Charles Dickens

    Marile sperante de Charles Dickens     Capitolul 1           Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas.   Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu părul creţ. Iar trăsăturile inscripţiei: „De asemeni şi Giorgiana, soţia celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.   Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip şi Georgiana, „soţia celui de mai sus” sunt morţi de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi şi ei şi îngropaţi; că întinderea necultivată de dincolo de cimitir, străbătută de gropi şi presărată cu cantoane, pe care păşteau cirezi, e ţara mlaştinilor; că şuviţa plumburie de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatic de unde năvăleşte vântul, e marea şi că pumnuleţul acesta de om, care tremură şi scânceşte, înfricoşat de tot ce vede, e Pip.   — Tacă-ţi gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, şi un om se ridică dintre morminte, lângă uşa care dădea în biserică. Stai liniştit, diavole, că de nu, îţi frâng gâtul!   Era un om înfricoşător, îmbrăcat într-o haină grosolană cenuşie şi avea o cătuşă mare de fier la picior. Pălărie nu avea şi ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma zdrenţuită. Arăta ca un om ieşit din apă sau din noroi, lovit şi tăiat de pietre, înţepat de urzici şi sfâşiat de mărăcini; şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul; dinţii îi clănţăneau, când mă apucă de bărbie.   — Vă rog, domnule, să nu-mi frângeţi gâtul, l-am implorat eu. Vă rog frumos.   — Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute.   — Pip, domnule.   — Unde locuieşti? Numaidecât să-mi spui.   Am arătat cu degetul în direcţia unde se întindea satul nostru, printre aninii şi plopii de pe malul neted, cam la o milă depărtare de biserică.   După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar, în afară de o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse din nou în picioare – căci omul era atât de iute în mişcări şi atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în faţa mea – cum spun, când biserica se întoarse din nou în picioare, eu şedeam tremurând cocoţat pe o piatră înaltă de mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie.   — Măi puştiule, făcu omul, lingându-şi buzele, dar dolofan obraji mai ai.   Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deşi pe atunci era cam mititel şi nu prea voinic pentru vârsta mea.   — Să fiu al naibii, dacă nu i-aş mânca! spuse omul, clătinând ameninţător din cap. Zău dacă n-aş face-o.   Mi-am exprimat cu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu se întâmple şi m-am încleştat cu putere de piatra pe care mă aşezase omul, întâi ca să mă ţin mai bine şi apoi ca să nu cumva să încep să plâng.   — Ia spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama?   — Acolo! am răspuns eu.   — Omul tresări ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, apoi, şi se uită în urmă.   — Acolo, am explicat eu: „deasemeni şi Georgiana”, aceea este mama.   — A! făcu el, întorcându-se; şi ăla de alături de ea e tatăl tău?   — Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”.   — Aha! bodogăni omul, gânditor. Şi tu pe lângă cine trăieşti acum, dacă cumva te mai las eu cu zile?   — Cu sora-mea, doamna Gargery…, nevasta lui Joe Gargery, fierarul.   — Fierarul, aha! făcu el. Şi-şi privi piciorul.   După ce-şi plimbă de câteva ori privirea întunecată de la picior la mine. Se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă apucă de amândouă mâinile şi mă împinse pe spate, ţinându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau pătrunzători în ai mei şi eu îl priveam cu deznădejde.   — Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia o pilă?   — Ştiu, domnule.   — Dar haleală, ştii ce-i?   — Ştiu.   După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slab şi ca să mă înfricoşeze mai rău.   — Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Şi ai să-mi aduci haleală.   Şi iar mă smuci. Dacă nu îţi scot măruntaiele. Şi mă mai zgâlţâi puţin.   Eram atât de îngrozit şi de ameţit, încât m-am agăţat de el cu amândouă mâinile.   — Dac-aţi fi atât de bun şi m-aţi lăsa să stau drept, poate că n-aş mai fi atât de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăzni eu.   Mi-a dat un ghiont zdravăn şi m-a răsucit din nou şi biserica sări din nou deasupra moriştii de vânt din vârf. Apoi m-a ţinut în poziţia de drepţi, pe marginea pietrei de mormânt şi mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare:             Miniseria de 6 episode o puteti urmari pe siteul video latimp.eu, dând pe linkul de mai jos           https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/          

Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.   Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol. Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor. Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără niciun dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate: — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace! Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, indreptan- du-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el: — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte! — ’Mnezeu s-o binecuvânteze!, se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom’le şi să facă trei’spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, ’Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor! Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil. Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire. — Gata, madam Cutare, a murit!, spuse doctorul în cele din urmă. — Of, săraca de ea, aşa e!, spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea! — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine? — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea. Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă. — Aceeaşi veche poveste — spuse el dând din cap — văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună! Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil. Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui — copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit —, dispreţuit şi oropsit de toţi. Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   Capitolul 2   În care se vorbeşte despre creşterea şi educaţia lui Oliver Twist, precum şi de consiliul parohial   Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui şir neantrerupt de înşelăciuni şi dezamăgiri. L-au crescut cu biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în permanenţă mai-marilor parohiei situaţia acestui copil orfan, flămând şi sărac. Aceştia, la rândul lor, începuseră să se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i ofere lui Oliver Twist mângâierea şi hrană de care avea atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea fiinţă nu există, mai- marii parohiei au hotărât cu mărinimie şi plini de omenie că Oliver să fie trimis la ţară, într-o altă casă mai mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certaţi cu legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo şapte pence şi jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripăşea acolo pe toţi răii. Şapte pence şi jumătate pe săptămână e o sumă destul de frumuşică: cu şapte pence şi jumătate poţi cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie înţeleaptă şi cu multă experienţă; ea ştia exact ce le trebuia copiilor, dar şi ce era bun pentru ea. Aşa că ei îi revenea cea mai mare parte a câştigului săptămânal, oferind tinerei generaţii parohiale în creştere o porţie şi mai mică decât i se cuvenea, reuşind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar şi de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. Iată cum se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof materialist. Cine nu cunoaşte povestea acelui filosof? El a inventat o teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să mănânce şi pe care a reuşit să o demonstreze atât de bine, încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, transformându-l din nimic într-un animal ager şi focos, care a murit doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic materialist folosit de această femeie hoaţă opera tot la fel şi pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reuşea să-şi ducă zilele cu puţină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc din nebăgare de seamă, ori se înăbuşea din te miri ce; dar oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era chemat în cealaltă lume ca să-şi cunoască părinţii pe care nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta. Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele — cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, dat fiind că acolo la ţară nu se prea spălau rufele —, tocmai atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări stânjenitoare, enoriaşii razvratindu-se şi semnând câte o plângere. Însă aceste obraznicii erau repede muşamalizate de doctor, precum şi de mărturia epitropului; primul deschidea întotdeauna cadavrul şi nu găsea nimic înăuntru (lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau controale regulate la ţară, având întotdeauna grijă să-l trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunţe venirea. Aşa se face că de fiecare dată toţi copiii erau primeniţi şi curaţi. Ce puteai pretinde mai mult? Nu prea era de aşteptat ca un astfel de sistem să dea roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid şi firav, micuţ de statură şi subţire ca o trestioară. Cu toate acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi părinţi au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai faptului că a reuşit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, graţie regimului auster la care fusese supus încă de la naştere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la vârsta de nouă ani, pe care şi-o sărbătorea în pivniţa de cărbuni în compania selecta a doi domnişori, după ce toţi trei fuseseră snopiţi în bătaie şi încuiaţi acolo pentru că îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură zdravănă, vazandu-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii. — Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi, domnule Bumble?, spuse doamna Mann scoţând capul pe geam şi prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada sus pe Oliver şi pe ăilalţi doi plozi şi bagă-i imediat la spălat! Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble! Domnul Bumble era cam grăsuţ şi cam ţâfnos din fire, aşa că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, începu a zgâlţâi portiţa cu furie, ba, îi mai trase şi un şut, cum numai un epitrop o poate face. — Vai de mine! — spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe când cei trei băieţi erau scoşi din ascunzătoare — oare cum de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiţă era încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilaşilor acestora, dragii de ei! Intraţi, domnule! Poftiţi, vă rog, domnule Bumble, dar, vă rog, poftiţi, domnule! Deşi această invitaţie a fost de o politeţe excesivă, putând înmuia chiar şi inima celui mai înţepat staroste de biserică, ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop. — Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este respectuoasă şi cuviincioasă?, se răţoi domnul Bumble, strângându-şi bastonul cu putere. Să-i ţii pe reprezentanţii parohiei să aştepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai parohiei? îţi dai seama, doamna Mann, că eşti, cum să spun eu, doar o biată delegata a parohiei şi o lefegioaica? — Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la vreo doi puişori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-aţi venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă şi cu multă umilinţă. Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de orator şi era foarte mândru de el însuşi. Începu să se calmeze, având în vedere că deja îşi etalase oratoria şi-şi răzbunase orgoliul. — Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva mai potolit, poate că-i aşa cum spui dumneata. Fie! Deci, doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu niscaiva treburi şi am câte ceva să-ţi spun. Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor pardosit cu dale de cărămidă şi îi oferi un scaun, aşezându-i foarte tacticos pe masă bastonul şi pălăria în formă de tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble îşi şterse transpiraţia de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii sunt şi ei oameni, aşa că domnul Bumble zâmbi. — Ei, da’ acum să nu vă supăraţi de ce-am să vă spun, adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, aţi mers ceva pe jos, da’ mai bine-mi văd de treabă. Domnu’ Bumble, ce-aţi zice de o băuturică? — Nicio picătură, dar chiar nicio picătură, spuse domnul Bumble, fluturându-şi liniştit mâna dreaptă cu un semn plin de demnitate. — Ba io tot cred c-o să vreţi puţin, spuse doamna Mann, care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că şi gestul făcut. Numa’ o picătură îndoită cu puţină apă rece şi o bucăţică de zahăr. Domnul Bumble îşi drese glasul. —Acu’ numa’ o picături ca, zise doamna Mann convingătoare. — Ce anume?, întrebă epitropul. — Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i ung pe drăguţii de mititei pe la buric, când nu li-i bine, domnu’ Bumble, îi răspunse doamna Mann scoţând o sticlă şi-un pahar din dulapul din colţ. Gin. Ai să vezi domnu’ Bumble, e-un gin straşnic. — Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor aşa ceva?, întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul. — Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de ei?!, răspunse îngrijitoarea. N-aş putea suferi să-i văd cum se chinuiesc, doar mă cunoaşteţi ’mneavoastra. — Da, desigur, încuviinţă domnul Bumble, n-ai putea. Doamna Mann, eşti o femeie adevărată (la auzul acestor cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să informez consiliul cu prima ocazie. (Trase paharul spre el). Am să spun că pentru copii eşti ca o mamă. (Amesteca bine ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în sănătatea dumitale — şi dădu peste cap jumătate din el. Ei, şi-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoţând din buzunar un carneţel cu coperte din piele. Băiatul acela care a fost botezat aşa, că vai de lume, Oliver Twist, împlineşte azi nouă ani. — Batu-l-ar norocu’ să-l bată!, îl întrerupse doamna Mann ştergându-şi ochiul drept cu colţul sortului, până ce se înroşi. — Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile supraomeneşti, ba, chiar aş putea spune supranaturale din partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, cum o chema şi din ce clasă socială făcea parte. Doamna Mann îşi ridică mâinile a neputinţă, apoi, după o clipă de gândire, spuse: — Atunci cum se face că el totuşi are un nume? Luând o poziţie impozantă şi plin de mândrie, epitropul spuse cu emfază: — Eu l-am inventat. — Dumneata, dom’le Bumble?! — Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume copilaşilor noştri iubiţi în ordine alfabetică. Ultimul pe care l-am numit a fost cu S — Swubble, iar acesta a fost cu T — Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata pregătite până la sfârşitul alfabetului şi iar o pot lua de la A până la Z. — Da’ chiar că sunteţi tare citit, dom’le!, spuse doamna Mann. — Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel de compliment; aşa o fi, dacă spui dumneata. Aşa o fi, doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă şi apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd imediat. — Gata, acu’ vi-l aduc, spuse doamna Mann ieşind iute din cameră. Curăţat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă de jegul întărit pe faţă şi pe mâini, băiatul fu condus în camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoinţă. — Oliver, fă o plecăciune în faţa domnului, spuse doamna Mann. Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către epitropul care era aşezat pe un scaun şi jumătate către tricornul de pe masă. — Vrei să mergi cu mine, Oliver?, spuse domnul Bumble cu emfază. Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, doar că ridicându-şi privirea o întâlni pe cea a doamnei Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea epitropul. Îi arătă pumnul şi avea o fată ameninţătoare, într-o fracţiune de secundă înţelese totul. Prea des încasase pumni ca să-i fi uitat atât de uşor. — Vine şi dansa cu mine?, întrebă sărmanul Oliver. — Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va veni să te vadă doar din când în când. Copilul, chiar dacă era mic, reuşi să se prefacă şi să arate că-i părea tare rău că trebuia să plece. Avea chiar şi ochii plini de lacrimi. Foamea şi bătăile încasate de mai multe ori pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-şi dorea decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine într-o mână şi cu şepcuţa maronie, specifică uniformei parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă bună şi nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i lumineze anii întunecaţi ai copilăriei. În ciuda celor arătate mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiţă grădinii se închise în urma lui. Chiar aşa rai cum erau, micuţii lui tovarăşi de suferinţă, pe care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi avusese vreodată; pentru întâia oară în viaţa lui simţi cu adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare! Domnul Bumble mergea cu paşi mari; tropăind mărunt, Oliver îl ţinea strâns de manşeta bordata cu fireturi aurii şi îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt şi cu ţâfnă — blândeţea temporară pe care ginul amestecat cu apă o trezise în inima lui tocmai se evaporase, aşa că devenise epitropul de mai înainte. Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas şi abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea seară membrii consiliului aveau să se întâlnească şi că el, Oliver, trebuia să apară în faţa lor negreşit. Neştiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era chiar uluit de inteligenta epitropului şi nici nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu bastonul, aşa, doar ca să-l mai trezească un pic, şi-i mai dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari şi graşi stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, aşezat într-un jilţ, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o faţă rotundă şi tare roşie. — Fă o plecăciune în faţa consiliului, spuse Bumble. Oliver îşi şterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi şi, nevăzând niciun consiliu, ci doar o singură masă se înclină în faţa ei. — Cum te cheamă, băieţaş?, îl întrebă domnul din scaunul cel înalt. La vederea atâtor domni, Oliver se sperie şi începu să tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, lucru care-l făcu să plângă. Aşa că răspunse foarte încet şi parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui. — Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred că ştii foarte bine că eşti orfan. — Ce înseamnă orfan, domnule?, întrebă bietul Oliver. — Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu jiletca albă. — Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că ştii că n-ai nici tata şi nici mama şi că ai fost crescut din milă parohiei, nu? — Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar. — De ce plângi?, întrebă domnul cu jiletca albă. Şi ca să arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar aşa, oare de ce-o plânge acest copil? — Sper că te închini în fiecare seară ca un creştin adevărat — spuse un alt domn cu o voce răguşită — şi că te rogi pentru cei care-ţi dau de mâncare şi care au grijă de tine. — Da, domnule, se bâlbâi băiatul. Chiar dacă nu-şi dădea prea bine seama, domnul care vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost foarte creştineşte şi că el ar fi fost un foarte bun creştin dacă s-ar fi rugat pentru toţi cei care-l hrăniseră şi avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse aşa ceva până acum, pentru că nimeni nu-l învăţase. — Băiete, te-am adus aici ca să te învăţăm carte şi să te dăm la o meserie, spuse omul cu faţa roşie, care stătea pe scaunul cel înalt. — Aşa că ai să te apuci de scărmănat câlţi chiar de mâine dimineaţă, de la ora şase, adăugă domnul cel răguşit, îmbrăcat în jiletcă albă. Mulţumind pentru aceste binefaceri ca şi pentru slujbă cu scărmănatul câlţilor, Oliver se înclină în fata epitropului, după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu o saltea aspră pe el. Doar şi săracii au dreptul la somn, nu?! Oh, minunatele şi blândele legi englezeşti! Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea să-i influenţeze de acum încolo întreaga viaţă. Asta e, hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba. Membrii acestui consiliu parohial erau nişte filosofi cu o judecată profundă; atunci când era vorba de această casa- azil, ei îşi dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar fi putut, că nevoiaşii chiar se simţeau bine aici, unde era un loc public şi de oarecare distracţii pentru oamenii din clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, ceaiul, chiar şi cina; un fel de paradis construit din cărămidă şi mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc şi voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotştiutori, odată şi-odată lucrurile trebuie puse la punct; las’ că vedem noi, una-două. Aşa că stabiliră un regulament cum că toţi săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două posibilităţi: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori mureau repede-re- pede în afara lui. Şi de aceea au vorbit cu cei de la administraţia apelor să le dea apă la discreţie şi cu un morar să le mai dea din când în când câte puţin din faină lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe săptămână câte o ceapă şi duminică o jumătate de chiflă. Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură şi alte regulamente, tot înţelepte şi pline de omenie. Şi tot din milă, hotărâră că familiile sărace care divorţau să nu mai fie puse la plată. Şi în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani familiei, aşa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau de toate belelele. Nimeni nu poate şti câţi săraci ar fi vrut să scape din chingi, graţie acestor două privilegii, dacă n-ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare de acest azil sau casa parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni judecaţi şi prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia întâmplării. În afară de muncă pentru casa şi de fiertura de ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni. După primele şase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, sistemul funcţiona ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam costisitor la început. Se mai punea şi problema strâmtării hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, fluturau lălai pe trupurile lor împuţinate de ovăzul îndoit cu apă. Aşa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă a parohiei se împuţina pe zi ce trece, spre bucuria fără de margini a membrilor consiliului parohial. încăperea unde luau masa copiii era un spaţiu foarte mare, cu dale din piatră pe jos şi într-un colţ cu un cazan din cupru; lângă el, bucătarul, cu un şorţ pe dinainte şi ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un polonic uriaş din fiertura aceea apoasa. Toţi copiii aveau câte o străchinuţă în care primeau din această mâncare aleasă. Nimic mai mult. Excepţia era de sărbători, când primeau în plus încă două linguri şi un sfert de pâine. Castronaşele nu erau spălate niciodată pentru că străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operaţie (care bineanteles nu dură prea mult, deoarece şi lingurile erau tot atât de mari ca şi castroanele), se opreau şi se tot uitau la cazanul din cupru, cu aşa nişte ochi flămânzi de parcă ar fi vrut să devoreze până şi cărămizile pe care era aşezat; totodată, îşi sugeau degetele cu sârg, că nu cumva să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se ştie că, în general, băieţii mănâncă mai mult decât fetele. De mai bine de trei luni, Oliver Twist şi prietenii lui indurau chinurile unei senzaţii permanente de foame. În cele din urmă, au ajuns să fie atât de hămesiţi şi de sălbatici, încât un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui şi care nu era prea obişnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor lui printre dinţi ca, dacă nu primea în plus un castronel din acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce chiar pe băieţelul care dormea noaptea lângă el şi care întâmplător era mai mic şi mai slăbuţ. De atâta foame, avea nişte ochi de fiară, aşa că ei l-au crezut. Chiar în acea după-amiază s-au adunat cu toţii, s-au sfătuit şi au tras la sorţi cine să meargă la bucătar şi să-i mai ceară din acea fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist. Veni seara şi copiii se aşezară fiecare la locurile lor. Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea proţăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminţi în spatele lui; se servi fiertura de ovăz şi apoi se rosti o rugăciune mai lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice peşte. Copiii începură să şuşotească ceva între ei şi să se uite insistent la Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. Se ridică de la masă şi, ţinând castronul şi lingura în mână, se îndrepta către bucătar, speriat chiar şi el de aşa cutezanţă. — Vă rog frumos, domnule, aş mai vrea puţin. Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate; deodată se făcu palid la faţă. Timp de câteva clipe îl privi pe micuţul răzvrătit, cu ochii ieşiţi din orbite, după care se sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele inlemnisera de uimire, copiii de frică. — Ce?, întrebă bucătarul cu glas stins. — Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai daţi o porţie. Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în braţe şi începu să strige după epitrop. Membrii consiliului tocmai participau la o adunare solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel înalt: — Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i dăm mai multă mâncare. Cu toţii au rămas cu gura căscată, în timp ce groază şi uimirea se puteau citi pe feţele lor. —A cerut săi se dea mai mult?, întrebă domnul Limbkins. Bumble, calmează-te şi răspunde-mi clar şi răspicat! Deci să înţeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar şi după ce a mâncat cantitatea prescrisă în raţia zilnică? — Da, domnule, aşa a făcut. — Băiatul ăsta n-o s-o sfârşească prea bine, cu siguranţă că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu că va fi spânzurat. Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversaţia asupra acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie închis de îndată. A doua zi dimineaţă a fost lipit un afiş pe dinafară porţii. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel spus, se ofereau Oliver Twist şi pe deasupra încă cinci lire sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de un ucenic la orice fel de negoţ, afacere sau meserie. — Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă şi citea afişul din dimineaţa aceea, niciodată n-am crezut cu atâta tărie că acum că băiatul ăsta va sfârşi sigur la spânzurătoare! întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate şi nici nu vreau să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), mă încumet să vă las să ghiciţi dacă Oliver Twist a murit în acest tragic chip sau nu.

PERSONAJELE     DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious. SFINŢIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de la catedrala din Cloisterham, om exemplar şi un adevărat creştin. DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb. DEPUTY („WINKS”), un ştrengar în slujba lui Durdles. EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum studiază ingineria. DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de monumente. DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnişoarei Rosa Bud. DOMNUL LUKE HONEYTHUNDER, preşedintele unui Comitet de Filantropie. JOHN JASPER, profesor de muzică şi totodată maestru-corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin Drood. NEVILLE LANDLESS, pupilul sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitaţie, primarul din Cloisterham. LOCOTENENTUL TARTAR, ofiţer în retragere din Marina Regală. DOMNUL TOPE, paracliserul-şef la catedrala din Cloisterham. DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ţine casă cu camere de închiriat, vara domnului Bazzard. DOMNIŞOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), orfană, o fată drăguţă, copilăroasă, pupila domnului Grewgious. DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIŢA DE PORŢELAN”), o cucoană bătrână şi deşteaptă; mama sfinţiei-sale Septimus Crisparkle. HELENA LANDLESS, pupila domnului Honeythunder. DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul domnişoarei Twinkleton. DOAMNA TOPE, nevasta paracliserului-şef de la catedrala din Cloisterham, DOMNIŞOARA TWINKLETON, conducătoarea unui pension de fete.                             CAPITOLUL  I       ZORILE     Turnul unei străvechi catedrale englezeşti? Cum se face că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn cenuşiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? Dar de unde şi până unde tocmai aici! În văzduh nu există nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ţi răsară dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e ţepuşa care a apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proţăpită la porunca sultanului, pentru a trage în ţeapă, unul câte unul, cine ştie ce bandă de pungaşi turci. Aşa trebuie să fie, căci se aud talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina soarelui, şi, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară flori. Vin apoi elefanţii albi – sumedenie, gătiţi în tot soiul de culori scânteietoare – şi sclavi fără de număr. Totuşi, în fund, se înalţă turnul catedralei, acolo unde nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, iar în ţeapa groaznică nu vezi zvârcolindu-se ţipenie de om. Dar stai! Ţepuşa e atât de joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros. Scuturându-se din creştet până-n tălpi, omul nostru căută să-şi adune în chipul acesta fantastic gândurile risipite; în cele din urmă se trezi, şi proptindu-şi în mâini trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea mai prăpădită şi mai neîncăpătoare odăiţă. Prin perdeaua zdrenţuită de la fereastră, lumina zorilor se furişa dintr-o curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezişul, pe un pat mare, peste tăblia care pur şi simplu cedase din pricina greutăţii. Tot îmbrăcaţi şi de-a curmezişul patului, nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascar[1] şi o femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolenţă, de torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot suflând de zor, cu mâna descărnată streaşină, scânteia roşie se înteţea, slujind, în lumina sură a dimineţii, drept lampă, ca bărbatul acesta să-i poată desluşi cât de cât chipul. — Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreţ şi răstit. Mai vrei una? El se uită în jur, ducând mâna la frunte. — De când ai venit aici la miezu nopţii, cinci ai fumat, nici mai mult, nici mai puţin, continuă femeia, văitându-se într-una. Vai de mine şi de mine, că rău mă mai doare capu. Ăştia doi, a venit după ’mneata. Ah, sărmana de mine, merge treaba prost de tot! Puţini chinezi dă pe la docuri, iar lascari şi mai puţini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, ţi-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, şi n-ai să uiţi că acum opiu e scump al naibi pe piaţă, nu-i aşa? Auzi, trei şilingi şi şase pence degetaru! Să nu uiţi că numa eu… şi Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da’ el nu se pricepe aşa de bine ca mine... numa eu ştiu sicretu cum se amestecă! De-aia ai să plăteşti cumsecade, nu-i aşa, maică? În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când şi când, bolborosind, trăgea zdravăn în piept. — Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii… vai de plămânaşii mei! Uite-aşa, măiculiţă, e aproape gata pipa ’mneatale. Vaai, sărmănuţa de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar vrea să cadă! Când te-am văzut că-ţi vii în fire, mi-am zis, biata de mine, las’ că-i mai pregătesc eu una, că n-are să uite de preţu opiului, şi o să-mi plătească cumsecade. Haram de capu meu. Îmi fac pipele din sticle vechi de cerneală de-o para, vezi, măiculiţă, cum e asta… şi-i pun o ţeavă, uite aşa, şi iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o linguriţă de corn, şi iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei nervi! acum şaişpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, mă-mbătam, nu glumă; da’ opiu nu-mi face rău, nu, nici vorbă. Şi unde mai pui, măiculiţă, alungă foamea şi gândurile negre. Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate şi se răsuci cu faţa în jos. El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, dădu la o parte perdelele numai zdrenţe, uitându-se scârbit la cei trei tovarăşi ai săi. Observă că femeia, din pricina fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau şi pe chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una din sumedenia de zeităţi sau necuraţi, cine ştie, şi rânjea îngrozitor. Lascarul râdea şi-i curgeau balele. Gazda stătea nemişcată. „Ce-ar putea ea oare să viseze?” îşi spuse în sinea lui bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el faţa acesteia şi rămase locului privind-0.  „O fi visând oare măcelării, cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare de clienţi respingători, ca să-şi pună iarăşi pe picioare patul ăsta dărăpănat şi să-şi cureţe curtea mizeră? Ce mai poate să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât aceasta?” — Ia! Îşi plecă urechea, ascultându-i bolboroseala. — Neinteligibil! Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau faţa femeii şi făceau să-i zvâcnească membrele – ca nişte fulgere intermitente pe un cer întunecat – i se părea că are să se molipsească din nou, aşa încât trebui să se retragă într-un jilţ de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice eventualitate, şi stătu, ţinându-se strâns de braţele jilţului, până ce îşi învinse dorinţa aceasta spurcată de a-i imita mişcările. Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului şi înşfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se împotrivi, gâfâind, protestă. — Ce-ai spus? Pauză plină de încordare. — Neinteligibil! Îi dădu drumul încetişor din strânsoare, trăgând cu urechea, atent şi încordat, la vorbirea fără noimă şi se răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târî frumuşel pe duşumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul oaselor şi, mijind ochii, lovea cu braţele în stânga şi în dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se vede că pentru mai multă siguranţă, femeia luase pumnalul, deoarece tresări la rândul ei, şi, după un timp de gâlceavă, pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou pe spate, buimaci, unul lângă altul. Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când vreun cuvânt ajungea să fie pronunţat desluşit, n-avea niciun înţeles, erau vorbe fără şir. De aceea „neinteligibil!” este iarăşi singurul comentariu – al celui care căuta să prindă vorbele din aer – însoţindu-l de o mişcare de încuviinţare din cap şi de un zâmbet mohorât. Apoi el aruncă o monedă de argint pe masă, îşi luă pălăria şi porni pe bâjbâite; coborî treptele dărăpănate, dădu bună ziua unui portar (vânător de şobolani), aflat în pat, într-o cuşcă neagră de sub scară, şi pe-aci ţi-e drumul.   De astă dată, în aceeaşi după-amiază, turnul masiv, cenuşiu, al străvechii catedrale se înălţa aievea dinaintea privirilor unui drumeţ hăituit. Clopotele băteau vestind slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la uşa deschisă a lăcaşului. Tocmai când sosi, coriştii se înveşmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; îşi puse la rându-i sutana şi se alătură procesiunii celor care înaintau, înşiruiţi, în drum, spre locul destinat corului. Apoi paracliserul încuie uşa de la grilajul de fier care separa altarul de restul bisericii şi după aceea coriştii îşi ocupară locurile, grăbiţi, feţele rămânându-le ascunse. Intonară apoi Când omul cel întinat… care răsuna trezind ecourile prin sumedenia de bolţi şi grinzi ale tavanului, ca un clocot surd de tunete.           CAPITOLUL  II       DECANUL ŞI ÎNCĂ UN CAPITOL     Cine a observat acea pasăre blândă şi cu aspect clerical, cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea porneşte bătând din aripi spre cuib, într-o blândă şi clericală companie, că deodată două ciori se detaşează de restul, luându-şi zborul la oarecare depărtare, unde rămân să se odihnească; această ciudată manevră sugerează omului că există o raţiune ocultă în politica stolului, potrivit căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice legătură cu restul semenelor. Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală cu turnul de formă pătrată, când coriştii se învălmăşeau zoriţi să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfăţişare de cioară şi-au luat tălpăşiţa care încotro, doi dintre ultimii se întorc pe urmele paşilor lor şi pornesc laolaltă prin incinta bisericii străbătută de ecouri. Nu numai ziua era pe sfârşite, ci şi anul. Soarele de amurg dogorea şi totuşi dincolo de ruinele mănăstirii se făcuse rece, iar viţa agăţătoare de Virginia de pe zidurile catedralei îşi presărase pe caldarâm jumătate din frunzele ei de un roşu-închis. Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheaţă încreţea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră – numai crăpături, aşezate neregulat –, înfiora ulmii uriaşi, scuturând stropii de ploaie ca nişte lacrimi. Frunzele căzute zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste frunze, într-un zbor timid, îşi căutau loc în biserică, prin uşa joasă şi boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni care tocmai ies şi care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, unul din ei încuie uşa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i la subsuoară o partitură muzicală. — Domnul Jasper era, Tope? — Da, domnule decan. — A rămas până târziu. — Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinţia-voastră. A datără ochii peste cap rău de tot. — Spune „a dat ochii peste cap”, Tope, când vorbeşti cu domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre cei doi cu înfăţişare de cioară, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Poţi vorbi greşit faţă de un laic sau de un cleric mai mărunt, dar nu cu decanul”. Printr-o tăcere semeaţă, domnul Tope, paracliser-şef şi însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de excursionişti, refuză să dea de înţeles că aluzia i s-ar fi adresat lui. — Când şi cum a dat ochii peste cap domnul Jasper — Pentru că, aşa cum a remarcat domnul Crisparkle, e mai bine să spui a dat… a dat… repetă decanul, când şi cum a dat domnul Jasper ochii peste cap… — A dat, domnule, murmură respectuos Tope. — … rău de tot, Tope? — Păi, lu dom’ Jasper i se oprise răsuflarea în bereguş. — Eu n-aş spune, Tope, în bereguş, se amestecă din nou domnul Crisparkle, cu aceeaşi intenţie ca şi mai înainte. Ce vorbă e asta… când te adresezi domnului decan… — Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul (nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), aşa e mai bine. — Lu’ dom’ Jasper i s-a tăiat răsuflarea – căută domnul Tope să iasă discret din încurcătură – şi când a fost să cânte se căznea din rărunchi să ia notele, aşa că de aia, pesemne, a avut un fel de criză, puţin mai pe urmă. S-a întunecat la minte – Tope pronunţase aceste cuvinte cu ochii ţintă la domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor – şi parcă vedea negru în faţa ochilor, l-a cuprins o ameţeală curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva; da’ el nu părea s-o fi luat în serios cine ştie ce. Ei, şi eu puţină bătaie de cap şi un pic de apă s-a pus pe picioare… s-a pus pe picioare. Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea şi cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, şi am să mă descurc tot aşa”. — Şi când a plecat domnul Jasper se simţea absolut bine, da? întrebă decanul. — Preasfinţia-voastră, se simţea absolut bine. Şi mă bucur ştiind că a găsit focu’ aprins, fiindcă vremea s-a răcit după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală şi el a cam tremurat. Cei trei îşi îndreptară privirile către o casă veche de piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliştea cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un zăbranic iedera bogată şi viţa agăţătoare de pe faţada clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe lângă statuile cu chip şters, şi coloanele din preajmă. — Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă decanul. — Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e aşteptat. Nu se vede decât umbra lui singuratică prin cele două ferestre… una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada Mare… acum trage perdelele. — Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie prea absorbită de afecţiunea pentru nepotul său. În această lume trecătoare afecţiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci poate şi pe la domnul Jasper? — Fireşte, domnule decan. Şi am să-i spun că aţi avut bunăvoinţa de a dori să aflaţi cum se simte? — Da, da, aşa să faci, aşa. Fireşte. Vreau să ştiu cum se simte. În orice caz. Vreau să ştiu cum îi mai este. Cu un aer plăcut, protector, decanul îşi ridică pălăria demodată cu condescendenţa oricărui decan bine dispus, îndreptându-şi ghetrele atrăgătoare către sufrageria roşietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde locuia în prezent, împreună cu doamna decan şi domnişoara decan. Domnul Crisparkle, cleric, chipeş şi rozaliu, gata oricând să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil şi este un om de viaţă, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru educaţia bună a fiului său) poziţia creştinească actuală, porni către locuinţa cantorului de lângă catedrală, abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, devreme. — Jasper, am aflat cu părere de rău de la Tope că nu te simţi bine. — Aa, n-a fost nimic… nimic! — Pari puţin obosit. — Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. Am impresia că Tope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, ştii foarte bine, să dea prea mare importanţă la tot ce se leagă de catedrală. — Pot spune decanului – am venit trimis anume de decan – că eşti din nou sănătos? — Fireşte, a fost răspunsul, însoţit de un zâmbet abia schiţat, transmite-i totodată respectele şi mulţumirile mele. — M-am bucurat aflând că-l aştepţi pe tânărul Drood. — Îl aştept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât de drag. — Aa! venirea lui, Jasper, are să-ţi facă mai bine decât un doctor. — Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele doctoriceşti. Domnul Jasper este un bărbat oacheş, de vreo douăzeci şi şase de ani, cu favoriţi şi un păr negru, bogat, strălucitor şi ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii bruneţi. Are o voce gravă şi puternică, e chipeş şi bine legat, puţin cam posomorât din fire. Odaia lui are ceva trist, poate că şi asta l-a înrâurit în felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată în umbră. Chiar şi pe soare puternic, lumina rareori ajunge până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărţi, fixate în perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră – un chip de o remarcabilă frumuseţe, cu un aer impertinent, de mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, de care părea în mod hazliu conştientă. (Acest tablou, pur şi simplu o mâzgălitură, nu avea niciun merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o manieră comică – s-ar putea spune, aproape ca să se răzbune – aidoma modelului.) — N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la întrunirea muzicală care se ţine din două în două săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simţi mult mai bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze!   Spu-ne-ţi-mi, păs-tori, spu-ne-ţi-mi Spu-ne-ţi-mi, aţi văzut-o (aţi văzut-o, văzut-o, aţi văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici!   Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, retrăgându-se din uşă cu chipul lui plăcut şi apoi coborând scara. Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamaţii în semn de recunoaştere şi urări de salut între reverendul Septimus Crisparkle şi altcineva. Domnul Jasper, care trăgea cu urechea, sări din jilţ, ieşind în întâmpinarea unui tânăr pe care-l strânge la piept, strigând: — Scumpul meu Edwin! — Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd. — Leapădă pardesiul, băiete dragă, şi așază-te aici, în colţişorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? Scoate-ţi cizmele. Hai, scoate-le. — Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii aşa de bun şi nu mă mai cocoloşi atât. Prefer orice altceva decât să fiu cocoloşit. Încurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase locului cu privirile aţintite asupra tânărului, care îşi scotea haina, pălăria şi mănuşile. Îl privea stăruitor şi atent – privire dezvăluind afecţiunea nestăvilită, plină de încordare şi devotament totodată – mereu, mereu, ori de câte ori Jasper avea faţa îndreptată în această direcţie. Şi când şi-o îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra. — Eh, aşa da, Jack, acum pot să mă duc în colţişorul meu. Cinăm, Jack? Domnul Jasper deschise o uşă de la celălalt capăt al camerei, care dădea într-o odăiţă plăcut luminată, unde totul era pregătit şi unde o doamnă arătoasă tocmai punea farfuriile pe masă. — Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e astăzi? — A ta nu, ştiu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză ca să se gândească. — Nu, nu a mea, ştiu şi eu! E ziua lui Pussy! Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine ştie ce putere ciudată de înrâurire, schiţa aflată deasupra căminului. — Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, urându-i mulţi ani. Vino, unchiule, şi condu-l la masă pe nepotul dumitale respectuos şi mort de foame. Când băiatul (care nu era decât un ţângău) aşeză o mâna pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel şi cu vioiciune, puse şi el o mână pe umărul acestuia şi astfel, ca doi fraţi, se duc să cineze. — Aa, Doamne sfinte, iat-o şi pe doamna Tope! strigă băiatul. Mai drăguţă ca niciodată. — Nu te ocupa de mine, domnişorule Edwin, rosti soţia paracliserului. Am eu grijă de asta. — Ba nu. Eşti mult prea frumuşică. Hai, sărută-mă, pentru că-i aniversarea lui Pussy. — Dacă aş fi în locul ei, tinere, ţi-aş arăta eu „Pussy”, cum o numeşti dumneata, reluă doamna Tope îmbujorându-se, după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ţine prea mult la dumneata, asta este. Prea-ţi caută-n coarne, aşa socot eu; îţi închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca fetele să şi vină cu zecile. — Dumneata uiţi, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, luându-şi locul la masă cu un zâmbet jovial, ca şi tu, Ned, că unchi şi nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înţelegere comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom primi. — Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!… Te rog, Jack, tranşează carnea, nu mai pot de foame. Această replică a slujit drept introducere la cină. În tot timpul mesei s-a vorbit puţin despre subiecte de actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din urmă, faţa de masă a fost ridicată, după care apăru o farfurie cu nuci şi o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat. — Aşa… ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simţi cu adevărat şi sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o barieră între noi? Eu unul nu cred. — Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici faţă de nepoţii lor, încât, instinctiv, simt acelaşi lucru. — De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferenţa de şase ani sau cam aşa ceva? În familiile numeroase există unchi mai tineri ca nepoţii lor. Zău, tare-aş vrea să fie astfel şi cu noi! — De ce? — Deoarece, dacă ar fi aşa, te-aş învăţa eu minte, Jack. Aş alunga grijile, care, deşi tânăr, albesc părul… grijile care-l vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei! — Şi de ce nu? — Mă mai întrebi de ce?… E ziua de naştere a lui Pussy, şi n-ai închinat în sănătatea ei! Mulţi ani trăiască Pussy! Adică mulţi ani fericiţi. Afectuos şi vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a tânărului, ridicând paharul în tăcere. — Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, ura!… Şi acum, Jack, hai să stăm puţin de vorbă despre Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi mie unul şi tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce Pussy? — În privinţa muzicii? Foarte bine. — Ce om teribil de conştiincios eşti, Jack! Dar ştiu, ştiu, Dumnezeu să te binecuvânteze. E puţin cam neatentă, nu-i aşa? — Poate învăţa orice, numai să vrea. — Numai să vrea? Fir-ar să fie. Şi dacă nu? Se auzi un crac dinspre Jasper. — Cum ţi se pare, Jack? — Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schiţa ta, răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra portretului. — Şi eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, înălţându-şi cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un ochi şi fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des. Crac! se auzi dinspre Edwin Drood. Crac! se auzi apoi dinspre Jasper. — De fapt – reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot scotocind prin cojile de nuci, puţin înciudat – regăsesc această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia asta… Ştii foarte bine, domnişoară mofturoasă şi impertinentă. Uf! Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou. Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper. Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood. Tăcere de ambele părţi. — Ţi-ai pierdut graiul, Jack? — L-ai găsit pe-al tău, Ned? — Nu, dar zău… știi, la urma urmelor, nu-i aşa că... Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor. — Nu-i aşa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în această direcţie? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ţi spun eu! Dacă aş avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aş alege-o din toate fetele drăguţe din lume. — Dar n-ai această posibilitate. — Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată şi răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască anticipat căsătoria noastră. De ce… naiba, era cât pe aci să spun, dacă s-ar fi cuvenit, ştiind respectul pe care-l port memoriei lor… nu ne-au lăsat în pace? — Tţ, ţţ, ţţ, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de dezaprobare. — Ţţ, ţţ, ţţ? Da, Jack, pentru tine totul merge strună. Tu n-ai de ce să te perpeleşti. Viaţa ta nu este redusă la scară, trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai presentimentul neplăcut că eşti silit în alegerea ta, nici că o femeie e silită să te aleagă, sau că îi eşti dat cu de-a sila Poţi alege după bunul tău plac. Viaţa, pentru tine, este ca o prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o cureţe pentru tine… — Nu te opri, dragul meu. Continuă. — Te-am jignit cumva, Jack? — Cum să mă fi jignit? — Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la faţă! Ţi s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat. Domnul Jasper, cu un zâmbet forţat, întinse mâna dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, şi între timp să-şi revină. După o vreme îngăimă: — Am luat opiu ca să-mi liniştesc suferinţa… o nelinişte care uneori mă copleşeşte. Efectul acestui medicament se abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor şi trece. Îl vezi cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să treacă numaidecât. Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe faţă, tânărul se supuse, lăsând ochii în jos, spre cenuşa din vatră. Jasper, fără a-şi odihni şi el ochii privind focul, încerca mai degrabă să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de braţul jilţului; rămase câteva clipe împietrit, apoi îşi reveni – pe frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l prăbuşit cum era în jilţ, nepotul se ocupă grijuliu de el, până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-şi în fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, şi, pe un ton mai puţin tulbure decât tâlcul vorbelor sale – oarecum în zeflemea, sau poate cu intenţia de a-l ocărî – rosti astfel: — Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine. — Pe viaţa mea, Jack, aşa credeam. Totuşi, când mă gândesc că până şi în casa lui Pussy… dacă ar avea… şi în a mea… dacă aş avea… — Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de viaţa mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul meu, nici griji legate de negoţ, de afaceri, nici tu riscuri, nici tu schimbare de casă… îţi apăream devotat artei de care mă ocup şi care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea mea. — Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind despre tine însuţi, laşi la o parte, aproape în mod necesar, multe din lucrurile despre care eu aş fi pomenit. De pildă: aş fi pomenit în primul rând de faptul că eşti atât de respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al acestei catedrale, despre reputaţia de care te bucuri pentru că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îţi alegi societatea şi despre faptul că deţii o poziţie atât de independentă în această localitate veche şi ciudată, despre darul de a preda (păi, până şi Pussy, căreia nu-i place să fie dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca tine!), despre relaţiile tale… — Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea. — Urăşti toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit. — Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă macină, mă zdrobeşte. Cum ţi s-a părut slujba? — Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască! — Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolţile catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă oboseşte mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul ăsta sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca (şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să mă apuc de scrijelit demoni în inimă? — Şi eu, Jack, care credeam că ţi-ai găsit limanul în viaţă, rosti, mirat, Edwin Drood, şi se aplecă înainte în scaun, ca să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, privindu-l cu o expresie plină de nelinişte întipărită pe faţă. — Ştiam că aşa crezi. Toată lumea crede astfel. — Da, îmi închipui, încuviinţă Edwin, căzând pe gânduri. Pussy, în orice caz. — Când ţi-a spus ea asta? — Ultima oară când am fost aici. Îţi aduci aminte, acum trei luni. — Şi cum s-a exprimat? — Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta şi că eşti născut pentru această profesiune. Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea portretul în sinea lui. — Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap cu o bună dispoziţie resemnată, trebuie să mă supun acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidenţă, rămâne între noi. — O voi păstra cu sfinţenie, Jack. — Ţi-am făcut-o pentru că… — Ştiu şi simt. Pentru că suntem prieteni intimi şi pentru că ţii la mine şi ai încredere în mine, aşa cum şi eu ţin la tine şi am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack. Cei doi se ridicară în picioare privindu-se țintă în ochi, unchiul, ţinând mâinile nepotului într-ale sale, rosti: — Ei, acum ştii, nu-i aşa, că până şi un biet cantor anost, care toceşte de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat de vreo ambiţie, aspiraţie, de nelinişte, nemulţumiri, oricum le-am numi. — Da, dragă Jack. — Şi-ai să-ţi aduci aminte? — Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însufleţire? — Atunci, ia-le drept un avertisment. Retrăgându-şi mâinile şi făcând un pas înapoi, Edwin se opri o clipă ca să desluşească tâlcul acestor ultime cuvinte. Apoi spuse, vizibil emoţionat:  — Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr şi poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, sper că am oarecare intuiţie prin care simt – simt profund – caracterul generos şi dezinteresat al destăinuirilor tale dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt ca un avertisment. Chipul şi tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide încât până şi respiraţia îi încetase parcă. — N-aş putea să nu observ, Jack, că această mărturisire te-a costat un mare efort şi că ai fost foarte mişcat, aşa cum nu eşti de obicei. Fireşte, ştiu că ţii extrem de mult la mine, dar de fapt nu mă aşteptam, aş spune, să te sacrifici astfel pentru mine. Recăpătându-şi respiraţia fără nicio tranziţie între cele două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, începu să râdă şi schiţă un gest nedefinit cu mâna dreaptă. — Nu, te rog nu-ţi ascunde sentimentele, Jack, eu vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât de sugestiv n-ar fi însoţită de o suferinţă reală, greu de îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce mă priveşte nu m-ar putea copleşi. Nu cred să fie cazul cu mine. În mai puţin de un an, ştii, o retrag pe Pussy de la şcoală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca inginer în Orient şi o iau şi pe Pusşy cu mine. Dar deşi acum ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit dinainte, nu mă îndoiesc, totuşi, că o s-o ducem minunat când totul se va sfârşi şi nu se va mai putea face nimic. Pe scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l cântam în timpul mesei (şi cine ştie cântece vechi mai bine ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, şi-om trece ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape îndoială… şi când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de bună, micuţa mea impertinentă – din nou apostrofând portretul – voi arde parodia asta şi voi picta un altul pentru profesorul tău de muzică. Domnul Jasper, ţinând bărbia sprijinită în mână şi cu o expresie de visătoare bunăvoinţă întipărită pe chip, urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care fuseseră însoţite aceste cuvinte. Păstră aceeaşi atitudine şi după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de interesul puternic pe care-l nutrea faţă de spiritul acesta tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind molcom: — Aşadar, nu te laşi avertizat? — Nu, Jack. — Nu vrei să fii avertizat? — Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest ton. — Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii? — Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă până la Casa Maicilor să las un pachet?… Nişte mănuşi pentru Pussy… atâtea perechi câţi ani împlineşte astăzi. Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i aşa? Domnul Jasper, în aceeaşi postură, continuă: — Nimic în viaţă, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de frumos ca iubirea! — Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să laşi un pachet… Sunt gata, Jack. Domnul Jasper renunţă la atitudinea sa contemplativă şi plecară împreună.   10-Marinar originar din Indiile de Răsărit(în persană,lashkari-soldat).    

