Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

Un asemenea sistem de etică nu a însemnat repudierea legii morale iudaice, ci, dimpotrivă, împlinirea ei la un nivel mai înalt de dragoste în familie,gospodărie şi stat. Standardele etice înalte ale creştinilor i-au impresionat pe semenii lor păgîni cu măreţia credinţei creştine. Chiar viaţa lui Pavel de slujire altruistă era o revelaţie atît pentru evrei cît şi pentru neevrei, a ceea ce putea face Dumnezeu în dezvoltarea unei personalităţi creştine devotate slujirii pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele omului.3 Filozofia lui Pavel cu privire la istorie este strîns legată de vederile lui etice şi teologice. El a respins teoria ciclică a istoriei, care era atît de caracteristică pentru lumea antică, şi teoria modernă a progresului evoluţionist nedefinit, în favoarea unei concepţii supranaturale cataclismice cu privire la istorie, care ia în cpnsiderare falimentul omului neregenerat şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi împlini planul Său divin. Această concepţie nu este limitată la naţiuni, ci cuprinde întreaga rasă umană. După ea, progresul poate avea loc numai prin conflictul spiritual în care omului îi este dată putere prin graţia lui Dumnezeu, în final, Dumnezeu va fi victorios peste toate forţele răului care au fost mai înainte învinse de Cristos la crucea de pe Calvar (Romani 11:36; Efeseni 1:10). D. Pavel ca polemist Pavel nu s-a mulţumit niciodată doar să prezinte creştinismul; ameninţările Ia adresa purităţii doctrinei creştine l-au determinat să lupte împotriva duşmanului. Cu vocea şi cu pana, el a luptat pentru puritatea doctrinei creştine. Nici o părere deficientă asupra persoanei sau lucrării lui Cristos nu a scăpat criticii lui, şi el a încercat întotdeauna să-i cîştige înapoi la credinţă pe cei care s-au rătăcit. Problema sferei de cuprindere a mîntuirii şi a modului cum se poate ajunge la mîntuire a fost prima problemă dificilă de care s-a ocupat Pavel în timpul Conciliului de la Ierusalim, la sfîrşitul primei sale călătorii misionare. Biserica, născută în sînul iudaismului, s-a împărţit în două grupuri. Un grup de creştini evrei, cu un fond fariseic, credeau că neevreii — ca şi evreii — trebuiau să respecte Legea lui Moise pentru a fi mîntuiţi. Ei doreau să facă din creştinism o sectă specială a iudaismului. Celălalt grup înţelegea că mîntuirea vine numai prin credinţa în Cristos şi că oferta mîntuirii este pentru toţi, nu numai pentru evrei şi nu pe baza faptelor. Vizita iudaizatorilor în Antiohia, care se pare că erau autorizaţi de Iacov să predice prima din cele două orientări expuse mai sus (Faptele 15:24), a ocazionat întîlnirea de la Ierusalim în anul 49 sau 50 pentru reglementarea acestei probleme. Delegaţi de biserica din Antiohia (Faptele 15:2) şi asiguraţi printr-o revelaţie (Galateni 2:2), Pavel şi Barnaba au pornit spre Ierusalim pentru a lua parte la primul şi probabil cel mai important conciliu bisericesc din istoria Bisericii. Ei şi-au descris activităţile într-o adunare generală publică a bisericii (Faptele 15:4-5), după care s-au dus cu apostolii şi prezbiterii la o adunare specială închisă, ca să discute problemele în detaliu şi să încerce să dea o soluţie (Faptele 15:6; Galateni 2:2-10).4 Această şedinţă închisă pare să fi fost urmată de o adunare a întregii biserici, în care s-a ajuns la o hotărîre primită favorabil de toţi cei prezenţi (Faptele 15:7-29). Trimiterea lui Pavel la neevrei (Faptele 15:25-26; Galateni 2:9) şi absolvirea neevreilor de respectarea legii evreieşti (Faptele 15:19) au fost rezultatele imediate ale adunării. Pentru a-i împăca pe credincioşii evrei, au fost formulate reguli de mai mică importanţă, cum ar fi abţinerea de la a consuma sînge şi animale sugrumate. Convertiţilor neevrei li se cerea de asemenea să se păzească de păcatele idolatriei şi imoralităţii, păcate care constituiau o ispită deosebită pentru convertiţii dintr-un mediu păgîn (Faptele 15:20-21). Este clar că aceste cereri nu aveau nici o legătură cu principiul de bază al îndreptăţirii omului. Ele erau desemnate pur şi simplu să faciliteze relaţii bune între evrei şi convertiţii la creştinism dintre neevrei. Cele întîmplate la Conciliul de la Ierusalim au dezvăluit tenacitatea lui Pavel atunci cînd era în joc un principiu. Nici măcar pentru un moment el nu s-ar fi gîndit la tăierea împrejur a lui Tit la Conciliu (Galateni 2:3), dar la începutul celei de a doua călătorii, cînd Timotei i-a devenit ajutor, l-a tăiat împrejur (Faptele 16:1-3), pentru ca lipsa acestui ritual să nu fie o barieră în prezentarea Evangheliei. Pavel era gata să facă concesii inofensive, cum era aceasta, pentru a-şi uşura munca, dar nu ar fi permis ca Tit să fie tăiat împrejur la Ierusalim, pentru că el lupta chiar pentru principiul absolvirii neevreilor de obligaţia de a respecta ritualurile Legii lui Moise. Eliberarea creştinismului de Legea ceremonială a lui Moise a fost rezultatul cu spectru larg al Conciliului. De atunci înainte, credinţa este singurul mijloc prin care omul primeşte mîntuirea. Deoarece această credinţă este pentru toate popoarele, creştinismul este eliberat de pericolul de a deveni doar o sectă a iudaismului. Noua lege a dragostei, care duce la respectarea legii morale evreieşti din dragoste pentru Dumnezeu, şi nu dintr-un simţ al datoriei, devine baza pentru etica creştină. Este de asemenea interesant de notat modul democratic în care Biserica a făcut faţă marii ei probleme. Hotărîrea a fost luată de Biserică şi de conducătorii ei sub călăuzirea Duhului Sfînt. Creştinii evrei, care fuseseră mîntuiţi prin credinţă, au fost lăsaţi liberi să respecte Legea lui Moise dacă doreau. Creştinismul nu trebuie să uite nicidată lecţia Conciliului de la Ierusalim. Cu aceeaşi problemă au fost confruntaţi şi reformatorii, care au văzut că Biserica Romană cerea fapte făcute de oameni pe lîngă credinţă, ca o condiţie a mîntuirii. Liberalii moderni fac aceeaşi greşeală, cu accentul pe care-1 pun ei pe faptul că noi sîntem pe placul lui Dumnezeu prin fapte etice. Problema Conciliului de la Ierusalim este perenă, şi principiile care au fost victorioase acolo sînt principii care sînt valabile de-a lungul istoriei Bisericii. Pavel a fost confruntat şi cu influenţa raţionalismului grecesc, care a apărut ca un gnosticism incipient în biserică. Unii au căutat să facă mijlocul de mîntuire intelectual, aşa cum evreii creştini căutaseră să-1 facă legalist. Gnosticismul s-a dezvoltat ca un pericol deosebit în biserica din Colose. Gnosticii aveau o filozofie dualistă, care făcea distincţie clară între spirit, care era considerat bun, şi materie care era considerată rea. După ei, legătura între spiritul pur şi materia rea se făcea printr-o ierarhie de fiinţe cereşti. Cristos era considerat ca făcînd parte din această ierarhie. îngerilor trebuia să li se dea închinare pentru că şi ei făceau parte din această ierarhie (Coloseni 2:8, 18-19). Mîntuirea se primea mai ales prin faptele ascetice de renegare a dorinţelor trupului material şi rău (Coloseni 2:14-17, 20-23) şi printr-o cunoaştere specială accesibilă doar elitei creştinilor. Credinţa era plasată pe o poziţie subordonată în acest sistem care încuraja mîndria omenească. Pavel a răspuns acestei erezii prin afirmarea categorică a atotsuficienţei lui Cristos ca şi Creator şi Răscumpărător (Coloseni 1:13-20). Cristos este manifestarea deplină a lui Dumnezeu şi nu este în nici un chip inferior lui Dumnezeu (Coloseni 1:19; 2:9). Doar în această doctrină a simţit Pavel că omul avea siguranţa unui Mîntuitor care putea să rezolve problema păcatului. Gnosticismul a fost prima erezie întîlnită de Biserică, dar în nici un caz nu a fost ultima. Greşeala este perenă şi de obicei apare în fiecare epocă din aceleaşi cauze. Mîndria omului şi tendinţa lui spre raţionalism încă poate duce la erezie, aşa cum s-a întîmplat în biserica din Colose. Reţinerea moştenirii religioase a perioadei precreştine în viaţa individuală poate duce la un amestec de adevăr şi eroare, cu consecinţe grave pentru mîntuire. Aceasta a fost greşeala iudaizatorilor. Folosirea greşită sau accentuarea exagerată a unor pasaje din Biblie poate duce la eroare. Uneori, un conducător cu entuziasm greşit, care caută să protejeze adevărul, îl poate submina. Aşa a fost cazul lui Montanus în secolul al II-lea. Cu asemenea credinţă şi curaj, nu este de mirare că Pavel a reuşit să ducă mesajul mîntuirii la popoarele neevreieşti din Imperiul Roman şi să dea startul culturii creştine în marşul ei triumfător spre apus prin Europa. El a fost un exeget unic al sensului vieţii şi morţii lui Cristos în ce priveşte mîntuirea omului păcătos. El a ţinut credinţa curată, fără adăugiri de legalism şi raţionalism. El a elaborat detaliile organizării în bisericile creştine şi a fost în corespondenţă permanentă cu ele, pentru a le ajuta să-şi rezolve problemele într-o manieră creştină. Pavel a înţeles ca nimeni altul semnificaţia cosmică a lui Cristos pentru timp şi eternitate; şi ca „apostol al neamurilor” (Romani 11:13 ; 15:16), el L-a interpretat pe Cristos pentru lumea neevreilor. NOTE 1. Adolf Deissman, Paul, a Study in Social and Religious History (Londra: Hodder & Stoughton, 1926), app. I. 2. Floyd V. Filson, One Lord One Faith (Philadelphia: Westminster, 1943). Această lucrare afirmă unitatea esenţială dintre Evanghelia predicată de Pavel şi învăţăturile lui Cristos. Ea răspunde celor ce pretind că Pavel a transformat mesajul simplu, etic al lui Cristos într-o formă de religie mistică. 3. Morton S. Enslin, The Ethics of Paul (New York: Harper, 1930). Autorul a găsit această carte deosebit de folositoare pentru studiul sistemului etic al lui Pavel, cu toate că uneori iese în evidenţă tendinţa liberală a lui Enslin. 4. Autorul urmează linia raţionamentului care leagă vizita la Ierusalim din Galateni 2:1-10 de Conciliul de la Ierusalim. Această opinie este bine prezentată de William J. Conybeare şi John S. Howson, The Life and Epistles ofSaint Paul (New York: Scribner, 1897). 5. Mai multe informaţii despre gnosticism în cap. 8.

Cărţile şi pergamentele Noul Testament nu este un vîrf de munte izolat al literaturii religioase, ci el este mai degrabă culmea cea mai înaltă a unui lanţ muntos de literatură religioasă produsă de Biserica Primară. Formele ei literare de bază evanghelii, fapte, epistole şi apocalipsa au devenit modelele pe care primii părinţi ai Bisericii şi-au bazat scrierile lor. Nu ar trebui să ne mirăm de marele număr de cărţi din Noul Testament, care este de fapt mic dacă avem în vedere abundenţa de literatură religioasă din Biserica Primară. Luca face aluzie la numeroasele Evanghelii care erau în circulaţie în acel timp, atunci cînd a luat pana în mînă pentru a scrie relatarea sa inspirată de Duhul despre viaţa lui Cristos (Luca 1:1). Scrierile părinţilor Bisericii contribuie mult la umplerea golului din cunoştinţele istorice despre perioada dintre epoca Noului Testament şi ultima parte a secolului al IV-lea. Conducătorii Bisericii, cu pana ca şi cu vocea, au formulat literatură apologetică şi polemică în timp ce înfruntau persecuţia externă şi erezia internă. Au fost elaborate credeurile pentru a da formulări exacte ale credinţei. Iată de ce părinţii Bisericii au o valoare inestimabilă în studiul dezvoltării vieţii şi gîndirii creştine în această perioadă. Această literatură este departe de a fi monotonă, şi îl va răsplăti pe cel ce o studiază în mod serios atît cu inspiraţie cît şi cu cunoştinţe. Scriitorii citează şi utilizează limbajul Scripturii. Numele de „părinte al Bisericii” îşi are originea în folosirea titlului de „părinte”, care era dat episcopilor, mai ales în Apus, pentru a exprima o loialitate plină de afecţiune. începînd cu secolul al IlI-lea, a fost folosit tot mai mult ca titlu pentru apărătorii ortodocşi ai Bisericii şi exponenţii credinţei ei. Aceştia erau de obicei episcopi. Patrologie sau patristică este numele dat studierii vieţii şi operelor acestor oameni, dintre care cei mai mulţi au trăit în perioada dintre sfîrşitul epocii apostolice şi Conciliul de la Calcedon (451). Schema de mai jos va da cîteva date despre identitatea lor, perioada în care au trăit, lucrările majore şi cele mai importante caracteristici ale scrierilor lor. Există acum dovezi rezonabile că scrierile Noului Testament au fost încheiate chiar înaintea sfîrşitului primului secol după Cristos. Oameni care i-au cunoscut pe apostoli şi doctrina apostolică au continuat să scrie literatură creştină. Aceşti oameni sînt cunoscuţi sub numele de „părinţii apostolici”. Majoritatea lucrărilor literare ale acestor oameni au fost produse între anii 95 şi 150. în scrierile lor apar anumite caracteristici bine definite. Ei exprimă, într-un mod nepretenţios şi simplu, o credinţă sinceră şi pietate. Scrierile lor evidenţiază faptul că ei nu prea cunoşteau filozofia păgînă care poate fi observată în scrierile lui Origen sau Clement din Alexandria. Părinţii apostolici aveau o mare reverenţă pentru Vechiul Testament şi se sprijineau foarte mult pe el pentru susţinerea ideilor lor. Din acest motiv, se poate observa, în unele cazuri, o utilizare aproape excesivă a interpretării tipologice. Creştinismul este prezentat ca o împlinire a profeţiilor şi a prototipurilor Vechiului Testament. Aceşti oameni cunoşteau de asemenea formele literare ale Noului Testament şi le foloseau ca modele pentru lucrările lor. Edificarea practică şi pastorală a Bisericii este obiectivul major al scrierilor lor.

I. LITERATURA EPISTOLARĂ A. Clement din Roma (cea 30-100) In jurul anului 95, în biserica din Corint s-a iscat o tulburare serioasă. Puţin mai tîrziu, Clement, prezbiterul conducător din biserica din Roma, a scris prima sa epistolă către biserica din Corint, îndemnîndu-i pe creştinii care erau revoltaţi împotriva prezbiterilor să înceteze tulburarea şi să se supună acestora (1:1; 14:1-2; 46; 47:3-6). Acestei epistole i s-a atribuit, în timpuri recente, un loc proeminent între scrierile părinţilor apostolici, deoarece ea este cea mai veche scriere creştină în afară de cărţile Noului Testament. După o introducere în care le reaminteşte spiritul curat al bisericii lor într-o perioadă anterioară (capitolele 1-3), Clement se lansează într-o serie de îndemnuri în legătură cu virtuţi creştine ca dragostea, pocăinţa şi umilinţa, pentru a inspira ascultare de îndemnurile lui de mai tîrziu (4-38). Aceste îndemnuri, bazate pe citarea a numeroase exemple din Vechiul Testament, sînt despărţite de o paranteză scurtă (24-26) privind siguranţa învierii viitoare. Este interesant de notat că Clement foloseşte, în capitolul 25, pentru a ilustra învierea, povestea păgînă a păsării Phoenix. O atenţie mai directă este acordată problemelor din Corint, în capitolele 39 la 59:2. Ideea succesiunii apostolice apare în capitolele 42-44 şi este centrată în jurul faptului căprezbiterii şi diaconii au fost daţi de către apostoli, care la rîndul lor au fost trimişi de Cristos, iar Cristos a fost trimis de Tatăl. Apoi Clement cere supunere faţă de aceşti conducători numiţi în mod democratic (44:3). Această parte este urmată de o lungă rugăciune (59:3 capitolul 61), din care reiese clar dorinţa lui fierbinte pentru unitatea Bisericii. Lucrarea se încheie cu un îndemn final la unitate (62-65). Această scrisoare este valoroasă pentru informaţiile pe care le oferă în legătură cu poziţia înaltă a episcopilor sau prezbiterilor în Biserica de la sfîrşitul primului secol. Ascultarea de episcop este garanţia practică a unităţii creştine. Se face distincţie între clerici şi laici (40:5). Scrisoarea lui Clement este de asemenea interesantă datorită abundenţei citatelor (cam 150) din Vechiul Testament. Mai mult, ea conţine o referire des citată la lucrarea lui Pavel (5:5-7). Teoria celor două detenţii la Roma şi o perioadă de libertate între ele se bazează mai ales pe această referinţă. Clement afirmă că sîngele lui Cristos este mijlocul de obţinere a mîntuirii (7:14). B. Ignaţiu (secolul UI) Un alt părinte apostolic este Ignaţiu, episcop din Antiohia din Siria, care a fost arestat de autorităţi din cauza mărturiei sale creştine şi trimis la Roma să fie ucis de fiarele sălbatice la jocurile imperiale. în drumul spre Roma, i s-a permis să fie vizitat de creştinii din oraşele prin care trecea. înainte de a fi martirizat, el a adresat scrisori de mulţumire acestor biserici pentru bunătatea arătată lui. Scrisoarea către romani este în primul rînd o rugăminte ca ei să nu facă eforturi să-1 salveze de la martirajul din Roma. Ignaţiu a primit cu bucurie faptul că va fi martirizat şi caută să prevină orice acţiune care ar putea să-1 împiedice să devină „pîinea curată a lui Cristos” prin zdrobirea în dinţii fiarelor (2, 4). Aceste şapte scrisori trebuie să fi fost scrise în jurul anului 110. Deşi autenticitatea unora dintre scrisorile lui este pusă sub semnul întrebării, cele acceptate prezintă clar învăţătura lui. In scrisorile lui, Ignaţiu caută să atenţioneze acele biserici pe care le vizitase în drum spre Roma, în legătură cu ereziile care ameninţau pacea şi unitatea acestor biserici. El se opune tendinţelor gnostice şi docetice. Docetiştii căutau să susţină că Cristos este o fiinţă pur spirituală, în afara oricărei contaminări cu un trup material. Aceasta i-a dus la negarea realităţii întrupării materiale a lui Cristos şi la afirmaţia că pe cruce a suferit doar o fantomă (Epistola către Smirna, capitolul 1). Ignaţiu insistă asupra revelaţiei lui Cristos în trup, ca antidot la această învăţătură falsă (Epistola către Smirna, cap. 1 şi Trallianii, 9-10). Acest părinte al Bisericii primare pune de asemenea accent mare pe supunerea faţă de episcopi, ca o cale de a realiza unitatea şi de a evita răspîndirea ereziei. în scrisorile lui există dovezi considerabile că în acea vreme unul din prezbiterii fiecărei biserici devenise episcop monarhic, de care ascultau ceilalţi prezbiteri. Ignaţiu compară ascultarea prezbiterilor de episcop cu acordarea corzilor unei harpe (Efeseni 4:1) şi le cere tuturor creştinilor să asculte de episcopul monarhic şi de prezbiteri (20:2). El este primul care pune slujba episcopului în contrast cu cea a prezbiterului şi primul care îi subordonează pe prezbiteri şi pe bătrîni episcopului monarhic, iar pe membrii bisericii îi subordonează ambelor trepte ierarhice. Ierarhia autorităţii în Biserică este, după el, episcop, prezbiter şi diacon. Totuşi, Ignaţiu nu fl prezintă pe episcopul Romei ca fiind superior altor episcopi, deşi el este primul care a utilizat cuvîntul catolic (Smirna 8). Singura superioritate este cea a episcopului faţă de prezbiteri. Ignaţiu a avut convingerea că că această ordine întreită nu există biserică (Trallianii 3). C. Policarp (cea 70-155) Policarp, scriitorul unei scrisori către filipeni, care aminteşte de scrisoarea lui Pavel către acea biserică, a avut. ocazii speciale de a cunoaşte gîndirea apostolilor, pentru că el fusese un ucenic al apostolului Ioan. După ce a fost episcop de Smirna timp de mulţi ani, el a fost martirizat în anul 155 prin ardere pe rug. în timpul procesului lui în faţa proconsulului roman, el a mărturisit că nu-L putea vorbi de rău pe Cristos, pe care-L slujise timp de 86 de ani şi care îi făcuse numai bine. Policarp a scris scrisoarea sa în anul 110, ca răspuns la o scrisoare primită de la filipeni. în această scrisoare Policarp nu prezintă multă originalitate, deoarece citează des, direct şi indirect din Vechiul şi din Noul Testament, dînd informaţii multe luate de la apostoli, mai ales de la Ioan. Totuşi, el este un martor valoros din secolul al Il-lea cu privire la viaţa şi la credinţa Bisericii Primare. El îi îndeamnă pe filipeni la o trăire virtuoasă, la fapte bune şi credinţă pînă la moarte dacă trebuie, deoarece ei fuseseră mîntuiţi prin credinţa în Cristos. în jur de şaizeci de citate din Noul Testament, din care treizeci şi patru din scrierile lui Pavel, dovedesc faptul că Policarp cunoştea Epistola lui Pavel către filipeni şi alte epistole, cît şi alte scrieri din Noul Testament. Policarp nu a fost interesat de organizarea Bisericii, aşa cum a fost Ignaţiu, ci pe el 1-a interesat întărirea vieţii practice zilnice a creştinilor. D. Epistola lui Barnaba Această scrisoare este deseori cunoscută sub numele de Pseudo-Barnaba, deoarece a fost în mod evident scrisă de altcineva decît Barnaba din Noul Testament. Dovezi din ea însăşi confirmă această părere, cu toate că mulţi dintre părinţii Bisericii o asociază cu Barnaba din Noul Testament. Se crede că scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 130, de un creştin din Alexandria. Această scrisoare a avut menirea de a-i ajuta pe păgînii care s-au convertit, pe care unii creştini evrei încercau să-i convingă că trebuie să respecte Legea lui Moise, deoarece ei credeau că Legea era încă în vigoare. Scriitorul elimină această părere în primele 17 capitole, arătînd că viaţa şi moartea lui Cristos sînt cu totul suficiente pentru mîntuire, şi că creştinii nu sînt obligaţi să respecte Legea. Legămîntul Mozaic a încetat odată cu moartea lui Cristos. Ultimele patru capitole prezintă contrastul dintre cele două moduri de viaţă: „Calea luminii” şi „Calea celui negru”. Cititorul este îndemnat să urmeze prima cale de viaţă. Aceste două căi amintesc cele două căi din Didahia, pe care ei o cunoşteau probabil îndeaproape. Scriitorul acestei scrisori foloseşte tipologia din Vechiul Testament (119 citate), pînă la punctul în care ea devine alegorie.3 El îi alegorizează pe cei 318 slujitori ai lui Avraam (9:8), într-o referire la moartea lui Cristos pe cruce, pe baza faptului că litera grecească corespunzătoare numeralului 300, este în formă de cruce, şi numeralele greceşti pentru cifra 18 sînt egale cu primele două litere din numele lui Isus. El era foarte mîndru de această interpretare unică (9-“9) a Genesei 14:14. în mod constant, el trece dincolo de tipologia legitimi la alegorie, cu scopul de a deriva sensul dorit de el din Scriptura Vechiului Testament. Această practică derivată de la Filon din Alexandria, care a căutat să reconcilieze filozofia greacă şi Vechiul Testament prin ea, a fost mai tîrziu dezvoltată de Origen, care a făcut din ea o metodă organizată de interpretare. Aceasta a făcut mult rău interpretării sănătoase a Bibliei. E. Epistola către Diognetus Dascălul lui Marc Aureliu, al cărui nume era Diognetus, ar putea să fie destinatarul acestei scrisori scrise de un scriitor anonim de la sfîrşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al IH-lea. Ea este clasificată între părinţilor apostolici doar datorită naturii ei apologetice şi ea ar putea bine considerată ca una din scrierile apologetice. Scriitorul prezintă o apărare raţională a creştinismului, arătînd nebunia idolatriei (capitolele 1-2), insuficienţa iudaismului (3-4), superioritatea creştinismului, caracterul pe care îl făureşte şi beneficiile ce le oferă convertitului (5-12). El aseamănă rolul creştinilor în lume cu cel al sufletului în trup, într-o serie de comparaţii interesante (6). F. A doua Epistolă a lui Clement către corinteni Această lucrare este analizată de obicei împreună cu scrierile părinţilor apostolici, deşi nu este o scrisoare, ci o predică sau o omilie (19:1) şi nu a fost scrisă de Clement. Ea a fost scrisă în jurul anului 150. Pe scriitor îl interesează o concepţie corectă despre Cristos, o credinţă în învierea trupului şi puritatea vieţii din partea creştinului. După o afirmare preliminară a utilităţii mîntuirii (capitolele 1-4), el îl îndeamnă pe creştin să intre în conflict cu lumea (5-7) prin practicarea virtuţilor creştine (8-17) şi prin punerea în practică a mîntuirii care a devenit a lui prin Cristos (18-20). Scrisoarea este o ilustraţie interesantă a conţinutului predicilor din timpul secolului al doilea. G. Papias. (cea 60-cca 130) Interpretările cuvintelor Domnului a fost scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea de către Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, pentru a nota informaţiile pe care le primise el de la creştini mai bătrîni care-i cunoscuseră pe apostoli. Este posibil ca Papias să fi fost un ucenic al lui Ioan. Documentul tratează viaţa şi cuvintele lui Cristos. Deşi cartea s-a pierdut, se găsesc fragmente din ea în scrierile lut ţ-usebiu şi ale lui Ireneu. Fragmentul păstrat în scrierile lui Ireneu4 dovedeşti lujţmod clar că Papias a avut o concepţie puternic milenistă. Porţiunea păstrată de Eusebiu5 aruncă o lumină interesantă asupra originii Evangheliilor. El afirmă că Marcu a fost interpretul lui Petru şi că Matei şi-a scris lucrarea în limba ebraică. Aceste mici fragmente sînt intrigante pentru cercetătorul care îşi dă seama ce lumină ar arunca întreaga lucrare asupra credinţelor, a modului de viaţă şi asupra literaturii Noului Testament.

