Alexandre Dumas

MASCA DE FIER de Alexandre Dumas   Capitolul I   Taina cea mare   Paris, în 1638. Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său. — Pastilele, Eminenţă, zise el. — Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. — E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică: — Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor… Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: — Eşti ambiţios, Fouquet. — Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.   Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: — Majestatea Sa Regele! Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. — Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător. Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: — Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege. — Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise: — D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? Da, Sire. Foarte bine. — Am fost mai curajos, atunci. Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. — Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă. — Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.   Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa. Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ. Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse: — Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu. Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă: — Acesta este moştenitorul tronului Franţei! în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei: — Cheamă-l pe rege! De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei. — Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa. — Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon. Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet: — Unde este domnul Colbert? — Pe balcon.   Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului: — Ce s-a întâmplat, doctore? — Regina a mai născut un copil. — Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat. — Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură: — Un alt fiu… — Să-l duc regelui? întrebă moaşa. — Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: — Cine ştie despre aceasta? — Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. — Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei. Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă. Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei: — Veniţi cu mine! — Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul. — Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată. De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? — E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. Suveranul se trânti pe un scaun. — Doi fii, doi moştenitori ai tronului! — Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. — Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. — Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni. — Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!… — Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil. — Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină? — Da. Sire, un singur om… d’Artagnan. — D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten? — E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată. Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui: — De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine? Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: — Sunt soldat, Sire. Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert: — Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă: — Îmi vei lipsi. Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: — Pleacă acum! D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise: — Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip. D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri. — Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic. — Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta. În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.   descarcați gratuit de aici...

Cei trei muşchetari Alexandre Dumas       PARTEA I       Capitolul I CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D’ARTAGNAN-TATĂL   În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului[1], părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca şi cînd hughenoţii ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle[2]. Văzînd cum fug femeile spre uliţa mare şi auzind ţipete de copii în pragul uşilor, o seamă de tîrgoveţi îşi puneau repede platoşa şi, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul “La Morarul voios”, în faţa căruia o gloată gălăgioasă şi nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă. Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, şi rare erau zilele cînd un oraş sau altul nu-şi trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harţă între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obşteşti, tainice sau făţişe, mai erau pe deasupra hoţii, cerşetorii, hughenoţii, lupii şi valeţii care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveţii erau veşnic înarmaţi împotriva hoţilor, a lupilor şi a valeţilor, adesea împotriva nobililor şi hughenoţilor, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveţii, auzind larmă şi nezărind nici steagul galben cu roşu, şi nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toţii înspre hanul “La Morarul voios”. Odată acolo, fiecare îşi putu da seama de pricina acestei fierberi. Un tînăr… să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei:   închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedesluşit cînd în vişiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară ― semn de viclenie: muşchii fălcilor vînjoşi ― alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare. Căci tînărul nostru avea un cal, şi calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluţ din Bearn, să fi avut între doisprezece şi paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, şi care deşi înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuşi în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însuşirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu şi înfăţişarea lui năstruşnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluţ la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călăreţului.   Şi aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d’Artagnan (căci aşa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante[3], cu cît îşi dădea seama că oricît de bun călăreţ ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrţoagă. De aceea şi primise cu inima grea darul tatălui său. Ştia că asemenea dobitoc preţuia pe puţin douăzeci de livre[4]. E drept că vorbele care însoţiseră darul erau de nepreţuit: ― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubeşti. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniştit, cum se cuvine, de bătrîneţe, şi dacă pleci cu el la război, cruţă-l, aşa cum ai cruţa un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d’Artagnan, ― cinste la care de altfel îţi dă dreptul obîrşia ta de viţă veche, apără-ţi cu demnitate, pentru tine şi pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moş-strămoşii noştri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înţeleg pe părinţi şi pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului şi regelui. Prin bărbăţia lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăţia lui, un gentilom îşi croieşte azi drum în viaţă. Cine şovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Eşti tînăr şi trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că eşti gascon, şi a doua, pentru că eşti fiul meu. Nu ocoli împrejurările neaşteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveţi mînuirea spadei; ai un genunchi de fier şi încheietura mîinii de oţel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanţă. Nu-ţi pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi[5], calul meu şi poveţele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o reţetă ce-o ştie de la o ţigancă, a unui balsam care lecuieşte ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice şi trăieşte fericit viaţă îndelungată.   Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ţi pot da o pildă, nu din viaţa mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, şi n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ţi vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu şi care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieşea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul preţuirii şi prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut şi cu alţii: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de şapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie şi asedii; iar de atunci şi pînă azi, poate încă de o sută de ori! Aşa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise şi a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al muşchetarilor[6], adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preţ şi de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se ştie ― nu prea cunoaşte ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîştigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca şi tine; du-te la el cu această scrisoare şi urmează-i pilda ca să ajungi şi tu ca el. Spunînd acestea, bătrînul domn d’Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă şi, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă. Cînd ieşea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aştepta cu faimoasa reţeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ţinut mai multă vreme şi a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d’Artagnan nu şi-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d’Artagnan era bărbat şi ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleşit de emoţie, pe cînd doamna d’Artagnan era femeie şi mai mult decît atît, era mamă.   Ea plînse amarnic şi, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d’Artagnan, în pofida sforţărilor lui de a rămîne netulburat, aşa cum i-ar fi stat bine unui viitor muşchetar, firea îl învinse şi dădu drumul şuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate. În aceeaşi zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părinteşti, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluţul pomenit şi din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nţelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală. Cu un astfel de vade mecum[7], d’Artagnan era, prin starea sa sufletească şi trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schiţăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriaşi, şi oile drept oşti: d’Artagnan lua orice surîs drept o jignire şi fiece privire drept aţîţare. Ca urmare, îşi ţinu pumnul încleştat de-a lungul drumului între Tarbes şi Meung. Înşfăcîndu-şi mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuşi pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, şi spada nu-şi părăsi teaca. Nu doar că înfăţişarea bietului căluţ galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe faţa trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrţoagei zăngănea o namilă de spadă şi cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufaşă, trecătorii îşi înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colţ al gurii ca măştile din vechime. D’Artagnan îşi păstră deci ţinuta mândră şi amorul propriu neştirbit pînă la prăpăditul acela de orăşel Meung. Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în faţa porţii Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i ţină calul de dîrlogi, d’Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă şi semeaţă, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inşi ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D’Artagnan crezu fireşte, ca de obicei, că era vorba despre el şi începu să asculte. De data asta se înşelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui. Gentilomul părea că înşiră ascultătorilor însuşirile animalului şi deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-şi iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înţelege atunci scrîşnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.   D’Artagnan vru totuşi să-şi dea mai întîi seama de mutra neruşinatului care-şi bătea joc de el. Îşi aţinti privirea mîndră asupra străinului şi văzu că era un bărbat între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani, cu ochii negri şi sfredelitori, cu faţa gălbejită, cu nasul gros şi cu mustaţa neagră, meşteşugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi şi un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obişnuitele despicături prin care se vedea cămaşa. Deşi noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D’Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător şi, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieţii lui. Cum însă, în clipa în care d’Artagnan îşi pironea privirea asupra gentilomului cu straie liliachii., acesta îşi dezvolta tocmai una din cele mai amănunţiie şi mai temeinice expuneri asupra gloabei bearneze, cei doi ascultători se porniră pe rîs, în vreme ce el însuşi lăsă să rătăcească, împotriva obiceiului, o fluturare de surîs pe faţă. De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d’Artagnan se simţise într-adevăr jignit. Pe deplin încredinţat de jignire, îşi înfundă bereta pe ochi şi, încercînd să maimuţărească unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în Gasconia la cîţiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, cu o palmă pe mînerul spadei şi cu cealaltă în şold. Din nefericire, pe măsură ce înainta, mînia îl orbea tot mai tare, şi în locul frazelor impunătoare şi demne, pregătite pentru a-şi rosti provocarea, nu mai găsi pe vîrful limbii decît răbufniri grosolane, pe care le însoţi de strîmbături furioase. ― Ei, domnule, ― începu să strige, ― dumneata care te ascunzi după oblon! Da, da, chiar dumneata! Spune-mi şi mie de ce rîzi, măcar să rîdem împreună. Gentilomul îşi plimbă încet privirea de la cal la călăreţ, ca şi cînd i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înţelege că spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, cînd nu-i mai rămase nici o îndoială, îşi încruntă uşor sprîncenele şi, după o lungă tăcere, îi răspunse lui d’Artagnan cu glas obraznic şi batjocoritor, cu neputinţă de descris : ― N-am vorbit cu dumneata, domnule! ― În schimb vorbesc eu cu dumneata! se răsti tînărul scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie şi bună creştere, de cuviinţă şi dispreţ.   Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeaşi fluturare de zîmbet pe buze, apoi, plecînd de la fereastră, ieşi agale din han şi se înfipse în faţa calului, la doi paşi de d’Artagnan. Ţinuta liniştită şi căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia celor cu care stătea de vorbă şi care nu se îndepărtaseră de la fereastră. Văzîndu-l atît de aproape, d’Artagnan scoase cam de vreo jumătate de cot spada din teacă. ― Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curînd trebuie să fi fost, în tinereţea lui, floricică galbenă de untişor, spuse necunoscutul, urmîndu-şi cercetările începute şi întorcîndu-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca şi cînd nici n-ar fi băgat de seamă că mînia lui d’Artagnan se ridica zid între el şi ceilalţi. E o culoare foarte cunoscută în botanică, dar pînă acum foarte rar întîlnită la cai. ― Rîzi de cal cînd nu-ţi dă mîna să rîzi de stăpîn! răcni furios concurentul lui Tréville. ― Eu nu rîd des, domnul meu, ― urmă necunoscutul, n-ai decît să mă priveşti şi să te convingi, dar ţin cu tot dinadinsul să-mi iau îngăduinţa de a rîde cînd am chef. ― Iar mie, ― strigă d’Artagnan, ― nu-mi place să se rîdă cînd n-am eu chef! ― Adevărat, domnul meu? urmă necunoscutul mai liniştit ca oricînd. Foarte bine! Aşa şi e! Apoi, îndepărtîndu-se, se pregătea să intre iarăşi în han prin poarta cea mare sub care d’Artagnan văzuse la sosire un cal gata înşăuat. Dar nu era în firea lui d’Artagnan să dea drumul aceluia care avea neobrăzarea să-şi bată joc de el. Trase deci spada cu totul din teacă şi începu să-l urmărească, răcnind: ― Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate! ― Să mă loveşti pe mine! rînji celălalt, răsucindu-se pe călcîie şi privindu-l pe tînăr cu uimire şi dispreţ. Haida de! dragul meu, eşti cam nebun! apoi, cu glasul scăzut, ca şi cînd ar fi vorbit cu el însuşi: Păcat! Ce mai descoperire pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să şi-i facă muşchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască! Nu sfîrşi bine şi d’Artagnan îi şi trase o lovitură zdravănă cu vîrful spadei, încît dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă oară. Văzînd că s-a îngroşat gluma, necunoscutul trase şi el spada din teacă şi, după ce-şi salută potrivnicul, se puse în gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeaşi clipă, cei doi ascultători, însoţiţi de hangiu, tăbărîră asupra lui d’Artagnan, arzîndu-l care cu ciomagul, care cu lopata şi cu vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atît de fulgerătoare şi de neaşteptată, încît potrivnicul lui d’Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă faţă grindinei de lovituri, îşi băgă din nou spada în teacă, la fel de sigur precum şi-o scosese şi, din actorul care era cît p-aci să fie, ajunse iarăşi spectator al bătăliei, rol pe care-l îndeplini cu nepăsarea-i obişnuită, mormăind totuşi printre dinţi: ― La naiba cu toţi gasconii ăştia! Suiţi-l iar pe calul lui portocaliu şi ducă-se pe pustii. ― Nu înainte de a te fi răpus, mişelule! strigă d’Artagnan, apărîndu-se din răsputeri, şi fără să dea îndărăt din faţa celor trei duşmani care-l ciomăgeau de zor. ― Ce de ifose pe el! mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, gasconii ăştia nu-şi mai bagă minţile-n cap. Trage-ţi-i, dacă ţine morţiş. Cînd o obosi, o să spună el singur că s-a săturat. De bună seamă, necunoscutul tot nu ştia cu ce soi de catîr avea de furcă. D’Artagnan nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Lupta mai ţinu deci cîteva clipe, pînă cînd istovit, tînărul scăpă din mînă spada, frîntă în două de o lovitură de ciomag. În sfîrşit, altă lovitură îl nimeri în frunte, doborîndu-l totodată la pămînt, plin de sînge şi aproape în nesimţire.   