CARTEA ÎNTÂI Capitolul I SOARE ŞI UMBRĂ ODATĂ, acum treizeci de ani, peste Marsilia soarele ardea nemilos. În sudul Franţei, pe o zi toridă de august, un soare învăpăiat nu era atunci un lucru mai rar decât oricând altădată, în trecut sau astăzi. Totul în Marsilia şi prin preajmă zăcea încremenit sub cerul fierbinte, încremenit la rându-i, încât încremenirea aceasta ajunsese să fie o stare generală. Străinii de locurile acelea îşi pierdeau cumpătul, zăpăciţi de albul uluitor al caselor, de albu! Uluitor al zidurilor, de albul uluitor al străzilor, de dârele încremenite ale drumeagurilor sterpe, ale colinelor de unde verdeaţa fusese pustiită. Butucii de vie, cocârjaţi sub povara strugurilor, erau singurele lucruri fără acea fixitate uluitoare; uneori clipeau puţintel, în vreme ce aerul fierbinte abia clătina frunzele amorţite. Nu exista nici pic de vânt care să încreţească apă stătută din port sau marea frumoasă din depărtare. Linia de demarcaţie dintre cele două culori, negru şi albastru, indica punctul pe care marea neîntinată nu voia să-l treacă, dar rămânea la fel de liniştită ca băltoaca dezgustătoare cu care niciodată nu intra în cârdăşie. Bărcile fără tende erau prea încinse ca să te poţi atinge de ele; vopseaua de pe vasele ancorate se scorojise; de luni întregi lespezile cheiului nu se mai răcoriseră, zi şi noapte. Indieni, ruşi, chinezi, spanioli, portughezi, englezi, franţuji, genovezi, napolitani, veneţieni, greci, turci, urmaşii tuturor ziditorilor turnului Babei, veniţi să facă negoţ la Marsilia, căutau cu toţii deopotrivă umbră, refugiindu-se în vreun cotlon, să scape de o mare prea scinieietor de albastră ca s-o poţi privi şi de un cer purpuriu, ca un uriaş giuvaer de foc aprins. Lumina aceasta cumplită îţi făcea rău la ochi; către geana îndepărtată a coastei italiene ea se potolea puţin de pânză negurilor, ridicându-se uşor prin evaporarea mării, dar încolo nicăieri nu se mai domolea. Departe, hăt, dârele încremenite ale drumeagurilor, îngropate în colb, te luau cu asalt dinspre deal, dinspre vale, dinspre şesul nemărginit. Departe, hăt, viţa-de-vie, plină de praf, împodobind de sus până jos căsuţele din marginea drumului, şi copacii pârjoliţi din aleile monotone, fără umbră, se aplecau sub încremenirea cerului şi a pământului; la fel şi caii, cu zurgălăii picotind, în şirul lung de căruţe, tă- bîrcindu-se agale spre oraş. La fel şi cărăuşii tolăniţi pe o rină, când se trezeau, ceea ce rar se întâmpla; la fel şi cu muncitorii istoviţi de pe câmp. Tot ce avea viaţă sau creştea era copleşit de lumină orbitoare, în afară de şopârlele care se strecurau iute peste zidurile zgrunţuroase de piatră şi de ticăia\tot târâind de zor, ascuţit şi uscat, ca o pârâitoare. Până şi praful ajunsese brun din pricina arşiţei, iar văzduhul tremura de parcă şi aerul ar fi gâfâit. Storuri, obloane, perdele, tende erau toate lăsate, închise, pentru că nu cumva să pătrundă înăuntru lumina orbitoare. Dacă dădea de o crăpătură cât de mică sau de vreo gaură de cheie, năvălea numaidecât, săgeată incandescentă. Bisericile erau cele mai ferite. Să te furişezi prin- tr-un amurg de bolţi şi pilaştri — înstelat ca în vis de lămpi licăritoare, populat ca în vis de nişte umbre hide, străvechi, moţăind evlavios, cerşind, scuipând — însemna să te arunci într-un fluviu de foc şi să înoţi, ca să-ţi salvezi viaţa, până la cel mai învecinat petic de umbră. Astfel — cu oameni trândăvi şi zăcând pe oriunde era umbră, fără prea mare zarvă de voci ori lătrat de câini, cu dangăt răzleţ de clopote, dogit, şi răpăit de tobe afurisite — iată Marsilia, prăjindu-se la soare într-o bună zi, cu miasmele ei puternice şi cu gust înţepător. Există pe atunci în Marsilia o temniţă mizerabilă. In- tr-una din celule — atât de respingătoare că până şi soarele nepoftit clipea, lăsând-o pradă doar fărâmelor de lumină răsfrânte pe care le mai putea culege — se aflau doi bărbaţi. Lingă ei, o bancă beteagă şi diformă, fixată în zid, cu o tablă de dame scrijelată grosolan în cuţit şi un set de piese făcute din nasturi vechi şi din oase de la ciorbă, un joc de domino, două rogojini şi două sau trei sticle. Doar atât mai cuprindea încăperea, în afară de şobolani, de cine ştie ce insecte invizibile şi vizibile: doi bărbaţi. Toată lumina care intra în celulă pătrundea printre gratiile de fier alcătuind o fereastră destul de mare, pe unde era posibil, din scara întunecoasă încotro dădea, să fie urmărită celula clipă de clipă; mai jos de gratii, trei- patru picioare deasupra pardoselii, se afla o lespede mare de piatră, fixată în locul unde acestea se îmbucau în zid. Pe lespede se odihnea unul din cei doi bărbaţi, jumătate aşezat, jumătate întins, cu genunchii în aer, iar cu picioarele şi spatele proptite într-o parte şi într-alta a ferestrei. Vergelele de fier erau destul de îndepărtate unele de altele ca să-i permită să-şi petreacă braţul până la cot pe după ele; astfel se agăţa nepăsător de gratii, ca să-i fie mai la îndemână. Stigmatul puşcăriei se făcea simţit pretutindeni. Aerul întemniţat, lumina întemniţată, umezeala întemniţată, oamenii întemniţaţi — totul era vătămat de închisoare. După cum deţinuţii erau livizi şi cu ochii duşi în fundul capului, tot aşa şi fierul ruginise, piatra devenise lipicioasă, lemnul putrezise, aerul se rarefiase, lumina pălise. Ca un puţ, ca o gropniţă, ca un cavou, închisoarea habar nu avea de strălucirea de afară, şi şi-ar fi păstrat întocmai aerul stricat chiar şi pe vreuna din insulele cu plantaţii de mirodenii din Oceanul Indian. Omul aflat pe lespedea de sub gratii părea înmărmurit de frig; cu un gest nervos dintr-un umăr, trase mantaua pe el ca să se acopere mai bine şi mormăi: La naiba cu parşivul ăsta de soare, care niciodată nu răsare şi aici! Aştepta masa, uitându-se pieziş printre gratii ca să poată vedea cât mai departe pe scări în jos, foarte asemănător cu o fiară în aceeaşi situaţie. Dar ochii lui, prea apropiaţi unul de altul, nu aveau nobleţea regelui animalelor, mai mult aspri decât strălucitori — arme ascuţite, cu o mică suprafaţă care să le trădeze. N-aveau nici profunzime, nici expresivitate; luceau şi se deschideau şi se închideau. În aşa fel încât, dacă nu trebuia neapărat să se slujească de ei, un ceasornicar ar fi putut face o pereche şi mai izbutită. Avea nasul coroiat, frumos în genul lui, dar prea sus plasat între ochi, ca şi ochii, parcă prea apropiaţi unul de celălalt. Cât despre rest, era înalt şi robust, buze subţiri atât cât se puteau vedea de sub mustaţa stufoasă. O chică mare de păr aspru, fără o culoare precisă, zbârlit cum era, bătând în roşu. Mina petrecută după gratii (pe dosul ei, numai zgârieturi urâte, proaspăt cicatrizate) era neobişnuit de mică şi cărnoasă, dar fără jegul închisorii ar fi fost neobişnuit de albă. Celălalt bărbat stătea lungit ps pardoseala de piatră, acoperit cu o haină cafenie grosolană. Scoală, porcule! Mormăi primul. Nu dormi când mie mi-e foame. Tot un drac, şefule, zise „porcul", supus şi nu fără oarecare bună dispoziţie. Mă scol când vreau, mă culc când vreau. Totuna e. Spunând aceasta, se ridică în picioare, se scutură, se scărpină, îşi legă neglijent în jurul gâtului mânecile hainei cafenii (pe care mai înainte o folosise ca acoperământ) şi se aşeză căscând, pe dale, cu spatele rezemat de zidul din faţa celui cu gratii. Ia zi, cât e ceasul? Bombăni primul. O să sune de amiaz... peste patruzeci de minute. Făcând această scurtă pauză, îşi roti privirile prin celulă, ca şi cum ar fi vrut să se convingă. Parc-ai fi ceasornic. Cum se face că totdeauna ştii cât e ora? Păi, cum să-ţi spun? Eu totdeauna ştiu cât e ora şi unde mă aflu. M-au adus noaptea, cu barca, dar eu tot ştiu unde mă aflu. Uite ici! Portul Marsilia — îngenun- che pe dale şi trasă o hartă întreagă din arătătorul ars de soare — Toulon (unde sunt galerele), Şpania-i colo, Algerul colo. Aici, spre stânga, se furişează Nisa. Ocoleşti Cor- nice şi dai de Genova. Digul şi portul Genova. Terenul de carantină. Colo-i oraşul, grădini terase împurpurate de beladone. Aici vine Porto Fino. Încoace, spre Livorno. Aici, spre Civita Vecchia. Acum, direct spre... ah! Nu mai e loc pentru Neapole... — Între timp ajunsese până la perete dar totuna-i, Neapole vine pe aici! Rămase îngenuncheat şi ridică privirea spre tovarăşul lui de temniţă, cu un aer destul de vioi pentru un puşcăriaş. Era un omuleţ oacheş, iute şi sprinten, deşi puţin cam rotofei. Cu cercei în urechile brune, cu dinţi albi lu- minându-i chipul ciudat, brun, cu un păr negru ca tăciunele strâns jur împrejurul gâtului bronzat, cu o cămaşă roşie în zdrenţe, descheiată la pieptul brun, pantaloni largi de marinar, pantofi încă destul de buni, tichie roşie de formă alungită, o curea roşie şi un cuţit la brâu. Fii atent, dacă mă-ntorc de la Neapole pe unde am plecat! Uite-aici, şefule! Civita Vecchia, Livorno, Porto Fino, Genova, Cornice, împrejurimile Nişei; colea, Marsilia, dumneata şi cu mine. Locuinţa temnicerului cu chei cu tot e aici unde pun degetul ăsta mare; iar aici, sub încheietura mâinii, este locul unde se ţine în cutia lui briciul de ras naţional... ghilotina, păstrată sub cheie. Celălalt scuipă deodată pe pardoseala de piatră şi scoase un horcăit din gât. Numaidecât după aceea se auzi un alt horcăit, de astă dată al unei clanţe, undeva pe jos, apoi o uşă trântită. Paşi tărăgănaţi începură să urce scările, iar gânguritul unui glăscior dulce se amestecă în zgomotul pe care-1 făceau; apăru temnicerul, ducându-şi fiica, de vreo trei-patru anişori, şi un paner. Cum mai stau lucrurile azi-dimineaţă, domnilor? Fetiţa mea, vedeţi, a venit cu mine să arunce o privire la păsările tatălui ei. Haide, atunci. Uită-te la păsări, scumpa mea, uită-te la păsări. Se uita şi el cu băgare de seamă la „păsări", în timp ce ridica fetiţa pe pervazul gratiilor, îndeosebi la cea mai măruntă, a cărei vioiciune nu prea îi inspira încredere, pare-se. V-am adus pâinea, signor John Baptist, spuse el (toţi vorbeau în franceză, dar omuleţui era italian); şi dacă v-aş putea sfătui să nu mai jucaţi... Nu poţi da sfaturi şefului! Exclamă John Baptist, arătându-şi dinţii când zâmbi. Aa, dar şeful câştiga, reluă temnicerul, cu o privire fugară, nu cine ştie ce prietenoasă, îndreptată către celălalt, iar dumneata pierzi. E cu totul altceva. Dumneata capeţi în felul ăsta bulcă neagră şi o poşircă de vin acru, iar dumnealui, cârnăciori de Lvon, friptură de viţel în- tr-un aspic plin de mirodenii, pâine albă, brânza stra- chino[1] şi un vin bun. Uite-te la păsări, scumpa mea! Eliete păsărele! Zise fetiţa. Obrăjorul frumos, înduioşat de o milă dumnezeiască, în vreme ce privea cu sfială printre gratii, semăna cu chipul unui înger în această închisoare. John Baptist se ridică atras parcă de obrazul ei. Cealaltă „pasăre14 rămase ca mai înainte; atât doar că aruncă nerăbdător o ocheadă spre paner. Aşteptaţi! Exclamă temnicerul, aşezându-şi fetiţa pe partea exterioară a lespezii din dreptul gratiilor, ea are să hrănească păsările. Pâinea asta mare e pentru signor John Baptist. Trebuie s-o rupem, ca să-ncapă în colivie. Aşa, iată o pasăre îmblânzită care sărută mâna micuţă! Cârnăciorii din frunză de viţă sunt pentru musiu Rigaud. La fel... friptura de viţel în aspic cu mirodenii este pentru musiu Rigaud. La fel... pâinişoarele astea albe, trei la număr, sunt pentru musiu Rigaud. În sfârşit, brânza asta... ca şi vinul... şi tutunul ăsta... totul e pentru musiu Rigaud. Norocoasă pasăre! Fetiţa strecură toate aceste lucruri printre gratii în mina delicată, cu pielea moale şi netedă, nu fără o teamă evidentă şi retrăgîndu-şi-o nu numai o dată; privindu-1, fruntea ei frumoasă, încreţită, căpătă o expresie care trăda frică şi totodată iritarea. Între timp ea puse codrul de pâine neagră cu nedezminţită încredere în mâinile arse de soare, crăpate, noduroase, ale lui John Baptist, care abia dacă avea atâtea unghii pe cele zece degete ale sale cât o singură unghie la monsieur Rigaud, iar când acesta îi să Rută minuta, ea şi-o trecu peste faţa lui ca să-i mângâie. Monsieur Rigaud, indiferent dinaintea acestei dovezi de simpatie, căută să-l împace pe tatăl ei, râzând şi încuviin- ţlnd din cap spre fetiţă de fiecare dată când îi înmâna câte ceva, şi, de cum puse toate alimentele în preajmă, pe spaţiul liber al lespedei unde se odihnea, începu să mănânce cu mare poftă. Monsieur Rigaud râdea; pe chipul lui se produse o schimbare care nu-1 avantaja deloc: mustaţa i se sălta chiar sub nas, iar nasul îi cobora peste mustaţă, dându-i astfel un aer sinistru, plin de cruzime. Uite-aşa! Spuse temnicerul, răsturnând panerul ca să deşarte şi firimiturile. Am cheltuit toţi banii primiţi; poftim şi socoteala, şi cu asta, basta. Musiu Rigaud, cum mă aşteptam de ieri, preşedintele tribunalului o să aibă plăcerea să vă primească astăzi, la unu după amiază. Ca să mă judece, nu? Întrebă Rigaud, făcând o pauză, cu cuţitul în mina şi dumicatul în gură. Că bine aţi spus. Să vă judece. Pentru mine nici o veste? Întrebă John Baptist, care începuse resemnat să clefăie, muşcând din pâinea lui. Temnicerul ridică din umeri. Maică Precistă! Sunt eu oare sortit să zac aici toată viaţa, taică? De unde să ştiu?! Strigă temnicerul, întoreîndu-se spre el cu vioiciunea lui meridională şi gesticulând cu amândouă mâinile şi cu toate degetele deodată, de parcă l-ar fi ameninţat să-l sfâşie bucăţi. Prietene, de unde şi până unde să ştiu eu cât timp ai să zaci aici? De unde să ştiu, John Baptist Cavalletto? Să mor eu dacă ştiu! Aici mai sunt şi unii deţinuţi în care n-a dat strechea, zor-ne- voie să fie judecaţi. Făcând această observaţie, se uita parcă pieziş spre monsieur Rigaud, care îşi vedea mai departe de mâncat, deşi nu cu aceeaşi poftă ca înainte. —* Rămas bun, păsările mele! Spuse temnicerul, luîn- du-şi drăgălaşa fetiţă în braţe, căreia îi dicta aceste cuvinte însoţindu-le de o sărutare. Rămas bun, păsările mole! Repetă drăgălaşa fetiţă. Chipul el nevinovat privea vesel îndărăt peste umărul temnicerului, în timp ce se îndepărtară; el îi cânta un cântec din jocurile copilei: Oare cine trece pe drum aşa târziu? Cavalere Măghiran! Oare cine trece pe drum aşa târziu? Vesel, vesel, tot chefliu! Aşa că John Baptist socoti o chestiune de onoare să-i ţină isonul, numaidecât, păstrând ritmul, deşi pe un ton cam răguşit: E floarea cavalerilor, Cavalere Măghiran! E floarea cavalerilor, Vesel, vesel, tot chefliu! Acest cântec îi însoţi de-a lungul celor câteva scări abrupte, în jos, încât temnicerul trebui să se oprească în cele din urmă pentru ca fetiţa să asculte melodia până la capăt şi să repete refrenul cât încă mai puteau fi văzuţi. Apoi căpşorul fetiţei dispăru, dispăru şi capul temnicerului, dar firicelul de glas se mai auzi până când uşa se trânti cu zgomot. Monsieur Rigaud, văzând că John Baptist îi stătea în cale tot ascultând ecoul până ce se stinse (chiar şi ecoul era mai slab în închisoare şi parcă mai tărăgănat), îi aminti printr-o lovitură de picior că ar face mai bine să-şi reia locul în ungherul lui din umbră. Omuleţul se aşeză din nou pe dale cu uşurinţa nepăsătoare a unuia prea obişnuit cu lespezile de piatră; apoi, punând trei hălci de pâine neagră dinainte — se pregătea s-o taie şi pe a patra — începu, resemnat, să le facă să dispară, ca şi cum îndeletnicirea aceasta ar fi fost un soi de joc. Poate că trăgea cu coada ochiului la cârnăciorii de Lyon, sau poate la friptură de viţel în aspic cu mirodenii, dar aceste bunătăţi nu i-a fost dat să le vadă acolo vreme prea îndelungată ca să-i lase gura apă; monsieur Rigaud le făcu repede de petrecanie, în pofida preşedintelui şi a tribunalului, după care îşi curăţă degetele sugându-le, apoi şi le şterse pe frunzele de viţă. Pe urmă, pentru că se oprise să-şi privească tovarăşul de celulă, mustaţa i se ridică, iar nasul coborî. Cum ţi se pare pâinea? Puţin uscată, dar am eu aici vechiul meu sos, replică John Baptist, ridicând cuţitul în aer. Ce fel de sos? Păi, pot tăia pâinea aşa... ca pe un pepene. Sau aşa... ca o omletă, sau aşa... ca pe un peşte prăjit. Sau aşa... ca pe cârnăciorii de Lyon, reluă John Baptist, de- monstrînd diferitele chipuri de tăiere a pâinii pe care o ţinea în mină, mestecând liniştit ce avea în gură. Ţine aici! Strigă monsieur Rigaud. Poţi să bei. Bea tot, până la fund. Nu era cine ştie ce mare chilipir, căci rămăsese foarte puţin vin; dar signor Cavalletto sări în picioare, luă recunoscător sticla, o duse la gură golind-o şi plescăi din limbă. Pune sticla lângă celelalte, spuse Rigaud. Omuleţul ascultă poruncă şi se pregăti să vină cu chibritul aprins, căci monsieur Rigaud îşi răsucea acum tutunul în ţigarăl, slujindu-se de nişte pătrăţele de hârtie aduse deopotrivă. Ţine! Ia una de-aici. Mii de mulţumiri, şefule! John Baptist îi vorbi în limba maternă, pe tonul pripit şi paşnic al compatrioţilor săi. Monsieur Rigaud se ridică, aprinse ţigara, aşeză restul proviziei într-un buzunar de la piept şi se întinse cât era de lung pe bancă. Cavalletto se aşezase pe dalele de piatră, prinzindu-se cu câte o mina de fiecare gleznă, şi fuma în tihnă. Ochii domnului Rigaud păreau a fi neplăcut atraşi de ceva din vecinătatea locului de pe lespezile de piatră unde celălalt îşi plasase degetul cel mare. Îşi în- drentase privirile atât de des în direcţia aceea, încât italianul nu numai o dată i le urmărise nedumerit, înainte şi îndărăt. Ce gaură afurisită o mai fi şi asta! Strigă monsieur Rigaud, destrămând tăcerea care se aşternuse de multă 1 Ţigările (inventate, pare-se, de soldaţii lui Napoleon În timpul asediului de la Acre, în 1799) erau încă prea puţin cunoscute pe vremea când se desfăşoară povestirea, în 1826. Vreme. Ia uite, lumina zilei. A zilei? Lumina de acum o săptămână, lumina de acum şase luni^ lumina de acum şase ani, atât e de ofticoasă, de moartă! .     .       - Se strecura firavă până acolo printr-un luminator pa- trat care astupa o fereastră din zidul scării, pe unde nu se zărea însă nici soarele, darmite altceva. Cavalletto, spuse monsieur Rigaud, retrăgându-şi brusc privirile de la luminător, asupra căruia amândoi, fără să vrea, îşi pironiseră ochii, tu mă ştii pe mine că sunt un domn. Sigur, signor! De când suntem noi aici? Eu împlinesc unsprezece săptămâni mâine la miezul nopţii. Dumneata, de nouă săptămâni şi trei zile, azi după-amiază la cinci. Am făcut eu ceva de când sunt aici? Am atins eu mătura, am întins sau am strâns rogojină, am căutat eu piesele pentru jocul de dame, le-am adunat eu pe cele pentru domino, am pus eu mâna să fac vreo treabă? Niciodată! —< Te-ai gândit vreodată că m-aş putea apuca de vreo treabă? John Baptist răspunse agitând dosul arătătorului ridicat al mâinii drepte, cel mai expresiv mod de a tăgădui în limba italiană. Nu! Ai ştiut din prima clipă când m-ai văzut aici că sunt un domn? ALTRO! Încuviinţă John Baptist, închizând ochii şi clătinând din cap în chipul cel mai vehement. Acest cuvânt — după intonaţia dată de genovezi poate însemna confirmare, contradicţie, afirmaţie, tăgadă, provocare, compliment, zeflemea şi încă cincizeci de alte lucruri — în cazul de faţă căpăta semnificaţia, mai mult decât întreaga forţă a unor slove scrise, a expresiei familiare: „Cred şi eu! “ Ha! Ha! Ai dreptate! Sunt un domn! Ca un domn am să trăiesc şi domn am să mor! Ţin neapărat să fiu domn. Ăsta-i rolul meu. Să mor dacă n-o să-l joc oriunde m-aş duce! Îşi schimbă poziţia ridicându-se în capul oaselor şi strigă pe un ton triumfător: Aicea sunt! Uită-te la mine! Aruncat din cornul de belşug al soartei, m-am pomenit în tovărăşia unui,  Simplu contrabandist... m-am trezit întemniţat alături de un sărman şi mărunt afacerist, trepăduş de bursă neagră, fără acte în regulă, pe care poliţia l-a înhăţat şi pentru că şi-a pus barca la dispoziţia altor trepăduşi amărâţi că să treacă frontieră, tot cu acte în neregulă; ei, şi omul ăsta îmi recunoaşte instinctiv poziţia, chiar şi la asemenea lumină şi într-un asemenea loc. Grozav I Pe dumnezeul meu! Vezi, eu câştig, oricum ar merge jocul. Din nou mustaţa i se repezi în sus, iar nasul se pleoşti. Acum ce oră e? Întrebă, cu obrazul cuprins de o paloare uscată şi febrilă, care nu prea se potrivea cu veselia lui. Vreo douăsprezece şi jumătate. Bun! Curînd, preşedintele are să se găsească în faţa unui domn. Ascultă! Vrei să-ţi spun de ce sunt învinuit? Trebuie s-o fac acum sau niciodată, căci nu mă mai întorc aici. Ori mi se dă drumul, ori mă vor duce să mă pregătească de ras. Ştii unde-şi ţin ei briciul. Signor Cavalletto îşi luă ţigara dintre buzele întredeschise; părea în clipele acelea mai descumpănit decât s-ar fi crezut. Eu sunt — monsieur Rigaud se ridică de jos ca să vorbească — eu sunt un domn cosmopolit. Nu aparţin unei ţări anume. Tata era elveţian... din cantonul Vaud. Mama era de origine franceză, dar născută în Anglia. Eu m-am născut în Belgia. Sunt un cetăţean universal. Aerul teatral adoptat, cum stătea cu o mina proptită în şold sub pulpanele pelerinei, ca şi felul de a nu-1 băga în seamă pe tovarăşul său, adresându-se în schimb peretelui din faţă, păreau o mărturie că repeta rolul ce avea să-l joace dinaintea preşedintelui care urma curînd să-i ia interogatoriul şi nicidecum osteneala de a face lumină în mintea unui ins atât de mărunt ca John Baptist Cavalletto. —< Sunt de treizeci şi cinci de ani. Am văzut lumea. Am trăit când ici, când colo, pretutindeni m-am purtat ca un domn. Peste tot am fost tratat şi respectat ca un domn. Dacă vrei cumva să-mi cauţi nod în papură sus- ţinând că am trăit de pe urma deşteptăciunii mele... ei bine, din ce trăiesc avocaţii tăi... politicienii tăi... intriganţii tăi... bancherii tăi? Îşi folosea tot timpul mâna delicată, cu pielea netedă, ca martor al distincţiei care deseori înainte îi adusese mari servicii. Acum doi ani am venit în Marsilia. Eram sărac, nimic de zis; fusesem bolnav. Când avocaţii tăi, politicienii tăi, intriganţii tăi, bancherii tăi se îmbolnăvesc şi n-au bani puşi deoparte, şi ei ajung la sapă de lemn. Am tras la hanul „Crucea de Aur “— ţinut pe atunci de monsieur Henry Barronneau, de vreo şaizeci şi cinci de ani cel puţin şi cu o sănătate foarte şubredă. Locuiam acolo cam de patru luni când monsieur Henry Barronneau a avut nefericirea să moară... în orice caz o nefericire nu prea rară şi care se întâmpla de cele mai multe ori fără nici un sprijin din partea mea. După ce John Baptist isprăvi de fumat ţigara până la buricul degetelor, domnul Rigaud avu mărinimia să-i arunce încă una. O aprinse pe a doua din cenuşa primei şi reluă fumatul privind pieziş spre tovarăşul lui, care, preocupat de propriul său caz, nu se prea uita la el. Monsieur Barronneau lăsase în urma să o văduvă. Ea avea douăzeci şi doi de ani. Îşi câştigase reputaţie pentru frumuseţea ei şi, cum nu se prea întâmpla de obicei, era într-adevăr frumoasă. Am continuat să locuiesc la „Crucea de Aur “. M-am însurat cu madame Barronneau. Nu eu sunt cel care ar trebui să spună dacă într-o asemenea legătură existau nepotriviri mari. Eu mă aflu aici, pecetluit de stigmatul nefast al temniţei; s-ar putea totuşi ca tu să consideri că eu mă potriveam mai bine cu dânsa decât primul ei soţ. Îşi dădea oarecum aere de bărbat frumos — şi nu era; şi că avea sânge albastru, ceea ce de asemenea nu era cazul. Pur şi simplu fumuri, trufie searbădă; dar în această situaţie, ca în multe altele, jumătate din lume ia fanfaronada drept bună. Ce mai încoace şi încolo, madame Barronneau s-a simţit atrasă de mine. Din pricina asta n-o să am neajunsuri, sper? Cum privirea îi căzu din întâmplare pe chipul lui John Baptist când puse întrebarea, omuleţul scutură din cap cu vioiciune a tăgadă şi repetă la nesfârşit, pe un ton categoric şi în şoaptă: Altro, altro, altro, allro... Apoi s-au ivit greutăţi în căsnicia noastră. Sunt mândru. Nu iau apărarea mândriei, dar sunt mândru. Este, de asemenea, în firea mea să conduc. Nu mă pot supune, trebuie să conduc. Din păcate, averea doamnei Rigaud era toată pe numele ei. Aşa sună actul nesăbuit lăsat de defunctul ei soţ. Şi, lucru şi mai neplăcut, avea şi rubedenii. Când rudele soţiei se amestecă şi sunt împotriva unui bărbat care se poartă ca un domn, care e mândru şi care trebuie să conducă, urmările-s vrăjmaşe tihnei. Între noi mai exista un izvor de ciocniri. Madame Rigaud era din nefericire puţin vulgară. M-am gândit să-i cizelez întrucâtva apucăturile şi s-o fac să fie mai distinsă. Când colo, ea susţinută şi aici de rude — s-a împotrivit strădaniilor mele. Au început certurile între noi, şi, răspândite şi exagerate de bârfelile rudelor doamnei Rigaud, toţi vecinii erau la curent. S-a spus că m-am purtat groaznic cu madame Rigaud. Poate să mă fi văzut cineva dându-i o palmă... nimic mai mult. Eu am o mina uşoară, şi dacă am fost văzut dându-i o lecţie doamnei Rigaud, o făceam aproape în glumă. Dacă zâmbetul domnului Rigaud în clipa aceea exprima modul său obişnuit de a glumi, rudele doamnei Rigaud aveau dreptate să spună că ar fi preferat de mii de ori să i se facă educaţia cu seriozitate acestei biete femei. Sunt sensibil şi curajos. Nu susţin că este un merit Să fii sensibil şi curajos, dar aşa-s eu de felul meu. Dacă rudele pe          linie bărbătească ale doamnei                   Rigaud                                   mi         s-ar Fi adresat  deschis, aş fi ştiut ce am de  făcut. Şi-au    dat Seama de   asta, şi atunci au uneltit pe  ascuns;   de  aici S-au iscat   certuri între madame Rigaud     şi mine.   De  câte Ori aveam nevoie de o sumă mică de bani pentru cheltuieli personale, n-o puteam căpăta fără ceartă... Şi unde mai pui, tocmai eu, obişnuit să comand! Într-o seară, madame Rigaud şi cu mine ne plimbam ca doi prieteni... aş putea spune că doi îndrăgostiţi... pe o faleză înaltă care străjuia marea. Ceasul rău a făcut că madame Rigaud să aducă vorba despre rudele ei. Am întors împreună cu ea pe toate feţele acest subiect şi i-am reproşat lipsa sentimentului datoriei şi al devotamentului pentru mine şi că se lăsa înrâurita de invidia înverşunată a rudelor faţă de soţul ei. Madame Rigaud a ripostat, am ripostat şi eu; madame Rigaud a ridicat tonul, ani ridicat şi eu tonul şi am întărâtat-o, recunosc. Ce. Să fac, eu spun lucrurilor pe nume, aşa mi-e firea. În sfârşit, madame Rigaud, într-un acces de furie pe care veşnic va trebui să-l deplâng, a tă- bârît asupra mea cu ţipete de mânie care s-au auzit până departe, fără îndoială — mi-a rupt hainele, mi-a smuls părul din cap, mi-a zgâriat mâinile, bătea din picioare stârnind praful şi în cele din urmă a sărit de pe faleză şi şi-a găsit moartea prăvălindu-se pe stânci în jos. Astfel s-au petrecut faptele, care, din răutate, au fost răstălmăcite cum că aş fi încercat s-o silesc pe madame Rigaud să renunţe la drepturile ei şi că, refuzând cu neînduplecare să. Cedeze aşa cum îi ceream eu, m-am luptat cu ea şi... am asasinat-o! Înainta lateral până în dreptul lespezii unde frunzele de viţă se mai aflau încă, împrăştiate pe jos, adună vreo două-trei şi începu să-şi şteargă mâinile de ele, cu spatele întors spre lumină. Eh! Exclamă el după câteva clipe de tăcere. N-ai nimic de spus la toate astea? —- Urâta treabă, replică omuleţul, care se ridicase de jos şi, rezemat de zid, îşi ascuţea cuţitul de talpă pantofului. Adică? John Baptist îşi vedea de ascuţit, în tăcere, cuţitul. Adică n-am prezentat corect cazul? Al-tro! Răspunse John Baptist. De astă dată acest cuvânt era o scuză şi însemna: „Aa, nicidecum! “ Şi atunci? Judecătorii şi tribunalele sunt atât de părtinitori. Bine! Strigă celălalt, azvârlindu-şi peste umăr pulpana pelerinei, cu o sudalmă. Lasă-i să-şi facă de cap! „Zău, cred că asta o să şi: fac “, murmură ca pentru sine John Baptist, când îşi înclină capul să-şi vâre cuţitul la cingătoare. Nici unul, nici altul n-au mai rostit o vorbă, deşi amândoi începură să umble încoace şi încolo, întîlnin- du-se, n-aveau încotro, la fiecare ocol al celulei. Monsieur Rigaud se oprea uneori, ca şi cum ar fi vrut să prezinte chestiunea într-o altă lumină, ori să adreseze tovarăşului său cine ştie ce vorbă de ocară, dar deoarece signor Cavalletto continua să măsoare agale, cu ochii în pământ, încăperea, într-un fel de tropăit caraghios, ieşirile acestea n-au dus la nimic grav. Deodată scrâşnetul cheii în broască îi făcu pe amândoi să rămână pironiţi locului. Urmă un zgomot de glasuri şi târşâit de paşi. Uşa zăngăni, vocile şi zgomotul de paşi se auziră mai aproape; temnicerul coborî domol scara, urmat de un pluton de soldaţi. Haideţi, musiu Rigaud, spuse el, oprindu-se o clipă în dreptul gratiilor, cu cheile în mină, aveţi bunătatea şi ieşiţi afară. După cum văd, plec cu mare pompă. Păi, dacă n-ar fi aşa, replică temnicerul, aţi pleca în atât de multe bucăţi, că anevoie aţi mai putea fi strâns iarăşi laolaltă. Colo vă aşteaptă o gloată de oameni, musiu Rigaud, care nu ţin deloc la dumneavoastră. Dispăru din vedere, să descuie; dădu zăvoarele în lături de la o uşă joasă dintr-un ungher al încăperii. Acum, spuse el, deschizând uşiţa şi apropiindu-se, ieşiţi afară. Dintre toate nuanţele de culori existente sub soare, nici una nu aducea cu albul feţei lui monsieur Rigaud din clipele acelea. Nu există, de asemenea, niciunde fizionomie umană cu acea expresie; fiecare cută de pe obraz trăda bătăile unei inimi înspăimântate. Această paloare şi această spaimă se asociază îndeobşte cu ideea de moarte; dar deosebirea între ele două este tocmai prăpastia adâncă dintre luptă dată şi momentul cel mai înverşunat, vecin cu disperarea, al încleştării finale. Mai aprinse o ţigară de la cea a tovarăşului său; o apucă bine îrvtre dinţi, îşi puse pe cap o pălărie moale, cu boruri largi, aruncă din nou capătul pelerinei peste umăr şi ieşi pe coridorul lateral unde dădea uşa, fără să se mai sinchisească de signor Cavalletto. Cât despre omuleţul acesta, el nu făcea altceva decât să se uite afară, şi întocmai ca o fiară, care se apropie de portiera deschisă a cuştii ca să adulmece libertatea de dincolo de gratii, el petrecu acolo câteva clipe ca să stea la pândă, numai ochi, până când uşa i se închise în nas. Escorta de soldaţi era comandată de un ofiţer, un om corpolent, amabil, cu mult sânge rece; ţinea în mina sabia scoasă din teacă şi fuma trabuc. El dădu un ordin foarte scurt ca domnul Rigaud să treacă în mijlocul grupului; se aşeză în frunte cu perfectă indiferenţă, coman- dând: „înainte, marş! “şi coloana porni în jos, făcând să răsune scara. Uşa se trânti cu zgomot — cheia se răsuci în broască — o rază neobişnuită de lumină şi un suflu neobişnuit de aer păreau să fi străbătut temniţa, dispărând în trâmba subţire a fumului de trabuc. Mereu în