  Cu episcopii şi diaconii Biserica există pe două nivele. La un nivel, ea este un organism biblic etern, invizibil, care este sudat într-un singur corp de către Duhul Sfînt. La celălalt nivel, ea este o organizaţie instituţională temporală, istorică, vizibilă, umană. Dezvoltarea Bisericii ca organizaţie a fost lăsată în seama apostolilor, care trebuiau să o realizeze sub călăuzirea Duhului Sfînt. Orice organizaţie mare trebuie să aibă o conducere; şi, pe măsură ce creşte, are loc împărţirea funcţiilor şi deci specializarea conducerii, pentru ca organizaţia să funcţioneze eficient. O liturghie care să direcţioneze felul de închinare al Bisericii într-un mod ordonat (1 Corinteni 14:40) este un alt rezultat logic al creşterii Bisericii ca şi organizaţie. Scopul final al Bisericii ca organism care se închină este realizarea unei vieţi de calitate aleasă. Astfel, creştinul este o parte a unui organism şi a unei organizaţii. I. CONDUCEREA BISERICII Originea organizării Bisericii trebuie să-I fie atribuită lui Cristos, deoarece El i-a ales pe cei doisprezece apostoli care urmau să fie conducătorii Bisericii nou-născute. Apostolii au luat iniţiativa stabilirii altor slujbe în Biserică, atunci cînd au fost călăuziţi de Duhul Sfînt să facă lucrul acesta. Aceasta nu implică nicidecum o ierarhie piramidală, ca aceea care s-a dezvoltat în biserica romano-catolică, deoarece noii slujitori trebuiau să fie aleşi de oameni, să fie ordinaţi de apostoli şi să posede calificări spirituale speciale, care includeau călăuzirea de către Duhul Sfînt. Astfel, exista o chemare lăuntrică din partea Duhului Sfînt la slujire, o chemare exterioară prin votul democratic al bisericii şi ordinarea în slujbă de cjătre apostoli. Nu trebuia să existe o clasă specială de preoţi puşi deoparte pentru a se ocupa de un sistem sacerdotal de mîntuire, deoarece atît slujitorii bisericii cît şi membrii erau preoţi cu dreptul de acces direct la Dumnezeu prin Cristos (Efeseni 2:18). Aceşti slujitori pot ii împărţiţi în două clase. Slujitorii carismatici (charisma în greacă înseantnă „dar” sau „înzestrare”) erau aleşi de Cristos şi erau înzestraţi de Duhul Sjifînt cu daruri spirituale speciale (Efeseni 4:11-12; Corinteni 12-14). Funcţia lor era în primul rînd inspiraţională. Slujitorii administrativi constituiau cea de a doua clasă. Funcţiile lor erau mai ales administrative, dar, după moartea apostolilor, prezbiterii au preluat multe responsabilităţi spirituale. Aceşti slujitori erau aleşi de adunare după rugăciunea prin care se cerea călăuzirea Duhului Sfînt, şi erau numiţi în funcţiile respective de către apostoli. A. Slujitorii carismatici Aceşti oameni, ale căror principale responsabilităţi erau păzirea adevărului Evangheliei şi propovăduirea ei iniţială, au fost aleşi special de Cristos prin Duhul Sfînt ca să conducă Biserica. Existau patru sau cinci asemenea slujbe desemnate de Pavel apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi/sau învăţători. Mulţi cred că păstor şi învăţător pot fi considerate una şi aceeaşi slujbă. Apostolii erau oameni care fuseseră martorii vieţii, ai morţii şi mai ales ai învierii lui Cristos (Faptele 1:22; 1 Corinteni 1:1; 15:8), şi care fuseseră chemaţi în mod personal de Cristos. Pavel şi-a bazat apostolia pe chemarea directă din partea lui Cristos Cel viu. Aceşti oameni, care au fost primii slujitori ai Bisericii Primare, au combinat în lucrarea lor toate funcţiile deţinute mai tîrziu de diferiţi slujitori, atunci cînd apostolii nu au mai putut îngriji de nevoile Bisericii Primare ce se mărea rapid. Petru este figura dominantă între apostoli în primele douăsprezece capitole ale scrierii lui Luca despre istoria Bisericii Primare. El nu numai că a făcut prima propovăduire oficială evreilor din Ierusalim în Ziua Cincizecimii, ci de asemenea a dus pentru prima dată Evanghelia la neevrei, predicîndu-le celor din casa lui Corneliu. Dar în relatarea activităţilor lui din Noul Testament nu se poate vedea nimic din conceptul de ierarhie autoritară care a caracterizat biserica romano-catolică medievală. Tradiţia datînd de la Biserica Primară, fixează Roma ca loc al morţii lui Petru. O tradiţie destul de interesantă descrie evadarea lui Petru din închisoarea din Roma şi fuga lui din oraş. Confruntat de Cristos, Petru îl întreabă unde merge. Cristos îi răspunde că El merge la Roma ca să fie răstignit din nou. Plin de remuşcăii, Petru se grăbeşte înapoi în oraş, unde este răstignit la cererea sa, conform unei tradiţii, cu capul în jos, pentru că nu se simţea vrednic să moară în acelaşi fel cum murise Domnul lui. Iacov, fiul lui Zebedei, a fost prezent la schimbarea la faţă şi în Ghetsimani. El a fost primul martirizat din cei doisprezece fiind decapitat de Irod Agripa I în anul 44. Spaniolii îl consideră patronul lor sfînt. Iacov, fratele lui Isus (Galateni 1:19), este ctmsiderat alături de Petru conducător al bisericii din Ierusalim. Poziţia lui specială în Biserică este evidentă din locul lui de conducere la Conciliul de la Ierusalim. Deşi era mai aproape de legalismul iudaismului decît majoritatea conducătorilor bisericii din Ierusalim la începuturile ei, el a ocupat o poziţie de mediator între creştinii evrei şi cei dintre neamuri la Conciliul de la Ienisalim. El avea o asemenea dorinţă de sfinţenie şi de viaţă devotată rugăciunii] încît după tradiţie se spune că genunchii lui au devenit bătătoriţi ca şi genunchii cămilelor din cauza îngenuncherii lui neîncetate. E! a fost martirizat, fiind omorît cu lovituri de bîte după ce fusese aruncat de pe acoperişul Templului. în tot acest timp el rostea cuvinte de iertare asemănătoare cu cele spuse de Ştefan.1 El nu era unul dintre cei doisprezece. Ioan este considerat împreună cu Petru conducător în Biserica Primară. Tradiţia asociază lucrarea lui de mai tîrziu cu oraşul Efes. El a fost exilat de Domiţian în insula Patmos, o insulă singuratică, stîncoasă şi stearpă lîngă coasta de apus a Asiei Mici. Aici a scris el cartea Apocalipsa. După moartea lui Domiţian, i s-a permis să se întoarcă la Efes, unde a rămas să propovăduiască bisericilor din Asia pînă la moartea lui la o vîrstă înaintată. Evanghelia lui, cele trei epistole şi Apocalipsa constituie o parte considerabilă din moştenirea literară pe care o avem de la Biserica din Noul Testament. Fratele lui Petru, Andrei, a predicat în regiuni din Orientul Apropiat şi Sciţia. După o tradiţie de mai tîrziu, el a fost răstignit pe o cruce în formă de X, care de atunci este cunoscută sub numele lui. Se cunoaşte puţin despre viaţa de mai tîrziu a lui Filip, se pare că a murit de moarte naturală la Hierapolis după distrugerea Ierusalimului. Nu se cunoaşte nimic despre lucrările de mai tîrziu şi despre moartea lui Iacov, fiul lui Alfeu. Tradiţia în legătură cu Tadeu i-a stabilit lucrarea în Persia, unde a şi fost martirizat. Matia, care a luat locul lui Iuda, a lucrat în Etiopia, unde, conform unei relatări, a fost martirizat. Simon Zelotul a fost de asemenea martirizat. Tradiţia nu este clară în legătură cu modul în care a fost martirizat Bartolomeu, dar numele lui este legat de propovăduirea Evangheliei în India după o tradiţie. Se presupune că Matei a lucrat de asemenea în Etiopia. Numele celui mai sceptic dintre ucenici, Toma, este asociat cu lucrarea din Pârtia, dar alte relatări leagă lucrarea şi martirajul lui de India. Tăcerea Noului Testament şi chiar a tradiţiei în legătură cu aceşti oameni este remarcabilă în comparaţie cu tendinţa medievală de mai tîrziu de a glorifica moartea oamenilor remarcabili ai Bisericii. Profeţii au părut a fi printre cei mai influenţi conducători ai Bisericii din Noul Testament. Ei au exercitat funcţia de răspîndire sau predicare a Evangheliei (Faptele 13:1; 15:32) şi de prorocire sau prezicere a viitorului. Agab a prezis cu precizie 6 foamete ce urma să vină cît şi închiderea lui Pavel de către iudei (Faptele 11:28; 21:10-14). Este evident că Biserica Primară era năpădită de mulţi care pretindeau fals a fi profeţi, deoarece Didahia dă instrucţiuni clare despre modul în care poate fi deosebit un profet fals de unul adevărat (10:7; 11:7-12). Filip avea darul de evanghelist (Faptele 21:8), dar se ştie puţin despre această slujbă şi funcţiile iei specifice. Probabil ea consta din lucrarea unui misionar itinerant, a cărui principală sarcină era aceea de a propovădui Evanghelia în locuri noi, pînă atunci neatinse. Există de asemenea întrebarea dacă slujbele separate de păstor şi de învăţător erau deţinute dej două persoane sau erau simple denumiri pentru două funcţii deţinute de iin om cu daruri speciale de la Dumnezeu. Noul Testament este mai puţin Obscur în ceea ce priveşte testul pentru un adevărat învăţător. După Ioan, nimeni care renega venirea lui Cristos în persoană în lume, ca om în trup omenesc, nu putea fi un învăţător adevărat (2 Ioan 1-11). Caracterul unui adevărat învăţător este scos în evidenţă în Didahia (11:1-2). B. Slujitorii administrativi Toţi slujitorii bisericii discutaţi pînă aici au fost aleşi în mod special pentru slujbele lor de Dumnezeu, nu de oameni. Exista o altă clasă de slujitori, aleşi democratic „cu consimţămîntul întregii biserici”. Sarcina lor era de a îndeplini funcţii de conducere într-o anumită biserică. Apostolii prezentau calităţile acestora şi îi instalau în slujbele respective după ce erau aleşi de adunare. Spre deosebire de apostoli şi de alţi slujitori carismatici, aceşti bărbaţi, şi în unele cazuri femei, lucrau şi îşi exercitau autoritatea mai degrabă în biserica sau adunarea locală decît în Biserica lui Cristos ca un tot. Aceste slujbe s-au înmulţit prin împărţirea funcţiei şi prin specializare, după cum dicta necesitatea de a-i ajuta pe apostolii copleşiţi de problema unei Biserici în creştere. Probabil un factor în crearea acestor funcţii a fost exemplul sinagogii cu prezbiterii ei care conduceau rezolvarea problemelor locale. Funcţia de bătrîn sau prezbiter era considerată cea mai înaltă în adunarea locală. Cei care susţin organizarea în biserică în trei funcţii argumentează că numele de prezbiter (presbyteros) şi episcop (episkopos) nu sînt termeni sinonimi, ci reprezintă funcţiile separate de episcop şi de prezbiter. Dar Noul Testament este foarte clar cînd asociază aceste două nume cu aceeaşi funcţie (Faptele 20:17, 28; Filipeni 1:1; Tit 1:5, 7). Creşterea funcţiei episcopului monarhic nu a avut loc decît după sfîrşitul epocii apostolice, în secolul al II-lea. Caracteristicile unui prezbiter reies clar cel puţin de două ori în Noul Testament (1 Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9). Prezbiterii trebuie să fie oameni cu reputaţie bună între membrii bisericii şi în afară. Una din principalele lor funcţii pare a fi fost conducerea închinării publice (1 Timotei 5:17; Tit 1:9), împreună cu responsabilitatea de a guverna bine biserica şi de a impune ordine şi disciplină. Diaconii aveau o poziţie subordonată prezbitenilor, dar celor care aveau funcţia aceasta li se cereau aceleaşi caracteristici itricte pe care le aveau de îndeplinit şi prezbiterii (Faptele 6:3; 1 Timotei 3:8-13). Procedura pentru alegerea democrată a fost de asemenea propusă de apostoli la Ierusalim (Faptele 6:3, 5). Distribuirea ajutoarelor de către biserică era sarcina majoră a diaconilor. Mai tîrziu, ei i-au ajutat pe prezbiteri la împărţirea Mesei Domnului. Femeile par a fi fost admise în această funcţie în timpul apostolilor, pentru că Pavel o menţionează în mod pozitiv pe Fi vi, diaconiţa (Romani 16:1). Fiicele lui Filip evanghelistul de asemenea îndeplineau funcţia de prorocite (Faptele 21:9), dar Pave! afirmă clar că femeile nu pot să înveţe pe alţii în biserică (1 Timotei 2:12; 1 Corinteni 14:34). Apariţia unei grupări de conducători ai adunării şi definirea caracteristicilor şi a îndatoririlor lor au fost încheiate către sfîrşitul secolului I. Avînd ca Evanghelie mîntuirea prin credinţa în Cristos, avînd o literatură în creştere scrisă de apostoli şi o formă de organizare care să facă faţă nevoilor ei, creştinismul a crescut rapid la sfîrşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea.  

UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Cristos sau Cezar Creştinismul a avut întotdeauna de înfruntat atît probleme externe cît şi interne, în fiecare perioadă a istoriei sale. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei şi a trebuit să se ocupe de ea între anii 100 şi 313, în acelaşi timp trebuind să rezolve problema externă a persecuţiei din partea statului roman. Creştinii din Imperiul Roman, nestorienii din China în secolele al nouălea şi al zecelea şi romano-catolicii din Japonia în secolul al şaptesprezecelea, la fel ca şi creştinii din statele naziste şi comuniste, au avut cu toţii experienţa ostilităţii din partea statului, chiar pînă la punctul martirajului. Creştinii au fost de asemenea confruntaţi cu atacuri din partea intelectualilor păgîni, cum au fost Lucian, Fronto şi Celsus. Mulţi oameni nu au o idee clară cu privire la numărul, durata, sfera de cuprindere şi intensitatea persecuţiilor suferite de Biserică. înainte de anul 250, persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi mai adesea rezultatul acţiunii mulţimii, decît rezultatul unei politici civile bine definite. Dar după anul 250, persecuţiile au devenit uneori o politică intenţionată a guvernului imperial roman, şi de atunci înainte, au fost larg răspîndite şi violente. în acel timp, afirmaţia lui Tertulian că sîngele martirilor este sămînţa Bisericii a devenit o realitate înfricoşătoare pentru mulţi creştini. Biserica însă, în ciuda persecuţiei sau poate chiar din cauza ei, a continuat să se dezvolte pînă la sfîrşitul perioadei cînd şi-a cîştigat libertatea de închinare, sub Constantin. I. CAUZE ALE PERSECUŢIEI A. Politice Biserica a suferit puţină persecuţie atîta timp cît a fost considerată de autorităţi ca făcînd parte din iudaism, care era o religio licita, adică religie legală. Dar imediat ce creştinismul s-a distins de iudaism ca o grupare separată şi a putut fi clasată drept o societate secretă, el a intrat sub interdicţia statului roman, care nu tolera nici un rival în ceea ce priveşte devotamentul supuşilor lui. Atunci creştinismul a devenit o religie ilegală, care a fost considerată o ameninţare pentru siguranţa statului roman. într-o unire dintre stat şi biserică, statul deţinea poziţia cea mai înaltă. De aceea nu putea să existe nici o religie privată. Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea statului. Deoarece religia creştină care creştea repede era exclusivistă în revendicările ei asupra loialităţii morale şi spirituale a celor ce-L primeau pe Cristos, atunci cînd trebuia făcută o alegere între loialitatea faţă de Cristos şi cea faţă de Cezar, Cezar trebuia să ia locul al doilea. Faptul acesta era considerat de conducătorii romani, hotărîţi să păstreze cultura clasică în cadrul statului imperial roman, ca o neloialitate faţă de stat; ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni care încercau să facă un stat în stat. Trebuia să cedeze fie statul universal, fie Biserica universală, trupul lui Cristos. Suveranitatea exclusivă a lui Cristos era în conflict cu pretenţiile pline de aroganţă ale cezarului de a avea suveranitate exclusivă. Multe practici creştine păreau să confirme autorităţilor romane suspiciunile lor despre neloialitatea creştinilor faţă de stat. Creştinii refuzau în mod consecvent să ofere tămîie pe altarele închinate geniului împăratului roman, care, în minţile oamenilor din perioada imperială de la Cezar August pînă la Constantin, era în mod inseparabil legat de binele statului. Dacă cineva oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o a doua religie particulară. Creştinii nu aduceau asemenea jertfe şi, ca urmare, au fost consideraţi neloiali. De asemenea, creştinii ţineau majoritatea întîlnirilor lor noaptea şi în secret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne altceva decît un complot împotriva siguranţei statului. Creştinii nu au servit ca soldaţi pînă după 313. B. Religioase Pe lîngă principala cauză a persecuţiei, care era cea politică, a existat şi o cauză religioasă. Religia romană era rigidă şi formală. Ea îşi avea altarele, idolii, preoţii, procesiunile, ritualurile şi practicile ei pe care oamenii le puteau vedea. Romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din Panteon, atîta timp cît acea zeitate era subordonată pretenţiilor la primordialitate ale religiei romane de stat. Creştinii nu aveau idoli şi aveau prea puţine accesorii vizibile pentru închinare. închinarea lor era spirituală şi interioară. Cînd se ridicau şi se rugau cu ochii închişi, nu era nici un obiect vizibil căruia să-i fie adresate acele rugăciuni. Aceasta însemna pentru romani ateism, ei fiind obişnuiţi cu manifestări materiale simbolice ale zeului lor. Faptul că creştinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzaţii morale împotriva lor. S-au răspîndit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul şi alte lucruri împotriva naturii. înţelegerea greşită a actului Cinei Domnului, în cadrul căreia creştinii „mîncau şi beau” trupul şi sîngele lui Cristos, a dus repede la ideea că creştinii ucideau şi mîncau copii ca jertfe pentru Dumnezeul lor. Expresia „sărutul păcii”, a fost răstălmăcită cu uşurinţă pentru a-i acuza pe creştini de incest şi de alte feluri de conduită imorală respingătoare pentru mintea romană cultivată. Nu avea prea mare importanţă faptul că în aceste zvonuri nu era nici o urmă de adevăr. C. Sociale Problemele sociale şi-au adus şi ele contribuţia la cauza persecuţiei romane a Bisericii. Creştinii, care aveau mare trecere la clasele de jos şi la sclavi, erau urîţi de conducătorii aristocraţi influenţi ai societăţii. Aceşti conducători îi priveau cu dispreţ, dar le era frică de influenţa lor asupra claselor de jos. Creştinii susţineau egalitatea tuturor oamenilor (Coloseni 3:11); păgînismul insista asupra unei structuri aristocratice a societăţii, în care puţinii privilegiaţi erau serviţi de clasele inferioare şi de sclavi. Creştinii nu mai participau la adunările păgîne de la temple, teatre şi locuri de distracţii. Acest neconformism faţă de tiparele sociale acceptate a atras asupra lor antipatia cu care au fost întotdeauna confruntaţi neconformiştii, în orice perioadă a istoriei. Puritatea vieţilor lor era un reproş fără cuvinte la adresa vieţii scandaloase duse de oamenii din clasele superioare. Nonconformismul creştinilor faţă de tiparele sociale existente i-a făcut pe păgîni să creadă că ei sînt un pericol pentru societate, şi să-i caracterizeze ca oameni care urăsc omenirea, şi care sînt capabili de a incita masele la revoltă. D. Economice Nu trebuie să se uite că şi consideraţiile economice au jucat un rol în persecutarea creştinilor. Opoziţia pe care a întîmpinat-o Pavel din partea celor ce făceau idoli la Efes, care erau mai îngrijoraţi de pericolul pe care îl reprezenta creştinismul pentru meseria lor decît de paguba ce ar fi putut-o cauza închinării la Diana (Faptele 19:27), este un indiciu cu privire la sentimentele acelora a căror existenţă era ameninţată de răspîndirea creştinismului. Preoţii, fabricanţii de idoli, ghicitorii de noroc, pictorii, arhitecţii şi sculptorii nu erau prea entuziasmaţi în faţa unei religii care le ameninţa mijloacele de existenţă. Anul 250, cînd persecuţia a ajuns generală şi violentă, din sporadică şi locală cum fusese înainte, era, după socotelile romanilor, cam la o mie de ani de la fondarea Romei. Deoarece în acest timp imperiul era bîntuit de ciumă, foamete şi tulburare civilă, opinia publică a atribuit aceste necazuri prezenţei creştinismului în imperiu şi neglijării celorlalţi zei. Există întotdeauna o doză bună de superstiţie la apropierea sfîrşitului unui mileniu, şi în această privinţă romanii nu erau mai buni decît oamenii din evul mediu înaintea anului 1000. Persecutarea creştinilor le-a părut romanilor o cale logică de a-şi rezolva dificultăţile. Toate aceste consideraţii s-au combinat ca să justifice în minţile autorităţilor persecutarea creştinilor. Nu toate au fost prezente în fiecare caz, dar în majoritatea cazurilor, faptul că religia creştină pretindea loialitatea exclusivă a creştinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgîn şi cu pretenţia de loialitate exclusivă faţă de statul roman. Persecuţia a venit în mod natural, ca parte din politica imperială de păstrare a integrităţii statului roman. Creştinismul nu era o religie autorizată cu drept legal de existenţă. Martirii şi apologeţii au constituit răspunsul dat de creştinism mulţimilor, statului şi scriitorilor păgîni.

