Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

Cărţile şi pergamentele Noul Testament nu este un vîrf de munte izolat al literaturii religioase, ci el este mai degrabă culmea cea mai înaltă a unui lanţ muntos de literatură religioasă produsă de Biserica Primară. Formele ei literare de bază evanghelii, fapte, epistole şi apocalipsa au devenit modelele pe care primii părinţi ai Bisericii şi-au bazat scrierile lor. Nu ar trebui să ne mirăm de marele număr de cărţi din Noul Testament, care este de fapt mic dacă avem în vedere abundenţa de literatură religioasă din Biserica Primară. Luca face aluzie la numeroasele Evanghelii care erau în circulaţie în acel timp, atunci cînd a luat pana în mînă pentru a scrie relatarea sa inspirată de Duhul despre viaţa lui Cristos (Luca 1:1). Scrierile părinţilor Bisericii contribuie mult la umplerea golului din cunoştinţele istorice despre perioada dintre epoca Noului Testament şi ultima parte a secolului al IV-lea. Conducătorii Bisericii, cu pana ca şi cu vocea, au formulat literatură apologetică şi polemică în timp ce înfruntau persecuţia externă şi erezia internă. Au fost elaborate credeurile pentru a da formulări exacte ale credinţei. Iată de ce părinţii Bisericii au o valoare inestimabilă în studiul dezvoltării vieţii şi gîndirii creştine în această perioadă. Această literatură este departe de a fi monotonă, şi îl va răsplăti pe cel ce o studiază în mod serios atît cu inspiraţie cît şi cu cunoştinţe. Scriitorii citează şi utilizează limbajul Scripturii. Numele de „părinte al Bisericii” îşi are originea în folosirea titlului de „părinte”, care era dat episcopilor, mai ales în Apus, pentru a exprima o loialitate plină de afecţiune. începînd cu secolul al IlI-lea, a fost folosit tot mai mult ca titlu pentru apărătorii ortodocşi ai Bisericii şi exponenţii credinţei ei. Aceştia erau de obicei episcopi. Patrologie sau patristică este numele dat studierii vieţii şi operelor acestor oameni, dintre care cei mai mulţi au trăit în perioada dintre sfîrşitul epocii apostolice şi Conciliul de la Calcedon (451). Schema de mai jos va da cîteva date despre identitatea lor, perioada în care au trăit, lucrările majore şi cele mai importante caracteristici ale scrierilor lor. Există acum dovezi rezonabile că scrierile Noului Testament au fost încheiate chiar înaintea sfîrşitului primului secol după Cristos. Oameni care i-au cunoscut pe apostoli şi doctrina apostolică au continuat să scrie literatură creştină. Aceşti oameni sînt cunoscuţi sub numele de „părinţii apostolici”. Majoritatea lucrărilor literare ale acestor oameni au fost produse între anii 95 şi 150. în scrierile lor apar anumite caracteristici bine definite. Ei exprimă, într-un mod nepretenţios şi simplu, o credinţă sinceră şi pietate. Scrierile lor evidenţiază faptul că ei nu prea cunoşteau filozofia păgînă care poate fi observată în scrierile lui Origen sau Clement din Alexandria. Părinţii apostolici aveau o mare reverenţă pentru Vechiul Testament şi se sprijineau foarte mult pe el pentru susţinerea ideilor lor. Din acest motiv, se poate observa, în unele cazuri, o utilizare aproape excesivă a interpretării tipologice. Creştinismul este prezentat ca o împlinire a profeţiilor şi a prototipurilor Vechiului Testament. Aceşti oameni cunoşteau de asemenea formele literare ale Noului Testament şi le foloseau ca modele pentru lucrările lor. Edificarea practică şi pastorală a Bisericii este obiectivul major al scrierilor lor.

  IMPERIUL LUI CAROL CEL MARE In document, Constantin îi salută pe Silvestru şi pe episcopii Bisericii, şi relatează apoi cum a fost vindecat de lepră şi botezat de Silvestru. Drept compensaţie, el declară că Biserica Romei urmează să deţină prioritate asupra tuturor celorlalte biserici şi că episcopul ei este episcopul suprem în Biserică. El îi dă lui Silvestru teritorii în imperiul lui, Palatul Lateran, îmbrăcămintea şi însemnele rangului imperial. Apoi Constantin se retrage la Constantinopol, pentru a nu sta în calea drepturilor imperiale ale papei. Deşi faptele relatate mai sus sînt înscrise în document, ele nu sînt corecte din punct de vedere istoric. Nu mai există nici un alt document care să relateze aceste fapte. Mai mult, Lorenzo Valla, în anul 1440, XV, arată în cartea lui, primul document de critică istorică reală, că Donaţia a fost un fals făcut la cîteva secole după evenimentele pe care pretindea a le descrie. Puţine documente false au exercitat o influenţă atît de puternică asupra istoriei ca şi acesta. Următorul domnitor al francilor a fost Carol cel Mare, fiul lui Pepin cel Scurt. Carol cel Mare (742-814) s-a urcat pe tron în anul 768, şi în 800 a devenit împărat în Apus, cînd papa 1-a încoronat ca imperator romanorum (împărat al romanilor). Influenţa lui a fost simţită în fiecare domeniu de activitate umană din Europa apuseană. Cele mai multe informaţii despre Carol cel Mare ne vin de la Einhard, uneori cunoscut incorect ca Eginhard, autor al unei schiţe biografice a lui Carol.2 Carol era înalt cam de 2,10 m, avînd un corp proporţional de mare. Faţa lui luminoasă şi părul alb lung, asociate cu o asemenea înălţime, îi dădeau un aer de demnitate. îi plăcea vînătoarea, călăria şi