Tocmai atunci începea să se strîngă de pretutindeni lume la locul cu pricina. Temîndu-se de prea mare vîlvă, hangiul, ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-i dădu unele îngrijiri. În vremea aceasta, gentilomul îşi luase iarăşi locul la fereastră şi privea cu oarecare nelinişte spre mulţimea aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară. ― Ia spune, ce mai face turbatul? se întoarse el spre uşa care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l întrebe de sănătate. ― Excelenţa voastră a scăpat teafăr? se interesă hangiul. ― După cum vezi, întreg şi teafăr, scumpe hangiule, – dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge tânărului nostru? ― Îi merge mai bine, ― răspunse celălalt ― acum a leşinat de tot. ― Adevărat? făcu gentilomul. ― Da, dar înainte de a leşina şi-a mai adunat bruma de puteri, ca să vă strige şi să vă înfrunte, răcnind. ― E dracul gol! se minună necunoscutul. ― Da de unde, excelenţă, nu-i nici un drac, ― urmă hangiul strîmbînd din nas, ― pe cînd zăcea lat, l-am scotocit peste tot şi n-am găsit în boarfele lui decît o cămaşă, iar în pungă numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să spună, pe cînd leşina, că dacă aşa ceva i s-ar fi întîmplat la Paris, v-aţi fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiţi decît puţin mai tîrziu. ― Te pomeneşti c-o fi vreun prinţ de sînge, care umblă deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare. ― V-am spus toate astea, nobilul meu domn, ― adăugă hangiul, ― pentru ca să vă puteţi feri din vreme. ― În furia lui n-a scăpat nici un nume? ― Ba da, se lovea mereu cu mîna peste buzunar, şi mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de Tréville, cînd o afla cum a fost terfelit ocrotitul său. ― Domnul de Tréville? ― întrebă necunoscutul, din ce în ce mai atent, ― zici că rostea numele domnului de Tréville şi se lovea cu mîna peste buzunar?… Hai spune drept, dragă hangiule, în vreme ce tînărul dumitale era leşinat, sigur că nu te-a răbdat inima să nu scotoceşti şi prin buzunarul cu pricina. Ai dat peste ceva? ― O scrisoare pentru domnul de Tréville, căpitanul muşchetarilor. ― Adevărat? ― Chiar aşa cum am cinstea să vă spun, excelenţă.   Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de pătrundere, nu-şi dădu seama de căutătura schimbată a necunoscutului, cînd îi auzise vorbele. Părăsind pervazul ferestrei de care îşi ţinea rezemate coatele, acesta încruntă din sprîncene ca orice om îngrijorat. ― Drace, ― mormăi el printre dinţi, ― să-mi fi trimis oare Tréville pe gasconul ăsta? Prea-i de tot tînăr! Dar la urma urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar fi vîrsta celui ce ţi-o dă, şi te fereşti mai puţin de un mucos decît de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare. Şi vreme de cîteva minute necunoscutul rămase pe gînduri. ― Ei, hangiule, ― îi spuse, ― n-ai de gînd să mă descotoroseşti de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar aşa, şi totuşi ― adăugă el pe un ton rece şi ameninţător, ― totuşi mă stinghereşte. Unde e acum? ― În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întîi. ― Boarfele şi săculeţul le are cu el? Şi-a scos haina? ― Nu, toate sînt jos în bucătărie. Dar, dacă tînărul ăsta zurliu vă stinghereşte… ― Cred şi eu. Stîrneşte în hanul dumitale un tărăboi cu care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la dumneata, fă-mi socoteala şi dă de ştire valetului meu. ― Cum, domnul ne şi părăseşte? ― Nu-i nici o noutate, fiindcă îţi poruncisem să pui şaua pe cal. Nu mi s-a împlinit porunca? ― Ba da, şi după cum aţi putut să vă încredinţaţi singur, calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de plecare. ― Bine, atunci fă cum ţi-am spus! “Drace, ― îşi zise în sinea lui hangiul, ― să-i fie oare frică de mucosul ăsta?” Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză gîndul. Se înclină adînc şi ieşi. ― N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, ― îşi mai zise străinul, ― trebuie să treacă din clipă în clipă; chiar a întîrziat. Mai bine să încalec şi să-i ies în întîmpinare… Măcar dacă aş putea şti ce-i cu scrisoarea aceea adresată lui Tréville! Şi bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre bucătărie.   În vremea asta, încredinţat că numai prezenţa tînărului îi alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soţiei lui, unde-l găsi pe d’Artagnan care-şi venise în sfîrşit în fire. Dîndu-i să înţeleagă că ar putea avea încurcături cu poliţia, deoarece căutase gîlceavă unui mare senior, căci după părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cît un mare senior, hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii, şi să-şi urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămaşă, cu capul înfăşurat în cîrpe, d’Artagnan se ridică şi, împins de hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, îşi zări deodată provocatorul, care stătea liniştit de vorbă cu o doamnă, lîngă scara unei frumoase caleşti, înhămată cu doi cai mari, normanzi. Aceea cu care stătea de vorbă, şi al cărei cap apărea ca înrămat în portiera caleştii, era o femeie între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani. Am mai spus cît de fulgerător izbutea d’Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din înfăţişarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, aşadar, că femeia era tînără şi frumoasă. Frumuseţea ei îl izbi cu atît mai mult cu cît părea străină ţinuturilor meridionale în care el trăise pînă atunci. Era o făptură blondă şi palidă, cu plete lungi, unduindu-i pe umeri, ochi mari albaştri, visători, cu buze trandafirii şi mîini de alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul. ― Aşadar, eminenţa sa îmi porunceşte… spunea doamna. ― Să vă întoarceţi numaidecît în Anglia şi să-i daţi de veste dacă ducele părăseşte Londra. ― Şi-n ce priveşte celelalte instrucţiuni? întrebă frumoasa călătoare. ― Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veţi deschide decît pe celălalt mal al Mînecii. ― Bine, foarte bine… şi dumneavoastră? ― Eu mă înapoiez la Paris. ― Fără să-l învăţaţi minte pe neobrăzatul acela de ţînc?… mai întrebă doamna. Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa cînd deschidea gura, d’Artagnan, care auzise totul, se repezi în pragul porţii, strigînd: ― Neobrăzatul de ţînc o să înveţe el minte pe alţii, cred că de data asta cel pe care trebui să-l înveţe minte nu-i va mai scăpa ca întîia oară. ― Nu-i va scăpa? repetă necunoscutul, încruntîndu-se. ― Socot că-n faţa unei femei nu vei îndrăzni să fugi. ― Luaţi seama, ― strigă Milady, văzînd că gentilomul duce mîna la spadă, ― luaţi seama, cea mai mică întîrziere poate nărui totul. ― Aveţi dreptate, ― îi răspunse gentilomul, ― vedeţi-vă de drum, eu voi face la fel. Şi, salutînd doamna cu o uşoară înclinare a capului, sări în şa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul şi doamna porniră aşadar în goană, fiecare de cealaltă parte a drumului. ― Ei, socoteala! ţipa hangiul, a cărui preţuire se schimba într-un adînc dispreţ, văzînd că se depărtează fără să-şi plătească socoteala. ― Plăteşte tu, marţafoiule, strigă acesta, din goana mare, valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două sau trei monede de argint, porni şi el în galop după stăpîn. ― Stai, mişelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! strigă d’Artagnan, alergînd la rîndul lui după valet. Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura asemenea zdruncin. Abia făcu zece paşi şi urechile începură să-i vîjîie, ameţeala îl cuprinse, un nor sîngeriu îi trecu pe dinaintea ochilor şi se prăbuşi în mijlocul străzii, strigînd mereu: ― Mişelule! Mişelule! Mişelule! ― Aşa-i, mare mişel, mormăi hangiul, apropiindu-se de d’Artagnan şi încercînd prin această linguşire să se împace cu sărmanul tînăr, întocmai cum făcuse şi bîtlanul din fabula cu melcul. ― Da, e un mare mişel, ― şopti şi d’Artagnan, ― dar ea, ea tare mai e frumoasă! ― Care ea? întrebă hangiul. ― Milady, îngăimă d’Artagnan. Şi îşi pierdu cunoştinţa a doua oară. ― Totuna, ― zise hangiul, ― mi-au scăpat doi, dar rni-a rămas ăsta. Şi pe ăsta nu-l mai las din mîini cîteva zile. Nici unsprezece scuzi nu-s de lepădat. Se ştie că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai găsea în punga lui d’Artagnan.   După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de boală a cîte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără să ţină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, d’Artagnan se sculă din pat, coborî în bucătărie, fără să-l ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă n-a ajuns pînă la noi, vin, untdelemn, rozmarin şi, ţinînd reţeta mamei sale în mînă, îşi pregăti un balsam cu care-şi unse numeroasele-i răni, schimbîndu-şi singur oblojelile şi nevrînd să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără îndoială balsamului de Boemia şi datorită poate şi lipsei oricărui medic, d’Artagnan fu pe picioare chiar în seara acea şi aproape înzdrăvenit a doua zi. Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, untdelemnul şi vinul, singura cheltuială a stăpînului care nu mîncase aproape nimic, în vreme ce calul galben mîncase, cel puţin, după spusele hangiului, de trei ori mai mult decît s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d’Artagnan nu mai găsi în buzunar decît punguţa de catifea roasă şi cei unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cît priveşte scrisoarea către domnul de Tréville, nu era nicăieri. Tînărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă răbdare, întorcîndu-şi buzunarele şi buzunăraşele pe faţă şi pe dos, scotocind şi răscotocind săculeţul, deschizînd şi închizînd la loc punga. Dar cînd îşi dădu seama că nu mai are unde căuta, valul de mînie, care-l cuprinse a treia oară, era gata-gata să-i dea prilejul unei noi comenzi de vin şi untedelemn de leac; căci văzînd pe tînărul zurbagiu înfierbîntîndu-se şi ameninţînd să facă ţăndări tot hanul, dacă nu găseşte scrisoarea, hangiul şi pusese mîna pe o ţapină, nevastă-sa pe coada unei mături şi slujitorii pe aceleaşi bîte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte. ― Scrisoarea mea de recomandaţie ― răcnea d’Artagnan, ― scrisoarea mea de recomandaţie, sau, mii de draci! vă pun în frigare ca pe nişte orătănii! Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tînăr să-şi poată duce la îndeplinire ameninţarea. După cum am mai spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frîntă în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, cînd d’Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se trezi în mînă cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. Restul tăişului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gînd să-l facă frigăruie.   Totuşi, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat pe aprigul nostru tînăr de a trece la fapte, dacă hangiul n-ar fi chibzuit că plîngerea călătorului era pe deplin îndreptăţită. “Dar, la urma urmei, ― gîndi el, lăsînd în jos ţapina ― unde o fi scrisoarea aceea?” ― Da, da, unde-i scrisoarea? strigă d’Artagnan. Din capul locului ţin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de Tréville, şi că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o scoată el şi din pămînt! Această ameninţare băgă în sperieţi pe hangiu. După rege şi domnul cardinal, domnul de Tréville era omul al cărui nume, militarii şi chiar tîrgoveţii îl aveau mai des pe buze. E drept că mai era şi părintele Iosif, dar numele lui se rostea numai în şoaptă, atît de cumplită era groaza ce-o trezea eminenţa cenuşie, cum i se spunea acestui prieten de încredere al cardinalului. Aşa că, aruncînd cît colo ţapina şi poruncind soţiei şi servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură şi cu bîtele, hangiul dădu cel dintîi pildă, începînd să caute scrisoarea pierdută. ― Era în scrisoare ceva de preţ? întrebă hangiul după cîteva cercetări zadarnice. ― La naiba! Cred şi eu ― se răsti gasconul, care se bizuia pe acea scrisoare spre a-şi croi drum la curte. Înăuntru era toată averea mea. ― Titluri de rentă spaniole? întrebă hangiul, îngrijorat. ― Titluri ale tezaurului personal al maiestăţii sale, răspunse d’Artagnan, care sperînd să intre în slujba regelui mulţumită acelor recomandaţii, credea că poate da, fără să mintă ,acest răspuns cam îndrăzneţ. ― Ei drace! se tîngui hangiu, deznădăjduit. ― Dar ce-are a face, ― urmă d’Artagnan cu îndrăzneala obişnuită gasconilor, ― banii sînt un fleac, scrisoarea era totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli[8] decît să pierd scrisoarea. Ar fi putut spune la fel de uşor douăzeci de mii, dar o umbră de sfială tinerească îl oprise. Şi deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care se blestema, fiindcă nu dădea de nimic. ― Scrisoarea nu s-a pierdut! strigă el hotârît. ― Ah! făcu d’Artagnan. ― Nu, scrisoarea v-a fost luată. ― Luată! Şi de cine? ― De gentilomul de ieri. A coborît în bucătărie, unde era haina dumneavoastră şi a rămas acolo singur. Pot să pun prinsoare că el v-a furat-o. ― Crezi? răspunse d’Artagnan cam neîncrezător, căci el ştia mai bine ca oricine importanţa cu totul personală a scrisorii şi nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii de acolo n-ar fi cîştigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea hîrtie. ― Va să zică dumneata îl bănuieşti pe neruşinatul acela de gentilom? ― Cum vă văd şi mă vedeţi, ― urmă hangiul, ― cînd i-am dat de ştire că înălţimea voastră sînteţi ocrotit do demnul de Tréville şi că aveţi chiar o scrisoare pentru vestitul gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e scrisoarea, apoi a coborît iute în bucătărie, unde ştia că se află pieptarul dumneavoastră. ― Atunci, am găsit hoţul, ― răspunse d’Artagnan, ― mă voi plînge domnului de Tréville, iar domnul de Tréville se va plînge regelui. Apoi, scoţînd cu gest simandicos din buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu pînă la poartă, cu pălăria în mînă; încălecă după aceea pe calul său galben şi ajunse fără altă păţanie pînă la poarta Saint-Antoine, la Paris, unde se hotărî să-şi vîndă calul pe trei scuzi, preţ foarte bun, ţinînd seama că în vremea din urmă călăreţul îşi sleise de puteri mîrţoaga. De altfel, geambaşul care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit să-i mărturisească tînărului că dădea atît de mulţi bani numai din pricina acelei culori, atît de neobişnuite.   D’Artagnan îşi făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu bocceluţa sub braţ; merse aşa pînă ce găsi o cameră de închiriat, potrivită cu strîmtoratele sale mijloace băneşti. Această cameră era un fel de mansardă în strada Groparilor, lîngă Luxemburg. După ce plăti arvuna, stăpîn pe locuinţă, d’Artagnan îşi petrecu ziua cusîndu-şi la haină şi la pantaloni tot felul de ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiş, după ce le scosese de la o haină aproape nouă a bătrînului. Merse apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-şi pune alt tăiş la spadă; se întoarse după aceea la Luvru şi întrebă pe primul muşchetar, care-i ieşi în cale, de palatul domnului de Tréville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d’Artagnan o închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire pentru izbînda călătoriei lui. Şi, pe deplin mulţumit de felul cum se purtase la Meung, fără nici o remuşcare pentru trecut, încrezător în ziua pe care o trăia şi plin de speranţe în viitor, se culcă şi dormi buştean. Somnul acesta, încă destul de provincial, ţinu pînă a doua zi dimineaţa la ora nouă, cînd se sculă spre a se duce la acel vestit domn de Tréville, al treilea mare om în tot regatul, după preţuirea părintească.   continuarea o puteți descarca de aici…

ALEXANDRE DUMAS Volumul 1 Capitolul I Poarta Saint-Antoine – Etiamsi omnes!   În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece şi jumătate dimineaţa, barierele porţii Saint-Antoine erau încă zăvorâte. La orele unsprezece fără un sfert, un detaşament de douăzeci de elveţieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostaşii ajunseră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieşiră pe poartă, gărzile se înşiruiră de-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte şi de alta a drumului şi numai cât se arătară la faţă şi făcură să se dea îndărăt o mulţime de ţărani şi târgoveţi ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes şi de la Saint-Maur ca să pătrundă în oraş înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă. Dacă-i adevărat că gloata atrage după sine, aşa cum este şi firesc, o întreagă harababură, s-ar fi putut crede că, trimiţând la faţa locului gărzile, domnul prefect al poliţiei voise să preîntâmpine învălmăşeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine.   Într-adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile oraşului, femei aşezate pieziş pe tarniţele din spinarea măgarilor, ţărani cu căruţele sporind mereu grosul mulţimii şi aşa destul de numeroase, pe care porţile, ca niciodată ferecate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră şi toţi laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puţin stăruitoare, stârneau un freamăt nedesluşit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când şi când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, răbufnind ameninţătoare sau tânguioase. Afară de gloata noilor sosiţi care doreau să intre în oraş, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzleţe ce păreau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să încerce a răzbate cu privirea printre ostreţele barierei în inima oraşului, cercetau cu ochi lacomi zarea ţărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes şi de Croix Faubin, ca şi când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai ştiu eu ce Mesia.   Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalţă liniştite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent. Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul că merită toată atenţia noastră, erau alcătuite în majoritate din cetăţeni ai Parisului bine încotoşmănaţi în hainele lor cu mâneci bufante şi ciorapii lungi strânşi pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios şi nori groşi se rostogoleau deasupra pământului, ca şi când ar fi vrut să despoaie arborii, smulgând şi ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi. Trei dintre aceşti cetăţeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulţumea să asculte. Pentru a ne tălmăci şi mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes.   Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă. Era probabil înalt de statură dacă s-ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele-i lungi, cu care nu ştia ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mişcare, erau îndoite sub el, în timp ce braţele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucişate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul îşi ţinea obrazul adăpostit după palma lui lătăreaţă, cu îndărătnicia unuia care, din prudenţă, se fereşte să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu şi inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală. Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleţ bondoc, cocoţat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnişul dâmbului şi care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăţa de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său. La aceşti doi cetăţeni, care, împreună cu cel aşezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe. — Da, jupâne Miton ― cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului ― da, am spus şi repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eşafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puţin. Uite, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care se află în clipa de faţă în Piaţa Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici şi gândeşte-te că nu-i vorba decât de o singură poartă. Îţi dai seama ce trebuie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt şaisprezece porţi în cap. — O sută de mii e mult, cumetre Friand ― răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce-ţi spun, vor face ca mine şi nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăţi nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine ştie ce tărăboi şi pe bună dreptate. — Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama ― îi răspunse bondocul ― vorbeşti ca un politic. N-o să fie nimic, pun mâna-n foc că n-o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu-i aşa, domnule? continuă el, întorcându-se către insul cu braţe şi picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stăruitor spre Vincennes, îşi sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care îşi acoperea faţa, îşi sucise, zic, obrazul pe sfert, aţintindu-şi privirea asupra barierei ce părea să fie acum ţelul atenţiei sale. — Mă rog? rosti omul, întrebător, ca şi când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată şi nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetăţean înaintea acestei interpelări. — Ziceam că n-o să fie nimic în Piaţa Grève azi. — Cred că vă înşelaţi şi că Salcède va fi totuşi executat ― răspunse tacticos cel cu braţe lungi. — Fără doar şi poate; dar ziceam că n-o să fie nici o zarvă cu prilejul execuţiei. — Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor. — Nu ne-nţelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n-o să fie nici o răscoală în Piaţa Grève: dacă s-ar fi aşteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n-ar fi poruncit să se împodobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine şi cu o parte din curteni. — Parcă regii pot şti dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginită milă, omul cu braţe de un stânjen şi picioare de o poştă. — Oho! se minună jupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoşti cumva, cumetre? — Nu ― răspunse bondocul. — Păi cin’ te pune atunci să-i vorbeşti? — I-am vorbit şi eu aşa, ca să nu tac. — Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire. — Mi se pare totuşi ― rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu braţe lungi ― că una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii este să-ţi împărtăşeşti gândurile. — Ai dreptate, însă numai cuiva pe care-l cunoşti ― răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e. — Oamenii nu sunt oare cu toţii fraţi între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu ― adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător. — Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacă ţii neapărat să pălăvrăgeşti şi lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui. — Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ţi dau ascultare şi ştiu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să-mi spună. — Sst! Vezi că trage cu urechea. — Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că aşa o să-mi răspundă. Va să zică, domnule ― continuă cumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut ― credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève? — Eu? Nu ţin minte să fi spus aşa ceva. — Nici eu nu pretind c-aţi fi spus-o ― urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant ― ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiţi, atâta tot. — Şi de unde puteţi fi atât de sigur? Nu cumva sunteţi vrăjitor, jupâne Friard? — Ia te uită: mă cunoaşte! exclamă târgoveţul, peste măsură de uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând? — Păi nu ţi-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi ruşinat faţă de un străin de inteligenţa mărginită a interlocutorului său. — Aha! Ai dreptate ― mărturisi Friard, străduindu-se să se dumerească şi, dumerindu-se, în sfârşit, mulţumită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n-ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaşte, înseamnă c-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule ― urmă el, adresându-se necunoscutului ― cred că dumneavoastră credeţi c-o să fie zarvă în Piaţa Grève, căci dacă n-aţi crede aşa ceva, aţi fi acolo de faţă, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteţi aici… care va să zică!   Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducţiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată şi a inteligenţei sale. — Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeţi cu totul altceva decât credeţi că eu cred ― răspunse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puţin înainte de interlocutorul său şi pe care le folosea la rândul lui ― cum se face că nu sunteţi în clipa de faţă în Piaţa Grève? Mi se pare totuşi că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Aşa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeţi că domnia voastră nu vă număraţi printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise şi că-i aşteptaţi aici pe loreni, care, zice-se, vor să cotropească Parisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède. — Nu, domnule, ― răspunse cu însufleţire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului ― nu, domnule, aştept să vină nevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus să ducă douăzeci şi patru de feţe de masă la chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă particulară a lui dom Modeste Gorenflot, stareţul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton şi în care nu cred nicidecum, ca şi dumneavoastră, de altfel, aşa spuneaţi cel puţin… — Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie! Jupân Friard privi în direcţia spre care era îndreptat degetul însoţitorului său şi văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse şi aşa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă şi poarta. După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elveţieni veniră să se posteze în faţa şanţului. — Cum aşa?! izbucni Friard, schimbându-se la faţă. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum să ferece şi poarta? — Ei, vezi, ce ţi-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său. — Nostim, nu-i aşa? rosti necunoscutul, rânjind. Şi rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăţi şi perii din barbă, un îndoit şirag de dinţi strălucitori şi tăioşi ce păreau minunat de bine ascuţiţi datorită obişnuinţei de a se folosi de ei cel puţin de patru ori pe zi. La vederea acestor noi măsuri de precauţie, un lung freamăt de mirare şi câteva strigăte înspăimântate se ridicară din sânul mulţimii ticsite ce se îmbulzea la bariera oraşului. — Faceţi loc! Daţi-vă la o parte! trâmbiţă vocea poruncitoare a unui ofiţer. Manevra fu îndeplinită într-o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăţi: oamenii călări şi cei din căruţe, siliţi să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare şi frânseră câteva coaste în dreapta şi-n stânga în învălmăşeală. Femeile ţipau, bărbaţii înjurau; cei care puteau să fugă îşi luau tălpăşiţa, dând buzna unii peste alţii. — Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii. Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt şi atât de hotărâtor ca strigătul acesta: “Lorenii!” — Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ştergem! — S-o ştergem, dar unde? întrebă Friard. — În ocolul ăsta ― strigă Miton, sângerându-şi palmele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care şedea tolănit necunoscutul! — În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru şi cred că n-oi fi vrând să sar peste hăţişul ăsta mai înalt ca mine. — Am să-ncerc ― spuse Miton ― am să-ncerc. Şi se căzni din nou să treacă. — Hei, deschide ochii, mătuşă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-şi piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreţ, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaş! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruţei în coaste?   În timp ce jupân Miton se agăţa de ramurile hăţişului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, îşi desfăcuse cataligele picioarelor şi, dintr-o singură mişcare, întocmai ca un călăreţ care se saltă în şa, trecu peste hăţişul de mărăcini fără ca vreo crenguţă să-i atingă pantalonii. Jupân Miton îi urmă pilda, rupându-şi nădragii în trei locuri; nu tot acelaşi lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste şi nici pe sub îngrăditură şi văzându-se tot mai serios ameninţat să fie stâlcit de gloată, scotea nişte ţipete sfâşietoare, când necunoscutul, întinzând braţul său lung de un stânjen, îl înşfăcă de gulerul plisat şi scrobit, precum şi de gulerul hainei şi, ridicându-l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi apucat un copil. — Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie şi urmărind cu ochii înălţarea şi coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom! — Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce-oi semăna, bine că mă văzui, în sfârşit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-şi spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea până la piept, zise: Ah, domnule, nu ştiu cum să vă mulţumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteţi un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu-mi spuneţi mie Jean Friard dacă vă mint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului şi prietenului meu? Şi omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoştinţă. — Mă cheamă Briquet, domnule ― răspunse necunoscutul ― Robert Briquet, dacă socotiţi că asta vă poate fi de vreun ajutor. — Dar mi-aţi fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un ajutor nepreţuit, ca să zic aşa; nevastă-mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuţa? O, Doamne Dumnezeule! O s-o strivească gloata. Ah, afurisiţii ăştia de elveţieni, care n-au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!   Nici nu apucase bine să-şi verse năduful şi cumătrul Friard simţi abătându-se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care-şi îngăduia o asemenea îndrăzneală faţă de dânsul. Era mâna unui ostaş elveţian. — Frei se fac la tine derci, buştiule? spuse găliganul. — Ah, ne-au încolţit! strigă Friard. — Întinde-o, băiete! adăugă Miton. Şi amândoi, având câmpul deschis în faţa lor, acum că reuşiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriţi de privirea zeflemitoare şi de rânjetul omului cu braţe de-un stânjen şi picioarele pe catalige, care, după ce-i pierdu din vedere, se apropie de ostaşul din garda elveţiană, pus acolo de strajă. — Paza e bună, camarade, pe cât se pare? — Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou. — Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s-ar întâmpla să năvălească lorenii, aşa cum se aude. — Nu nafaleşti. — Nu? — Nici ghindeşti. — Cum se face atunci că s-au închis porţile? Nu înţeleg. — Tumneata nu trepui inţelegi ― răspunse elveţianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh. — Şust, camarad, forte şust ― spuse Robert Briquet ― mulţumim frumos. Şi Robert Briquet se îndepărtă de elveţian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaş, căruia îi amuţise râsul pe buze, bombănea printre dinţi: — Bei Gott!… Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen? Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: “Să mă bată Dumnezeu! Pare-mi-se că el este acela care mă ia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăzneşte să-şi bată joc de un ostaş elveţian din garda maiestăţii sale?”   descărcare ită direct de aici:…

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 1   Capitolul I   Un bătrân gentilom şi un bătrân majordom   Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor trei şi un sfert dupăamiază, bătrânul mareşal de Richelieu, vechea noastră cunoştinţă, după ce îşi îmbibase el însuşi sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe care o ţinea valetul său ― urmaşul care nu l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafé ― şi, clătinând capul într-un fel care era numai al lui, zise: — Să mergem, e destul de bine aşa ― şi, ridicându-se de pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, examinându-şi cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină majordomul! Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum de ceremonie. Mareşalul luă un aer grav, aşa cum o cerea situaţia. — Domnule ― spuse el ― presupun că mi-ai pregătit o masă bună. — Desigur, monseniore. — Ai primit lista invitaţilor mei, nu-i aşa? — Şi am reţinut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă tacâmuri, nu este aşa? — Sunt tacâmuri şi tacâmuri, domnule! — Da, monseniore, dar… Mareşalul îl întrerupse pe majordom, schiţând un gest de nerăbdare, atenuat, cei drept, de ţinuta sa maiestuoasă. — Dar… nu este un răspuns, domnule şi de fiecare dată când aud cuvântul dar şi l-am auzit de multe ori în optzeci de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, însoţea o prostie. — Monseniore!… — Mai întâi, la ce oră vei servi masa? — Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistraţii la trei, nobilimea la patru. — Şi eu, domnule? — Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci. — Oh! Oh! La ora cinci! — Da, monseniore, ca regele. — Şi de ce ca regele? — Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege. — Nu este adevărat, domnule, te înşeli; printre invitaţii mei de azi nu se află decât simpli gentilomi. Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul său servitor şi îi mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitaţii monseniorului… — Ei bine? — Ei bine, contele de Haga este un rege. — Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel. — Atunci să mă ierte monseniorul ― spuse majordomul, înclinându-se ― dar am crezut, am presupus… — Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria dumitale nu este să presupui!   Ceea ce ai dumneata de făcut, este să citeşti ordinele pe care ţi le dau, fără să adaugi nici un comentariu. Când vreau să se ştie un lucru, spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se ştie. Majordomul se înclină a doua oară şi de data aceasta mai respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege. — Prin urmare, domnule ― continuă bătrânul mareşal ― de vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă serveşti la ora patru, ora mea obişnuită. Nici dacă şi-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. Palid, copleşit de povara mustrării, se clătină ca şi când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-şi, spuse cu curajul pe care ţi-l dă numai disperarea: — Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veţi lua masa decât la ora cinci. — Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu. — Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă înainte de această oră. — Domnule ― rosti bătrânul mareşal înălţându-şi semeţ capul încă tânăr şi vioi ― eşti pare-mi-se de douăzeci de ani în serviciul meu, nu-i aşa? — Douăzeci şi unu, o lună şi două săptămâni, monseniore. — Ei bine, domnule, acestor douăzeci şi unu de ani, o lună şi două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici măcar o oră, înţelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-şi sprâncenele vopsite şi mişcându-şi nervos buzele subţiri. Începând din această seară îţi vei căuta alt stăpân. În casa mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru mine să mai învăţ acest cuvânt. Nu am timp de pierdut.   Majordomul se înclină pentru a treia oară. — Mă veţi concedia, monseniore, astă-seară, dar numai după ce-mi voi fi făcut datoria aşa cum se cuvine, până în ultima clipă. Făcu apoi doi paşi de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre uşă. — Ce înţelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareşalul. Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la patru şi nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, dumneata să mi-o serveşti la cinci. — Domnule mareşal ― replică sec majordomul ― am fost pivnicer la domnul prinţ de Soubise şi intendent la domnul prinţ cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul rege al Franţei, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Ştiu deci cum trebuiesc serviţi suveranii, monseniore. În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareşal, primiţi astăzi un oaspete care îşi zice, chipurile, contele de Haga; contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareşal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de Haga va fi tratat ca un rege. — Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule încăpăţânat; contele de Haga doreşte cel mai strict, cel mai desăvârşit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele voastre vanităţi cu şervetul pe braţ! Nu regalitatea o onoraţi, ci pe voi înşivă vă flataţi cu banii noştri. — Presupun ― răspunse acru majordomul ― că senioria voastră glumeşte, desigur, pomenind de bani. — La dracu! exclamă mareşalul, aproape umilit. Cine vorbeşte despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, şi-ţi repet, că nici nu vreau s-aud despre prezenţa vreunui rege la această masă. — Dar, domnule mareşal, drept cine mă luaţi? Credeţi că sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege. — Atunci nu te mai încăpăţâna şi serveşte masa la ora patru. — Nu pot, domnule mareşal pentru că la ora patru nu voi fi primit ceea ce aştept. — Dar ce aştepţi? Un peşte? Întocmai ca domnul Vatel. — Domnul Vatel, domnul Vatel… ― repetă majordomul. — Ei bine! Te revoltă aceasta comparaţie? — Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de sabie, cu care domnul Vatel şi-a străpuns trupul, iată-l nemuritor. — Ah! Ah! Şi dumneata, domnule, găseşti prea ieftin plătită această glorie? — Nu, monseniore, dar sunt atâţia alţii printre noi care îndură suferinţe şi umilinţe de o sută de ori mai grele decât o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea. — Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie. — Dacă este aşa, stăpâne, mai bine să rămâi în viaţă şi să-ţi faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc aşa cum ar fi slujit şi Vatel dacă domnul prinţ de Condé ar fi avut răbdare să aştepte o jumătate de oră. — Dar bine, domnule, dumneata făgăduieşti minuni; eşti tare iscusit. — Minuni? Nici vorbă, monseniore. — Dar, în sfârşit, ce aştepţi? — Monseniorul doreşte să-i spun? — Pe legea mea, mor de curiozitate. — Ei bine, monseniore, aştept o sticlă cu vin. — O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, domnule. Explică-mi. — Iată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelenţa sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay. — Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu am Tokay în pivniţa mea! În acest caz, va trebui să-l concediem numai decât pe pivnicer. — Dimpotrivă, monseniore, mai aveţi cel puţin şaizeci de sticle. Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga bea şaizeci şi una de sticle de vin la o singură masă! — Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a venit pentru prima dată în Franţa şi nu era decât moştenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestăţii sale împăratul Austriei. Ştiţi că Tokay-ul din cea mai bună podgorie este rezervat pivniţelor imperiale şi că ceilalţi suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoieşte să le trimită? — Ştiu. — Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din care a gustat prinţul moştenitor şi pe care le-a preţuit în mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există decât două. — Oh! Oh! — Una din ele se afla încă în pivniţele regelui Ludovic al XVI-lea. — Şi cealaltă? — Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! Cealaltă, a dispărut ― rosti cu un surâs triumfător majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată — Şi cine a făcut-o să dispară? — Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: pivnicerul răposatului rege. — Aha! Şi care ţi-a dat-o dumitale. — Desigur, monseniore ― rosti cu mândrie majordomul. — Şi ce-ai făcut cu ea? — Am depus-o cu mare grijă în pivniţa stăpânului meu. — A stăpânului dumitale? Şi cine era stăpânul dumitale pe vremea aceea, domnule? — Monseniorul cardinal prinţul Louis de Rohan. — Ah, Dumnezeule! La Strasbourg? — La Saverne. — Şi ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă bătrânul mareşal. — Întocmai, monseniore ― răspunse majordomul, cu tonul cu care ar fi spus: “Nerecunoscătorule!”   Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, exclamând: — Domnule, îţi cer scuze, eşti regele majordomilor! — Şi dumneavoastră mă alungaţi! răspunse acesta, cu o mişcare a umerilor şi a capului ce nu se poate reda. — Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această sticlă. — Şi cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareşal cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul va admite că este o nimica toată. — Admit tot ce vrei, domnule şi în plus, începând de astăzi îţi dublez leafa. — Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria. — Dar, în sfârşit, când va apare curierul dumitale valorând o sută de pistoli? — Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: când aţi fixat dineul? — Cred că acum trei zile. — Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci şi patru de ore la dus, douăzeci şi patru la întors. — Îţi mai rămâneau douăzeci şi patru de ore. Prinţ al majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci şi patru de ore? — Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit decât a doua zi după ce mi-aţi dat lista invitaţilor. Mai puneţi la socoteală şi timpul necesar negocierilor şi-o să vedeţi, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar. — Cum? Sticla nu este încă aici? — Nu, monseniore. — Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale din Saverne este la fel de de-votat domnului prinţ de Rohan cum îmi eşti dumneata mie? — Ei bine, monseniore?… — Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut şi dumneata? — Eu, monseniore? — Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivniţele mele? — Cer cu umilinţa iertare monseniorului, dar dacă un confrate ar fi trebuit să servească un rege şi mi-ar fi cerut cea mai bună sticlă de vin pe care o aveaţi, i-aş fi dat-o imediat. — Oho! exclamă mareşalul, cu o uşoară strâmbătură. — Numai ajutând, putem fi ajutaţi, monseniore. — Iată-mă ceva mai liniştit ― suspină mareşalul ― deşi ghinionul încă ne mai poate urmări. — Cum anume, monseniore? — Dacă sticlă se sparge? — Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart vreodată o sticlă de vin preţuind două mii de livre. — Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine curierul dumitale? — La ora patru fix. — Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru ― reluă mareşalul, încăpăţânat ca un catâr de Castilia. — Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să se limpezească şi asta numai datorită unui procedeu inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile. Plecând capul, mareşalul se recunoscu încă o dată înfrânt în faţa slujitorului sau. — De altfel ― continuă acesta ― invitaţii monseniorului, ştiind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu vor sosi decât la ora patru şi jumătate. — Alta acum! — Fără îndoială, monseniore; invitaţii monseniorului sunt: domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de Cagliostro şi domnul de Taverney? — Ei bine? — Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de Launay vine de la Bastilia; şi cu gheţuşul care acoperă acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris. — Da, dar va pomi la drum imediat după masa deţinuţilor, deci la douăsprezece; asta o ştiu şi eu.   Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la Bastilia, ora mesei s-a schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu. — Învăţăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă. — Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care coboară tot timpul şi cu polei… — O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât cu baronii. Dar înţelege şi dumneata că trebuie să mâncăm devreme, din pricina domnului de La Pérouse, care pleacă astăseară şi care nu va voi, de bună seamă, să întârzie. — Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa pe domnul de La Pérouse să plece devreme. — Posibil. — Sigur, monseniore. Tot aşa se vi întâmpla cu domnul de Favras, care se află la domnul conte de Provence şi care îi vorbeşte fără îndoială despre piesa domnului Cabon de Beaumarchais. — Despre Nunta lui Figaro. — Da, monseniore. — Ştii că eşti un adevărat literat, domnule! — În timpul liber citesc, monseniore — Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa de geometru, ştie foarte bine ce înseamnă exactitatea. — Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârşi, se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l priveşte pe contele de Cagliostro, acest senior este străin şi locuieşte de puţin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă perfect viaţa de la Versailles şi se va lăsa aşteptat. — Bine ― spuse mareşalul ― în afara lui Taverney, ai numit pe toţi invitaţii şi ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer şi de bietul meu Rafé. Majordomul se înclină. — Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney ― spuse el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se va conforma uzanţelor. Iată, cred, monseniore, cele opt tacâmuri de astă-seară, nu este aşa? — Perfect! Unde ne serveşti masa, domnule? — În sala cea mare, monseniore. — Vom îngheţa. — O încălzesc de trei zile, monseniore şi am reglat temperatura la optsprezece grade. — Foarte bine! Dar iată că bate jumătate… Mareşalul aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru şi jumătate, domnule. — Da, monseniore şi iată un cal care intra în curte; este sticla mea cu vin de Tokay. — Dacă aş putea fi servit încă douăzeci de ani în felul acesta spuse bătrânul mareşal, întorcându-se spre oglindă în timp ce majordomul alergă la datorie. — Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în care ducele se îndrepta spre oglindă ― douăzeci de ani, scumpul meu mareşal, ţi-i doresc. Atunci însă eu voi avea şaizeci şi voi fi bătrână. — Dumneavoastră, contesă! strigă mareşalul. Dumneavoastră prima!? Dumnezeule, cât de proaspătă şi de frumoasa sunteţi! — Spuneţi mai bine cât de îngheţată sunt, duce. — Vă rog, treceţi cât mai repede în budoar. — Ah! Un tête-a-tête, mareşale? — În trei ― replică o voce spartă. — Taverney! exclamă mareşalul. Pacostea care strică dispoziţia tuturor! şopti el la urechea contesei. — Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în hohote. Trecură toţi trei în camera de alături.   descărcați cartea gratuit direct de aici:…

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 2   Capitolul XLII   Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri   Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.   Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. — Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan! Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă. — Intră! spuse doamna de La Motte. Acelaşi lacheu apăru. — Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat. — În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!” — Şi? — Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi. Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: — Spune-i să intre. Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.   Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.   Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.   Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi. Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. — Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles? — După cum vedeţi, monseniore. — Şi mulţumită? — Încântată. — Deci regina v-a primit? — Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. — Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit. — Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.   Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise: — Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista. — Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! — O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. — Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine… — Sunteţi un ingrat! — Adevărat?! strigă cardinalul. — Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc. — Ce-aţi făcut? — Am vorbit despre dumneavoastră. — Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată. — Cui, dacă nu reginei? Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat. — Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.   Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.   După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.   De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală? Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna: — Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. — Cum asta? întrebă contesa. — Cea de ieri şi cea de azi. — Şi pe care o preferă eminenţa voastră? — Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil. — Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore. Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte. — Cereţi pomană? întrebă aceasta. — Da şi aştept să mi-o daţi. — Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. — Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. — Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne. Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta. Contesa înalţă capul. — Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. — Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.   descăracați cartea gratuit direct de aici:…

Alexandre Dumas După douăzeci de ani   PARTEA ÎNTÎIA   I FANTOMA LUI RICHELIEU   Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaştem, la o masă cu colţurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii şi de cărţi, şedea un om cu capul sprijinit în mîini. Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului şi în care tăciunii aprinşi se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veşmîntul măreţ al acestui visător, pe care îl lumina din faţă un candelabru plin de lumînări. Văzînd mantia aceasta roşie şi bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă şi plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muţenia anticamerelor şi pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla şi acum în cabinetul său. Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franţa slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniţi iarăşi puternici şi nesupuşi, duşmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.   Dar ceea ce dovedea şi mai grăitor că mantia cea roşie nu-l înveşmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – aşa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni şi curţile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă şi năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraş coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrşit, zgomotul depărtat şi mereu reînnoit al împuşcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înţelege gărzilor, elveţienilor, muşchetarilor şi ostaşilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuşi Palatul Cardinal îşi schimbase numele – că şi poporul avea arme. Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin. Şi Mazarin era singur şi se simţea slab. — Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat şi l-au sfîşiat pe Concini şi, dacă i-aş lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura şi m-ar sfîşia şi pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors niţeluş. Nerozii! Nu pricep că duşmanul lor nu-i acest italian care vorbeşte prost franţuzeşte, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat şi cuceritor accent parizian. Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriţilor e nesigură; dar, dacă ştiţi asta, ar trebui să ştiţi deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două iniţiale şi o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, aşa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!”, nu-şi dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prinţul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prinţul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul…   Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare. — Ei bine! Parlamentul… vedem noi ce facem şi cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans şi pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toţi cîţi au început să strige “Jos cu Mazarin” vor sfîrşi prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia şi de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă şi mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori şi s-a temut de şi mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată şi, dacă voi fi silit să mă plec voinţei poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi şi ea, şi-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiţii fără regină şi fără rege. Ah, barem de n-aş fi străin, de-aş fi barem francez, barem gentilom! Şi căzu din nou în visare. Într-adevăr, situaţia era critică şi ziua care abia se sfîrşise o complicase şi mai mult. Mazarin, veşnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, şi poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-şi putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-şi păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ţi potoleşti foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multişor.   Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ţinută departe de către burghezie şi gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotinţa sa se atingă de magistraţi! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat şi, cum magistraţii plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micşoreze procopseala, cei vechi ţinuseră sfat şi juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta şi să se împotrivească din răsputeri persecuţiilor curţii, făgăduindu-şi totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei şi-ar pierde slujba, să pună toţi mînă de la mînă ca să-l despăgubească.   Şi iată ce se întîmplase din aceste două motive: În ziua de 7 ianuarie, şapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă şi, revoltaţi de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîştige simpatia mulţimii. Ducele de Orléans îi primise, şi ei declarară răspicat că sînt hotărîţi să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniţi să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoinţă, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfăţişeze reginei păsul lor şi-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea.” La rîndul lor, în ziua de 9, magistraţii veniseră la cardinal, şi unul dintre ei, împuternicitul celorlalţi, îi vorbise cu atîta hotărîre şi îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; şi scăpase de ei la fel ca şi ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut. Şi atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul şi trimisese după ministrul de finanţe d’Emery. Acest d’Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanţe şi orice ministru de finanţe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o şi merita niţel.   Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli şi care, dînd faliment, îşi schimbase numele în d’Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d’Emery şi, dornic să-i obţină numirea ca inspector general de finanţe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el. — Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbeşti despre domnul d’Emery pentru această funcţie care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numeşti pe ticălosul de Particelli şi mă temeam că ai să mă sileşti să-l accept. — Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniştit: Particelli de care aţi pomenit a fost spînzurat. — A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept. Şi semnă numirea lui d’Emery. Era acelaşi d’Emery care devenise între timp ministru de finanţe. Aşadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal şi el s-a ivit în grabă, palid şi înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în faţa Palatului: mulţimea îl oprise şi-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roşii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă şi care, după ce-şi asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărţise de curînd nouă milioane odraslelor sale.   