II. PERSECUTAREA BISERICII Persecutarea creştinilor a fost atît ecleziastică cît şi politică. Iudeii au fost persecutorii în primii ani ai bisericii din Ierusalim. Numai în timpul domniei lui Nero (54-68) a început să aibă loc o persecuţie organizată din partea statului roman. Chiar şi aceste persecuţii au fost locale şi sporadice pînă în anul 250, cînd au devenit generale şi violente, începînd cu cea de sub Decius. A. Persecuţia pînă în anul 100 Nero se distinge ca fiind primul mare persecutor al Bisericii creştine. Tacit notează zvonul că Nero a poruncit incendierea care a distrus o parte a Romei. Acest zvon s-a răspîndit atît de’mult în popor încît Nero trebuia să găsească un ţap ispăşitor. El a abătut sentimentele care erau împotriva lui spre creştini, acuzîndu-i pe ei de incendiere şi începînd o campanie de distrugere a creştinilor. Se pare că persecuţia s-a limitat la Roma şi împrejurimile ei.2 în această perioadă au murit Petru şi Pavel. Persecuţia a izbucnit a doua oară în anul 95, în timpul domniei tiranului Domiţian. Evreii refuzaseră să plătească un impozit perceput în sprijinul templului lui Jupiter Capitolinus. Deoarece creştinii erau încă asociaţi cu evreii, şi ei au suferit efectele mîniei împăratului. în timpul acestei persecuţii, a fost exilat apostolul Ioan în insula Patmos, unde a scris cartea Apocalipsa. B. Creştinismul sub interdicţie de stat, 100-250 Prima persecuţie organizată, în care creştinii au fost aduşi în tribunale ca acuzaţi, a avut loc în Bitinia în timpul guvernării lui Pliniu cel Tînăr, în jurul anului 112. Pliniu i-a scris o scrisoare destul de interesantă împăratului Traian, în care îi dădea informaţii despre creştini, scotea în evidenţă politica lui şi îi cerea părerea lui Traian în această problemă. El a scris că „epidemia acestei superstiţii” (creştinismul) s-a răspîndit în satele şi regiunile rurale, ca şi în oraşele mai mari, în aşa măsură încît templele au rămas aproape pustii iar vînzătorii de animale pentru jertfe, sărăciţi. Pliniu 1-a informat în continuare pe Traian despre felul cum îi trata el pe creştini. Cînd cineva îl informa despre existenţa unui creştin, Pliniu îl aducea pe creştin în faţa tribunalului său şi-1 întreba dacă este creştin. Dacă după trei asemenea întrebări el continua să admită acuzaţia, era condamnat la moarte. în răspunsul său, Traian 1-a asigurat pe Pliniu că urmează o procedură corectă. Nu trebuia să-i caute pe creştini; dar dacă cineva raporta că un anumit individ este creştin, creştinul trebuia pedepsit, dacă nu îşi renega credinţa şi nu se închina la zeii romanilor.3 în timpul acestei persecuţii şi-a pierdut viaţa Ignaţiu. O altă persecuţie a avut loc la Smirna cam pe la mijlocul secolului al II-lea. în acest timp a fost martirizat Policarp, cînd o gloată furioasă a adus creştinii în faţa autorităţilor. Calamităţi locale, cum a fost incendierea Romei, sau activitatea unui guvernator zelos, au fost cauze ale persecuţiei pînă la domnia lui Marc Aureliu. Marc Aureliu era un stoic devotat, care fusese influenţat împotriva creştinismului de profesorul lui, Fronto. înclinat să atribuie calamităţile naturale cît şi cele datorate omului din timpul domniei sale creşterii creştinismului, el a poruncit persecutarea creştinilor. Iustin Martirul, marele scriitor apologetic, a suferit martirajul la Roma în timpul acestei persecuţii. C. Persecuţia universală după anul 250 Impăratul Decius s-a urcat pe tronul imperial în timpul cînd Roma ajungea la capătul primului mileniu din istoria ei, şi într-un timp cînd imperiul se clătina sub calamităţi naturale şi sub atacuri interne şi externe asupra stabilităţii lui. El a hotărît că pentru a salva cultura clasică, era necesar să se acţioneze cu forţă. Creştinii au fost recunoscuţi ca o ameninţare deosebită împotriva statului, din cauza rapidei lor creşteri numerice şi a aparentei lor încercări de a crea un stat în stat. Decius a emis un edict în care cerea cel puţin o jertfă pe an pe altarul Romei pentru zei şi pentru geniul împăratului. Celor ce aduceau asemenea jertfe li se dădea un certificat numit libellus. Biserica a fost frămîntată mai tîrziu de problema modului de a-i trata pe cei ce îşi renegaseră credinţa creştină pentru a primi asemenea certificate. Din fericire pentru Biserică, persecuţia a durat numai pînă la moartea lui Decius în anul următor; dar torturile pe care le-a îndurat Origen în acel an de persecuţie i-au provocat moartea la scurt timp după eliberare. Deşi au existat perioade de persecuţie la nivel de stat, din ordinul împăraţilor, nu a mai avut loc nici o persecuţie mare după cea a lui Decius, şi Valerian, sub care a fost martirizat Ciprian, pînă la domnia lui Diocleţian (245-313). Diocleţian a fost un conducător militar puternic, care a ajuns pe tronul imperial la sfîrşitul unui secol marcat de dezordine politică în Imperiul Roman. El a hotărît că doar o monarhie puternică putea salva imperiul şi cultura lui clasică. în anul 285 el a pus capăt diarhiei principatului, creat de Cezar August în anul 27 î.d.Cr., prin care împăratul şi senatul împărţeau autoritatea. După părerea lui, o monarhie puternică, de tip oriental, putea să ofere singura soluţie de a ieşi din haos. într-un imperiu atît de despotic nu era loc pentru elemente democratice în guvern, sau pentru tolerarea unor credinţe ostile religiei statului. Din această situaţie istorică a izvorît cea mai aprigă persecuţie pe care au îndurat-o vreodată creştinii. Primele edicte care cereau persecutarea creştinilor au venit în martie anul 303. Diocleţian a poruncit sistarea întîlnirilor creştinilor, distrugerea bisericilor, destituirea slujitorilor bisericii, întemniţarea celor care persistau să-L mărturisească pe Cristos şi distrugerea Scripturilor în foc. Acest ultim ordin urma să dea Bisericii probleme mai tîrziu, cînd a apărut controversa donatistă în Africa de Nord, asupra felului în care trebuiau trataţi traditores, adică cei care dăduseră copii ale Scripturii persecutorilor, atunci cînd cereau readmiterea în Biserică după încetarea persecuţiei. Un edict de mai tîrziu le ordona creştinilor să aducă jertfe zeilor păgîni, fiind ameninţaţi cu moartea dacă refuzau. Eusebiu scoate în evidenţă faptul că închisorile s-au umplut aşa de mult cu conducătorii creştini şi congregaţiile lor, încît nici nu mai era loc destul pentru criminali. Creştinii erau pedepsiţi prin pierderea proprietăţii, exil, întemniţare, sau execuţie cu sabia, sau prin aruncarea la fiarele sălbatice. Cea mai uşoară pedeapsă era trimiterea într-un lagăr de muncă roman, unde munceau în mine pînă la moarte. Ritmul persecuţiei a slăbit cînd Diocleţian a abdicat şi s-a retras în anul 305. După alte perioade de persecuţie, Galerius a emis un edict de pe patul lui de moarte în anul 311, prin care creştinii erau toleraţi, cu condiţia ca ei să nu violeze pacea imperiului. Persecuţia nu a încetat total decît în anul 313, cînd Licinius şi Constantin au dat Edictul de la Milano. Acest edict aducea libertate de închinare nu numai creştinismului, ci tuturor religiilor. Deoarece Constantin credea că „închinarea lui Dumnezeu” trebuie să fie „prima şi cea mai importantă grijă” a conducătorului, el s-a gîndit că politica imperiului trebuia să includă libertatea religiei. Probabil vedenia Crucii, pe care se crede că a avut-o el şi care i-a dat siguranţa victoriei împotriva rivalilor săi, a avut legătură cu politica lui tolerantă. Cu siguranţă, vederile lui erau avansate pentru perioada în care a trăit, pentru că numai în perioada modernă libertatea religioasă a devenit o politică reglementată, chiar şi în statele democratice. începînd din acel timp, creştinii au avut libertatea să se închine şi să le propovăduiască şi altora pentru a-i cîştiga pentru Cristos. In zilele noastre, subiectul relaţiei dintre biserică şi stat a fost readus în actualitate, şi în multe ţări creştinii sînt doar toleraţi sub lege. în alte ţări ei întîmpină persecuţie din partea unui stat care nu permite un rival. Lupta Bisericii Primare cu persecuţia ajută la sublinierea importanţei conceptului modern de separare a Bisericii de stat. Numai acolo unde oamenilor li se permite să aibă interese particulare separate de interesele publice poate exista libertate religioasă.

LUPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Poveşti sau doctrină sănătoasă Creştinismul secolelor al II-lea şi al IlI-lea a avut de luptat ceea ce fiecare strateg încearcă să evite un război pe două fronturi. în timp ce Biserica lupta să-şi păstreze existenţa sub atacurile statului roman care făcea eforturi pentru a o desfiinţa, ea trebuia să lupte şi pentru păstrarea purităţii doctrinei în Biserică. Convertiţii la credinţa creştină veneau fie dintr-un mediu de legalism iudaic, fie din mediul intelectual al filozofiei greceşti. Mulţi dintre aceşti convertiţi îşi aduceau cu ei vechile lor idei în noul lor mediu şi tindeau să le păstreze dacă Biserica nu reuşea să-i instruiască în mod corespunzător. Alţii încercau să facă creştinismul să le pară respectabil claselor superioare din stat. Ameninţarea pervertirii legaliste şi filozofice a creştinismului a fost reală în timpul acestei epoci. în unele cazuri, anumiţi conducători suprazeloşi au formulat o interpretare proprie a creştinismului pentru a corecta relele reale sau imaginare din Biserică, şi au găsit destui adepţi care să urmeze ideile lor eretice, pînă cînd, în final, ereziile au dus la schisme, iar de la schisme s-a ajuns la noi secte. I. EREZIILE LEGALISTE Am putea crede că hotărîrea Conciliului de la Ierusalim de a elibera neamurile de sub cerinţele ceremoniale şi ritualiste ale Legii lui Moise ca o condiţie pentru mîntuire a fost finală. Dar convertiţii dintre iudei se gîndeau mereu înapoi la religia lor monoteistă şi aveau tendinţa să dilueze credinţa creştină cu adăugiri din religia lor iudaică. Pe lîngă aceasta, grupuri de ebioniţi au rămas o vreme în Palestina şi în ţările din apropiere, după suprimarea de către autorităţile romane a răscoalei evreilor sub conducerea lui Bar Kochba între 132-135. Aceşti oameni puneau accentul pe unitatea lui Dumnezeu şi caracteristica Lui de Creator al universului. Ei credeau că legea evreiască este cea mai înaltă expresie a voinţei lui Dumnezeu şi că omul este încă obligat să o respecte. Ei credeau că Isus a fost fiul lui Iosif, şi că El a atins un anumit grad de divinitate cînd Duhul a coborît asupra Lui la botez. De aceea, ei susţineau învăţăturile Evangheliei lui Matei, dar le displăceau scrierile lui Pavel. Ei insistau că atît evreii cît şi neevreii sînt încă obligaţi să respecte Legea lui Moise şi că nu există mîntuire fără tăiere împrejur şi fără Legea lui Moise. După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 135, ei au încetat să mai aibă prea multă influenţă, dar existenţa şi credinţele lor arată că Biserica a avut de luptat deseori pentru principiul că singură credinţa în Cristos îl îndreptăţeşte pe om înaintea lui Dumnezeu. II. EREZII FILOZOFICE O ameninţare mult mai mare la adresa purităţii doctrinare a credinţei creştine a venit din partea filozofiei greceşti. Mult mai mulţi dintre neevrei decît evrei erau cîştigaţi la creştinism. între aceştia erau mulţi filozofi care doreau să dilueze creştinismul cu filozofie, sau să îmbrace filozofia în haine creştine. A. Gnosticismul Gnosticismul, cea mai mare dintre ameninţările filozofice, a ajuns la culmea puterii sale în jurul anului 150. Rădăcinile lui mergeau înapoi pînă în timpurile Noului Testament. Se pare că Pavel a luptat cu o formă incipientă de gnosticism în scrisoarea sa către coloseni. Tradiţia creştină leagă originea gnosticismului de Simon Magul,1 pe care Petru a trebuit să-1 admonesteze atît de sever. Gnosticismul s-a născut din dorinţa umană naturală de a crea o teodicee, o explicaţie a originii răului. Gnosticii, deoarece asociau materia cu răul, căutau o cale de a crea un sistem filozofic în care Dumnezeu ca spirit ar putea fi eliberat de asocierea cu răul şi în care omul putea fi legat de Dumnezeire prin partea spirituală a naturii lui. Gnosticismul era de asemenea un sistem logic sau raţional, care ilustrează tendinţa umană de a căuta răspunsuri la marile întrebări cu privire la originea omului. El căuta să facă aceasta prin sintetizarea creştinismului cu filozofia elenistă. Gnosticii, ca şi grecii din primele două capitole din Corinteni, căutau să înţeleagă prin înţelepciunea omenească relaţia dintre Dumnezeu şi om, şi să evite ceea ce lor li se părea a fi stigmatul crucii. Dacă gnosticii ar fi reuşit, creştinismul ar fi fost pur şi simplu o religie filozofică a lumii antice. Descoperirea a aproape o mie de pagini de documente despre gnosticismul egiptean şi sirian la Nag Hammadi, în Egiptul Superior în anul 1946, ne dă unele indicii cu privire la doctrinele lor. Dualismul era unul din principiile lor de bază. Gnosticii insistau asupra unei separări clare a lumii materiale de cea spirituală, deoarece pentru ei materia era întotdeauna asociată cu răul, iar spiritul cu binele. Prin urmare, Dumnezeu nu putea să fie creatorul acestei lumi materiale. Puntea peste prăpastia dintre Dumnezeu şi lumea materială a fost ideea unui demiurg, care era una dintr-o serie întreagă de emanaţii de la înaltul dumnezeu al gnosticismului. Aceste emanaţii erau fiinţe cu spirit tot mai puţin şi cu materie din ce în ce mai multă. Demiurgul, fiind una din aceste emanaţii, a avut destul spirit în el pentru a avea putere creatoare şi suficientă materie pentru a crea lumea materială rea. Gnosticii îl identificau pe acest demiurg cu Iehova din Vechiul Testament, faţă de care aveau o antipatie profundă. Ca să-L explice pe Cristos, ei au adoptat o doctrină cunoscută sub numele de docetism. Deoarece materia este rea, Cristos nu putea fi asociat cu un trup omenesc, în ciuda faptului că Biblia susţine acest lucru. Cristos, ca bine spiritual absolut, nu se putea uni cu materia. Fie că omul Isus a fost o fantomă care părea a avea un trup material (docetism), fie că Cristos a venit în trupul uman al lui Isus doar pentru un timp scurt între botezul omului Isus şi începutul suferinţei Lui pe cruce. Apoi Cristos L-a părăsit pe omul Isus, lăsîndu-L să moară pe cruce. Sarcina lui Cristos a fost să le dea oamenilor o cunoaştere specială, care să-i ajute să se salveze singuri printr-un proces inţelegator. Salvarea, care era numai pentru suflet, adică pentru partea spirituală a omului, ar putea începe cu credinţa, dar cunoaşterea specială (gnosis) pe care Cristos a dăruit-o elitei, ar fi mult mai folositoare, după gnostici, în procesul de salvare a sufletului. Deoarece trupul este material şi destinat să fie aruncat, el poate fi ţinut în friu prin practici ascetice stricte, sau poate fi dedat libertinajului. Numai gnosticii pneumatici, aceia care posedau gnosisul esoteric, şi grupul psihic cei care aveau credinţă dar nu aveau acces la gnosis vor ajunge în cer. Cei materiali nu se vor bucura niciodată de starea cerească, ei fiind destinaţi pierzării veşnice. în această filozofie nu era loc pentru învierea trupului. Această descriere a credinţelor majore comune ale gnosticilor nu ar trebui să ne inducă în eroare, şi să credem că nu au existat numeroase secte gnostice cu doctrine speciale proprii. Chiar şi o citire superficială a primelor cărţi din lucrarea lui Ireneu împotriva ereziilor, nu va arăta cititorului cît de numeroase erau grupurile şi cît de variate ideile lor. Saturninus conducea o şcoală siriană de gnosticism; în Egipt, Basilides conducea o altă şcoală. Marcion şi adepţii lui par a fi constituit cel mai influent dintre grupurile legate de gnosticism. Marcion a părăsit Pontul lui natal în jurul anului 140 şi a plecat la Roma, unde a devenit influent în Biserica Romană. El credea că iudaismul era rău şi, de aceea, el ura Scripturile evreieşti şi pe Iehova descris în ele. El şi-a stabilit propriul lui canon al Scripturii, care includea Evanghelia lui Luca trunchiată, şi zece din epistolele lui Pavel. Cu toate că afacerile lui l-au îmbogăţit destul pentru a fi un ajutor real pentru biserica romană, el a fost exclus pentru că a susţinut aceste idei. Apoi el şi-a fondat propria lui biserică. O critică a gnosticismului din punct de vedere scriptural va arăta clar că Biserica a fost înţeleaptă să combată acesta doctrină, care postula doi dumnezei: cel rău al Vechiului Testament, care a creat, şi cel bun care a răscumpărat. Ca urmare, ea încuraja antisemitismul în Biserică. Ea de asemenea nega realitatea umanităţii lui Cristos, a morţii jertfitoare şi a învierii Lui fizice, despre care Ioan afirmă că a locuit între noi pentru a revela gloria lui Dumnezeu. Nu este deci de mirare că Pavel a afirmat plinătatea lui Dumnezeu în Cristos în scrisoarea lui către biserica din Colose (Coloseni 1:19; 2:9). Gnosticismul de asemenea încuraja mîndria spirituală prin faptul că sugera că doar o elită aristocratică se va bucura de plăcerile locuirii cu Dumnezeirea în cer. El nu avea loc pentru corpul omenesc în viaţa viitoare, în acest sens se aseamănă cu gîndirea mitologiei şi filozofiei greceşti, care, de asemenea, nu avea viitor pentru trupul omenesc dincolo de această viaţă. Ascetismul lui a fost un factor ce a contribuit la mişcarea ascetică medievală pe care o cunoaştem sub numele de monasticism. Totuşi, gnosticismul a contribuit fără voie la înaintarea Bisericii. Cînd Marcion şi-a format canonul Noului Testament, Biserica a fost silită, ca o măsură de autoapărare, să dea atenţie problemei cărţilor care trebuiau considerate canonice şi deci cu autoritate pentru doctrină şi viaţă. Dezvoltarea unui scurt credeu pentru a testa credinţa adevărată a cuiva a fost grăbită pentru a face faţă unei nevoi practice. Prestigiul episcopului a sporit prin accentuarea slujbei sale ca centru al unităţii celor credincioşi împotriva ereziei. Acest fapt, la rîndul lui, a dus la ridicarea de mai tîfziu a episcopului roman. Polemişti cum au fost Tertulian, Ireneu şi Hipolit s-au angajat în controverse literare pentru a combate ideile gnostice. Invăţăturile gnostice au reapărut într-o oarecare măsură în doctrinele paulicienilor din secolul al şaptelea, în cele ale bogomililor din secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea şi mai tîrziu în doctrinele albigenzilor din sudul Franţei. B. Manicheanismul Manicheanismul, care era într-o anumită măsură asemănător cu gnosticismul, a fost întemeiat de un om cu humele de Mani sau Manichaeus (cea 216-276) din Mesopotamia, care şi-a dezvoltat propriul său sistem filozofic pe la mijlocul secolului al III-lea. Mani a elaborat o combinaţie curioasă de gîndire creştină, zoroastrism şi alte idei religioase orientale, făcînd din toate acestea o filozofie dualistă radicală. Mani credea în două principii veşnice şi opuse. Omul primitiv s-a născut din emanaţia de la o fiinţă care la rîndul ei era o emanaţie mai înaltă din conducătorul împărăţiei luminii. Opus regelui luminii era regele întunericului, care a reuşit să-l înşele pe omul primitiv, astfel îneît omul a devenit o fiinţă în care lumina este amestecată cu întunericul. Sufletul omului îl leagă de împărăţia luminii, dar trupul îl duce în robia împărăţiei întunericului. Mîntuirea este o problemă de eliberare a luminii din sufletul lui de sub sclavia materiei trupului său. Această eliberare poate fi realizată prin expunerea la Lumină Cristos. Elita, sau cei perfecţi, constituiau casta preoţească pentru acest grup. Ei trăiau vieţi ascetice şi făceau anumite ritualuri esenţiale pentru eliberarea luminii. Auditorii sau ascultătorii împărtăşeau sfinţenia acestui grup select îngrijindu-se de nevoile lor fizice. în felul acesta şi ascultătorii puteau beneficia de mîntuire. Manicheanismul punea atît de mult accent pe viaţa ascetică îneît considera instinctul sexual un rău şi sublinia superioritatea celibatului. Manicheanismul pare să fi ajutat de asemenea la apariţia în Biserică a unei clase preoţeşti, separată de restul credincioşilor, care erau consideraţi laici neiniţiaţi. Manicheanismul a avut o influenţă mare timp îndelungat după moartea lui Mani în Persia. Un gînditor atît de mare ca Augustin, în timpul anilor de căutare a adevărului, a fost un discipol al manicheenilor timp de doisprezece ani. După convertirea sa, Augustin a consumat multă energie pentru combaterea acestui sistem de gîndire. C. Neoplatonismul Prea adesea omul de rind se gîndeşte la misticism doar în legătură cu misticii medievali. Fapt este că au existat tendinţe mistice în Biserică de-a lungul secolelor. Putem să afirmăm că misticismul există în trei forme. Poate exista un tip epistemologic de misticism, în care accentul este pus pe felul în care omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Cei devotaţi acestui tip de misticism cred că toată cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este imediată şi ne vine direct prin intuiţie sau iluminare spirituală. Raţiunea şi în unele cazuri chiar şi Biblia sînt subordonate luminii interioare. Majoritatea misticilor medievali, quietiştii romano-catolici din secolul al XVII-lea şi quakerii susţineau acest punct de vedere. Alţii pun accentul pe un tip metafizic de misticism, în care se crede că spiritul omului este absorbit din cînd în cînd în chip mistic în fiinţa divină în timpul unor experienţe ocazionale. După stingerea personalităţii sale prin moarte, spiritul omului devine o parte din fiinţa divină. Neoplatoniştii, unii dintre cei mai extremişti mistici ai Evului Mediu, şi budiştii susţineau acest tip de misticism. în contrast, Biblia accentuează un tip de misticism etic şi spiritual, în care individul este legat de Dumnezeu prin unirea sa cu Cristos şi prin Duhul Sfînt care locuieşte înăuntrul lui. Neoplatonismul este un exemplu bun de filozofie mistică de tip ontologic. El îşi are originea în Alexandria, fiind rezultatul inspiraţiei intelectuale a lui Ammonius Saccas (cea 174 — cea 242), născut din părinţi creştini. Origen, părintele bisericii creştine, şi un om cu numele de Plotin l-au avut pe Saccas de profesor. Plotin (cea 205-270) a devenit apoi adevăratul conducător, predînd această doctrină într-o şcoală la Roma, în cel de-al treilea sfert al secolului al III-lea. Munca de elaborare a corpului de literatură a neoplatonismului a fost făcută de Porfir (232-305), prin adunarea şi editarea scrierilor lui Plotin. Compilaţia rezultată, cunoscută sub numele de Eneader- s-a păstrat pînă în zilele noastre. Ea susţine un monism metafizic şi nu un dualism. Neoplatoniştii credeau că Fiinţa Absolută este sursa transcendentă a tot ceea ce există şi că din ea a fost creat totul printr-un proces de emanaţie. Această emanaţie a avut ca rezultat final crearea omului ca suflet şi trup raţional. Scopul universului în concepţia lor este reabsorbirea în esenţa divină, din care a provenit totul. Filozofia contribuie cel mai mult la acest proces atunci cînd omul se angajează într-o contemplaţie raţională, şi, prin intuiţie mistică, caută să-L cunoască pe Dumnezeu şi să fie absorbit în Cel din care a provenit totul. Experienţa extazului era starea cea mai înaltă de care se putea bucura cineva în viaţa aceasta. Aceste idei l-au influenţat pe Augustin. Impăratul Iulian, cunoscut ca „Apostatul”, a îmbrăţişat acest sistem rival creştinismului şi, în timpul scurtei sale domnii de la 361 la 363, a încercat să facă din el religia imperiului. Augustin a îmbrăţişat neoplatonismul o vreme în perioada căutării adevărului. Mişcarea a contribuit fără îndoială la apariţia misticismului în creştinism şi a oferit un substituent atrăgător pentru creştinism păgînului care nu dorea să accepte cerinţele etice şi spirituale înalte ale religiei creştine. Neoplatonismul a dispărut în secolul al şaselea.