înotul, dar avea un interes real şi pentru cultură şi acest interes l-a făcut să combine plăcerea mesei cu ascultarea muzicii sau cu ascultarea unui text citit de altcineva. El era devotat religiei. Dar religia lui nu intra în viaţa lui familială, deoarece el ţinea în palat atît concubine cît şi pe soţia lui legală. Carol cel Mare a fost şi un om al războiului. El a întreprins peste cincizeci de campanii în timpul domniei lui, în încercarea de a pune capăt anarhiei din regatul lui şi de a-i extinde graniţele pînă în Italia, unde i-a învins pe lombarzi, şi pînă în Germania unde i-a cucerit pe saxoni. El a reuşit să dubleze posesiunile tatălui lui, ocupînd Italia pînă la Roma, aproape întreg teritoriul Germaniei de azi şi tot teritoriul Franţei de azi. Atît de mult teritoriu în Europa apuseană nu mai fusese sub o singură jurisdicţie din timpul Imperiului Roman. Deoarece acest regat era ţinut unit prin geniul lui Carol cel Mare, el nu a durat mult după moartea lui Carol în anul 814. , Carol cel Mare a dezvoltat o birocraţie abilă şi un sistem bun de guvernare imperială, care să-i administreze marele imperiu. Imperiul era împărţit în diferite regiuni, fiecare cuprinzînd cîteva comitate conduse de un duce. împăratul.trimitea pe neaşteptate la curţile acestor duci oameni cunoscuţi ca missi dominici, pentru a le inspecta conturile, pentru a anunţa noi ordonanţe şi legi şi pentru a controla cum păstrau ei ordinea. El a fost de asemenea binevoitor faţă de Biserică. El credea că Biserica putea fi comparată cu sufletul, iar statul cu trupul unui om. Biserica şi statul O versiune a relaţiei dintre papă şi împărat este zugrăvită fi acest mozaic. Petru aşezat pe tron, este zugrăvit conferindu-i paliumul papa Leon al III-lea şi dîndu-i un drapel împăratului Carol cel Mare, arătînd; prin aceasta că fiecare dintre ei şi-a primit autoritatea direct de la Petru şi independent unul de altul. Işi aveau fiecare sferele lor de responsabilitate. în timp ce se afla la Roma pentru a încheia înfrîngerea lombarzilor în anul 774, el a reconfirmat donaţia de teritorii pe care Pepin le dăduse papei în 756. Dar el credea că conducătorul bisericii nu trebuie să conteste hotărîrea conducătorului statului şi că episcopii de asemenea trebuie să fie subordonaţi capului statului. Cînd Papa Leon III a fost atacat de o facţiune din Roma şi aproape omorît, el a părăsit Roma, plecînd la curtea lui Carol cel Mare. Acesta s-a întors înapoi la Roma cu papa, şi la un consiliu, papa a fost eliberat de acuzaţiile ce i se aduceau. La o liturghie ţinută în catedrală în ziua de Crăciun a anului 800, în timp ce Carol cel Mare îngenunchea în faţa altarului, papa a pus coroana pe capul lui şi 1-a declarat împărat al romanilor. în felul acesta a renăscut Imperiul Roman de Apus, şi noua Romă, condusă de un teuton, a luat locul vechiului Imperiu Roman. Un imperiu universal exista alături de o Biserică universală. Moştenirea clerică şi cea creştină erau acum legate laolaltă într-un imperiu creştin. Visul uman ca toţi oamenii să fie uniţi părea să fie din nou realizat, deoarece Carol cel Mare avea sub controlul lui cel mai mare teritoriu pe care l-a avut vreodată un om după căderea Imperiului Roman. Imperiul spiritual universal în care papalitatea avea control asupra sufletelor oamenilor îşi avea acum omologul în Imperiul Roman renăscut în care Carol cel Mare avea control asupra trupurilor oamenilor. Se credea că împărăţia lui Dumnezeu are două braţe: cel spiritual, prezidat de papă, trebuia să fie răspunzător pentru sufletele oamenilor; cel lumesc trebuia să fie răspunzător pentru binele fizic al omului. Papa şi împăratul trebuiau să-şi dea ajutor reciproc unul altuia. Desigur, o asemenea concepţie avea să aducă conflicte între conducătorii Bisericii şi noul Imperiu Roman Teutonic. I s-a dat oare împăratului putere de la Dumnezeu peste oameni, şi exercita oare papa putere primită de la împărat peste sufletele oamenilor? Sau Dumnezeu a dat Bisericii supremă autoritate şi papa a dat autoritate împăratului peste trupurile oamenilor? Sau aveau ei poziţii coordonate în care Dumnezeu i-a dat fiecăruia supremaţie directă în sfera lui? Răspunsul la această problemă i-a preocupat intens pe papi şi pe împărat în timpul evului mediu pînă cînd, în sfîrşit, papii au reuşit să-l aducă pe împărat sub controlul lor. După moartea lui Carol cel Mare, imperiul lui a căzut în declin sub fiul său slab şi nepoţii războinici, pînă cînd aceştia au împărţit imperiul între ei prin Tratatul de la Verdun în anul 843, dopa o lungă perioadă de război. Ideea imperială a fost din nou renăscută de prinţul German Otto, în anul 962; din 962 pînă in 1806, Sfîntul Imperiu Roman a fost o instituţie onorată în Europa, în ciuda remarcii sarcastice a lui Voltaire, că el nu era nici sfînt, nici imperiu, nici roman. Carol cel Mare a fost profund devotat progresului cultural, şi domnia lui imperială din 800 pînă în 814 a fost o perioadă de dezvoltare culturală, care a fost cunoscută de atunci sub numele de „Renaşterea carolingiană”. Nu mai fusese un asemenea progres cultural de la lucrarea lui Boetius şi Cassiodor, în timpul domniei lui Teodoric cel Mare, conducătorul ostrogot al Italiei din secolul al