Fiul lui d’Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiţi, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghiţise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleşit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi şi la altceva. A doua zi, primul preşedinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort şi al prinţului de Condé, adică a doi bărbaţi socotiţi cei mai neînfricaţi din Franţa – a doua zi, primul preşedinte a fost şi el atacat; mulţimea ameninţa să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul preşedinte, fără să se tulbure şi fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniştea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiţii nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în pieţe şi cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ştreang. La aceasta, mulţimea a urlat că nu aşteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile şi că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiţi, care cumpără favoarea curţii cu preţul mizeriei poporului.   Şi asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi şi să o înduioşeze, dar ostaşii din gardă nu le-au lăsat să se apropie şi regina a trecut mai departe, semeaţă şi neînduplecată, fără să le asculte plîngerile. După-amiază consiliul s-a întrunit din nou şi de astădată s-a hotărît să se menţină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12. În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani şi care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulţumească cerului pentru însănătoşirea sa, îşi pusese pe picioare garda, elveţienii şi muşchetarii, înşiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri şi pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o şedinţă ţinută în grabă, nu numai ca menţinuse edictele de mai înainte, dar dăduse şi altele noi, vreo cinci sau şase la număr, şi toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul preşedinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curţii, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neaşteptata-i prezenţă să constrîngă libertatea voturilor.   Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă preşedintele Blancmesnil şi consilierul Broussel. După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulţime de oameni stătea înşiruită în calea sa; însă cum se ştia că regele vine de la Parlament şi cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă şi mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoşirea. Dimpotrivă, feţele erau posomorîte şi neliniştite, ba unele de-a dreptul ameninţătoare. În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci cînd se vor cunoaşte hotărîrile Parlamentului; şi, într-adevăr, abia se lăţi zvonul ca regele a sporit dările în loc să le uşureze, că pe străzi se formară grupuri-grupuri şi se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!”, deoarece poporul aflase că Broussel şi Blancmesnil i-au ţinut partea; şi cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulţimea nu contenea să-şi arate recunoştinţa.   S-a încercat să se împrăştie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, aşa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroşară şi mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui şi gărzilor elveţiene nu numai să le ţină piept, dar să şi patruleze pe străzile Saint-Denis şi Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari şi mai întărîtate, cînd se înfăţişă la palat starostele negustorilor. Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri duşmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul. Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîşiate şi cu faţa însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un ţipăt de uimire şi-l întrebă ce s-a întîmplat. La vederea gărzilor, aşa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulţimea îşi ieşise cu totul din fire. Năvălise la clopote şi dăduse alarma. Comminges nu-şi pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriţei şi, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostaşii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacaţi cu pietre şi cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă ca să scape şi, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uşi au fost sparte numaidecît de către urmăritori. Violenţă zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă şi, cu restul ostaşilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte şi de ameninţări, cîţiva dintre oamenii săi fuseseră răniţi cu suliţele şi cu halebardele, ba pînă şi pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana.   Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor şi toţi ştiau bine că nu sînt în stare să ţină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înşiruite pe cheiuri şi pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei şi că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts şi, în sfîrşit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curţile interioare şi încăperile de la catul de jos al palatului fură înţesate cu elveţieni şi muşchetari, şi toată lumea rămase în aşteptare. Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulţimii şi ecoul împuşcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere. Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele uşor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, îşi aţinti ochii pe cadranul unei pendule uriaşe gata să bată orele zece şi, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.   O uşă tăinuită în perete se deschise fără zgomot şi un om înveşmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilţului. — Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, ştiind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce muşchetari fac de gardă la palat? — Muşchetarii negri, monseniore. — Ce companie? — Compania Tréville. — E vreun ofiţer din companie în anticameră? — Locotenentul d’Artagnan. — Un om de nădejde, nu? — Întocmai, monseniore. — Adu-mi o uniformă de muşchetar şi ajută-mă să mă îmbrac. Valetul ieşi la fel de neauzit cum intrase şi se întoarse după o clipă cu uniforma cerută. Cardinalul, tăcut şi gînditor, îşi scoase veşmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru şedinţa Parlamentului, punîndu-şi în schimb uniforma ostăşească, pe care o purta cu oarecare eleganţă, mulţumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse: — Du-te şi cheamă pe domnul d’Artagnan. De astă dată, valetul ieşi pe uşa din mijloc, păşind tot atît de tăcut şi de neauzit ca şi mai înainte. Ai fi zis că e o umbră.   Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulţumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci şi şase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu faţa chipeşă şi plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporţionat, cu fruntea largă şi maiestuoasă, părul castaniu, uşor ondulat, barba mai neagră decît părul şi adusă niţel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfăţişare plăcută. Petrecîndu-şi aninătoarea spadei pe după umăr, îşi privi cu încîntare mîinile foarte frumoase şi pe care şi le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănuşile mari de antilopă ale uniformei şi-şi puse nişte mănuşi de mătase. În clipa aceea uşa se deschise. — Domnul d’Artagnan, anunţă valetul. Un ofiţer trecu pragul încăperii. Era un bărbat de vreo treizeci şi nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subţirel, cu ochii vii şi scăpărînd de inteligenţă, cu barba neagră şi părul încărunţit, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd socoteşti viaţa prea bună sau prea rea şi, mai cu seamă, cînd eşti tare oacheş. D’Artagnan făcu patru paşi în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, şi cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un muşchetar din compania sa, îşi aţinti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal. Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, aşa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viaţa i-a dat adeseori prilejul să se afle în faţa unor nobili de seamă.   Cardinalul îl aţinti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte şi, după cîteva momente de tăcere, spuse: — Dumneata eşti domnul d’Artagnan? — Chiar eu, monseniore, răspunse ofiţerul. Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese încătuşată de ani şi de încercările vieţii; d’Artagnan îi susţinu bărbăteşte privirea, ca unul care înfruntase altădată nişte ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum. — Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata. — La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d’Artagnan. — Aş vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal. Socoteşti că e vreo primejdie? — Primejdie, monseniore?! făcu d’Artagnan cu un aer mirat. Care? — Se spune că s-a răsculat poporul. — Uniforma muşchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, şi, chiar de n-ar fi aşa, cu alţi trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă şi o sută de neisprăviţi din ăştia. — Totuşi, ai văzut ce-a păţit Comminges? — Domnul Comminges face parte din gardă şi nu dintre muşchetari, răspunse d’Artagnan. — Asta înseamnă oare că muşchetarii sînt ostaşi mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul. — Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore. — Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu acelaşi surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale. — Asta-i modestie, monseniore! glăsui d’Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aş purta haina Eminenţei-Voastre, m-aş mulţumi cu ea şi, la nevoie, m-aş lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta. — Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranţă îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.   Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul şi-o potrivi semeţ pe cap şi se întoarse către d’Artagnan: — Ai cai gata înşeuaţi în grajd, nu-i aşa? — Da, monseniore. — Ei, atunci, haidem! — Cîţi oameni doriţi să vă însoţească, monseniore? — Ai spus adineauri că, dacă sînteţi patru, te simţi în stare să pui pe fuga o sută de inşi; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt. — Voi face întocmai, monseniore. — Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea. Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuţă aflată pe masa de lucru, deschise o uşă ce dădea spre o scară secretă şi, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.   descărcați cartea gratuit direct de aici:…

ALEXANDRE DUMAS VICONTELE DE BRAGELONNE sau ZECE ANI MAI TÂRZIU Volumul 1 SCRISOAREA Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot. Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.   Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte? Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.   Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.   De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.   DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.   La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.   Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL. Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.   În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată. Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.   Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.   Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!   Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!… Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul? — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră… Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!   Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis. La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari. Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.   Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. — Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. — Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. — Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: “Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!… Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. — Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. — Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.   Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare: — Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. — Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais. — Bietul Raoul! suspină Louise. — E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite. — Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. — Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais. — Eşti sigură că mă gândesc la ceva? — Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult. — Crezi, Montalais? — Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre. — Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais. — Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul. — Oh! — Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala…   Louise sări repede în picioare. — Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează: M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea. Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme. — Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase. — El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul. — Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. — Acum voi încheia, Montalais.   Şi tânăra fată continuă să scrie: Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta! — Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi! Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal. — Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa! — Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. — Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp! — Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. — Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.   descărcați cartea gratuit de aici:...

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 2 I O PROCESIUNE LA VANNES Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d’Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi continent.   D’Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D’Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d’Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. “Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri.”   Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d’Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul. De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.   D’Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d’Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d’Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. — Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d’Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului. — Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale. — Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d’Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul! — E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer. — Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d’Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte. — L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos. — Bravo! exclamă d’Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis. Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. — Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două. — Ca să străbatem cât, Porthos? — Patru leghe şi jumătate. — E o bucată bună de mers. — Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie. — Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal. — Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. — Şi cât atârni? — Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie . — Bravo ţie! — Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri. — Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? — Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine. — Zău aşa, dragul meu – adăugă d’Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău. — Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul. — Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare. — Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău! — Cum aşa, Porthos? — Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime. — Hm! zâmbi d’Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. — Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator. — Doamne – zise d’Artagnan – asta mi se pare logic! — N-ai mai fost niciodată la Vannes, d’Artagnan? — Niciodată. — Atunci nu cunoşti oraşul. — Nu. — Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată? — Da, fireşte, o văd. — E catedrala. — Cum îi spune? — Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce? — Chiar foarte bine. — E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. — Ah! — Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro… doar un para… — Doar un paradox – îl ajută d’Artagnan. — Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald! — Prietene – îl îndemnă d’Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie.   Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre? — A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard? — Da, o văd. Ce-i cu ea? — Ei bine, acolo locuieşte Aramis. — Cum, nu stă la episcopie? — Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. — Prea bine. — Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis. — Porthos, Porthos, prietene – strigă d’Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! — Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obişnuită. “Era şi timpul” – îşi spuse în sinea lui d’Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.   Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori. Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor. Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.   În timp ce d’Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie evanghelică. — Aramis! strigă fără să vrea d’Artagnan în clipa când semeaţă figură trecu pe dinaintea lui. Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d’Artagnan.   La rândul lui, d’Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea lui d’Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: “Ce caută d’Artagnan aici cu Porthos şi ce-are de gând să facă la Vannes?” Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d’Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că acesta n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care-l stinghereşte, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.   Poate că, visător nelecuit, d’Artagnan, lipsit de credinţă, fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său şi-l împinse în jos. D’Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci. Între timp, Aramis trecuse de ei. D’Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al evlaviei. De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă gândirea, o întregea totdeauna. — E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne-a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi sfânt şi cumsecade.   Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D’Artagnan nu răspunse. — Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne-a zărit în mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul măreşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îmbrăţişeze, dragul nostru Aramis! — Aşa-i! răspunse d’Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: “Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi”. Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D’Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să privească reîntoarcerea prelatului. D’Artagnan observă că această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a şi-i face susţinătorii lui. Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puţin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.   La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau totdeauna clienţii , care veneau să-şi exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă împrejur. Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul respira fericire, bucurie, putere. D’Artagnan simţea că prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni aceste parfumuri. “Oh, oh – îşi zise el – Porthos s-a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreţ.”   descărcați cartea gratuit de aici:…