  III. ERORI TEOLOGICE Anumite vederi pot fi considerate ca fiind interpretări greşite ale creştinismului, exagerări sau mişcări de protest. Ele însă au dăunat creştinismului, şi o parte din energia care ar fi putut fi folosită în lucrarea de evanghelizare a trebuit să fie canalizată spre combaterea acestor erori. Montanismul şi monarhianismul sînt exemple a două asemenea erori. A. Montanismul Montanismul a apărut în Frigia după anul 155 d.Cr., ca o încercare a lui Montanus de a face faţă problemelor create de formalismul din Biserică şi de faptul că Biserica se baza pe conducerea omenească şi nu pe călăuzirea Duhului Sfînt. El se opunea înălţării episcopului în biserica locală. Această încercare de combatere a formalismului şi a organizării omeneşti l-au dus la o reafirmare a doctrinei Duhului Sfînt şi a celei de a doua veniri. Din nefericire, cum se întîmplă adesea în astfel de mişcări, el a sărit în extrema opusă, dezvoltînd interpretări greşite şi fanatice ale Scripturii. Dezvoltînd propria sa doctrină cu privire la inspiraţie, Montanus susţinea că inspiraţia este imediată şi continuă şi că el era paracletul sau avocatul prin care Duhul Sfînt vorbea Bisericii aşa cum vorbise prin Pavel şi prin alţi apostoli. Montanus avea de asemenea o escatologie extravagantă. El credea că împărăţia cerească a lui Cristos urma să fie stabilită în curind la Pepuza în Frigia, el însuşi avînd un loc important în acea împărăţie. Pentru a fi pregătiţi pentru acea venire, el şi discipolii lui practicau un ascetism strict. Dacă unul din soţi murea, nu era permisă o a doua căsătorie; trebuiau respectate multe posturi; trebuia să se consume doar hrană uscată. Biserica a reacţionat împotriva acestor extravaganţe, condamnînd mişcarea. Conciliul de la Constantinopol din anul 381 a declarat că montaniştii trebuiau consideraţi păgîni. Dar Tertulian, unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii, a găsit doctrinele grupului atrăgătoare şi a devenit montanist. Mişcarea era deosebit de puternică în Cartagina şi în ţările răsăritene. Ea reprezenta protestul permanent care apare în Biserică atunci cînd există o supraelaborare a formelor şi o lipsă a dependenţei de Duhul lui Dumnezeu. Mişcarea montanistă a fost şi este un avertisment ca Biserica să nu uite că organizarea ei şi formularea doctrinei nu trebuie despărţite niciodată de satisfacerea părţii emoţionale din natura omului şi de dorinţa puternică a omului după contact spiritual imediat cu Dumnezeu. B. Monarhianismul Dacă Montanus a fost exagerat de zelos în prezentarea doctrinelor Duhului Sfînt şi inspiraţiei, se poate spune că monarhienii au rătăcit din cauza zelului excesiv cu care au accentuat unitatea lui Dumnezeu în opoziţie cu orice încercare de a-L concepe pe Dumnezeu ca trei personalităţi separate. Ei erau preocupaţi să susţină monoteismul, dar au sfîrşit într-o formă antică de unit arianism, care nega dumnezeirea reală a lui Cristos. Ei nu ştiau cum să facă legătura între Cristos şi Dumnezeu. In secolul al treilea, un om cu numele de Paul din Samosata era episcop în jţ Antiohia. Pe lîngă această slujbă, el avea şi un important post politic în guvernul Zenobiei, regina Palmirei. El juca deseori rolul demagogului în biserica din Antiohia, predicînd cu gesturi corporale violente şi cerînd aplauze şi fluturarea batistelor. Uneori avea un cor femeiesc care cînta cîntări de laudă la adresa lui. Deoarece nu moştenise avere şi nici nu era angajat în afaceri, existau suspiciuni în legătură cu sursele marii lui bogăţii. Acest om capabil dar lipsit de scrupule susţinea că Cristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun, care prin dreptate şi prin pătrunderea Logosului divin în fiinţa Lui la botez a ajuns la divinitate şi a ajuns mîntuitor. Această încercare a lui Paul şi a altora de a susţine monoteismul n lipsea pe creştin de un Mîntuitor divin. Doctrina înfiinţată de Paul de Samosata a devenit cunoscută sub numele de monarhianism dinamic sau adopţionist. Fondatorul monarhianismului modal a fost un om cu numele de Sabelius, t care a hotărît că dorinţa lui este să evite pericolul triteismului (sabelianism). în ‘ jurul anului 200, el a formulat învăţătura care îi poartă numele. El susţinea o trinitate care se referea la formele de manifestare, nu la esenţă. Dumnezeu S-a manifestat ca Tată în vremurile Vechiului Testament, mai tîrziu ca Fiu pentru a izbăvi omul şi ca Duh Sfînt după învierea lui Cristos. Astfel, nu erau trei persoane în Dumnezeire, ci trei manifestări. Părerea lui poate fi ilustrată prin relaţiile de înrudire ce le poate avea un om. într-o relaţie el este fiu; în alta, frate; şi în a treia, tată. în toate aceste relaţii există o singură personalitate reală. Această concepţie nega personalitatea separată a lui Cristos. Ea a fost readusă la viaţă în forma de penticostalism contemporan numită „Numai Isus”. IV. SCHISMELE ECLEZIASTICE A. Controversa în legătură cu Pastele In timpul primilor ani ai Bisericii, au avut loc şi anumite schisme în legătură cu probleme de disciplină şi de ritual. Controversa în legătură cu Pastele a început pe la mijlocul secolului al II-lea, asupra întrebării care era data corectă de sărbătorire a Pastelor. Biserica din Răsărit susţinea că Pastele ar trebui sărbătorit în ziua de 14 a lunii nisan, data Paştelui după calendarul evreiesc, indiferent în care zi a săptămînii ar cădea. Policarp din Asia a fost contrazis în această privinţă de către episcopul roman Anicetus, care credea că Pastele ar trebui sărbătorit în prima duminică după 14 nisan. Cînd în anul 190 Victor, episcop al Romei, a excomunicat bisericile din Asia într-un act de opoziţie faţă de Policrates din Efes, Ireneu l-a mustrat pentru pretenţiile de putere pe care le avea el. Grupurile răsăritene şi apusene ale bisericii nu au reuşit să ajungă la nici o înţelegere pînă în anul 325, la Conciliul de la Niceea, cînd a fost adoptat punctul de vedere al Bisericii Apusene. B. Donatismul Controversa donatistă s-a dezvoltat după anul 300, ca rezultat al persecutării Bisericii de către Diocleţian. Cea mai mare parte a controversei era centralizată în Africa de Nord. Un om al bisericii, pe nume Donatus, voia să-1 excludă pe Cecilian din funcţia sa de episcop de Cartagina, din cauză că Cecilian fusese consacrat de Felix, care la rîndul lui fusese acuzat de trădare în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Donatus argumenta că falimentul lui Felix de a rămîne credincios în timpul persecuţiei invalida puterea lui de a ordina, deoarece el comisese astfel un păcat de neiertat. Donatus şi grupul lui l-au ales ca episcop pe Majorinus, iar după moartea lui Majorinus în anul 313, Donatus a devenit episcop. Cînd Constantin a dat bani pentru biserica africană, donatiştii s-au plîns că ei nu au primit nimic. Un sinod ţinut la Roma a hotărît că validitatea unui sacrament nu depinde de caracterul celui care oficiază sacramentul respectiv. Deci, donatiştii nu aveau dreptul la nici un ajutor. Un alt Conciliu al episcopilor apuseni, ţinut la Arles în anul 314, a hotărît iarăşi împotriva poziţiei donatiste. Această controversă a devenit un subiect de oarecare îngrijorare pentru Augustin şi, ca rezultat al îngrijorării lui, el a scris mult despre subiectul autorităţii Bisericii. In concluzie, se poate spune că rezultatele controverselor, erorilor şi ereziilor nu au fost întotdeauna distructive. Biserica a fost silită să dea un canon cu autoritate al Scripturii şi credeuri, cum au fost principiile credinţei formulate de Tertulian şi de Ireneu, care rezumau învăţăturile esenţiale ale Bibliei. Nevoia de a răspunde teologiilor false a stimulat naşterea teologiei creştine. Poziţia episcopului a fost întărită prin accentul pus pe slujba lui, ca un punct de mobilizare împotriva ereziei şi erorii. învăţăturile false s-au născut din încercările unor oameni ambiţioşi de a-şi afirma autoritatea, din supraaccentuarea urmată de interpretarea greşită a anumitor părţi din Scriptură şi din felul lipsit de dragoste în care Biserica a tratat minoritatea rătăcită. Dar acestea nu au slăbit în final Biserica, ci au silit-o să-şi formuleze credinţa ei şi să se organizeze.  

  LUPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Lupta înflăcărată pentru credinţă In timpul celui de al II-lea şi al III-lea secol, Biserica a dat naştere unei noi producţii literare scrierile apologeţilor şi ale polemiştilor. Iustin Martirul a fost cel mai mare din primul grup; Ireneu, a fost cel mai proeminent din cel de-al doilea grup. Apologeţii s-au confruntat cu un guvern ostil, pe care încercau să-l cîştige cu argumentele producţiilor lor literare. Apologeţii au încercat să-i convingă pe conducătorii statului că creştinii nu făcuseră nimic pentru a merita persecuţiile la care erau supuşi. Polemiştii, cum au fost de exemplu Ireneu, au încercat să combată mişcările eretice. Pe cînd părinţii apostolici au scris numai către şi pentru creştini, aceşti scriitori au scris către şi pentru conducătorii statului roman sau către eretici, într-un efort de a-i cîştiga înapoi la adevărul Scripturilor prin argumentul literar. Apologeţii au utilizat forma literară păgînă a dialogului şi forma legală a apologiei. I. APOLOGEŢII Apologeţii au urmărit două scopuri în scrierile lor. Ei au căutat să combată acuzaţiile false de ateism, canibalism, incest, indolenţă şi acţiune antisocială de care îi acuzau semenii lor păgîni şi scriitori ca Celsus. De asemenea, ei au dezvoltat o abordare pozitivă şi constructivă, arătînd că în contrast cu creştinismul, iudaismul, religiile păgîne şi cultul împăratului erau nebuneşti şi păcătoase. Scrierile lor, cunoscute sub numele de apologii, făceau un apel raţional la conducătorii păgîni şi aveau scopul de a crea o înţelegere inteligentă a creştinismului şi de a îndepărta restricţiile legale care-i erau impuse. Unul din argumentele lor majore era că, din moment ce acuzaţiile false nu puteau fi dovedite, creştinii erau îndreptăţiţi la toleranţă civilă sub legile statului roman. Aceşti oameni, scriind mai degrabă ca nişte filozofi decît ca nişte teologi, au înfăţişat creştinismul ca pe cea mai veche religie şi filozofie, deoarece scrieri ca Pentateuhul au fost scrise înainte de războaiele troiene, şi orice adevăr din gîndirea greacă era împrumutat de la creştinism sau iudaism. Ei au arătat spre viaţa curată a lui Cristos, au scris despre minunile Sale şi despre împlinirea profeţiilor Vechiului Testament cu privire la El, ca dovezi ale faptului că creştinismul era cea mai înaltă filozofie. Educaţi în cea mai mare parte în filozofia greacă înainte de a accepta creştinismul, aceşti scriitori considerau filozofia greacă un mijloc de a conduce oamenii la Cristos. Ei au utilizat Noul Testament mai mult decît l-au utilizat părinţii apostolici. In jurul anului 140, Aristide, un filozof creştin din Atena, a adresat o apologie împăratului Antoninus Pius. J. Rendel Harris a descoperit o versiune siriacă completă a acestei lucrări în anul 1889, în Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Primele patrusprezece capitole prezintă contrastul dintre închinarea creştină şi cea caldeană, greacă, egipteană şi iudaică, pentru a dovedi superioritatea formei de închinare creştină. Ultimele trei capitole prezintă un tablou clar al obiceiurilor şi eticii primilor creştini. Iustin Martirul (cea 100-165) a fost principalul apologet al secolului al II-lea. Născut din părinţi păgîni lîngă oraşul biblic Sihem, el a devenit din tinereţe filozof itinerant în căutarea adevărului. El a încercat filozofia stoică, idealismul nobil al lui Platon, ideile lui Aristotel care nu i-au fost în totalitate accesibile din cauza taxelor şcolare exorbitante cerute de succesorii lui peripateticieni şi filozofia numerică a lui Pitagora. într-o zi, în timp ce se plimba pe malul mării, un bătrîn l-a condus spre Scripturi, pe care i le-a prezentat drept adevărata filozofie. Abia atunci a găsit Iustin pacea după care tînjea (Dialog cu Trifo,, cap. 2-8). După aceea, el a deschis o şcoală creştină în Roma. La scurt timp după anul 150, Iustin Martirul şi-a adresat Prima apologie împăratului Antoninus Pius şi fiilor lui adoptivi. în ea, el îndeamnă împăraţii să examineze acuzaţiile ridicate împotriva creştinilor (capitolele 1-3) şi să-i elibereze de handicapurile legale dacă sînt nevinovaţi. El aduce dovezi că aceşti creştini nu sînt nici atei nici idolatri (4-13). Partea cea mai mare a lucrării (14-60) este dedicată unei discuţii asupra moralei, asupra doctrinelor şi asupra Fondatorului creştinismului. El caută să arate că viaţa şi moralitatea superioară a lui Cristos fuseseră prezise prin profeţiile din Vechiul Testament. El atribuie lucrării demonilor persecuţia şi eroarea. Ultimele capitole (61-67) sînt dedicate unei expuneri a închinăciunii creştinilor. El argumentează că dacă examinarea va arăta nevinovăţia creştinilor în privinţa acuzaţiilor aduse împotriva lor, ar trebui să înceteze persecutarea lor. Aşa-numita A doua apologie este de fapt o anexă la Prima apologie. în ea Iustin citează exemple de cruzime şi nedreptate faţă de creştini şi, după o comparaţie între Cristos şi Socrate, scoate în evidenţă că ceea ce este bun în oameni I se datorează lui Cristos. In Dialog cu Trifo, Iustin se străduieşte să-i convingă pe evrei că Isus Cristos este Mesia. în această încercare, el alegorizează Scriptura şi accentuează profeţia. Primele opt capitole ale lucrării sînt autobiografice şi constituie o sursă excelentă de informaţii cu privire la viaţa acestui mare scriitor. Cea mai mare parte (capitolele 9-142) este o dezvoltare a trei idei: relaţia dintre declinul legii vechiului legămînt şi naşterea Evangheliei; legătura între Logos, Cristos şi Dumnezeu; şi chemarea neevreilor de a fi şi ei poporul lui Dumnezeu. Pentru el, Cristos a fost împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. Taţian (cea 110-172), mult umblatul învăţat răsăritean, care fusese elev al lui Iustin în Roma, a scris o carte cunoscută sub numele de Cuvînt către greci, după mijlocul secolului al II-lea. Ea este o denunţare a pretenţiilor grecilor la conducere culturală şi este exprimată în formă apologetică. Pentru noi, . această lucrare prezintă interes în primul rînd datorită faptului că este adresată unui popor întreg grecilor. Taţian argumentează că, din moment ce creştinismul este superior religiei şi gîndirii greceşti, creştinii ar trebui trataţi cu justeţe. Partea a doua (capitolele 5-30) este consacrată unei comparaţii între învăţăturile creştine şi mitologia şi filozofia greacă. în partea următoare el afirmă că creştinismul este mult mai vechi decît gîndirea şi religia greacă, deoarece Moise a fost înainte de războaiele troiene (31-41). El, de asemenea, are o discuţie interesantă despre statuile greceşti pe care le văzuse în Roma (33-34). Pe lîngă faptul că a fost autorul Cuvintului către greci, Taţian a fost şi redactorul primei armonizări a Evangheliilor, Diatessaron. Atenagora era un profesor din Atena, care fusese convertit prin citirea Scripturii. în jurul anului 177, el a scris o lucrare numită Cerere pentru creştini. După ce în capitolele introductive arată lucrurile de care sînt acuzaţi creştinii, el combate acuzaţia de ateism adusă acestora, arătînd că zeii păgîni sînt doar creaţii omeneşti (capitolele 4-30) şi că zeii păgîni sînt vinovaţi de aceleaşi imoralităţi ca şi adepţii lor umani (31-34). Deoarece creştinii nu sînt vinovaţi nici de incest şi nici de a-şi fi mîncat copiii în cadrul unor ritualuri sacrificiale (35-36), el conclude, în capitolul final, că împăratul ar trebui să le arate clemenţă. Teofil din Antiohia, care a fost de asemenea convertit prin citirea Scripturii, a scris cîndva, după anul 180, Apologia către Autolicus. Autolicus era se pare un magistrat păgîn învăţat, pe care Teofil spera să-1 cîştige la creştinism prin argumente raţionale. în prima carte, Teofil discută despre natura şi superioritatea lui Dumnezeu. în cea de-a doua, el compară slăbiciunile religiei păgîne cu creştinismul. în cartea finală, el răspunde obiecţiilor lui Autolicus faţă de credinţa creştină. El a fost primul care a folosit cuvîntul trias pentru Trinitate. B. Apologeţii apuseni Scriitorii apologeţi apuseni au pus mai mare accent pe specificitatea şi finalitatea creştinismului decît pe asemănările dintre credinţa creştină şi religiile păgîne. Tertulian a fost apologetul cel mai de seamă al bisericii apusene. El s-a’ născut cam prin anul 160 în casa unui centurion roman cu slujba în Cartagina. Educat atît în greacă cît şi în latină, el era un bun cunoscător al clasicilor. A devenit avocat expert la Roma, unde a fost convertit la creştinism. Firea lui înflăcărată şi spiritul combativ l-au înclinat spre atitudinea puritană faţă de viaţă a montaniştilor, devenind montanist în jurul anului 202. Cu gîndirea lui latină logică, el s-a dedicat dezvoltării unei teologii apusene sănătoase şi înfrîngerii tuturor filozofiilor false şi a forţelor păgîne opuse creştinismului. In Apologie, adresată guvernatorului roman al provinciei sale, el combate vechile acuzaţii aduse creştinilor, argumentînd că ei sînt cetăţeni loiali ai imperiului. El scoate în evidenţă faptul că persecuţia este oricum un insucces, deoarece creştinii se înmulţesc ori de cîte ori autorităţile încearcă să-i distrugă prin persecuţie.2 Folosindu-se de cunoştinţele lui juridice, el argumentează că statul persecută Biserica pe temeiuri legale dubioase, deoarece relaţiile, doctrinele şi morala creştinilor sînt de un calibru mai înalt decît cele ale semenilor lor păgîni. Minucius Felia, prin amil 200, a scris un dialog cu titlul Octavius. Acesta este o apologie menită să-l cîştige pe prietenul lui, Cecilius, de la păgînism la creştinism. S-a afirmat adesea că încercarea de a cîştiga favoarea lumii păgîne prin această abordare moral-raţională a dus la un sincretism care a făcut din creştinism doar o altă filozofie, fie ea chiar şi superioară. Fapt este că în timp ce apologiile sînt filozofice ca formă, ele sînt în conţinut esenţial creştine. Acest lucru poate fi constatat chiar şi printr-o citire în fugă a lucrărilor acestor oameni. Apologiile sînt valoroase pentru noi datorită luminii pe care o aruncă asupra gîndirii creştine de la mijlocul celui de-al doilea veac. Dacă şi-au atins sau nu scopul pe care autorii lor l-au avut cînd le-a scris şi anume, încetarea persecutării Bisericii creştine rămîne o întrebare deschisă. II. POLEMIŞTII In timp ce apologeţii celui de-al doilea veac au căutat să dea autorităţilor o explicaţie şi o justificare raţională a creştinismului, polemiştii de la sfîrşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea s-au străduit să înfrunte provocarea învăţăturii false a ereticilor printr-o condamnare agresivă a acestor învăţături false şi a acestor învăţători eretici. Se observă din nou diferenţa între abordarea folosită de oamenii bisericii răsăriteni şi cea folosită de cei apuseni în tratarea problemei ereziilor şi în formularea teologică a adevărului creştin. Gîndirea răsăriteană s-a ocupat cu teologia speculativă, dînd atenţia cea mai mare problemelor metafizice; gîndirea apuseană era frămîntată de aberaţiile organizării Bisericii, străduindu-se să formuleze un răspuns practic şi corect la întrebările implicate în această problemă. Apologeţii, care fuseseră recent convertiţi de la păgînism, scriau despre ameninţarea externă ce punea în primejdie Biserica, şi anume, persecuţia. Polemiştii, care aveau un fond de cultură creştină, erau îngrijoraţi de erezie, o ameninţare internă pentru pacea şi puritatea Bisericii. Spre deosebire de apologeţi, care puneau mare accent pe profeţiile Vechiului Testament, polemiştii subliniau Noul Testament ca sursă a doctrinei creştine. Polemiştii au căutat să condamne prin argumente învăţăturile false cărora li se opuneau. Apologeţii au căutat să explice creştinismul semenilor şi conducătorilor lor păgîni. Părinţii apostolici au căutat pur şi simplu să edifice Biserica creştină. Studiaţi din nou tabelul din capitolul 5. A. Ireneu, polemistul antignostic Ireneu, care s-a născut în Smirna, a fost influenţat de predicile lui Policarp în timpul în care Policarp era episcop de Smirna. De acolo, Ireneu a plecat în Galia, unde a devenit episcop în jurul anului 180. El a fost un episcop misionar de mare succes, dar opera sa cea mai mare a fost în domeniul polemic, scriind împotriva gnosticilor. Lucrarea sa Adversus haereses (împotriva ereziilor), o încercare de a combate doctrinele gnostice prin folosirea Scripturii şi a altor scrieri creştine, a fost scrisă cam prin anul 185. Cartea I, care este în principal istorică, este sursa noastră cea mai bună pentru cunoaşterea învăţăturilor gnosticilor. Este o polemică filozofică împotriva lui Valentinian, conducătorul şcolii romane de gnosticism. în Cartea a II-a el insistă asupra unităţii lui Dumnezeu în opoziţie cu ideea gnostică a demiurgului separat de Dumnezeu. Abordarea mai negativă a primelor două cărţi face loc unei expuneri pozitive a poziţiei creştine în ultimele trei cărţi. Gnosticismul este combătut prin Scripturi şi prin alte surse creştine în Cartea a IlI-a; Marcion este condamnat în Cartea a IV-a, prin citarea cuvintelor lui Cristos care contrazic poziţia lui Marcion; ultima carte este o apărare a doctrinei învierii, căreia gnosticii i se opuneau, deoarece, după părerea lor, ea asociază trupul material rău cu spiritul. Trebuie observat că în Cartea a IH-a, Ireneu accentuează unitatea organică a Bisericii prin succesiunea apostolică3 a conducătorilor, succesiune a cărui început este Cristos, şi printr-un credeu.4 El era conştient de unitatea ce putea fi realizată de o Biserică strict organizată şi simţea că o asemenea Biserică putea să reziste cu uşurinţă la linguşelile ideilor eretice şi ale învăţătorilor lor. B. Şcoala din Alexandria In jurul anului 185, s-a deschis la Alexandria o şcoală catehetică de instruire a convertiţilor de la păgînism la creştinism. Primul ei conducător a fost Pantaenus, un om capabil, convertit după unii de la stoicism. Clement şi apoi Origen l-au succedat ca şi conducători ai acestei şcoli influente de gîndire creştină. Bărbaţii din şcoala alexandrină erau dornici să dezvolte un sistem de teologie care prin folosirea filozofiei va da o expunere sistematică a creştinismului. Ei fuseseră educaţi în literatura şi filozofia clasică a trecutului şi credeau că acestea puteau fi folosite în formularea teologiei creştine. Astfel, în loc să accentueze o interpretare istorico-gramaticală a Bibliei, ei au elaborat un sistem alegoric de interpretare, care a fost o plagă pentru creştinism de atunci încoace. Acest tip de interpretare este bazat pe presupunerea că Scriptura are mai mult decît un singur înţeles. Folosind analogia cu trupul, sufletul şi spiritul omului, ei argumentau că Scriptura are un sens literal, istoric, care corespunde trupului uman; că ea are un sens moral ascuns care corespunde sufletului; şi că ea are un sens spiritual mai adînc, pe care numai creştinii mai avansaţi spiritual îl puteau înţelege. Acest sistem de interpretare a izvorît din tehnica folosită de Filo, evreul din Alexandria care a încercat să lege iudaismul de filozofia greacă, găsind sensuri ascunse în limbajul Vechiului Testament, ce puteau fi asociate cu filozofia greacă. în loc să se intereseze de ceea ce a vrut să le comunice scriitorul Scripturii celor cărora le scria şi de felul cum puteau fi aplicate cele scrise la condiţiile prezente, bărbaţii din şcoala alexandrină căutau mereu sensuri ascunse. Această metodă de interpretare a făcut mult rău cauzei interpretării corecte a Scripturilor, şi a avut ca rezultat idei teologice absurde şi deseori nescripturale. Clement din Alexandria a nu fi confundat cu Clement din Roma, unul din părinţii apostolici s-a născut după anul 150 în Atena, din părinţi păgîni. El a călătorit mult şi a studiat filozofia cu mulţi maeştri înainte de a începe să studieze cu Pantaenus. înainte de anul 190, el era asociat cu Pantaenus ca şi conducător al şcolii din Alexandria, iar din 190 pînă în 202 a fost directorul şcolii, pînă cînd a fost silit să plece din cauza persecuţiei. Clement a avut ca ţel idealul unui filozof creştin. Filozofia greacă trebuia legată de creştinism, aşa încît să se poată vedea că creştinismul este filozofia cea mai superioară şi cea mai decisivă. El cunoştea foarte bine literatura păgînă greacă, din care a citat în operele lui în jur de cinci sute de scriitori. Protrepticus, sau Cuvînt către greci, scrisă de Clement din Alexandria, este un document misionar apologetic, scris în jurul anului 190, pentru a arăta superioritatea creştinismului ca adevărata filozofie, aşa încît păgînii să fie influenţaţi să-1 accepte. O altă lucrare a lui Clement, Paidagogos, este un tratat moral de instruire pentru tinerii creştini. Cristos este prezentat ca adevăratul învăţător, care a dat reguli pentru viaţa creştină. Stromata, sau Diverse, dezvăluie cunoştinţele largi ale lui Clement în domeniul literaturii păgîne a timpului său. în Cartea I, creştinismul este prezentat ca adevărata cunoaştere, iar creştinul ca adevăratul gnostic. Clement credea că filozofia greacă a împrumutat tot adevărul ce-l poseda din Vechiul Testament şi că ea era o pregătire pentru Evanghelie. In Cartea a II-a el arată că moralitatea creştină este superioară moralităţii păgîne. Cartea a IlI-a este o expunere avînd ca subiect căsătoria creştină. în Cărţile a VII-a şi a VIII-a, care sînt cele mai interesante, el descrie dezvoltarea vieţii religioase a creştinului. Nu există nici o îndoială că Clement era în favoarea culturii greceşti, dar orice studiu atent al operelor lui lasă impresia că pentru el Biblia este prima prioritate în viaţa creştinului. în acelaşi timp, deoarece tot adevărul îi aparţine lui Dumnezeu, orice adevăr din învăţătura greacă ar trebui pus în slujba lui Dumnezeu. Pericolul acestei poziţii constă în posibilitatea ca cineva să sintetizeze atît de mult creştinismul şi învăţătura greacă, încît creştinismul să fie doar o îmbinare de filozofie grecească şi învăţătură biblică. Elevul lui Clement şi succesorul la conducerea şcolii catehetice a fost Origen (cea 185-254). La vîrsta de 16 ani, cînd tatăl lui, Leonida, a fost martirizat, în grija lui Origen a rămas o familie formată din şase persoane. După o relatare, el a dorit să fie martirizat împreună cu tatăl lui, dar mama lui i-a ascuns hainele, aşa încît a trebuit să rămînă acasă. El a fost atît de capabil şi de învăţat, încît în anul 203, la vîrsta de 18 ani, a fost ales succesor al lui Clement, la conducerea şcolii, poziţie pe care a deţinut-o pînă în anul 231. Un om bogat, pe nume Ambrozie, pe care Origen îl convertise de la gnosticism, a devenit prietenul lui, rezolvîndu-i publicarea multora din operele sale. După o estimare, Origen a fost autorul a şase mii de suluri de pergament. în ciuda poziţiei lui înalte şi a prietenului bogat, Origen a dus o viaţă ascetică, simplă, care includea dormitul pe scînduri goale. Origen poate fi comparat cu Augustin în ceea ce priveşte vastitatea operei lui. începuturile criticii textuale a Scripturii pot fi legate de Hexapla, în care erau aranjate în coloane paralele cîteva versiuni ale Vechiului Testament în greacă şi ebraică. In această lucrare, Origen a căutat să stabilească un text de care creştinii puteau fi siguri că era o reprezentare corectă a originalului. Acest interes faţă de text l-a impulsionat să facă muncă exegetică mai mult decît oricare altul înainte de Reformă. O altă lucrare, împotriva lui Celsus, este un răspuns la acuzaţiile pe care platonistul Celsus le adusese împotriva creştinilor. Origen tratează acuzaţiile lui Celsus în legătură cu iraţionaliţatea creştinilor şi lipsa de baze istorice vizibile pentru creştinism, scoţînd în evidenţă schimbarea produsă de creştinism în conduită, în contrast cu păgînismul, cercetările lipsite de prejudecăţi ale creştinilor în căutarea adevărului, puritatea şi influenţa atît a lui Cristos, ca şi conducător al creştinilor, cît şi a urmaşilor Săi. Poate cea mai mare contribuţie a lui Origen la literatura creştină este lucrarea sa intitulată De principiis (230), care a ajuns pînă la noi doar în versiunea latină a lui Rufinus. Această lucrare este primul tratat creştin de teologie sistematică. în cartea a patra a acestei lucrări, Origen dezvoltă pe larg sistemul său de interpretare alegorică. Din nefericire, deşi el îl considera pe Cristos ca „veşnic generat” de Tatăl, el credea că Cristos este subordonat Tatălui. De asemenea, el susţinea ideea preexistentei sufletului şi restaurarea finală a tuturor spiritelor, moartea lui Cristos ca preţ al răscumpărării plătit lui Satan, şi nega învierea fizică. C. Şcoala cartaginezi Gîndirea apuseană sau latină era interesată mai mult de probleme practice ca organizarea Bisericii, guvernarea şi doctrinele legate de Biserică, decît de tipul speculativ de teologie care-i atrăgea pe învăţaţi ca Origen, de exemplu. Această diferenţă de concepţie poate fi văzută prin compararea operei lui Origen cu cea a lui Tertulian şi Ciprian din Africa de Nord. Tertulian a scris mult şi a scris bine, deşi adesea intolerant, în multe subiecte diferite. Apologia lui, în care îi apără pe creştini de acuzaţiile false şi de persecuţie, a fost deja discutată mai sus. El a scris de asemenea despre subiecte practice cît şi apologetice. în pamflete speciale el îndemna la o simplitate a hainelor şi ornamentelor femeilor şi îi îndruma pe creştini să nu participe la amuzamentele, la imoralitatea şi la idolatria păgînilor. Aceste opere practice par a fi un rezultat al puritanismului său montanist. Totuşi, opera lui Tertulian ca teolog este cea mai importantă. El a fost fondatorul teologiei latine şi a fost primul care a afirmat doctrina teologică a Trinităţii şi a folosit acest termen pentru a descrie această doctrină. El a făcut aceasta în lucrarea împotriva lui Praxeas, scrisă în jurul anului 215. El pare a pune accentul pe distincţia ce trebuie făcută între persoana Tatălui şi a Fiului, în De anima (Despre suflet), el a accentuat doctrina _traducianisţă_ _a^,^- transmiterii sufletului de la părinţi la copii în procesul reproductîv. El a pus accent mare pe ritualul botezului în lucrarea Despre botez, şi a crezut că păcatele de după botez erau păcate de moarte. De asemenea, el s-a opus botezului copiilor mici. Ciprian s-a născut din părinţi păgîni bogaţi, la scurt timp după anul 200, în acelaşi oraş cu Tertulian; a primit o educaţie bună în retorică şi drept. A devenit un faimos profesor de oratorie, dar nu a găsit satisfacţia după care tînjea sufletul lui, pînă cînd nu a devenit creştin, în jurul anului 246. Prin anul 248, el a devenit episcop de Cartagina, poziţie pe care a deţinut-o timp de nouă ani, pînă cînd, în 258, a fost martirizat. A fost un mare organizator şi administrator. El s-a opus pretenţiilor lui Ştefan, episcopul Romei, la supremaţie asupra tuturor episcopilor. Deşi îl considera pe Tertulian maestrul său, conform lui Ieronim, Ciprian era calm, în timp ce Tertulian era pasionat. Cea mai importantă lucrare a lui a fost De unitate catholicae ecclesiae (Despre unitatea Bisericii mondiale), îndreptată împotriva urmaşilor schismatici ai lui Novaţian, care păreau înclinaţi spre distrugerea unităţii Bisericii. Ciprian face o distincţie clară între episcop şi prezbiter, accentuînd slujba episcopului ca centru al unităţii în Biserică şi o garanţie împotriva schismei. în timp ce el nu afirmă supremaţia scaunului episcopal al lui Petru la Roma, afirmă în schimb întîietatea onorifică a lui Petru în trasarea liniei succesiunii apostolice în istoria Bisericii. Dacă se poate spune că Tertulian a ajutat la formularea doctrinei Trinităţii şi că a dat un nume acestei doctrine, se poate spune de asemenea că Ciprian a dat prima formulare a doctrinelor succesiunii apostolice şi a întîietăţii episcopului roman în Biserică. Ciprian a avut tendinţa de a-i considera pe clerici preoţi ai jertfei atunci cînd ofereau trupul şi sîngele lui Cristos în serviciul de comuniune. Această idee s-a dezvoltat mai tîrziu, dînd naştere conceptului de transsubstanţiere.  

  UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Biserica strînge rîndurile In perioada dintre anii 100 şi 313, Biserica a fost silită să se concentreze asupra modalităţii celei mai optime de a face faţă persecuţiei externe din partea statului roman şi de a face faţă problemelor interne ridicate de învăţătura eretică şi de rezultatul ei schisma. Ea a căutat să-şi strîngă rîndurile prin elaborarea unui canon al Noului Testament, care i-a dat o Carte competentă pentru credinţă şi practică; prin elaborarea unui credeu, care i-a dat o mărturisire de credinţă competentă; prin ascultarea de episcopii monarhici între care episcopul roman avea un loc de conducere. Acest din urmă factor a creat un element de unitate prin constituţia bisericii. Polemiştii au scris cărţi în care s-au angajat într-o controversă cu ereticii. în jurul anului 170, Biserica se numea pe sine „catolică”, adică universală sau mondială, termen folosit pentru prima oară de Ignaţiu, în Epistolă către Smirna (capitolul 8). I. EPISCOPUL MONARHIC Necesităţile practice şi teoretice au dus la înălţarea poziţiei unui episcop în fiecare biserică, pînă cînd oamenii au ajuns sa-l recunoască drept superior celorlalţi prezbiteri cu care fusese asociată slujba sa în timpurile Noului Testamant. Nevoia de a avea o conducere pentru soluţionarea problemelor persecuţiei şi ereziei era o nevoie practică ce dicta extinderea puterii episcopului. Elaborarea doctrinei succesiunii apostolice şi importanţa tot mai mare acordată Cinei Domnului au fost factori importanţi în ridicarea lui la putere. A mai rămas de făcut doar un mic pas pînă la recunoaşterea faptului că episcopii monarhici ai unor biserici erau mai importanţi decît alţii, înălţarea episcopului monarhic pe la mijlocul secolului al Il-lea a dus în curînd la recunoaşterea onoarei speciale datorate episcopului monarhic al bisericii din Roma. Cîteva consideraţii au adus un surplus de prestigiu episcopului din Roma. Primul şi cel mai important argument avansat de la începutul istoriei Bisericii a fost acela că Petru, probabil primul episcop al Romei, a primit de la Cristos o poziţie de întîietate între apostoli, prin faptul că a fost desemnat ca piatra pe care Cristos urma să-Şi zidească Biserica (Matei 16:18). După Matei 16:19, Cristos i-a mai dat lui Petru cheile împărăţiei, trimiţîndu-l mai tîrziu în mod special să pască oile Lui (Ioan 21:15-19). Ar trebui reţinut faptul că, în relatarea lui Matei, Cristos foloseşte două cuvinte pentru piatră, şi nu este clar dacă piatra pe care a siius că va zidi Biserica Sa este Petru. Cristos l-a numit pe Petru petros, say „piatră”, dar cînd a vorbit despre piatra pe care îşi va zidi Biserica a folosit/ cuvîntul petra, „o piatră vie”. Cuvîntul „piatră” (petros), adresat lui Petni, este de genul masculin, dar „piatra” (petra) pe care Cristos a spus că îşi va zidi Biserica este de genul feminin. Avem suficiente motive să credem că interpretarea corectă este că Cristos se referea prin cuvîntul „piatră” la mărturisirea lui Petru despre El, că este „Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Nu putem uita, de asemenea, că Cristos i-a spus lui Petru că se va lepăda de El în momentul de criză din grădină, că Satan îl va învinge (Luca 22:31-32), şi că Cristos a trebuit să-l îndemne să ia în grijă turma Lui după învierea Sa şi după ce El îl va ierta pe Petru pentru trădarea sa. Se observă de asemenea că puteri similare cu cele menţionate în legătură cu Petru în Matei 16:19 au fost acordate şi celorlalţi apostoli la fel ca şi lui Petru (Ioan 20:19-23). Petru însuşi, în prima sa scrisoare, arată cît se poate de clar că nu el, ci Cristos este temelia Bisericii ( Petru 2:6-8). Pavel nu l-a considerat pe Petru superior, pentru că nu a ezitat să-l mustre atunci cînd Petru oscila şi coopera cu iudaizatorii în Galatia. In ciuda acestor fapte, Biserica Romană a insistat din cele mai vechi timpuri că Cristos i-a dat lui Petru un rang special, ca primul episcop al Romei şi conducătorul apostolilor. Ciprian şi Ieronim au făcut cel mai mult pentru a avansa această poziţie prin afirmarea primatului scaunului episcopal roman faţă de alte poziţii ecleziastice de autoritate. Episcopului roman i s-a acordat mai mult prestigiu, deoarece Roma era legată de multe tradiţii apostolice. Atît Petru cît şi Pavel suferiseră martirajul la Roma pentru credinţa lor. Deoarece amîndoi erau conducători proeminenţi ai Bisericii primare, nu era ciudat ca biserica şi episcopul bisericii din Roma să se bucure de mai mult prestigiu. Biserica din Roma fusese centrul primelor persecuţii din partea statului roman sub Nero în anul 64. Cea mai lungă şi probabil cea mai importantă dintre epistolei lui Pavel a fost adresată acestei biserici. Ea era una din cele mai mari şi mai bogate dintre bisericile creştine în jurul anului 100. Prestigiul istoric al Romei ca şi capitală a imperiului a dus la o înălţare naturală a poziţiei bisericii din capitală. Ea avea reputaţia unei ortodoxii neabătute în faţa ereziei şi a dezbinării. Nu a scris oare Clement, unul din primii ei conducători, bisericii din Corint, îndemnînd-o la unitatea ce se centraliza în persoana episcopului? Mulţi părinţi ai bisericii apusene, cum au fost Clement, Ignaţiu, Ireneu şi Ciprian, au accentuat importanţa poziţiei episcopului şi în cazul lui Ciprian cea a episcopului din Roma. Cu toate că toţi episcopii erau egali, şi cu toate că toţi făceau parte din linia succesiunii apostolice a episcopilor de la Cristos însuşi, se credea că Roma merita onoare specială, deoarece episcopul ei era în linia de succesiune de la Petru. Trebuie reţinut faptul că unii dintre cei cinci episcopi importanţi ai Bisericii şi-au pierdut locul de autoritate din diferite motive. După anul 135, odată cu distrugerea Ierusalimului de către romani, episcopul Ierusalimului a încetat a mai fi socotit rival al episcopului Romei. Episcopul Efesului şi-a pierdut prestigiul atunci cînd Asia a fost sfîşiată de schisma montanistă în cel de-al doilea secol. Spre sfîrşitul perioadei, trei fapte în legătură cu vechea Biserică Catolică au devenit realităţi limpezi. A fost acceptată doctrina succesiunii apostolice, care lega pe fiecare episcop de Cristos, într-o linie neîntreruptă, prin apostoli, în fiecare biserică se distingea un episcop dintre ceilalţi prezbiteri, acesta fiind episcop monarhic. Episcopul Romei a fost recunoscut ca primul dintre egali, din cauza importanţei pe care o avea tradiţia asociată cu scaunul lui episcopal. Această întîietate se va transforma mai tîrziu în supremaţia episcopului Romei ca papă al bisericii. Succesiunea apostolică în ierarhie, ca garanţie împotriva schismelor şi ca metodă de promovare a unităţii, a fost stabilită de Clement, Ignaţiu şi Ireneu. Ierarhia, în concepţia lui Ignaţiu şi Ireneu, este şi cea mai bună apărare împotriva ereziei şi promovează adevărata doctrină.»  

II. LITERATURA APOCALIPTICĂ Păstorul lui Hermas, modelată după cartea Apocalipsa, a fost probabil scrisă în jurul anului 150 de către Hermas, considerat de scriitorul Canonului Muratorian ca fiind fratele lui Pius, episcop al Romei între anii 140 şi 155.6 Folosirea viziunii şi a alegoriei de către autor, ne aminteşte de lucrarea lui John Bunyan dar, din nefericire, Hermas a avut prea puţin din talentul scriitorului englez. Deşi lucrarea este scrisă în forma unei revelaţii abundînd în simboluri şi viziuni, scopul ei este atît moral cît şi practic. Scriitorul fusese sclav la Roda, creştină din Roma. Ea l-a eliberat, şi el a devenit un om de afaceri Sar în acest proces, el şi-a neglijat propria familie şi, ca urmare, familia lui a căzut în păcat josnic. El şi soţia lui s-au pocăit, mărturisindu-şi păcatul, dar copiii lor s-au întors împotriva credinţei. Apoi el şi-a pierdut întreaga avere. Din această experienţă s-a născut această lucrare, menită să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Pocăinţa şi trăirea sfîntă sînt notele-cheie ale lucrării (mandatul 4). Mesajele lucrării îi sînt date lui Hermas de o femeie şi de un înger. Prima parte este formată din cinci viziuni care accentuează în simboluri necesitatea pocăinţei. Aceasta este urmată de 12 mandate sau porunci, care descriu codul de etică pe care cel pocăit trebuie să-l urmeze ca să-I placă lui Dumnezeu. Partea finală este formată din zece comparaţii sau parabole, în care tema principală este semnificaţia pocăinţei în viaţă. Scriitorul Păstorului este preocupat mult de individ în relaţie cu societatea creştină, Biserica. III. LITERATURA CATEHETICĂ Didahia (învăţătura celor doisprezece apostoli) este o cărticică ieşită la lumină în anul 1873, cînd un om cu numele Bryennios Philotheus a descoperit-o într-o bibliotecă ecleziastică din Constantinopol şi a publicat-o apoi în 1883. Acest manual de învăţătură bisericească a fost probabil elaborat cam pe la mijlocul secolului al II-lea în forma în care a ajuns la noi. Totuşi, mulţi înclină spre o dată de la sfîrşitul secolului I, datorită asemănării multor aspecte din el cu practicile din Noul Testament. Chiar şi cititorul superficial poate selecta cele patru părţi clar definite ale lucrării. Prima parte, care seamănă bine cu cele două căi de viaţă din Pseudo-Barnaba, constă dintr-o analiză a Căilor Vieţii şi Morţii (capitolele 1- 6). Aici este prezentată acţiunea morală corespunzătoare unei vieţi creştine, în contrast cu faptele celor ce merg pe Calea Morţii. Apoi, scriitorul discută probleme liturgice ca: botezul, postul şi comuniunea (7-10). învăţătura despre cum să fie deosebiţi profeţii falşi d.. adevăraţi, cum să se găsească slujitori demni şi probleme disciplinare, formează conţinutul celei de a treia părţi (11-15). Documentul arată în mod sarcastic că profetul fals este acel profet care caută hrană şi adăpost fără a da nimic în schimb bisericii sub forma inspiraţiei spirituale. Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului este subiectul ultimului capitol. Didahia este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieţii în Biserica Primară între anii 95 şi 150. Cititorul serios al literaturii care a fost discutată mai sus se va simţi răsplătit prin cunoştinţele pe care le va acumula şi prin inspiraţia pe care o va simţi. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de Biserică de-a lungul epocilor. NOTE 1. Vezi Efeseni (a nu se confunda cu Efeseni din Biblie) 2:2; 3:2; 4:1-2; 5:1-2; 6:1; 20:2; Magnesieni 3:1; 4:1; 6:1-2; 7:1; 13:1-2; Tralieni 2:1; 3:1-2; 7:1-2; 13:2; Filadelfieni 1:1; 3:2; 8:1-2. 2. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 4.15. 3. Alegoria este căutarea unui sens simbolic, ascuns, prin depistarea literală a unor înţelesuri care sînt în acord cu prejudecăţile morale sau filozofice ale celui ce face interpretarea. Ea deformează sensul intenţionat de scriitor pentru oamenii cărora le-a scris el, dînd Scripturii sensul dorit de cel care face interpretarea. 4. Ireneu, Adversus Heresies, 5.33.3-4; 5.36.1-2. 5. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.39.3-5, 15-16. Vezi 3.24, unde vei găsi concepţia lui Eusebiu. 6. Canonul Muratorian este un fragment mutilat care conţine o listă a scrierilor Noului Testament, probabil cele recunoscute drept canonice de către biserica romană spre sfîrşitul secolului al II-lea.

