu, aristocraţii au impus transformarea mitului său popular în acela de erou al aristocraţiei gentilice, şi apoi chiar al aristocraţiei funciare sclavagiste, ce cîrmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărîrea ca toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. In general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult aristocraţia sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpînirea asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se stabileau avantajele aristocraţilor. In tragedia „Tezeu”, poetul francez Quinault, din secolul al XVll-lea (pe muzică de Lulli) ne cîntă sosirea fiului Etrei şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena. Despre labirint, un palat cu multe culoare încîlcite, în care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda următoare. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat la muzeul din Berlin. Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost cîntată de însuşi Homer în „Iliada” : „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime Joacă-mpreună în cerc şi cu mîinile prinse deolaltă. Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii Bine ţesute veşminte ce scînteie blînd ca oleiul. Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, Dînşii au săbii de aur la chingă de-argint atîrnate. Joacă ei toţi. Şi aci-ndemînateci şi iute s-avîntă Hora învîrtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu mîna-i Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă. Lumea-ndesită înconjoară hora cea plină de farmec  „Iliada”  în româneşte de G. Murnu, E.S.P.L.A., 1955. Şi se desfată privind. De zei luminat cîntăreţul Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cîntecul sună, Se învîrtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”. Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa încîntătoare a fetei s-a aşternut un zîm-bet blînd. Zîmbetul ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. Iar privitorul îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta cînd, în curînd, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei cărţi. Colina lui Ares sau areopagul. Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine. Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas aflat la muzeul din Berlin. Tot acolo, artistul antic pune alături şi pe zeiţa Afrodita. Insă rar poate fi văzut ceva mai frumos decît întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad. Legenda cu vulturul coborît din slavă peste mormîntul lui Tezeu — care nici nu ştim dacă o fi existat vreodată, sub acest nume sau sub altul — a fost născocită de aristocraţi. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul Cimon. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. în Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpîn de sclavi, cită vreme se găseau la adăpostul templului. Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul lor, organizînd serbări, cînd mulţimea striga : „Nimic fără Tezeu ‘…. El este apărătorul oraşului Atena, al doilea Heracle !…” După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se spune ca’ în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe cîmpul de luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mîna dreaptă o lance, şi în cea stingă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de viteji atenieni, pînă ce aceştia au biruit.  Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi Polignote. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au turnat în bronz. înfăţişarea sa, din a’ceste sculpturi, seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae.

II TRAIAN ŞI DECEBAL Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre. După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor. Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau. — Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat! Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor. Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.   Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.   Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea. Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.   Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian. Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare. Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei. Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”   Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii. Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.   Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire. Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi. În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane. Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal. Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.   Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun. Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului. Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.   Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani. — Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate! Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.   Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă: — Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi! Spune, prea-sfinte, să plec?... Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol: — Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.   Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii. — Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama. Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci: — S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi: — Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!   Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe: — Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi. Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului: — Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.   Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi. — Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor. Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer. La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.   Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei. Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc. Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină. — Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian? Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina? — Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!   Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau. Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile. — Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane. După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal: — Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!   Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept. — Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci. — Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse: — Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse: — Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei. — Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi! — De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.   Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib: — Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei. — Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal. — Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani. — Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal. — Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată. — Aşa voi face! — Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei. — Aşa să fie, precum zici! întări Decebal. — Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian. Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând: — Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?   Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse: — Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane. Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă! — Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).   Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei. Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie: — Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.   Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară. Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.