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 4 I RIVALI POLITICI D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii. Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.   D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat”, şi socotea că numai acesta putea fi adevărul.   Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla. — Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier. Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit. În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise: — Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa? — Vai! murmură Baisemeaux. — Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol. — Ai ghicit, prietene. — Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte…? — Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.   Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii: — “Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază! — Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios. — Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală. — Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui. — Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan! Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos. — Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea? — Citeşte, dragă prietene – răspunse d’Artagnan. Athos luă ordinul şi-l citi. — E adevărat – zise el. — Şi-ţi pare rău? întrebă d’Artagnan. — Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene. — Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu. Aramis se uită la d’Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el. — Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis. — Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui… — Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind. — Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti. — Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa? — Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin. — Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici. — Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară. — Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene. — Să mergem – răspunse d’Artagnan. — Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene? — Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: “Sunt de serviciu”. — Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes. — Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi. — Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.   Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan. În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne. Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.   În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit. Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta  căci tot ce e bun se aseamănă  câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.   Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d’Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:   Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul. Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul. După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d’Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D’Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor. — Grimaud! strigă Raoul. — Domnul Raoul! strigă Grimaud. — Domnul conte e bine? — L-ai văzut? — Nu; unde e? — Îl caut şi eu. — Dar domnul d’Artagnan? — A plecat împreună cu el. — Când? — La zece minute după plecarea dumneavoastră. — Şi cum au plecat? — Cu trăsura. — Unde s-au dus? — Nu ştiu. — Tatăl meu a luat bani la dânsul? — Nu. — O spadă? — Nu. — Grimaud! — Domnule Raoul! — Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să… — Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa? — Da, Grimaud. — Aş fi jurat că aşa e! — Pe ce drum au apucat? — Pe drumul spre chei. — La Bastilia? — Ah, Doamne, da! — Repede, să alergăm fără zăbavă! — Da, să alergăm. — Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde. — Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo. — Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud! — Unde să mergem? — Am uitat de domnul du Vallon. — Domnul Porthos? — Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi! — Care vă aşteaptă, unde? — La schitul franciscan de la Vincennes! — Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia. Haidem, repede! — Domnule, să pun şeile pe cai. — Da, prietene, du-te şi pune-le.   descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…

                                      CONTELE  DE MONTE-CRISTO de Alexandre Dumas                                                                         Volumul 1                                                                              I                                                             MARSILIA  — SOSIREA          În ziua de 24 februarie 1815,  santinela de la Notre-Dame de la Garde semnală "Faraonul", corabie cu trei catarge, care venea  din Smirna, Triest şi Neapole. Potrivit obiceiului, o barcă  porni  îndată din port, o luă pe lângă castelul If şi abordă nava  între  capul  Morgion şi insula Rion. Îndată, de asemenea potrivit obiceiului, platforma portului Saint-Jean se umplu de curioşi; căci sosirea  unui  vas la Marsilia este întotdeauna un eveniment, mai  ales când  vasul  acesta, cum  era cazul "Faraonului", fusese  construit, înzestrat cu cele necesare, încărcat în şantierele oraşului Phoceea,  şi când  el aparţinea unui  armator din oraş.   Între timp, vasul  trecuse cu bine  prin  strâmtoarea pe care cine  ştie ce zguduitură vulcanică o săpase  între  insula Calasareigne şi insula Jaros; ocolise Pomega  şi se apropia cu toate pânzele întinse, dar aşa de încet  şi cu un aer aşa de trist încât,  cu instinctul care  presimte o nenorocire, curioşii se întrebau ce accident se va fi întâmplat la bord. Totuşi, experţii în navigaţie recunoşteau că, dacă  s-a întâmplat vreun accident, nu i s-a putut întâmpla vasului, fiindcă acesta înainta în toate condiţiile unei  nave  cârmuite perfect: ancora ei era slobodă, frânghiile erau  desfăcute, iar lângă  cârmaciul care  se pregătea să îndrume "Faraonul" prin  strâmtoarea portului Marsiliei se afla  un tânăr cu gesturi repezi şi cu ochi  iscoditori ce supraveghea fiecare mişcare a vasului şi veghea fiecare ordin al cârmaciului.   Neliniştea nelămurită, care  plana  asupra mulţimii, cuprinsese în mod  special pe unul  dintre spectatorii de pe esplanada Saint-Jean în aşa fel, încât  acesta nu mai  avu răbdare să aştepte intrarea vaporului în port; sări într-o barcă  şi vâsli  spre "Faraonul" pe care  îl ajunse  în faţa micului Réserve.   Când îl văzu  pe om sosind, tânărul marinar părăsi postul de lângă cârmaci şi se sprijini, cu pălăria în mână, de parapetul vasului.   Un tânăr între  optsprezece-douăzeci ani, înalt,  zvelt, cu ochi  negri, frumoşi, şi cu păr ca abanosul; în toată fiinţa sa era acel aer de calm  şi de hotărâre, specific celor  deprinşi din copilărie să lupte cu primejdia.   — A, dumneata eşti,  Dantès?  strigă omul  cu barca. Ce s-a întâmplat, şi ce-i tristeţea asta  la bord?   — O mare  nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul; o mare  ne- norocire, mai  ales pentru mine; în apropiere de Civita-Vecchia l-am pierdut pe bravul căpitan Leclère.   — Dar încărcătura? întrebă repede armatorul.   — Ea a ajuns  cu bine,  domnule Morrel, şi cred  c-o să fiţi mulţumit în privinţa aceasta; dar bietul căpitan Leclère...     Ce i s-a întâmplat? întrebă armatorul cu un aer vădit uşurat, ce i s-a întâmplat bravului căpitan?   — A murit.   — A căzut  în mare?   — Nu, domnule: a murit de friguri, în chinuri groaznice. Apoi,  întorcându-se spre oamenii săi:     — Holà hé! spuse el: fiecare la post pentru acostare!   Echipajul ascultă. În aceeaşi clipă  cei opt sau zece mateloţi se năpustiră la locurile lor. Tânărul marinar aruncă o privire scurtă asupra începutului de mane- vră şi, văzând că ordinele se execută, reveni la interlocutorul său.   — Dar cum  s-a întâmplat nenorocirea? continuă armatorul, reluând conversaţia de unde  o lăsase  tânărul marinar.   — Vai, domnule, în chipul cel mai  neaşteptat: după  o convorbire îndelungată cu comandantul portului, căpitanul Leclère a părăsit Neapolul foarte agitat; peste  douăzeci şi patru de ceasuri l-a cuprins febra; peste  trei zile era mort... I-am făcut funeraliile cuvenite şi se odihneşte acum, înfăşurat într-un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu una la cap, în dreptul insulei El-Giglio. Îi aducem văduvei sale crucea lui de onoare şi spada.  Merita osteneala ca, după  zece ani de război  contra englezilor, să moară ca toată lumea în patul lui, continuă tânărul cu un zâmbet melancolic.   — Ei, ce vrei, domnule Edmond, reluă  armatorul, care  părea  că se consolează din ce în ce mai  mult, suntem cu toţii muritori, şi e nevoie ca cei vechi  să facă loc noilor veniţi; altminteri n-ar exista înaintare; şi din moment ce dumneata mă asiguri că încărcătura...   — ...este în bună  stare, domnule Morrel, garantez. O călătorie pe care  vă sfătuiesc să n-o scontaţi sub 25.000 de franci beneficiu. Apoi,  pentru că trecuseră la turnul rotund, tânărul marinar dădu  alte comenzi.   Ordinul se execută aproape cu tot  atâta iuţeală ca pe un vas de răz- boi.    La ultima comandă, toate pânzele coborâră, iar nava  înaintă, alune- când  lin, în virtutea inerţiei.   — Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, spuse  Dantès,  vă- zând nerăbdarea armatorului, iată-l pe contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, care iese din cabină şi care  vă va da toate informaţiile dorite. Eu sunt  nevoit să veghez la acostare şi să pun  vasul  în doliu.   Armatorul nu aşteaptă să i se spună  de două  ori. Apucă  un cablu zvârlit de Dantès  si, cu o iscusinţă care ar fi făcut cinste unui  om de mare, urcă  treptele ghintuite în flancul rotunjit al vasului, în timp ce Dantès,  înapoindu-se la postu-i de secund, ceda  conversaţia celui  pe care  îl anunţase sub numele de Danglars şi care,  ieşind din cabină, înainta într-adevăr spre armator. Noul venit era un bărbat între  25-26 de ani, cu figura posomorâtă, slugarnic faţă  de superiori, obraznic faţă de subordonaţi; de aceea,  în afară  de titlul său de agent contabil, care e totdeauna un motiv de repulsie pentru mateloţi, el era îndeobşte rău văzut de echipaj în aceeaşi măsură în care  Edmond Dantès  era iubit.   — Domnule Morrel, zise Danglars, cunoaşteţi nenorocirea, nu-i aşa?   — Da, da. Bietul căpitan Leclère! Era un om cumsecade şi de ispravă.   — Şi, mai  ales, un marinar excelent, îmbătrânit între  cer şi apă, aşa cum  îi stă bine  unui  om însărcinat cu interesele unei  case de importanţa casei Morrel şi fiul,  răspunse Danglars.   — Dar, glăsui armatorul, urmărindu-l din ochi  pe Dantès,  care  căuta locul  de acostare, cred  că nu e nevoie să fie cineva un marinar atât  de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, pentru a-şi cunoaşte meseria; uite-l pe prietenul nostru Edmond, care  cred  că şi-o face pe a sa ca un om ce nu are nevoie să ceară  cuiva  sfatul.   — Da, spuse Danglars, aruncând asupra lui Dantès  o privire piezişă, în care  sclipi  o fulgerare de ură,  da, e tânăr, nu încape  îndoială. Căpitanul abia  a închis  ochii,  şi el a luat  comanda, fără  să consulte pe nimeni, făcându-ne să pierdem o zi şi jumătate în insula Elba, în loc să se întoarcă direct la Marsilia.   — În ce priveşte comanda navei, declară armatorul, era de datoria lui ca secund; în ce priveşte pierderea unei  zile şi jumătate în insula Elba a făcut rău;  numai dacă  vasul  n-a avut cumva vreo  stricăciune de reparat.   — Nava era tot  aşa de sănătoasă cum  sunt  eu, şi cum  doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel; iar ziua aceea  şi jumătate a fost pierdută din simplu capriciu, pentru plăcerea de a coborî  pe uscat; atâta tot.     — Dantès,  spuse armatorul, întorcându-se spre tânăr, ia vino  încoa-     — Mă iertaţi, domnule, glăsui Dantès,  sunt al dumneavoastră într-o clipă. Apoi, adresându-se echipajului:   — Aruncaţi ancora! spuse  el. Ancora  căzu numaidecât, iar lanţul se desfăşură cu zgomot. Dantès rămase la postul său, cu toată prezenţa cârmaciului, până  când  şi ultima manevră fu încheiată. După aceea  comandă:   — Coborâţi pavilionul! Lăsaţi  pânzele!   — Vedeţi,  spuse  Danglars, pe cuvântul meu,  el se şi crede  căpitan.   — Şi este,  declară armatorul.   — Da, fără semnătura dumneavoastră şi a tovarăşului dumneavoas- tră,  domnule Morrel.   — La urma urmei, de ce nu l-am  lăsa pe postul acesta?  spuse armatorul. Ştiu că e tânăr, dar mi se pare  priceput şi experimentat în meseria lui. Peste fruntea lui Danglars trecu un nor.   — Iertaţi-mă, domnule Morrel, glăsui Dantès,  apropiindu-se; acum când  nava  e acostată, sunt  cu totul la dispoziţia dumneavoastră: m-aţi chemat, nu-i aşa?   Danglars se dădu  înapoi  cu un pas.   Voiam  să te întreb de ce te-ai  oprit în insula Elba?   — Nu ştiu,  domnule; m-am oprit ca să îndeplinesc ultima poruncă a căpitanului Leclère, care  murind, mi-a  încredinţat un pachet pentru mare- le-mareşal Bertrand.   — Şi l-ai văzut, Edmond?   — Pe cine?   — Pe marele mareşal.   — Da.   Morrel privi în juru-i şi îl trase  pe Dantès  la o parte. — Şi, cum  îi merge împăratului? întrebă el repede.   — Bine, după  câte  am putut să-mi  dau seama.   — Aşadar,  l-ai văzut şi pe împărat?   — A venit la mareşal când  eram  acolo.   — I-ai spus ceva?   — Nu, el mi-a  vorbit, domnule, spuse Dantès,  zâmbind.   — Şi ce ţi-a spus?   — M-a întrebat despre vas, despre plecarea spre Marsilia, despre drumul pe care îl urmasem şi despre încărcătura pe care o aveam. Cred că dacă vasul  era gol, iar eu eram  stăpânul lui, ar fi avut de gând  să-l cumpere; i-am  spus însă că eu nu sunt  decât un simplu secund şi că vasul aparţine casei  Morrel şi fiul.  "Aha,  a spus el, o cunosc. Morrelii sunt armatori din tată  în fiu,  iar un Morrel servea în acelaşi regiment cu mine, pe când  mă aflam în garnizoană la Valencia".   — Într-adevăr, aşa e, exclamă armatorul foarte voios;  era Policar Morrel, unchiul meu,  care  a devenit căpitan. Dantès,  să-i spui unchiului meu  că împăratul şi-a amintit de el şi ai să vezi cum  o să plângă de bucurie. Haide,  haide, continuă armatorul, bătându-l pe tânăr, prietenos, pe umăr, ai făcut bine,  Dantès,  respectând instrucţiunile căpitanului Leclère şi oprindu-te în insula Elba, deşi,  dacă  s-ar afla  că ai predat un pachet mareşalului şi că ai vorbit cu împăratul, lucrul te-ar  putea compromite.   — De ce să mă compromită, domnule? întrebă Dantès;  eu nu ştiu  ce duceam, iar împăratul nu mi-a  pus decât întrebările pe care  le-ar  fi pus primului venit. Iertaţi-mă însă, reluă  Dantès,  uite  că sosesc Sănătatea şi Vama;  îmi daţi  voie,  nu-i aşa?   — Te rog,  te rog,  dragă Dantès. Tânărul se depărtă, iar în timpul acesta Danglars se apropie din nou:   — Se pare,  nu-i aşa, că a justificat cum  trebuie acostarea lui în Porto-  Ferrajo?  întrebă acesta.   — Admirabil, scumpe  domnule Danglars.   — A, cu atât  mai  bine,  răspunse acesta, căci e totdeauna neplăcut să vezi că un camarad nu-şi  face datoria.   — Dantès  şi-a făcut-o pe a sa, răspunse armatorul, şi nu i se poate imputa nimic. Căpitanul Leclère îi ordonase  popasul acela.   — Apropo de căpitanul Leclère, nu v-a predat  o scrisoare  a lui?   — Cine?   — Dantès.   — Mie, nu.  Avea una?   — Credeam că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i-a încredinţat o scrisoare.   — Despre  ce pachet vorbeşti, Danglars?   — Despre cel pe care Dantès  l-a depus în trecere la Porto-Ferrajo.   — De unde  ştii  că avea  de predat un pachet la Porto-Ferrajo? Danglars roşi.   — Treceam pe dinaintea uşii întredeschise a căpitanului şi l-am văzut încredinţându-i lui Dantès  pachetul şi scrisoarea. — Nu mi-a  vorbit nimic, spuse armatorul; dar dacă are scrisoarea, mi-o  va da. Danglars chibzui un moment. — În cazul  acesta, domnule Morrel, vă rog,  spuse  el, să nu-i pomeniţi nimic lui Dantès;  poate m-am înşelat. Tânărul se înapoie în clipa  aceea;  Danglars se depărtă. — Dragă  Dantès,  eşti  liber?  întrebă armatorul. — Da, domnule. — Inspecţia n-a durat mult. — Nu, am dat vameşilor lista  mărfurilor noastre; cât priveşte inspecţia sanitară au trimis o dată  cu barca  un om căruia i-am  predat hârtiile noastre. — Atunci nu mai  ai nici o treabă aici? Dantès  aruncă o privire grăbită în juru-i. — Nu, totul e în ordine, spuse el. — Poţi, în cazul  acesta, să iei masa  cu noi? — Scuzaţi-mă, domnule Morrel, scuzaţi-mă, vă rog,  dar trebuie să fac prima vizită părintelui meu.  Nu sunt  însă mai  puţin recunoscător pentru cinstea ce-mi  faceţi. — E drept, Dantès,  e drept. Ştiu că eşti un fiu bun.   — Dar...  