captivitate, ca un animal de o specie inferioară —* aidoma unei maimuţe neastâmpărate, sau unui urs mai mic stârnit din bârlog — deţinutul, acum rămas singur, sări pe lespedea de lângă gratii, că nu cumva să piardă ceva din această plecare. În timp ce stătea în picioare, încă agăţat cu amândouă mâinile de barele grilajului, îi ajunse la urechi o hărmălaie de glasuri: ţipete, urlete, sudălmi, ameninţări, blesteme, toate laolaltă, şi, ca pe furtună, altceva nu se auzea desluşit, doar tumultul vocilor mânioase. Întărâtat să afle şi mai mult — semăna pe deplin cu un animal sălbatic în cuşcă — puşcăriaşul sări binişor jos, alergă în jurul celulei, sări iarăşi pt lespedea de piatră, se prinse de gratii şi încercă să le zgâlţâie, făcu un salt jos, alergă, reveni dintr-o săritură la barele de fier, ascultă, mereu în neastâmpăr, până când vacarmul, din ce în ce mai îndepărtat, se stinse. Citi deţinuţi, mai buni decât acesta, nu şi-au istovit astfel inimile lor nobile, fără ca cineva să se gândească la asta, nici chiar cei care îi iubeau din toată inima; în vreme ce măriile-lor regii şi stăpânii, care îi întemniţaseră, se zbenguiau nepăsători în soare, iar muritorii de rând îi proslăveau. Da, aceste personaje sus-puse mureau în paturile lor, îşi dădeau duhul în chip exemplar după nişte discursuri răsunătoare, iar istoria, politicoasă, mai servilă decât instrumentele lor, îi îmbălsăma cu grijă: Până la urmă, John Baptist, liber acum să-şi aleagă între cei patru pereţi locşorul cel mai prielnic unde să-şi exercite facultatea de a trage un pui de somn când avea chef, se lungi pe bancă şi, cu braţele nemişcate sub cap, aţipi. Cu felul lui supus de a fi, uşuratic, mereu vesel, cu accesele lui scurte de furie, lesne obişnuit cu pâinea tare şi cu piatra şi mai tare, oricând gata să doarmă cum punea Capul jos, pe apucate, era un adevărat fiu al pământului pe care se născuse. Imensa încremenire se şterse pentru o clipă; soarele pogorî la asfinţit într-o aureolă roşie, verzui-aurie; stelele se iviră pe cer şi licuricii le imitau în văzduhul de aici, aşa cum oamenii copiază cu stângăcie bunătatea unor specii de fiinţe mai alese. Drumurile lungi, prăfoase, şi cîm- piile nesfârşite se odihneau, iar pe mare domnea o tăcere atât de deplină, încât abia dacă se va mai auzi murmurul timpului când îşi va preda morţii. Capitolul II TOVARĂŞI DE DRUM ASTĂZI n-au mai urlat pe acolo ca ieri, nu-i aşa, domnule? -— N-am mai auzit nimic. Atunci poţi fi sigur că nu. Când urlă oamenii ăştia, Urlă ca să fie auziţi. Ca mai toată lumea, presupun. Aa, dar oamenii de aici urlă totdeauna. Altminteri nu sunt fericiţi. Cei din Marsilia, vrei să spui? Vorbesc de francezi. Numai asta fac. Cât despre Marsilia, cunoaştem noi ce-nseamnă Marsilia. A dat lumii cântecul cel mai revoluţionar care a fost creat vreodată. Nici n-ar fi existat fără „Allon. S!... Marclions! “mai ştiu şi eu unde, la victorie sau moarte, la pirjol sau altundeva. Cel care vorbea, tot timpul cu un aer mucalit, privea peste parapet Marsilia cât se poate de dispreţuitor şi, luând O  atitudine fermă — îşi propti mâinile în buzunare, zor- năindu-şi banii — apostrofă oraşul cu un chicotit. — ' Chiar aşa: „Allons! Marchons! “Cred că era mai onorabil pentru tine dacă lăsai oamenii să plece şi să-şi vadă de treburile lor legitime, în loc să-i ţii închişi aici în carantină! Destul de neplăcut, interveni şi celălalt. Dar astăzi trebuie să ne dea drumul. • — Să ne dea drumul astăzi! Repetă primul. Asta-i oarecum o agravare a situaţiei scandaloase în care ne aflăm... Auzi, să ne dea drumul astăzi! Să ni se dea drumul! Dar, mă rog, de ce am fost reţinuţi aici? Din motive nu prea grave, trebuie să recunosc. Cum însă noi venim din Orient, iar Orientul este un cuib al ciumei... Al ciumei! Repetă celălalt. Asta-i nenorocirea mea. De când sunt aici tot de ciumă mi-e dat să am parte. Mă simt ca un om teafăr la minte, închis într-o casă de nebuni. Mi s-a făcut lehamite să fiu mereu suspectat de aşa ceva. Am venit aici la fel de sănătos ca totdeauna, dar a fi bănuit de ciumă e pentru mine ca şi cum mi-ar băga-o pe gât. Am avut-o... şi-o mai am încă. 0 suporţi foarte bine, domnule Meagles, zise celălalt, zâmbind. Nu. Dacă ştiai cum stau de fapt lucrurile, asta ar fi fost ultima observaţie pe care te-ai fi gândit să o faci. Mă trezeam noapte de noapte spunându-mi: acum m-am molipsit, acinn evoluează, acum mi-a venit de hac, acum tipii ăştia pun la cale cum să-şi justifice precauţiile. Zău dacă n-aş prefera să fiu prins pe un carton ca un gândac într-un insectar decât să duc viaţa pe care o duc aici. Lasă, domnule Meagles, se auzi o voce veselă de femeie, nu mai vorbi despre asta acum, când totul s-a sfârşit. S-a sfârşit! Repetă domnul Meagles, care, fără a fi fost rău intenţionat, părea într-o stare sufletească deosebită; de aceea, ultimul cuvânt rostit de altcineva era pentru el încă o jignire. S-a sfârşit! Şi de ce, mă rog, n-ar mai trebui să spun nimic pentru că s-a sfârşit? Doamna Meagles fusese cea care vorbise demnului Meagles; ca şi el, era atrăgătoare şi sănătoasă, cu un chip tipic englezesc, şi deoarece timp de cincizeci şi cinci de ani sau mai bine nu se ocupase decât de-ale gospodăriei, păstrase şi acum un soi de reflex al acestei îndeletniciri. Lasă, tată, nu-i nimic! Spuse doamna Meagles. Pentru Dumnezeu, fii mulţumit că o ai pe Pet. Pe Pet? Repetă domnul Meagles, la fel de ofensat. Cum Pet se afla foarte aproape, îndărătul lui, ea îl Atinse pe umăr, şi domnul Meagles iertă Marsilia numai- decât din adâncul inimii. Pet avea vreo douăzeci de ani. Era o fată drăguţă, cu un păr bogat, castaniu, revărsat în bucle naturale, o fată îneîntătoare, cu trăsături deschise şi ochi minunaţi atât de mari, de gingaşi, de luminoşi, într-o desăvârşită armonie cu chipul ei bun şi frumos. Era plinuţă şi de o prospeţime deosebită, numai gropiţe, şi alintată nevoie mare, sfioasă şi totodată docilă, suprema slăbiciune care încununa făptura unei feţe atât de drăgălaşe şi de atrăgătoare cu unicul farmec ce i-ar mai fi putut iipsi. Acum îngăduie-mi să te întreb, reluă domnul Meagles, pe un ton confidenţial şi cât se poate de blând, dîn- du-se un pas înapoi şi îndemnându-şi fiica să înainteze un pas pentru a-şi ilustra remarca. Îngăduie-mi să te întreb doar atât, ca de la om la om, ai mai auzit tu oăre de asemenea neghiobie, şi anume de a o izola pe Pet în carantină? În felul ăsta până şi carantină a fost mai plăcută. Da, da, încuviinţă domnul Meagles, aşa e, ce-i drept! Iţi rănim îndatorat pentru" această observaţie. Acum, Pet, draga mea, ar fi bine să tc duci cu maică-ta S — Mica Dorrit., voi. 1 şi să te pregăteşti pentru barcă. Sanitarul în ţinută de ofiţer şi o droaie de paiaţe cu pălării în trei colţuri vin încoace ca să ne lase, în sfârşit, liberi; cât despre noi, biete lighioane în captivitate, o să putem servi gustarea de dimineaţă împreună, cât de cât creştineşte, înainte de a ne lua zborul care încotro. Tattycoram, ţine-te scai de tânăra dumitale stăpâna. Se adresa unei fete frumoase, cu un păr şi nişte ochi negri, scânteietori, foarte îngrijit îmbrăcată, care răspunse printr-o mică reverenţă înainte de a se rândui în suita doamnei Meagles şi a lui Pet. Traversară tustrele terasă, scăldată în soare, dispărând apoi printr-un portal de un alb orbitor. Tovarăşul de călătorie al domnului Meagles, un bărbat oacheş, posac, de vreo patruzeci de ani, încă se mai uita înspre acest portal, după ce se făcură nevăzute, până în clipa în care domnul Meagles îl lovi uşor peste braţ. Vă rog să mă scuzaţi, spuse el tresărind. Nu văd de c-e, rosti domnul Meagles. Merseră tăcuţi în umbra zidului înainte şi înapoi, pro- fitînd, la înălţimea unde se aflau plasate barăcile pentru carantină, de aerul proaspăt adus de briza mării la şapte dimineaţa. Tovarăşul domnului Meagles reluă firul conversaţiei. Aş putea să vă întreb, spuse el, care este numele... Lui Tattycoram? Îl întrerupse domnul Meagles. N-am nici cea mai mică idee. Credeam, zise celălalt, că... ■— Tattycoram? Îi sugeră din nou domnul Meagles. Mulţumesc... că Tattycoram era un nume, şi de multe ori m-am mirat de ciudăţenia lui. Păi, de fapt, continuă domnul Meagles, doamna Meagles şi cu mine suntem, vedeţi, oameni practici. Aţi amintit deseori acest lucru în timpul agreabilei şl interesantei conversaţii pe care am avut-o împreună, de-a lungul plimbării noastre în sus şi în jos pe aceste dale de piatră, spuse celălalt cu un zâmbet abia schiţat pe chipul său întunecat şi posac. Oameni practici. Astfel, într-o bună zi, acum cinci $au şase ani, când am luat-o pe Pet la Capelă copiilor gă Siţi... aţi auzit de Spitalul pentru copii găsiţi *, de la Londra, care corespunde celui din Paris? L-am şi văzut. Cum zic, într-o bună zi am dus-o pe Pet la biserica aceea ca să asculte orga... pentru că, fiind oameni practici, este de datoria noastră să-i arătăm lui Pet, cât trăim, tot ce ni se pare că ar putea să-i facă plăcere... mama — aşa îi spun eu de obicei doamnei Meagles — începuse să piîngă în aşa hal încât a trebuit s-o scot afară. „Ce s-a-n- tâmplat, mamă? Am întrebat-o când am reuşit s-o fac să se mai liniştească. Are să se sperie Pet, draga mea. “ „Da, ştiu, tată, spuse mama, dar cred că mi s-a năzărit aşa, tocmai fiindcă o iubesc atât de mult. “ „Ce ţi s-a năzărit aşa, mamă? “ „O, Doamne, Doamne! Exclamă mama, podidind-o din nou plânsul. Când vedeam toţi copiii aceia aşezaţi rânduri-rânduri, făcând apel la tatăl pe care nici unul dintre ei nu l-au cunoscut pe pământul ăsta, la marele Tată al nostru din ceruri, mă întrebam în sinea mea dacă vreuna din mamele acelea groaznice a venit oare cândva să caute printre chipurile tinere de aici pe sărmanul micuţ adus pe lumea asta oropsită, căruia toată viaţa nu-i va fi dat să cunoască nici dragostea, nici sărutările, nici glasul şi nici chiar numele mamei sale! “Eh, iată o idee practică demnă de mama, şi i-am spus aşa: „Mamă, asta e ceea ce numesc eu practic în cazul tău, draga mea “. Celălalt călător, destul de mişcat, făcu un semn de încuviinţare. Aşa că ziua următoare i-am spus: „Acum, mamă, am să-ţi fac o propunere pe care cred că ai s-o aprobi. Ce-ar fi să luăm una din fetiţele acelea drept cameristă pentru Pgt? Suntem oameni practici. Şi dacă descoperim unele metehne în firea ei, ori cine ştie ce deosebiri faţă de noi în purtare, vedem noi ce-i de făcut. O să ne dăm seama cât de lipsită a fost de toate înrâuririle şi experienţele care pe noi ne-au ajutat să ne formăm... fără de părinţi, fără vreun frăţior sau surioară, fără un cămin al ei, fără pantofiorul Cenuşăresei, fără zână bună din poveste. “Iată cum am ajuns s-o avem pe Tattycoram. Iar numele... Aa, fir-ar să fie! Exclamă domnul Meagles. Era să-i uit numele. Păi, în spital i se spunea Harriet Paracliser... un nume ales la înfîmplare, desigur. Ei bine, Harriet a fost schimbat în Hattey şi apoi în Tatty, deoarece, oameni cu simţ practic, ne-am gândit, vedeţi dumneavoastră, că şi un nume hazliu ar fi ceva nou pentru ea şi poate o va influenţa să devină mai blândă, mai afectuoasă, nu-i aşa? Cât despre paracliser, inutil să mai spun, nici vorbă de-aşa ceva. Dacă există ceva absolut intolerabil, ceva care să fie prototipul birocratului obraznic şi mărginit, ale cărui tunică, jiletcă şi baston lung să reprezinte felul în care noi, englezii, ne încăpăţinam în păstrarea unor tradiţii neghioabe, deşi tot restul lumii s-a descotorosit de ele, acesta este paracliserul. N-aţi mai văzut paracliser în ultima vreme? Nu, căci deşi englez, am stat mai bine de douăzeci de ani în China... Atunci, adăugă domnul Meagles, apropiindu-şi cu mare însufleţire arătătorul de pieptul tovarăşului său de drum, atunci nici să nu vedeţi, dacă se poate! De câte ori daxi cu ochii de un paracliser în carne şi oase, împopoţo- nat de sărbătoare, trecând pe stradă, duminică, în fruntea unui orfelinat, sunt nevoit să fac calea întoarsă şi să fug de acolo, altminteri aş sări să-l iau la bătaie. Numele de Paracliser fiind inacceptabil, iar fondatorul aşezământului pentru aceşti sărmani copii găsiţi un om bine cunoscut, numit Coram F., am dat acest nume şi micuţei cameriste a lui Pet. Uneori îi spuneam Tatty, altă dată Coram, până când am făcut un fel de amestec din amândouă numele, aşa că acum îi spunem Tattycoram. Fiica dumneavoastră — rosti celălalt când mai făcură o dată ocolul în tăcere şi, după ce rămaseră o clipă lângă zid să privească marea din vale, îşi reluară plimbarea — e singurul dumneavoastră copil, din câte ştiu, domnule Meagles. Îmi daţi voie să vă-ntreb... şi nu fac asta dintr-o curiozitate indiscretă, ci pentru că m-am simţit atât de bine în societatea dumneavoastră, şi s-ar putea ca niciodată să nu mai am prilejul, în acest labirint al lumii, să schimb cu dumneavoastră o vorbă în tihnă, mai ales că vreau să păstrez o amintire precisă despre dumnea- Voastră şi ai dumneavoastră... daţi-mi voie să vă-ntreb dacă nu de la amabila dumneavoastră soţie am auzit că | aţi mai avut şi alţi copii? Nu, nu, se împotrivi domnul Meagles. Nu tocmai ;alţi copii, ci doar un singur copil. Mi-e teamă că fără să-mi dau seama am atins un subiect delicat. Nu face nimic, rosti domnul Meagles. Dacă devin | cumva serios când îmi amintesc... de întristat, nu mă mai întristează deloc. Mă pune pe gânduri o clipă, dar nu sunt nefericit. Pet a avut o soră geamănă care a murit tocmai | când îi puteam vedea ochii — exact ca ai lui Pet — deasupra mesei, sprijinindu-se de ea, când se ridica în vârful degetelor. | ■— Aa, într-adevăr? Da, şi fiind nişte oameni cu simţ practic, încetul cu încetul s-a petrecut ceva în mintea doamnei Meagles şi a mea, ceea ce dumneavoastră veţi înţelege, sau poate nu. Pet şi surioara ei semănau aşa de mult, păreau atât de deplin unul şi acelaşi copil, că de atunci n-am putut să le mai separăm niciodată în gândurile noastre. Ar fi inutil să ne mai spunem că fetiţa care s-a stins din viaţă nu era decât un prunc. Pentru noi, copila aceasta s-a transformat odată cu cea care ne-a rămas şi care e totdeauna alături de noi. Pe măsură ce Pet a crescut, a crescut şi cealaltă; când Pet a ajuns să judece mai matur, să fie mai feminină, surioara ei s-a maturizat exact în acelaşi grad. Nu ştiu de m-ar putea convinge cineva că dacă mâine mi-ar fi dat să ajung pe lumea cealaltă, n-aş fi întâmpinat acolo, slavă Domnului, de o altă fiică, întru totul aidoma lui Pet, ca şi cum s-ar încerca să mi se împuie capul că Pet n-ar exista de fapt lângă mine. Vă înţeleg, rosti celălalt încet. În ce o priveşte, reluă tatăl, dispariţia subită a tovarăşei ei de joacă, a celei cu care semăna ca două pică-;  Turi de apă, cunoaşterea timpurie a unei taine împărtă- I site de noi toţi în egală măsură, dar care adesea nu este dezvăluită atât de brutal unui copil, au avut desigur oare- r care înrâurire asupra caracterului său. Dealtfel, mama ei I şi cu mine nu eram prea tineri când ne-am căsătorit, aşa 1 că Pet a trăit alături de nişte oameni vârstnici, deşi noi Totdeauna ne-am străduit să ne adaptăm mentalităţii ei. De câte ori n-am fost sfătuiţi, când era puţin bolnavă, să-i schimbăm, cât putem de des, clima şi aerul... mai ales în perioada asta... şi să-i facem viaţa plăcută. De aceea, pentru că acum nu mai e nevoie să rămân ţintuit la biroul băncii... deşi am fost destul de sărac în tinereţe, vă asigur, altfel demult m-aş fi însurat cu doamna Meagles... am început şi noi să umblăm prin lume. Iată de ce ne-aţi găsit contemplând Nilul, piramidele, sfincşii, deşertul şi aşa mai departe; iată de ce Tattycoram va ajunge cu timpul o călătoare mai mare decât căpitanul Cook. Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse celălalt, pentru încrederea pe care mi-aţi arătat-o. Aa, cu plăcere! Replică domnul Meagles. Pentru nimic. Şi acum, domnule Clennam, poate îmi daţi voie să vă întreb dacă aţi hotărât până acum încotro să vă îndreptăţi plecând de aici? La drept vorbind, încă nu. Mă simt de parcă n-aş avea nici un căpătâi, mereu în primejdie să fiu purtat la tntîmplare de cine ştie ce curent. Mi se pare nemaipomenit... dacă vreţi să mă scuzaţi pentru libertatea de a vă vorbi astfel... că nu vă duceţi direct la Londra, spuse domnul Meagles, pe tonul unui sfătuitor confidenţial. Poate că aşa voi face. Da! Dar cu toată voinţa. Eu nu mai am voinţă. Adică, adăugă el, îmbujorîn- du-se uşor, mi-a rămas prea puţină ca să mă mai poată îndemna să acţionez acum. Instruit cu forţa, frânt, dar nu încovoiat, prins în lanţuri grele de o ocupaţie asupra căreia niciodată n-am fost consultat şi care niciodată nu mi-a plăcut, îmbarcat, ca să ajung la celălalt capăt al lumii, înainte de a fi împlinit vârsta majoratului, unde am rămas în exil până la moartea tatei, acum un an, silit să mă chinui continuu într-o fabrică pe care totdeauna am urât-o, către ce să mai aspir eu acum, după ce mi s-a irosit jumătate din viaţă? Voinţă, ţel, speranţă? Toate aceste lucruri s-au stins înainte de a fi apucat să le rostesc numele. Aprinde-le din nou! Spuse domnul Meagles. • — Aa, uşor de zis, domnule Meagles. Eu sunt fiul unui tată dur şi al unei mame aspre. Unicul copil al unor părinţi care au cântărit, au măsurat şi au evaluat totul; pentru care ceea ce nu se putea cântări. Măsura, evalua nici nu exista. Oameni austeri, cum se zice, adepţii unei doctrine severe, ce consta în tristul sacrificiu al gusturilor şi simpatiilor, care dealtfel nici măcar nu erau ale lor, sacrificiu adus ca parte dintr-o învoială pentru a-şi pune 'averea la adăpost. Chipuri severe, disciplină neînduplecată, cazne în lumea asta şi spaimă pe lumea cealaltă... nimic binevoitor, nimic plăcut nicăieri şi pretutindeni în inima-mi Îngrozită... astfel a fost copilăria mea, dacă-mi este îngăduit să nesocotesc acest cuvânt folosindu-1 pentru un asemenea început de viaţă. Aşa să fie într-adevăr? Se miră domnul Meagles, foarte stingherit din pricina tabloului oferit închipuirii lui. A fost un început anevoios. Dar nu-i nimic. Acum trebuie să vă învăţaţi de a profita, ca un om cu simţ practic, de tot ce se leagă de viitor. Dacă oamenii care sunt îndeobşte recunoscuţi ca având simţ practic ar proceda ca dumneavoastră... Păi, aşa şi procedează! Rosti domnul Meagles. 1 • — Credeţi, într-adevăr? Ei, da, presupun, replică domnul Meagles, dus pe gânduri. Nici nu se poate să ai simţ practic în alt chip, ci numai ca doamna Meagles şi cu mine. Atunci cursul necunoscut al vieţii mele este mai lesnicios şi mai încurajator decât m-aş fi aşteptat, spuse Clennam, scuturând din cap, cu zîinbetul lui grav. Am vorbit destul despre mine. Iată şi barca. Barca era înţesată de pălării în trei colţuri pentru care domnul Meagles nutrea o repulsie patriotică; purtătorii acestor tricornuri debarcară şi apoi porniră pe scări în sus, iar toţi călătorii sechestraţi se adunară laolaltă. Au fost aduse apoi maldăre de hârtii de către cei cu tricornuri, s-au strigat nume şi a fost multă bătaie de cap cu semnături, sigilii, parafări, cerneală vărsată, nisip împrăştiat, cu extrem de multe pete, ştersături şi rezultate ■indescifrabile. În sfârşit, totul s-a făcut regulamentar şi călătorii erau liberi să plece care încotro, după bunul lor plac. De bucurie că-şi recăpătaseră libertatea, nu s-au prea sinchisit de arşiţă, ci au traversat apele portului lunecând în bărci pitoreşti, pentru a se regăsi apoi la un hotel mare, unde obloanele închise împiedicau soarele să pătrundă şi unde lespezile goale de piatră, tavanele înalte şi culoarele sonore domoleau zăpuşeala. Acolo, într-o încăpere vastă, o masă uriaşă fu neîntârziat acoperită din belşug cu toate bunătăţile, şi, îmbiaţi de mâncărurile alese, fructele meridionale, vinurile frapate, de florile din Genova, de zăpada adusă de pe crestele munţilor şi de toate culorile curcubeului scăpărând în oglinzi, amintirea carantinei li se şterse repede din minte. Drept să-ţi spun, nu mă mai gândesc cu ură la zidurile acelea monotone, spuse domnul Meagles. Totdeauna ierţi neajunsurile unor locuri de îndată ce le părăseşti, îmi vine să cred că până şi un puşcăriaş, după ce e pus în libertate, începe să se mai împace cu temniţa. Se aflau acolo vreo treizeci de comeseni şi toţi discutau, dar în grupuri, forţaţi de împrejurări. Tatăl şi mama Meagles, având pe fiica lor la mijloc, erau aşezaţi de o parte a mesei; dinaintea lor stătea domnul Clennam; un francez înalt, cu părul şi barba de un negru ca pana corbului, sumbrii şi înspăimântător la înfăţişare, pentru a nu spune diabolic de distins, deşi se arăta a fi omul cel mai blând din lume; o englezoaică tânără şi frumoasă, călătorind de una singură, un chip de femeie mândră şi cu spirit de observaţie, care se izolase de ceilalţi sau fusese izolată de ceilalţi, nimeni, în afară de ea însăşi, n-ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile. Restul celor de faţă erau nişte oameni obişnuiţi: călători de afaceri, călători de agrement, funcţionari din India în vacanţă, negustori care făceau comerţ cu mărfuri din Grecia şi Turcia; un pastor englez, într-o modestă redingotă de cleric, încheiată până sus, în voiaj de nuntă cu tinăra lui soţie; un papă şi O maman britanici, maiestuoşi, din categoria patricienilor, cu trei fiice în creştere, care ţineau un jurnal de drum spre nedumerirea semenilor lor, şi o englezoaică bătrână şi surdă, ahtiată după călătorii, însoţită de fiică-sa, care, hotărât lucru, demult încetase să mai crească, şi care fiică umbla să tot schiţeze privelişti din univers, în speranţa că Până la urmă va nimeri peste un soţ cu ajutorul trusei de pictură. Englezoaica retrasă pomeni de ultima observaţie a domnului Meagles. Credeţi oare că un puşcăriaş s-ar putea împăca vreodată cu închisoarea făcută? Zise ea, vorbind pe îndelete, dar răspicat. N-a fost decât o presupunere, domnişoară Wade. N -am pretenţia că ştiu cu precizie ce poate simţi un deţinut. N-am fost niciodată până acum în situaţia asta. Mademoiselle se îndoieşte că ar fi atât de uşor să te-mpaci cu aşa ceva? Spuse francezul în limba lui. Da, într-adevăr. Pet trebui să-i traducă aceste cuvinte domnului Meagles, care niciodată nu învăţase o iotă măcar din limba Iţarii pe unde călătorea. Oh! Exclamă el. Vai de mine! Ce păcat, nu-i aşa? G — Că nu sunt credulă? Întrebă domnişoara Wade. H — Nu chiar aşa. Să zicem altfel... Că nu puteţi crede că ar fi uşor să ierţi. 7      — Expei’ienţa mea, replică ea liniştită, mi-a corectat Convingerile în multe privinţe, cu ani în urmă. E o evoluţie a noastră firească, după cum am auzit. Bine, bine! Dar nu-i firesc, mi se pare, să păstrezi O   ură mocnită, reluă domnul Meagles vesel. Oriunde-aş fi ţinută închisă, la ananghie şi suferinţă, aş ajunge să urăsc totdeauna locul acela şi aş dori să-i dau foc sau să-l fac una cu pământul. Asta-i tot ce ştiu.;         — Straşnic, nu-i aşa, domnule? Îi spuse domnul Mea Gles francezului — obiceiul său de a se adresa tuturor străinilor în engleza lui dialectală, cu convingerea fermă că într-un fel sau altul tot îl înţelegeau ei. Veţi fi de acord cu mine, cred, că frumoasa noastră tovarăşă de drum se exprimă pe un ton cum nu se poate mai categoric? Plait-il? [2]Întrebă politicos francezul. La care domnul Meagles răspunse, foarte satisfăcut i Aveţi dreptate. Asta e părerea mea. Pentru că dejunul, cu timpul, începuse să cam lînce- zească, domnul Meagles ţinu comesenilor un discurs, dacă putea fi numit discurs, destul de scurt, destul de simţit, rostit din inimă. El le spuse pur şi simplu că deoarece întâmplarea făcuse să fie aruncaţi laolaltă şi s-au înţeles bine cu toţii, acum, când erau pe cale să se despartă şi nu se vor mai întâlni poate niciodată cu toţii în acelaşi timp, nimic n-ar putea fi mai nimerit decât să-şi ia rămas bun, urându-şi unii altora călătorie plăcută şi ciocnind împreună un pahar de şampanie rece! Zis şi făcut, iar după O strângere de mina generală, cei adunaţi acolo se risipiră care încotro pentru totdeauna. În tot acest răstimp tinăra solitară nu mai scosese o vorbă. Se ridică odată cu ceilalţi şi se retrase tăcută în- tr-un. Ungher ferit al încăperii spaţioase, unde se aşeză pe O canapea din dreptul ferestrei să contemple parcă reflexele apei ca nişte raze de argint tremurând pe şipcile de la obloane. Rămase acolo, întorcând spatele acelei săli vaste, ca şi cum se izolase numai din orgoliu. Şi totuşi era la fel de greu de spus cu certitudine, acum, ca şi oricând altădată, dacă ea îi ocolea pe ceilalţi sau ceilalţi o ocoleau pe ea. Umbră în care stătea, căzându-i ca un linţoliu peste frunte, se potrivea foarte bine cu genul ei de frumuseţe. Aproape că nu te puteai uita la acest chip, atât de imobil şi de dispreţuitor, împodobit de nişte sprâncene negre arcuite şi de o tufă de păr brun, fără a-ţi pune întrebarea ce expresie ar fi căpătat dacă ar fi avut loc o schimbare pe fizionomia ei. Părea aproape cu neputinţă să se îndulcească sau să se înduioşeze. Că se putea cufunda în mânie sau într-un soi de sfidare dusă până la extrem, că doar în direcţia aceasta se putea schimba dacă s-ar fi pus chestiunea unei schimbări, cât de cât — iată singura impresie anume făcută asupra majorităţii celor care o priveau. Nu se vedea nimic studiat sau ceremonios în această expresie. N^avea un chip deschis, dar nici nu se prefăcea să aibă. Iată ce exprima limpede: „Sunt mulţumită de mine însămi şi nu mă bizui decât pe mine; părerea dumi- tale nu-mi spune nimic; nu mă interesează persoana du- mitale, puţin îmi pasă de dumneata, mă uit la dumneata Şi te ascult cu indiferenţă". Acelaşi lucru exprimau şi ochii mândri, nările sensibile, gura frumoasă, cu buze strânse, în care se citea cruzime chiar. Acoperind dotiă din aceste surse de expresie, a treia ar fi trădat aceleaşi trăsături totuşi. Mascându-le pe toate, simpla întoarcere a capului ar fi dezvăluit o fire de nesubjugat. Pet se apropie de ea — familia Meagles şi domnul Clennam, singurii care mai rămăseseră în încăpere, făcuseră unele observaţii asupra ei — şi acum se afla în picioare în preajmă-i. ^       — Aşteptaţi pe cineva aici, domnişoară Wade? Se Bâlbâi Pet când aceasta întoarse privirile spre ea. Eu? Nu. Tata trimite pe cineva să ridice corespondenţa de la post-restant. I-ar face plăcere să-i ceară comisionarului să întrebe dacă nu cumva şi dumneavoastră aveţi scrisori. Iţi mulţumesc, dar ştiu că nu se poate să am. Ne este teamă, continuă Pet, luând loc alături, sfioasă şi cu oarccare afecţiune, că o să vă simţiţi singură când vom fi plecaţi cu toţii. Într-adevăr! Desigur, rosti Pet, scuzându-se şi puţin încurcată de privirea celeilalte, desigur, nu fiindcă am fi o companie pentru dumneavoastră, sau că am fi făcut ceva să ajungem O   companie pentru dumneavoastră, ori că ne-am gândit că aţi fi dorit acest lucru. Niciodată n-am vrut să dau de înţeles că aş dori aşa ceva. Nu, desigur. Dar... pe scurt, adăugă Pet, atingând uşor mâna întinsă impasibil pe canapeaua dintre ele, n-aţi vrea să-i îngăduiţi tatei să vă ajute cât de cât, să facă ceva pentru dumneavoastră? Ar fi foarte bucuros. Foarte bucuros, interveni domnul Meagles, venind într-acolo împreună cu soţia şi domnul Clennam. Aş fi în- cântat să fac orice pentru dumneavoastră, zău, în afară de a vorbi limba de aici. Vă rămân îndatorată, replică domnişoara Wade, dar totul este pus la punct, şi aş prefera să continui singură, în felul meu. „Chiar aşa?! Îşi spuse în sinea lui domnul Meagles, ui- tindu-se la ea nedumerit. Ei da! Şi asta o face cu schepsis. “ Nu prea sunt obişnuită cu societatea fetelor tinere şi mă tem că n-aş putea s-o apreciez aşa cum fac alţii. Vă urez călătorie plăcută. Cu bine! N-ar fi dat mâna, pare-se, dar cum domnul Meagles i-o întinse pe a sa, n-avu încotro. O întinse şi ea cu aceeaşi indiferenţă cu care o ţinuse pe canapea. Cu bine! Zise domnul Meagles. E ultimul rămas bun de pe listă, căci mama şi cu mine tocmai ne-am despărţit de domnul Clennam, care aşteaptă să-i strângă mâna şi lui Pet. Cu bine! S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. În drumul nostru prin viaţă ne este dat să înt. Îlnim oameni care adesea vin de pe meleaguri stranii şi pe căi stranii, răspunse ea, cu sânge rece; şi ceea ce ne este hărăzit să facem acestor oameni şi ceea ce le este lor hărăzit să ne facă, totul se va întâmpla. Modul cum rostise aceste cuvinte suna puţin supărător în auzul lui Pet, ceva care părea ca o prezicere că ceea ce avea să se întâmple va fi în chip necesar nefast, de aceea spuse în şoaptă: „O, tată! “şi se cuibări ca un copil la pieptul lui, în felul ei răsfăţat. Aceasta nu scăpase însă privirii interlocutoarei. Drăgălaşa dumneavoastră fiică, spuse ea, tresare la gândul unor asemenea lucruri. Totuşi — o privea în faţă — puteţi fi siguri că sunt bărbaţi şi femei care au unele socoteli de încheiat cu dumneavoastră, şi până la urmă le vor încheia. Cu certitudine. S-ar putea să se afle la sute, mii de mile depărtare, peste mări şi ţări; sunt poate foarte aproape de aici; s-ar putea să apară, fără ca dumneavoastră să ştiţi, fără ca dumneavoastră să mai puteţi face ceva pentru a preîntâmpina acest lucru, ivindu-se din cotloanele cele mai spurcate ale acestui oraş chiar. Cu cel mai glacial bun rămas şi cu o anumită expresie de oboseală — care dădea frumuseţii ei, încă în floare, un aspect ofilit — părăsi încăperea. Or, trebuia să străbată multe scări şi coridoare ca să ajungă din acea parte a hotelului spaţios până în odaia pe care şi-o reţinuse. Aproape făcuse drumul până acolo şi trecea pe culoarul unde se găsea camera ei, când auzi zgomotul unui glas mânios, vorbe nedesluşite, un plâns cu suspine. Uşa era deschisă şi, înăuntru, dădu cu ochii de camerista fetei de la care tocmai îşi luase rămas bun, cea cu un nume bizar. Se opri să o privească. Ce fiinţă mânioasă, pătimaşă! Părul negru şi bogat i se răsfirase pe faţă, faţa-i era roşie, înfierbântată, şi, tot plângând în sughiţuri, furioasă, îşi ciupea buzele cu o mina necruţătoare. Brute egoiste! Murmură fata, suspinând şi gâfâind, gâfâind şi suspinând. Puţin le pasă ce se întâmpla cu mine! Mă lasă aici să mor de foame, de sete şi de oboseală şi lor puţin le pasă. Bestiile! Diavolii! Mizerabilii! Sărmana mea fată, ce s-a întâmplat? Înălţă brusc privirile, cu ochii înroşiţi; avea mâinile în aer, vrând să se ciupească de gât, plin numai de pete stacojii, proaspăt făcute. Ce vă pasă ce s-a întâmplat? Asta nu interesează pe nimeni. Ba da, interesează; îmi pare rău că te văd astfel. Nu vă pare rău, spuse fata. Vă pare bine. Ştiţi foarte bine că vă bucuraţi. N-am fost în halul ăsta decât de două ori, acolo, în carantină, şi de fiecare dată aţi dat peste mine. Mi-e teamă de dumneavoastră.   [1] Pregătită în nordul Italiei, din lapte de vacă. [2] Mă rog ? (Fr.)    