II. APARIŢIA REGULII DE CREDINŢA Rolul episcopului ca factor de legătură pentru unitatea bisericii a fost reîntărit prin elaborarea unui credeu. Credeul este o mărturisire de credinţă pentru uz public; el conţine articole necesare pentru mîntuire şi pentru binele teologic al Bisericii. Credeurile au fost folosite pentru a testa ortodoxia, pentru a-i recunoaşte pe cei credincioşi şi pentru a servi ca un rezumat convenabil al doctrinelor esenţiale ale credinţei. Ele presupun o credinţă vie, a cărei expresie intelectuală sînt ele. Credeurile confesionale au apărut în perioada Reformei. Credeurile conciliare sau universale, elaborate de reprezentanţii întregii Biserici, au apărut în perioada controversei teologice dintre anii 313 şi 451. Cel mai vechi tip de credeu a fost credeul baptismal, din care credeul apostolic poate servi ca un.exemplu. Intotdeauna trebuie amintit faptul că credeurile sînt expresii relative şi limitate ale regulii divine şi absolute de credinţă şi de practică din Scriptură. In Noul Testament pot fi găsite formulări, care seamănă a credeuri în Romani 10:9-10, 1 Corinteni 15:4 şi 1 Timotei 3:16. Ireneu şi Tertulian au formulat reguli ale credinţei care să fie folosite pentru a-1 distinge pe adevăratul creştin de gnostic. Aceste reguli ale credinţei erau un rezumat al doctrinelor biblice majore. Credeul apostolic este cel mai vechi rezumat al doctrinelor esenţiale ale Scripturii de care dispunem. Unii consideră că credeul apostolic s-a născut din scurta afirmaţie a lui Petru despre Cristos, din Matei 16:16, şi că ea a fost folosită ca o formulă de botez încă din cele mai vechi timpuri. Forma cea mai veche, asemănătoare cu cea folosită de Rufinus în jurul anului 400, a apărut la Roma în jurul anului 340. Acest credeu, care este în mod cert Trinitarian, acordă atenţie persoanei şi lucrării fiecăreia din cele trei Persoane ale Trinităţii. El scoate în evidenţă natura universală a Bisericii şi, după ce leagă mîntuirea de Cristos, prezintă o escatologie limpede centrată pe învierea credinciosului şi ţelul lui de a ajunge la viaţa veşnică. Multe biserici/găsesc că credeul apostolic mai este şi acum folositor, ca un rezumat /practic al principalelor puncte ale credinţei creştine. III. CANONUL NOULUI TESTAMENT Canonul, care este o listă a tuturor volumelor ce aparţin unei cărţi a cărei autoritate este recunoscută, a venit în sprijinul poziţiei de autoritate a episcopului şi în sprijinul autorităţii credeului. Oamenii greşesc deseori considerînd canonul o listă de cărţi stabilite de conciliile bisericeşti. Nu s-a întîmplat astfel, deoarece diferitele concilii bisericeşti care au abordat subiectul canonului Noului Testament nu au făcut nimic altceva decît au afirmat în mod public, aşa cum vom vedea mai tîrziu, ceea ce fusese deja larg acceptat de conştiinţa Bisericii. Elaborarea canonului a fost un proces lent, încheiat în mare măsură pînă în anul 175, cu excepţia cîtorva cărţi a căror paternitate era disputată. Anumite raţiuni de ordin practic au făcut să fie extrem de important ca Biserica să expună o listă de cărţi care să alcătuiască Noul Testament. Ereticii, cum a fost Marcion, şi-au alcătuit propriul lor canon al Scripturii şi îi duceau pe oameni în rătăcire. în persecuţii, oamenii nu voiau să-şi rişte vieţile pentru o carte, dacă nu erau siguri că ea era o parte integrantă din canonul Scripturii. Deoarece apostolii ieşeau încetul cu încetul din scenă, era nevoie de nişte documente a căror autoritate să poată fi recunoscută şi care să fie potrivite pentru a fi utilizate în închinăciune. Testul principal pentru a stabili dreptul unei cărţi de a fi în canon era condiţia ca ea să aibă semnele apostolicităţii. A fost ea scrisă de un apostol sau de cineva strîns asociat cu apostolii, ca de exemplu Marcu, scriitorul Evangheliei lui Marcu, pe care a scris-o cu ajutorul apostolului Petru? Capacitatea cărţii de a edifica atunci cînd era citită în public şi acordul ei cu credeul serveau de asemenea ca teste. In ultimă analiză, verificarea istorică a paternităţii sau a influenţei apostolice şi conştiinţa universală a Bisericii, condusă de Duhul Sfînt, au dus la decizia finală în legătură cu cărţile ce trebuiau considerate canonice şi meritau să fie incluse în ceea ce noi cunoaştem ca fiind Noul Testament. După cîte s-ar părea, epistolele lui Pavel au fost adunate prima dată de conducătorii bisericii din Efes. Această colecţie a fost urmată de culegerea Evangheliilor cîndva după începutul celui de-al doilea secol. Aşa-numitul Canon Muratori, descoperit de Lodovico A. Muratori (1672-1750) în Biblioteca Ambroziană din Milano, a fost datat în jurul anului 180. Douăzeci şi două de cărţi din Noul Testament au fost considerate atunci canonice. în jurul anului 324, Eusebiu a considerat că cel puţin douăzeci şi două de cărţi ale Noului Testament erau tot atît de acceptabile ca şi cărţile din Vechiul Testament. Iacov, Petru, Ioan, Iuda, Evrei şi Apocalipsa erau între cărţile al căror loc în canon era încă în discuţie. Intîrzierea în plasarea acestora în canon a fost cauzată în primul rînd de o nesiguranţă în legătură cu semnele de întrebare asupra autorilor lor. In anul 367, Atanasie, în scrisoarea sa de Paşti către bisericile de sub jurisdicţia lui ca episcop de Alexandria, enumera ca şi canonice aceleaşi 27 de cărţi pe care le avem acum în Noul Testament. Conciliile de mai tîrziu, cum a fost cel de la Cartagina în anul 397, doar au aprobat şi au dat o expresie uniformă la ceea ce era deja un fapt împlinit, general acceptat de Biserică de un timp îndelungat. încetineala cu care Biserica a acceptat drept canonice Epistola către evrei şi Apocalipsa este revelatoare pentru grija şi devotamentul cu care a tratat ea această problemă. IV. LITURGHIA Importanţa acordată episcopului monarhic, care se credea îşi deriva autoritatea prin succesiune apostolică, i-a făcut pe mulţi să-l creadă un fel de centru al unităţii, sursa adevărului şi împărţitorul harului lui Dumnezeu prin sfintele taine. De asemenea, mulţi convertiţi de la religiile misterelor au ajutat probabil la dezvoltarea conceptului de separare a clerului de laici şi la sublinierea sfinţeniei poziţiei episcopului. Cina Domnului şi botezul au ajuns să fie ritualuri ce puteau fi îndeplinite corespunzător numai de către un slujitor acreditat. După ce s-a introdus ideea Cinei Domnului ca un sacrificiu pentru Dumnezeu, aceasta a întărit ideea sfinţeniei superioare a episcopului în comparaţie cu membrii de rînd ai bisericii. Botezul ca act de iniţiere în Biserica creştină avea loc de obicei la Paşti sau la Rusalii. La început, după cîte se pare, credinţa în Cristos şi dorinţa de a fi botezat erau singurele condiţii necesare, dar către sfîrşitul celui de-al doilea secol, a fost adăugată o perioadă de probă a catehumenului, pentru a se testa autenticitatea experienţei sale. în timpul acestei perioade de probă, catehumenul lua parte la servicii în nartexul bisericii, neavînd permisiunea de a se închina în naos. Botezul se oficia de obicei prin scufundare; ocazional se practica botezul prin stropire sau prin turnarea apei. în această perioadă a apărut botezul copiilor mici, căruia Tertulian i s-a opus dar pe care Ciprian l-a aprobat, şi botezul bolnavilor. Biserica a îngrădit tot mai mult cele două sacramente Cina Domnului şi botezul cu condiţii şi cu ritualuri pe care doar un preot le putea îndeplini. Poate fi observată în această perioadă intrarea în anul bisericesc a unui ciclu de sărbători. Pastele, care îşi are originea în aplicarea Paştelui evreiesc la învierea lui Cristos, pare să fi fost prima dintre sărbători. Crăciunul a fost adoptat ca sărbătoare creştină în jurul anului 350, fiind curăţit de elementele lui păgîne. Postul Paştilor, o perioadă de 40 de zile de penitenţă şi înfrînare a apetitelor trupeşti înaintea Paştilor, fusese acceptat ca o parte din ciclul de închinăciune al bisericilor înainte de adoptarea Crăciunului. Creştinii se întîlneau în catacombele Romei chiar şi înainte de 313 şi acolo îşi făceau adesea locurile de înhumare pentru morţi. Catacombele erau formate din kilometri întregi de pasaje subterane, la diferite adîncimi sub pămînt. în unele morminte au fost găsite dovezi ale artei creştine, cum ar fi simboluri ale peştelui, porumbelul şi figuri asociate cu creştinismul. Ele au fost redescoperite în anul 1578. Cea mai veche clădire utilizată ca biserică a fost o casâ-biserică în Dura-Europa, datînd cam din anul 232, care a fost excavată de o expediţie de la Universitatea Yale. Către sfîrşitul perioadei, creştinii au început să construiască biserici după modelul basilicei romane. Basilica era o clădire dreptunghiulară cu un portic sau nartex la capătul dinspre apus, unde se închinau catehumenii sau novicii, la capătul dinspre răsărit cu o absidă semicirculară, unde era aşezat altarul şi scaunul episcopului, şi cu un naos central lung cu strane de ambele părţi. în această perioadă bisericile erau destul de simple de obicei, dar ele au devenit tot mai ornamentate după anul 313, cînd Biserica a intrat în graţiile statului. Păgînii continuau să-i considere pe închinătorii din biserici sau din catacombe antisociali, deoarece creştinii, îndemnaţi de scriitori ca Tertulian, evitau distracţiile lumeşti din timpul lor şi refuzau să se amestece /în viaţa politică. Pe lîngă aceasta, creştinii doreau să-şi joace rolul lor în societate, atunci cînd o puteau face fără să se lepede de Domnul lor. Dragostea lor unul pentru altul, demonstrată într-o viaţă de familie curată şi fericită şi activitate filantropică pentru cei săraci, i-a impresionat pe semenii lor păgîni. împăraţii statului roman, constatînd că nu puteau zdrobi creştinismul, au înţeles în final că trebuiau să se împace cu el. în ciuda problemelor externe create de persecuţiile din partea statului, şi a ameninţării interne a disensiunii şi a schismei din cauza ereziei, Biserica a trecut prin toate dificultăţile, ieşind biruitoare. Asocierea ei mai strînsă cu statul roman în timpul perioadei dintre 313 şi 590 urma să aducă în ea multe probleme care nu existaseră în timpul perioadelor de persecuţie.

SUPREMAŢIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 Biserica este confruntată cu Imperiul şi cu barbarii Intre anii 375 şi 1066, în timpul perioadei numite Evul Mediu, în care a avut loc mişcarea în masă a triburilor barbare teutonice în apusul Europei, Biserica a fost confruntată cu o problemă dublă. Declinul Imperiului Roman a pus în faţa ei sarcina de a fi „sarea” care să conserve cultura eleno-ebraică, ameninţată de distrugere. Mănăstirile, centrele unde erau păstrate şi copiate cu grijă manuscrisele, erau un mare ajutor în îndeplinirea acestei funcţii de către Biserică. De asemenea, ea era confruntată şi cu sarcina de a fi „lumina” care să dea Evanghelia popoarelor ce formau masele de barbari migratori. Ea a făcut acest lucru prin activitatea călugărilor misionari, reuşind în dificila sarcină de a cîştiga triburile teutonice la credinţa creştină. Dar secularizarea şi amestecul statului în problemele Bisericii au reprezentat o parte din preţul pe care a trebuit să-l plătească Biserica pentru succesul ei pe care ea l-a înregistrat în conservarea culturii şi în convertirea triburilor. Dezvoltarea instituţională şi doctrina au fost afectate negativ. Succesorul lui, Constantin, mai iscusit, a înţeles faptul că, dacă /statul nu putea extermina creştinismul prin forţă, el putea folosi Biserica drept aliat pentru salvarea culturii clasice.1 Procesul prin care Biserica şi Statul s-au împăcat a început prin cîştigarea întregului control în stat de către/Constantin. Deşi în mod oficial el împărţea autoritatea cu coîmpăratul Licinius, între 311 şi 324, el era de fapt cel ce lua deciziile cele mai importante în problemele de stat. Constantin (cea 274-337) era fiul nelegitim al conducătorului militar roman Constantius şi al unei sclave frumoase eliberate, o creştină orientală cu numele Elena. Cînd duşmanii lui păreau să-l copleşească în anul 312, el a avut o vedenie a unei cruci pe cer, cu cuvintele în latină „cucereşte cu acesi semn”. Luîndu-l ca un augur bun, a pornit să-şi învingă duşmanii în lupta de la podul Milvian, pe rîul Tibru. Chiar dacă a avut cu adevărat vedenia, probabil că favoritismul lui Constantin faţă de Biserică a fost determinat de faptul că era în avantajul lui să adopte o astfel de politică. Biserica ar fi putut să servească drept centru nou al unităţii şi să salveze cultura clasică şi imperiul. Faptul că el a amînat botezul pînă la scurt timp înaintea morţii, deţinînd şi poziţia de Pontifex Maximus, preot principal al religiei de stat pagîne, pare a veni în sprijinul acestei idei. Ba mai mult, faptul că i-a executat pe tinerii care au încercat să emită pretenţii la tronul lui nu era în concordanţă cu conduita unui creştin sincer. Probabil că în politica lui era un amestec de superstiţie şi profit. I. BISERICA ŞI STATUL Dacă cineva doreşte să înţeleagă relaţia dintre Biserică şi stat după acordarea libertăţii religioase de către Constantin, este necesar să dea atenţie problemelor politice cu care era confruntat împăratul în acel timp. După ce a distrus armata lui Antoniu, puternicul principat creat de Augustus a pus capăt anarhiei secolului revoluţiei care a ruinat Republica Romană între anii 133 şi 31 îd.Cr. Dar principatul, în care împăratul ca principe împărţea autoritatea cu senatul, s-a dovedit a fi prea slab pentru a face faţă la provocarea decăderii interne şi a barbarilor de la graniţele imperiului; iar prosperitatea şi pacea perioadei de la începutul principatului au făcut loc unui alt secol de revoluţie între anii 192 şi 284 d.Cr. în anul 285, Diocleţian a reorganizat imperiul după principii mai autocratice, copiate de la despotismul oriental, într-o încercare de a asigura securitatea pentru cultura greco-romană. Deoarece creştinismul părea să ameninţe această cultură, la îndemnul lui Galerius, el a făcut o încercare nereuşită de a-l zdrobi între anii 303 şi 305. Fie că această interpretare a motivelor lui este corectă, fie că nu este, Constantin s-a angajat într-o politică de favorizare a Bisericii creştine. în anul 313, el şi Licinius i-au acordat acesteia libertatea de închinăciune prin Edictul de la Milano. în timpul următorilor cîţiva ani, Constantin a dat edicte prin care se înapoiau proprietăţile confiscate Bisericii, se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, scutirea clerului de serviciu public, interzicerea ghicirilor şi declararea „Zilei Soarelui” (duminica) ca zi de odihnă şi închinare. Mai mult, el şi-a asumat o poziţie de conducere teologică la Arles în 314 şi la Niceea în 325, cînd s-a oferit să arbitreze controversa donatistă şi pe cea ariană. Cu toate că numărul creştinilor nu putea să fie peste o zecime din populaţia imperiului în acel timp, ei au exercitat o influenţă în stat care a întrecut cu mult numărul lor. Pe lîngă faptul că a acordat libertate şi favoruri Bisericii şi a pus-o în slujba imperiului, în anul 330, Constantin a întemeiat oraşul Constantinopol. Aceasta a ajutat la despărţirea Răsăritului de Apus şi a deschis calea pentru schisma din 1054, dar a asigurat în acelaşi timp un refugiu pentru cultura greco-romană cînd Apusul a căzut în mîinile triburilor germanice în secolul al cincilea. Constantinopolul a devenit centrul puterii politice în Răsărit, iar după anul 476, episcopul Romei a fost învestit atît cu putere politică cît şi spirituală. Fiii lui Constantin i-au continuat politica de favorizare a Bisericii, ba au mers încă şi mai departe, forţînd păgînismul să dea înapoi, prin proceduri ca edicte interzicînd sacrificiile păgîne şi frecventarea templelor păgîne. Tocmai cînd se părea că în curînd creştinismul urma să devină religie de stat, el a suferit o lovitură prin urcarea lui Iulian (332-363) pe tronul imperial în anul 361. Iulian fusese forţat să accepte creştinismul, dar moartea rudelor lui din cauza conducătorului creştin şi studiile lui de filozofie la Atena l-au înclinat să devină un adept al neoplatonismului. El i-a retras Bisericii creştine privilegiile, restabilind deplina libertate de închinăciune. Au fost create toate condiţiile favorabile pentru a ajuta răspîndirea filozofiei şi religiei păgîne. Din fericire pentru Biserică, domnia lui a fost scurtă, şi regresul înregistrat în dezvoltarea Bisericii a fost doar temporar. Conducătorii de mai tîrziu au continuat procesul de acordare de privilegii Bisericii, pînă cînd creştinismul a devenit în final religie de stat. împăratul Graţian a renunţat la titlul de Pontifex Maximus. Theodosius I, în anul 380, a dat un edict în care declara creştinismul ca religia exclusivă a statului. Oricine ar fi îndrăznit să adopte o altă formă de închinăciune urma să suporte pedeapsă din partea statului. Edictul de la Constantinopol, din anul 392, a interzis păgînismul. în anul 529, Iustinian a mai dat o lovitură păgînismului, ordonînd închiderea şcolii de filozofie din Atena. Aruncînd o privire înapoi la fazele prin care creştinismul, o sectă mică, dispreţuită, a devenit religia oficială a puternicului Imperiu Roman, cineva ar putea crede, cu avantajul perspectivei secolelor de istorie creştină, că acest marş victorios a fost în detrimentul Bisericii. Este adevărat că creştinismul a ridicat tonul moral al societăţii, aşa îneît, de exemplu, demnităţii femeii i s-a acordat mai multă recunoaştere în societate, spectacolele cu gladiatori au fost eliminate, sclavilor li s-a aplicat un tratament mai blînd, legislaţia romană a devenit mai dreaptă şi răspîndirea lucrării misionare a fost grăbită; dar Biserica a înţeles de asemenea că, în timp ce existau avantaje în asocierea strînsă cu statul, existau de asemenea şi dezavantaje clare. în schimbul poziţiei, protecţiei şi ajutorului, guvernul cerea dreptul de a interveni în problemele spirituale şi teologice. în 325, la Niceea, Constantin şi-a arogat dreptul de a arbitra disputa din Biserică, cu toate că el era doar conducătorul secular al imperiului. Problema mult supărătoare a luptei dintre Biserică şi stat îşi are începutul în această epocă. Din nefericire, cînd Biserica a ajuns la putere, prea adesea a devenit o persecutoare a păgînismului tot aşa de arogantă cum fuseseră întotdeauna autorităţile păgîne cu creştinii. Punînd pe cîntar toate plusurile şi minusurile, s-ar părea că apropierea dintre o Biserică şi stat a adus Bisericii creştine mai multe dezavantaje decît binecuvîntări. II. BISERICA ŞI BARBARII A fost binevenită împăcarea Bisericii cu imperiul în prima parte a secolului al IV-lea, deoarece ultima parte a acestui secol a adus o problemă nouă, şi anume, cum să cîştige la creştinism masele de oameni care au început migraţiunile în Europa, migraţiuni ce aveau să continue pînă în secolul al Xl-lea. între anii 375 şi 1066, au avut loc migraţii în masă înspre Europa şi din Europa a teutonilor, a vikingilor, a slavilor şi a mongolilor. A. Răspîndirea barbarilor Goţii barbari au apărut pentru prima dată la frontiera de la Dunăre a imperiului, către sfîrşitul secolului al IV-lea şi, împinşi de triburile mongole din spatele lor, au cerut permisiunea autorităţilor romane de a intra în imperiu. Bătălia de la Adrianopole între ei şi romani în anul 378 s-a încheiat cu moartea împăratului Valens şi năvălirea vizigoţilor arieni (goţii din apus) în partea răsăriteană a imperiului. Mulţi au traversat Dunărea după bătălia aceea şi şi-au început migraţiile în imperiu. După jefuirea Romei, în anul 410, ei şi-au înfiinţat în final un regat în Spania, în jurul anului 426. Au fost urmaţi de vandalii arieni din partea de răsărit a Rinului, care în final s-au aşezat în nordul Africii. Ostrogoţii arieni au venit mai tîrziu, luînd pentru un timp conducerea ruinatului Imperiu Roman sub Theodoric. Lombarzii arieni, burgunzii şi francii păgîni au trecut Rinul, stabilindu-se în secolul al V-lea pe teritoriul Franţei de azi, iar anglo-saxonii s-au stabilit în Anglia. în acelaşi secol, Biserica din Apus a avut de înfruntat ameninţarea vremelnică, dar înspăimîntătoare, a invaziei Europei de către hoardele nunilor din Mongolia, conduşi de Atila. Hunii au fost goniţi înapoi de victoria dela Chalons în anul 451. Dar în secolul al Vl-lea, cînd Biserica părea să fi cîştigat la creştinism multe din popoarele teutonice, noile ameninţări din partea musulmanilor şi a lombarzilor arieni, au devenit o realitate. Măreţia civilizaţiei pe care Europa apuseană urma să o dezvolte nu s-a datorat atît de mult prospeţimii pe care aceşti barbari viguroşi au introdus-o în imperiu, cît succesului Bisericii în convertirea acestor barbari din nord-vestul Europei la creştinism. B. Evanghelizarea barbarilor Armenia a fost cîştigată pentru Evanghelie de către Grigore Luminătorul cînd, în jurul anului 300, regele Tiridates a fost convertit şi botezat. Noul Testament a fost tradus în armeană. Unii afirmă că aproximativ 2,5 milioane au fost cîştigaţi la creştinism pînă în anul 410. Armenia a fost primul stat care a devenit creştin în mod oficial, şi în ciuda persecuţiilor care au avut loc de-a lungul veacurilor, armenii s-au ţinut puternic de credinţa creştină. Frumentius (cca 300 — cca 380) şi fratele lui, ca urmare a unui naufragiu au ajuns în Etiopia şi au predicat Evanghelia. Atanasie din Alexandria 1-a consacrat pe Frumentius ca episcop care să conducă biserica etiopiana coptică, care numai recent a devenit independentă de Egipt. Insulele britanice au fost de asemenea cucerite pentru creştinism în această perioadă. Nu avem prea multe informaţii despre introducerea creştinismului în Britania celtică, dar probabil că el a fost plantat acolo de soldaţi şi negustori romani. Ceea ce ştim este că episcopul celtic a reprezentat biserica britanică la Conciliul de la Arles, în anul 314. Pelagius, oponentul lui Augustin, a venit de asemenea din biserica britanică şi a început să răspîndească pe continent erezia cunoscută sub numele de pelagianism, cam prin anul 410. Această biserică celtică primitivă din Britania nu a recunoscut nici jurisdicţia, nici primatul episcopului roman. De asemenea, ea a urmat exemplul bisericii răsăritene în determinarea datei Paştelui. Mai erau şi alte diferenţe cu caracter minor. Această biserică celtică a fost lăsată fără apărare atunci cînd armatele romane au fost retrase din Britania la începutul secolului al cincilea, şi a trebuit să se confrunte singură cu ameninţarea barbarilor de la frontiera de răsărit a imperiului. Popoarele celtice au fost exterminate sau alungate spre dealurile de la apus şi de la nord, de către anglii, saxonii şi iuţii păgîni. Lucrarea misionară între goţi a început înainte de năvălirea vizigoţilor peste Dunăre, în Imperiul Roman. Ulfilas (cea 310-380), un creştin arian, a simţit chemarea la lucrarea misionară între aceşti oameni. Episcop consacrat al creştinilor goţi, el a plecat să trăiască printre ei. Lucrarea lui a avut un succes atît de mare, îneît atunci cînd goţii au venit în Imperiul Roman, mulţi au venit ca şi creştini. Ca primul misionar traducător remarcabil, el a consemnat pe hîrtie limba goţilor, după ce le-a creat un alfabet, şi le-a dat Scriptura în limba lor. Deoarece goţii erau atît de războinici, el s-a simţit justificat în a nu le traduce cărţile împăraţi şi Samuel. Astfel, goţii au fost cîştigaţi la forma ariană a creştinismului profesată de Ulfilas. Faptul acesta urma să dea mai tîrziu Bisericii Apusene sarcina dificilă nu doar de convertire a multor triburi de la păgînism, ci şi de a converti vizigoţii din Spania de la arianism la creştinismul ortodox. Invadatorii teutonici de peste Rin au prezentat o problemă imediată şi presantă pentru Biserica Apuseană. Martin de Tours (cea 335 — cea 400), acum Sfîntul patron protector al Franţei, a simţit chemarea de a le predica burgunzilor ce se stabiliseră în sudul Galiei. Adoptînd mai degrabă tactici brutale şi de pionierat în ducerea Evangheliei la aceşti oameni, el şi-a organizat călugării soldaţi în cete, condueîndu-i la distrugerea grotelor unde oamenii se închinau la zeii lor păgîni. Lucrarea lui nu a avut asupra istoriei ce a urmat impactul pe care l-a avut lucrarea lui Augustin, deoarece burgunzii au fost puşi sub dominaţia verilor lor franci, care s-au stabilit de asemenea în Galia. Grigore de Tours, în interesanta lui Istorie a francilor, descrie stabilirea, istoria şi convertirea francilor. Către sfîrşitul secolului al V-lea, Clovis, rege al francilor (481 — 511), s-a căsătorit cu Clotilda, o prinţesă creştină din Burgundia. Influenţa Clotildei, combinată cu ceea ce Clovis a interpretat a fi ajutor divin într-o luptă, a dus la convertirea lui în anul 496.5 Cînd el a devenit creştin, cea mai mare parte a poporului lui a acceptat de asemenea creştinismul. Fie că toate convertirile au fost autentice fie că nu au fost, acceptarea oficială a creştinismului de către Clovis urma să aibă efecte cu consecinţe de durată asupra istoriei viitoare a Bisericii. Toţi francii care dominau Galia, teritoriul Franţei de azi, făceau acum parte din Biserica Creştină. Galia a devenit o bază din care misionarii puteau merge în Spania ariană, pentru a-i cîştiga pe goţii arieni, care se stabiliseră acolo, înapoi la creştinismul ortodox. Cel mai important fapt a fost că monarhia francă a devenit suporterul înflăcărat al papalităţii la începutul Evului Mediu. Regii franci au traversat deseori Alpii, pentru a-l salva pe episcopul roman de duşmanii lui din Italia. Patrick (cea 389-461), care mai tîrziu a devenit sfîntul patron al Irlandei, a fost dus de piraţi din Britania în Irlanda pe cînd avea 16 ani. El a trăit acolo, îngrijind vite, timp de 6 ani. La întoarcerea în patria lui, a simţit chemarea de a lucra între oamenii din Irlanda ca misionar. Din anul 432 pînă în anul 461, a lucrat între celţii din Irlanda şi, în ciuda eforturilor preoţilor religiei druide, a reuşit să facă din insulă un puternic centru al creştinismului celtic. în timpul Evului Mediu din Europa, Irlanda era un centru de cultură din care erau trimişi să lucreze pe continent misionari şi cărturari. Irlanda a fost locul din care Columba a pornit să-i cîştige pe scoţieni la creştinism. Columba (521-597) a fost apostolul Scoţiei, aşa cum Patrick fusese apostolul Irlandei. în anul 563, pe insula Iona, el a înfiinţat o mănăstire care a devenit un centru pentru evanghelizarea Scoţiei. De aici, în anul 635, Aidan a plecat să ducă Evanghelia la invadatorii anglo-saxoni din Northumbria. Biserica celtică din Irlanda şi Scoţia a fost mai presus de orice o biserică misionară. La sfîrşitul perioadei în discuţie, creştinismul celtic era deja victorios în Scoţia şi Irlanda. în Anglia el fusese aproape exterminat. Creştinii celţi “şi creştinii romani urmau să rivalizeze pentru supunerea anglo-saxonilor, pe care ambele grupuri i-au ajutat să fie cîştigaţi la creştinism. In jurul anului 590, Biserica nu numai că fusese eliberată de sub persecuţia statului roman, dar şi devenise strîns legată de stat. De asemenea ea îşi făcuse partea ei în convertirea invadatorilor teutoni ai imperiului la creştinism şi în transmiterea la aceştia a elementelor culturii greco-romane. Dar în procesul acesta, masele de păgîni fuseseră cîştigate la religia creştină prea repede pentru ca Biserica să-i poată educa şi călăuzi printr-o perioadă de încercare. Mulţi au adus cu ei în Biserică vechile lor tipare de viaţă şi obiceiuri. închinarea la sfinţi a fost înlocuită cu vechea închinare la eroi. Multe ritualuri cu nuanţă de păgînism au găsit o poartă deschisă spre Biserică. în încercarea de a face faţă nevoilor barbarilor, Biserica a fost ea însăşi parţial păgînizată.

SUPREMAŢIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 Controversa Conciliilor şi evoluţia crezului In istoria Bisericii au existat două mari perioade de controversă teologică. Intre anii 313 şi 451 controversele teologice au avut ca rezultat încercarea de a rezolva problemele formulînd credeuri. Marile credeuri ale protestantismului au primit formă în perioada disputei teologice din timpul Reformei. Prima perioadă a controversei teologice a avut loc între anii 325 şi 451, cînd au fost convocate concilii universale sau ecumenice ale conducătorilor Bisericii pentru a rezolva conflictul. Aceste concilii au formulat principii universale ale Bisericii creştine, cum ar fi Credeul de la Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii creştine. Cuvîntul dogmă a venit prin limba latină din cuvîntul grecesc dogma, derivat de la verbul dokeo. Acest cuvînt înseamnă „a gîndi”. Dogmele sau doctrinele formulate în această perioadă au fost rezultatul gîndirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor Bisericii, pentru a interpreta corect sensul Scripturilor asupra punctelor disputate şi pentru a evita opiniile eronate. Epoca este de asemenea o ilustraţie excelentă a felului în care zelul intens pentru o doctrină poate induce în eroare în mod inconştient pe un individ sau o biserică, dacă nu există un studiu echilibrat al Bibliei. Exact aşa cum Sabelius a ajuns la o negare a esenţei Trinităţii prin încercarea lui de a apăra unitatea Dumnezeirii, tot aşa şi Arius a ajuns ia o concepţie antiscripturală a relaţiei lui Cristos cu Tatăl în încercarea lui de a scăpa de ceea ce el credea a fi pericolul politeismului. Cineva s-ar putea întreba de ce controversa asupra problemelor teologice a venit atît de tîrziu în istoria Bisericii antice; dar în epoca persecuţiilor, loialitatea faţă de Cristos şi faţă de Scripturi a avut precădere asupra sensului doctrinelor speciale. Ameninţarea din partea statului a forţat Biserica la unitate internă, pentru a prezenta un front unit. Apoi, de asemenea, încercarea lui Constantin de a unifica imperiul pentru salvarea civilizaţiei clasice a însemnat că Biserica trebuia să aibă un corp unit de dogme, pentru ca să poată fi liantul care să cimenteze strîns corpul politic. Un imperiu trebuie să aibă o dogmă. Metoda adoptată de Biserică pentru rezolvarea diferenţelor de opinie vitale în legătură cu sensul Scripturilor a fost conciliul ecumenic sau universal, de obicei convocat şi prezidat de împăratul roman. Au avut loc şapte concilii, care au fost reprezentative pentru întreaga Biserică creştină.’ Mari conducători ai Bisericii din toate părţile imperiului îşi reprezentau localităţile lor şi îşi dădeau concursul la elaborarea soluţiilor pentru problemele teologice care dominau gîndirea creştinilor în această epocă. I. TEOLOGIA- RAPORTURILE ÎNTRE PERSOANELE TRINITĂŢII A. Relaţia eternă a Fiului cu Tatăl Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Isus Cristos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme după încetarea persecuţiei. în Europa apuseană, Tertulian, de exemplu, a insistat asupra unităţii de esenţă în trei personalităţi, ca interpretare corectă a Trinităţii. După aceea disputa s-a mutat în partea răsăriteană a imperiului. Trebuie reamintit că Biserica s-a văzut întotdeauna nevoită să lupte cu concepţiile unitariene despre Cristos. Unitarianismul modern îşi are predecesorii în arianism şi în socinianismul din secolul al XVI-lea. In anul 318 sau 319, Alexandru, episcop de Alexandria, le-a predicat prezbiterilor lui despre „Marele mister al unităţii Trinităţii”. Unul dintre prezbiteri, Arius, un cărturar ascet şi predicator popular, a atacat predica, deoarece el credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele din Dumnezeire. în dorinţa de a evita o concepţie politeistă despre Dumnezeu, Arius a luat o poziţie care nu trata corect adevărata Dumnezeire a lui Cristos. Problema era de natură soteriologică. Putea Cristos să-l salveze pe om dacă El era un semizeu, inferior adevăratului Dumnezeu, şi de esenţă asemănătoare dar diferită de Tatăl, aşa cum susţinuseră Eusebiu şi Arius? Care este relaţia Lui exactă cu Tatăl? Controversa a devenit atît de înverşunată, încît Alexandru a reuşit să-1 vadă pe Arius condamnat de un sinod. Atunci Arius a fugit la palatul lui Eusebiu, episcop de Nicomedia, care îi fusese coleg de şcoală. Deoarece disputa s-a centrat în Asia Mică, ea ameninţa atît unitatea imperiului cît şi pe cea a Bisericii. Constantin a încercat să potolească disputa prin scrisori trimise episcopului Alexandriei şi lui Arius, dar disputa trecuse dincolo de punctul în care putea fi soluţionată printr-o scrisoare, fie ea chiar şi din partea împăratului. Atunci Constantin a convocat un conciliu al episcopilor Bisericii, care să dea o soluţie la dispută. Acest conciliu s-a întrunit la Niceea la începutul verii lui 325. Au fost prezenţi între două sute şi trei sute de episcopi ai Bisericii, dar din partea apuseană a imperiului au venit mai puţin de zece. împăratul a prezidat prima şedinţă şi a plătit toate cheltuielile. Pentru prima dată, Biserica s-a văzut dominată de conducerea politică a capului statului. Problema perenă a relaţiei dintre Biserică şi stat a reieşit clar aici, dar episcopii erau prea ocupaţi cu rezolvarea ereziei teologice pentru a se mai gîndi la această problemă. La conciliu au fost scoase în evidenţă trei puncte de vedere. Arius, sprijinit de Eusebiu din Nicomedia (a se face distincţie între el şi Eusebiu din Cezarea), şi o minoritate din cei prezenţi, au insistat că Cristos nu a existat din veşnicie, ci a avut un început prin actul creator al lui Dumnezeu, înainte de timp. Arius credea că Cristos este de esenţă sau substanţă diferită (heteros) de Tatăl. Datorită vieţii Sale virtuoase şi ascultării de voia lui Dumnezeu, Cristos trebuie considerat divin. Dar Arius credea că Cristos este o fiinţă creată din nimic, subordonat Tatălui şi de esenţă diferită de Tatăl. El nu este coegal, coetern şi consubstanţial cu Tatăl. Pentru Arius, El este divin, dar nu Dumnezeu. Atanasie (cea 295-373) a devenit principalul exponent a ceea ce avea să devină doctrină ortodoxă. Părinţii lui bogaţi s-au îngrijit de educaţia lui teologică la faimoasa şcoală catehetică din Alexandria. Lucrarea lui De incarnatione, prezenta ideea sa despre doctrina lui Cristos. La conciliu, acest tînăr cu puţin peste 30 de ani, a insistat că Cristos a existat din veşnicie împreună cu Tatăl şi este de aceeaşi esenţă cu Tatăl (homoousios), deşi El este o personalitate distinctă. El a insistat asupra acestor lucruri, deoarece credea că, dacă Cristos era mai puţin decît afirmase El, atunci nu poate fi Mîntuitorul oamenilor. Atanasie era de părere că problema mîntuirii veşnice a omului este legată organic de relaţia Tatălui cu Fiul. El susţinea că Cristos este coegal, coetern şi consubstanţial cu Tatăl, şi pentru aceste păreri el a fost exilat de cinci ori în cursul vieţii sale. Grupul cel mai mare era condus de nobilul învăţat şi istoric al Bisericii, Eusebiu din Cezarea, a cărui antipatie faţă de controversă I-a făcut să propună o idee care spera el va fi un compromis acceptabil. El a propus o vedere moderată, care combina cele mai bune idei ale lui Arius şi ale lui Atanasie. Peste două sute din cei prezenţi s-au alăturat acestei vederi la început. El susţinea că Cristos su a fost creat din nimic, aşa cum insistase Arius, ci El era născut din Tatăl înainte de Timp, în eternitate. Cristos este de aceeaşi (homoi) esenţă (esenţă similară) cu Tatăl. Crezul lui a devenit baza credeului formulat în final la Niceea, dar crezul de la Niceea insistă mai puternic asupra unităţii esenţei substanţei Tatălui şi Fiului. Ortodoxia a cîştigat o victorie temporară la Niceea prin afirmarea eternităţii lui Cristos şi a identităţii esenţei Lui cu cea a Tatălui. Dar credeul formulat aici nu trebuie confundat cu Credeul niceean folosit de Biserică azi, cu toate că acest credeu a izvorît din formularea de la Niceea. Credeul din 325 se încheie cu expresia „şi în Duhul Sfînt” şi este urmat de un paragraf care condamnă vederile lui Arius.4 Intre anii 325 şi 361, sub Constantin şi fiii săi, ortodoxia a avut de rezistat la o reacţie ce a dus la înfrîngerea ei şi victoria temporară a arianismului. O a doua reacţie împotriva ortodoxiei, cu victoria finală a ortodoxiei în 381, a venit între anii 361 şi 381. în anul 381, Theodosiu a definit credinţa adevăraţilor creştini ca fiind vederile formulate de ortodocşi la Niceea, dar perioada dintre anii 325 şi 381 a fost marcată de ostilitate şi discordie. Conciliul de la Constantinopol din anul 381 afirma în canonul 1 din deciziile sale că credinţa celor 318 părinţi de la Niceea „nu va fi pusă la o parte ci va rămîne dominantă”. Actualul credeu niceean, aprobat la talcedon în 451, este după toate probabilităţile bazat pe crezurile siro-palestiniene, ca de exemplu crezul de la Ierusalim din scrierile lui Ciril. Acest crez, crezul apostolic şi crezul athanasian sînt cele trei mari crezuri universale ale Bisericii.5 Arianismul, cu care sînt înrudite atît modernismul cît şi unitarianismul, a fost respins ca doctrină neortodoxă, şi adevărata divinitate a lui Cristos a fost declarată ca un articol al credinţei creştine. Arianismul s-a răspîndit masiv printre goţi, vandali şi lom bar zi. Deşi decizia de la Niceea a devenit un factor în sciziunea finală dintre bisericile răsăritene şi cele apusene, aceasta nu trebuie să ne facă să nu vedem valoarea acelei hotăriri pentru credinţa noastră. Ca rezultat al Conciliului de la Niceea, Biserica şi-a pierdut independenţa, deoarece, de aici începînd, ea a devenit imperială, fiind din ce în ce mai mult dominată de împărat. în Apus, Biserica a reuşit să se ridice deasupra acestei dominaţii, dar Biserica din Răsărit nu s-a eliberat niciodată de sub dominaţia din partea puterii politice a statului. B. Relaţia Duhului Sfînt cu Tatăl Macedonius, episcop de Constantinopol între anii 341 şi 360, învăţa că Duhul Sfînt este “un preot şi un slujitor” la acelaşi nivel cu îngerii. El credea că Duhul Sfînt este o creatură subordonată Tatălui şi Fiului. Aceasta era o renegare a adevăratei divinităţi a Duhului Sfînt şi era tot atît de periculoasă pentru doctrina Duhului Sfînt cum au fost vederile lui Arius în legătură cu Cristos. Conciliul ecumenic de la Constantinopol a condamnat opiniile lui Macedonius în anul 381. Atunci cînd credeul de la Constantinopol, credeul nostru niceean, a fost recitat la al treilea Conciliu de la Toledo în 589, au fost adăugate cuvintele „şi Fiul” (fîlioque) la afirmaţia „care vine de la Tatăl”, în legătură cu relaţia dintre Duhul Sfînt, Tatăl şi Fiul. De atunci bisericile apusene au insistat asupra adevăratei divinităţi şi asupra personalităţii Duhului Sfînt, care este considerat coegal, coetern şi consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul.

Epoca de aur a părinţilor Bisericii Părinţii Bisericii discutaţi pînă aici au fost cunoscuţi ca părinţii antenicenieni, fie că au fost părinţii apostolici, apologeţii sau polemiştii. între Conciliul de la Niceea (325) şi cel de la Calcedon (451) şi-au desfăşurat activitatea cîţiva dintre cei mai capabili părinţi ai Bisericii creştine. Ei s-au străduit să studieze Scripturile de-a lungul unor linii mai ştiinţifice pentru a dezvolta sensul lor teologic. Datorită ponderii veritabile a operei şi a influenţei sale asupra Bisericii timpului său, Augustin a fost cel mai mare dintre aceşti părinţi. I. PĂRINŢII POSTNICEENI DIN RĂSĂRIT Părinţii din ramura de răsărit a Bisericii au aparţinut de şcoala alexandrină şi antiohiană de interpretare. Bărbaţi ca şi Chrysostom sau Teodor din Mopsuestia au urmat şcoala antiohiană sau siriană de interpretare, punînd accentul pe un studiu istorico-gramatical al Scripturilor, pentru a descoperi sensul pe care scriitorul sfînt a dorit să-l comunice celor cărora le-a scris. Ei au evitat tendinţa de a alegoriza, tendinţă caracteristică celor din şcoala alexandrină, care urmau exemplul lui Origen. A. Chrysostom — Comentator şi Orator. Ioan, care la scurt timp după moarte a fost numit Chrysostom, deoarece elocvenţa sa era literalmente aceea a unuia care merita numele „Gură de Aur”, s-a născut în jurul anului 347 într-o familie aristocratică bogată din Antiohia. Mama sa, Anthusa, ne reaminteşte de mama lui Augustin, deoarece, deşi a rămas văduvă la 20 de ani, a refuzat să se recăsătorească, pentru a-şi putea devota tot timpul educaţiei fiului ei. Chrysostom a fost studentul sofistului Libanius, care fusese unul din prietenii împăratului Iulian. Acest om i-a dat o instruire bună în domeniul clasicilor greci şi al retoricii, punînd baza pentru excelenta sa abilitate în vorbire. Un timp, el a practicat dreptul, dar după botezul său în anul 368, s-a călugărit. După moartea mamei sale în 374, a dus o viaţă ascetică severă pînă în 380. în acest timp, a trăit într-o peşteră dintr-un munte lîngă Antiohia. Sănătatea şubredă l-a obligat să pună capăt acestui regim sever. Ordinat în 386, a predicat în Antiohia pînă în 398 unele dintre cele mai bune predici ale sale. în acel an a fost ales patriarh al Constantinopolului, poziţie pe care a deţinut-o pînă cînd împărăteasa Eudoxia l-a alungat în anul 404, deoarece o criticase pentru îmbrăcămintea ei extravagantă şi pentru că pusese o statuie a ei din argint lîngă biserica Sf. Sofia, unde predica el. A murit în exil în anul 407. Chrysostom a trăit o viaţă simplă şi curată, care era un reproş la adresa bogaţilor săi enoriaşi cu poziţie înaltă în Constantinopol. Extrem de ascetic în insistenţa sa asupra simplităţii vieţii şi înclinat spre misticism, nu a avut întotdeauna tact; dar avea o fire amabilă, politicoasă, plină de afecţiune. Deşi din punct de vedere moral şi spiritual a fost un gigant, fizic era scund şi slab. Faţa sa slabă dar plăcută, fruntea zbîrcită, capul chel şi ochii luminoşi pătrunzători lăsau o impresie permanentă asupra ascultătorilor lui. Probabil cîţiva ani de studiu cu Diodor din Tars au avut o contribuţie pozitivă asupra abilităţii lui de exeget. Mai există în jur de 640 din predicile sale şi chiar o citire a lor poate să ne dea o idee asupra abilităţii sale oratorice. Majoritatea predicilor sale sînt comentarii ale epistolelor lui Pavel. Necunoscînd ebraica, el nu a putut face o investigaţie critică a Scripturilor Vechiului Testament, dar el păstra în minte importanţa contextului, căutînd să descopere sensul literal dorit de scriitor şi să facă o aplicaţie practică a acelui sens la problemele oamenilor din timpul său. Aceste aplicaţii practice ale Evangheliei au fost elaborate cu multă seriozitate morală. El susţinea că între morală şi religie nu trebuie să existe nici un dezacord; Crucea şi etica trebuie să meargă mînă în mînă. Nu este de mirare că el a fost şi mai este încă salutat ca şi cel mai mare orator pe care 1-a avut vreodată Biserica Răsăriteană.1 B. Teodor (cea 350-428) — exegetul Un alt important părinte al Bisericii este Teodor din Mopsuestia. Şi el a studiat Scripturile timp de aproape zece ani cu Diodor din Tars. Această educaţie bună a fost posibilă datorită faptului că s-a născut într-o familie bogată. A fost ordinat ca presbiter în Antiohia în anul 383, apoi a devenit episcop de Mopsuestia în Cilicia, în jurul anului 392. Pe bună dreptate, Teodor a fost numit „prinţul exegeţilor antici”. El s-a opus sistemului alegoric de interpretare, insistînd asupra unei înţelegeri profunde a gramaticii textului pentru a descoperi sensul intenţionat de scriitor. El a dat de asemenea o atenţie deosebită textului, în contextul lui imediat sau mai îndepărtat. Acest tip de studiu a făcut din el un comentator şi un teolog abil. El a scris comentarii asupra unor cărţi ale Bibliei, cum ar fi Coloseni şi Epistolele către tesaloniceni. Atît el cît şi Chrysostom au avut o influenţă mare asupra interpretării Bibliei în timpul lor. Opera lor a fost în contrast izbitor cu interpretările nefireşti ale Scripturii ce rezultau din folosirea metodei de interpretare alegorică. C. Eusebiu (cea 265-339) — istoric al Bisericii. Unul dintre cei mai mult studiaţi părinţi ai Bisericii este Eusebiu din Cezarea care are tot atît de mult dreptul la titlul de părinte al istoriei Bisericii pe cît are Herodot dreptul la titlul de părinte al istoriei. După o bună educaţie primită de la Pamfilus în Cezarea, el 1-a ajutat pe prietenul său Pamfilus să-şi clădească biblioteca în acel oraş. Eusebiu a fost un student harnic, citind tot ce-i cădea în mînă şi care l-ar fi putut ajuta în cercetările sale. El extrăgea mult material atît din literatura profană cît şi din literatura sacră. Mare parte din literatura timpului său, care ar fi putut altfel rămîne pierdută, a fost păstrată datorită acestor fragmente citate în lucrările lui. Personalitatea lui Eusebiu a fost cea care 1-a pregătit pentru asemenea ocupaţii cărturăreşti. El avea un caracter prietenos şi agreabil, detestînd certurile produse de erezia ariană. Lui i s-a dat un loc de onoare la dreapta lui Constantin la Conciliul de la Niceea şi, ca şi acesta, a optat pentru un compromis între partidele lui Atanasie şi Arius. Credeul de la Cezarea, prezentat de Eusebiu din Cezarea, a fost modificat şi acceptat de Conciliul de la Niceea. Capodopera lui este Istoria ecleziastică, o privire generală asupra istoriei Bisericii din timpurile apostolice pînă în 324. Scopul lui era acela de a înregistra încercările prin care a trecut Biserica la sfîrşitul lungii ei perioade de luptă şi începutul epocii ei de prosperitate. Lucrarea este cu atît mai valoroasă azi, deoarece Eusebiu a avut acces la excepţionala bibliotecă din Cezarea şi la arhivele imperiale. El a făcut un efort mare să fie onest şi obiectiv în folosirea celor mai bune şi mai demne de încredere surse primare de care putea beneficia. Prin faptul că a folosit în mod critic multe documente demne de încredere, Eusebiu a anticipat ceva din studiul ştiinţific atent pe care îl face istoricul modern atunci cînd evaluează sursele cunoştinţelor sale. Eusebiu este sursa noastră cea mai bună de cunoştinţe în domeniul istoriei Bisericii în timpul primelor trei secole ale existenţei sale, dar savanţii regretă faptul că el nu a dat note de subsol amănunţite asupra surselor cunoştinţelor sale, în maniera istoricului modern. De asemenea, uneori lucrarea lui este doar o colecţie de fapte şi citate fără un studiu ordonat al cauzei şi efectului. în ciuda acestor deficienţe, a divagaţiilor monotone şi a stilului nesistematic, lucrarea sa a fost de o valoare inestimabilă pentru Biserică de-a lungul epocilor. Eusebiu a scris Cronica, o istorie universală din timpul lui Avraam pînă în 323. „Canoanele cronologice” care constituie o parte din Cronică, dau cadrul cronologic convenţional al istoriei medievale. Viaţa lui Constantin a fost scrisă ca o anexă la Istoria ecleziastică, fiind o sursă excelentă de informare, deşi cam laudativă, cu privire la faptele lui Constantin legate de Biserică. Eusebiu a mai scris şi o biografie laudativă a lui Constantin. Activitatea istorică a lui Eusebiu a fost continuată de doi succesori care nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul înalt de încredere atins de el. Totuşi, trebuie afirmat că aceşti laici, Socrate şi Sozomen, ambii educaţi pentru profesiunea juridică, au dovedit o lipsă de bigotism chiar şi în tratarea cu adversarii lor. Lucrarea lui Socrate prezintă istoria creştinismului de la 305 pînă în 439, într-o încercare de a completa lucrarea începută de Eusebiu. Sozomen a fost mult mai credul decît Socrate, şi i-a plagiat adesea opera acestuia. Adeseori el face digresiuni în favoarea ascetismului. Lucrarea lui acoperă perioada de la 323 pînă la 425. împreună cu Eusebius, aceşti bărbaţi sînt principalele autorităţi ecleziastice pentru istoria Bisericii antice.