întrebă Dantès,  cu oarecare şovăiala, părintele meu  e sănă- tos, nu-i aşa? — Cred că da, dragă Edmond, deşi nu l-am  zărit. — Da, stă zăvorât în odăiţa lui. — Ceea ce dovedeşte că, cel puţin, nu a dus lipsă  de nimic în absenţa dumitale. Dantès  zâmbi. — Tare e mândru, domnule, şi chiar  dacă ducea  lipsă  de toate, mă îndoiesc că ar fi cerut ceva,  cuiva, în afară  de Dumnezeu. — Atunci, după  vizita aceasta, contăm pe dumneata. — Încă o dată  vă rog să mă scuzaţi, domnule Morrel; dar,  după vizita aceasta, mai  am de făcut una la care ţin  tot  aşa de mult. — Adevărat, Dantès;  uitasem că la Catalani este  cineva care  te aş- teaptă, desigur, cu nu mai  puţină nerăbdare decât părintele dumitale: frumoasa Mercédès! Dantès  zâmbi. — Aha, glăsui armatorul, nu mă mai  miră  faptul că ea a venit în trei rânduri să-mi  ceară  veşti cu privire la "Faraon". La naiba, Edmond, nu eşti câtuşi de puţin de plâns,  căci ai o amantă drăguţă. — Nu e amanta mea,  domnule, spuse  tânărul marinar cu gravitate, e logodnica mea. Câteodată este  acelaşi lucru, glăsui armatorul râzând. — Pentru  noi nu, domnule, răspunse Dantès. — Haide-haide, dragă Edmond, continuă armatorul, să nu te reţin; te-ai  achitat prea  bine  de interesele mele  pentru ca eu să nu-ţi dau răgazul de a le îndeplini pe ale dumitale. Ai nevoie de bani? — Nu, domnule; am apuntamentele mele  de călătorie, adică  solda pe aproape trei luni. — Eşti un băiat chibzuit, Edmond. — Adăugaţi că am un părinte sărac,  domnule Morrel. — Da, da, ştiu  că eşti  un fiu bun.  Du-te  şi-ţi vezi părintele: am şi eu un fiu şi i-aş purta ciudă  celui  care,  după  o călătorie de trei luni,  l-ar reţi- ne departe de mine. — În cazul  acesta îmi daţi  voie? glăsui tânărul salutând. — Da, dacă nu mai  ai ce-mi  spune. — Nu. — Căpitanul Leclère nu ţi-a dat,  când  a murit, o scrisoare pentru mi- ne? — I-ar fi fost  cu neputinţă să scrie,  domnule; dar întrebarea dumneavoastră îmi aduce  aminte că va trebui să vă cer un concediu de cincisprezece zile. — Ca să te însori? — În primul rând; apoi  pentru a mă duce  la Paris. — Bun, bun;  ia-ţi concediu cât vrei,  Dantès;  descărcarea vasului o să ne ceară  cel puţin şase săptămâni şi n-o să putem porni iarăşi  pe mare înainte de trei luni... Peste trei luni  va trebui însă să fii aici.  "Faraonul", continuă armatorul, bătându-l pe tânărul marinar pe umăr, n-ar putea să pornească fără  căpitanul lui. — Fără căpitanul lui? exclamă Dantès  cu ochi  strălucitori de bucurie; gândiţi-vă la ce spuneţi, domnule, căci dumneavoastră aţi răspuns celor mai  tainice speranţe ale inimii mele. Aveţi  cumva de gând  să mă numiţi căpitanul "Faraonului"? — Dragă  Dantès,  dacă aş fi singur, ţi-aş întinde mâna, spunându-ţi: "S-a făcut"; dar am un asociat şi ştii proverbul italian: Che a compágno a padróne, Dar jumătate din afacere e făcută, căci din două  voturi, ai de pe acum  unul.  Ai încredere în mine, ca să-l ai şi pe celălalt, şi am să fac tot ce pot. — O, domnule Morrel, exclamă tânărul marinar, apucând cu ochi  în- lăcrimaţi mâinile armatorului; domnule Morrel, vă mulţumesc în numele părintelui meu  şi al lui Mercédès. — Bine,  bine,  Edmond, la naiba! Există  un Dumnezeu în cer pentru oamenii de ispravă. Du-te  de-l vezi pe parâmele dumitale, du-te de-o vezi pe Mercédès şi pe urmă vino  la mine. — Nu vreţi să vă cobor  pe uscat? — Nu, mulţumesc; rămân să aranjez socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei? — Depinde  de sensul  pe care îl daţi  întrebării, domnule. Dacă înţele- geţi  bun camarad, atunci nu, căci cred  că nu mă poate suferi din ziua când,  în urma unei  neînţelegeri dintre noi doi, am făcut prostia să-i pro- pun să ne oprim zece minute în insula Monte-Cristo, pentru a lichida cearta; propunere pe care  am avut naivitatea să i-o fac şi pe care  el a avut motive s-o refuze. Dacă mă întrebaţi însă dacă a fost  bun  contabil, cred  că nu e nimic de obiectat şi că veţi  fi mulţumit de modul cum  şi-a îndeplinit datoria. — Ascultă, Dantès,  întrebă armatorul, dacă ai fi căpitanul "Faraonu- lui",  l-ai ţine  pe Danglars cu plăcere? — Căpitan sau secund, domnule Morrel, voi avea  totdeauna cele mai  mari  menajamente pentru cei care se vor bucura de încrederea armatorilor mei,  răspunse Dantès. — Haide-haide, Dantès,  văd că eşti  un băiat de ispravă în toate privinţele. Să nu te mai  reţin, domnule, căci văd că stai  ca pe cărbuni. — Aşadar,  sunt  liber?  întrebă Dantès. — Du-te, îţi spun. — Îmi  daţi  voie  să iau barca  dumneavoastră? — Ia-o. — La revedere, domnule Morrel, şi mii  de mulţumiri. — La revedere, dragă  Edmond; noroc bun. Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupa  şi dădu  ordin  să o- prească la Cannebiera. Doi mateloţi se plecară îndată asupra vâslelor, iar barca  lunecă cu toată iuţeala printre nenumăratele ambarcaţiuni care străbat trecerea îngustă ce duce,  între  două  şiruri de vase,  de la intrarea portului, la cheiul Orléans.   Armatorul îl urmări din ochi,  zâmbind, până  la ţărm, îl văzu sărind pe lespezile cheiului şi pierzându-se îndată în mulţimea pestriţă care,  de la cinci  dimineaţa până  la nouă  seara,  umple faimoasa stradă Cannebiera, de care  Phoceenii moderni sunt  aşa de mândri, încât  spun cu toată seriozitatea şi cu accentul acela  ce dă atâta greutate spuselor lor:  "Dacă  Parisul  ar avea  Cannebiera, Parisul  ar fi o mică  Marsilie". Când se întoarse, armatorul îl văzu dinapoia sa pe Danglars, care,  în aparenţă, părea  să-i aştepte ordinele, dar care,  în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar, cu privirea. Numai că cele două  priviri, care  urmăreau acelaşi om, exprimau sentimente cu totul deosebite.                            Piesa de teatru în paru părți o poți asculta dând pe linkul acesta         Partea I   https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-1-4/   Partea a II - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-partea-2-4/   Partea a III - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-partea-3-4/     Partea a IV - a https://latimp.eu/contele-de-monte-cristo-teatru-radiofonic-audio-mp3-partea-4-4/    

CONTELE  DE MONTE-CRISTO - Alexandre Dumas   Volumul 2     ÎNTÂLNIREA   A doua zi, la deşteptare, primul cuvânt a lui Albert a fost  propunerea de a merge să facă o vizită contelui. Îi mai  mulţumise în ajun,  dar înţelegea că un serviciu ca acela  pe care  i-l făcuse  merita două mulţumiri. Franz, pe care o atracţie îmbinată cu spaima îl atrăgea spre contele de Monte-Cristo, nu vru să-l lase singur şi-l însoţi. Fură introduşi amândoi în salon.  Peste cinci  minute apăru  contele. — Domnule conte, îi spuse  Albert, înaintând spre el, îngăduiţi-mi să vă repet în dimineaţa asta  ceea ce noaptea trecută am spus nedesluşit: că nu voi uita  niciodată în ce împrejurare mi-aţi venit în ajutor şi că-mi voi aminti totdeauna că vă datorez viaţa sau aproape viaţa.   — Dragul meu  vecin, răspunse contele râzând, exageraţi obligaţiile faţă de mine. Îmi datoraţi o mică  economie de douăzeci de mii  franci din bugetul dumneavoastră de voiaj, atâta tot.  Vedeţi bine  că lucrul nu merită să vorbim despre el. La rândul dumneavoastră, adăugă el, primiţi toate complimentele mele, căci aţi fost  adorabil în ce priveşte liniştea şi curajul. — Ce vreţi, conte?  spuse Albert. Mi-am  închipuit că m-am luat  la sfa- dă cu cineva, că a urmat un duel  şi am vrut să-i fac pe bandiţi să înţe- leagă  un lucru: că oamenii se bat  pretutindeni, dar că numai francezii se bat  râzând. Cu toate acestea, întrucât obligaţia mea  faţă de dumneavoastră nu e mai  puţin mare, vin să vă întreb dacă,  prin  mine, prin prietenii şi prin  cunoştinţele mele, nu v-aş putea folosi  la ceva. Părintele meu,  contele de Morcerf, care  e de origine spaniolă, are o poziţie înaltă în Franţa  şi în Spania.  Eu şi toţi  oamenii care mă iubesc stăm la dispoziţia dumneavoastră. — Vă mărturisesc, domnule de Morcerf, spuse contele, că aşteptam oferta dumneavoastră şi că o primesc cu dragă  inimă. Îmi şi aruncasem plasa  pentru a vă cere  un mare  serviciu. — Care? — Nu am fost  niciodată la Paris, deci nu cunosc  Parisul... — Serios? exclamă Albert. Aţi putut să trăiţi până  astăzi  fără  a vedea Parisul? De necrezut. — Cu toate acestea este  aşa. Simt  însă ca şi dumneavoastră că o necunoaştere mai  îndelungată a capitalei lumii inteligente este  cu neputinţă. Mai mult decât atât: aş fi făcut poate de multă vreme călătoria aceasta atât  de necesară, dacă cunoşteam pe cineva care  să mă poată introduce în lumea în care nu aveam nici o legătură.   O, un om ca dumneavoastră? exclamă Albert. — Sunteţi foarte bun,  dar deoarece nu îmi recunosc alt merit decât acela  de a putea face  concurenţă, ca milionar, domnului Aguado sau domnului Rotschild, şi pentru că nu merg la Paris ca să joc la bursă, această mică  împrejurare m-a reţinut. Acum,  oferta dumneavoastră mă hotărăşte. Haide,  vă angajaţi, scumpe domnule de Morcerf (contele însoţi  cuvintele acestea cu un zâmbet ciudat), vă angajaţi, când  voi veni în Franţa, să-mi  deschideţi uşile  acestei lumi  unde  voi fi tot  aşa de străin ca un chinez? — O, de minune şi cu dragă  inimă, domnule conte! răspunse Albert, cu atât  mai multă plăcere (dragă Franz, nu-ţi bate  prea  tare joc de mine) cu cât sunt  rechemat la Paris printr-o scrisoare pe care  am primit-o în di- mineaţa aceasta şi unde  e vorba, în ce mă priveşte, de o alianţă cu o casă foarte plăcută, care are cele mai  bune  relaţii în lumea pariziană. — Alianţă prin  căsătorie? întrebă Franz râzând. — O, da!  Aşadar,  când  vei reveni la Paris, mă vei găsi om aşezat  şi poate părinte de familie. Îi va sta bine  gravităţii mele  naturale, nu-i aşa? În orice  caz, conte, vă repet, eu şi ai mei  suntem ai dumneavoastră cu trup şi suflet. — Accept, spuse  contele, căci vă jur că nu-mi lipsea  decât ocazia  a- ceasta pentru a realiza proiecte pe care  le rumeg de multă vreme.   Franz nu se îndoi  o clipă  că proiectele acestea erau  dintre cele în privinţa cărora contele scăpase  un cuvânt în peştera din Monte-Cristo, şi- l privi pe conte în timp ce vorbea, încercând să prindă pe fizionomia lui o destăinuire a proiectelor care  îl îndrumau la Paris. Era însă greu  să pă- trunzi în sufletul acestui om, mai  cu seamă  când  el îl învăluia cu un zâm- bet. — Dar, conte, reluă  Albert, încântat la gândul că va avea  să prezinte un om ca Monte-Cristo, nu cumva  acesta e unul din  acele proiecte  în vânt, aşa cum  se fac în călătorie, şi care,  clădite pe nisip,  sunt  duse  de cea dintâi suflare a vântului? — Nu, pe onoarea mea,  spuse  contele. Vreau  să merg la Paris, tre- buie. — Şi când? — Dar dumneavoastră când  veţi  fi acolo? — Eu? glăsui Albert, peste  cincisprezece zile sau, cel mai  târziu, peste  trei săptămâni. — Ei bine, spuse contele, eu vă acord  trei luni.  Vedeţi că vă acord  un termen larg. — Şi peste  trei luni,  exclamă Albert cu bucurie, veniţi să bateţi la uşa mea? — Vreţi  o întâlnire la zi, la ceas? întrebă contele. Vă înştiinţez că sunt  de o exactitate exasperantă. — La zi, la ceas, îmi convine  de minune, spuse Albert. — Ei bine,  fie. (Întinse mâna  spre un calendar atârnat lângă oglindă.) Suntem astăzi, spuse el, în 21 februarie (scoase  ceasul): e zece jumătate dimineaţa. Vreţi  să mă aşteptaţi la 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa? — De minune, spuse Albert, dejunul va fi gata.   Unde locuiţi? — În strada Helder numărul 27. — Staţi  singur? Nu vă stingheresc? — Locuiesc în palatul părintelui meu,  dar într-un pavilion din fundul curţii, absolut separat. — Bine. Contele îşi luă carnetul şi scrise:  „Strada Helder numărul 27, 21 mai, orele  zece şi jumătate dimineaţa". — Şi acum, spuse  contele băgând carnetul în buzunar, fiţi pe pace. Acul pendulului dumneavoastră nu va fi mai  exact decât mine. — Vă voi revedea înainte de plecare? întrebă Albert. — Depinde când  plecaţi. — Plec mâine, la cinci  după-amiază. — În cazul  acesta vă spun la revedere. Am treabă la Neapole şi nu mă pot înapoia aici decât sâmbătă seara  sau duminică dimineaţa. Plecaţi şi dumneavoastră, domnule baron?  îl întrebă contele pe Franz. — Da. — În Franţa? — Nu, la Veneţia. Eu mai  rămân încă un an sau doi în Italia. — Aşadar  nu ne vom  vedea la Paris? — Mă tem  că n-o să am onoarea aceasta. — Atunci, domnilor, călătorie bună,  spuse  contele celor  doi prieteni, întinzând fiecăruia câte  o mână. Franz atingea pentru prima oară mâna  acestui om. Tresări, căci ea era îngheţată ca o mână  de mort. — Încă o dată, spuse  Albert. E stabilit, nu-i aşa? Strada  Helder nu- mărul 27, la 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa. — La 21 mai,  orele  zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 27, repetă contele. Tinerii îl salutară pe conte şi ieşiră. — Dar ce ai? îl întrebă Albert pe Franz când  intrară la ei. Pari îngrijo- rat. — Da, spuse Franz, îţi mărturisesc. Contele e un om ciudat şi văd cu nelinişte întâlnirea pe care  ţi-a  dat-o  la Paris. — Întâlnirea... cu nelinişte? Ei, dar eşti  nebun, dragă Franz!  exclamă Albert. — Ce vrei? spuse Franz.  Nebun  sau nu,  asta e. — Ascultă, reluă  Albert, mă bucur că am prilejul să-ţi  spun  aceasta. Mi-ai făcut întruna impresia că te-ai  purtat rece  cu contele pe care l-am găsit  totdeauna desăvârşit cu noi. Ai ceva  împotriva lui? — Poate. — L-ai mai  văzut undeva înainte de a-l întâlni aici? — Exact. — Unde? — Îmi făgăduieşti că n-o să spui un cuvânt despre cele ce-ţi  voi povesti? — Îţi făgăduiesc. — Pe cuvânt de onoare? — Pe cuvânt de onoare.   Bine...  Ascultă. Şi Franz îi istorisi lui Albert excursia pe insula Monte-Cristo, cum  a găsit  acolo  un echipaj de contrabandişti şi, în mijlocul echipajului, doi bandiţi corsicani. Zăbovi asupra tuturor împrejurărilor ospitalităţii feerice pe care contele i-o dăruise în peştera din O mie  şi una de nopţi. Îi povesti cina,  haşişul, statuile, realitatea şi visul  şi cum,  la trezire, nu mai rămânea ca dovadă şi ca amintire a tuturor acestor întâmplări decât micul iaht, plutind la orizont, spre Porto-Vecchio. Trecu  apoi  la Roma,  la noaptea din Coliseu,  la conversaţia pe care  o auzise  între  el şi Vampa cu privire la Peppino  şi în cursul căreia contele făgăduise că va obţine graţierea banditului, făgăduială pe care  o respectase după  cum  cititorii noştri şi-au  putut da seama. Ajunse,  în sfârşit, la întâmplarea din noaptea precedentă, la încurcătura în care se găsise  văzând că îi lipseau pentru completarea sumei şase sau şapte  sute  de piaştri. În sfârşit, la ideea  de a se adresa  contelui, idee care avusese un rezultat, în acelaşi timp pitoresc şi mulţumitor.   Albert îl asculta pe Franz  cu încordare. — Ei, îi spuse el după  ce Franz sfârşi, unde  vezi ceva  suspect în toate astea?  Contele e călător, contele are un vas al său pentru că e bogat. Du-te  la Portsmouth sau la Southampton, vei vedea  porturile tixite de iahturi care  aparţin unor  englezi bogaţi, înzestraţi cu aceeaşi fantezie. Pentru  a şti unde  să se oprească în excursii, pentru a nu se ospăta cu bucătăria aceasta oribilă care  ne otrăveşte, pe mine  de patru luni,  pe tine  de patru ani, pentru a nu se culca  în paturile groaznice unde nu poţi  dormi, el îşi mobilează un adăpost la Monte-Cristo; după  ce adăpostul e mobilat, se teme ca stăpânirea toscană să nu-l trimită la plimbare şi să nu fie pierdute cheltuielile sale;  atunci cumpără insula şi împrumută numele ei. Dragul meu,  scotoceşte în memoria ta şi spune-mi câţi  oameni pe care îi cunoşti adoptă numele unor  proprietăţi pe care  nu le-au  avut niciodată. — Dar, spuse  Franz, bandiţii corsicani din echipajul său? — Ei, ce e de mirare? Ştii mai  bine  decât oricine că bandiţii corsicani nu sunt  hoţi,  ci pur şi simplu fugari pe care o vendetă i-a exilat din oraşul sau din satul  lor. Poţi deci să-i vezi  fără să te compromiţi. Întrucât mă pri- veşte, declar că dacă mă duc vreodată în Corsica,  înainte de a mă prezenta guvernatorului şi prefectului, mă voi prezenta bandiţilor. Îi găsesc încântători.   — Dar Vampa şi banda lui? urmă Franz. Aceştia sunt  bandiţi care  a- tacă pentru a fura.  Nu tăgăduieşti, sper.  Ce spui despre influenţa contelui asupra acestor oameni? — Voi spune,  dragul meu,  că, deoarece după  toate probabilităţile datorez viaţa mea  acestei influenţe nu am dreptul s-o critic prea  tare. Aşadar,  în loc de a face ca tine  o crimă capitală din ea, voi găsi că e natural s-o scuz, dacă nu pentru că mi-a  salvat viaţa, ceea ce poate e cam exagerat, cel puţin pentru că mi-a  cruţat patru mii  de piaştri care fac, în sumă  rotundă, 24 mii  de livre  în moneda noastră. Ceea ce dovedeşte, adăugă Albert, râzând, că nimeni nu e profet în ţara lui. — Tocmai asta  voiam să spun.  Din această ţară  e contele? Ce limbă vorbeşte el? Care sunt  mijloacele lui de existenţă? De unde  îi vine imensa avere?  Care a fost prima parte a vieţii sale misterioase şi necunoscute, ce a aruncat peste  a doua  parte culoarea sumbră şi mizantropică? Iată,  în locul  tău,  ce aş vrea  să ştiu. — Dragă  Franz, reluă  Albert, când,  la primirea scrisorii mele, ai văzut că avem nevoie de influenţa contelui, te-ai  dus la el spunându-i: Albert de Morcerf, prietenul meu,  trece printr-un pericol. Ajutaţi-mă să-l scap din pericol. Nu e aşa? — Da. — Te-a întrebat el atunci: cine e domnul Albert  de Morcerf?  De unde  îi vine  numele? De unde  averea? Care e ţara  sa? Unde s-a născut? Spu- ne-mi, te-a  întrebat el toate acestea? — Nu, mărturisesc. — A venit, atâta tot.  M-a scos din mâinile domnului Vampa, unde,  în ciuda  aparenţelor mele  pline  de dezinvoltură, precum spui,  făceam o foarte proastă figură, mărturisesc. Ei, bine,  dragul meu,  când  în schimbul unui  asemenea serviciu el îmi cere  să fac ceea ce se face  în fiecare zi pentru cel dintâi prinţ rus sau italian care  trece prin  Paris, adică  să-l prezint în lume  — vrei  să-l refuz?  Haida-de, eşti  nebun? Trebuie să spunem că, împotriva obiceiului, de data  aceasta dreptatea era de partea lui Albert. — În sfârşit, reluă  Franz, oftând, fă cum  vei vrea,  dragă viconte, căci tot  ce îmi spui tu este  foarte întemeiat, recunosc. Nu e însă mai  puţin adevărat că domnul de Monte-Cristo e un filantrop. Nu ţi-a spus cu ce scop vine  la Paris. Ei, bine,  vine  să concureze la premiile Montyon, iar dacă nu-i trebuie decât votul meu  ca să le obţină şi influenţa domnului acela  aşa de urât  prin  care se obţin, ei, bine  i-l voi da pe al meu  şi i-l voi garanta pe celălalt. Cu aceste zise, dragă Franz, să nu mai  vorbim şi să ne aşezăm la masă,  după  care să facem o ultimă vizită la Sfântul Petru.   Făcură  întocmai, iar a doua  zi, la cinci  după-amiază, se despărţeau: Albert  de Morcerf  pentru a se înapoia  la Paris, Franz d'Épinay pentru a pe- trece două  săptămâni la Veneţia. Dar, înainte de a se urca  în trăsură, Albert înmână servitorului de la hotel — căci se temea ca nu cumva musafirul să lipsească la întâlnire — o carte de vizită pentru contele de Monte-Cristo pe care, dedesubtul cuvintelor „Vicontele Albert de Morcerf", scrise  cu creionul: 21 mai,  orele zece şi jumătate dimineaţa, strada Helder numărul 27.   download carte..........