ALEXANDRU MITRU LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 1 ZEII ZEIŢA GHEEA SE POVESTEŞTE, IN LEGENDA, că lumea noastră cea de asta-zi : pămîntul, plin de flori şi fructe, cu rîuri limpezi şi izvoare ,soarele, luna, ziua, noaptea şi vînturile, suflînd repezi, au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învîrtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cîntau poeţii, din haos s-a desprins pămîntul. Pămîntul nostru larg şi darnic. Iară pămîntul rupt din haos?era însăşi zeiţa Gheea. Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintîi bărbat, Uranus. Şi el„ Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. „Ce mult îşi iubea Gheea soţul!… Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui. ;Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atîta timp cît era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlanţidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vînturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cît o să fie lumea lume. Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar. La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani. Primul născut a fost Oceanul1 (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un briu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi’el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani. S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu cîte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pămînt: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare.. După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe cîte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. Peste un timp, frumoasa Gheea 2 avea să nască şi alţi prunci —• urni cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători. Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpîn ceresc, de către unul din feciori. Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frămînta să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture, degra1″/ primejdia care-l pindea. Nu avea incredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci seară chema pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvîrlit in rîntunecosul Tartar. căzut din cer o nicovală pe pămînt, îi trebuiau cam şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o •1 de pe pămînt în mult prea mohorîtul Tartar. i/lo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un rîu cumplit de foc şi smoală 3. Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpînul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă. Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus — şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă i-era destul. Se mîniase-n sinea ei. Cum ? Ea-i năştea atîţia prunci şi n-avea parte de nici unul ? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă ? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfîrşit. Şi-a rugat mai întîi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze iar copiii din Tartarul întunecat. — îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemîngîiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osînda asta nişte copii nevinovaţi. Iţi stau chezaşă pentru dînşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv… Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpînirea lui. Nu se înduioşa deloc, cînd îşi vedea soţia plîngînd. Şi s-a răstit către zeiţă : — Vezi-ţi de rosturile tale… Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc… Era teribil cînd striga şi cînd se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plînsul în piept şi şi-a plecat, tăcută, fruntea. — Mă voi supune !… i-a răspuns. Insă, în gîndu-i, tot atunci s-a hotărît să-l pedepsească pe soţu] său ne-ndurător. Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sînul ei un diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, cînd Uranus se odihnea, pînă în Tartarul adînc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, pînă La fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit : — Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus ? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpî-flitor în locul lui ? Cronos primeşte lupta cu Uranu? Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl — deşi îi pedepsise greu ? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă. Toţi au tăcut afar’ de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncise-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se răzbune, să pună mîna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.   S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit. Fără să stea prea mult pe gînduri, a luat în mînă secera şi, as-•cunzîndu-i, plin de grijă, tăişul ei scînteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stînci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice ; dar el nu putea fi zărit. A stat acolo pînă noaptea, pîndind cu dinţii încleştaţi, aşteptînd •clipa potrivită cînd va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus. Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbînda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osîn-dit la chinuri înfricoşătoare. Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cîrmuitorul de pîn-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.   carte download gratis.....

Zeus, Poseidon şi Hades îşi împart între ei lumea.  Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa: Voi, amîndoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cîndva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. -Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă cîte-un ţinut, să-l cîrmuiţi, să mi-l vegheaţi. -Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea… -Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vîrtos… Iar Zeus le-a răspuns: – Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pămînt, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi cîţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas… Zeii cei doi s-au repezit numaidecît. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare. Amîndoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorît, care-i fusese hărăzit, şi, după cît se povesteşte, nicicînd nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte pana-n asfinţit. Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpîn…   Fiicele lui Cronos capătă demnităţi în Olimp.    După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa sa copilele zeului Cronos şiale Reei – una mai mîndră decît alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa lui, întrebînd ce porunci le dă. Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor bogate şi a livezilor cu rod. Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos.Zeus s-a aplecat spre ea şi, mîngîind-o blînd pe păr, şi-a hotărît-o de soţie. în grija ei a-ncredinţat căsătoria şi familia şi copilaşii nou-născuţi. Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg Olimpul pentru nuntă.Şi cînd s-a isprăvit şi nunta – o nuntă făr-asemănare – Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era orînduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre depărtări şi-şi cîntărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea.Totuşi, un gînd i se vîrîse în minte-adînc şi nu-l lăsa: „Pentru o lume-atît de mare, suntem puţini numai noi şase, cugeta Zeus, numărîndu-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu-atît mai mult mi se cuvine şi mie tot atîţia zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lîngă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua mînă, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. In acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii olimpienilor vor fi curînd dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. Şi- acum pe cine voi chema?… A!… pe Atena, «ochi de-azur», copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, pe ea o voi numi întâi!…” Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui. Zeiţa cu ochii de azur Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n nişte-mprejurări ciudate. Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis – ce-ntruchipa înţelepciunea – că-n schimbul sprijinului dat o s-o ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvînt. Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l întrebase pe Uranus ce-o să se-ntîmple în viitor. Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa Metis, va naşte-n primul rînd o fată, apoi va naşte un băiat. Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să se înscăuneze-n loc. Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul neînduplecat. Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pînă să înţeleagă, biata, ce are soţul său de gînd, acesta a şi înghiţit-o. – Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca să înlătur nenorocul ce ne pîndea, astfel, pe toţi… A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, urmînd şi el pilda lui Cronos, care-şi mînca odraslele. A trecut timpul, pînă-n ziua cînd Metis, dac-ar fi trăit, urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi era fiul său şi-al Herei . El era meşter priceput, avea o fierărie-n Lemnos. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de aramă, cu tăiş bine ascuţit. Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: – Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită… -Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpîn, despică-mi capul şi vezi de ce mă doare-atît? Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu glumeşti? a cutezat să mai întrebe. -Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. Despică-mi fruntea mai curînd. Nu pot să rabd durerile… Cu Zeus nu era de glumă, mai ales cînd se supăra. Inăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a lovit în ţeasta tatălui său, cît a putut. Cînd a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de bucurie şi izbîndă. Din creştetul nemuritor, cum spun legendele eline, s-a ivit o zeiţă mîndră, purtînd o platoşă de aur, pe frunte coif, în mîna dreaptă o lance straşnic ascuţită şi-n stînga scut apărător. Olimpul, cît era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care se năştea. Pămîntul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit pînă-n adînc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena. Iară Atena, nou-născută, era atît de frumoasă, încît zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurămînt, să stea pe veci nemăritată. Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit: – Te vei numi Palas-Atena! Vei sta alăturea de mine şi-adesea mă vei sfătui… De-aceea Zeus s-a gîndit şi-a hotărît ca ea să fie zeiţă a înţelepciunii, a cugetărilor adînci şi a priceperii depline, în muncă sau in bătălii.

ALEXANDRU MITRU - LEGENDELE OLIMPULUI Volumul 2 EROII   PERSEU   IN CINTECELE VECHI se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, în preavestitul oraş Argos, un rege care se numea Acrisiu. Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se chema Da-nae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau daruri. Numărul peţitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă şi-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.   Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grîne prea puţine, deşi pămîntul era bun. Ploua prea rar, şi rîul ce străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate. Era nevoie de-un flăcău să ţină frînele puternic. Supuşii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Ii trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior. S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat : — Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz ? Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; eşti prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puţină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat. O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, îşi va găsi un mire bun şi o să aibă un copil. — Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu… însă oracolul acela a mai grăit : — Va fi ce ţi-ai dorit : fecior. Atîta că acest urmaş te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic. — Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acrisiu. Şi cum ?… Şi cînd ?… Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?… — Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !… Zeus se-ndrăgosteşte de Danae   S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu ciudă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Şi ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) — Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blîndă, şi s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeu… şi să mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-i ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă nici copii. Şi, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…   Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n închisorile de piatră. Şi aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat înfăţişarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Şi Zeus s-a aprins pe dată. — Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes. — Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temniţa de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei pătrunde… — N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrşese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ţi faţa şi cată de păstrează taina ! Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc , ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, printre pietre şi printre plăcile de bronz ; şi a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare.