II. ÎNCHINAREA BISERICII PRIMARE Problema unei forme de închinare ordonată, pună de demnitate pare să fi fost un subiect care prezenta interes încă din timpul apostolilor. Pavel a trebuit să îndemne biserica din Corint să-şi desfăşoare închinarea în mod demn şi ordonat (1 Corinteni 14:40). Cristos a afirmat esenţa adevăratei închinări atunci cînd a declarat că, deoarece Dumnezeu este Duh, adevărata închinare este o problemă de Duh (Ioan 4:24). închinarea adevărată este înălţarea spiritului uman prin practici religioase care aduc sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. Primii creştini nu se gîndeau la biserică în sensul unui loc de închinare, sens în care este utilizat cuvîntul astăzi. O biserică însemna un grup de oameni în relaţie personală cu Cristos. Un asemenea grup se întîlnea în case (Faptele 12:12; Romani 16:5, 23; Coloseni 4:15; Filimon 1-4), la Templu (Faptele 5:12), în sălile publice ale şcolilor (Faptele 19:9) şi în sinagogi, atîta timp cît li s-a permis să facă aceasta (Faptele 14:1, 3; 17:1; 18:4). Locul nu era atît de important cît era faptul că se întîlneau pentru părtăşie unii cu alţii şi pentru închinare lui Dumnezeu. In timpul primului veac aveau loc două servicii în prima zi a săptămînii. Acea zi a fost adoptată ca zi de închinare, deoarece era ziua în care Cristos înviase din morţi (Faptele 20:7; 1 Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10). Foarte probabil că serviciul de dimineaţă includea citirea Scripturii (Coloseni 3:16), îndemnuri din partea prezbiterului conducător, rugăciuni şi cîntări (Efeseni 5:19). Masa iubirii (1 Corinteni 11:20-22) sau agape preceda Cina Domnului la serviciul de seară. Spre sfîrşitul primului veac, masa iubirii a fost în general lăsată la o parte, iar Cina Domnului era sărbătorită în timpul serviciului de închinăciune de dimineaţa. Pliniu i-a descris lui Traian pe creştini ca pe unii care se întîlneau înainte de zorii zilei, cîntau imnuri şi promiteau să trăiască o viaţă morală. Sînt mult mai complete informaţiile de la mijlocul secolului al II-lea, în legătură cu ordinea închinării, şi ele pot fi găsite în Prima apologie a lui Iustin Martirul şi în Didahia.6 Serviciul, care se ţinea în „ziua soarelui”, începea cu citirea „memoriilor apostolilor” sau a „scrierilor profeţilor”, atîta „cît permite timpul”. Apoi urma un îndemn sau o omilie din partea „preşedintelui”, bazate pe cele citite. Apoi adunarea se ridica pentru rugăciune. Sărbătorirea Cinei Domnului urma după sărutul păcii. Erau apoi binecuvîntate pîinea şi „apa şi vinul” prin mulţumiri şi rugăciuni la care oamenii răspundeau cu un „Amin”. După Cină, diaconii duceau elementele Cinei şi la casele celor care nu au putut să fie prezenţi la adunare. La încheiere făceau o colectă pentru a ajuta văduvele şi orfanii, bolnavii, întemniţaţii şi străinii. Apoi adunarea se încheia şi toţi mergeau la casele lor. Cina Domnului şi botezul erau cele două sacramente de care Biserica primară făcea uz, deoarece ele fuseseră instituite de Cristos. Scufundarea pare să fi fost pe larg practicată în primul veac, dar, după Didahia, botezul putea fi oficiat prin turnarea apei peste capul celui ce era botezat, dacă nu exista un rîu cu apă curgătoare sau o cantitate mare de apă.). Doar cei care erau astfel botezaţi puteau lua parte la Cina Domnului. Din catacomba lui Callistus, imaginea unui convertit care este botezat.

III. VIAŢA BISERICII Biserica primară trăia în ţări în care guvernul nu se ocupa de ajutorarea săracilor în nici un fel. Fiecare biserică lua această responsabilitate asupra ei. Banii adunaţi de la cei ce puteau da la colecta efectuată după Cina Domnului erau destinaţi împlinirii unor asemenea nevoi. Pavel a menţionat de asemenea obiceiul de a aduna daruri de la credincioşi în fiecare duminică (1 Corinteni 16:1-2). Apoi diaconii le foloseau pentru cei ce erau în nevoi. Femeile din biserici de asemenea ajutau la această lucrare de caritate, făcînd haine pentru cei ce aveau nevoie de ele (Faptele 9:36-41). Biserica nu a atacat în mod direct instituţia sclaviei; nici posedarea de sclavi nu le era interzisă creştinilor. Dar creştinismul a subminat curînd instituţia sclaviei, amintindu-i stăpînului creştin şi sclavului că ei sînt fraţi creştini. Scrisoarea plină de tact a lui Pavel către Filimon, conducătorul bisericii din Colose, lasă impresia că Filimon, care «ra un creştin sincer, îi va reda libertatea lui Onisim. Biserica primară insista asupra separării de practicile păgîne ale societăţii romane, dar nu insista asupra separării de semenii păgîni, cu care creştinii puteau avea legături sociale inofensive. De fapt, Pavel a arătat că un asemenea amestec social este admis atîta timp cît el nu implică o compromitere sau o sacrificare a principiilor creştine (1 Corinteni 5:10; 10:20-33). însă el îndemna la separare totală de orice practică asociabilă cu idolatria sau cu imoralitatea păgînă. Creştinul trebuie să respecte principiul de a nu face nimic care ar putea dăuna trupului care acum îi aparţinea lui Cristos (1 Corinteni 6:12); de a nu face nimic care ar putea să-i împiedice pe alţii să vină la Cristos; de a nu face nimic care ar putea să-i ducă la rătăcire pe creştinii mai slabi (1 Corinteni 8:13; 10:24); şi de a se feri de orice nu ar aduce glorie lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20; 10:31). Aceste principii interziceau frecventarea teatrelor, a circurilor, a jocurilor, sau a templelor păgîne. în ciuda acestei atitudini de separare morală şi spirituală, creştinii voiau, ba chiar erau îndemnaţi de Pavel, să-şi îndeplinească obligaţiile civice de ascultare şi de respect faţă de autoritatea civilă, să-şi plătească impozitele şi să se roage pentru conducători (Romani 13:7; 1 Timotei 2:1-2). Ei erau cetăţeni excepţionali atîta timp cît nu li se cerea să violeze preceptele lui Dumnezeu, autoritatea cea mai înaltă căreia ei îi datorau devotament în primul rînd. Puritatea vieţii, dragostea şi curajul Bisericii Primare, care a respectat cu fermitate aceste principii şi a fost gata să moară pentru ele, a avut un astfel de impact asupra societăţii păgîne a Romei imperiale, încît doar la trei veacuri de la moartea lui Cristos, Constantin a recunoscut oficial importanţa creştinismului în stat, convocînd şi prezidînd Conciliul de la Niceea.

III. REZULTATELE PERSECUŢIEI Răspîndirea rapidă a creştinismului, chiar şi în perioadele celei mai aspre persecuţii, a dovedit cu adevărat că sîngele martirilor a fost sămînţa Bisericii, în timpul perioadei apostolice, creştinismul fusese mai ales o mişcare urbană. Numărul credincioşilor activi în Ierusalim, după înviere, era estimat de Pavel la aproximativ 500 (1 Corinteni 15:6). Scrisoarea lui Pliniu dovedeşte că creştinismul era puternic în Asia Mică la scurt timp după începutul secolului al II-lea. în timpul primului secol, el fusese limitat mai ales în partea răsăriteană a imperiului, prima şansă de a accepta creştinismul fiind acordată evreilor, atunci cînd Evanghelia ajungea în noi oraşe. în timpul celui de-al doilea secol, expansiunea creştinismului a fost rapidă în rîndurile populaţiei care vorbea limba greacă din imperiu. Biserica din Alexandria a devenit biserica principală din Egipt. în jurul anului 200, creştinii puteau fi găsiţi în toate părţile imperiului. în timpul celui de-al treilea secol, accentul a fost pus pe răspîndirea Evangheliei între latinii din partea apuseană a imperiului. în Africa de Nord a crescut o Biserică puternică, al cărei centru intelectual era Cartagina. în jurul anului 300, se estimează că Biserica număra între 5 şi 15 la- sută din populaţia imperiului, al cărei număr era între 50 de milioane şi 75 de milioane. Persecuţia a creat însă probleme interne ce trebuiau rezolvate. în Africa de Nord şi la Roma au izbucnit două controverse puternice în legătură cu modul în care trebuiau să fie trataţi, dacă se pocăiesc, cei care oferiseră jertfe pe altarele păgîne în timpul persecuţiei de sub Decius şi cei care renunţaseră la Scripturi în timpul persecuţiei diocleţiene. Unii doreau ca aceştia să fie excluşi de la orice părtăşie cu biserica; alţii doreau ca ei să fie reprimiţi după o perioadă de verificare. Controversa donatistă, care s-a născut din persecuţia diocleţiană, nu era rezolvată încă în timpul lui Constantin. Persecuţia diocleţiană a forţat biserica să se ocupe de problema canonului Noului Testament (vezi cap. 10). Dacă deţinerea de scrisori putea să însemne moartea, creştinii doreau să fie siguri că acele cărţi la care nu voiau să renunţe nici sub ameninţarea cu moartea erau cu adevărat cărţi canonice. Acest factor a contribuit la hotărîrile finale prin care s-a stabilit care scrieri sînt canonice. De asemenea, a apărut literatura apologetică. Epoca de persecuţii este interesantă pentru lumina care o aruncă asupra eternei probleme a relaţiei dintre Biserică şi stat. Creştinismul pretindea loialitatea exclusivă a adepţilor lui în probleme morale şi spirituale. Creştinul trebuia să dea ascultare statului atîta timp cît acesta nu-i cerea să-şi violeze devotamentul moral şi spiritual faţă de Dumnezeu. Creştinii care trăiesc în state unde creştinismul este acum persecutat pot lua istoria persecuţiilor de la început ca un ghid. Problema ascultării de Cristos sau de Cezar este permanentă în istoria Bisericii.

II. CRISTOLOGIE — CONTROVERSE ÎN LEGĂTURA CU RELAŢIA DINTRE NATURILE LUI CRISTOS Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Cristos. înainte de a fi fost formulată doctrina ortodoxă a relaţiei celor două naturi s-au petrecut multe scene de furie şi violenţă. în general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Cristos, iar cei de Antiohia, pe umanitatea Lui. Apolinarius, un profesor de retorică, ajuns după convertirea lui episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Cristos care nu acorda importanţa cuvenită adevăratei umanităţi a lui Cristos. Apolinarius şi-a dezvoltat doctrina sa personală despre naturile lui Cristos cînd era în jur de 60 de ani. Pînă atunci fusese bun prieten cu Atanasie şi unul dintre campionii de frunte ai ortodoxiei. într-o încercare de a evita separarea inoportună a naturii umane de cea divină a lui Cristos, Apolinarius a susţinut că Cristos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar că spiritul din om a fost înlocuit în Cristos de logos. Logosul, care este elementul divin, a dominat în mod activ elementul pasiv trupul şi sufletul în persoana lui Cristos. Apolinarius a accentuat divinitatea lui Cristos, dar I-a minimalizat adevărata Sa umanitate. Concepţia lui a fost condamnată oficial la Conciliul ecumenic de la Constantinopole în 381. In contrast cu concepţia lui Apolinarius a fost cea elaborată de Nestorie, un călugăr erudit (cca 381 — cca 452), care în anul 428 a devenit patriarh la Constantinopol. Lui Nestorie îi displăcea folosirea termenului theotokos (purtătoare de Dumnezeu) ca nume pentru Măria, mama lui Isus, nume ce se părea că o slăveşte în mod exagerat. El a oferit ca alternativă cuvîntul Christotokos, argumentînd că Măria a fost doar mama părţii umane a lui Cristos. Argumentînd astfel, el L-a socotit pe Cristos a fi un om în care, asemenea gemenilor siamezi, natura divină şi umană erau combinate mai degrabă într-o unire mecanică a naturilor decît în una organică. Cristos era de fapt doar un om perfect, legat moral de divinitate. El era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decît Dumnezeul-om. Conducătorii Bisericii s-au întrunit în anul 431 la Efes unde, sub conducerea lui Ciril de Alexandria au condamnat această doctrină; dar partizanii lui Nestorie şi-au continuat lucrarea în partea răsăriteană a imperiului, ducînd Evanghelia, aşa cum o înţelegeau ei, în Persia, India şi chiar în China în anul 635 prin Alopen.8 Dar ea a fost distrusă în China pe la sfîrşitul secolului al nouălea. Ca reacţie la opiniile unora ca Nestorie, a fost din nou accentuată natura divină a lui Cristos în dauna naturii Lui umane. Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol, insista că după întrupare cele două naturi ale lui Cristos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură cea divină. Această concepţie a avut ca rezultat negarea adevăratei umanităţi a lui Cristos. Ea a fost condamnată într-o scrisoare lungă, cunoscută sub numele de Tomul,, scrisă de Leon I, episcop al Romei între 440 şi 461 şi de Conciliul de la Calcedon în anul 451. Conciliul de la Calcedon a elaborat o cristologie în concordanţă cu Scriptura. Conciliul a afirmat că Cristos a fost „complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ce priveşte umanitatea Lui, Dumnezeu adevărat şi om adevărat”, avînd „două naturi, inconfundabile, neschimbătoare, indivizibile şi inseparabile”. Aceste două naturi erau îmbinate armonios într-o singură Persoană cu o singură esenţă prin întrupare. Această formulare a constituit concepţia ortodoxă asupra acestui punct de la Conciliu încoace. Concepţiile lui Eutih au fost reînviate în controversa monofizită care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean pînă la jumătatea secolului al Vl-lea. Şi acum mai există peste 15 milioane de monofiziţi în bisericile coptice din Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Cristos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor lui Cristos. A avut El atît o voinţă divină cît şi una umană? Dacă da, au fost ele egale sau una a fost subordonată celeilalte? Această dispută a fost rezolvată în final la Conciliul de la Constantinopol (680-681) cu afirmaţia că cele două voinţe ale lui Cristos au existat în El într-o unitate armonioasă, în care voinţa umană era supusă voinţei divine. După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din Răsărit a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIH-lea, teologia răsăriteană a stagnat pînă în timpurile moderne.

III. ANTROPOLOGIE— MODUL DE SALVARE A OMULUI Ereziile şi controversele discutate pînă aici au constituit probleme mai ales în aripa răsăriteană a Bisericii. Teologia şi cristologia nu au fost probleme grave în Apus, unde conducători ca Tertulian au dus Biserica la concepţia ortodoxă cu privire la relaţia lui Cristos cu Tatăl şi cu privire la relaţia dintre cele două naturi. Biserica Apuseană nu era interesată atît de teologia metafizică speculativă cît erau gînditorii greci mai raţionalişti ai Bisericii Răsăritene. în schimb, gînditorii Bisericii Apusene erau interesaţi de probleme mai practice. Această distincţie devine foarte clară pentru oricine studiază istoria antică. Mintea greacă şi-a adus contribuţia în domeniul gîndirii, pe cînd mintea romană, mai practică, era interesată în problemele de practică ale Bisericii. De exemplu, pe Augustin şi Pelagius i-a interesat problema naturii omului şi a modului de salvare a omului. Trebuia omul salvat numai de către puterea divină sau exista un loc pentru voinţa umană în procesul salvării? Pelagius (cca 360-420), un călugăr şi teolog britanic, a venit la Roma în jurul anului 400 unde, cu ajutorul lui Celestius, şi-a formulat concepţia lui despre modul în care este salvat omul. Curînd el şi-a dat seama că Augustin nu-i accepta ideile. El a plecat din Roma în anul 409. Pelagius, un individ rece şi calm nu cunoscuse nimic din lupta sufletească prin care trecuse Augustin înainte de a fi fost salvat. Aşadar, Pelagius dădea voinţei umane un loc mai important în procesul salvării. Dar Augustin şi-a văzut voinţa neputincioasă în a-l elibera din mlaştina păcatului în care se găsea din cauza firii lui păcătoase. Pelagius credea că fiecare om este creat liber aşa cum a fost Adam, şi că fiecare om are puterea de a alege binele sau răul. Fiecare suflet este o creaţie diferită a lui Dumnezeu şi, de aceea, necontaminată de păcatul lui Adam. Universalitatea păcatului în lume este explicată prin slăbiciunea firii umane mai degrabă decît prin corupţia voinţei umane prin păcatul originar. Omul nu moşteneşte păcatul originar de la primul lui strămoş, deşi păcatele indivizilor din generaţia anterioară slăbesc trupul generaţiei prezente, aşa îneît păcatele sînt comise dacă individul nu vrea să coopereze cu Dumnezeu în procesul salvării. Voinţa umană este liberă să coopereze cu Dumnezeu pentru atingerea sfinţeniei şi, pentru a ajunge la har, se pot folosi de asemenea ajutoare cum ar fi Biblia, raţiunea şi exemplul lui Cristos. Deoarece nu există păcat originar, botezul copiilor mici nu este un element esenţial în salvare. Augustin, marele episcop de Hippona, s-a opus la ceea ce el credea că este o renegare a harului lui Dumnezeu, insistînd că regenerarea este lucrarea exclusivă a Duhului Sfînt. Omul a fost creat iniţial după chipul lui Dumnezeu, liber să aleagă binele şi răul, dar păcatul lui Adam i-a legat pe toţi oamenii, pentru că Adam a fost capul rasei. Voinţa omului este total coruptă de Căderea omului în păcat, aşa încît el trebuie considerat total decăzut şi neputincios să-şi exercite voinţa cu privire la problema salvării. Augustin credea că toţi moştenesc păcatul prin Adam şi că, de aceea, nimeni nu poate scăpa de păcatul originar. Voinţa omului este atît de legată, încît el nu poate face nimic pentru a se salva. Salvarea poate veni doar la cei aleşi prin harul lui Dumnezeu în Cristos. Dumnezeu trebuie să energizeze voinţa umană pentru a accepta harul Său oferit, care este doar pentru cei pe care El i-a ales pentru mîntuire. Concepţiile lui Pelagius au fost condamnate la Conciliul de la Efes în anul 431, dar nici bisericile răsăritene şi nici cele apusene nu au acceptat niciodată în totalitate concepţiile lui Augustin. loan Cassian (cca 360-cca 435), un călugăr, s-a străduit să găsească o poziţie de compromis prin care voinţa umană şi cea divină puteau coopera pentru salvare. El a susţinut că toţi oamenii sînt păcătoşi din cauza Căderii în păcat şi voinţele lor sînt slăbite dar nu corupte total. Voinţa omului, parţial liberă, poate coopera cu harul divin în procesul salvării. El se temea că doctrina alegerii şi a harului irezistibil, susţinute de Augustin, ar fi putut duce la iresponsabilitate etică. Concepţia lui Cassian a fost condamnată la Sinodul de la Orange în anul 529, unde a fost acceptată o formă moderată de augustinianism. Dar problema ridicată de Pelagius şi Augustin este mereu prezentă în Biserica creştină. Gîndirea liberală din secoulul al XX-lea nu este decît o reînviere a ideii pelagiene conform căreia omul poate beneficia de salvare prin cooperarea cu voinţa divină, cooperare realizată prin eforturile sale proprii. Problema este dacă creştinismul este o chestiune de morală sau de religie; voinţa liberă a omului sau harul lui Dumnezeu; dezvoltarea caracterului prin cultură sau printr-o convertire care face posibilă această schimbare; o chestiune de puteri raţionale ale omului sau revelaţia lui Dumnezeu. Biserica a fost întotdeauna mai aproape de concepţia lui Augustin decît de cea a lui Pelagius sau loan Cassian, deşi concepţiile bisericii medievale asupra acestui subiect au fost similare cu cele ale semipelagienilor care l-au urmat pe loan Cassian. Cele mai multe dintre controversele majore au încetat după anul 451, dar ele au avut o influenţă hotărîtoare asupra Bisericii creştine. Unitatea Bisericii a fost păstrată, dar cu preţul libertăţii spiritului de acţiune, atît de caracteristică pentru Biserica primară. Creştinii erau acum în posesia unor afirmaţii competente despre sensul în care trebuia interpretată Scriptura în problema chestiunilor doctrinare majore. Dar au fost şi unele dezavantaje care trebuie luate în considerare. Accentul pus pe teologie a dus la pericolul ca oamenii să fie ortodocşi în credinţă, dar fără a trăi la înălţimea implicaţiilor etice ale acelei credinţe. Crezul şi comportamentul trebuie să meargă întotdeauna mînă în mînă. De asemenea, a fost trist faptul că mulţi creştini au simţit că Biserica poate recurge la violenţă şi persecuţie în încercarea ei de a ţine credinţa curată, împăratul, ca arbitru între diferitele concepţii de la concilii, a reuşit să impună puterea statului în probleme de religie şi să pună capăt separării Bisericii de stat. Dar noi le putem fi recunoscători acelora care şi-au riscat viaţa şi poziţia pentru a face ca Biserica să accepte doctrinele adevărate conform Scripturii, şi ne putem uni în a-L slăvi pe Dumnezeu pentru călăuzirea Sa providenţială în toate aceste probleme.