Alexandre Dumas CONTELE  DE MONTE-CRISTO   volumul 3    I PROCESUL VERBAL   Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care  se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat. — Ia seama, îi şopti  Villefort Valentinei, care  nu-şi  putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea  să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să-l înţelegi. Valentine roşi,  dar nu răspunse. Villefort se apropie  de Noirtier. — Iată-l  pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă  ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei. Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort. Făcu semn  Valentinei să se apropie.   Într-o clipă,  graţie mijloacelor de care  se slujea  în conversaţiile cu bunicul, fata  găsi cuvântul cheie. Consultă atunci privirea paraliticului, care  se fixă  asupra sertarului unei  mobile mici,  plasată între  ambele ferestre. Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie. După  ce luă cheia  şi după  ce bătrânul îi făcu  semn  că într-adevăr pe aceea  o cerea,  ochii  paraliticului se îndreptară spre un scrin  vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile. — Să deschid scrinul? întreabă Valentine. — Da, făcu bătrânul. — Să deschid sertarele? Valentine îl deschise şi scoase  un pachet. — Asta doreşti, bunicule?   Ea scoase  rând  pe rând  toate celelalte hârtii, până  când  nu mai rămase nimic în sertar. — Dar sertarul e gol acum,  spuse ea. Ochii  lui Noirtier erau  fixaţi asupra dicţionarului. — Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata. Şi repetă una după  alta  fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri.  Ea deschise dicţionarul şi căută până  la cuvântul secret. — A, e un secret? întrebă Valentine. — Da, făcu Noirtier. — Şi cine  cunoaşte secretul? Noirtier privi uşa prin  care  ieşise  servitorul. — Barrois? întrebă ea. — Da, făcu Noirtier. — Să-l chem? — Da.   Valentine se duse  la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia  pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire. Bătrânul servitor apăru. — Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a  cerut să iau cheia,  să des- chid  scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare  că îl cunoşti; deschide-l. Barrois se uită  la bătrân. — Supune-te, supuse  ochiul inteligent al lui Noirtier. Barrois se supuse; un fund  dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră. — Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois. — Da, făcu Noirtier. — Cui trebuiesc predate  hârtiile, domnului de Villefort? — Nu. — Domnişoarei Valentine? — Nu. — Domnului Franz d'Épinay? — Da. Franz înaintă uimit. — Mie, domnule? întrebă el. — Da. Franz primi hârtiile din mâna  lui Barrois şi, aruncându-şi ochii  asupra învelitoarei, citi:   "Să se depună, după  moartea mea,  la prietenul meu  generalul Du- rand,  care,  în cazul  când  va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai  mare însemnătate."   — Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz. — Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum  este,  spuse  procuro- rul  regal. — Nu, nu, răspunse repede Noirtier. — Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine. — Da, răspunse bătrânul. — Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă  să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine. — Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura  câtva timp. — Aşezaţi-vă, făcu  ochiul bătrânului. Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ, şi Franz rămase în faţa lui. Ţinea  în mână  misterioasa hârtie. — Citeşte-o, spuseră ochii  bătrânului. Franz desfăcu plicul şi o linişte mare  se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:   "Extras din procesele- verbale ale unei  şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".   Franz se opri. — 5 februarie 1815?  E ziua când  părintele meu  a fost  asasinat! Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse  limpede: Continuă! — Tatăl  meu  a dispărut ieşind  de la clubul acesta, continuă Franz. Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! Franz  reluă:   "Subsemnaţii Louis-Jaques  Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, şi Claude  Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.   Declară că la 4 februarie 1815  a sosit  din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care,  servind pe împărat între  1804  şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea  îl ataşase domeniului său Épinay. În consecinţă a fost  trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care  era rugat să asiste  la şedinţa de a doua  zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei  unde  urma să se ţină  întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea  să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara. Şedinţele aveau  loc de la orele  nouă  seara  până  la miezul nopţii. La orele  9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse  că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie  locul  întrunirii şi că va lăsa să i se lege  ochii,  jurând că nu va încerca să scoată legătura.   Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă  unde-i dus. Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că  nu se pot servi  de ea, dat  fiind  că n-avea nici un rost  legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii  liberi şi recunoştea străzile prin  care vor trece. — Cum să facem atunci? întrebă generalul. — Am trăsura mea,  spuse preşedintele. — Sunteţi aşa de sigur  de vizitiul dumneavoastră încât  îi încredinţaţi un secret pe care  socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu? — Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat. — În cazul  acesta, spuse  generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela  de a ne răsturna. Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost  câtuşi de puţin silit  să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună  voie. După  ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege  ochii.  Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular  pregătit în acest  scop în trăsură desăvârşi lucrul.   Pe drum, preşedintelui i se păru  că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul. — A, da, adevărat! spuse  generalul. Trăsura se opri  în dreptul unei  alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî  sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui  demnitate nu o cunoştea şi pe care  îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea,  urcară un etaj  şi intrară în camera de deliberări. Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă  loc în seara  aceea,  membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse  în mijlocul sălii,  generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru  foarte uimit găsind atât  de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei  existenţă nu o bănuise până  atunci. Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."   Franz se întrerupse. — Tatăl  meu  era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau  cunoscute. — Aşa se explică legătura mea  cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse  Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri. — Citeşte, continuă să spună  ochiul bătrânului. Franz continuă:   "Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai  lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea  mai  întâi să ştie  ce vroiau de la el. Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care  îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui  concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă  scrisoare cu mai  ample detalii la sosirea  Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui  căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu  lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu  dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust. După  terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate. — Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă preşedintele. — Spun că e prea  puţină vreme de când  am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea,  ca să încalc  jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.   De data  aceasta răspunsul era prea  limpede pentru a ne mai  putea înşela  asupra sentimentelor lui. — Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic  al XVIII-lea,  nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni  din Franţa, statul său, prin  violenţă şi trădare. — Iertaţi-mă, domnilor, spuse  generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege  Ludovic al XVIII-lea,  dar pentru mine  e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita  niciodată că datorez aceste două  titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa. — Domnule, spuse  preşedintele cu ton cât se poate de serios  şi scu- lându-se, luaţi seama  la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au  înşelat pe noi. Comunicarea care  vi s-a făcut se explică prin  încre- derea  ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care  vă onorează. Ne înşelăm noi:  un titlu şi un grad  v-au  raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom  constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom  înrola  pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale;  dar vă vom  constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi  fi dispus. — Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum  vedeţi, sunt mai  sincer  decât dumneavoastră..."   — O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum  de ce te-au  a- sasinat. Valentine nu se putu  opri  de a arunca o privire asupra lui Franz;  tâ- nărul  era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial. Villefort se plimba în lung  şi în lat dinapoia lui. Noirtier urmărea din ochi  expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă. Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:   "Domnule, spuse  preşedintele, aţi fost  rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii,  aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom  ocupa  de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea,  căci nu ne-am fi luat  atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum  că ar fi prea  comod să puneţi o mască  pentru a surprinde secretul unor  oameni şi pentru a nu avea  apoi  nevoie decât să scoateţi masca  ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune  mai  întâi  răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul a-cesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul. — Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine  jurământul. Cuvintele fură  urmate de un murmur general şi se putu  vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.   Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere. — Domnule, spuse  el, sunteţi un om prea  serios  şi prea  chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care  ne aflăm unii  faţă  de alţii, şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi  jura  deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi  destăinui cele ce aţi auzit. Generalul duse  mâna  la sabie  şi strigă: — Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei, şi prin  violenţă nu impuneţi nimic. — Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai  grozav poate decât furia  generalului, lăsaţi sabia;  e sfatul ce vi-l dau. Generalul învârti în jurul său priviri care  trădau un început de neli- nişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse: — Nu voi jura! — În cazul  acesta, domnule, veţi  muri! răspunse liniştit preşedintele. Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai  privi o dată  în juru-i; nu- meroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme. — Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot  chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar,  aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul. O linişte plină  de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse  uşierilor: — Închideţi uşile!   Aceeaşi  linişte de moarte urmă cuvintelor sale. Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse: — Am un fiu şi sunt  dator să mă gândesc la el când  mă găsesc printre asasini. — Generale, spuse cu nobleţe şeful  adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este  privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează  de acest  drept. Crede-mă, generale, jură  şi nu ne insulta. Încă o dată  îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi  un moment; dar apoi,  înaintând până  la biroul preşedintelui, întrebă: — Care e formula? — Iat-o: "Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit  la 5 februarie 1815, între  orele  nouă  şi zece seara,  şi declar că merit moartea dacă încalc  jurământul." Generalul păru  stăpânit de o înfiorare nervoasă, care  îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti  jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât  abia  se auzi; de aceea  câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai  tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu. — Acum  doresc  să mă retrag, glăsui generalul; sunt,  în sfârşit, liber?   Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi  şi se urcă  în trăsură cu generalul, după  ce îi legă  ochii.  Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere. — Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele. — Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay. — Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai  aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă. Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse: — Sunteţi tot  aşa de brav  în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt  întotdeauna mai  tari decât unul singur. Preşedintele dădu  ordin  să se oprească trăsura. Se aflau  în dreptul cheiului des Ormes,  unde  e scara care duce la râu. — De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay. — Pentru  că, domnule, spuse  preşedintele, aţi insultat un om, iar o- mul  acesta nu vrea  să mai  facă un pas fără a vă cere în chip  leal satisfacţie. — Un mod  de asasinare, spuse  generalul înălţând din umeri. — Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul  din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut.  Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă,  am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul  din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum,  dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura. Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi. — În sfârşit, spuse  el, voi şti cu cine am a face. Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."   Franz se întrerupse încă o dată.  Îşi şterse  sudoarea rece care  îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu,  tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până  atunci ale morţii părintelui său. Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum  s-ar fi rugat. Noirtier se uită  la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu. Franz continuă:   "Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci  şi şase grade; scara  luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt,  astfel că preşedintele îi oferi  partea dinspre rampă ca să coboare. Cei doi martori veneau în urmă. Noaptea era întunecoasă, treptele scării  umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea. Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele. Spada preşedintelui care  era, precum s-a spus,  o simplă spadă  pur- tată într-un baston, era mai  scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă. Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii  să fie trase  la sorţi: pre- şedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma  sa.   Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă. Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta  lupta începu. Lumina făcea  din cele două  spade  două  fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul. Domnul general trecea drept unul  dintre cei mai  buni  mânuitori de spadă.  El fu însă luat  aşa de repede încât  dădu  înapoi  şi căzu. Martorii îl crezură ucis;  dar adversarul său, care  ştia  că nu l-a atins, îi oferi  mâna  pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase  din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului. Dar adversarul nu dădu  înapoi  deloc.  De trei ori generalul se trase  în urmă şi reveni la atac. A treia oară căzu din nou. Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum  lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care  îl luase  în braţe simţi sub mână  o căldură jilavă. Era sânge. Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni. — Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care  ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă;  apoi,  desfăcându-şi haina  şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură. Cu toate astea  nu scoase  măcar un oftat. Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu  sufletul după  cinci  mi- nute..."   Franz citi ultimele cuvinte cu o voce  aşa de gâtuită încât  abia  se auziră, iar după  ce le citi  se opri  trecându-şi mâna  peste  ochi  ca pentru a alunga un nor. După  o clipă  de tăcere, continuă:   "Preşedintele urcă  scara  după  ce îşi băgă  sabia  în baston; o dâră  de sânge  însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când  auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după  ce constatară moartea. Generalul a sucombat, deci, într-un duel  loial,  iar nu într-o capcană, cum s-ar putea  spune. Drept care  am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".   După  ce Franz sfârşi  lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după  ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse  o lacrimă, după  ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ,  încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare: — Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin  semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin  durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu  părinte. Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii.  Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care  observase de multe ori pe antebraţul lui două  urme de sabie,  făcu  un pas înapoi. — Pentru  numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse  Franz adresân- du-se  logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu  ca să aflu  numele omului care  m-a făcut orfan la doi ani.   Valentine rămase nemişcată şi mută. — Crede-mă, domnule, spuse  Villefort, nu mai  prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost  într-adins tăinuite. Nici părintele meu  nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc  în dicţionar. — Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care  m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care  mi-a  dat puterea să merg până  la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui  ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi  putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg... — Da, răspunse Noirtier. — Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn  că poate să mi-l  arate... pe omul  acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul. Noirtier privi dicţionarul. Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând  literele alfabetului până  la E. La litera aceasta bătrânul făcu semn  că da. — E, repetă Franz.   Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn  negativ. Valentine îşi ascundea capul  în mâini. În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu. — Da, făcu bătrânul. — Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul  i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu? — Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re. Franz căzu fără  puteri într-un jilţ. Villefort deschise uşa şi fugi,  căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.   download carte....

 Laleaua neagră de Alexandre Dumas Capitolul I  Un popor recunoscător La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, ― oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer. Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille i sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderii, funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate. Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 1 Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii. În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine. Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder. În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului. Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht. Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".   A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile duşmanilor săi. Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.   Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită. Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.   Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.   În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder. De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.   Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. Ne referim la misiunea de călău. Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva nobilimii! "Şi apoi, ― ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"   "Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan." Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge. Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.   În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt.   Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută: — O să plece! O să ne scape! La care alţii răspundeau: — O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o. — Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea. — Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el. — Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. — Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat. — La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.   La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai ameninţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării de la şa. Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând: — Trăiască de Orania, jos trădătorii!   Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: — Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi? Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: — Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! — Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.   Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: — Sus armele, soldaţi! Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie. — O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare. — Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor. — Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. — Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor. — Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.   Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: — Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: — Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu? — Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. — Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?   Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. — Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? — O auziţi? — E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. — Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei. — Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.   Apoi continuându-şi drumul: — Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.   descarcare carte 

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...