CASTOR Şl POLUX ÎN ŢARA MlNDRĂ A LACONIEI, pe valea rîului Eurot, trăia cîndva regele Tindar. Soţia lui se numea Leda K   Pe ţărmurile rîului Eurot creşteau mirţi înfloriţi şi sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, vieţuiau în cîrduri lebede graţioase, albe. Mai albe uneori decît Taigetul, muntele care se-nălţa în zare şi-avea pe fruntea lui semeaţă, în timpul iernii, cununi de gheaţă orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia sau Sparta. …Şi, dacă Tindar era vrednic, aezii nu ştiau să spună… Nu cunoşteau nici ei prea multe… în schimb, ştiau că acest rege-o dispreţuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu… Nu-i aducea pe altar jertfe… Şi, supărată, Afrodita a hotărît să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Aţîţîndu-l pe însuşi Zeus la dragoste nelegiuită faţă de soaţa regelui, frumoasa Leda.   Zeus se preface în lebădă Iar Zeus s-a prefăcut, cîntau aezii, în lebădă cu pene albe  o lebădă strălucitoare, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochii scînteind ca jarul  şi a chemat-o pe Afrodita : — Tu ai să iei înfăţişarea de vultur care urmăreşte… o biată lebădă prin aer… Şi lebăda am să fiu eu !… a rîs cu hohot olimpianul. Să mă goneşti în aşa chip, încît s-ajung pe lîngă Leda, la ceasul cînd se scaldă-n rîu. — Am înţeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita. Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sînge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. -Gonindu-l prin văzduh, zeiţa, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre rîul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde. Era către amurg, cînd rîul pare tot poleit cu aur, cînd prin frunzişul din platani îşi cîntă vîntul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la rîu. Zvîrlindu-şi vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece. Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. în urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soţiei regelui s-o scape de vulturul urmăritor. Leda uimită de albeaţa acestei păsări maiestuoase, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o privire rugătoare  sare din rîu. Fuge pe ţărm şi-ntinde mîinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire. Pasărea albă se preface că-i este frică şi s-azvîrle în braţele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate şi-şi ia din nou înfăţişarea obişnuită de zeiţă. Soţia regelui spartan mîngîia lebăda cu gîndul că va să-i potolească spaima. Iar Zeus, bucurîndu-se că se găsea la sinul ei, o-mbrăţişează pe regină. Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit ca păsările  două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora lui Elena de-o frumuseţe fără seamăn ; iar, din cellalt, s-au ivit Castor şi o copilă, Clitemnestra. Polux şi sora lui. Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor şi cu Clitemnestra lui Tindar îi erau copii 2.   Eliberarea Elenei din Atena   In acest fel au văzut lumea cei doi băieţi : Castor şi Polux. Şi ei s-au luat îndată-n braţe, şi-au început să gîngurească şi să se joace împreună. Zeus ar fi vroit  se pare  să-şi ia pe fiul său, pe Polux, şi să şi-l crească după voie. Gîndea să-l facă un erou, poate asemeni lui Heracle. Insă, văzîndu-i pe băieţi jucîndu-se doar împreună, s-a răzgîndit să-i mai despartă. A poruncit zeului Her-mes să-i ia pe unul şi pe cellalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ţinut îndepărtat 3. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învăţat să lupte cu iscusinţă, fără teamă. Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii şi arunca greutăţi, departe, cit nici nu se vedea cu ochii. Castor, în schimb, fugea mai bine şi călărea ca o nălucă ; iar carul lui zbura pe ţărmuri, ca rîndunica în văzduhuri. Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe mări, cu plute şi in corăbii înzestrate cu pînze şi cu vîsle bune. Ba, după cum se povesteşte, cutreierau în vremurile-acelea nişte piraţi pe marea largă, ardeau oraşele pe ţărmuri, jefuiau pe neguţători şi-i ucideau fără cruţare. Nu mai puteau pluti corăbii. Şi-atunci, cei doi flăcăi şi-au spus că-i datoria lor să plece şi să-i răpună pe tîlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii. Insoţiţi doar de cîţiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă şi s-au luptat cu toţi tîlharii  piraţii, care bîntuiau apele din arhipelag. I-au nimicit pînă la unul. Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu. Fata era de-o gingăşie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise şi răpise fata, pe cînd dansa la o serbare ; apoi o luase de nevastă . Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmaţi de ostile-spartane, şi se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu şi să-şi elibereze sora. Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades. Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiţi, să şi-o răpească din Infern pe blinda Cora-Persefona. în timp ce el era-n Infern, intră şi fraţii, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cruţă, plini de-nţelepciuhe, grădinile lui Academos 5, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii Cătînd după aceea bine, Castor şi Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prinţesa Etra, mama eroului Tezeu. Cînd o găsesc  ce bucurie !… Nici nu o cunoşteau destul, cu toate că le era soră ; căci ei crescuseră departe, în Macedonia muntoasă, pe cînd Elena rămăsese lîngă părinţii săi, în Sparta. Se-ntorc deci toţi, cu voie bună, ducînd cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu. La-ntoarcere au fost primiţi cu ospeţe şi veselie şi sărbători strălucitoare… Au petrecut ce-au petrecut şi s-a curmat de la o vreme şi bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să şadă mereu la danturi şi la mese… E însetat să săvîrşească fapte de glorie şi cinste !… Tocmai se pregătea-n Elada la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreţ, o vînătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, Castor şi Polux n-au stat pe gînduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la vînătoare. Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să dobîndeasca, din Colhida, lîna berbecului de aur, şi-au săvîrşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vînt prielnic. Era pe lîngă Tracia. Deodată s-a stîrnit furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colţii ei de spumă, părea o fiară îndîrjită, care urla plină de ură şi era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta pînă la bolta înnegrită, ce atîrna deasupra mării, sau o izbea de stînci cumplite… Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason6, Heracle şi mulţi alţii, să ţină vîslele în mîini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frînsese între stînci… Zadarnic încerca să cînte Orfeu ‘ din lira lui divină, gîndind să îmblînzească zeii… Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi mai cruntă… Şi-atunci, precum cîntau aezii, Castor şi Polux au chemat pe Zeus, stăpînul din cer : — Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi navigaţia pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre ţara unde se găseşte lîna de aur mult dorită ?… De ce, o tată  ne răspunde ?… Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată. Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de atuncea, corăbierii, de cîte ori erau furtuni, rugau pe zei şi dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer 8. Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Talos. Aceşti uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un adăpost şi-un pic de hrană, îi ucideau pe corăbieri şi scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, făcînd dreptate. în sfîrşit, dup-atîtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar şi Clitem-nestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrăţişîndu-i cu mîndrie : — Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrînit şi n-avem sprijin la nevoie… Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să împărţiţi pămîntul între voi. Să-l stăpîniţi cu braţ vînjos… Fraţii au rîs : — Prea bine, mamă… Ne vom căuta nişte soţii… şi vom avea un trai tihnit…   Cearta cu fiii lui Afareu Părea că totul se aşterne senin, frumos, în viaţa lor. Numai că, în puţină vreme, s-a întîmplat ca dioscurii să se certe cu nişte veri. Verii erau Linceu şi Idas, odraslele lui Afareu  care era cu Tindar frate. Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada adusă din Ar-cadia. Şi ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înşele cu ceva… Dar alţii spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncîntătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera ; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrînd să se joace,-a pus în arc patru săgeţi muiate-n fiere şi le-a dat drumul în văzduh. Săgeţile i-au nimerit pe toţi flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncîntătoare pe care le avea Leucip. Ca să n-apuce însă verii, Linceu şi Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gîndit că trebuie să le răpească. Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. în acest timp, şiretul Eros ţinea frîiele cailor. Pe cîmp ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau şi nişte nori, care vesteau primejdia ce s-apropia9… Se povesteşte că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea pînă departe, prin case, prin păduri, prin munţi. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă. El se luptase şi cu zeul Febus-Apolo, pentru-o fată, şi-l biruise la sfîrşit. …Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducînd, la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, i-a şi văzut pe cei doi fraţi gonind cu fetele în braţe. El l-a chemat grabnic pe Idas şi-au pornit după dioscuri. Polux îşi împarte nemurirea cu fratele său Castor Lupta a fost îngrozitoare. Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, în f.aţa gemenilor. Ochii lor sînt înflăcăraţi. — Daţi-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărîtat. — Vin de le ia ! răspunde Castor. — Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară ! Vă-nvoiţi ? — Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. Cu-rînd o să muşcaţi pămîntul. Luptăm cu rîndul cîte doi… Cei dinţii se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu. Cu suliţe scînteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele se sfărîmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier. Duşmanii se opresc o clipă, cătîndu-se adine în ochi. Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se clătinau, sub adierea vîntului dinspre miazăziuă. Şi, dintr-o dată, amîndoi, cuprind şi săbiile-n mîini. Şi  iată-i !… se avîntă iarăşi ca doi vultani înfometaţi…” Lupta durează ceasuri multe, pînă ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pîntec ; şi-acesta cade, sfîrşit, jos… Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe rnormîntul tatălui lor, abia-n-gropat, şi o azvîrle cu putere în pieptul agerului Castor. Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste. Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.   Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet : — Nu-mi pare rău că părăsesc acest pămînt. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux… Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi disperat strigă spre Zeus : — Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost… Şi nu-i nimic mai sfînt, mai nobil, decît o dragoste de frate, care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat… Dă-i, tată, deci lui Castor viaţă sau  de nu vrei  încuviinţează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades… Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns : — Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu fraţii tăi : Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să-m-bătrîneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos… Dar Castor e fiul lui Tindar şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pămîntean ? — Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai dragă decît slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amîndoi nemuritori, ori împreună în Infern… Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi strîngă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii să rămînă, ca şi-nainte, laolaltă. însă, din an, o jumătate să şi-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern. Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi-ncă-lecînd pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat pînă-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi-ntre oameni10. Iar, mai tîrziu, ca să-i scutească să se coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştrill. Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, în care ei sînt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, avînd în mîini suliţe lungi, iară pe cap coifuri rotunde 12. Adeseori ei sînt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. Iară pe creştetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea 13. legendă, Lele. Urmaşul lui, Eurot Ha lui Eurot or fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai cheamă şi Lacedemonia. Iar muntelui învecinat i se mai spunea Taigetul. La rîndul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle — întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei, Amicleea  şi care era strămoşul direct lui Tindar, soţul reginei Leda, mama celor doi eroi : Castor şi Polux. Regii Spartei se mîndreau mult cu această genealogie şi mai ales cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiţi eroi gemeni.   Note : Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rinduri. Se găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuă de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în pictură e faimoasa pînzâ lucrată de Corregio, aflată la Berlin. Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui Leonardo da Vinci : pe malul rîului Eurot, sub mirţii înfloriţi, se află Leda cu lebăda alături. In depărtare, pe un deal înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. Pe o pajişte smălţată de flori se văd cele două ouă, din care tocmai se ivesc perechile de copilaşi — asemeni unor puişori. Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zîmbind discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc de un copil, doi sau mai mulţi ? Ce poate să însemne acest lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.) Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme pe tărîmurile-Macedoniei, în partea de miazănoapte a Greciei. Ei sînt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca fii ai lui Tindar, soţul legiuit al Ledei  tindarizi,  ei şi ca ăioscuri  feciori ai lui Zeus (dios). S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit de Piritou,. regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în vîrstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii spuneau că la această dată Tezeu era în, vîrstă de cincizeci de ani. Mai tîrziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian. In grădinile învăţatului Academos a întemeiat filozoful Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut pînă astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi cultură. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe corabia Argo,. către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul soarelui. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi Euridice”. Cînd se sfirşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte fîşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă o corăbiei. Acestea sînt  cura se înţelege  numai ultimele descărcări electrice. Navigatorii din vechime mu puteau înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei furtuni să-i ajute. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, aflată in galeriile de artă din Miinchen. Se văd dioscurii răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frîul calului, pe care se vor urca. Soarele arde C -pe clmpie şi, totuşi, în înalt, se văd norii prevestitori de rele. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul de a comanda vînturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe navigatori în timpul jurtunilor şi a-i putea scăpa de moarte. Este vorba de constelaţia cunoscută sub numele de „Gemenii”, care ‘ apare pe boltă în luna mai. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră cei doi flăcăi Cultul dioscurilor s-a răspîndit în toate coloniile greceşti, şi in Sicilia şi la Roma. în imperiul roman împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă  jurămîntul în tribunale pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe Castor. In Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea Agrigente, “”închinat dioscurilor. (Templul a fost mai tîrziu refăcut de romani.) în acest templu, In fiecare an, în anotimpul parfumat cînd înfloresc migdalii, se organizau nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de cîntăreţi, ăanţaiori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub semnul dragii prietenii. Oa-Imenii au rîwnit mereu înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au răsunat cîndva şi nişte versuri ca acestea, rostite de Bakchi- lyde, poetul grec din sec. al V-lea î.e.n., intitulate : „Lauda păcii” : „Măreţe lucruri naşte pacea : flori, belşug de artă gureşă şi dulce, în flacără de aur pe altare de murmură s- aprinde pentru zei carnea cornutelor şi-a mieilor lînoşi. Juneţea cugetă la lupte – pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la hore. Pe chinga scutului îşi ţese pînza păianjenul. Iar lancea ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sînt amarnic măcinate de rugină. A amuţit trompeta de aramă. Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze inima. Serbări senine înfloresc pe uliţi, şi arde cîntecul slăvind frumuseţea.” Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobîndit premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ ţi cîntec popular, şi a luat medalia de aur, pe. care e înfăţişat templul lui Castor şi al lui Polux.