ANGLIA ANTICĂ ŞI ROMANII Dacă priviţi o hartă a lumii vechi veţi vedea în colţul de sus din partea stângă a emisferei estice două insule ce se găsesc în larg. Ele sunt Anglia cu Scoţia şi Irlanda. Anglia cu Scoţia formează partea cea mai mare a acestor insule. Irlanda le urmează ca mărime. Insuliţele învecinate, atât de mici încât pc hartă par a fi doar nişte puncte, sunt în genere părticcle din Scoţia, desprinse. cred, în dccursul unei perioade îndelungate de timp, prin forţa apei în continuă mişcare. în timpuri străvechi, cu multă vreme în urmă, înainte ca Mântuitorul nostru să fi venit pe pământ şi să adoarmă cuibărit într-o iesle, aceste insule erau în acelaşi Ioc, iar marca prevestitoare de fur­tună vuia în jurul lor. întocmai cum vuieşte şi acum. Dar pc atunci marea nu era brăzdată de corăbii mari cu marinari viteji ce navigau plecând şi sosind din toate colţurile lumii. Era foarte singuratică. Insulele se situau solitare pe suprafaţa nesfârşită a apei. Valurile înspu­mate se năpusteau asupra ţărmurilor stâncoase ale acestora, iar cum vânturile şi valurile nu aduseseră nici un aventurier care să debarce acolo sălbaticii insulari nu ştiau nimic despre restul lumii, cum nici aceasta nu ştia nimic despre ei. Se presupune că fenicienii, un popor antic celebru pentru comerţul lor. au venit pe aceste insule în corăbii şi au aflat că pro­duceau cositor şi plumb, ambele materii foarte utile, extrase, cum se ştie, de pe ţănnul mării până azi. Cele mai vestite mine de cositor din Cornwall sunt şi acum aproape de ţărm. Una dintre ele e atât de aproape încât, de nu mă înşeală ochii, pare a fi scobită sub nivelul mării, iar minerii spun că pe vreme de furtună, când sunt la lucru în adâncuri, pot auzi de jos de acolo bubuitura valurilor ce se rostogolesc deasupra, peste ci. Deci. navigând pe lângă ţărm, fenicienii ajunseră la locul cu cositor şi plumb Iară nici o greutate.   Făcură negoţ cu insularii dându-le pc minereuri tot felul de lucruri utile. La început, aceştia erau bieţi sălbatici, ce îşi vopseau trupurile cu sucuri de plante şi argile colorate, cum fac şi alţi barbari. Mai târziu. însă. navigând spre ţărmurile învecinate ale Belgiei şi Franţei şi spunându-le oamenilor de acolo: "Noi am fost pe stâncile albe de peste apă. ce se văd pc vreme bună şi din acea ţară numită Britania aducem cositor şi plumb”, fenicienii îi tentară pe nişte francezi şi belgi să vină şi ci încoace. Aceştia se stabiliră pe coasta de Sud a Engliterci. căreia îi zicc Kent. şi din puţina lor ştiinţă - atât cât aveau şi ei pe atunci, când nu erau prea şlefuiţi - îi învăţară pe săl­batici câtev a meşteşuguri utile, ridicând acea parte a insulelor populată de briloni. Alţii, poate, traversară din Spania în Irlanda, spre a se pripăşi pe aici. Treptat, străinii se amestecară cu băştinaşii, iar sălbaticii britoni. mai cu seamă cci din interioml ţării, departe de ţărm, unde coloniştii străini se duceau arareori, deveniră un popor v iteaz, de nesubjugat. Erau robuşti. curajoşi şi puternici. întreaga ţară era înţesată cu păduri şi mlaştini, cea mai mare parte a ei fiind foarte ceţoasă şi rece. Nu exista nici drum. nici pod, nici stradă, ori casă pe care să le poţi socoti demne de aceste nume. Un oraş nu era decât o grămadă de colibe acoperite cu paie. ascunse într-un codru des. împrejmuit cu şanţ şi un zid scund, făcut din noroi sau din trunchiuri de copaci puse unul peste altul. Oamenii nu plantau grânc mai deloc şi se hrăneau cu carne de la propriile lortunne de oi şi cirezi de vile. Nu băteau nici o monedă. însă foloseau inele de metal în loc de bani. Erau îndemânatici la împlctitul nuielelor aşa cum sunt adese­ori sălbaticii; ştiau face un fel de stofă aspră şi nişte vase de lut foarte rele. însă Ia construcţia fortăreţelor erau mult mai pricepuţi. ‘ încropeau ambarcaţiuni din împletituri de nuiele acoperite cu pici de animale, dar rareori se aventurau departe de ţănn. Căleau săbii din cupru în aliaj cu zinc: însă aceste săbii aveau o formă stranie şi erau atât de moi încât o lovitură puternică le îndoia. Făceau scuturi uşoare, pumnale scurte şi ascuţite precum şi lănci, pe care, după ce le azvâr­leau într-un duşman, le smuceau îndărăt ţinând de o lâşie lungă de piele fixată de mâner. Capătul gros era o pârâitoare menită să înspăimânte calul duşmanului. Britonii antici fiind divizaţi în nu mai puţin de treizeci sau patruzeci de triburi, fiecare comandat de propriu-i mic rege. se hărţuiau constant unii pe alţii, cum le stă barbarilor în obi­cei. recurgând mereu la aceste arme. Erau foarte ataşaţi de cai. Drapelul Kentului înfăţişă imaginea unui cal alb. Puteau să-i dreseze şi să-i stăpânească extrem de bine. într-adevăr. caii (pe care îi aveau din abundenţă, deşi cam mici) erau atât de bine dresaţi în acele vremi, încât cu greu se poate spune că ar fi devenit mai breji de atunci, cu toate că stăpânii lor sunt mult mai înţelepţi. înţelegeau orice comandă şi îi dădeau ascultare, obişnuiau să stea liniştiţi de unii singuri în vacarmul încăierării în timp ce stăpânii lor mergeau să lupte pe jos. Britonii n-ar fi putut reuşi în cel mai remarcabil meşteşug al lor. construcţia şi conducerea unor şarete sau care de război pentru care au fost mereu glorificaţi de-a lungul istoriei, fără ajutoml acestor animale sensibile şi credincioase. Fiecare dintre aceste excelente care. în faţă aproape de înălţimea pieptului, iar în spate deschise, purta un om ce îl mâna şi alţi doi sau trei ce luptau, cu toţii în picioare. Caii care le trăgeau erau aşa de bine dresaţi. încât o luau la goană în plin galop pe drumurile cele mai pietroase şi chiar şi prin păduri, striv ind sub copite pe duşmanii stăpânilor lor şi fâcându-i bucăţi cu tăişul săbiilor sau coaselor fixate la roţi. spre a lărgi carul de ambele părţi, în acest scop de mare cruzime. Din plină v iteză, caii se puteau opri pe dată la comanda vizitiului. Oamenii ţâşneau din car împărţind în jur lovituri de sabie ca o ploaie cu grindină, săreau pe cai. apoi pe rudă. ajungând fără grijă înapoi în car: şi de îndată ce erau în siguranţă, caii o zbugheau din nou în goană. Britonii aveau o religie stranie şi înfricoşătoare, numită credinţa druizilor. Pare să fi fost adusă în timpuri foarte vechi din ţara de peste mare, Franţa, care pe atunci se numea Galia, şi să se fi îmbinat cu închinarea la şarpe, la soare şi la lună, precum şi cu venerarea unor zeităţi păgâne. Majoritatea ceremoniilor erau ţinute în taină de preoţii dmizi. ce pretindeau că ar fi fost vrăjitori înzestraţi cu baghete de magicieni, purtând fiecare la gât ceea ce ignoranţilor le spuneau că ar fi un ou de şarpe într-o casetă de aur. Cert este însă că ceremoniile druidice includeau sacrificarea unor victime umane, torturarea unor criminali suspecţi şi. în ocazii deosebite, chiar şi arderea de vii a unui număr de oameni laolaltă cu animalele, în imense cuşti de răchită. Preoţii dmizi aveau un fel de veneraţie pentru stejar şi vâsc - acea plantă pe care în zilele noastre o atârnăm în casă de Crăciun - a cărei fructc albe creşteau pe trunchiul copacului. Se adunau împreună în codri întunecaţi, pe care îi numeau crânguri sacre şi acolo instruiau în misterioasele lor meşteşuguri tineri ce veneau ca ucenici, stând uneori la ei câte douăzeci de ani. Aceşti dmizi construiau mari temple şi altare cu deschidere spre cer, ruinele cărora se păstrează până azi. Stonehenge, de pe Câmpia Salisburv, din Wiltshire este cel mai deosebit dintre acestea. Trei pietre ciudate, numite Kits Cotv House[1], de pe Bluebell Hill[2], de lângă Maidstone[3] din Kent constituie ruinele altui monument. Ştim din examinarea marilor blocuri de piatră din care sunt făcute asemenea construcţii că n-ar fi putut fi înălţate fără ajutorul unor maşinării inge­nioase. comune în zilele noastre, dar cu siguranţă neutilizate de vechii britoni la ridicarea propriilor lor colibe lipsite de confort. Nu m-aş mira ca druizii şi ucenicii ce-şi laceau la ei stagiul de două decenii, ajungând astfel să ştie mai mult decât restul britonilor, să-i fi ţinut pe ceilalţi la distanţă în vreme ce faceau aceste construcţii, pretinzând apoi că le-ar fi realizat prin magie. Poate că nu erau străini nici de construcţiile de fortăreţe, căci, în orice caz, erau puternici şi se bucu­rau de mare încredere; şi cum erau alcătuitorii şi executorii legilor şi nu plăteau nici o laxă, nu m-aş mira să le fi plăcut ocupaţia lor. Iar cum îi convinseră pe oameni că, dacă ar fi fost mai mulţi druizi, le-ar fi mers mai bine tuturora, nu m-aş mira ca numărul lor să fi ajuns destul de mare. în orice caz, este plăcut să ne gândim că druizii de acum nu sunt continuatorii modului de viaţă al străv echilor dmizi ce pretindeau că ar fi avut baghete de magicieni şi ouă de şerpi, lucruri care, desigur, nu există nicăieri. Cam asta era situaţia vechilor britoni, cu cincizeci şi cinci de ani înainte de naşterea Mântuitorului nostm, când romanii, sub marele lor general Iulius Cezar, erau stăpâni ai restului lumii ce se cunoştea pe atunci. Iulius Cezar tocmai cucerise Galia şi auzind multe lucruri despre insula cu stânci albe de peste mare şi despre vitejia britonilor, locuitorii ei, dintre care unii fuseseră aduşi să-i ajute pe gali în războiul împotriva lui, se hotărî, cum era atât de aproape, să vină şi să cucerească Brilania. Astfel, Iulius Cezar, navigând cu optezeci de mii de vase şi douăsprezece mii de oameni, se îndreptă spre insula noastră, venind de pe coasta franceză dintre Calais şi Boulogne “întrucât pe acolo era calea cca mai scurtă spre Britaina", motiv pentru care vapoarele urmează şi acum aceeaşi mtă zi de zi. Se aşteptă să cucerească Britania cu uşurinţă, dar nu fu o treabă atât de simplă cum socotise el, căci temerarii britoni luptară cu multă vitejie, iar prin lipsa cavaleriei (împinsă înapoi de furtună) precum şi a unora dintre v asele sale sfărâ­mate de puternica maree după ce trăseseră la ţărm, riscă o înfrângere totală. Totuşi, pentru fiecare eşec suferit din partea vitejilor britoni, reuşi să-i înfrângă de două ori. dar cum victoriile nu fură prea răsună­toare. se bucură să le accepte propunerile de pace şi să se retragă. Reveni însă în primăvara anului unnător. de astă dată cu opt sute de vase şi treizeci de mii de oameni. Triburile britanice îşi aleseră drept conducător de oşti un briton. căruia romanii îi ziceau în latineasca lor. CASSIVELLAUNUS, dar al cănii nume britanic se presupunea că ar fi fost CASWALLON. Era un conducător viteaz care, împreună cu sol­daţii săi, luptă bine împotriva armatei romane. Atât de bine. în acel război încât inima soldaţilor romani tremura în ei de frică ori de câte ori vedeau vreun nor dens de praf şi auzeau huruitul rapidelor care de luptă britanice. Pe lângă câteva lupte mai mici avu loc o bătălie lângă Canterburv. în Kent: se dădu o luptă lângă Chertsey, în Surrey4, se mai dădu o luptă lângă un orăşel mlăştinos dintr-o pădure, capitala acelei părţi a Britaniei care îi aparţinea lui CASSIVELLAUNUS şi care era probabil în apropiere de ceea ce este acum Saint Albans, din Hertfordshire5. Totuşi, bravului CASSIVELLAUNUS îi merse. în ansamblu, din cale-afară de prost, deşi atât el cât şi oamenii lui au tot luptat ca nişte lei. Cum ceilalţi conducători britanici îl invidiau, certân- du-se mereu cu el, precum şi unii cu alţii, se lăsă păgubaş şi propuse pace. Iulius Cezar fu foarte bucuros să o încheie repede şi să plece din nou cu toate corăbiile şi oamenii ce-i mai rămăseseră. Se aşteptase să găsească perle în Britania şi, după câte ştiu. se poate să fi şi găsit câte­va, dar în orice caz află scoici delicioase şi, desigur, britoni încăpăţâ­naţi, de care cred că s-o fi plâns, cum avea să facă şi Napoleon ^ Kent şi Surrey: comitate în sud-estul Angliei. •' Comitat din sud-estul Angliei, situat Ia nord de Londra.   Bonaparte, marele general francez, o mie opt sute de ani după aceea, când îi clasă drept nişte tipi atât de puţin rezonabili încât nici nu îşi dau seama când sunt înfrânţi. Am credinţa că într-adevăr nu-şi dădeau şi nici nu-şi vor da vreodată seama. Se scurseră aproape o mie de ani şi în tot acel timp fu pace în Britania. Britonii îşi refacură oraşele şi modul de viaţă, deyeniră mai civilizaţi, călătoriră şi învăţară multe de la gali şi romani. în cele din urmă, împăratul roman Claudius îl trimise pe AULUS PLAUTIUS. un general abil. cu o puternică armată, iar curând după aceea veni să cucerească insula el însuşi. Nu lacură mare brânză, aşa că veni alt general, unul OSTORIUS SCAPULA. O parte dintre conducătorii triburilor britanice capitulară, alţii se hotărâră să lupte pe viaţă şi pe moarte. Dintre aceştia, cel mai viteaz fu CARACTACUS sau CARADOC. care-i întâmpină pc romani cu oştile sale printre munţii din nordul Ţării Galilor. "Această zi", le spuse el soldaţilor, "hotărăşte soarta Britanici! Libertatea sau sclavia noastră eternă începe din acest moment. Amintiţi-vă de vitejii voştri strămoşi, care îl goniră peste mare pe însuşi vestitul Cezar!" La auzul acestor cuvintc oamenii săi se năpustiră cu mare larmă asupra romanilor. în lupta corp la corp. solidele săbii şi armuri romane fură prea mult pentru mai slabele arme britanice, în acea zi. britonii pierdură lupta. Soţia şi fiica viteazului CARACTACUS fură luate pri­zoniere. fraţii săi se predară. El însuşi fu trădat de prefăcuta şi josnica lui mamă vitregă, care-1 dădu pe mâinile romanilor, ce îl duseră în tri­umf la Roma. împreună cu întreaga lui familie. Dar un mare om rămâne mare şi când soarta îi este potrivnică, şi la temniţă, şi în lanţuri. înfăţişarea lui nobilă şi suferinţa demnă a mizeriei îi mişcară într-atât pe romanii care se îmbulzeau pe străzi să-l vadă. încât fu repus în libertate împreună cu familia sa. Nu se ştie de va fi murit de inimă rea la Roma sau s-o fi reîntors vreodată în patria ce-i era atât de dragă. Stejari englezi crescură din ghinzi şi după sute de ani muriră, iar alţii răsăriră în locul lor murind şi ei la adânci bătrâneţe, de când sfârşitul istoriei lui CARACTACUS cel viteaz fu dat uitării. Şi totuşi, britonii nu voiră să cedeze. Se ridicară la luptă iar şi iar. la fiece prilej ce se ivea. murind pe capete cu sabia în mână. SUETO- NIU, un alt general roman, veni şi luă cu asalt insula Anglesey (numită pe atunci MONA) despre care se credea că ar fi sfântă, şi îi arse pe dmizi în cuşli dc răchită, lângă propriile lor case. BRITONII se ridi­cară chiar în vreme ce acesta mai era în Britania. împreună cu victo­rioasele lui trupe. Pentru că regina britonă. BOAD1CEA. văduva regelui locuitorilor din Norfolk[4] şi SufTolk[5] se împotriv i să-i fie jefuită proprietatea de către romanii colonizaţi în Anglia, fu biciuită din ordinul lui CATUS, ofiţer roman, cele două fiice ale ei fiind insultate ruşinos în prezenţa sa. iar rudele soţului luate în sclavie. Ca să răzbune această jignire, britonii se ridicară cu toată forţa şi mânia lor. îl izgo­niră pe CATUS în Galia. distruseră posesiunile romane. îi obligară pc romani să părăsească Londra, pe atunci un orăşel sărac. în care însă aveau loc schimburi comerciale. Spânzurară, arseră. răstigniră pe cruce şi în câtev a zile tăiară cu sabia şaptezeci de mii dc romani. SUE- TONIU îşi întări oastea şi le ieşi în calc. la luptă. Britonii îşi sporiră oştile şi în disperare de cauză îl atacară pc câmpia unde era bine postat, înainte ca britonii să iasă la primul atac. BOADICEA. într-un car dc război, cu părul blond fluturându-i în vânt şi cu fiicele insultate întinse la picioare, mâna printre trupe cerându-le răzbunare împotriva romanilor, destrăbălaţii lor asupritori. Britonii luptară cu mult curaj până la capăt, dar fură înfrânţi şi măcelăriţi în masă. iar nefericita lor regină recurse la otravă. Şi totuşi, spiritul britonilor nu fu îngenucheat. Când SUETONIU părăsi ţara. aceştia îi atacară trupele şi puseră din nou stăpânire pe insula Angleseys. La cincisprezece sau douăzeci de ani după aceea veni AGRICOLA şi o cuceri din nou. consacrând şapte ani supunerii ţării, mai cu seamă a acelei părţi care acum se numeşte SCOŢIA. Locuitorii acesteia, caledonienii. luptară pentru fiecare palmă de pământ, împotrivindu-i-se cu îndârjire. Se făcu multă vărsare de sânge în acele lupte. îşi uciseră soţiile şi copiii ca să-l împiedice să-i ia pri­zonieri. Căzură luptând în număr atât dc mare, încât se crede că anu­mite dealuri din Scoţia ar fi vaste mormane dc pietre îngrămădite pe mormitele lor. HADR1AN veni la treizeci dc ani după aceea, iar ci i se împotriviră din nou. SEVERUS veni cu aproape o sută de ani mai târziu, iar ei îi hărţuiră marii oşteni ca pe nişte câini şi se bucurară să-i vadă pierind cu miile prin mlaştini şi smârcuri. CARACALLA, fiul şi succesorul lui SEVERUS. facu cel mai mult ca să-i stăpânească o vreme, dar nu prin forţa armelor. Ştia că ar fi fost de prea puţin folos. Le cedă caledonienilor o parte din pământ şi le dădu britonilor privilegii similare cu cele pe care le aveau romanii. După asta fu pace timp de şaptezeci de ani. Apoi apărură noi duşmani. Erau SAXONII, un popor sălbatic de nav igatori ce veneau din ţinuturile de la nord de Rin. marele râu al Germaniei, pe malurile căruia cresc ccle mai bune soiuri dc struguri pentru prepararea vinului nemţesc. începură să vină în corăbii de piraţi spre coastele Galiei şi Britanici ca să le jefuiască. Fură respinşi de CARAUSIUS. un autohton din Belgia sau din Britania, adus la putere de romani şi sub care britonii îşi făcură debutul luptând pe mare. îşi reînnoiră apoi rav agiile. După alţi câţiva ani, scoţii, cum se numeau pe atunci locuitorii Irlandei, şi picţii. un popor nordic, începură să facă dese incursiuni de jaf în sudul Britanici. Toate aceste atacuri se repetară la interv ale, pe parcursul a două sute de ani. de-a lungul unui nesfârşit lanţ de împăraţi, şi conducători romani, răstimp în care britonii se ridicară mereu împotriva romanilor. în cele din urmă, în zilele lui HONORIUS. când stăpânirea romană asupra întregii lumi era în declin şi când Roma voia ca toţi oştenii ei să se întoarcă acasă, romanii abandonară orice speranţă de cucerire a Britanici şi o părăsiră. Şi din nou, la urmă ca şi la început, britonii se ridicară împotriva lor cu străv echea dârzenie ce le stătea în fire, căci cu foarte puţină vreme în urmă îi alungaseră pc magistraţii romani şi se declaraseră popor independent. Trecuseră cinci sute de ani de la prima inv azie a insulei de către Iulius Cezar, când romanii se retraseră de aici pentru totdeauna. în acel răstimp, deşi fuseseră cauza unor înfricoşătoare lupte şi vărsări de sânge, ei făcuseră mult spre a înlesni situaţia britonilor. Duraseră însemnate şosele militare, construiseră forturi şi îi înv ăţaseră cum să se îmbrace şi cum să se înarmeze cu mult mai bine decât ştiuseră s-o facă până atunci. Şlefuiseră întregul mod de v iaţă britonic. AGRICOLA ridicase un mare zid de pământ, lung de peste şaptezeci de mile, ce se întindea de la Newcastle[6] şi până dincolo de Carlisle[7], în scopul de a-i ţine la distanţă pe picţi şi pe scoţi: HADRIAN îl fortificase: SEVERUS. constatând că avea marc nevoie dc reparaţii. îl durase din nou. în piatră. Mai cu seamă, se întâmplă ca în perioada romană şi cu ajutorul corăbiilor romane, religia crcştină să fie adusă pentru prima dată în Britania. iar locuitorilor acesteia să li se predea penlni întâia oară importanta învăţătură că spre a fi buni în ochii DOMNULUI, tre­buie să-şi iubească aproapele aşa cum se iubesc pe sine şi să facă alto­ra ceea ce ar vrea să li se facă lor. Druizii declarară că e foarte rău să crezi în lucruri de accst fel şi îi blestemară amarnic pc toţi cei ce credeau în ele. Dar când oamenii aflară că nu le mergea cu nimic mai bine graţie binecuvântărilor şi cu nimic mai rău de pe urma blestemelor dniidc. că soarele strălucea, iar ploaia cădea fără să-i consulte defel pc druizi. începură să creadă că aceştia erau muritori de rând, ale căror blesteme sau binecuvântări n-aveau nici o importanţă. Drept urmare, elevii druizilor se împuţinară vizibil ca număr, iar aceştia se apucară dc altfel dc meserii. Astfel, am ajuns la sfârşitul perioadei romane în Anglia. Se ştiu prea puţine despre acei cinci sute de ani. dar unele v estigii ale acelor timpuri sunt încă scoase la iveală. Adeseori când muncitorii sapă solul ca să facă fundaţii pentru case sau biserici dau de bani ruginiţi ce au aparţinut cândva romanilor. Fragmente dc farfurii din care au mâncat, de cupe din care au băut. şi din pavajul pe care au păşit ies la lumină din pământul întors de plug, sau din bulgării mărunţiţi dc hârleţul gră­dinarului. Fântâni săpate dc romani dau încă apă, drumuri făcute dc ci fac parte din şoselele noastre, pe unele vechi câmpuri de bătaie, vâr­furi de lănci britone şi armuri romane în paragină se alia amestecate de-a valma, aşa cum au căzut în toiul luptei. Urme de tabere romane acoperite de iarbă şi movile ce sunt locuri dc înmormântare pentru grămezi de britoni. pot fi văzute în mai toate părţile ţării Peste landele bătute de vânturi din Noitliumbcrland11, zidul lui SEVERUS acoperit de muşchi şi buniicni se înalţă ca o ruină, în întreaga lui amploare, iar ciobanii şi câinii lor dorm vara tolăniţi pe el. Pe câmpia Salisburv se mai înalţă Stonehengc. un monument dintr-o perioadă anterioară, în care numele de roman era necunoscut în Britania şi în care druizii n-ar fi putut să-l scrie cu minunatele lor baghete magice pe nisipurile ţăr­mului sălbatic al mării. Comitat din nord-estul Angliei, învecinat cu Scoţia şi cu Marea Nordului, cunoscut pentru vestigiile sale istorice şi în special pentru zidul roman bine păstrat, ce constituie un obiectiv de marc interes pentru turişti   [1] Tradus din engleză cuvânt de cuvânt, Kit s Cotv Hoţise ar însemna fie casa lui Kit Cotv, sau a Kitei Cotv, fie coliba lui Kit sau a Kitei, dacă interpretăm ultimele cuvinte ca formă arhaică a substantivului compus Cottage House. In limba română înseamnă Colina Zambilelor Sălbatice, sau Dealul Clopoţeilor. ■J ~ In limba română , Piatra Fecioarei. ^ Comitat din Anglia de Est. n ' Comitat pe coasta de est din sud-estul Angliei. Q ° Insulă în Marea Irlandei situată în apropierea Ţării Galilor, pe coasta de nord-vest a acesteia. [6] Oraş port în sudul Ţării Galilor. ^ Oraş în partea de nord-vest a Angliei.

PAŞAPORTUL CITITORULUI   Dacă cititorii acestui volum vor fi atât de binevoitori încât să accepte descrierea locurilor întipărite în mintea autorului ca pe o garanţie dată de autorul însuşi, atunci ei se vor putea delecta şi vor putea înţelege mult mai mult şi mai bine vizitând, fie şi în propria lor închipuire, aceleaşi meleaguri văzute de mine. Despre Italia s-au scris multe cărţi, oferindu-se tot atâtea mijloace de a studia istoria acestei interesante ţări, precum şi nenumăratele aspecte legate de ea. În ceea ce mă priveşte, mă voi referi foarte puţin la acest izvor de informaţii şi, chiar dacă l-am folosit pentru propriul meu interes, consider că acest fapt nu mă obligă să-i reproduc cititorilor conţinutul, atât de accesibil, de altfel. Şi nici nu veţi găsi, în aceste pagini, vreo cercetare mai amănunţită a cârmuirii bune sau rele de care se bucură vreo parte a ţării. Nu se poate ca vizitatorul acestor frumoase meleaguri să nu-şi formeze o convingere fermă despre acest subiect. Dar, cum am hotărât, străin fiind, ca pe timpul şederii mele să mă abţin de la a discuta asemenea probleme cu italienii de orice categorie, aş prefera să nu abordez dezbaterea lor acum. Timp de douăsprezece luni, cât am locuit la Genova, nu am avut niciodată impresia că autorităţile, bănuitoare de felul lor, mă suspectează şi mi-ar părea rău să le dau vreun motiv să regrete curtoazia pe care mi-au arătat-o, atât mie, cât şi oricărui alt concetăţean al meu. Probabil că nu există pictură sau statuie renumită în Italia care să nu poată fi lesne îngropată sub un munte de hârtie tipărită, dedicată disertaţiilor asupra ei. De aceea, cu toate că sunt un admirator înflăcărat al picturii, nu voi intra în detalii în ceea ce priveşte tablourile ori statuile celebre. Această carte este o serie de palide reflecţii – simple umbre pe apă – ale unor locuri care stâresc, într-o măsură mai mare sau mai mică, imaginaţia multora şi asupra cărora propria-mi imaginaţie a zăbovit ani de-a rândul, locuri care incită cât de cât interesul tuturor. Majoritatea descrierilor au fost compuse pe loc şi trimise acasă o dată cu scrisorile mele particulare. Menţionez aceasta nu ca să scuz eventualele inadvertenţe, ci ca să ofer cititorului garanţia că ele au fost scrise în contact nemijlocit cu subiectul, în mod spontan şi cu cele mai vii impresii suscitate de ineditul locurilor. Dacă descrierile au uneori un aer fantezist şi frivol, cititorul va presupune poate că au fost scrise la umbră, într-o zi însorită, chiar în mijlocul împrejurărilor evocate, şi îi vor plăcea cu atât mai mult, fiind impregnate de culoarea locală. Totodată, sper să nu fiu înţeles greşit de apărătorii religiei romano-catolice, din cauza vreunui amănunt inclus în aceste pagini. Mi-am dat toată silinţa, într-una din scrierile mele anterioare, să-i înţeleg şi vreau să cred că şi ei mă vor înţelege în legătură cu paginile de faţă. Când amintesc de vreun fapt care mi s-a părut absurd ori dezagreabil, nu caut defel să-l asociez sau să-l privesc ca fiind în mod necesar corelat cu principiile de bază ale crezului lor. Tot aşa, când descriu ceremoniile din timpul Săptămânii Mari, mă refer la aspectul lor exterior şi nu pun la îndoială interpretarea ce le-o dă bunul şi învăţatul doctor Wiseman1. Când las să se înţeleagă că nu-mi plac mănăstirile pentru tinerele fete care, călugărindu-se, abjură lumea înainte să o cerceteze şi să o cunoască, sau că mă îndoiesc de sanctitatea ex officio a tuturor preoţilor şi călugărilor, nu merg mai departe decât mulţi catolici credincioşi, atât din străinătate, cât şi de acasă. Am comparat aceste impresii cu nişte umbre pe apă; sper să nu fi tulburat în vreun loc apă atât de tare, încât să stric forma umbrelor. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu în termeni buni cu toţi prietenii mei ca acum, când în depărtare se ridică, încă o dată, obstacole în calea mea. Nu şovăi să vă mărturisesc că încerc să îndrept o greşeală pe care am comis-o nu de mult, stricând anumite relaţii statornicite între mine şi cititorii mei şi că, depărtându-mă o clipă de nişte constante preocupări, sunt azi pe cale să reiau bucuros aceste relaţii. În Elveţia, de-a lungul altui an de absenţă, mă voi putea concentra asupra temelor pe care le am în minte acum. Totodată, rămânând fidel publicului meu din Anglia, voi căuta să-mi îmbogăţesc cunoştinţele despre o ţară nobilă şi nespus de dragă mie2. Această carte a fost scrisă într-un stil cât se poate de accesibil şi n-ar fi plăcere mai mare pentru mine decât să-mi pot compara, prin mijlocirea ei, impresiile de azi cu trăirile celor care vor vizita ulterior locurile descrise de mine cu atâta râvnă şi încântare. Şi acum, nu-mi rămâne decât să schiţez, precum într-un paşaport, portretul cititorului meu. Ipotetic, imaginat pentru ambele sexe, el poate arăta astfel: Tenul: deschis Ochii: foarte veseli Nasul: nicidecum obraznic Gura: zâmbitoare Faţa: strălucitoare Înfăţişarea generală: extrem de agreabilă. __________ 1 Wiseman, Nicolas Patrick Stephen (1802-l865), teolog englez, cardinal, arhiepiscop de Westminster, autor al unui roman despre începuturile bisericii, intitulat Fabiola sau Biserica Catacombelor (n. t.). 2 Rânduri scrise în 1846 (n. t.).     STRĂBĂTÂND FRANŢA Era într-o frumoasă dimineaţă de duminică, bunul meu prieten, pe o vreme demnă de mijlocul verii, În anul una mie opt sute patru zeci şi patru, când... Nu te alarma! Nu când doi călători ar fi putut fi văzuţi cum îşi croiesc anevoie drum prin acel ţinut pitoresc şi bolovănos care alcătuieşte de obicei primul capitol al unui roman de „vârstă de mijloc“, ci... când o diligenţă englezească de proporţii considerabile, proaspăt scoasă din halele întunecoase ale Pantechnicon-ului1 din Belgrave Square, Londra, a fost observată (de un soldat francez foarte scund; l-am văzut eu cum se uita la ea!) ieşind pe poarta Hotelului Maurice din Rue de Rivoli, Paris. 1 Depozit: iniţial clădirea adăpostea un imens bazar (n.t.). Nu pot defel să explic de ce o familie englezească, înghesuită înăuntrul şi în afara acestei diligenţe, trebuia să plece, dintre toate zilele săptămânii, tocmai într-o dimineaţă de duminică, după cum nu pot să stabilesc vreun motiv anume pentru faptul că în Franţa toţi oamenii de statură mică sunt soldaţi, în timp ce toţi oamenii voinici sunt surugii; e o regulă invariabilă. Au ei vreun motiv, şi unii şi alţii, nu mă îndoiesc de asta. Cât despre motivul familiei de a se fi aflat acolo, acesta era, după cum ştiţi, faptul că urmau să stea un an de zile în frumoasa Genovă şi că în acea perioadă de timp capul familiei intenţiona să cutreiere peste tot pe unde l-ar fi mânat neobosita lui curiozitate. Tot aşa, ar fi fost o prea mică alinare pentru mine să pot explica locuitorilor Parisului că eu eram capul şi şeful acestei familii şi nu întruchiparea radioasă a bunei dispoziţii, care se afla lângă mine în persoana unui ghid francez: cel mai desăvârşit dintre ajutoare şi cel mai sclipitor dintre oameni! Ca să vă spun totuşi adevărul, el arăta mult mai mult a cap de familie decât mine, care, umbrit de impresionantă sa prezenţă, fusesem redus la zero. Pe de altă parte, foarte puţin din înfăţişarea Parisului - tocmai goneam, huruind, pe lângă sumbra Morgă şi peste Pont Neuf – ne-ar fi putut reproşa faptul că porniserăm la drum într-o zi de duminică. Prăvăliile de vin (la fiecare a doua casă) se bucurau de un dever straşnic; în faţa cafenelelor tocmai se desfăşurau parasolurile şi se aranjau scaune şi mese în aşteptarea amatorilor de îngheţată şi răcoritoare, pentru mai târziu, în cursul zilei; pe poduri, lustragiii erau foarte ocupaţi; se deschideau magazinele; trăsuri şi căruţe forfoteau pretutindeni; dincolo de Sena, nenumăratele străzi, ce se îngustau în pantă, de parcă erau nişte pâlnii, creau tot atâtea privelişti de furnicar şi freamăt continuu: scufii de noapte multicolore, pipe, bluze, cizme şi capete lăţoase, toate de-a valma. Nimic nu indica la acea oră că ar fi fost vorba de o zi de odihnă, dacă n-ar fi apărut ici-colo câte o familie înghesuită într-un docar din lemn, mare şi vechi, care plecă în excursie, ori dacă vreun cetăţean sau vreo gospodină cu aer gânditor, îmbrăcaţi cât se poate de sumar, nu s-ar fi aflat aplecaţi pe fereastra vreunei mansarde, ca să vadă cum i se usucă pantofii proaspăt văcsuiţi pe micul parapet de afară (în cazul cetăţeanului) sau cum i se aerisesc ciorapii la soare (în cazul gospodinei). Odată scăpaţi de pavajul de neuitat (ori de neiertat!) care acoperă Parisul, primele trei zile de călătorie spre Marsilia sunt destul de liniştite şi monotone. Spre Sens. Spre Avallon. Spre Chalons. Descrierea unei zile ajunge pentru toate trei! Iat-o: Avem patru cai şi un surugiu care are un bici foarte lung şi care mână echipajul de parcă ar fi numărul cu  „Poşta de la Sankt Petersburg“ la Circul Astley sau la Franconi; numai că el şade, nu stă în picioare pe cal. Cizmele imense, cu genunchiere, purtate de aceşti surugii sunt uneori vechi de o sută sau chiar două de ani şi sunt atât de nepotrivite pe piciorul celui care le poartă, încât pintenul, care ar trebui să fie fixat acolo unde se află călcâiul, se află în general mai sus, la mijlocul carâmbului. Adeseori omul nostru iese din curtea grajdului cu biciul în mână şi cu pantofii în picioare, cărând în fiecare mână câte o cizmă doar, pe care o pune cu multă seriozitate pe pământ, lângă cal, până ce totul e gata. Când e gata, Doamne! Cât tămbălău se face pe chestia asta! Surugiul intră în cizme cu pantofi cu tot, sau e ridicat şi băgat în ele de câţiva prieteni; apoi ajustează hamurile ornate în relief prin truda nenumăraţilor porumbei ce sălăşluiesc prin grajduri, după care sileşte toţi caii să tropăie şi să se agite; în cele din urmă plesneşte din bici ca un apucat, zbiară En route - Hi!1 şi-i dăm drumul! Precis o să aibă de furcă cu un cal înainte să ajungem nu prea departe şi atunci o să-l facă hoţ, tâlhar, porc şi câte şi mai câte, şi o să-l bată în cap de parcă ar fi de lemn. __________ 1 La drum - Dii! (Franc.). În primele două zile, peisajul de la ţară e lipsit de orice varietate: câmpie nesfârşită, drum interminabil şi din nou câmpie nesfârşită. Pe câmpuri, cât vezi cu ochii, abundă viţa, o viţă scundă şi nearanjată în ghirlande pe paliere, ci pe nişte araci drepţi. Peste tot vezi o mulţime de cerşetori şi foarte puţini săteni; cât despre copii, niciodată n-am întâlnit atât de puţini, încât nu cred să fi văzut o sută între Paris şi Chalons. Oraşe vechi şi bizare, cu poduri suspendate şi încinse cu ziduri prevăzute cu turnuleţe ciudate pe la colţuri, ca nişte feţe groteşti, de parcă zidul şi-ar fi pus o mască, ca să privească în jos, în şanţul cu apă. În grădini şi pe câmpuri, de-a lungul uliţelor şi în curţile gospodăriilor, vedem alte turnuleţe neobişnuite, complet singuratice şi întotdeauna rotunde, cu vârful ascuţit, părând să nu fie folosite în vreun scop anume. Se văd clădiri în ruină de tot felul: câteodată e o primărie, alteori un corp de gardă, altădată o locuinţă, uneori un castel cu grădină mare, năpădită toată de păpădii şi vegheată de foişoare şi mici ancadramente ce par să ne facă vesel cu ochiul. Acestea sunt priveliştile ce se repetă la infinit. Uneori trecem pe lângă un han din vreun sat, cu un zid ce stă să se prăbuşească şi cu nenumărate dependinţe şi anexe; deasupra intrării stă scris „Grajd pentru şaizeci de cai “, ca şi cum s-ar găsi vreun cal acolo, sau orice altceva, afară de un însemn de lemn bătut de vânt care indică vinul ce se vinde înăuntru; el flutură leneş în bătaia vântului şi e atât de putrezit, încât e gata să cadă şi să se sfărâme în bucăţi. Tot timpul trecem pe lângă căruţe înguste, mici şi ciudate, rânduite în şiruri de şase sau opt, cărând brânză din Elveţia; în majoritatea cazurilor, de tot şirul are grijă un singur om sau chiar un copilandru, care foarte adesea doarme dus în carul din faţă. Caii sună alene din clopoţei, lăsând impresia că se gândesc (fără îndoială că asta şi fac!) că harnaşamentul lor de lână, mare şi albastru, şi de o imensă greutate şi grosime, la care se adaugă o pereche de coarne groteşti ce cresc din căpăstru, este mult prea călduros pentru mijlocul verii. Apoi, de vreo două sau trei ori pe zi, trece diligenţa cu portierele prăfuite, cu acoperitori albastre (culoarea măcelarilor); interioarele sunt albite de atâtea scufii de noapte; coviltirul de pe acoperiş se bălăbăne şi se scutură, de parcă ar fi capul unui tembel; pasagerii tinerei Franţe privesc pe fereastră, cu bărbile până la brâu şi cu ochelari albaştri ce le acoperă oribil ochii războinici, în timp ce în încleştarea pumnului naţional strâng nişte bastoane zdravene. Trăsura de poştă, ducând cu sine câţiva pasageri doar, trece ca un fulger; gonind cu o viteză drăcească, şi dispare din vedere într-o clipită. Din când în când vezi trecând preoţi de parohie, bătrâni dar ţepeni, deşi sunt hurducaţi în nişte trăsuri atât de dărăpănate, de ruginite, de mucegăite şi de hodorogite, încât nici un englez n-ar avea încredere în ele. Femei uscăţive lenevesc în câte o păşune singuratică, ţinând de frânghie vacile care pasc; alteori dau cu săpăliga, fac vreo altă muncă a câmpului mai grea sau au grijă de o turmă întreagă. Pentru a vă face o imagine adecvată despre viaţa la ţară, nu trebuie decât să luaţi la întâmplare un poem pastoral sau vreun tablou de acest gen şi să vă imaginaţi exact opusul a ceea ce este descris şi proslăvit în el. După ce-ai călătorit până la năucire, ceea ce se întâmpla îndeobşte în ultimele ceasuri ale zilei, şi când cei nouăzeci şi şase de clopoţei ai cailor - douăzeci şi patru de fiecare - îţi răsună a somn în urechi timp de o jumătate de oră sau aşa ceva, totul devine foarte plicticos şi monoton, încât începi să te gândeşti foarte serios la cina de la poşta următoare, când iată: în depărtare, la capătul drumeagului străjuit de copaci pe care călătoreşti, apar primele semne ale unui târg - nişte căsuţe răzleţe. Diligenţa începe din nou să huruie pe un pavaj neînchipuit de stricat. Ca şi cum echipajul ar fi un aparat de lansat artificii care se dezlănţuie la simpla apariţie a unui coş de casă ce fumegă, acesta începe să trosnească şi să bolborosească de parcă l-ar stăpâni dracul. Trosc, troosc, trosc, troosc. Trosc - trosc - trosc. Pleosc - pleosc. Pleosc - trosc. Helo! Holà! Vite! Voleur! Brigand! Hi! Hi! Hi! En r-r-r-r-route!1 Bici, roţi, surugiu, pietre, cerşetori, copii, trosc, pleosc, trosc! Helo! Holà! Charite pour l'amour de Dieu!2 Pleosc-trosc- pleosc-trosc; pleosc, pleosc, pleosc, poc, zdrong, trosc, boc, pleosc-trosc! Ocolim un colţ, gonim în susul străzii înguste, apoi în josul dealului pavat, însă pe partea cealaltă; intrăm în şanţ; boc, boc; zdronc, trosc, pleosc, pleosc; trosc, trosc; abia ferim vitrinele de pe partea stângă a străzii, apoi cotim după o arcadă de lemn, pe dreapta; buuum, buuum, buuum; zdrang, zdrang, zdrang; pleosc, pleosc, pleosc, şi iată-ne în fine în curte la Hotel de l’Ecu d’Or3, istoviţi, sfârşiţi, prăfuiţi, terminaţi, epuizaţi ori tresărind pe neaşteptate, fără nici un motiv, precum artificiile care sunt pe sfârşite. __________ 1 Haide! Mai repede! Hoţule! Tâlharule! Dii! La drum! Franc.) 2 Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu, milă! (Franc.). 3 Hotelul La Scutul de Aur (franc). Ne întâmpină proprietăreasa de la Hotel de l’Ecu d’Or, proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or, camerista de la Hotel de l’Ecu d’Or şi un domn care stă la Hotel de l'Ecu d’Or. Poartă pe cap o şapcă şi n-are, se vede treaba, alt prieten mai apropiat decât propria-i barbă roşie. Şi mai e şi domnul paroh care se plimbă încoace şi încolo de unul singur, într-un colţ al curţii, ţinând într-o mâna o carte şi-n cealaltă o umbrelă. Toţi, în afară de domnul paroh, stau cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, aşteptând să se deschidă portiera poştalionului. Proprietarul de la Hotel de l’Ecu d’Or îl iubeşte într-atâta pe curierul nostru, încât nu mai are răbdare ca acesta să coboare de pe capră; îi îmbrăţişează deci picioarele şi tocurile cizmelor pe când acesta se dă jos. „Curierul meu! Bravul meu curier! Prietene! Frate!