Vl-lea. Pentru a produce renaşterea lui culturală, Carol cel Mare s-a îndreptat spre cărturarii bisericii din Anglia, convingîndu-1 pe marele învăţat Alcuin (cea 735-804) să vină de la York la curtea lui şi să preia conducerea şcolii din palatul de la Aachen, unde puteau fi educaţi copiii familiei regale şi ai nobililor din conducere. Alcuin era ajutat în această muncă de Pavel Diaconul, de Einhard şi de alţi învăţaţi capabili. Şcoala de la palat a lui Carol cel Mare a fost o verigă integrală în lanţul de bărbaţi şi şcoli care aveau responsabilitatea de a transmite universităţii medievale liniile de bază ale programei sale de studiu, cele două nivele ale celor şapte arte libere preluate de la educaţia înaltă din Roma de către Martianus Capella în secolul al V-lea. Activităţile culturale ale lui-Caro! cel Mare au fost un pas important în procesul prin care poporul german a asimilat învăţătura clasică şi creştină. Carol cel Mare însuşi se delecta ascultînd citite marile cărţi ale trecutului şi, după cum afirmă biograful său Einhard, îi plăceau în mod deoasebit lucrările lui Augustin, mai ales Cetatea lui Dumnezeu. El a insistat de asemenea ca stareţii să înfiinţeze şcoli la mănăstiri pentru ca traducătorii Scripturii să fie oameni învăţaţi, care să înţeleagă şi să traducă corect Biblia. Un accent deosebit trebuie să fie pus pe semnificaţia lui Carol cel Mare în istoria medievală. încoronarea lui a marcat reconcilierea şi unirea populaţiei vechiului Imperiu Roman cu cuceritorii lor teutonici. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit de a recîştiga pentru partea răsăriteană a Imperiului Roman zonele pierdute datorită cuceririlor făcute de barbari în Apus în secolul al V-lea. Deoarece papa l-a încoronat pe Carol cel Mare, poziţia papei a primit mai multă importanţă, el devenind cel căruia împăraţii îi datorau coroanele lor; şi împăratul avea obligaţia de a-l ajuta pe papă atunci cînd acesta era într-o situaţie dificilă. încoronarea lui Carol cel Mare a marcat apogeul puterii france, care a început cu decizia lui Clovis de a deveni creştin.

  UPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313 Biserica strînge rîndurile In perioada dintre anii 100 şi 313, Biserica a fost silită să se concentreze asupra modalităţii celei mai optime de a face faţă persecuţiei externe din partea statului roman şi de a face faţă problemelor interne ridicate de învăţătura eretică şi de rezultatul ei schisma. Ea a căutat să-şi strîngă rîndurile prin elaborarea unui canon al Noului Testament, care i-a dat o Carte competentă pentru credinţă şi practică; prin elaborarea unui credeu, care i-a dat o mărturisire de credinţă competentă; prin ascultarea de episcopii monarhici între care episcopul roman avea un loc de conducere. Acest din urmă factor a creat un element de unitate prin constituţia bisericii. Polemiştii au scris cărţi în care s-au angajat într-o controversă cu ereticii. în jurul anului 170, Biserica se numea pe sine „catolică”, adică universală sau mondială, termen folosit pentru prima oară de Ignaţiu, în Epistolă către Smirna (capitolul 8). I. EPISCOPUL MONARHIC Necesităţile practice şi teoretice au dus la înălţarea poziţiei unui episcop în fiecare biserică, pînă cînd oamenii au ajuns sa-l recunoască drept superior celorlalţi prezbiteri cu care fusese asociată slujba sa în timpurile Noului Testamant. Nevoia de a avea o conducere pentru soluţionarea problemelor persecuţiei şi ereziei era o nevoie practică ce dicta extinderea puterii episcopului. Elaborarea doctrinei succesiunii apostolice şi importanţa tot mai mare acordată Cinei Domnului au fost factori importanţi în ridicarea lui la putere. A mai rămas de făcut doar un mic pas pînă la recunoaşterea faptului că episcopii monarhici ai unor biserici erau mai importanţi decît alţii, înălţarea episcopului monarhic pe la mijlocul secolului al Il-lea a dus în curînd la recunoaşterea onoarei speciale datorate episcopului monarhic al bisericii din Roma. Cîteva consideraţii au adus un surplus de prestigiu episcopului din Roma. Primul şi cel mai important argument avansat de la începutul istoriei Bisericii a fost acela că Petru, probabil primul episcop al Romei, a primit de la Cristos o poziţie de întîietate între apostoli, prin faptul că a fost desemnat ca piatra pe care Cristos urma să-Şi zidească Biserica (Matei 16:18). După Matei 16:19, Cristos i-a mai dat lui Petru cheile împărăţiei, trimiţîndu-l mai tîrziu în mod special să pască oile Lui (Ioan 21:15-19). Ar trebui reţinut faptul că, în relatarea lui Matei, Cristos foloseşte două cuvinte pentru piatră, şi nu este clar dacă piatra pe care a siius că va zidi Biserica Sa este Petru. Cristos l-a numit pe Petru petros, say „piatră”, dar cînd a vorbit despre piatra pe care îşi va zidi Biserica a folosit/ cuvîntul petra, „o piatră vie”. Cuvîntul „piatră” (petros), adresat lui Petni, este de genul masculin, dar „piatra” (petra) pe care Cristos a spus că îşi va zidi Biserica este de genul feminin. Avem suficiente motive să credem că interpretarea corectă este că Cristos se referea prin cuvîntul „piatră” la mărturisirea lui Petru despre El, că este „Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Nu putem