“ Proprietăreasa îl adoră, camerista îl binecuvântează, garçon-ul îl divinizează. Curierul îi întreabă dacă au primit scrisoarea lui. S-a primit, sigur că s-a primit. Camerele sunt pregătite? Desigur! Camerele cele mai bune, pentru nobilul meu curier! Camerele cele mai de vază, pentru viteazul meu curier! Întreaga casă e la dispoziţia celui mai bun dintre prietenii mei! Curierul ţine mâna pe portieră şi mai pune câteva întrebări, ca să prelungească aşteptarea. Pe deasupra hainei, atârnată de o curea, curierul poartă o taşcă din piele verde. O grămadă de gură-cască se uită la ea, iar unul din ei chiar o atinge. Taşca de piele e plină de piese de cinci franci. Printre copii se aud murmure de admiraţie. Proprietarul se agaţă de gâtul curierului şi-l apleacă până la pieptul lui. Ce mult te-ai îngrăşat! îi spune. Eşti atât de rumen, arăţi atât de bine! În sfârşit, se deschide portiera. Toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată. Coboară doamna. Ah, ce doamnă încântătoare! Frumoasă doamnă! Coboară sora doamnei. Cerule mare, domnişoara e fermecătoare! Coboară primul băieţel. Oooo, ce băieţel frumuşel! Coboară prima fetiţă. Oh, dar e un copil fermecător! Coboară a doua fetiţă. Proprietăreasa, supunându-se celui mai nobil imbold al firii noastre omeneşti, o îmbrăţişează. Coboară al doilea băieţel. Ah, drăguţul de el! Ce familie adorabilă! Sugarul e înmânat celor de afară. E frumos ca un înger. Bebeluşul le-a întrecut pe toate! Tot extazul este revărsat asupra lui! Apoi coboară cele două doici şi entuziasmul se transformă în nebunie; întreaga familie e purtată sus pe scări ca un nor, în timp ce droaia de gură-cască se înghesuie în jurul diligenţei, se uită înăuntru, o înconjoară şi o          tot pipăie. Că doar nu e puţin lucru să atingi o căruţă care a ţinut atâta lume! Amintirea asta merită să o laşi moştenire urmaşilor! Camerele se află la etajul întâi, în afară de odaia copiilor, care e spaţioasă şi are patru sau cinci paturi. Se poate ajunge la ea străbătând un coridor întunecos, după ce urci două trepte, cobori patru, treci de o pompă, parcurgi un balcon, iar uşa e chiar lângă grajd. Celelalte odăi de dormit sunt şi ele spaţioase şi înalte, fiecare fiind înzestrată cu două mici baldachine de lemn, de care sunt atârnate cu mult gust, ca şi la ferestre, draperii roşii şi albe. Salonul e nemaipomenit! În el s-a şi pus masa pentru trei persoane; şerveţelele sunt împăturite în formă de tricorn. Pardoseala e alcătuită din plăci roşii. Covoarele lipsesc cu desăvârşire şi nu prea avem ce spune despre mobilă. Peste tot însă e o abundenţă de oglinzi, de vaze încăpătoare, pline cu flori artificiale, şi pretutindeni se văd o mulţime de ornice. Întregul grup se pune în mişcare. Bravul nostru curier, mai ales, e peste tot: caută unde sunt păturile, în timp ce preaiubitul său frate, proprietarul, îi tot toarnă vin pe gâtlej; adună castraveţi cruzi (întotdeauna castraveţi! Dumnezeu ştie de unde tot îi ia!) şi umblă cu ei pretutindeni, cu câte unul în fiecare mână, de parcă ar fi nişte bastoane de poliţai. Suntem poftiţi la cină. Pe masă sunt bucăţi mari de pâine, câte una de fiecare; ni se serveşte o supă foarte subţire, peşte, alte patru feluri de mâncare, pe urmă ceva pui, apoi desertul şi în tot acest timp nu ne lipseşte vinul. Nu e mare scofală de felurile astea, afară de faptul că sunt gustoase şi servite prompt. Când s-a făcut aproape întuneric, bravul nostru curier, după ce a mâncat cei doi castraveţi tăiaţi felii şi trecuţi prin conţinutul unei destul de pântecoase carafe de ulei şi oţet, iese din refugiul său şi propune o vizită la catedrala ale cărei turnuri masive privesc cu severitate în curtea hanului. Deci, plecăm într-acolo şi o găsim foarte solemnă şi impresionantă, scăldată în lumina sumbră: atât de sumbră, încât, în cele din urmă, paracliserul politicos, bătrân şi cu falca de jos căzută, ia o rămăşiţă de capăt de lumânare, ca să orbecăie cu ea printre morminte - între crucile cenuşii arată ca o stafie rătăcită care-şi caută propria umbră. Când ne întoarcem, vedem servitorii de rând ai hanului mâncând la o masă mare, întinsă afară, sub balcon. Mâncarea, o fiertură de carne şi legume, scoate aburi de fierbinte ce e, fiind servită chiar din cazanul de fier în care a clocotit. Au şi un ulcior de vin şi sunt foarte bine dispuşi; mult mai bine dispuşi decât domnul cu barbă roşie, care joacă biliard în odaia luminată din stânga curţii, unde se văd siluete cu tacuri în mână şi ţigări în gură, tot trecând prin faţa ferestrei. Slăbănogul de paroh se plimbă şi-acum încoace şi încolo de unul singur, cu cartea şi cu umbrela. Şi, mult timp după ce vom fi adormit, parohul se va mai plimba pe acolo, iar bilele de biliard se vor ciocni mai departe. Dimineaţa următoare, la orele şase, suntem în picioare. E o zi splendidă, făcând de ruşine noroiul zilei de ieri, cu care e stropită peste tot diligenţa (de parcă poate ceva să dea de ruşine o diligenţă într-o ţară în care aceste vehicule nu sunt curăţate niciodată). Toată lumea e vioaie şi, în timp ce ne terminăm micul dejun, dinspre grajdul poştei se aud venind zornăind caii. Tot ce a fost scos din trăsură ieri, azi e pus la loc. După ce a intrat în fiecare cameră şi a privit în juru-i, ca să fie sigur că nu a rămas nimic uitat, bunul nostru curier ne vesteşte că totul e gata. Ne urcăm, deci, cu toţii în diligenţă. Din nou cei de la Hotel de l’Ecu d’Or sunt foarte încântaţi. Bravul nostru curier dă fuga în casă şi ia un coş cu friptură rece de pasăre, felii de şuncă, pâine şi biscuiţi pentru drum; îl înmânează celor din diligenţă şi aleargă din nou în hotel. Acum ce mai are în mână? Alţi castraveţi? Nu! Are o fâşie lungă de hârtie. E nota de plată. În dimineaţa asta, bravul nostm curier are două curele petrecute pe după umăr: de una atârnă taşca de piele, iar de cealaltă un burduf grozav, tot de piele, plin ochi cu cel mai bun şi mai uşor vin de Bordeaux ce se găseşte în acest hotel. Curierul nu plăteşte nici o notă până ce burduful nu e plin. Apoi se tocmeşte. Se tocmeşte cu patimă. Mai e încă frate cu proprietarul, dar din mamă sau tată diferiţi. Nu mai e înrudit cu el cum era cu o seară mai înainte. Proprietarul se scarpină în cap. Bravul nostru curier îi arată câteva cifre de pe notă şi îi dă să înţeleagă că, dacă rămân scrise acolo, Hotel de l’Ecu d’Or va fi de acum înainte şi pentru totdeauna Hotel de l’Ecu de Cuivre1. Hotelierul se duce la tejghea. Curierul îl urmează, îi vâră în mână nota de plată şi o pană de scris şi vorbeşte mai repede ca oricând. Proprietarul ia pana. Curierul îi zâmbeşte. Hotelierul face modificarea. Curierul încearcă o glumă. Proprietarul e afectat, dar nu prea. Suferă bărbăteşte. Strânge mâna bravului său frate, dar nu-l mai îmbrăţişează. Totuşi, îşi iubeşte fratele, fiindcă ştie prea bine că se va întoarce, pe acelaşi drum, într-una din aceste frumoase zile, cu altă familie, şi parcă vede că inima îi va tânji după el iar. Bravul nostru curier mai controlează o dată toată diligenţă, se uită la frână, inspectează roţile, se ridică, dă un ordin şi-am plecat! __________ 1 Hotelul La scutul de aramă (n. t). E zi de târg. Târgul se ţine în piaţeta din faţa catedralei. Vedem bărbaţi şi femei în albastru, roşu, verde, alb, vedem magherniţe cu pereţii din pânză de cort şi tot felul de mărfuri. Ţăranii se îngrămădesc peste tot, cu coşurile lor goale. Ici se văd vânzători de dantelă, colo vânzători de ouă, mai încolo vânzători de fructe, dincolo cizmarii. Locul întreg arată de parcă ar fi scena unui mare teatru, imediat după ridicarea cortinei, prezentând un bal pitoresc. Alături, drept decor, se află catedrala, severă, întunecată şi rece, părăginită pe ici-colo; într-un loc, soarele de dimineaţă, furişându-se printr-o ferestruică dinspre răsărit, răzbate prin vitralii, împroşcând parcă pavajul cu stropi purpurii. În cinci minute am şi ajuns la marginea târgului şi trecem de crucea de fier cu un petic de iarbă răvăşită drept loc de rugăciune în faţă-i. Iată-ne din nou la drum!   LYONUL, RONUL ŞI FEMEIA-SPIRIDUŞ DIN AVIGNON Chalons e un loc de popas plăcut, datorită îndeosebi excelentului han aşezat chiar pe malul fluviului, iar vaporaşele colorate în verde şi roşu, care navighează în susul şi în josul apei, constituie un decor înviorător, mai ales după drumurile pline de praf. Dar tot atât de adevărat e că te-ai putea cu greu hotărî să alegi Chalons drept loc de reşedinţă, afară de cazul în care vrei să locuieşti pe o câmpie întinsă cât vezi cu ochii, crestată doar de şiruri de plopi, unii mai înalţi, alţii mai mici, ca nişte piepteni cu dinţii rupţi, ori să duci o viaţă fără nici o şansă de a urca vreun deal sau orice altceva, afară de scările casei. S-ar putea însă prea bine să-ţi placă mai mult decât Lyonul, unde poţi ajunge foarte uşor în opt ore, dacă vrei, cu unul din vaporaşele menţionate mai înainte. Ce oraş mai e şi Lyonul! Se zice că unii oameni, în anumite momente nefericite, se simt ca şi cum ar fi căzuţi din nori! Iată un oraş întreg care s-a prăvălit parcă din cer; ai impresia că mai întâi a fost smuls, precum toate pietroaiele din partea locului, dintre mlaştini şi râpi sterpe: urât spectacol! Arterele mari, prin care năvălesc cele două fluvii, laolaltă cu nenumărate străduţe, par să fiarbă şi să dogorească de căldură. Casele sunt înalte, masive şi îndeobşte murdare, putrede ca brânza veche şi ticsite de oameni. Sunt îngrămădite până sus, pe dealurile care împresoară oraşul din toate părţile; iar locatarii, precum nişte viermişori într-un calup de brânză, îşi întind hainele zdrenţuite pe prăjini, la uscat, sau mişună pe uşi, când înăuntru, când afară, ieşind să-şi tragă sufletul şi să gâfâie din greu pe pavaj, abia târându-se printre grămezile înalte de baloturi cu marfă mucezită. Astfel trăiesc, ori mai degrabă nu mor până ce nu li se împlineşte sorocul, în acest recipient secat. Toate oraşele manufacturiere contopite într-unul singur ar reda cu greu imaginea Lyonului, aşa cum mi s-a prezentat el mie: fiindcă toate slinurile nespălate şi necurăţate din orice alt oraş străin par grefate aici pe mizeriile proprii ale acestui centru industrial, producând astfel de roade, încât de acum înainte m-aş abate bucuros câteva mile din drumul meu, ca să nu-l mai întâlnesc din nou. În răcoarea serii sau, mai degrabă, în ostoirea căldurii de peste zi, ne-am dus să vizităm catedrala în care nişte bătrâne, laolaltă cu doi-trei câini, erau cufundate într-o pioasă contemplare. Cât despre curăţenie, nu se putea face nici o diferenţă între pardoseala de piatră a catedralei şi pavajul străzii. Aici am văzut un sfânt de ceară, într-o cutie ca o cuşetă de vapor, prevăzută cu un capac de sticlă, căruia Madame Tussaud1 nu i-ar putea găsi vreun cusur şi care ar putea face de ruşine chiar Westminster Abbey. Iar dacă vreţi să ştiţi totul despre arhitectura acestei catedrale, sau despre orice alte date ale ei, dimensiuni, înzestrare şi istoric, nu sunt oare ele menţionate în ghidul domnului Murray, şi n-aţi putea oare să le citiţi acolo, mulţumindu-i, aşa cum am făcut şi eu? __________ 1 Marie Tussaud (1760-1850), a lucrat mai întâi la „Cabinetul de ceara“ al unchiului ei, Curtius, la Paris, unde a modelat chipurile victimelor Teroarei; a emigrat apoi in Anglia, unde a transferat şi Muzeul de Ceară. Celebrul muzeu de azi a fost refăcut în 1929, după ce un incendiu l-a distrus în 1925 (n. t.). Tot din acest motiv m-aş fi abţinut să menţionez ciudatul ceas al catedralei din Lyon, dacă n-ar fi fost o mică greşeală pe care am făcut-o în legătură cu acest obiect mecanic. Paracliserul era foarte nerăbdător să ni-l arate, pe de-o parte pentru onoarea aşezământului şi a oraşului, pe de alta de dragul câştigului, poate, pe care îl obţinea din această îndeletnicire suplimentară. Oricare ar fi fost motivul, ornicul a fost pus în mişcare şi ca urmare s-au deschis o mulţime de uşiţe prin care au apărut, înaintând cu mers clătinat, o droaie de figurine ce se smuceau înainte şi înapoi, dând dovadă de o instabilitate fără seamăn; acestea săltau fără rost, aşa cum se întâmplă de obicei cu figurile acţionate de un mecanism. În tot acest timp, paracliserul ne explica aceste minuni, arătându-ni-le de mai multe ori cu o vergea. În centru era o păpuşă reprezentând pe Fecioara Maria şi lângă ea un mic sertăraş din care ieşea o alta, foarte urâtă, executând unul din cele mai neaşteptate salturi pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. Când o vedea pe Sfânta Fecioară, sărea dintr-o dată înapoi şi trântea violent uşiţa în urmă-i. Interpretând scenă ca pe un simbol al victoriei asupra Păcatului şi Morţii şi voind să arăt că am înţeles despre ce era vorba, înainte ca prezentatorul să dea vreo explicaţie, am strigat pripit: „Aha! Ăsta e Spiritul Rău! Desigur! A dat bir cu fugiţii!“ „Să mă iertaţi, domnule“, a zis paracliserul, arătând cu o mişcare plină de graţie spre uşiţă, ca şi cum ar fi prezentat pe cineva, „acesta e arhanghelul Gabriel!“ În ziua următoare, imediat după ivirea zorilor, călătoream deja pe învolburatul Ron, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, într-un vaporaş murdar şi încărcat cu mărfuri, având drept companie doar trei sau patru pasageri. Dintre aceştia se distingea un cavaler nătâng, bătrân şi cu un chip blajin, mare amator de usturoi şi nespus de manierat; la butonieră avea atârnată o rămăşiţă de panglică roşie. Părea să şi-o fi legat acolo ca să-şi aducă aminte de ceva, ca vestitul Tom Noddy1 din anecdotă, care îşi făcea noduri la batistă. __________ 1 Tom Noddy: prostănac, nerod (n. t.). În ultimele două zile observaserăm în depărtare nişte dealuri masive şi înceţoşate: erau primele indicii ale Alpilor. Acum treceam chiar pe lângă ei: uneori mai aproape de o coastă, alteori pe lângă vreo pantă acoperită cu vii. Totul era cât se poate de frumos: sate şi orăşele ce atârnau parcă în aer, păduri întregi de măslini zărite printre turlele bisericilor, nori plutind uşor pe deasupra, castele în paragină, cocoţate pe fiecare colină, case împrăştiate în râpe şi viroage. Masivitatea munţilor imprima căsuţelor un farmec aparte, de parcă erau nişte jucării. Albul lor imaculat, contrastând puternic cu roca brun-roşcată a muntelui sau cu verdele viu şi persistent al măslinilor, precum şi oamenii de pe mal, reduşi la dimensiuni liliputane, mergând cu paşi mici şi înceţi: toate acestea alcătuiau un tablou încântător. Întâlneam bacuri fără număr, ca şi poduri, printre care faimosul Pont d’Esprit, având nenumărate arcade, şi oraşe în care se produceau vinuri renumite. Am trecut prin Valence, unde a studiat Napoleon; la fiecare cot, fluviul aducea în faţa noastră noi şi neaşteptate frumuseţi. În după-amiaza aceleiaşi zile am ajuns la podul prăvălit de la Avignon şi-am intrat în oraşul scăldat în soare. Numai zidul de apărare plin de creneluri, arâtând ca o crustă de plăcintă nu tocmai coaptă, nu se bronzează deloc, deşi stă la soare de atâtea secole. Pe străzi atârnau în ciorchini strugurii, iar sclipitorul oleandru era în plină floare. Străzile sunt vechi şi foarte înguste, însă destul de curate şi umbrite de tende întinse de la o casă la alta. Ţesături şi batiste în culori vii, tot felul de curiozităţi, cadre vechi din lemn sculptat, jilţuri, altare, sfinţi, fecioare, îngeri şi portrete zugrăvite cu neîndemânare, toate de vânzare! Un spectacol neaşteptat şi deosebit de pitoresc. Din când în când însă, ochiul surprindea prin câte o poartă ruginită, rămasă întredeschisă, curţi cufundate în tihnă şi case falnice, dar tăcute ca nişte morminte. Semăna grozav cu o scenă din O mie şi una de nopţi! Cei trei dervişi, cu un ochi fiecare, ar fi putut să bată cu toată nădejdea în oricare din aceste porţi şi paznicul care-i tot iscodea cu întrebări - unul care-şi pusese bucate alese în coş încă de dimineaţă - le-ar fi deschis cu siguranţă. În ziua următoare, după micul dejun, am pornit într-o mică excursie, ca să vizităm punctele de atracţie din oraş. Dinspre nord adia o briză atât de plăcută, încât plimbarea noastră a fost foarte agreabilă, măcar că pietrele din pavaj, ca şi cele din ziduri, erau atât de încinse, încât ţi-era şi frică să pui mâna pe ele. Mai întâi, am urcat un deal stâncos până la catedrală, unde tocmai se ţinea slujba în faţa unei asistenţe foarte asemănătoare celei din Lyon: nişte femei în vârstă, un ţânc şi un câine foarte stăpân pe sine, care îşi stabilise un mic traseu pentru plimbare, începând de la grilajul altarului şi terminîndu-l la uşă, o plimbare cât se poate de firească, pe care dumnealui o făcea chiar în timpul slujbei, tot atât de metodic şi de calm ca orişice bătrân de afară! Catedrala e veche şi pustie, iar picturile de pe tavan sunt jalnic desfigurate de timp şi de vremea umedă; dar, cum lumina soarelui se revărsa printre perdelele roşii de la ferestre, făcând să strălucească lemnăria altarului, totul arăta cum nu se poate mai surâzător şi mai vesel. Intrând în această catedrală anume ca să vedem nişte picturi executate in fresco de un pictor francez şi de ucenicul său, am observat mai îndeaproape un mare număr de ofrande votive cu care erau acoperite din abundenţă zidurile diferitelor capele. Nu am spus împodobite, fiindcă acestea erau executate foarte neîndemânatic, la repezeală, foarte probabil de nişte bieţi zugravi de firme, care o mai scoteau la capăt în felul acesta. Erau nişte tablouri mici, fiecare prezentând vreo boală sau nenorocire de care donatorul scăpase prin mijlocirea sfântului patron sau a Sfintei Fecioare. Mă voi referi la ele ca la nişte indivizi reuşiţi ai speciei în general (acest gen abundă în Italia). Groteşti şi lipsite de orice armonie în contururi şi imposibile ca perspectivă, ele nu se deosebesc cu nimic de gravurile în lemn din cărţile vechi; dar, fiind picturi în ulei, artistul, precum pictorul familiei Primrose, nu s-a zgârcit deloc la culori. Într-un tablou, de pildă, unei doamne i se amputa un deget de la un picior - operaţie pentru care un personaj sfânt descinsese anume în cameră, pe o canapea, ca să o supravegheze. În altă pictură, o doamnă zăcea în pat, îndesată foarte strâns şi nefiresc în aşternut, şi privea cu multă demnitate la un trepied cu un lighean de toaletă pe el: nu era decât un lavoar obişnuit, singura mobilă din cameră, pe lângă lemnăria patului. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că femeia se afla în chinurile naşterii, dacă pictorului nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a aşeza toată familia în genunchi într-un colţ. Deasupra lor, Sfânta Fecioară, pe un fel de divan albastru, le promitea, se vede treaba, că le înapoiază pacienta intactă. În alt caz, o femeie tocmai era pe punctul de a fi strivită de un fel de căruţă în formă de pian, chiar lângă zidurile oraşului. Dar Sfânta Fecioară era şi aici de faţă. Dacă apariţia ei supranaturală speriase calul (aducând mai degrabă a grifon murg) ori dacă era invizibilă pentru el, nu ştiu; însă acesta se depărta în galop, cling-cling, fără umbră de respect sau de remuşcare. Pe fiecare astfel de pictură era scris cu litere mari şi galbene, chiar acolo unde se afla cerul, Ex voto1. __________ 1 Potrivit făgăduinţei (lat). Deşi ofrandele votive nu erau chiar necunoscute în templele păgâne, numărându-se printre multele compromisuri încheiate între religia falsă şi cea adevărată, pe vremea când cea din urmă era încă la început, aş fi vrut ca toate celelalte compromisuri să fi fost la fel de nevătămătoare. Recunoştinţa şi Cucernicia sunt calităţi creştine, iar un suflet creştin, recunoscător şi umil, trebuie să propovăduiască supunerea. Nu departe de catedrală se înalţă vechiul Palat al Papilor; o aripă este azi o închisoare obişnuită, iar cealaltă o cazarmă zgomotoasă; întunecatele apartamente, maiestuoase, închise, deşarte, îşi râd de vechea lor măreţie, ca nişte cadavre regale îmbălsămate. Dar nu ne-am dus acolo cu gândul să vedem încăperile maiestuoase, cazarma sau închisoarea, deşi am lăsat câţiva bănuţi în cutia deţinuţilor, în timp ce aceştia ne priveau din spatele gratiilor de fier, urmărindu-ne fiecare mişcare. Ne-am dus să vedem ruinele înfricoşătoarelor încăperi ale Inchiziţiei de odinioară. O bătrânică micuţă şi oacheşă, cu nişte ochi pătrunzători (o dovadă că lumea nu reuşise încă să alunge diavolul dintr-însa, deşi avusese timp cam între şaizeci şi şaptezeci de ani s-o facă), ieşi din taverna cazărmii pe care o ţinea chiar ea, întâmpinându-ne cu o legătură de chei mari în mină, ca să ne arate drumul. Nu vă mai spun, aşa cum ne-a spus ea, pe drum, că era gardian al palatului apostolic şi că deţinea postul ăsta de foarte mulţi ani; că însoţise în celule pe nişte prinţi, că fusese apreciată drept cel mai bun ghid de temniţe şi că locuia la palat din copilărie, ba chiar se născuse acolo, dacă-mi aduc bine aminte. N-am văzut în viaţa mea o drăcoaică atât de fioroasă, de iute, plină de energie şi pasionată. Mişcările îi erau extrem de violente. Nu vorbea până nu se oprea anume în acest scop. Atunci tropăia, ne apuca de braţe, se avânta în fel de fel de poze şi atitudini, dădea cu cheile de pereţi ca să sublinieze ceea ce spunea; ba şoptea de parcă Inchiziţia ar fi fost încă acolo, ba ţipa de parcă s-ar fi aflat chiar ea pe scaunul de tortură, iar când se apropia de vestigiile unei orori, avea un fel misterios, ca al vrăjitoarelor, de a face cu degetul arătător şi de a privi înapoi, păşind pe furiş şi făcând tot felul de strâmbături groteşti, care ar fi îndreptăţit-o să ţopăie în închipuirea unui bolnav chinuit de friguri. Am trecut apoi de-a lungul unei curţi, printre grupuri de soldaţi care leneveau; ne-am strecurat printr-o poartă pe care femeia-spiriduş a descuiat-o, încuind-o apoi în urma noastră, şi am pătruns într-o altă curte, mai îngustă, din cauza blocurilor de piatră căzute şi a grămezilor de gunoi, parte din ele înăbuşind gura unui pasaj subteran, prăbuşit atunci şi care comunica odinioară (aşa, cel puţin, se spune) cu un castel aflat de partea cealaltă a fluviului. Lângă această curte se află o temniţă - ne-am regăsit în ea în clipa următoare - în sumbrul turn des oubliettes1 acolo unde a fost întemniţat Rienzi2, legat cu un lanţ de fier chiar de zidul lângă care ne aflăm, dar pe atunci nici vorbă să vadă cerul, prăvălit acum fără oprelişte înăuntru. Câteva trepte şi am ajuns la cachots3, unde erau conduşi prizonierii Inchiziţiei imediat după capturare şi ţinuţi patruzeci şi opt de ore fără hrană şi apă, astfel încât să le fie sfărâmată şi ultima fărâmă de dârzenie, înainte de a fi aduşi în faţa neînduplecaţilor lor judecători. Aici lumină zilei nu pătrunde nici azi. Sunt nişte celule mici, închise între patru pereţi apăsători şi rigizi, extrem de întunecoase şi păstrând încă uşile masive şi zăvoarele de pe vremuri. __________ 1 Celule subterane şi obscure în care erau inchişi condamnaţii pe viaţă (n. t). 2 Cola di Rienzi (1313-1354), tribun al poporului la Roma; în 1347 a instaurat republica în oraş, însă după şapte luni, a fost excomunicat şi obligat să abdice. După un exil de şapte ani s-a reîntors la Roma, a fost ales senator, dar după scurt timp a fost asasinat (n. ed. engl.). 3 Temniţe (franc.). Femeia-spiriduş, privind înapoi, aşa cum v-am spus, a pătruns într-o încăpere boltită, folosită acum drept magazie de provizii: pe timpuri, aici era capela Sfântului Oficiu4. Camera aceasta, în care a funcţionat tribunalul, era absolut banală, iar podiumul părea să fi fost îndepărtat cu o zi înainte. Închipuiţi-vă pilda samariteanului zugrăvită într-un lăcaş al Inchiziţiei! Ei bine, chiar aşa a fost zugrăvită acolo, pictura putând fi desluşită şi azi! __________ 4 Oficiu al curiei papale, însărcinat cu supravegherea respectării credinţei moralei creştine (n.t). Sus, în pereţii aceştia siniştri, se află nişte firide prin care se ascultau, pentru a fi notate, mărturisirile abia rostite de acuzaţi. Mulţi dintre aceştia au fost luaţi chiar din celula pe care o privim. Călcăm pe urmele paşilor lor, de-a lungul aceluiaşi coridor. Privesc în jurul meu cu senzaţia de groază stârnita de un astfel de loc, când, pe neaşteptate, femeia-spiriduş mă apucă de încheietura mâinii, punându-şi în acelaşi timp pe buze o cheie cât toate zilele, în chip de deget arătător. Cu un gest brusc, mă invită să o urmez. Aşa şi fac. Mă conduce într-o cameră alăturată: o încăpere ciudată, cu un tavan înalt, care se îngustează în formă de pâlnie, deschizându-se la capătul de sus în afară, către cerul liber. O întreb ce e acolo. Îşi încrucişează braţele, se chiorăşte hidos la mine şi-atât! Îşi roteşte privirea în jur, să se asigure că s-a adunat tot grupul, se aşază pe un morman de bolovani, îşi azvârle braţele în sus, şi cu un răcnet pătimaş anunţă: La Salle de la Question! Camera de tortură! Tavanul este construit în formă de pâlnie, ca să înăbuşe strigătele victimelor! Ah, femeie-spiriduş, lasă-ne să reflectăm în tăcere, doar o clipă. Taci, femeie-spiriduş! Încrucişează-ţi braţele pe picioarele-ţi scurte şi stai liniştită pe grămada aia de bolovani măcar cinci minute, iar pe urmă n-ai decât să explodezi din nou. Minute?! Secundele nu s-au scurs încă, măsurate pe orologiul palatului, când, aruncând flăcări pe ochi, femeia- spiriduş e iar în picioare, în mijlocul încăperii, descriind cu braţele ei arse de soare o roată de lovituri grele. Uite-aşa mergea! Strigă femeia-spiriduş. Hârş, hârş, hârş! O rotire nesfârşită de ciocane grele. Hârş, hârş, hârş pe mâinile şi picioarele suferinzilor. Priviţi albia asta de piatră! zice femeia-spiriduş. Era pentru tortura cu apă! Gîl-gîl, bea, înghite, umflă-te, plesneşte întru slava Mântuitorului! Înghite zdreanţa însângerată, înghite-o adânc în trupul tău păgân, ereticule, înghite-o cu fiecare înghiţitură de aer! Şi, după ce călăul o trage afară, aburind de adevărurile revelate de însuşi chipul lui Dumnezeu, recunoaşte-ne pe noi drept slujitorii aleşi ai Domnului, drept credincioşi în Predica de pe Munte, discipoli de seamă ai celui care a făcut minuni doar ca să vindece, care niciodată nu a lovit pe nimeni cu orbire, surzenie, muţenie, nebunie sau orice altă nenorocire de pe lume, şi care întodeauna şi-a întins în binecuvântarea lui mâna doar ca să dăruie scăpare, alinare şi tihnă!             „Vedeţi? urlă iar femeia-spiriduş. Acolo se afla cuptorul! Acolo se înroşeau fiarele! În acele găuri erau fixaţi drugi ascuţiţi, de care erau atârnaţi cei torturaţi. Monsieur (femeia- spiriduş vorbeşte acum în şoaptă) a auzit de acest turn? Da? Atunci Monsieur să se uite acolo, jos!“ Un val de aer rece, însoţit de un iz de pământ jilav, îl loveşte pe Monsieur drept în faţă. Între timp, o dată cu vorba, femeia-spiriduş deschide o uşă ascunsă în perete. Monsieur se uită înăuntru. În jos se vede căscându-se hăul, iar în sus abia se distinge gura acestui turn înalt, abrupt, întunecos, înfiorător şi rece. Călăul Inchiziţiei, explică femeia-spiriduş, privind şi ea înăuntru, îi azvârlea aici pe aceia care nu mai ajungeau la celelalte torturi. „Priviţi! Vede Monsieur petele acelea negre de pe perete?“ O privire peste umăr, urmărind ochii sfredelitori ai femeii-spiriduş, îi arată îndeajuns de clar lui Monsieur, fără să mai aibă nevoie de indicaţia cheii, în ce direcţie se află petele. „Ce sunt astea?“ „Sânge!“ În octombrie 1791, când Revoluţia a atins apogeul în aceste locuri, şaizeci de bărbaţi şi femei (printre care şi preoţi, adaugă femeia-spiriduş, preoţi!) au fost ucişi şi azvârliţi în acest puţ îngrozitor, muribunzi şi morţi laolaltă; peste cadavre s-a aruncat apoi var. Curînd, semnele înspăimîntătoare ale masacrului au dispărut, însă crima aceasta va rămâne vie în memoria oamenilor, tot aşa cum pietrele masivei construcţii în care s-a înfăptuit au rămas una peste alta, drept mărturisire, ca şi sângele împroşcat pe ziduri.

CAPITOLUL I Pickwickienii     Prima rază de lumină care, străbătând întunericul şi preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că învăluie începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, s-a desprins din cercetarea amănunţită a următorului proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, şi pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenţiei plină de grijă, a stăruinţei neobosite, a puterii de discernământ ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente încredinţate lui:   „12 mai 1827. Preşedinte Joseph Smiggers, esquire V.P.P.M.C.[2] Au fost unanim acceptate hotărârile următoare: Că această Asociaţie a ascultat cu un sentiment de deplină satisfacţie şi cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.[3] şi intitulate „Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu câteva observaţii asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele de faţă Asociaţia prezintă, pentru cele de mai sus, mulţumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. Că, adânc încredinţată fiind de foloasele care vor rezulta, pentru cauza ştiinţei, din lucrările luate chiar acum în consideraţie, şi de asemenea din neobositele cercetări făcute de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., în Hormsey, Highgate, Brixton; şi Camberwell[4], Asociaţia nu poate decât să recunoască în mod viu nepreţuitele beneficii ce vor rezulta neapărat pentru progresul cunoaşterii şi răspândirii învăţăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale şi, deci, a lărgirii câmpului său de observaţie. Că, din punctul de vedere mai sus menţionat, Asociaţia a luat în serioasă considerare o propunere, emanând de la susnumitul Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. şi de la alţi trei pickwickieni mai jos numiţi, pentru a forma o nouă ramură de pickwickieni, uniţi sub titlul de Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick. Că amintita propunere a obţinut sancţionarea şi aprobarea acestei Asociaţii. Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este astfel, prin cele de faţă, constituită, şi că Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., Tracy Tupman, esquire M.P.C., Augustus Snodgrass, esquire M.P.C., şi Nathaniel Winkle, esquire M.P.C., sunt prin cele de faţă aleşi şi numiţi membri ai Societăţii; şi că ei sunt însărcinaţi să trimită din când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte autorizate asupra călătoriilor şi investigaţiilor lor, asupra observaţiilor privitoare la caractere şi moravuri, precum şi asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri şi alte însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau amintirile în legătură cu ele. Că această Asociaţie recunoaşte din inimă principiul ca fiecare membru al Societăţii Corespondente să-şi suporte singur cheltuielile de călătorie, şi nu vede niciun neajuns în faptul că membrii amintitei Societăţi să-şi urmeze cercetările cât timp vor vrea, în aceleaşi condiţiuni. Că membrii amintitei Societăţi Corespondente urmează să fie şi sunt, prin cele de faţă, înştiinţaţi că propunerea lor de a plăti timbrele scrisorilor şi transportul coletelor, a fost bine cumpănită de Asociaţie. Că Asociaţia consideră asemenea propunere vrednică de spiritele mari de la care porneşte, şi că, prin cele de faţă, ea îşi declară perfecta ei consimţire în această chestiune.   Un observator întâmplător – adaugă secretarul ale cărui note au servit pentru povestirea care urmează – un observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic extraordinar privind capul chel şi ochelarii circulari care erau stăruitor îndreptaţi spre chipul său (al secretarului) în timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine ştia că uriaşul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, şi că ochii radioşi ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din Hampstead[5] şi care zguduise lumea ştiinţifică cu teoria sa asupra mormolocilor; stătea calm şi nemişcat, asemenea apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheţ, sau ca un specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni spectacolul când, tresărind plin de viată şi de însufleţire la strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce izbucneau din gura adepţilor săi, ilustrul om se urcă domol pe scaunul simplu pe care şezuse mai înainte, şi se adresă Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist prezenta scena aceasta emoţionantă! Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă graţios sub coada fracului său, şi cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declaraţie; înălţat astfel, poziţia lui scotea în evidentă pantalonii strâmţi şi ghetrele care, purtate de un om oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de Pickwick – dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta – inspirau fără voie temere şi respect; înconjurat de oamenii care, de bună voie, consimţiseră să împartă primejdiile călătoriilor sale, şi care erau sortiţi să se împărtăşească din gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla dl. Tracy Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga înţelepciunii şi experienţei vârstei înaintate, entuziasmul şi înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă şi mai de iertat slăbiciune omenească – dragostea! Anii şi mâncarea bună îi dezvoltaseră silueta, altădată aşa de romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai mult; puţin câte puţin, lanţul de aur de la ceas, dispăruse sub traiectoria ochilor lui Tupman; şi, treptat-treptat, bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nicio schimbare – admiraţia pentru sexul frumos era încă pasiunea sa dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea poeticul Snodgrass, şi, lângă el, îndată, sportivul Winkle – primul, înfăşurat poetic într-o haină albastră plină de mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o şi mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouţă, fularului scoţian şi pantalonilor de postav cenuşiu lipiţi pe corp. Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, precum şi dezbaterile care urmară au intrat în Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu discuţiile altor celebre adunări, şi, pentru că e totdeauna interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a acestor pagini.   1. „Dl. Pickwick adresându-se Clubului” – Robert Seymour, aprilie 1836   D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea dragă prietenului său Tupman, şi dorinţa de a dobândi gloria prin jocurile pe câmp, în aer şi în apă, există în gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influenţat de pasiunile omeneşti şi de sentimentele omeneşti (aclamaţii) – poate chiar de slăbiciunile omeneşti (strigăte violente de: Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb dorinţa de a fi folositor speciei omeneşti a stins-o pe deplin. Proslăvirea omenirii îi dădea aripi; dragostea pentru om îl readucea la cele pământeşti (aplauze furtunoase). A simţit oarecare mândrie – o recunoştea deschis; şi duşmanii pot să profite de această slăbiciune cât vor vrea – a simţit oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra mormolocilor; teoria aceasta poate să fie preţuită sau să nu fie. (Un strigăt: Este, şi aplauze puternice.) El ar lua ca bună afirmaţia onorabilului pickwickian a cărui voce a auzit-o – că este preţuită; şi chiar dacă renumele acelui tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de autor al acestei producţii n-ar putea fi comparată câtuşi de puţin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul de faţă, cel mai măreţ din existenţa sa. (Aclamaţii.) El este o persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să nu-şi dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare cinste şi care comportă unele primejdii. Condiţiile în care se călătoreşte astăzi sunt jalnice şi vizitiii sunt nişte descreieraţi. Priviţi oriunde aiurea, şi contemplaţi scenele care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligenţele se răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamaţii – o voce: Nu.) Nu? (Aclamaţii.) Onorabilul pickwickian care a rostit un „Nu” aşa de zgomotos, să înainteze şi să tăgăduiască dacă poate. (Aclamaţii.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? (Aclamaţii entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit – n-ar vrea să spună un „pedant” – (vii aclamaţii) – care, gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) şi înciudat de criticile cu care au fost copleşite firavele sale încercări de rivalitate, apucă acum pe această cale josnică şi calomnioasă de… Dl. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: La ordine! — Prezidentul![6] Da! Nu! Continuaţi! Destul! etc.) Dl. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzaţie vie.) Dl. Blotton are de spus numai că respinge cu profund dispreţ acuzaţia onorabilului gentleman, ca falsă şi calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: Prezidentul! La ordine!) Dl. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să ştie dacă e îngăduit să continue această controversă dintre doi de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va retrage expresia de care s-a servit. Cu tot respectul posibil pentru prezident, dl. Blotton afirmă că este absolut sigur că nu o va retrage. Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe onorabilul gentleman, dacă a întrebuinţat expresia care i-a scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obişnuit. Dl. Blotton nu şovăie să spună că nu – şi că n-a întrebuinţat cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) Este dator a recunoaşte că, personal, nutrea cea mai mare consideraţie şi stimă pentru onorabilul gentleman; l-a considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) Dl. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicaţia cuviincioasă, sinceră şi completă a onorabilului său prieten. El doreşte neapărat să rămână stabilit că şi observaţiile proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înţelesul pickwickian. (Aplauze.)”   Aci se încheie procesul-verbal, şi fără îndoială că şi dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de satisfăcător şi de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori şi alte manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat îndreptăţeşte înlănţuirea lor sub forma unei povestiri   [1] E vorba de Phiz, unul dintre ilustratorii primei ediţii (n. tr.). [2] Vicepre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [3] Pre­şedinte perpetuu. Membru al Clubului Pickwick. (nota ed. engleze). [4] Sate din împrejurimile Londrei (n. tr.). [5] Sat din apropierea Londrei (n. tr.). [6] Prin strigătul acesta, membrii Parlamentului invită pe preş­edinte să restabilească ordinea (n. tr).  

Lista personajelor Domnul Bayham Badger, medic, liber profesionist în Londra. Matthew Bagnet („Lignum Vitae”), fagotist, fost artilerist. Woolwich Bagnet, fiul său. Lawrence Boythorn, prietenul impetuos şi cordial al domnului Jarndyce. Inspector Bucket, ofiţer de poliţie, detectiv ager şi neobosit. Domnul William Buffy, Pair, membru în Parlament, prieten al lui sir Leicester Dedlock. Richard Carstone, minor în tutela domnului Jarndyce, reclamant la înalta Curte de Justiţie. Domnul Chadband, preot, bărbat voluminos, unsuros, mulţumit de sine, nu aparţine niciunei secte aparte. Sir Leicester Dedlock, reprezentantul uneia dintre familiile faimoase din ţară. Domnul Gridley (Omul din Shropshire), reclamant ruinat de înalta Curte de Justiţie. William Guppy, secretar de avocat, în serviciul firmei „Kenge şi Carboy”. Căpitanul Hawdon („Nemo”), ofiţer în armată; mai târziu copist de texte şi acte juridice. John Jarndyce, bărbat mărinimos, cinstit, necăsătorit, de vreo şaizeci de ani; tutorele lui Richard Carstone şi al Adei Clare. Domnul Jellyby, soţul blajin şi modest al doamnei Jellyby. Peepy Jellyby, fiul neglijat şi nefericit al celui de mai sus. Jo (Vlăjganul), măturător de stradă. Tony Jobling (Weevle), copist judiciar şi prieten al domnului Guppy. Domnul Kenge (Kenge, Vorbă-Lungă) persoană corpolentă şi arătoasă; coproprietarul cel mai în vârstă al firmei „Kenge şi Carboy – avocaţi”. Domnul Krook, negustor de articole marinăreşti, bătrân cam sărit. Mercury, lacheu în serviciul lui sir Leicester Dedlock. Domnul Rouncewell, metalurgist, fiul îngrijitoarei de la Castelul lui Sir Leicester Dedlock. George Rouncewell (domnul George), alt fiu; flăcău nesăbuit ce se-nrolează în armată; mai târziu patronul unui pavilion de tir. Watt Rouncewell, nepotul doamnei Rouncewell. Harold Skimpole, bărbat scânteietor, vesel, sentimental, dar egoist cu desăvârşire. Bartholomew Smallweed, nepotul domnului şi-al doamnei Smallweed. Bunicul Smallweed, bătrân din cale-afară de vârstnic. Domnul Snagsby, librar, specialitate cărţi juridice; om blând şi timid. Phil Squod, om de serviciu la pavilionul de tir al domnului George. Little (Micul) Swill, cântăreţ comic, cu faţa roşie. Domnul Tulkinghorn, avocat pe lângă înalta Curte de Justiţie; sfătuitor jurist al lui sir Leicester Dedlock. Domnul Turveydrop, bărbat ce se comportă ca un gentilom; celebru pentru „înalta-i Ţinută”. Prince Turveydrop, fiul său, tânăr, blond, cu înfăţişare de adolescent. Domnul Vholes, avocatul lui Richard Carstone. Allan Woodcourt, tânăr medic militar. Doamna Dayham Badger, doamnă între două vârste, ce se îmbracă de parcă ar fi o tinerică. Doamna Bagnet, femeie cu înfăţişare soldăţească; soţia lui Mathiew Bagnet. Malta şi Quebec Bagnet, fiicele ei. Doamna Bucket, soţia ageră a domnului inspector Bucket. Doamna Chadband, femeie severă şi tăcută; soţia domnului Chadband, preot. Ada Clare, minoră în tutela domnului John Jarndyce. Lady Honoria Dedlock, doamnă mândră şi distantă, soţia lui sir Leicester Dedlock. Volumnia Dedlock, doamnă de şaizeci de ani, vară a lui sir Leicester Dedlock. Domnişoara Flite, bătrână mică de statură, pe jumătate nebună, reclamantă la înalta Curte de Justiţie. Guşter, slujnică la familia Snagsby. Mademoiselle Hortense, camerista lady-ei Dedlock. Doamna Jellyby, doamnă devotată nevoilor publice, în dauna celor casnice. Caroline Jellyby (Caddy), fiica cea mai mare şi secretara ei. Jenny şi Liz, soţii de cărămidari. Chartolle Neckett (Charley), fată cu apucături de femeie matură, sigură de sine, fiica mai mare a unui funcţionar de percepţie. Doamna Pardiggle, membră activă a mai multor comitete de conducere. Roza lucrează ca servitoare pentru lady Dedlock, frumuseţe de brunetă, venită de la ţară. Doamna Rouncewell, bătrâna îngrijitoare frumoasă şi maiestuoasă a lui sir Leicester Dedlock. Bunica Smallweed, bătrână căzută în mintea copiilor. Judy Smallweed, nepoata ei. Doamna Snagsby, femeie scurtă de statură şi îndărătnică. Esther Summerson, protejata domnului Jarndyce, persoană precaută şi înţeleaptă şi prietenă plină de abnegaţie. Doamna Woodcourt, doamnă vârstnică, opozantă; Allan Woodcourt e fiul ei.   1 La înalta Curte   Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate şi Lordul Preşedinte înscăunat în sala de şedinţe de la Lincoln's Inn. Vreme neîndurătoare de noiembrie. Pe străzi atâta noroi de parcă apele abia s-ar fi retras de pe faţa pământului şi n-ar fi de mirare să întâlneşti un megalozaur, lung de patruzeci de picioare sau cam aşa ceva, urcându-se legănat ca o şopârlă uriaşă pe colina Holborn. Fum ce se lasă în jos de pe gurile hornurilor şi se preface într-o burniţă înceată şi neagră cu fulgi de funingine mari cât fulgii de zăpadă... jelind, ţi-ar veni a spune, moartea soarelui. Câinii, una cu noroiul. Caii, stropiţi chiar până sub ochelarii hamurilor, nu-s mai acătării. Trecătorii, ciocnindu-şi umbrelele unii de alţii, morocănoşi cu toţii de parc-ar fi cuprinşi de o molimă, alunecă şi cad din picioare la colţuri de stradă, unde, de la ivirea zorilor (dacă se mai poate spune că s-au ivit într-adevăr zorile) zeci de mii de alţi trecători au călcat greşit şi au alunecat, adăugând noi depozite la straturile de noroi adunate unele peste altele, ce se lipesc temeinic de caldarâm în locurile acelea şi sporesc îndoit rezerva. Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceaţă pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor. Ceaţă în ochii şi gâtlejurile pensionarilor vârstnici din azilul Greenwich ce abia îşi trag sufletul pe lângă focurile din dormitoare; ceaţă în coada şi-n găoacea lulelei de după-amiază a comandantului mânios în cabina lui strâmtă, neaerisită; ceaţă ce-nţeapă fără milă degetele de la picioarele şi mâinile micuţului ucenic care tremură pe punte. Oameni din întâmplare pe poduri, aruncându-şi privirile peste balustrade în cerul de ceaţă de sub ei, cu ceaţa jur-împrejurul lor, ca şi cum ar fi sus într-un balon şi ar spânzura printre norii neguroşi. Lumină de felinare întrezărită în diferite locuri pe stradă atât cât poate şi soarele de pe ogoarele afânate licări gospodarului şi plugarului. Prăvălii, cele mai multe cu luminile aprinse cu două ceasuri înainte de vreme... ceea ce şi gazul pare să ştie, deoarece lumina lui e slabă şi duşmănoasă. După-amiaza umedă şi rece e mai umedă şi mai rece, ceaţa deasă, mai deasă, iar străzile noroioase încă mai noroioase lângă Poarta Temple, vechi şi plumburiu obstacol, podoabă potrivită pentru pragul unei vechi şi plumburii corporaţii. Şi drept lângă Bariera Temple, în sala de şedinţe de la Lincoln's Inn, în chiar inima ceţii, stă înscăunat înaltul Lord Preşedinte în înalta sa Curte de Justiţie. Acolo nicicând n-ar fi ceaţa destul de deasă, şi nici noroiul destul de mare pentru a se potrivi cu orbecăirea şi zbaterea în care înalta Curte de Justiţie, cea mai infamă dintre toţi păcătoşii învechiţi în rele, ţine azi şedinţa sub căutătura îngăduitoare a cerului şi a pământului! Pe o asemenea după-amiază şi nu pe alta se cuvenea ca înaltul Lord Preşedinte să stea înscăunat aici... aşa cum şi este... cu o aureolă de ceaţă în jurul capului, îngrădit în ţarcul său căptuşit cu stofe şi draperii stacojii, ascultând la un avocat, uriaş de statură, cu favoriţi mari, voce mică şi cu o pledoarie fără de sfârşit, şi părând că îşi îndreaptă privirile către felinarul din tavan unde nu poate vedea altceva decât ceaţă. Pe o asemenea după-amiază, vreo douăzeci de apărători de la înalta Curte de Justiţie se cuvenea să fie... aşa cum şi sunt... prinşi în negura uneia dintre cele zece mii de faze ale unui proces fără de capăt, împiedicându-se la tot pasul de jurisprudenţe vagi, împotmolindu-se până peste cap în proceduri, împungând pereţii de cuvinte cu capetele lor apărate de peruci din păr de ţap sau de cal şi invocând, cu aer grav de actor, dreptatea. Pe o asemenea după-amiază feluriţi jurişti fără drept de pledare, din procesul pe care doi sau trei l-au moştenit de la taţii lor, ce s-au îmbogăţit de pe urma lui, s-ar cuveni să fie... dar ce, nu sunt?... aliniaţi în şir, jos pe o bancă rotundă ca o fântână capitonată (dar zadarnic ai să cauţi Dreptatea în fundul acelei fântâni) ce stă între masa roşie a grefierului şi cea a consilierilor Coroanei, cu citaţii, somaţii, interpelări, depoziţii, încheieri, declaraţii sub luare de jurământ, contestaţii, citate din doctrină, concluzii scrise, maldăre de absurdităţi costisitoare, îngrămădite dinaintea lor. Întunecată e sala de şedinţe cu lumânările ei ce se mistuie ici şi colo, grea e ceaţa ce s-a strâns în ea ca să nu mai iasă niciodată. Şterse sunt culorile ferestrelor cu vitralii ce nu mai lasă lumina zilei să străbată înăuntru, iar neştiutorul de pe stradă, ce-şi aruncă privirile prin sticla geamurilor de la uşă, şovăie să intre, speriat de aspectul sinistru şi de ecoul rostirii solemne şi apatice, care răsună până-n tavan după ce a pornit de pe estrada capitonată de unde înaltul Lord Preşedinte priveşte la felinarul stins şi unde consilierii cu peruci sunt pierduţi în norul de ceaţă! Nu e de mirare. Asta-i înalta Curte de Justiţie, cea care-şi are în fiecare comitat case în ruină şi ogoare năpădite de buruiană; care-şi are nebuni istoviţi în fiecare balamuc şi morţi în fiecare cimitir; care-şi are împricinaţi ruinaţi, cu tocuri scâlciate şi haine jerpelite, împrumutând şi cerşind de la toţi cunoscuţii luaţi la rând; care dă puterii banului mijloace din plin să înfrângă dreptul; care istoveşte până într-atât avutul, răbdarea, îndrăzneala, speranţa; care doboară mintea şi distruge sufletul în aşa hal, încât nu e om cinstit în rândul celor ce profesează în cadrul ei care să nu-ţi dea sfatul... şi cine nu s-ar grăbi să ţi-l dea...: „Mai curând să înduri orice nedreptate de pe lume decât să vii aici!” Cine se întâmplă să mai fie la Curte în după-amiaza asta întunecoasă, în afară de Lordul Preşedinte, avocatul din proces, alţi doi, trei avocaţi care nu-s niciodată în niciun proces, şi banca avocaţilor pomenită mai înainte? Mai este grefierul, mai jos de judecător, cu perucă şi robă, şi mai sunt doi, trei aprozi, sau garderobieri, sau perceptori ori cine ştie ce ar putea să fie, îmbrăcaţi în uniformele curţilor de judecată. Cu toţii cască fiindcă nici-o fărâmă de plăcere nu pică din procesul de pe rol: Dosarul Jarndyce, proces care ani după ani a fost stors până la ultima picătură. Stenografii, cronicarii şi reporterii gazetelor, împreună cu restul asistenţei, o iau invariabil din loc când procesul Jarndyce vine la rând. Locurile lor rămân goale. Într-o latură a sălii, pe un loc cât mai bun ca să nu scape privirilor ei nimic din sanctuarul plin de draperii, se află o bătrânică nebună cu o bonetă strâmtă, care e totdeauna în sala de şedinţă, de la intrarea Curţii până la ieşire, aşteptând mereu să se pronunţe vreo hotărâre de neînţeles în favoarea ei. Unii zic că într-adevăr este sau a fost parte într-un proces, dar nimeni nu ştie c-ar fi sigur aşa, fiindcă nimănui nu-i pasă de ea. Poartă în geantă nişte gunoaie pe care le numeşte documente, constând în principal din câteva petice de hârtie, chibrituri şi lavandă uscată. Un arestat gălbejit s-a ivit cu escorta după el, pentru a şasea oară, ca să înainteze o petiţie personală, în vederea absolvirii de vină, ceea ce nu-i probabil să obţină fiind singurul supravieţuitor implicat într-o neregulă de conturi despre care nici nu se pretinde că ar fi avut vreodată cunoştinţă. Între timp planurile sale de viaţă au căzut baltă. Un alt reclamant ruinat, care periodic îşi face apariţia de la Shropshire şi se trudeşte să adreseze cuvânt preşedintelui când se termină procesele zilei, şi care în niciun fel nu poate fi făcut să înţeleagă că, după lege, preşedintele n-are cunoştinţă de existenţa lui, după ce timp de-un sfert de veac i-a otrăvit-o, se-aşază într-un loc bun şi pune ochii pe judecător, gata să strige: „Excelenţă!” cu o voce tânguitoare şi răsunătoare, în clipa în care magistratul se ridică să plece. Câţiva secretari de avocaţi şi alţii, care-l ştiu din vedere pe petiţionar, zăbovesc, nădăjduind să afle de la el oarecare haz şi să învoioşeze puţin vremea cenuşie. Procesul Jarndyce continuă să lâncezească. Ajuns ca o sperietoare de procese, cu timpul s-a învălmăşit atât de tare, încât nici-o suflare de om nu mai ştie ce scopuri urmăreşte. Părţile din proces nu-l înţeleg aproape de loc, dar s-a băgat de seamă că niciodată doi avocaţi de la înalta Curte nu pot vorbi despre pricina de faţă cinci minute măcar fără să ajungă la o totală neînţelegere în privinţa temeiurilor în cauză. De la intentarea acţiunii, nenumăraţi copii s-au născut adăugându-se în proces; nenumăraţi tineri s-au căsătorit; nenumăraţi bătrâni au murit de atunci încoace. Zeci de oameni s-au pomenit din senin parte în procesul Jarndyce, fără să ştie cum şi de ce; familii întregi au moştenit o ură legendară odată cu procesul. Micuţul reclamant sau pârât, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn când se va soluţiona procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, şi a trecut în trap pe cealaltă lume. Minorele frumoase de la Curte s-au ofilit, ajungând mame şi bunici; o procesiune lungă de preşedinţi s-au petrecut începându-şi şi încheindu-şi cariera în proces; teancul de acte depuse la dosar s-au schimbat pur şi simplu în acte de deces; n-au mai rămas poate nici trei Jarndyce pe faţa pământului de când bătrânul Tom Jarndyce şi-a zburat creierii la o cafenea pe Chancery Lane; dar procesul Jarndyce îşi târăşte zilele mohorâte în faţa Curţii fără speranţa de a se mai sfârşi. Procesul Jarndyce a ajuns de râsul lumii. E singurul lucru bun căruia i-a dat naştere. A adus moarte multora, dar pentru oamenii de lege e o farsă. N-a fost jurisconsult care să nu fi avut de-a face cu el. N-a fost preşedinte care să nu fi pledat „în el” pentru unul sau altul pe vremea când era încă avocat la bară. Lucruri de duh s-au spus despre acest proces de către decanii bătrâni cu ghete scâlciate şi cu nasuri vinete, în comitete selecte, la un pahar de vin, de după prânzurile oficiale ale breslei. Stagiarii aveau obiceiul să-şi ascută spiritul juridic pe seama faimosului proces. Ultimul Lord Preşedinte s-a folosit de-al său cu dibăcie când, completându-i pe domnul Blowers, eminentul consilier al Coroanei care zicea că un anume lucru are să se întâmple cândva să ploaie cu cartofi din cer, a adăugat: „sau când vom da o hotărâre în procesul Jarndyce, domnule Blowers”, glumă ce-a desfătat mai ales pe aprozi şi pe purtătorii însemnelor şi peceţilor. Asupra câtor oameni în afara cauzei şi-a întins procesul Jarndyce nefasta-i mână ca să-i strice şi să-i corupă, asta-i o problemă foarte vastă. De la maestrul jurisconsult, pe ale cărui dosare capsate teancuri de mandate prăfuite din procesul Jarndyce s-au închircit în forme de tot felul, până la copistul din biroul celor şase arhivari care i-a copiat zecile de mii de pagini pe foile duble ale Curţii de Justiţie sub aceeaşi eternă titulatură, firea nimănui nu s-a îmbunătăţit datorită procesului ăstuia. În şiretlic, subterfugiu, amânare, jefuire, pisălogeală, sub false prefăcătorii de tot felul, se află înrâuriri care niciodată nu se termină cu bine. Chiar valeţii avocaţilor, care i-au tot amânat pe nefericiţii petiţionari, asigurându-i nu se mai ştie de câte ori că domnii Chizzle, Mizzle, sau cum îi mai cheamă, sunt peste măsură de ocupaţi şi au audienţe până la cină, chiar şi ei pot să-şi fi pervertit firea datorită procesului Jarndyce. Administratorul bunurilor respective a dobândit o sumă frumuşică de bani prin proces, dar a dobândit şi neîncrederea propriei sale mame, precum şi un dispreţ pentru propria lui funcţie. Chizzle, Mizzle sau cum îi mai cheamă şi-au luat obiceiul de a făgădui în mod vag că vor cerceta mica pricină nerezolvată şi vor vedea ce se poate face pentru Drizzle... care nu e destul de deprins cu sistemul... când procesul Jarndyce va ieşi de pe rol. Eschivarea şi pungăşia, sub toate multiplele lor variante, au fost semănate pe scară întinsă de nenorocitul proces; şi chiar şi aceia care, urmărind desfăşurarea procesului au înţeles tot răul pe care îl generează, au fost pe nesimţite ademeniţi să lase răul să-şi urmeze cursul şi s-au împăcat cu ideea că dacă lumea merge strâmb asta-i pentru că, într-un fel sau altul, nu-i făcută să meargă drept. Astfel, în mijlocul noroiului şi-n inima ceţii, stă-nscăunat înaltul Lord Preşedinte la înalta sa Curte de Justiţie. — Domnule Tangle, zice înaltul Lord Preşedinte cam neliniştit de-o bucată de vreme de elocinţa învăţatului gentilom. — 'Ccelenţă!, zice domnul Tangle. Domnul Tangle ştie despre procesul Jarndyce mai mult decât oricine. Cu asta a ajuns de pomină... fiind de presupus că el niciodată n-a mai citit nimic altceva de când a părăsit şcoala. — Aţi epuizat argumentele dumneavoastră? — 'Ccelenţă, nu... felurime de puncte... simt de datoria mea să mă supun... 'Ccelenţei Voastre, e răspunsul ce ţâşneşte din domnul Tangle. — Mai sunt de ascultat şi alţi reprezentanţi ai barei, cred?, zice preşedintele cu un zâmbet şters. Optsprezece colegi erudiţi de-ai domnului Tangle, fiecare înarmat cu câte un mic sumar de câte o mie opt sute de pagini, saltă în sus ca optsprezece ciocănele de la un pian, fac optsprezece plecăciuni şi se cufundă pe cele optsprezece locuri, în întunecime. — Vom continua şedinţa de miercuri în două săptămâni, zice preşedintele. Fiindcă punctul în litigiu nu-i decât asupra cheltuielilor de judecată, cât un fleac de mugur pe-un arbore de codru din procesul iniţial, şi sigur se va pronunţa o hotărâre în una din zilele acestea. Preşedintele se ridică; avocaţii se ridică; arestatul e scos afară în grabă; omul din Shropshire strigă: „Excelenţă!”. Aprozi, garderobieri şi purtători de însemne impun cu indignare linişte şi se încruntă la omul din Shropshire. — În ceea ce priveşte pe tânăra fată..., urmează preşedintele tot referitor la procesul Jarndyce. — Iertare, 'Ccelenţă... băiat, zice domnul Tangle, pripindu-se. — În ceea ce priveşte urmează preşedintele, limpede şi răspicat^ pe tânăra fată şi pe băiat, ambii tineri... Domnul Tangle se dă bătut. — ...Cărora le-am acordat astăzi audienţă şi care se află acum în cabinetul meu, am să-i văd şi voi chibzui asupra utilităţii redactării ordinului de fixare a reşedinţei la unchiul lor. Domnul Tangle iar se ridică în picioare. — Iertare, 'Ccelenţă... mort. — La bunicul lor, rosteşte preşedintele, privind prin ochelari la hârtiile de pe masă. — Iertare 'Ccelenţă... victimă a unui suicid... zburat creierii. Pe neaşteptate, un avocat, tare mic de statură, cu o voce teribilă de bas, se ridică, umflat în pene cât se poate pe fundalul de ceaţă din spate, şi zice: — Excelenţa Voastră îmi îngăduie? Îl reprezint. E văr de-al nu ştiu câtelea grad. În clipa de faţă nu sunt pregătit să aduc la cunoştinţa Curţii în ce anume grad e văr; dar e văr. Dând drumul acestei replici (rostită cu o voce ca de dincolo de mormânt) ce răsună printre bârnele acoperişului, avocatul tare mic de statură se lasă să cadă la locul lui şi se pierde în ceaţă. Degeaba îl caută toată lumea cu privirea. Nimeni nu-l mai poate vedea. — Am să vorbesc cu amândoi tinerii, zice preşedintele iarăşi, şi voi chibzui asupra fixării reşedinţei lor la vărul acela. Voi comunica hotărârea mâine dimineaţă, când se deschide şedinţa. Preşedintele este pe punctul de a se înclina spre banca avocaţilor, când i se înfăţişează arestatul. Din încurcătura în care se găseşte arestatul nimic alta nu poate să iasă decât trimiterea sa îndărăt la închisoare, ceea ce se şi face numaidecât. Omul din Shropshire se încumetă să rostească iarăşi demonstrativ „Excelenţă!”, dar preşedintele, zărindu-l, se strecoară dibaci, dispărând. Toată asistenţa dispare şi ea repede. Un regiment de dosare albastre sunt umplute cu teancuri de hârtii, luate şi scoase din sală de funcţionari; bătrânica nebună iese cu documentele sale; curtea rămasă goală e închisă. Dacă toate nedreptăţile pe care le-a săvârşit şi toate nenorocirile pe care le-a pricinuit ar putea şi ele să fie încuiate în ea şi totul să ardă într-un imens rug funerar... vai! ar fi cu mult mai bine pentru alte părţi, dar nu şi pentru cele implicate în procesul Jarndyce! 2 Înalta Societate u-i vorba decât de o aruncătură de ochi asupra lumii AM rl din înalta Societate tot în aceeaşi după-amiază noroioasă. Nu e chiar atât de lipsită de asemănare cu Curtea de Justiţie, ca să nu putem trece de la un decor la celălalt, aşa, în linie dreaptă, cum zboară cioara. Atât înalta Societate, cât şi Curtea de Justiţie sunt instituţii stăpânite de cutume vetuste şi datine; ca şi prea adormitul Van Winkle care nu s-a trezit nici în toiul trăsnetelor, ca şi frumoasa din pădurea adormită pe care Cavalerul a deşteptat-o într-o zi, când toate frigările încremenite din bucătărie s-au pornit să se învârtă de mai mare minunea! Nu-i o lume mare la număr. Chiar şi în comparaţie cu lumea asta a noastră, care şi ea îşi are hotare (aşa cum şi Maria Voastră va constata după ce va fi făcut ocolul ei şi va fi ajuns la un pas de golul de dincolo) e cât un fir de praf. În ea sunt multe lucruri bune; în ea sunt mulţi oameni buni şi cinstiţi; îşi are locul ei fixat. Dar păcatul ei e că-i o lume prea înfăşurată în linuri şi mătăsuri, ca o bijuterie, şi nu poate auzi frământarea lumilor mai mari şi nici nu le poate vedea cum se învârt în jurul soarelui. E o lume înăbuşită ce respiră greu în atmosfera asta nesănătoasă, lipsită de aer. Nobila lady Dedlock s-a întors la casa ei din oraş, câteva zile înaintea plecării la Paris, unde Domnia Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sale sunt nesigure. Veştile din înalta Societate grăiesc aşa, pentru mângâierea parizienilor, şi ele au cunoştinţă de tot ce se petrece în înalta Societate. Să ştii lucrurile altcum înseamnă să nu fii la curent cu ce se petrece în înalta Societate. Lady Dedlock s-a dus la „reşedinţa ei”, aşa cum o numeşte ca în conversaţiile intime, din Lincolnshire. Apele au inundat în Lincolnshire. Un picior de pod, în parc, a fost desfundat şi luat de ape. Terenul alăturat, aşezat mai jos, pe o lăţime de-o jumătate de milă, arată ca o baltă stătătoare, cu arbori melancolici în chip de insule şi cu faţa împunsă pe tot întinsul ei, cât e ziua de lungă, de ploaia care cade. „Reşedinţa” doamnei Dedlock a fost îngrozitor de mohorâtă. Vremea, zile şi nopţi de-a rândul, a fost atât de umedă de parc-ar fi răzbit apa prin copaci, şi uscăturile mărunte şi crengile sărite sub securea pădurarului nu mai pot pârâi şi nici trosni când cad. Căprioarele, ude leoarcă, lasă urme pline de apă pe unde trec. Pocnetul de flintă îşi pierde tăria în aerul umed, iar fumul se mişcă încet, ca un nor mic şi leneş, către movila verde, acoperită de-un crâng, ce alcătuieşte fundal ploii care cade. Priveliştea de la chiar ferestrele nobilei doamne e când cenuşie ca plumbul, când neagră ca tuşul. Vazele de pe terasa de piatră, aşezate în faţă, adună ploaia toată ziulica, iar picăturile grele cad toată noaptea, pic, pic, pic, pe caldarâmul lat, din lespede, ce poartă din vremea de demult numele de Drumul Stafiei. Duminicile, bisericuţa din parc miroase a mucegai; amvonul de stejar începe să asude o sudoare rece şi peste tot e o duhoare şi un iz de mormintele vechilor Dedlock. Nobila lady Dedlock (care n-are copii), privind afară devreme în asfinţit, din iatacul ei, la căsuţa paznicului şi văzând lumina unui foc, prin geamurile zăbrelite, şi fum ieşind de pe coş şi un copil alungat de o femeie, alergând afară prin ploaie ca să-i iasă înainte unui om cu faţa radioasă, venind pe poartă, înfăşurat în manta, a fost scoasă de tot din sărite. Nobila lady zice c-a fost „plictisită de moarte”. De aceea, doamna Dedlock a plecat din casa de la Lincolnshire şi a lăsat-o ploii, şi ciorilor, şi şoarecilor, şi căprioarelor, şi potârnichilor şi fazanilor. Portretele celor din familia Dedlock, trecuţi şi dispăruţi, păreau că se topesc în umbra pereţilor umezi într-o adevărată stare de posomorâre, în timp ce îngrijitoarea trecea prin vechile încăperi închizând obloanele. Dar cândva veni ziua să iasă iarăşi la lumină, cărturarii din înalta Societate, care sunt ca şi demonii întru toate ştiutori ai prezentului şi trecutului, dar nu şi ai viitorului, nu-şi pot lua încă răspunderea s-o spună. Sir Leicester Dedlock nu-i decât baronet. Dar nu există baronet mai veritabil ca el. Familia lui e tot atât de veche precum munţii, dar infinit mai respectabilă. Are o părere vagă că lumea ar putea merge înainte şi fără coline, dar ar fi nimicită fără „dinastia” Dedlock. E gata să admită că Natura e ceva reuşit (cam vulgar, când nu-i îngrădită de-un grilaj de parc) dar ceva ce, ca să se desăvârşească, depinde de marile noastre familii din comitate. E-un gentilom cu principii riguroase, dispreţuind meschinăria şi josnicia sub orice formă, gata la cel mai mic semn mai curând să moară de orice moarte ţi-ar plăcea să-i alegi, decât să dea prilej la cea mai mică ştirbire a integrităţii sale. E un om onorabil, îndărătnic, cinstit, violent, plin de prejudecăţi şi de-o perfectă nesăbuinţă. Sir Leicester e cu douăzeci de ani împliniţi mai în vârstă decât Doamna Sa. N-are s-ajungă la şaizeci şi cinci, poate nici la şaizeci şi şase şi nici la şaizeci şi şapte. Îl chinuie din când în când câte o criză de gută şi merge puţin cam ţeapăn. Are o înfăţişare respectabilă cu părul şi favoriţii uşor încărunţiţi, cu un jabou straşnic, vesta-i de un alb imaculat şi haina albastră, cu nasturi strălucitori, totdeauna îmbumbată. E ceremonios, solemn, câtse poate de curtenitor în orice împrejurare cu nobila lady şi are cea mai înaltă preţuire pentru farmecul ei personal. Curtoazia lui faţă de lady Dedlock, care a rămas neschimbată de pe vremea când umbla după ea, e singura urmă de fantezie romantică pe care o are. Într-adevăr, s-a căsătorit cu ea din dragoste. Mai umblă şoapta că ea n-a avut nici măcar familie; oricum ar fi, sir Leicester are aşa de multă familie, încât se vede că i-a fost deajuns şi s-a putut lipsi de încă una. În schimb, doamna a avut frumuseţe, mândrie, ambiţie, îndrăzneală şi minte destulă ca să mai dea la o gloată întreagă de doamne distinse. Averea şi rangul, în adaos la cele de mai sus, au înălţat-o curând în frunte; şi sunt ani la mijloc de când lady Dedlock se află în centrul spiritualităţii aristocratice ca o stea a înaltei Societăţi. Oricine ştie cum a plâns Alexandru când n-a mai avut nici-o lume de cucerit, sau s-ar cuveni să ştie la vremea asta, deoarece subiectul a fost destul de des citat. Nobila Doamnă, după ce şi-a cucerit lumea ei, a căzut într-o dispoziţie nu înfierbântată, ci mai curând îngheţată. Trofeele victoriei sale sunt un calm surmenat, o indiferenţă extenuată, o linişte obosită ce nu pot fi tulburate nici de curiozitate şi nici de satisfacţie. E perfect educată. Dacă mâine ar putea fi dusă în Ceruri, ar fi de aşteptat să se poată înălţa fără să arate nici-o emoţie. E încă frumoasă şi dacă nu mai este în zorile tinereţii, nu e nici în apusul ei. Are o faţă plăcută... care la început se putea numi mai curând drăgălaşă decât frumoasă, dar care a câştigat un stil clasic prin dobândirea conştiinţei că face parte din înalta Societate. Cu talia-i elegantă lasă impresia că e înaltă. Nu că ar fi aşa, dar, după cum declară onorabilul Bob Stables, gata să jure, „şi-a pus în valoare toate însuşirile”. Acelaşi personaj adăuga că se găteşte cu un gust desăvârşit şi observa, mai ales spre lauda părului ei, că „e femeia cea mai bine ţesălată din toată herghelia”. Împodobită cu toate perfecţiunile citate mai sus, nobila Noastră Doamnă a sosit de la reşedinţa ei din Lincolnshire (întâmpinată cu însufleţire de crema înaltei Societăţi), ca să petreacă la cea din metropolă câteva zile mai înainte de a pleca la Paris, unde Senioria Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sunt nesigure. Şi la reşedinţa din metropolă, în după-amiaza aceea noroioasă şi întunecoasă, se înfăţişează un gentilom vârstnic şi demodat, om de lege şi avocat la înalta Curte de Justiţie, care are cinstea să îndeplinească funcţia de sfătuitor juridic al soţilor Dedlock şi are atâtea clasoare de metal în biroul lui cu numele de mai sus înscris pe ele, de parcă actualul baronet ar fi moneda cu care-şi face boscarul scamatoria, scoţând-o întruna din mânecă şi arătând-o celor ce cască gura la el. Vârstnicul gentilom este îndrumat de către un fecior înzorzonat, ca să se prezinte doamnei, trecând prin sala mare, apoi sus pe scări, apoi de-a lungul coridoarelor şi prin saloane, strălucitoare la vremea recepţiilor şi întunecate în restul timpului, ţară de basm în zilele de primire, dar un pustiu dezolat dacă e să trăieşti în el. Vârstnicul gentilom parcă-i scos de la naftalină când te uiţi la el, dar îi merge faima că a strâns bani deoparte de pe urma aranjamentelor dotale, matrimoniale, aristocratice şi a testamentelor nobililor şi că e foarte avut. Este învăluit într-o tainică aureolă de secrete de familie, al căror depozitar tăcut e cunoscut a fi. În luminişuri de parcuri, printre buşteni şi ferigi ce se înalţă, se află mausolee nobile ţintuite de secole, care poate că închid mai puţine taine decât cele câte umblă afară prin lume şi-s pecetluite în inima domnului Tulkinghorn. El aparţine aşa-numitei şcoli vechi, expresie prin care în general se înţelege orice şcoală ce pare că n-a fost niciodată tânără; şi poartă pantaloni scurţi, legaţi sub genunchi cu panglici, şi jambiere sau ciorapi lungi. O particularitate a hainelor sale negre şi a ciorapilor săi negri, fie ei de mătase sau de lână, e că niciodată nu strălucesc. Mute şi tainice, nesimţitoare la scânteierile de lumină oricare-ar fi ele, hainele lui sunt ca şi el. Nu stă niciodată de vorbă, decât dacă e consultat profesional. E de văzut câteodată, rezervat, dar ca la el acasă, în reşedinţele de la ţară ale nobililor, la un colţ de masă sau pe lângă uşile saloanelor, prezent la conversaţiile la care aristocraţia se pricepe de minune; aici îl cunoaşte orişicine şi jumătate din lorzii Angliei se opresc să-i spună: „Bună ziua, domnule Tulkinghorn”; primeşte salutul cu gravitate şi-l îngroapă alături de celelalte taine ştiute de dânsul. Sir Leicester Dedlock se află împreună cu doamna şi-i fericit că-l vede pe domnul Tulkinghorn. Domnia Sa se prezintă cu un aer ceremonios care îi este totdeauna plăcut lui sir Leicester; îl primeşte ca pe un soi de omagiu cuvenit şi-i plac hainele domnului Tulkinghorn, pentru că şi ele poartă pecetea respectului. Ţinuta lui deosebit de respectuoasă sugerează oarecum pe cea a servitorimii. Ar putea fi majordomul tainelor juridice sau pivnicerul cămării treburilor judiciare ale familiei Dedlock. Are oare domnul Tulkinghorn vreo părere în această privinţă? S-ar putea să aibă ori s-ar putea să nu, clar este un fapt vrednic de luat în seamă, ce trebuie reţinut în tot ceea ce o priveşte pe nobila doamnă, atât ca una ce face parte dintr-o clasă, cât şi ca a ceea ce conduce şi reprezintă lumea ei mică. Domnia Sa îşi închipuie că e o fiinţă de nepătruns, cu totul în afară de înţelegerea muritorilor de rând... văzându-se în oglinda în care într-adevăr aşa arată. Cu toate acestea, toate steluţele palide ce se învârt în jurul ei, de la cameristă până la impresarul Operei Italiene, îi cunosc slăbiciunile, prejudecăţile, nebuniile, aroganţele şi toanele; iar în privinţa firii ei îşi fac un calcul tot atât de precis şi-i iau o măsurătoare tot atât de potrivită, ca şi croitoreasa ce-i ia măsura după forma trupului. E de lansat o haină nouă, un obicei nou, un cântăreţ nou, un dansator nou, o formă nouă de bijuterie, un pitic sau un uriaş nou, o credinţă nouă sau un te miri ce nou? Într-o duzină de meserii există oameni deferenţi pe care Doamna Noastră îi presupune că se prosternează în faţa ei, dar care îţi tot spun cum să te porţi cu ea, ca şi cum ar fi un copil; care nu fac nimic altceva toată viaţa lor decât s-o dădăcească şi care, prefăcându-se cu umilinţă că preasupuşii o urmează, o duc de nas şi pe ea şi pe toţi din ceata ei; care agăţând în undiţă pe unul, îi agaţă pe toţi ceilalţi şi-i duc după ei aşa cum Lemuel Gulliver a tras după el flota importantă a măreţului Lilliput. „Dacă doriţi să comunicaţi cu ai noştri, domnule”, zic Blaze şi Sparkle, bijutierii, înţelegând prin „ai noştri” pe lady Dedlock şi restul, „trebuie să vă amintiţi că nu aveţi de-a face cu marele public; trebuie să-i luaţi pe partea lor cea mai slabă şi partea lor cea mai slabă e în cutare loc.” „Ca să faceţi articolul ăsta să meargă, domnilor”, zic Sheen şi Gloss, negustori de mărunţişuri, prietenilor lor negustori de manufactură, „trebuie să veniţi la noi, pentru că noi ştim cum să ne purtăm cu înalta Societate şi-l putem lansa ca să fie la modă.” „Dacă doreşti să răspândeşti tipăritura asta pe mesele tuturor clienţilor mei din lumea bună, domnule”, zice domnul Sladdery, bibliotecarul, „sau de doreşti ca piticul sau uriaşul ăsta să pătrundă în casele clientelei mele din înalta Societate, domnule, sau dacă doreşti să-i asiguri spectacolului său patronajul clientului meu aristocrat, domnule, te rog să laşi totul pe mine, pentru că am studiat în amănunt pe conducătorii înaltei mele clientele, domnule, şi pot să-ţi spun, fără să mă laud, că pot să-i port pe degete”, ceea ce nu-i exagerat deloc din partea domnului Sladdery, om serios de felul lui, ce nu exagerează defel. De aceea, cu toate că se poate ca domnul Tulkinghorn să nu ştie ce se petrece în clipa prezentă într-o minte de Dedlock, e cu putinţă totuşi ca să ştie. — Procesul doamnei mele a fost iarăşi pe rol la preşedinte, domnule Tulkinghorn, nu-i aşa?, întreabă sir Leicester, întinzându-i mâna. — Da. A avut astăzi iarăşi termen, răspunde domnul Tulkinghorn, făcând o plecăciune modestă ca de obicei nobilei doamne ce se află pe o sofa lângă foc, ferindu-şi faţa cu un evantai. — Ar fi de prisos să întreb, zice nobila doamnă, încă sub povara plictiselii sale din reşedinţa-i din Lincolnshire, dacă s-a făcut ceva. — Nimic, din ceea ce aţi putea Domnia Voastră numi „ceva”, nu s-a făcut astăzi, răspunde domnul Tulkinghorn. — Şi nici n-are să se facă vreodată, zice nobila doamnă. Pe sir Leicester nu-l supără procesul nesfârşit de la înalta Curte de Justiţie. E un soi de treabă înceată, costisitoare, englezească, constituţională. Bineînţeles, el n-are interes vital în procesul în chestiune, în care doamna apare ca parte pentru unica proprietate pe care i-a adus-o; şi sir Leicester are o impresie sumbră că e un accident cât se poate de ridicol ca numele său, numele de Dedlock, să fie într-un proces şi să nu fie pus pe coperta dosarului. Chiar dacă procedura instanţei de faţă implică uneori amânarea proceselor şi o sumă de mici încurcături, totuşi Domnia Sa priveşte înalta Curte de Justiţie ca pe o instituţie născocită împreună cu multe altele de înţelepciunea omenească pentru statornicirea pe vecie (omeneşte vorbind) a tuturor lucrurilor. Şi în general are o părere definitivă că a-şi alătura autoritatea persoanei sale la sprijinul unor plângeri aduse împotriva înaltei instanţe ar însemna să dea apă la moara unora din clasele de jos să se răzvrătească cumva, ca Wat Tyler. — Deoarece câteva declaraţii proaspete sub prestare de jurământ au fost anexate la dosar, zice domnul Tulkinghorn, şi fiindcă sunt scurte, şi cum eu procedez potrivit principiului anevoios de a cere permisiunea să pun la îndemâna clienţilor mei toate actele noi din proces; (prudent om e-acest domn Tulkinghorn, neluând asupră-şi mai multă răspundere decât e nevoie); şi apoi, văzând că plecaţi la Paris, le-am adus cu mine, în buzunar. Cu toate că şi sir Leicester pleacă la Paris, fiindcă veni vorba, totuşi interesul şi încântarea înaltei Societăţi erau destinate doamnei. Domnul Tulkinghorn scoate hârtiile, cere îngăduinţa să le aşeze pe un talisman de aur de pe masa de la cotul Doamnei Noastre, îşi pune ochelarii şi începe să citească la lumina unei lămpi umbrite de abajur: „înalta Curte. Între John Jarndyce...” Doamna Noastră îl întrerupe cerându-i să treacă peste oribilele formule, pe cât se poate. Domnul Tulkinghorn aruncă o privire peste ochelari, apoi începe iarăşi ceva mai de jos. Nobila doamnă, nepăsătoare şi dispreţuitoare îşi sustrage atenţia. Sir Leicester dintr-un scaun impozant priveşte la foc şi se arată a gusta o plăcere solemnă pentru limbajul juridic plin de repetiţii şi subtile întortocheri, ca şi când ar fi unul dintre stâlpii citadelei naţionale. Se întâmplă ca focul, unde şade doamna, să dogorească tare, iar evantaiul, nestemat dar mic, să fie mai mult frumos decât folositor. Doamna, întorcându-se, vede hârtiile pe masă, se uită la ele mai de-aproape... se uită la ele încă mai de-aproape... şi întreabă, pierzându-şi stăpânirea de sine: — Cine a copiat asta? Domnul Tulkinghorn se opreşte scurt, uimit de însufleţirea doamnei şi de tonul ei neobişnuit. — E ceea ce numiţi voi juriştii caracter judiciar?, întreabă iarăşi uitându-se drept la el, din nou în felul ei nepăsător şi jucându-se cu evantaiul. — Nu chiar. Se vede că – domnul Tulkinghorn cercetează scrisul în vreme ce vorbeşte -caracterul judiciar pe care îl are a fost dobândit după ce originalul a căpătat formă definitivă. Pentru ce întrebaţi? — Ca să schimb cu ceva monotonia asta nesuferită. Hai, mergi mai departe, citeşte! Domnul Tulkinghorn citeşte iarăşi. Căldura e mai mare, Doamna Noastră îşi apără faţa cu evantaiul. Sir Leicester moţăie, apoi deodată se scoală în picioare şi strigă: — Ei, ce spui? — Spun că mă tem, zice domnul Tulkinghorn, care se ridicase în pripă, că lady Dedlock nu se simte bine. — Mă simt istovită, murmură doamna, cu buzele albite, numai atât; dar e ca un leşin de moarte. Nu vorbi cu mine. Sună. Sună şi du-mă în camera mea! Domnul Tulkinghorn se retrage în altă încăpere; clopoţeii sună, paşii se târăsc şi tropăie, apoi urmează linişte. În sfârşit, feciorul îl roagă pe domnul Tulkinghorn să revină. — Acum e mai bine, repetă sir Leicester, propunându-i juristului să ia loc şi să-i citească numai lui. Am fost foarte îngrijorat. Nu ştiu să fi leşinat vreodată Doamna Mea până acum. Dar vremea e teribil de apăsătoare, şi într-adevăr s-a plictisit de moarte acolo, la reşedinţa noastră din Lincolnshire.

Charles Dickens  de Oliver Twist     Capitolul 1   În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a născut Oliver Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui.  Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la începutul acestui capitol.   Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor.   Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de doctori deosebit de învăţaţi, fără nici un dubiu că ar fi murit cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se auzea de mai bine de trei minute. În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate:  — Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace!   Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el:  — Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte!  — Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga şi moaşa în vorbă, vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, dom'le şi să facă trei'spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce-nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor!   Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu mâna către copil.   Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire.             — Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele din urmă.   — Of, săraca de ea, aşa e! Spuse moaşa, scoţând dopul de la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se aplecase să ia copilul. Biata de ea!   — Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de unde vine?   — Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu ştie de unde venea şi unde se ducea.             Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna stângă.   — Aceeaşi veche poveste – spuse el dând din cap – văd că n-are verigheta. Ei, noapte bună!   Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă foc şi începu să-l infase pe copil.   Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit pentru Oliver Twist! Înfăşurat în pătura, care de acum încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus imediat la locul lui – copilul parohiei, orfanul casei parohiale de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic bătut, înghiontit şi îmbrâncit –, dispreţuit şi oropsit de toţi.   Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare.   carte o descarcati integral de aici....

STANŢA ÎNTÎI                                        Fantoma lui Marley   De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre, de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura. Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii. Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă. Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era mort ca un cui de uşă. Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator, singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el. Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit. Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi cu adevărat mintea slabă a fiului lui. Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley". Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi Marley". Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea la ambele nume. Pentru el era totuna. O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun. Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau" adesea mai cu milă, dar Scrooge niciodată. Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge? Când vii pe la mine?" Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus: „Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!" Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul". Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate, ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din greu. Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata, patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea nerăsplătit. ― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al apropierii lui. ― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi! Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi. ― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta. ― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac. ― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat. Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'". ― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul. ― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita! ― Unchiule! se rugă de el nepotul. ― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau. ― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii. ― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum! ― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze! Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă. ― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament. ― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă. Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita. ― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce? ― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge. ― Pentru că m-am îndrăgostit! ― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere! ― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să nu vii acum? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni? ― La revedere, spuse Scrooge. ― Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule! ― La revedere, spuse Scrooge. ― Şi un An Nou bun! ― La revedere, spuse Scrooge. Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările. ― Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc! Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui. ― Firma „Scrooge şi Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley? ― Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit. ― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea. Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea. ― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte plăceri, domnule. ― Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge. ― Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul. ― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează? ― Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze. ―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge. ― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate. ― Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi. ― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec? ― Cu nimic! răspunse Scrooge. ― Vreţi să rămâneţi anonim? ― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul. ― Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară. ― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta. ― Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul. ― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor! Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire. Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne de vită. Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:   Domnul să vă aibă-n pază, Şi nimic nu vă mâhnească!    Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei. În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi stinse pe dată luminarea şi îşi puse pălăria. ― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge. ― Dacă nu vă deranjează, domnule. ― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.  Copistul zâmbi sfios. ― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti. Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an. ― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă. Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba. Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat. Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie. Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor. Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley. Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui. Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă. N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea. Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse „Ptiu! Ptiu!" şi o trânti. Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca. Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea. Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui. Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai. Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul. Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley. ― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.  După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă. O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele. Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui. ― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred! Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou. Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate. Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie. Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui. ― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine? ― Multe vreau! Era vocea lui Marley, fără îndoială.   ― Cine eşti? ― Întreabă-mă cine am fost. ― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese. ― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley. ― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor. ― Pot. ― Şezi, atunci. Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea. ― Nu crezi în mine, remarcă fantoma. ― Nu, spuse Scrooge. ― Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale? ― Nu ştiu, spuse Scrooge. ― De ce te îndoieşti de simţurile tale? ― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă. Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine. Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor. ― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii. ― Văd, răspunse fantoma. ― Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge. ― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma. ― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi! Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept! Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini. ― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire? ― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine? ― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la mine? ― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea! Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice. ― Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce? ― Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui? Scrooge tremura tot mai tare. ― Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid! Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic. ― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob! ― Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se aştern călătorii anevoioase! Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat. ― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect. ― Cu încetineală! repetă fantoma. ― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme! ― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. ― Călătoreşti repede? ― Pe aripile vântului, răspunse fantoma. ― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice. ― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu! ― Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuşi. ― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele! Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti din nou cu furie pe jos. ― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa? Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor. ― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit! ―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog! ― Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine. Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte. ― Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer. ― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc. ― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca. ― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor. ― Da. ― Cred că... m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge. ― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu. ― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.  ― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi! După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului. Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă. Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc. Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată. Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară. Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această putere. Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă ceaţa îi învălui. Dar atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă. Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, aşa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.      download carte....  piesa in format audio o gasiti aici..............https://latimp.eu/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-poveste-pentru-copii-la-microfon-1991/

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. III CAPITOLUL XL PEREGRINUL Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunţit relatate în capitolul premergător. Mătuşa a fost profund afectată, şi după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung şi în lat, cu braţele încrucişate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârşea câte o asemenea performanţă de marş, şi totdeauna după durata marşului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simţit atât de tulburată, încât a găsit de cuviinţă să deschidă uşa dormitorului, amenajându-şi astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; şi în vreme ce mister Dick şi cu mine şedeam tăcuţi lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus şi în jos cu pas egal şi cu regularitatea unui pendul. Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătuşa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătuşa se aşezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să ţină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; şi, rezemânduşi cotul stâng pe braţul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Şi ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea. — Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată şi mâhnită. Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la uşă ca să-i aduc la cunoştinţă descoperirea mea, mi-a deschis uşa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap şi a închis uşa. Dimineaţa a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat- o. Am pus-o la poştă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare şi să aştept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, şi tot mai aşteptam. Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă şi suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse şi începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari şi că se aşternuse un strat gros. Huruitul roţilor şi zgomotul paşilor erau înăbuşite, ca şi cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf. Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, şi, fireşte, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara şerpuia către Strand. Când am trecut prin faţa treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucişat în colţ cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă şi a dispărut. O cunoşteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva şi am fost buimăcit. Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-şi lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în acelaşi moment în care am văzut şi silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors şi a coborât spre mine. M-am trezit faţă în faţă cu mister Peggotty! Atunci mi-am amintit şi cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse nişte bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată. Ne-am strâns cu căldură mâinile. Şi la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă. — Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit! — Bine te-am găsit, scumpe şi vechi prieten! i-am spus eu. — Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar ştiind că locuiţi cu mătuşa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aş fi venit însă dimineaţă devreme, înainte de a pleca, sir. — Pleci din nou? — Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetişor din cap. Plec mâine. — Şi acum unde te duci? — Păi, mi-a spus, scuturându-şi zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuş pentru la noapte. Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“ , care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braţ şi am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruţe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele şi văzând că era goală, şi că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru. Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung şi răvăşit şi că, afară de asta, faţa-i era arsă de soare. Mai încărunţise, cutele ce-i brăzdau faţa şi fruntea se adânciseră, iar după înfăţişare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere şi zdravăn şi ca un om susţinut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observaţii, dânsul şi-a scuturat zăpada de pe haine şi pălărie şi sa şters pe obraz. Când s-a aşezat la masă, cu faţa la mine şi cu spatele la uşa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră şi, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros. — O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost şi ce am aflat. Am fost departe şi n-am aflat decât puţine veşti; dar o să vă povestesc. Am sunat clopoţelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere şi, până ne-a adus-o şi ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feţei sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur. — Când nu era decât o fetiţă, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare şi de coastele unde apele-s de un albastru întunecat şi strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu ştiu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi şi unde priveliştea-i veşnic însorită. — Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil. — Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre ţările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunăţii despre ele şi i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă şi ea o lady, şi căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiaşi dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franţa şi am debarcat acolo ca şi cum aş fi căzut din cer… Am văzut că uşa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare şi că o mână se strecurase binişor s-o ţină deschisă. — Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, şi i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de nişte hârtii – nu ştiu com le zice – ca să pot călători mai departe, şi a vrut să-mi dea şi bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Fireşte, i-am molţomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, şi o să vorbesc cu toţi cei care au s-o ia pe acelaşi drum, aşa că mulţi o să ştie despre ’neata când o să călătoreşti singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător şi-am pornit să străbat Franţa. — Singur şi pe jos? — Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori şi cu căruţa, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori şi cu poştalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, şi câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-şi vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne ţineam de urât de-a lungul şoselelor prăfuite. Asta aş fi putut ghici şi singur după tonul lui prietenos. — Când soseam într-un oraş mă duceam la han ş-aşteptam prin curte până venea cineva care ştie englezeşte (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, şi ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriţi se aflau la han, iară eu aşteptam şi mă uitam după toţi cei care intrau sau ieşeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, şi porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunţi, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porţile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi-mi grijeau culcuş pentru-noapte. Şi multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat aşteptând la margine de sat, în faţa crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în acelaşi chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Şi numai Dumnezeu ştie câtă bunătate mi-au arătat aceste mame! La uşă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă şi el capul şi s-o vadă. — Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi aşezau copiii, mai ales fetiţele, pe genunchi: şi de multe ori m-aţi fi putut vedea şezând cu ei în braţe la porţi, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu! Copleşit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-şi ascunsese faţa. — Mulţumesc, sir, mi-a zis. Nu luaţi seama la asta. Apoi şi-a dus mâna la piept şi şi-a urmat povestirea. — Adesea dimineaţa mă-nsoţeau pe drum câte o milă sau două; şi la despărţire le ziceam: „Vă mulţumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Şi parcă îmi pricepeau vorbele şi-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns şi la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, şi aş fi străbătut toată ţara, din oraş în oraş, de n-aş fi aflat veşti c-ar fi văzut-o cineva prin munţii din Elveţia. Mi-a spus careva, câre-l cunoştea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toţi trei şi corn călătoreau şi unde se aflau. Şi-am mers zi şi noapte, mas’r Davy, către munţi. Cu cât mergeam, cu atât munţii aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac şi i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“ Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopţii, trăgea cu urechea, mai era la uşă, şi mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung. — Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuşi de puţin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aş sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, şi şi-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o şi de copilăria ei, şi chiar prinţesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Ştiam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ şi am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în faţa mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem şi-i şoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ţi spun că eşti iertată şi să te iau acasă!“ S-a oprit, a clătinat din cap şi, oftând, a povestit mai departe: — Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie ţărănească pentru ea; ştiam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aş apuca, şi că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână şi să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici şi colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite şi inima ei sfâşiată. La dânsul cred că nici nu m-aş fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie aşa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alţii alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly şi m-am întors acasă. — De când? l-am întrebat. — De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz şi lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înţelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ş-am intrat. Niciodată n-aş fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară aşa de străin! Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfăşurat în hârtie, conţinând două sau trei scrisori, sau nişte foi împăturite, pe care le-a pus pe masă. — Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub uşă. A-ncercat să-şi prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înşela! Cu mare grijă şi răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, şi a pus-o deoparte. — Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni. După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o şi a adăugat cu glas scăzut: — Fiţi bun, sir, şi citiţi-o. Am citit cele ce urmează: Vai, ce vei simţi când vei vedea rândurile acestea şi vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioşează puţin în privinţa mea! Fie-ţi milă, te rog, de o biată nenorocită. Şi scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos şi ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniţi numele, şi dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ţi se pare vreodată că-şi aminteşte de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în faţa dumitale şi te rog, şi te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aş merita – aşa cum foarte bine ştiu că s-ar cuveni –, şi ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul şi să mi le trimiţi. Nu trebuie să-mi scrii „Micuţa“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândeşte-te la suferinţa mea şi fie-ţi milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta! Scumpa mea, dacă inima-ţi e neînduplecată faţă de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, ştiu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviinţezi această umilă, umilă rugăminte, cere şi părerea aceluia căruia i-am căşunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soţie! Dacă se va arăta milostiv şi-ţi va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că aşa va spune, vai, cred că aşa îţi va spune, numai să binevoieşti a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun şi îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum şuieră vântul, mi se pare că şuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul şi pe unchiul, şi că se năpusteşte către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (şi, vai, aş fi pregătită, fericită aş fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el şi pe unchiul i-ar binecuvânta, şi cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aş ruga! Şi în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca şi cea dintâi, şi mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucţiuni amănunţite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, şi deşi se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privinţa locului unde se ascundea, totuşi scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută. — Şi ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty. — Missis Gummidge nefiind cine ştie ce învăţată, Ham i-a făcut o ciornă, şi dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei şi i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare. — Aceea pe care o ţii în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat. — Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puţin hârtia. Vedeţi? Zece lire. Şi năuntru stă scris ca şi la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub uşă, pe când asta a venit cu poşta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ştampila poştei. Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraş din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth nişte negustori străini care cunoşteau ţinutul şi îi schiţaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, şi, sprijinindu-şi bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat. L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap. — Munceşte com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Şi-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, şi el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit. — Bietul băiat, îmi închipui! — Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a şoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ţine la viaţă: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o facă. Şi unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Şi totuşi e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l ştie. Şi-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfăşurat în hârtie şi le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din uşă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni. — Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (şi asta mi-a uşurat inima), mâine dimineaţă o să plec la drum mai devreme. Aţi văzut ce am aici, şi şi-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă nelinişteşte e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăştia. De-o fi să mor, şi banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine ştie com şi el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aş avea odihnă! Şi cred că m-aş întoarce! S-a ridicat şi m-am ridicat şi eu şi, înainte de a ieşi, ne-am strâns încă o dată mâna. — Aş fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aş cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăştia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru şi o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulţumit. Şi de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; şi dacă nu mă-nşel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârşit, acasă! Când am ieşit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu paşi precipitaţi silueta singuratică. Sub nu ştiu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele şi l-am ţinut aşa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută. Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeţi, unde ştia că va găsi un culcuş curat pentru o noapte. L-am însoţit peste Westminster Bridge şi, ajunşi pe malul ce ţine de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom şi recules din respect pentru dânsul, care acum îşi relua singuratica peregrinare prin zăpadă. M-am întors în curtea hanului şi am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele paşilor noştri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale paşilor mei; şi chiar şi acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........

Charles Dickens VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD Vol. II CAPITOLUL XIX MĂ UIT ÎN JUR ŞI VĂD PE CINEVA   Nu ştiu dacă în adâncul sufletului am fost bucuros sau amărât când, la sfârşitul ultimului an de învăţătură, a venit vremea să părăsesc şcoala doctorului Strong. Fusesem cât se poate de fericit acolo, îi purtam o afecţiune deosebită doctorului şi eram în lumea aceea mică un personaj de vază, un personaj respectat. Pentru toate aceste pricini, îmi părea rău că voi pleca; dar pentru alte pricini, destul de fluşturatice, eram bucuros. Mă ispiteau anumite iluzii nedesluşite, iluzia că voi fi un tânăr independent, iluzia că lumea stă la picioarele tinerilor independenţi, că aceste făpturi năstruşnice ar fi chemate să vadă şi să săvârşească lucruri minunate şi să exercite negreşit o înrâurire nemaipomenită asupra societăţii. Atât de puternice au fost în mintea-mi copilărească aceste închipuiri, încât, privind lucrurile cu judecata mea de acuma, mi se pare c-am părăsit şcoala fără a încerca o firească părere de rău. Despărţirea nu m-a impresionat cât m-au impresionat alte despărţiri. În zadar caut să-mi aduc aminte împrejurările în care a avut loc despărţirea şi ce-am simţit cu prilejul ei; dar n-a lăsat urme adânci în memoria mea. Presupun că eram uluit de perspectivele ce-mi stăteau în faţă. Ştiu că, pe atunci, nu ţineam seama decât foarte puţin sau deloc de experienţa copilăriei mele şi că viaţa nu mi se părea altceva decât un basm încântător, pe care tocmai mă găteam să-l citesc. Mă sfătuisem de multe ori cu mătuşa ce meserie să îmbrăţişez. De un an şi mai bine mă străduisem să aflu un răspuns satisfăcător la întrebarea ce mi-o pusese de atâtea ori: „Ce-ai vrea să fii?“ Dar nu mi-am putut descoperi nicio predilecţie specială pentru vreo meserie anume. Dacă soarta m-ar fi dăruit cu ştiinţa artei de a naviga, dacă mi-ar fi fost încredinţată comanda unei expediţii iute ca vântul şi aş fi putut porni în jurul lumii într-o călătorie ca să fac descoperiri triumfale, cred că m-aş fi simţit cât se poate de potrivit pentru o asemenea ispravă. Lipsindu-mi însă asemenea daruri miraculoase, nu doream decât să mă dedic unei activităţi care să nu însemne o povară prea grea pentru mătuşa; şi să-mi fac datoria, oricare ar fi fost ea. La consfătuirile noastre, mister Dick asistase întotdeauna cu un aer îngândurat şi înţelept. Nu s-a încumetat însă să prezinte sugestii decât o singură dată; şi atunci (nu ştiu cum de i-a trecut prin minte), din senin, a propus să devin „căldărar“. Acestei propuneri mătuşa i-a făcut o primire atât de proastă, încât mister Dick n-a mai îndrăznit să deschidă gura niciodată, şi de atunci înainte s-a mărginit să-şi zornăie banii în buzunar, aşteptând cu luare-aminte ca mătuşa să-şi spună părerea. — Trot, dragul meu, vreau să-ţi spun ceva, mi-a zis mătuşa într-o dimineaţă, în preajma Crăciunului, după ce părăsisem şcoala, întrucât până acum n-am putut lua nicio hotărâre asupra acestei probleme spinoase şi cum trebuie să ne ferim, cât putem, de orice greşeală, cred că n-ar strica un mic răgaz. Trebuie să încerci acum să priveşti lucrurile din alt punct de vedere, nu şcolăreşte. — Am să încerc. — Cred, a urmat mătuşa, că o mică schimbare şi un prilej de a arunca o privire asupra vieţii dinafară ţi-ar prinde bine şi te-ar ajuta să te reculegi şi să judeci lucrurile cu mai multă luciditate. Ce-ar fi dacă ai face un mic voiaj? Ce-ar fi dacă te-ai duce să vizitezi meleagurile natale, ca s-o vezi pe femeia aia ciudată, cu nume sălbatic? mi-a zis mătuşa, frecându-şi nasul, căci nu-i putea ierta lui Peggotty numele pe care-l purta. — Nimic pe lume nu mi-ar face mai mare plăcere! — Bine, foarte bine, a zis mătuşa, căci şi mie mi-ar face plăcere. Şi e firesc şi rezonabil să-ţi facă plăcere. Sunt convinsă, Trot, că tot ce vei face va fi întotdeauna firesc şi rezonabil. — Nădăjduiesc şi eu, mătuşico. — Sora ta, Betsey Trotwood, a urmat mătuşa, ar fi fost cea mai rezonabilă şi cea mai firească fată din câte au fost vreodată. Ai să fii vrednic de ea, nu-i aşa, Trot? — Nădăjduiesc să fiu vrednic de dumneata, mătuşico. M-aş mulţumi cu atât. — Noroc că biata şi scumpa fetiţă care era maică-ta nu mai e în viaţă, mi-a zis privindu-mă admirativ, căci altfel ar fost atât de mândră acum de băiatul ei, că şi-ar fi pierdut şi puţina minte pe care o avea! (Mătuşa obişnuia să-şi scuze slăbiciunea pentru mine atribuind-o bietei mame.) Doamne-Dumnezeule, Trotwood, cum semeni cu ea! — Sper că-ţi face plăcere, mătuşă… — E leit maică-sa, Dick, a exclamat mătuşa, e leit maică-sa, aşa cum am văzut-o în după-amiaza aceea, înainte s-o apuce durerile. Doamne-Dumnezeule, seamănă cu maică-sa, ca două picături de apă! — Adevărat? a întrebat mister Dick. — Da, şi seamănă şi cu David, a întărit mătuşa. — Seamănă foarte mult cu David! a încuviinţat mister Dick. — Dorinţa mea, Trot, e să ajungi un om zdravăn, a urmat mătuşa, nu atât trupeşte, căci eşti destul de zdravăn trupeşte, ci sufleteşte. Un om zdravăn, un om care ştie ce vrea. Un om hotărât, a zis mătuşa dând din cap şi strângând pumnul. Un om hotărât. Cu caracter, Trot. Un om cu un caracter puternic, care să nu se lase influenţat de nimeni şi de nimic decât pentru motive temeinice. Asta aş vrea să ajungi. Şi dacă tatăl şi mama ta ar fi fost aşa, le-ar fi mers mai bine. Mi-am exprimat nădejdea c-am să ajung un om pe placul ei. — Pentru început, ca să dobândeşti încredere în propriile tale puteri şi ca să te obişnuieşti să iei hotărâri de unul singur, mi-a zis mătuşa, am să te las să pleci singur în această călătorie. La un moment dat mă gândisem să te trimit cu mister Dick; dar m-am răzgândit; o să rămână aici, să aibă grijă de mine. O clipă mister Dick a părut puţin cam trist; apoi, însă, la gândul că va avea cinstea să poarte de grijă celei mai extraordinare femei din lume, faţa i s-a luminat. — Afară de asta, a adăugat mătuşa, are de lucru la memoriu. — O, desigur, s-a grăbit să spună mister Dick. Am de gând să-l isprăvesc fără întârziere, neapărat trebuie să-l isprăvesc fără întârziere. Apoi am să-l expediez ştii… după care… Şi aici mister Dick s-a stăpânit şi, după o pauză mai lungă, a încheiat: Să vezi atunci ce încurcătură o să mai iasă! Scurt timp după aceea, potrivit planului întocmit cu atâta bunăvoinţă de mătuşămea, am primit o pungă plină cu bani şi un geamantan şi am pornit în expediţie. La despărţire, mătuşa mi-a dat câteva sfaturi bune şi foarte multe sărutări şi mi-a spus că, întrucât în ochii ei scopul călătoriei mele este să-mi ofere prilejul să văd câte ceva şi să cuget, n-ar fi rău să fac un popas de câteva zile la Londra, fie în drum spre Suffolk, fie la înapoiere. Într-un cuvânt, eram liber să fac ce poftesc timp de trei săptămâni sau o lună; singurele restricţii impuse acestei libertăţi erau obligaţia de a cugeta asupra celor văzute şi promisiunea de a scrie de trei ori pe săptămână, relatând cu exactitate întâmplările călătoriei. Mai întâi m-am dus la Canterbury ca să-mi iau rămas bun de la Agnes şi de la mister Wickfield (încă nu renunţasem la odăiţa ce ocupasem în casa lui), precum şi de la bunul doctor Strong. Agnes s-a bucurat foarte mult când m-a văzut şi mi-a spus că, de când plecasem, casa parcă nu mai era aceeaşi. — Nici eu nu mai sunt acelaşi om de când am plecat, i-am răspuns. Fără tine mă simt ca şi cum mi-ar lipsi mâna dreaptă. Şi asta-i încă puţin spus, pentru că mâna mea dreaptă n-are nici inimă, nici cap. Toţi cei care te cunosc, Agnes, se sfătuiesc cu tine şi-ţi cer îndrumare. — Toţi cei care mă cunosc mă răsfaţă, mi-a răspuns, zâmbind. — Nu. Alta-i pricina; eşti fără seamăn pe lume. Eşti atât de bună şi atât de blândă şi ai o judecată care nu dă greş niciodată. — Vorbeşti ca şi cum aş fi fost miss Larkins, mi-a zis Agnes, izbucnind într-un râs cristalin şi apucându-se din nou de cusut. — Ei! Nu-i frumos să profiţi de confidenţele mele, i-am răspuns roşind la amintirea fetei în albastru care mă robise. Totuşi, Agnes, îţi voi încredinţa şi de aci înainte secretele mele. Niciodată nu mă voi putea lipsi de tine. Şi ori de câte ori mă voi afla la grea cumpănă, ori de câte ori mă voi îndrăgosti, voi veni să-ţi spun, dacă-mi dai voie, chiar când va fi vorba de o dragoste serioasă. — Păi la tine întotdeauna a fost vorba de dragoste serioasă! mi-a zis Agnes, râzând din nou. — Vai, nu, a fost o dragoste de copil sau de şcolar! i-am spus, râzând la rândul meu, nu fără a roşi puţin. Lucrurile s-au schimbat acum şi mă tem că într-o bună zi va fi vorba de ceva foarte serios. Ceea ce mă miră e că până acum tu, Agnes, nu te-ai îndrăgostit în serios de nimeni. Agnes a râs iar şi a clătinat din cap. — O, ştiu că nu eşti îndrăgostită cu adevărat, pentru că dacă ai fi fost, mi-ai fi spus. Sau cel puţin, am adăugat, văzând cum i se îmbujorau obrajii, m-ai fi lăsat s-o ghicesc singur. Dar nu ştiu pe nimeni care să fie vrednic să te iubească pe tine, Agnes. Până nu se va ivi un pretendent mai nobil din fire, mai vrednic decât toţi cei pe care i-am văzut perindându-se pe aici, consimţământul meu n-ai să-l primeşti. De aici înainte nu voi pierde din ochi pe niciunul dintre admiratorii tăi; şi cu acela care-ţi va cuceri inima voi fi foarte exigent, de asta poţi fi încredinţată. Până acum discuţia se desfăşurase pe acel ton, îmbinând zeflemeaua şi seriozitatea, care era rezultatul firesc al vechilor noastre legături de prietenie, înfiripate încă pe vremea când eram copii. Deodată, însă, Agnes şi-a ridicat privirile spre mine şi, cu glasul schimbat, mi-a zis: — Trotwood, vreau să-ţi pun o întrebare pe care se prea poate să nu mai am prilejul să ţi-o pun vreme îndelungată. O întrebare care cred că n-aş putea s-o pun nimănui decât ţie. Spune-mi, ai băgat de seamă vreo schimbare la tata? Băgasem de seamă o schimbare, şi nu o dată mă întrebasem dacă nu cumva băgase de seamă şi ea. Agnes a citit pesemne pe faţa mea aceste gânduri, căci îndată şi-a plecat ochii şi am văzut că erau înlăcrimaţi. — Spune-mi, ce crezi? m-a întrebat cu glas scăzut. — Cred… Spune-mi, Agnes, ştii cât de mult ţin la el, pot să vorbesc deschis? — Da, mi-a zis. — Cred că nu-i prieşte deloc năravul lui, care s-a agravat mult de când am venit aici întâia oară. Adesea e foarte nervos, sau cel puţin aşa mi se pare mie. — Nu-i o simplă părere, a zis Agnes, dând din cap. — Îi tremură mâna, vorbeşte nedesluşit, şi are uneori o lucire ciudată în privire. Am băgat de seamă că mai totdeauna atunci când nu e stăpân pe sine, se nimereşte să fie chemat să rezolve probleme. — Da, de Uriah a zis Agnes. — Da; şi conştiinţa faptului că nu poate face faţă situaţiei, sau că n-a înţeles problema, sau că, fără să vrea, a lăsat să se vadă în ce stare se află, pare-se că îl tulbură atât de mult, încât a doua zi se simte mai rău, iar în ziua următoare şi mai rău, şi rezultatul este că arată obosit şi priveşte în gol. Cele ce-ţi spun nu trebuie să te sperie, Agnes, dar aseară l-am văzut lăsând capul pe masa lui de lucru şi plângând ca un copil. În timp ce mai vorbeam încă, mi-a atins uşor buzele cu mâna, şi într-o clipă a fost la uşă unde l-a întâmpinat pe tatăl ei şi l-a luat de braţ. Când amândoi s-au întors către mine, m-a mişcat expresia feţei ei. Privirea-i luminoasă era plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru iubirea şi grija pe care dânsul i le purta, şi îmi adresa o rugă nespus de fierbinte să nu-l judec prea aspru nici chiar în gândurile mele cele mai tainice şi să nu-mi fac o părere proastă despre el; era atât de mândră de el şi îi era atât de devotată şi în acelaşi timp era atât de înduioşată şi neliniştită, fiind totodată convinsă că la fel voi fi şi eu, încât orice ar fi încercat să-mi spună prin viu grai n-ar fi fost nici pe departe atât de elocvent şi nu m-ar fi putut mişca mai mult. Urma să mergem să luăm ceaiul la doctorul Strong. Ne-am dus la ora obişnuită, şi în jurul căminului i-am găsit pe doctor, pe tânăra lui soţie şi pe mama ei. Doctorul a făcut atâta caz de călătoria mea, ca şi cum aş fi plecat în China, şi m-a primit ca pe un oaspete de vază şi a poruncit să se arunce pe foc o buturugă mare, ca să poată vedea chipul fostului său elev luminat de vâlvătăi. — Nu voi mai apuca să văd mulţi băieţi luând locul lui Trotwood, a zis doctorul, încălzindu-şi mâinile. Mă simt obosit, Wickfield, şi am nevoie de linişte. Până în şase luni îmi voi părăsi elevii şi voi duce o viaţă mai tihnită. — Mi-ai mai spus de câteva ori lucrul ăsta în ultimii zece ani, i-a răspuns mister Wickfield. — Da, dar de astă dată sunt hotărât, l-a asigurat doctorul. Îl las în loc pe ajutorul meu – vorbesc foarte serios – aşa că foarte curând va trebui să ne întocmeşti un contract, să ne lege de mâini şi de picioare ca pe şarlatani. — Şi să am grijă să nu te trezeşti păcălit, nu-i aşa? i-a zis mister Wickfield. Aşa cum desigur te-ai trezit dacă ţi-ai face singur contractul. Bine. Sunt gata! În meseria mea există şi sarcini mai neplăcute decât asta. — După aceea, a spus doctorul zâmbind, voi putea să-mi văd numai de dicţionar şi de celălalt co-contractant… adică de Annie. Când mister Wickfield s-a uitat la Annie, care şedea la masa de ceai alături de Agnes, ea i-a ocolit privirea cu atâta sfiiciune şi teamă, încât dânsul şi-a aţintit privirea asupra ei şi mi s-a părut că îşi amintise de ceva. — Văd c-aţi primit poştă din India, a observat mister Wickfield după o scurtă pauză. — Da, tocmai! Nişte scrisori de la mister Jack Maldon, a confirmat doctorul. — Adevărat? — Bietul Jack! s-a amestecat în vorbă missis Markleham, clătinând din cap. Ce climă afurisită! Mi s-a spus că-i ca şi cum ai trăi pe o movilă de nisip sub razele de foc ale unei lentile convexe! Părea robust, dar nu era. Dragă doctore, să ştii că mai degrabă spiritul lui curajos decât constituţia lui l-a făcut să se arunce în această aventură. Tu, Annie dragă, desigur că-ţi aminteşti că vărul tău n-a fost niciodată voinic; în orice caz, n-a fost niciodată ceea ce se numeşte un om robust, a adăugat missis Markleham, vorbind apăsat şi rotindu-şi privirea asupra celor de faţă. Ştiu asta încă de pe vremea când atât el, cât şi fiica mea mai erau copii şi se plimbau toată ziulica împreună, braţ la braţ. Annie, căreia i se adresase, nu i-a răspuns niciun cuvânt. — Din spusele dumneavoastră trebuie să înţeleg oare că Jack Maldon ar fi bolnav? a întrebat mister Wickfield. — Bolnav! a exclamat Cătana-Bătrână. E în fel şi chip, sir. — Numai zdravăn nu? a sărit mister Wickfield. — Asta-i, zdravăn nu el a recunoscut Cătana-Bătrână. A suferit, desigur, de insolaţii îngrozitoare, a suferit de febră tropicală, de friguri şi de tot ce vrei! Cât priveşte ficatul l-a lăsat chiar din clipa când s-a îmbarcat a încheiat cu resemnare Cătana-Bătrână. — Şi a scris el toate astea? a căutat s-o descoasă mister Wickfield. — Ce să scrie? Dacă-mi puteţi pune o asemenea întrebare, nu-l cunoaşteţi pe Jack Maldon! i-a răspuns missis Markleham, legănându-şi capul şi agitând evantaiul. Să scrie? Nu, niciodată! Mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de patru armăsari sălbatici! — Mamă! a intervenit missis Strong. — Annie, draga mea, te rog să nu mă mai întrerupi, decât pentru a întări spusele mele. Ştii tot atât de bine ca şi mine că vărul tău Maldon mai degrabă s-ar lăsa sfârtecat de armăsari sălbatici… de ce oare am spus că numai de patru? Nu, nici nam să mă opresc la patru… opt, şaisprezece, treizeci şi doi de armăsari sălbatici mai degrabă decât să răstoarne planurile doctorului! — Planurile lui Wickfield, a corectat-o doctorul, trecându-şi mâna pe faţă şi privindu-l nu fără remuşcare pe sfetnicul său. Vreau să spun împotriva celor ce le-am pus la cale împreună pentru binele lui. Doar am zis eu însumi: „aici sau undeva peste mare“. — Iar eu am zis: „peste mare“, a adăugat solemn mister Wickfield. Eu l-am făcut să plece peste mare. Îmi asum această responsabilitate. — Poftim! Ce responsabilitate? a exclamat Cătana-Bătrână. Doar totul s-a făcut cu cele mai bune intenţii, dragă mister Wickfield; totul s-a făcut cu cea mai mare bunăvoinţă şi cu cele mai bune intenţii. Dar dacă bietul băiat nu poate trăi acolo, nu poate, şi pace! Şi dacă nu poate trăi acolo, mai degrabă o să moară acolo decât să răstoarne planurile doctorului. Îl cunosc, a adăugat Cătana-Bătrână, făcându-şi vânt cu evantaiul, cu un aer profetic dar resemnat, şi ştiu că mai degrabă o să-şi dea viaţa decât să răstoarne planurile doctorului! — Bine, bine, i-a spus amabil doctorul, nu ţin morţiş la planurile mele şi sunt gata să le răstorn şi singur. Pot face alte planuri. Dacă mister Jack Maldon se va întoarce în ţară din motive de sănătate, nu trebuie să-l lăsăm să mai plece înapoi şi trebuie să ne silim să-i facem rost de o situaţie bună şi potrivită în ţară, Missis Markleham a fost în aşa măsură covârşită de această mărinimoasă declaraţie (la care nu e nevoie să spun că nu se aşteptase deloc), încât n-a fost în stare să-i spună doctorului decât că nu-şi dezminţise bunătatea şi să-şi sărute de mai multe ori în şir evantaiul, pentru ca apoi să-l lovească prieteneşte, pe mână, cu el. După aceea a dojenit-o pe Annie că nu era destul de recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care, de dragul ei, doctorul i-o arată vechiului tovarăş de joacă, şi apoi ne-a povestit fel de fel despre alţi vrednici membri ai familiei sale, care ar fi fost de dorit să fie ajutaţi să stea pe vrednicele lor picioare. În tot acest timp Annie n-a scos un cuvânt şi n-a ridicat ochii din pământ. În tot acest timp mister Wickfield şi-a ţinut privirea aţintită asupra lui Annie, care stătea lângă fiica lui. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea să-l observe cineva, atât era de cufundat în gândurile sale, şi o privea cu atâta încordare, încât uitase de lume. Apoi a întrebat dacă mister Jack Maldon scrisese ceva în această privinţă, şi anume cui. — Poftim, aici! a spus missis Markleham, luând peste capul doctorului un plic de pe cămin. Dragul de el, i-a scris chiar doctorului… unde e?… Iată: „Îmi pare rău că trebuie să vă înştiinţez că o duc foarte greu cu sănătatea şi mă tem că voi fi silit să mă întorc acasă pentru câtva timp, aceasta fiind singura nădejde de vindecare“. Mai limpede nici c-ar putea să fie, bietul de el! Singura lui nădejde de vindecare! Scrisoarea către Annie e încă şi mai limpede. Annie, dă-mi scrisoarea. — Nu acum, mamă, a rugat-o ea cu glas scăzut. — Draga mea, în anumite privinţe eşti cea mai caraghioasă fiinţă sub soare, i-a răspuns maică-sa, iar faţă de nevoile familiei aş putea spune că ai o atitudine de-a dreptul denaturată. Cred că de această scrisoare n-am fi aflat niciodată dacă nu ţi-aş fi cerut-o eu. Aşa înţelegi tu, iubita mea, încrederea ce i-o datorezi doctorului Strong? Sunt uimită. Ar trebui să-ţi dai seama de lucrurile astea! După oarecare codeală, scrisoarea fu adusă; şi când i-am înmânat-o bătrânei doamne, am văzut că mâna din care o luasem tremura. — Să găsim acum pasajul acela, a zis missis Markleham, ridicând lornieta. „Amintirea vremurilor de odinioară, iubita mea Annie“, şi aşa mai departe… nu, nu-i asta. „Bătrânul şi amabilul proctor…“ ăsta cine mai e? Doamne, Annie, tare neciteţ scris mai are vărul tău Maldon şi tare proastă mai sunt! Da, fireşte, stă scris „doctor“! Vai! Amabil, într-adevăr! Aici a făcut o pauză, ca să-şi sărute din nou evantaiul şi să-l agite în faţa doctorului, care ne privea cu o placidă mulţumire. Iată, am găsit! „N-ar trebui să fii surprinsă, Annie, când vei afla – fireşte că n-ar trebui, doar ştim că prea robust n-a fost niciodată! Ce vă spuneam eu adineauri? — … când vei afla că am suferit atât de mult pe aceste meleaguri depărtate, încât m-am hotărât să plec cu orice preţ: fie în concediu de boală, dacă va fi cu putinţă; fie demisionând, dacă nu voi obţine concediu. Ce am îndurat şi îndur aici e insuportabil“. Şi eu, una, fără răspunsul prompt dat de această făptură de o bunătate fără pereche, a încheiat missis Markleham, făcând din nou semne telegrafice doctorului şi împăturind scrisoarea, mărturisesc deschis că nici să mă gândesc n-aş putea suporta să stărui asupra sensului cuvintelor lui. Deşi bătrâna s-a uitat la el, aşteptând să-i audă comentariile, mister Wickfield n-a scos un cuvânt şi a stat neclintit, cu privirile aţintite în pământ. Şi chiar după ce s-a schimbat subiectul şi ne-am apucat să vorbim despre altele, a rămas aşa vreme îndelungată, ridicându-şi numai rareori ochii, pentru ca, încruntat şi îngândurat, să se uite o clipă la doctor sau la soţia acestuia, sau la amândoi. Doctorul era mare iubitor de muzică. Agnes avea un glas plăcut şi expresiv, iar missis Strong, de asemenea. Au cântat la patru mâini şi au executat împreună duete, dând un adevărat concert. Dar am băgat de seamă două lucruri: în primul rând, că deşi Annie îşi redobândise stăpânirea de sine şi se purta ca de obicei, între ea şi mister Wickfield exista totuşi o prăpastie; în al doilea rând, că lui mister Wickfield părea să-i displacă prietenia dintre Annie şi Agnes, pe care o privea cu teamă şi trebuie să mărturisesc că pentru mine amintirea celor petrecute în seara plecării lui mister Maldon abia acum a început să aibă un tâlc, nebănuit până atunci, şi să mă tulbure profund. Frumuseţea nevinovată a chipului ei mi-a părut mai puţin nevinovată ca până acum; am început să privesc cu neîncredere graţia înnăscută şi farmecul persoanei ei; şi când m-am uitat la Agnes, care stătea lângă ea, şi m-am gândit cât de bună şi de cinstită era Agnes, s-a strecurat în mintea mea gândul că prietenia lor era nepotrivită Atât de fericită se simţea însă Agnes şi la fel şi Annie, încât au făcut ca seara să treacă de parcă n-ar fi durat decât un ceas. Dar seara s-a încheiat cu un incident care mi-a rămas întipărit în amintire. Tocmai îşi luau rămas bun una de la alta, şi Agnes dădea s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe Annie, când, ca din întâmplare, mister Wickfield le-a despărţit şi repede a tras-o pe Agnes după el. Şi atunci, pe faţa frumoasei missis Strong s-a ivit din nou – ca şi cum timpul ar fi fost brusc anulat, iar eu m-aş fi găsit din nou în prag, ca atunci – expresia ce-o avusese şi în noaptea plecării lui Jack Maldon, când mister Wickfield n-o slăbise din ochi nicio clipă. N-am cuvinte să spun ce impresie mi-a făcut acest incident şi nici de ce de atunci încoace mi-a fost cu neputinţă să uit acea privire a ei şi să-mi mai aduc aminte vreodată de frumuseţea ei nevinovată. M-a urmărit şi când am ajuns acasă. Mi se părea că nori groşi coborau asupra căminului doctorului. Respectul ce-l purtam părului său cărunt era amestecat cu compătimire pentru faptul că se încredea în cei ce-l amăgeau şi cu resentimente împotriva celor care îl trăgeau pe sfoară. Umbra ameninţătoare a unei mari năpaste şi a unei mari nelegiuiri, care n-avea încă formă desluşită, se aşternea ca o pată întunecată asupra locurilor paşnice unde învăţasem şi petrecusem când eram copil şi mi se părea că va însemna o nedreptate strigătoare la cer. Nu mă mai puteam gândi cu plăcere nici la bătrânii şi impunătorii aloe, cu frunzele lor late, ce înfloreau o dată la o sută de ani, nici la peluza îngrijită, nici la urnele de piatră, nici la aleea doctorului, nici la dangătul familiar al clopotului catedralei, care plutea peste toate acestea. Era ca şi cum altarul senin al adolescenţei ar fi fost pângărit sub ochii mei, iar pacea şi demnitatea lui ar fi fost spulberate. A doua zi dimineaţa a urmat despărţirea de acea casă venerabilă aflată sub influenţa exercitată de Agnes, şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Fără îndoială, mă voi întoarce curând: voi dormi din nou – adesea poate – în odăiţa mea; dar zilele când locuiam statornic acolo trecuseră, şi pieriseră pentru totdeauna vremurile de altădată. Când am împachetat cărţile şi hainele ce le mai aveam acolo, şi care urmau să fie trimise la Dover, am fost mai mâhnit decât l-am lăsat pe Uriah să vadă; iar acesta s-a arătat atât de zelos să-mi ajute, încât mi s-a strecurat în minte gândul hain că plecarea mea îi făcea o deosebită plăcere. Mi-am luat rămas bun de la Agnes şi de la tatăl ei, încercând, fără cine ştie ce succes, să mă arăt bărbat, şi m-am suit pe capra diligenţei pentru Londra. Într-atât eram de înduioşat şi înclinat, să iert totul, încât, când am trecut prin oraş, puţin a lipsit ca să-l salut pe vechiul meu duşman, ucenicul măcelar, şi să-i arunc cinci şilingi pentru băutură. Dar cum curăţa butucul cel mare din dugheană şi pentru că înfăţişarea lui se schimbase prea puţin în bine de când îi lipsea dintele din faţă, pe care chiar eu i-l scosesem, mi s-a părut că prea era un măcelar înrăit şi mi-am zis c-ar fi mai nimerit să nu-i fac avansuri. Îmi aduc aminte că atunci când, în cele din urmă, am ieşit pe şosea, mă stăpânea un singur gând: să par cât mai vârstnic cu putinţă în ochii surugiului şi să fiu cât se poate de acru. Asta mi-a venit destul de greu, dar nu m-am lăsat, căci socoteam că aşa vorbeau oamenii mari. — Mergeţi până la punctul terminus, sir? m-a întrebat surugiul. — Da, William, i-am răspuns binevoitor (căci îl cunoşteam). Mă duc la Londra. După aceea am să plec la Suffolk. — La vânătoare, sir? m-a întrebat surugiul. Ştia la fel de bine cum ştiam şi eu că în anotimpul acela nu s-ar fi putut vâna decât balene; m-am simţit, totuşi, foarte măgulit. — Nu ştiu, i-am zis, prefăcându-mă că aş fi nehotărât dacă să merg la vânătoare sau nu. — Zice-se că de la o vreme-ncoace păsările e foarte sperioase, mi-a spus William. — Am auzit şi eu. — Sunteţi din Suffolk, sir? m-a întrebat William. — Da, i-am răspuns, mândru. M-am născut în Suffolk. — Am auzit că pe-acolo se face nişte găluşte straşnice! mi-a zis William. Nu ştiam acest lucru, dar m-am simţit dator să sporesc renumele tradiţiilor comitatului meu de baştină şi să dau a înţelege că le cunosc; de aceea am încuviinţat din cap parcă pentru a spune: „Te cred“. — Şi ce mai cai de povară! a exclamat William. Cai, nu glumă! Când e bun, un cal de povară de Suffolk preţuieşte greutatea lui în aur. Vi s-a întâmplat vrodat’ să creşteţi cai de Suffolk, sir? — N… uu! i-am zis. Nu prea. — Aici, în spate, şade un gentleman care m-aş prinde c-a crescut cai d-ăştia cu toptanul, mi-a zis William. Domnul de care vorbea era un bărbat fălcos, cu privire crucişă, ameninţătoare, care purta un cilindru alb, cu boruri înguste, şi nişte pantaloni cafenii, strânşi pe picior, care păreau încheiaţi pe nasturi de la gheată până la şold. Bărbia-i proţăpită peste umărul surugiului era atât de aproape de mine, încât răsuflarea lui mă gâdila pe ceafă; şi când m-am întors către dânsul, se holba cu ochiul care nu era saşiu la caii înaintaşi, măsurându-i cu un aer de cunoscător. — Aşa-i? l-a întrebat William. — Ce să fie aşa? — C-aţi crescut cai de Suffolk cu toptanul? — Cred şi eu! i-a răspuns. Nu s-află rasă de armăsari sau de durlăi să nu o fi crescut şi eu. Unora armăsării şi durlăii le sunt o petrecere. Pentru mine, însă, ei-s totul, îmi ţin loc de mâncare şi de băutură, de casă, de nevastă, şi de copii, de ştiinţă de carte şi de aritmetică, de tabac, de tutun şi de somn. — Ăsta-i om să stea pe locul din spatele caprei, ce ziceţi? mi-a suflat la ureche William, agitând hăţurile. Am socotit că-mi spune acest lucru ca să-mi dea a înţelege c-ar vrea să-i cedez domnului locul, şi de aceea, roşind, i-am arătat că sunt gata să i-l dau. — Dacă nu vă supăraţi, sir, a zis William. Cred că aşa s-ar cădea. Am considerat întotdeauna că aceasta a fost întâia umilinţă pe care am suferit-o în viaţă. Când mi-am reţinut locul la staţia diligenţelor, i-am dat o jumătate de coroană funcţionarului şi am primit un bilet pe care scria „loc pe capră“. Am îmbrăcat anume un palton lung şi un şal, ca să fiu vrednic de acel loc înalt şi ales; eram cât se poate de mândru de el; şi m-am legănat cu iluzia că făceam cinste diligenţei. Şi iată că, la prima staţie, m-am pomenit că-mi ia locul un saşiu şi un zdrenţăros, care n-avea alt merit decât acela că mirosea ca un grajd şi care, în vreme ce caii umblau la trap, a trecut peste mine de parcă, n-aş fi fost fiinţă omenească, ci muscă! Acest neînsemnat incident, petrecut pe capra diligenţei de la Canterbury, fireşte, na avut darul să mă lecuiască de acea veche neîncredere de care nu o dată m-am simţit stingherit în unele împrejurări mărunte, în care bine ar fi fost să mă fi descotorosit de ea. Degeaba m-am străduit să fiu acru. Tot restul drumului am vorbit din fundul stomacului, dar, cu toate acestea, m-am simţit cu desăvârşire compromis şi îngrozitor de tânăr. Era totuşi straniu şi interesant să stau cocoţat acolo sus, în spatele celor două perechi de cai – binecrescut, bine îmbrăcat, cu buzunarul plin de bani – şi să caut a recunoaşte locurile unde dormisem în trista-mi călătorie de odinioară. Orice privelişte mai deosebită de-a lungul şoselei îmi trezea amintiri. Când mă uitam la vagabonzii pe care-i depăşeam şi-i vedeam privind în sus cu acele mutre de care-mi aduceam atât de bine aminte, parcă simţeam din nou mâna înnegrită a căldărarului apucându-mă de cămaşă. Iar când diligenţa a trecut hodorogind pe străzile înguste ale Chathamului, am aruncat în treacăt o privire pe uliţa unde locuia monstrul care-mi cumpărase surtucul şi-am întins gâtul să revăd locul unde aşteptasem, în bătaia soarelui, şi în umbră, să-mi dea banii cuveniţi. Când, în cele din urmă, am ajuns în apropiere de Londra şi am trecut chiar în dreptul lui „Salem House“, unde mister Creakle altoia fără milă pe cine nimerea, aş fi dat toţi banii ce-i aveam la mine ca să pot coborî, să-i trag o sfântă de bătaie şi să dau drumul băieţilor, ca unor vrăbii din colivie. Am tras la Crucea de aur“ din Charing Cross, care pe vremea aceea era un han ce mirosea a mucegai, într-un cartier foarte aglomerat. Un chelner m-a poftit în braserie; apoi o slujnică m-a condus într-o odăiţă cu un pat, unde duhnea ca într-o birjă şi unde aerul era închis ca într-un cavou. Cu durere mi-am dat seama că păream foarte tânăr, căci nimeni nu mă lua în serios: slujnica era cu totul nepăsătoare la orice îi spuneam, iar chelnerul nu mi-a arătat, respectul cuvenit şi s-a apucat să-mi dea sfaturi menite să suplinească lipsa mea de experienţă. — Ia spune-mi acum, ce-ai vrea să mănânci? m-a întrebat familiar chelnerul. Tinerilor le place de obicei păsările: comandă o găină! I-am răspuns cât mai semeţ cu putinţă că n-aveam chef de găină. — N-ai chef? mi-a zis. Tinerii e de obicei sătui de carne de vacă sau de berbec. Ia un cotlet de viţel! Neştiind ce să-i cer, altceva, am acceptat această propunere. — Îţi plac cartofii? m-a întrebat chelnerul zâmbind mieros şi aplecând capul într-o parte. În general, tinerii se îndoapă cu cartofi. L-am rugat apoi cu voce foarte gravă să comande un cotlet de viţel cu cartofi şi să se intereseze la tejghea dacă nu sosiseră scrisori pentru Trotwood Copperfield, Esquire deşi ştiam că nu sosiseră şi nici n-ar fi putut să sosească, asta numai pentru că a aştepta scrisori mi se părea lucru foarte bărbătesc. S-a înapoiat curând să-mi spună că nu (la care m-am arătat foarte mirat) şi a început să întindă masa într-o nişă, lângă cămin. Cât făcea această treabă, m-a întrebat ce vreau să beau; şi când i-am răspuns: „Un sfert de Xeres“, am bănuiala că a socotit foarte nimerit s-adune această cantitate strângând drojdiile rămase pe fundul câtorva sticle. Cred acest lucru fiindcă, pe când citeam ziarul, l-am zărit în dosul paravanului de lemn, unde-şi avea colţişorul, cum golea de zor conţinutul mai multor sticle în una singură, ca un spiţer când prepară o reţetă. Iar când mi-a adus vinul, am găsit că n-avea niciun gust; şi, pe deasupra, conţinea şi atâtea firimituri de pâine englezească cum n-ar fi putut conţine un vin străin mai mult sau mai puţin curat; fiind însă sfios, l-am băut şi n-am spus nimic. Simţindu-mă bine dispus (de unde trag concluzia că în unele faze ale lor, otrăvirile nu-s totdeauna neplăcute), am hotărât să mă duc la un spectacol. M-am dus la „Covent Garden Theatre“ unde din fundul uneia dintre lojile centrale, am văzut Iuliu Cezar şi o nouă pantomimă. Faptul de a-i vedea în carne şi oase pe toţi acei nobili romani intrând şi ieşind din scenă ca să mă distreze, în loc să fie nişte dascăli severi ca la şcoală, era ceva nou şi nespus de plăcut pentru mine. Dar împletirea de taină şi realitate a întregului spectacol, şi poezia, luminile, muzica, publicul, uluitoarele schimbări de decoruri minunate şi strălucitoare m-au ameţit atât de tare, deschizându-mi noi tărâmuri de desfătare, încât atunci când, la miezul nopţii, am ieşit pe stradă, în ploaie, m-am simţit ca şi cum aş fi căzut din nori, unde trăisem o viaţă romantică, peste veacuri trecute, şi m-am pomenit deodată într-o lume luminată de făclii, în care oamenii strigau, se stropeau, se loveau cu umbrelele, se băteau pentru o birjă şi tropăiau în încălţările lor cu tălpi de lemn, într-o lume jalnică, plină de noroi. Ieşisem pe altă uşă şi am stat câtva timp în mijlocul străzii, de parcă aş fi picat din ceruri; dar îndată ghionţii şi îmbrânceala m-au trezit la realitate şi m-au îndemnat sămi îndrept paşii spre han; şi de-a lungul drumului până acolo mi s-au rotit în minte acele strălucitoare imagini, iar la han, după ce am mâncat stridii şi am băut nişte Porto, am rămas nemişcat în braserie până după ora 1, cu ochii aţintiţi asupra focului ce ardea în cămin, pritocind mai departe aceleaşi scene. În aşa măsură eram copleşit de spectacolul văzut şi de amintiri – care erau, într-un fel, ca un strălucit tablou străveziu pe care se proiecta viaţa mea trecută – încât nici nu-mi aduc aminte când am băgat de seamă prezenţa acelui tânăr frumos, binefăcut, îmbrăcat cu un gust rafinat, dar puţin neglijent, pe care am motive să nu-l uit. Îmi aduc aminte însă că, fără să-l fi văzut intrând, am simţit că se afla lângă mine şi c-am stat mai departe, dus pe gânduri, privind focul din cămin. În cele din urmă m-am ridicat să mă duc la culcare, spre marea uşurare a chelnerului somnoros, care parcă fusese apucat de bâţâială, căci, stând în colţişorul lui, îşi încrucişa picioarele, le bătea, le sucea şi le răsucea în fel şi chip. În drum spre uşă, am trecut pe lângă noul-venit şi l-am văzut foarte bine. Pe loc m-am întors, am făcut câţiva paşi înapoi şi l-am privit din nou. Nu m-a recunoscut, dar eu l-am recunoscut din prima clipă. În alte împrejurări poate că nu m-aş fi încumetat şi nu m-aş fi hotărât să-i vorbesc, şi poate c-aş fi lăsat lucrurile pe a doua zi, şi poate că, astfel, l-aş fi pierdut. Dar în starea de spirit în care mă aflam, sub impresia spectacolului, am simţit că pentru ocrotirea acordată odinioară merită toată recunoştinţa, iar vechea mea dragoste pentru el s-a revărsat atât de sinceră şi năvalnică, încât m-am dus de-a dreptul la el şi, cu inima zvâcnind puternic, i-am spus: — Steerforth! Nu mă mai recunoşti? S-a uitat la mine, aşa cum se uita el uneori, dar pe faţa lui n-am văzut niciun semn că m-ar fi recunoscut. — Pare-mi-se că nu-ţi mai aduci aminte de mine, i-am zis. — Doamne! a izbucnit deodată. Ăsta-i micul Copperfield! I-am luat amândouă mâinile şi nu le-am mai dat drumul. Dacă nu mi-ar fi fost ruşine şi nu mi-ar fi fost teamă c-aş putea să-l supăr, i-aş fi sărit de gât şi aş fi plâns. — Niciodată, niciodată, niciodată n-am fost mai fericit! Scumpul meu Steerforth, mă bucur atât de mult că te văd! — Şi eu mă bucur că te văd, mi-a zis dânsul, strângându-mi călduros mâna. Hei, Copperfield, linişteşte-te! Simţeam totuşi că era bucuros să vadă cât mă emoţionase această întâlnire! Mi-am şters lacrimile, pe care nici cea mai aprigă hotărâre nu le putuse opri, am râs stângaci şi ne-am aşezat unul lângă altul. — Ei, cum se face că eşti aici? m-a întrebat Steerforth, bătându-mă pe umăr. — Am sosit chiar azi cu diligenţa de la Canterbury. M-a înfiat o mătuşă, care locuieşte în partea locului, şi tocmai am isprăvit şcoala acolo. Dar cum se face că eşti şi tu aici, Steerforth? — Păi, studiez la Oxford, mi-a răspuns, adică trebuie să mă duc din când în când să mă plictisesc de moarte acolo, şi acum mă întorc acasă la mama. Ştii, Copperfield, te-ai făcut băiat al naibii de drăguţ! Mă uit la tine, şi văd că eşti exact cum erai pe vremuri! Nu te-ai schimbat deloc! — Şi eu te-am recunoscut, din prima clipă, i-am zis; doar ai un chip care se uită mai greu. A râs, trecându-şi mâna prin părul cârlionţat, şi mi-a spus vesel: — Da. Am pornit la drum, ca să-mi fac datoria. Mama locuieşte nu departe, la marginea oraşului, dar drumurile sunt atât de proaste şi acasă e atât de plicticos, încât m-am hotărât să nu plec mai departe şi să înnoptez aici. Mă aflu în oraş de vreo câteva ore, pe care le-am petrecut moţăind la un teatru. — Şi eu am fost la teatru astă-seară, i-am zis. La „Covent Garden“. Ce spectacol minunat şi încântător. Steerforth! Steerforth a râs din toată inima. — Scumpul meu Davy, mi-a spus bătându-mă din nou pe umăr, eşti ca o Daisy, ca o mărgărită! Nici mărgărita sălbatică în revărsatul zorilor nu-i mai candidă decât tine. Am fost şi eu la „Covent Garden“, şi niciodată nu mi-a fost dat să văd un spectacol mai nereuşit. Hei, sir! Chemarea fusese adresată chelnerului, care, după ce, de departe, urmărise foarte atent scena întâlnirii noastre, acum s-a apropiat respectuos. — Unde l-ai plasat pe prietenul meu, mister Copperfield? l-a întrebat Steerforth. — Iertaţi-mă, sir, ce-aţi spus? — Unde doarme? La ce număr? Cred că pricepi ce-ţi spun! — Da, sir, a zis chelnerul, spăşit. Deocamdată, mister, Copperfield stă la patruzeci şi patru, sir. — Ce dracu ţi-a venit să-l plasezi pe mister Copperfield tocmai în podul grajdului? ia ripostat Steerforth. — Vedeţi, sir, nu ne-am dat seama, s-a scuzat chelnerul, că mister Copperfield ar fi cineva mai aşa. Dacă vreţi, putem să-l trecem pe mister Copperfield la şaptezeci şi doi. Alături de dumneavoastră, sir. — Sigur că vreau! i-a zis Steerforth. Şi numaidecât! Chelnerul s-a retras în grabă pentru a efectua mutarea. Steerforth, amuzat că mi se dăduse camera patruzeci şi patru, a râs din nou, m-a mai bătut încă o dată pe umăr şi m-a poftit pentru a doua zi dimineaţă să iau cu el gustarea la ora 10, invitaţie pe care am fost foarte mândru şi încântat s-o primesc. Fiind foarte târziu, ne-am luat lumânările şi ne-am dus sus, unde ne-am despărţit foarte călduros în faţa uşii sale. Am găsit că noua mea odaie era mult mai bună decât cea veche, căci nu duhnea defel şi avea un pat imens, aproape cât o mică moşie, cu baldachin sprijinit pe patru stâlpi. Printre pernele care ar fi ajuns şi pentru şase persoane, am adormit curând şi am visat despre Roma antică, despre Steerforth şi despre prietenie, până ce în zori, diligenţele când au ieşit, hodorogind, pe sub poarta boltită, m-au făcut s-aud în vis tunete şi să văd zei.   Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul II – pdf download..........

  VIAŢA LUI DAVID COPPERFIELD de Charles Dickens   Volumul I   Personajele   RICHARD BABLEY, („Mister Dick“), un nebun inofensiv MISTER BARKIS, harabagiu MISTER CHLLIP, medic; un omuleţ blajin DAVID COPPERFIELD, eroul romanului MISTER CREAKLE, un director de şcoală, incult şi câinos REVERENDUL HORACE CREWLER, pastor sărac în Devonshire URIAH HEEP, copist în biroul lui mister Wickfield MISTER JORAM, asociatul şi ginerele lui mister Omer, antreprenorul de pompe funebre MISTER JORKINS. Asociatul lui mister Spenlow LATTIMMER, servitorul şi omul de încredere al lui James Steerforth JACK MALDON, un tânăr de nimic, lipsit de mijloace, leneş, obraznic, înfumurat MISTER CHARLES MELL, profesor la şcoala lui mister Creakle MISTER WILKINS MICAWBER, un domn elegant, grandilocvent, generos şi nesocotit MISTER. WILKINS MICAWBER Jr, feciorul cel mare al acestuia MISTER MILLS, tatăl Juliei Mills MISTER EDWARD MURDSTONE, tatăl vitreg al lui David Copperfield MISTER OMER, negustor de manufactură, croitor, antreprenor de pompe funebre etc. la Yarmouth DANIEL PEGGOTTY, un pescar cam din topor, dar bun la inimă HAM PEGGOTTY, marangoz şi pescar; nepotul lui Daniel Peggotty MISTER QIUNION, administratorul depozitului firmei „Murdstone & Grinby“ MISTER FRANCIS SPENLOW, unul dintre membrii firmei „Spenlow & Jorkins“; tatăl Dorei Spenlow JAMES STEERFORTH, un tânăr binecrescut şi cu deosebit farmec personal, prieten din şcoală cu Copperfield DR. STRONG, un domn bătrân şi amabil, directorul unei şcoli din Canterbury MISTER TIFFEY, un bătrân funcţionar în birourile firmei „Spenlow & Jorkins“ THOMAS TRADDLES, coleg de şcoală şi prieten cu David Copperfield MISTER WICKFIELD, avocat la Canterbury MISSIS CLARA COPPERFIELD, mama lui David Copperfield MISSIS CREAKLE, o femeie de treabă bruftuluită de soţul ei MISS CREAKLE, fiica precedentei MRS. CREWLER, soţia reverendului Horace Crewler CAROLINE, LOUISA, LUCY, MARGARET, SARAH şi SOPHY CREWLER, fiicele reverendului Horace Crewler MRS. CRUPP, o femeie corpolentă, care închiriază camere mobilate ROSA DARTLE, o doamnă care locuieşte la missis Steerforth şi îi ţine companie MICUŢA EMILY, o nepoată a lui mister Peggotty adoptată de acesta MARTHA ENDELL, o femeie rău famată MRS. GUMMIDGE, văduva unui pescar, fost tovarăş al lui Daniel Peggotty MRS. HEEP, văduvă: mama lui Uriah Heep MRS. MARKLEHAM, mama Anniei Strong MRS. EMMA MICAWBER, soţia lui Wilkins Micawber MISS EMMA MICAWBER, fiica ei MISS JULIA MILLS, prietena cea mai apropiată a Dorei Spenlow MISS MOWCHER, coafeză cu clientelă distinsă MISS JANE MURDSTONE, sora lui Edward Murdstone MINNIE OMER, fiica Iul mister Omer; frumoasă şi cumsecade CLARA PEGGOTTY, femeie la toate în casa Clarei Copperfield; dădaca şi prietena lui David MISS CLARISSA SPENLOW, cea mai în vârstă dintre cele două surori nemăritate ale lui mister Spenlow MISS LAVINIA SPENLOW, sora Clarissei Spenlow MISS DORA SPENLOW, unicul copil al lui mister Spenlow; o fată timidă, sensibilă, naivă şi drăgălaşă, mai târziu „soţia-copiliţă“ a lui David Copperfield MRS. STEERFORTH, mama lui James Steerforth MRS. ANNIE STRONG, soţia doctorului Strong MISS BETSEY TROTWOOD, o doamnă austeră, dar inimoasă; mătuşa mare a lui David Copperfield AGNES WICKFIELD, fiica şi menajera lui mister Wickfield.     CAPITOLUL I   DESCHID OCHII                 Este menirea paginilor de faţă s-arate dacă până la urmă eroul propriei mele vieţi voi fi eu sau dacă altcuiva îi va reveni acest rol. Ca s-o iau cu povestirea chiar de la început, voi consemna că (precum mi s-a spus, şi cred) am venit pe lume într-o vineri la miezul nopţii. S-a băgat atunci de seamă că am scos primul ţipăt chiar în clipa când pendula a pornit să sune.   Dădaca mea şi anumite femei mai înţelepte de prin vecini, care mi-au arătat o grijă deosebită cu câteva luni înainte de a fi fost cu putinţă să facem cunoştinţă, ţinând seama de ziua şi ceasul naşterii, au dat de ştire că eram ursit să fiu nefericit în viaţă şi, în al doilea rând, au vestit că-mi era scris să văd stafii şi năluci, căci asta socoteau dânsele, era soarta nefericiţilor prunci – fete sau băieţi – veniţi pe lume vinerea după miezul nopţii.   Despre prevestirea dintâi nu e nevoie să spun niciun cuvânt aici, pentru că nimic nu poate arăta mai bine decât propria-mi poveste dacă ea s-a adeverit sau nu. În ce priveşte cea de a doua, voi spune doar că, de nu s-o fi împlinit cumva în frageda-mi copilărie, încă nu s-a săvârşit până în ziua de azi. Nu mă plâng însă defel c-am fost lipsit de acest dar; şi dacă în clipa de faţă de el se bucură altcineva, îi doresc din toată inima să-l păstreze.     M-am născut cu căiţă, care, prin anunţuri la gazetă, a fost oferită spre vânzare la preţul convenabil de cincisprezece guinee. Dar nu ştiu dacă pe vremea aceea oamenii care călătoreau pe mare nu prea aveau bani sau dacă, nemaifiind superstiţioşi, preferau colacii de salvare; ceea ce ştiu e că nu s-a grăbit decât un singur amator, un avocat care juca la bursă şi care a oferit două lire bani peşin, iar restul în vin de Xeres refuzând să plătească mai mult pentru chezăşia că nu se va îneca. Aşadar, anunţul a fost retras, reprezentând o cheltuială zadarnică, fiindcă pe acea vreme sărmana mea mamă avea şi ea vin de Xeres din belşug, iar zece ani mai târziu căiţa a fost pusă la loterie undeva pe meleagurile noastre, vânzându-se cincizeci de bilete a câte o jumătate de coroană fiecare, câştigătorul urmând să plătească cinci şilingi pe deasupra. Am fost de faţă şi-mi amintesc că m-am simţit tulburat şi stânjenit văzând cum se înstrăina astfel o parte din făptura mea. Căiţa a fost câştigată, ţin minte, de o bătrână, cu un coşuleţ pe braţ, care abia s-a îndurat să scoată cei cinci şilingi, în monede de câte o jumătate de penny, şi până la urmă a dat cu doi pence şi jumătate mai puţin, ceea ce zadarnic s-au străduit să-i dovedească, făcând cu ea socoteli nesfârşite.   Faptul că bătrâna nu s-a înecat şi că şi-a dat liniştită obştescul sfârşit în patul ei, la vârsta de 92 de ani, este neîndoios, şi oamenii din partea locului nu-l vor da uitării multă vreme. După câte am aflat, s-a mândrit până şi pe patul morţii că nici o singură dată în viaţa, ei n-a trecut vreo apă altfel decât peste un pod şi că până la capătul zilelor ei, ori de câte ori îşi sorbea ceaiul, pentru care avea o mare slăbiciune, se arăta foarte indignată împotriva marinarilor şi a celorlalţi oameni care n-aveau nimic sfânt şi băteau mările lumii. Zadarnic i-ai fi spus că această mult hulită îndeletnicire aducea şi unele foloase, printre care se număra poate şi ceaiul. Răspundea totdeauna, repetând apăsat, cu neclintită încredere în temeinicia argumentului ei: „Nu, nici să naud de oamenii care bat drumurile şi mările!“   Şi acum, ca să nu mai bat şi eu câmpii, mă întorc să vă spun cum am venit pe lume. M-am născut la Blunderstone, în comitatul Suffolk, sau „cam pe acolo“, cum se spune în Scoţia. Sunt un copil postum. Ochii părintelui meu s-au închis asupra luminii acestei lumi cu şase luni înainte ca ai mei să se deschidă asupra ei. Chiar şi acum mi se pare ciudat când mă gândesc că n-a apucat să mă vadă niciodată; şi mai ciudate îmi par amintirile nedesluşite din prima copilărie, legate de lespedea albă de pe mormântul lui din curtea bisericii, şi jalea ce mă cuprindea când vedeam că zăcea acolo singur, în noaptea adâncă, în timp ce salonaşul nostru era încălzit şi luminat de focul din cămin şi de flacăra, lumânărilor, şi că uşile casei noastre încuiate şi zăvorite – ceea ce mi se părea uneori o adevărată cruzime – nu-i dădeau voie să intre la adăpost.   Persoana cea mai însemnată din familia noastră, despre care voi avea prilejul să povestesc, era o mătuşă a tatii, care, prin urmare „mi-era şi mie mătuşă. Miss Trotwood – sau miss Betsey, cum obişnuia să-i spună biata mamă când, izbutind să-şi înfrângă spaima pe care i-o stârnea acest personaj înfricoşător, se-ncumeta să-i pomenească numele (ceea ce rar se întâmpla) – fusese măritată, cu un bărbat mai tânăr decât ea, foarte chipeş, dar, vorba ceea, „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte“, căci lumea îl bănuia că o bătuse pe miss Betsey şi că odată, când se iscase între ei o gâlceavă pentru niscaiva merinde, se repezise la ea, hotărât s-o azvârle pe fereastră de la catul al doilea. Aceste dovezi neîndoielnice ale nepotrivirii lor de caracter o îndemnaseră pe miss Betsey să-i dea răvaş de drum şi să ajungă la o despărţire prin bună învoială. Dumnealui plecase în Indii cu ce bani avea, şi acolo, potrivit unor zvonuri fără temei, care se lăţiseră în familia noastră, fusese văzut călare pe un elefant. Împreună cu un babuin: dar eu cred mai degrabă că trebuie să fi fost vreun babu sau o begum. Oricum, nu trecură nici zece ani şi sosiră veşti că s-ar fi prăpădit. Ce-a simţit mătuşa când a aflat, nimeni nu ştie, căci, îndată după despărţire, şi-a reluat numele de fată, şi-a cumpărat o căsuţă într-un cătun îndepărtat, lângă ţărmul mării, şi s-a statornicit acolo, locuind cu o singură slujnică, trăind, pare-se, de atunci înainte retrasă în cea mai neînduplecată izolare.   Tata fusese, cred, cândva, una dintre slăbiciunile ei; căsătoria lui o jignise însă crunt, pentru simplul motiv că maică-mea era „o păpuşă de ceară“. Miss Betsey n-o văzuse niciodată pe mama, ştia doar că nu împlinise nici 20 de ani, şi asta îi era de ajuns. Tata şi miss Betsey nu s-au mai văzut niciodată. Când s-a însurat, era de două ori mai în vârstă decât mama şi nu tocmai sănătos. Precum am mai spus, s-a prăpădit după un an şi cu şase luni înainte de venirea mea pe lume. Aşa stăteau lucrurile în după-amiaza acelei vineri memorabile şi, fie-mi iertat să spun, bogate în întâmplări de seamă. Nu pot pretinde că aş fi ştiut atunci care era situaţia, nici că despre cele ce au urmat mi-ar fi rămas amintiri întemeiate pe mărturia propriilor mele simţuri.   Mama se simţea rău şi şedea tare abătută lângă cămin, privind focul printre lacrimi, gândindu-se cu deznădejde la viitorul ei şi al micuţului necunoscut fără tată, care se gătea să vină într-o lume ce nu se sinchisea câtuşi de puţin de sosirea lui, unde nu-l aşteptau decât câteva pachete de ace de siguranţă într-un sertar din odaia de sus; mama, precum spuneam, şedea lângă focul din cămin în după-amiaza aceea senină de martie, în timp ce afară şuiera vântul, şi era speriată şi mâhnită, îndoindu-se că va scăpa cu viaţă din încercarea ce-o aştepta, când, deodată, îndreptându-şi privirea către fereastra din faţă, a văzut în timp ce-şi ştergea lacrimile, o doamnă necunoscută care trecea prin grădină.   Când s-a uitat a doua oară a avut o presimţire puternică cum că doamna aceea era miss Betsey. Peste zaplazul grădinii asfinţitul îşi revărsa strălucirea asupra necunoscutei, care se îndrepta spre uşă păşind băţos şi cu un aer înţepat ce nu putea fi decât al ei. Când a ajuns în dreptul casei s-a vădit o dată mai mult că era chiar ea. Tata spusese adesea că rareori mătuşa se purta ca toată lumea; şi de astă dată, în loc să sune, s-a apropiat de fereastra prin care mama o văzuse venind şi s-a uitat înăuntru, apăsându-şi atât de tare vârful nasului de geam, încât, cum povestea biata mama, i s-a turtit şi într-o clipită s-a făcut alb de tot.   Mamei i-a pricinuit o asemenea sperietură, încât sunt sigur că venirea mea pe lume într-o vineri i-o datorez mătuşei Betsey. Tulburată, mama s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a furişat în spatele lui, în colţ. Miss Betsey a cercetat încet şi cu luare-aminte odaia de la un capăt la celălalt, rotindu-şi ochii aşa cum îşi rotesc capul harapii la pendulele nemţeşti – până ce, în cele din urmă, a zărit-o pe mama. Atuncea s-a încruntat şi ca una ce era deprinsă să poruncească, i-a făcut semn să-i deschidă uşa. Mama s-a dus. — Missis David Copperfield, mi se pare, a spus miss Betsey. Intonaţia se datora pesemne hainelor de doliu pe care le purta mama şi stării în carele afla. — Da, a rostit mama cu voce stinsă. — Miss Trotwood, s-a prezentat vizitatoarea. Vreau să cred c-aţi auzit de mine! Mama i-a răspuns că a avut această plăcere. Dar cu părere de rău, şi-a dat seama că adevărul i se citea pe faţă: plăcerea nu fusese din cale-afară de mare. — Acum ai prilejul s-o şi vezi! a spus miss Betsey. Mama a dat din cap şi a poftit-o să intre. Au intrat în odaia din care tocmai ieşise mama, pentru că în salonul aflat de cealaltă parte a coridorului nu se făcea focul – nu se mai făcuse focul de la înmormântarea tatii; s-au aşezat amândouă, şi văzând că miss Betsey nu scotea niciun cuvânt, mama, după ce s-a străduit zadarnic să se stăpânească, a izbucnit în plâns. — Oh, stai, stai! a strigat miss Betsey. Nu plânge! Lasă, lasă! Mama nu a fost în stare să se potolească şi a plâns mai departe, până şi-a uşurat inima. — Ia scoate-ţi scufiţa, fetiţo, ca să te văd mai bine, a poftit-o miss Betsey. Chiar dacă ar fi vrut, mama era prea înspăimântată pentru a se împotrivi acestei cereri ciudate. Aşadar, s-a supus, dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât părul, care era bogat şi frumos, i s-a desfăcut şi i-a căzut pe faţă. Fără îndoială, mama arăta foarte tânără, chiar pentru vârsta ei; ca şi cum s-ar fi simţit vinovată, a privit în pământ, sărmana, şi a spus printre suspine, că este întradevăr prea tânără nu numai pentru a rămâne văduvă, ci şi pentru a fi mamă, de va avea zile. În scurta pauză ce a urmat, mamei i s-a părut că miss Betsey îi mângâia părul cu o mână prietenoasă; dar când şi-a ridicat privirea, însufleţită de o nădejde sfioasă, a văzut-o cum şedea cu fusta sumeasă, cu mâinile împreunate pe genunchi şi cu picioarele sprijinite de galeria căminului şi se uita încruntată la foc. — Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit pe neaşteptate miss Betsey, de unde aţi mai scos şi numele ăsta de „Crângu-Ciorilor“? — Vorbiţi de casa noastră, ma’am? a întrebat mama. — De ce „Crângu-Ciorilor“? Dacă măcar unul dintre voi ar fi avut cât de cât simţ practic, i-aţi fi dat mai degrabă numele de „Ţarcu Mieilor“. — Numele i-a fost dat de mister Copperfield, a răspuns mama. Când a cumpărat casa, era încântat, căci credea că se găsesc ciori prin preajmă.   În clipa aceea, vântul de seară a răbufnit atât de tare printre cei câţiva ulmi înalţi şi bătrâni din fundul grădinii, încât nici mama, nici miss Betsey nu s-au putut opri să privească într-acolo. În vreme ce ulmii – ca nişte uriaşi care, câteva clipe după ce şi-au şoptit la ureche o taină, încep să se frământe şi să gesticuleze, ca şi cum noutăţile grozave pe care le aflaseră le-ar fi tulburat liniştea – se plecau unii către alţii, au zărit aninate pe crengile lor de sus câteva cuiburi de ciori, care se legănau, părăsite asemenea unor epave pe o mare răscolită de furtună. — Unde sunt păsările? a întrebat miss Betsey. — Cine? a întrebat mama, care se gândea la altceva. — Ciorile! Ce s-a întâmplat cu ele? a stăruit ea. — De când locuim aci, n-am văzut niciuna, a spus mama. Credeam, adică mister Copperfield credea… c-ar fi cârduri întregi. Dar sunt cuiburi vechi şi de mult părăsite. — Zi David Copperfield şi pace! a exclamat mătuşa. David Copperfield, aşa cum lam ştiut! A dat casei numele de „Crângu-ciorilor“, deşi nu se află nicio cioară primprejur, şi şi-a închipuit că trebuie să fie numai pentru că văzuse nişte cuiburi. — Mister Copperfield a murit, a rostit mama, şi dacă îndrăzniţi să-l vorbiţi de rău în faţa mea…     Biata mama, scumpa de ea, presupun că s-a gândit o clipă să se năpustească asupra mătuşii şi s-o lovească, deşi aceasta ar fi putut s-o doboare cu o mână, chiar dacă mama s-ar fi simţit mult mai bine decât se simţea în seara aceea. Dar până a izbutit să se ridice de pe scaun, i-a trecut şi s-a aşezat la loc resemnată şi a leşinat. Când şi-a venit în fire – fie singură, fie cu ajutorul lui miss Betsey – a văzut-o stând lângă fereastră. Soarele scăpătate, şi se lăsa întunericul; abia se vedeau una pe alta, şi asta mai mult datorită focului ce ardea în cămin. — Ei? a iscodit-o miss Betsey, întorcându-se la fotoliul ei, de parcă nu s-ar fi apropiat de fereastră decât pentru ca să-şi arunce ochii asupra priveliştii. Pe când aştepţi… — Tremur toată, a bolborosit mama. Nu ştiu ce o fi! Am să mor, sunt sigură! — Nu, nu, nu! a încredinţat-o miss Betsey. Ia un ceai! — Ah, Doamne, Doamne, credeţi c-o să-mi ajute? a scâncit mama, pierdută. — Sigur că o să-ţi ajute! a îmbărbătat-o miss Betsey. Totul nu-i decât închipuire. Cum se numeşte fata? — Încă nu pot şti, dacă o să fie fată, i-a răspuns mama cu candoare. — Binecuvântat fie copilul! a exclamat miss Betsey, citind, fără să-şi dea seama, cel de al doilea verset brodat pe periniţa de ace aflată în sertarul din odaia de sus, aplicându-l însă mamei în loc să mi-l aplice mie. Altceva voiam să spun. Te întrebam cum o cheamă pe fata în casă. — Peggotty! a zis mama. — Peggotty! a repetat misa Betsey, oarecum indignată. Vrei să spui, fetiţo, că într-o biserică creştinească cineva a putut fi botezat cu numele de Peggotty? — E numele ei de familie, o lămuri mama. Cu glas stins. Mister Copperfield îi spunea aşa, pentru că avea acelaşi nume de botez ca mine. — Peggotty! a strigat miss Betsey, deschizând uşa. Nişte ceai! Stăpâna dumitale nu se simte prea bine. Nu te mocăi!   După ce a dat fără nicio şovăire această poruncă, de parcă dintotdeauna ar fi avut o netăgăduită autoritate în casa aceasta, şi după ce s-a mai uitat o clipă, ca s-o vadă pe Peggotty, care, mirată la auzul unei voci străine, ieşise pe coridor cu o lumânare în mână, miss Betsey a închis uşa şi s-a aşezat la loc, ca mai înainte, cu picioarele pe galeria căminului, cu rochia sumeasă şi cu mâinile împreunate pe genunchi. — Spuneai că te-aştepţi să fie fată, a început miss Betsey. Eu nu am nicio îndoială c-o să fie fată. Am o presimţire c-are să fie fată! Acum, copila mea, de îndată ce se va naşte fetiţa… — Sau. Poate, băiatul. S-a încumetat să adauge mama. — Ţi-am spus că am o presimţire c-are să fie fată! a repezit-o miss Betsey. Să nu mă contrazici! De îndată ce s-o naşte fetiţa, vreau să-i fiu prietenă. Am de gând să-i fiu naşă şi am să te rog să-i dai numele de Betsey Trotwood Copperfield. Nu se cade ca în viaţa acestei Betsey Trotwood să se săvârşească greşeli de pe urma cărora să aibă de suferit! Nimeni să nu se joace cu sentimentele ei! Trebuie să fie crescută cu grijă şi ferită, ca nu cumva să acorde încredere nesocotită unor oameni nevrednici de ea! Ca să nu se întâmple ceva, am să veghez chiar eu!   După fiecare din aceste sentinţe, miss Betsey clătina din cap, ca şi cum greşelile ei de odinioară ar fi continuat s-o macine şi numai anevoie s-ar fi stăpânit să nu le amintească pe larg. Cel puţin aşa bănuia mama, în timp ce o privea luminată de licăririle slabe ale focului; era însă prea înspăimântată de miss Betsey, prea se simţea rău şi prea era tulburată şi abătută pentru a desluşi limpede lucrurile, sau pentru a şti ce să spună.   După câteva clipe de tăcere, în care mişcările capului încetară treptat, miss Betsey a întrebat: — David s-a purtat frumos cu tine, fetiţo? Aţi trăit bine împreună? — Am fost foarte fericiţi, a răspuns mama. Mister Copperfield a fost cât se poate de bun cu mine! — Nu cumva te-a cam răsfăţat? a mârâit miss Betsey. — Da, m-a cam răsfăţat, cred, fiindcă mă aflam singură şi fără niciun sprijin în lumea asta rea, a încuviinţat din nou mama, plângând cu hohote. — Bine! Nu mai boci! i-a zis miss Betsey. Nu eraţi o pereche potrivită, fetiţo… dar există oare doi oameni pe lume care să se potrivească? De aceea chiar te şi întreb. Erai orfană, nu-i aşa? — Da. — Şi erai guvernantă? — Eram guvernantă într-o familie pe care mister Copperfield o frecventa. Mister Copperfield a fost cât se poate de binevoitor, interesându-se în chip deosebit de mine şi purtându-se foarte atent şi, în cele din urmă, mi-a cerut mâna. I-am acordat-o. Şi aşa ne-am căsătorit, a răspuns deschis mama. — Aşa! Sărăcuţa… a murmurat miss Betsey, căzând pe gânduri, dar tot privind încruntată focul. Te pricepi la ceva? — Vă rog să mă iertaţi, ma’am, la ce anume? a bolborosit mama. — La gospodărie, de pildă. — Destul de puţin, din păcate, a mărturisit mama: Nu atât cât aş fi vrut. Dar mister Copperfield mă mai învăţa… — Parcă el era mai breaz! a comentat, în treacăt, miss Betsey. — Eram foarte dornică să învăţ, iar el îşi dădea mare osteneală, şi cred c-aş fi prins ceva dacă nu s-ar fi abătut asupra mea această năpastă îngrozitoare a morţii lui… Şi, înecând-o plânsul, biata mamă n-a mai fost în stare să urmeze. — Bine, bine… mormăi miss Betsey. — Ţineam socotelile casei, şi seară de seară le verificam cu mister Copperfield, a adăugat mama printre lacrimi, după care a amuţit, cuprinsă de un nou val de deznădejde. — Bine, bine! a repetat miss Betsey. Dar nu mai plânge! — Şi niciodată nu ne-am certat în privinţa asta, afară doar că mister Copperfield găsea că „treiurile“ mele prea semănau a „cinciuri“ sau că scriam „şaptele“ şi „nouăle“ cu înflorituri în coadă… şi iar a izbucnit în lacrimi, şi iar n-a mai fost în stare să urmeze. — Ai să cazi la pat, i-a zis miss Betsey şi ştii bine că asta n-o să fie bine pentru dumneata, nici pentru viitoarea mea fină. Hai, stăpâneşte-te!   Argumentul ei a potolit-o întrucâtva pe mama, deşi hotărâtor a fost, pare-mi-se, faptul că se simţea tot mai rău. A urmat o pauză, punctată doar de cuvintele mătuşii Betsey, care, cu picioarele pe galeria căminului, exclama ici-colo: „Hm!“ — După câte ştiu, David şi-a constituit o rentă, a spus ea după un timp. Ţi-a lăsat ceva? — Mister Copperfield, i-a răspuns mama bolborosind, bun şi prevăzător cum era, a avut grijă şi a stipulat că în caz de deces o parte din rentă îmi va reveni mic. — Cât! a întrebat miss Betsey. — O sută cinci lire pe an, a lămurit-o mama. — Nu-i chiar atât de rău, şi-a dat cu părerea mătuşa.   Cuvinte mai potrivite împrejurării nici nu s-ar fi putut găsi. Mama se simţea atât de rău, încât atunci când Peggotty a intrat cu ceaiurile şi lumânările, a băgat îndată de seamă cât era de suferindă, ceea ce ar fi putut observa şi miss Betsey, dacă ar fi fost mai multă lumină – şi a dus-o degrabă sus în odaia ei; apoi, fără nicio întârziere, l-a trimis pe Ham Peggotty, nepotul ei – pe care de câteva zile îl ţinea în casă, fără ştirea mamei, ca să aibă pe cineva la îndemână, în caz de nevoie – să cheme doctorul şi infirmiera.   Sosind unul după altul, la câteva minute distanţă, aceste două ajutoare au fost foarte mirate când au dat ochii cu o foarte impozantă doamnă necunoscută, care stătea lângă foc, cu boneta agăţată de braţul stâng, şi-şi înfunda urechile cu vată. Peggotty nu o cunoştea, iar mama n-apucase să-i spună nimic, aşa că prezenţa ei acolo constituia o enigmă, iar faptul că avea în buzunar un adevărat depozit de vată, pe care şi-o îndesa în urechi, nu ştirbea câtuşi de puţin aerul ei solemn. După ce s-a dus sus, doctorul a coborât şi, presupun eu încredinţat fiind că va fi nevoit să petreacă mai multe ceasuri alături de această doamnă necunoscută, s-a străduit să se arate politicos şi comunicativ. Era cel mai cuviincios bărbat din lume, omul cel mai blând cu putinţă. Se dădea mereu la o parte, ca să ocupe cât, mai puţin loc. Pasul îi era la fel de uşor sau poate chiar şi mai uşor decât acela al Stafiei din Hamlet. Capul îl ţinea puţin aplecat, pe de o parte, fiindcă era modest şi se subaprecia, pe de altă parte, fiindcă dorea să-şi câştige simpatia tuturor. A spune despre el că nu ştia să arunce o vorbă urâtă nici măcar unui câine, ar fi mult prea puţin. Nici chiar unui câine turbat n-ar fi fost în stare să-i arunce o vorbă de ocară. Iar fi spus poate binişor un asemenea cuvânt sau poate numai o jumătate sau o frântură de cuvânt, căci vorba îi era tot atât de molcomă ca şi pasul; pentru nimic în lume, însă, nu s-ar fi purtat urât cu el şi nu l-ar fi repezit. Mister Chillip i-a aruncat o privire sfioasă mătuşii.   Ţinându-şi capul plecat într-o parte şi salutând-o, i-a spus, ducându-şi mâna la urechea stângă, făcând aluzie la vată: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Poftim? S-a răţoit mătuşa, scoţându-şi vata din ureche cum ai scoate un dop.     Mister Chillip s-a speriat într-atât de felul în care-l repezise, încât – după cum i-a povestit mai târziu mamei – a fost cât pe-aci să-şi piardă prezenţa de spirit. A repetat cu blândeţe întrebarea: — Aveţi vreo iritaţie locală, ma’am? — Mofturi! i-a retezat vorba mătuşa, şi, dintr-o singură mişcare şi-a astupat la loc urechea. Până ce a fost chemat din nou sus, lui mister Chillip nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să stea la locul lui şi s-o privească sfios cum şedea şi se uita în foc. După vreun sfert de ceas s-a înapoiat. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi vata din urechea care era mai aproape de el. — Ce să vă spun, ma’am, i-a răspuns mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Phii! a exclamat mătuşa, apăsând pe nota dispreţuitoare a acestei interjecţii şi astupându-si din nou urechea. Da… da… după cum i-a mărturisit mamei chiar dânsul, pe mister Chillip mai-mai să-l cuprindă indignarea; fireşte, în înţelesul profesional al cuvântului. În ciuda indignării, a rămas totuşi nemişcat, şi până l-au chemat din nou s-o vadă pe mama, vreme de aproape două ceasuri, s-a uitat la miss Betsey cum şedea şi privea în foc. Apoi, după un răstimp oarecare, s-a întors la locul lui. — Ei? l-a iscodit mătuşa, scoţându-şi din nou vata. — Cum vă spuneam, ma’am, răspunse mister Chillip. Merge, ma’am, merge binişor. — Hait! a bombănit mătuşa.   Şi a mârâit atât de urât, încât mister Chillip n-a mai putut răbda. Mârâise la el dinadins, ca să-l scoată din sărite, a povestit el mai târziu. A găsit deci cu cale să se aşeze, în curent şi în beznă, pe o treaptă a scării, şi să aştepte acolo până ce îl vor chema din nou. Ham Peggotty, care învăţa pe atunci la şcoala naţională şi ştia catehismul ca un balaur, ceea ce făcea ca mărturiile lui să fie vrednice de crezare „a povestit a doua zi că, vârându-şi capul pe uşă, cam un ceas mai târziu, a fost strigat de miss Betsey, care se plimba ca turbată prin salonaş şi care s-a năpustit asupră-i, prinzându-l mai înainte ca să poată scăpa cu fuga. A mai istorisit că, din când în când, se auzeau zgomote de voci şi de paşi pe care vata din urechile doamnei nu izbutea să le înăbuşe, căci socotea că-l înşfăcase tocmai ca să aibă asupra cui să-şi verse prisosul de nervi în clipele când zgomotele deveneau din cale afară de puternice. Că, ţinându-l de guler, îl silise să umble în sus şi în jos prin odaie (ca şi cum ar fi luat prea mult opiu), şi când zgomotele se auzeau mai tare, îl scutura, îl ciufulea, îi astupa urechile, de parcă ar fi fost ale ei, şi pe deasupra l-a îmbrâncit şi l-a bruftuluit în fel şi chip. A doua zi aceste mărturisiri au fost întărite de mătuşa băiatului, care îl văzuse pe la 12 şi jumătate noaptea, îndată după ce fusese eliberat, şi care afirma că în clipa aceea Ham era tot atât de stacojiu ca şi mine.   Blândul mister Chillip nu era în stare să poarte pică nimănui, şi cu atât mai puţin în împrejurări ca acelea. Cum a isprăvit treaba, s-a furişat în salonaş şi, mai smerit ca oricând, i-a spus mătuşii: — Sunt fericit, ma’am, că vă pot prezenta felicitările mele! — Cu ce ocazie? s-a răstit mătuşa.   Din nou mister Chillip a rămas buimăcit de purtarea peste măsură de aspră a mătuşii mele; de aceea, ca s-o îmblânzească, i-a făcut o mică plecăciune şi a schiţat un surâs sfielnic. — Doamne, miluieşte-l, nu înţeleg ce l-a pălit pe omul ăsta! a izbucnit mătuşa nerăbdătoare. Oare o fi mut? — Liniştiţi-vă, scumpă doamnă, a rugat-o mister Chillip cu glas mai blând ca niciodată. Nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Liniştiţi-vă!   Faptul că mătuşa nu s-a apucat să-l scuture ca să scoată mai repede de la el ce voia să afle este socotit de unii o adevărată minune. S-a mărginit doar să-l privească clătinând din cap, dar în aşa fel încât bietul om şi-a pierdut firea. — Da, ma’am, a reluat mister Chillip, îndată ce a mai prins puţin curaj, sunt fericit să vă pot prezenta felicitările mele. Totul s-a isprăvit, ma’am, şi s-a isprăvit cu bine. Vreme de cinci minute, cât i-a trebuit lui mister Chillip ca să rostească acest discurs, mătuşa mea l-a cercetat cu luare-aminte. — Cum se simte ea? l-a întrebat mătuşa, încrucişându-şi braţele, cu boneta atârnată de mâna stângă. — Sper, ma’am, că în curând se va simţi foarte bine, a răspuns mister Chillip. Atât de bine cât se poate simţi o mamă tânără în asemenea împrejurări nefericite. Puteţi merge s-o vedeţi, ma’am. O să-i facă plăcere. — Şi ea? Ea cum se simte? a stăruit mătuşa. Mister Chillip a lăsat capul mai jos spre umăr şi, blajin ca o păsărică, a privit-o lung pe mătuşa mea. — Fetiţa, a zis mătuşa mea. Cum se simte fetiţa? — M’am a răspuns mister Chillip, credeam c-aţi aflat. E băiat! Mătuşa n-a mai suflat niciun cuvânt, şi, apucând boneta cum ai apuca o praştie, a dat să i-o arunce în obraz lui mister Chillip; apoi s-a răzgândit, şi-a pus-o strâmb pe cap, a ieşit şi nu s-a mai întors niciodată. S-a făcut nevăzută, ca o zână supărată sau ca una dintre acele făpturi suprafireşti pe care, potrivit superstiţiilor populare, mi-era hărăzit să le văd; şi de atunci nu s-a mai întors niciodată.   Ba nu. Eu zăceam în coşuleţul meu, iar mama pe patul ei; Betsey Trotwood Copperfield a rămas însă pentru totdeauna în lumea viselor şi a umbrelor, în ţinutul acela tainic din care abia venisem; şi lumina ce intra pe fereastra odăii noastre strălucea asupra pământescului hotar pe care-l trec toţi călătorii şi asupra movilei ridicate peste cenuşa şi ţărâna aceluia fără de care niciodată n-aş fi prins viaţă.     Viata lui David Copperfield – volumul I – pdf download.........descarcați volumul integral de mai jos           ..