uita, de asemenea, că Cristos i-a spus lui Petru că se va lepăda de El în momentul de criză din grădină, că Satan îl va învinge (Luca 22:31-32), şi că Cristos a trebuit să-l îndemne să ia în grijă turma Lui după învierea Sa şi după ce El îl va ierta pe Petru pentru trădarea sa. Se observă de asemenea că puteri similare cu cele menţionate în legătură cu Petru în Matei 16:19 au fost acordate şi celorlalţi apostoli la fel ca şi lui Petru (Ioan 20:19-23). Petru însuşi, în prima sa scrisoare, arată cît se poate de clar că nu el, ci Cristos este temelia Bisericii ( Petru 2:6-8). Pavel nu l-a considerat pe Petru superior, pentru că nu a ezitat să-l mustre atunci cînd Petru oscila şi coopera cu iudaizatorii în Galatia. In ciuda acestor fapte, Biserica Romană a insistat din cele mai vechi timpuri că Cristos i-a dat lui Petru un rang special, ca primul episcop al Romei şi conducătorul apostolilor. Ciprian şi Ieronim au făcut cel mai mult pentru a avansa această poziţie prin afirmarea primatului scaunului episcopal roman faţă de alte poziţii ecleziastice de autoritate. Episcopului roman i s-a acordat mai mult prestigiu, deoarece Roma era legată de multe tradiţii apostolice. Atît Petru cît şi Pavel suferiseră martirajul la Roma pentru credinţa lor. Deoarece amîndoi erau conducători proeminenţi ai Bisericii primare, nu era ciudat ca biserica şi episcopul bisericii din Roma să se bucure de mai mult prestigiu. Biserica din Roma fusese centrul primelor persecuţii din partea statului roman sub Nero în anul 64. Cea mai lungă şi probabil cea mai importantă dintre epistolei lui Pavel a fost adresată acestei biserici. Ea era una din cele mai mari şi mai bogate dintre bisericile creştine în jurul anului 100. Prestigiul istoric al Romei ca şi capitală a imperiului a dus la o înălţare naturală a poziţiei bisericii din capitală. Ea avea reputaţia unei ortodoxii neabătute în faţa ereziei şi a dezbinării. Nu a scris oare Clement, unul din primii ei conducători, bisericii din Corint, îndemnînd-o la unitatea ce se centraliza în persoana episcopului? Mulţi părinţi ai bisericii apusene, cum au fost Clement, Ignaţiu, Ireneu şi Ciprian, au accentuat importanţa poziţiei episcopului şi în cazul lui Ciprian cea a episcopului din Roma. Cu toate că toţi episcopii erau egali, şi cu toate că toţi făceau parte din linia succesiunii apostolice a episcopilor de la Cristos însuşi, se credea că Roma merita onoare specială, deoarece episcopul ei era în linia de succesiune de la Petru. Trebuie reţinut faptul că unii dintre cei cinci episcopi importanţi ai Bisericii şi-au pierdut locul de autoritate din diferite motive. După anul 135, odată cu distrugerea Ierusalimului de către romani, episcopul Ierusalimului a încetat a mai fi socotit rival al episcopului Romei. Episcopul Efesului şi-a pierdut prestigiul atunci cînd Asia a fost sfîşiată de schisma montanistă în cel de-al doilea secol. Spre sfîrşitul perioadei, trei fapte în legătură cu vechea Biserică Catolică au devenit realităţi limpezi. A fost acceptată doctrina succesiunii apostolice, care lega pe fiecare episcop de Cristos, într-o linie neîntreruptă, prin apostoli, în fiecare biserică se distingea un episcop dintre ceilalţi prezbiteri, acesta fiind episcop monarhic. Episcopul Romei a fost recunoscut ca primul dintre egali, din cauza importanţei pe care o avea tradiţia asociată cu scaunul lui episcopal. Această întîietate se va transforma mai tîrziu în supremaţia episcopului Romei ca papă al bisericii. Succesiunea apostolică în ierarhie, ca garanţie împotriva schismelor şi ca metodă de promovare a unităţii, a fost stabilită de Clement, Ignaţiu şi Ireneu. Ierarhia, în concepţia lui Ignaţiu şi Ireneu, este şi cea mai bună apărare împotriva ereziei şi promovează adevărata doctrină.»  

PREFAŢĂ O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi. Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois   download pdf........   INTRODUCERE Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos. Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. I. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău. Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii. Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd” şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial. Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.   II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul ştiinţific Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc. Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă. B. Elementul filozofic Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective, ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal. Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii. 1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic. 2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei. Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie. Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase. Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel. 3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului. Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei dintr-o perspectivă creştină. C. Elementul artistic In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.

IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449 Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o reformă făcînd ca laicii să fie reprezentaţi de conducerea Bisericii. Conciliile, formate din reprezentanţi ai credincioşilor din Biserica Romană, trebuiau să-i elimine pe conducătorii corupţi din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus şi Wycliffe, şi nici nu au căutat reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici. Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea şi Clement al VH-lea pretindeau fiecare a fi urmaşul legitim al lui Petru. Deoarece ţările Europei trebuiau să aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere ecleziastic cît şi din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleşi de Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi de seamă ai Universităţii din Paris au propus ca problema să fie judecată de un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluţie, deoarece nici un papă nu ar fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11 Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît şi Biserica erau un braţ al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu, împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremaţie asupra celuilalt. Cel mai important dintre toate raţionamentele reformei conciliare a fost elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din Padova (cea 1275-1342) şi Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susţinut pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desfiinţat ideea de ierarhie absolută în Biserică precum şi în stat. Marsilius credea că oamenii în stat şi creştinii în Biserică erau deţinătorii suveranităţii şi că prin corpurile reprezentative ei îl puteau alege pe împărat şi pe papă, dar că împăratul era superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după Noul Testament, putea să proclame dogma şi să numească pe slujitorii ei. Conciliul bisericesc, şi nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică, şi acesta trebuia să acţioneze pentru binele întregului trup al creştinilor.12 Dacă vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost transformată într-o monarhie constituţională condusă de un papă ales de un conciliu, şi papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar concepţia lui nu a avut un triumf de durată, deşi conciliile au avut realizări bune în alte domenii. Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei şi pentru a pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de guvernare după ideile date de Marsilius. A. Conciliul de la Pisa (1409) Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie şi august 1409, Benedict al XUI-lea deţinea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea deţinea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de conciliu şi faptul că acest conciliu avea competenţa de a cere socoteală chiar şi papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al XUI-lea cît şi pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalţi doi papi au refuzat să recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi. Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în 1410. B. Conciliu de la Constance (1414-1418) Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul Sfîntului Imperiu Roman şi de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalţi slujitori ai Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra conciliului prin folosirea votului majorităţii, care le-ar fi permis partizanilor lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de acord să voteze ca grupuri naţionale de clerici. Fiecărui grup naţional i s-a repartizat un vot şi era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci naţiuni reprezentate pentru a obliga conciliul să acţioneze. Conciliul şi-a declarat legalitatea şi dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană. Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt). Grigore al XII-lea abdicase deja, şi, după multe negocieri, au fost destituiţi atît Benedict al XUI-lea cît şi Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe şi arzîndu-l pe rug pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu discutarea problemei reformei, schismei şi ereziei. Un decret al conciliului, numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date stabilite, ca o tehnică de menţinere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea după alţi şapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei şi reformei.16 C. Conciliile de Ia Basel şi Ferrara (Florenţa) (1431-1449) Agitaţia din Boemia după martirizarea lui Hus şi nevoia de continuare a reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit pînă în 1449, dar puterea mişcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florenţa în anul 1439. Conciliul de la Florenţa a făcut o încercare nereuşită de a reuni Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele şapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449. Astfel s-a sfîrşit încercarea de a crea o monarhie constituţională în Biserica Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în 1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancţiunii Pragmatice de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie faţă de papă, dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului. Deşi conciliile de reformă nu au reuşit în încercarea de a forma o monarhie constituţională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus ultima şansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici, reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit inevitabilă.   ASFINŢITUL EPOCII MEDIEVALE ŞI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517 Papalitatea înfruntă opoziţia externă Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă şi a umaniştilor a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorităţii şi Biserica Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mişcări sau absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de reformă internă. în acelaşi timp, forţele externe creau opoziţie faţă de sistemul papal. Aceste forţe erau spiritul umanist al Renaşterii, naţionalismul şi o lume în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient şi din emisfera vestică. Aceste forţe au întărit mişcarea care urma să izbucnească sub forma Reformei protestante şi care avea să pună capăt dominaţiei papalităţii. I. RENAŞTEREA Renaşterea, care a avut loc în ţările mari ale Europei între anii 1350 şi 1650, marchează tranziţia de la lumea medievală la cea modernă. Numele, care derivă din cuvintele latine pentru „naştere” şi „înapoi”, exprimă ideea unei renaşteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854 ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renaşterea a fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia minţile oamenilor au fost stimulate spre producţii literare şi artistice prin redescoperirea comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artişti ca Petrarca (1304-1374) şi Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin, Colet, Erasm şi alţii din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea. Umaniştii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniştii din sud puneau accentul pe studiul literaturii şi al limbilor clasice ale Greciei şi Romei. Intr-un sens mai larg, Renaşterea poate fi definită ca acea epocă de reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă medievală corporativă a vieţii cu o concepţie seculară şi individualistă. Atenţia era îndreptată asupra străzilor Romei şi Atenei, şi nu asupra străzilor Noului Ierusalim. Concepţia teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepţii antropocentrice despre viaţă, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe gloria omului, şi nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societăţii care locuia la oraşe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renaşterea a fost limitată la o mică parte a clasei înalte a societăţii şi că ideile şi modul lor de viaţă s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerţul a devenit mai important decît agricultura ca mod de cîştigare a existenţei. A devenit obişnuită abordarea umanistă, optimistă şi experimentală a lucrurilor acestei vieţi. Cu toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în zilele sfinte ale Bisericii; şi a existat tendinţa de a da uitării ceea ce cerea Dumnezeu de la individ în viaţa de fiecare zi. Cîteva lucruri au contribuit la naşterea acestei concepţii despre viaţă. Oraşele italiene, unde a apărut prima dată mişcarea, s-au îmbogăţit slujind ca intermediare în comerţul bogat dintre Europa de Apus şi Orientul Apropiat. Bogăţia asigura răgazul pentru studiu şi le dădea negustorilor posibilitatea de a acţiona ca patroni ai cărturarilor şi artiştilor. Noua clasă de mijloc; care deţinea bani mulţi, era interesată în ceea ce ar fi făcut viaţa mai plăcută şi mai confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea şi ordinea. Apariţia tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă a informaţiilor în cea de-a doua parte a Renaşterii. Nominalismul, cu preocuparea lui pentru individ şi experiment ca şi cale spre adevăr, a stimulat tendinţele ce urmau să înflorească în Renaştere. A. Renaşterea italiană Renaşterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea, deoarece tradiţia clasică era mai puternică acolo decît în alte părţi. Italienii erau înconjuraţi de rămăşiţele materiale ale măreţiei lor trecute, şi spiritul italian dădea importanţă valorilor culturale mai înalte ale acestei vieţi. Mai mult, în Italia erau oameni bogaţi care puteau da ajutor financiar artiştilor, pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici şi-a aranjat savanţi şi artişti ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii Renaşterii au devenit interesaţi în literatură şi arte în aşa măsură încît aceste interese au ajuns să aibă prioritate faţă de funcţiile lor spirituale. Căderea Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulţi învăţaţi greci să aducă cu ei în Italia mii de manuscrise greceşti valoroase pentru a nu fi distruse de mahomedani. Oamenii de la începutul Renaşterii din Italia erau interesaţi de cultura clasică sau umanistă a Greciei şi a Romei mai mult decît de teologie. Cînd Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneţia în 1393, ca ambasador pentru a primi ajutor împotriva ameninţării turceşti a Constantinopolului, el a rămas la Florenţa timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor interesaţi. Petrarca, primul dintre umaniştii italieni, a căutat cu insistenţă să descopere manuscrise greceşti şi romane pe care să le studieze. Aceşti oameni au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii erau preocupaţi să se bucure de viaţă aici şi acum. Bucuriile acestei vieţi îi atrăgeau pe aceşti cărturari italieni, şi religia, care era legată de eternitate, a trecut pe planul doi. Cărturarii şi artiştii Renaşterii tindeau să fie individualişti în concepţiile lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieţii sale într-o autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viaţă şi dădea importanţă în primul rînd propriilor sale dorinţe. Această atitudine din partea artiştilor şi cărturarilor a dus la o secularizare a societăţii, în puternic contrast cu preocuparea societăţii medievale pentru cele spirituale. Cîteva aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui Machiavelli, Prinţul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o minciună sau o înşelătorie îi putea întări poziţia şi rangul, atunci el nu trebuia să ezite să le folosească. De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale ale artiştilor renascentişti. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care garda elveţiană le mai foloseşte şi astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata Cina cea de taină şi pe Mona Lisa, şi a desenat schiţe de mitraliere şi submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră. Oamenii Renaşterii erau iubitori ai frumosului în natură şi în om. De fapt, ei au făcut un cult din frumuseţe. Picturile epocii indică interesul crescut faţă de studiul atent al anatomiei umane, aşa încît tablourile să fie exacte. Această dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a ţesăturilor bogate în culori din tablourile desenate de Tiţian, marele pictor de portrete din Veneţia. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate şi cu picturile şterse realizate în epoca gotică. Dogmele Bisericii erau acceptate şi riturile de închinare erau practicate, dar viaţa religioasă a omului era ruptă de viaţa lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a afectat pînă şi pe papii epocii renascentiste. Existau puţini eretici sau atei în ţările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală. O scurtă analiză a activităţilor principalilor papi renascentişti dintre 1447 şi 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în faţa spiritului secular şi umanist al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara ierarhiei bisericeşti pînă a devenit papă. Interesul lui faţă de lumea clasică l-a făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele şi marile biserici din Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el şi-a donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului, care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă papă, a scris un tratat în care susţinea că Donaţia lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară şi istorică. Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneţ a fost o dovadă a indiferenţei papalităţii faţă de religie. Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al artiştilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484). Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat poziţie faţă de indulgenţe, era membru al familiei Medici din Florenţa. El a permis vînzarea de indulgenţe pentru adunarea banilor în vederea construirii catedralei Sf. Petru din Roma. Şi el a fost un patron al artelor şi literelor. Cu asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul şi de lipsa spiritualităţii adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la Roma în 1510-1511. B. Umaniştii creştini Invăţaţii renascentişti din nordul Alpilor aveau în comun cu fraţii lor de la sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, preţuirea fiinţelor umane ca entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le aduceau simţurile. Totuşi, ei nu erau atît de mult interesaţi în trecutul clasic, cît în trecutul creştin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot atît de mult sau şi mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei puneau accentul pe moştenirea iudeo-creştină, şi nu pe moştenirea elenică a Europei apusene. Ei au fost în esenţă umanişti creştini care au aplicat tehnicile şi metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesaţi mai mult de om ca fiinţă umană cu un suflet, decît ca şi creatură raţională. Umanismul lor era etic şi religios, în timp ce acela al fraţilor lor latini din sudul Alpilor era estetic şi secular. 1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniştii italieni sînt adevărate cu privire la majoritatea umaniştilor, a existat un mic grup în Florenţa, condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influenţa lui Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 şi 1477. Aceşti umanişti doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniştilor. Ajutorul financiar de la familia de Medici a făcut posibilă înfiinţarea Academiei Platonice în Florenţa, unde umaniştii creştini puteau să-şi facă studiile. John Colet din Anglia, Jacques Lefevre din Franţa şi Reuchlin din Germania au petrecut cu toţii un timp la academie. 2. Deşi Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală şi spirituală a Bibliei cînd şi-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat şi un comentariu asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariţia hughenoţilor, atunci cînd influenţa Reformei a ajuns în Franţa. Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul Isabelei, şi timp de cîţiva ani, marele inchizitor al Inchiziţiei spaniole. El a fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, şi a tipărit un Nou Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat terminarea ediţiei poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de „Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.). 4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia, Colet a început să prezinte în conferinţe sensul literal al epistolelor pauline. Aceasta era o inovaţie, deoarece teologii dinainte fuseseră interesaţi mai mult în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a fost un factor ce a contribuit la declanşarea Reformei în Anglia. 5. Reuchlin şi Erasm au fost însă cei mai influenţi dintre umanişti, deoarece influenţa operei lor a fost simţită în întreaga Europă. John Reuchlin (1455-1522) studiase cu Pico în Italia şi îşi dezvoltase gustul pentru limba, literatura şi teologia ebraică. Roadă studiului său ştiinţific asupra Vechiului Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicţionar pe care el le-a numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulţi să se familiarizeze cu limba Vechiului Testament, aşa îneît au reuşit să studieze această carte în limba originală. Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educaţia lui Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther şi primul teolog al Reformei. Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost şi mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educaţie în şcoala „Frăţiei vieţii în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din universităţile din Europa şi Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut în cercurile culturale din orice ţară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă spre reformă decît spre revoluţie, şi opoziţia sa faţă de abuzurile Bisericii Romano-Catolice a fost exprimată în cărţile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) şi Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărţi, prin satiră înţeleaptă, Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viaţa ierarhiei preoţeşti şi monahale. Umaniştii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au denunţat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă, publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîştige faima şi piaţa de desfacere care însoţeau tipărirea şi publicarea primului Nou Testament în greacă. învăţatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a folosit patru manuscrise greceşti, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină cum credea el că ar fi fost în greacă. Influenţa cărţii a fost uriaşă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziţie din care puteau face comparaţii exacte între Biserica Noului Testament şi cea din timpul lor. Comparaţia a fost în mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.   La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus, deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther s-a văzut forţat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creştin (1503) constituie o abordare etică a creştinismului. El a pus accentul pe etică. Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susţinută de Luther. în cartea lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu atacă doctrina, şi susţine libertatea voinţei umane despre care Luther spunea că este total neputincioasă în ceea ce priveşte bunătatea şi salvarea. Atît în nordul cît şi în sudul Europei, Renaşterea a avut rezultate de” durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieţii, în care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul ajungea în ceasul morţii. Idealul persoanei, de a fi o fiinţă umană independentă cu dreptul de a se dezvolta aşa cum o conduceau gusturile, a luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat luîndu-şi locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii şi de poeţii secolului al XlV-lea şi al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naţionale a fost de ajutor mai tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni şi pentru ţinerea serviciilor din Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut şi studiul lor ştiinţific a făcut posibilă o cunoaştere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli, Prinţul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe ale oraşelor-state din Italia şi a noilor state-naţiuni din nordul Europei. Cel care caută o imagine echilibrată a impactului Renaşterii nu o poate numi nici tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de binecuvîntare şi de nenorocire pentru populaţia Europei. 7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o minte şi un spirit, Renaşterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoaşteri a universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător ca şi de sine, iar studiile ştiinţifice şi geografice au dus la o nouă lume a ştiinţei şi la o lărgire a cunoştinţelor despre cît de mare este de fapt lumea omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor. Prinţul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din ţara lui pînă cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică, şi activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi şi englezi, toţi fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogăţiile Orientului îndepărtat. Copernic şi Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conştienţi de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului şi folosirea lui tot mai eficientă le-a susţinut teoriile anterioare.   II. APARIŢIA STATELOR-NAŢIUNI ŞI A BURGHEZIEI Lumea clasică fusese dominată de idealul oraşului-stat, care era cea mai mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă şi Imperiul Roman a fost doar o extindere a oraşului-stat Roma. Orice om care devenea cetăţean, devenea cetăţean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a fost dominat de conceptul de unitate politică şi spirituală şi, în teorie, toţi oamenii trebuiau să fie uniţi într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman. Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranţă şi ordine în perioadele de haos. înflorirea oraşelor înainte de Renaştere a creat în Italia puternice oraşe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-naţiuni ca formă de organizare politică. Anglia, Franţa şi Spania erau pionieri în dezvoltarea unor asemenea state-naţiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe fondul unei monarhii constituţionale în care suveranitatea era împărţită între monarh şi parlament. Organele care reprezentau poporul în Franţa şi Spania nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franţa şi Spania s-au dezvoltat ca state-naţiuni centralizate, în care domnitorul era absolut. Pe măsură ce oraşele au crescut şi s-a dezvoltat comerţul, a apărut o clasă de mijloc, care a dorit să participe la viaţa politică şi religioasă. A. Apariţia statului naţional englez Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege şi un organ ce putea acorda bani cînd regele cerea mai mult decît donaţiile feudale obişnuite. Puterea acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către Ioan. El a consimţit să nu perceapă taxe noi fără consimţămîntul curiei regis, şi să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat înţelegerea. Dreptatea urma să fie împărţită cinstit, iar oamenilor să li se dea dreptul de a fi judecaţi în faţa celor din propria lor clasă socială. Deşi acest document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus principiile limitării domnitorului de către lege şi introducerea taxelor numai prin consimţămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat Parlamentul Model în care erau prezenţi atît reprezentanţi ai comitatelor şi ai oraşelor, cît şi seniorii feudali şi marii clerici. Primele două grupuri au format Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care astfel deveneau legi. Parlamentul reprezentativ, faţă de care erau responsabili miniştrii regelui, a fost doar una din bazele monarhiei constituţionale engleze. în timpul domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic şi dreptul comun, care apără libertăţile individului mai bine decît o face dreptul roman. Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului. Războiul de o sută de ani cu Franţa (1337-1453) a ajutat la naşterea mîndriei naţionale engleze atunci cînd arcaşii englezi cu lungile lor arcuri au văzut că săgeţile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franţa a tins să apropie clasele de sus de cele de jos, într-o unitate naţională. Războiul Rozelor din al treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desfiinţarea vechii nobilimi feudale, făcînd posibilă o alianţă în stat între rege şi clasa de mijloc. în schimbul ordinei şi securităţii, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani şi autoritate domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menţinut Parlamentul pentru a-şi asigura sprijinul popular pentru acţiunile lor. B. Apariţia statului naţional francez Statul naţional francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui. Conducătorii englezi deţineau multe teritorii în Franţa, şi marii nobili feudali nu erau sub controlul regelui francez, care deţinea doar o mică bucată de pămînt în jurul Parisului. Franţa nu avea o unitate rasială sau geografică din cauza diverselor elemente rasiale din populaţie şi din cauza compoziţiei geografice a ţării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme, dinastia de regi capeţieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reuşit să unifice Franţa. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca parlamentul englez şi, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra statului. Domnitorii abili, şi ura împotriva duşmanului comun Anglia în timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franţei. De asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor naţională, Ioana d’Arc. C. Apariţia statului naţional spaniol Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului naţional spaniol i s-a dat un aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credinţa romano-catolică şi naţionalismul au mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în Inchiziţia spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîţi zece mii de oameni, şi de Ximenes, sub care au fost omorîţi douăzeci şi cinci de mii de oameni. Apariţia statului naţional a întreţinut opoziţia faţă de Biserica Romano-Catolică, în special în Franţa şi Anglia, unde domnitorii şi puternica clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulţumiţi cu suveranitatea divizată care îi obliga pe supuşii lor să fie credincioşi atît papei cît şi lor. Tribunalele bisericeşti, în care puteau fi judecaţi numai clericii, erau un afront la adresa sistemului de tribunale regale; şi apelurile la tribunalele papale erau şi mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300, puternicii domnitori ai Angliei şi Franţei au înfrînt cu succes eforturile lui Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor şi că Franţa, în Sancţiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susţinea că biserica romană din Franţa trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute, în 1351 şi respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local şi fără consimţămîntul regelui, şi totodată a interzis apeluri de la tribunalele din Anglia la tribunalul papal. Această tendinţă de respingere a amestecului ecleziastic în afacerile statului a fost o forţă externă care a ajutat activitatea reformatorilor atunci cînd aceştia au apărut pe scenă. Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reuşit nicicând să lupte cu succes împotriva papalităţii dacă nu ar fi fost sprijiniţi de la spate de clasa mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerţului în urma renaşterii oraşelor şi a negoţului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din oraşe şi proprietarii de pămînturi bogaţi îi sprijineau pe domnitori în opoziţia lor faţă de controlul papal asupra ţărilor lor. Suveranitatea o deţineau conducătorii statelor naţionale, şi nu papa. III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517 In timp ce forţele externe dinamice ale opoziţiei şi Reforma alcătuiau în Europa de Apus forţele care urmau să zguduie unitatea Bisericii Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepţiile ei teologice şi s-a extins foarte puţin. De fapt, importanţa Constantinopolului ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar patriarhii ruşi au devenit tot mai importanţi în conducerea Bisericii Ortodoxe Greceşti. In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea ulterioară a creştinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia invadatorii mongoli, şi 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului, Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul bisericii ruse, deoarece invazia a despărţit biserica rusă de Constantinopol, forţînd-o să-şi aibă propria ei conducere autohtonă. Naţionalismul şi religia rusă s-au unificat cînd ruşii au trebuit să lupte să-şi menţină religia şi cultura lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît şi pentru a fi conduşi în timpul lor de crize. în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia şi-a mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în acelaşi timp era şi mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la Constantinopol, datorită faptului că acest oraş şi conducătorul Bisericii Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea Constantinopolului, episcopii ruşi l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al Moscovei şi al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deşi teologia şi liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă din Rusia a devenit biserică naţională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit Roma şi Constantinopolul. Intre 1305 şi 1517, forţele care promovau schimbarea erau la lucru atît în Biserica din Răsărit cît şi în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în primul rînd la conducerea şi organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naţionale protestante, dar au adus reformă şi în interiorul Bisericii Romano-Catolice, aşa încît să poată face faţă provocărilor protestantismului.

  B. Contribuţii intelectuale ale grecilor Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creştinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului. 1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să poată avea un impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă şi cum latina a fost limba universală în lumea învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit limba universală pentru lumea antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culţi cunoşteau atît greaca cît şi latina. Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al V-lea î.d.Cr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba literaturii clasice greceşti, a devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.d.Cr. au modificat-o, au îmbogăţit-o şi au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană. Acest dialect al omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit de greaca clasică, a fost cel prin care creştinii au făcut contactul cu popoarele lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul secolului trecut, a descoperit că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită de omul de rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru documentele esenţiale vieţii lui zilnice. De atunci, învăţaţi ca Moulton şi Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariţia a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de rînd în perioada începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul omului de rînd al zilelor noastre. 2. Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curînd că această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional încît el o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile spirituale, aşa încît el fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale Imperiului Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi să-L postuleze ca pe o abstracţie intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în secolul al V-lea î.d.Cr., au susţinut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creştinismul a oferit unor asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi Platon revelaţia istorică a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om, Cristos. Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc pentru o înviere fizică a trupului. Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decît o problemă mecanică şi contractuală. Păcatul nu era niciodată o problemă personală care să,-L insulte pe Dumnezeu şi să-i rănească pe alţii. In perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles, ca niciodată înainte, insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur şi Zenon şi religiile misterelor , toate dovedesc dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta acestei relaţii personale şi a găsit că, datorită propriei sale insuficienţe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate. 3. Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a accepta noua religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei materialiste greceşti în secolul al şaselea î.d.Cr. a distrus credinţa popoarelor greceşti în vechea închinare politeistă eare este descrisă de Homer în Iliada şi Odiseea. Deşi elemente “ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea. După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a pierdut curînd vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism pragmatic sub succesorii sofiştilor, sau un sistem de individualism subiectiv, aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului Zenon şi ale lui Epicur. Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat învăţătura de ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care considera că pînă şi spiritul omului este doar un tip mai perfecţionat de atom. Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar dumnezeul lui era atît de aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi stoicismul propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin procese raţionale, să îşi rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu raţiunea lui neajutată de nimeni. Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel o contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii politeiste şi au demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a răscumpărării. Aşa că, atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.  

Catarii - cine au fost catarii si care este originea lor?   Mai întâi trebuie precizat ca nu erau o rasă aparte, ci o grupare formata pe baza unor credinte comune și care și-a întemeiat propriile comunități. În al doilea rând trebuie precizata raspândirea lor. Catarii erau răspândiți pe tot teritoriul Franței, îndeosebi în sudul țării, dar și în Germania, în împrejurimile orașului Cologne, astăzi orașul Koln, și în Italia.   Termenul catar  provine din grecescul Katharis, care înseamnă purificare, și care face referire la viața ascetică dusă de membrii sectei.Catarii își spuneau Bons Hommes (bărbați buni), Bons Femmes (femei bune) dar și Bons Chretiens (buni creștini). Bons Chretiens ne arată ca se considerau adevărații creștini, în sensul că erau devotați lui Iisus Hristos, așa cum îl vedeau ei. Catarii considerau că biserica tradițională denaturase cdința.   Nu se știe cu precizie cum, când și de ce au apărut credințele catare dar tradițiile amintesc de dispute  religioase datând încă de la începuturile creștinismului. De aceea unul dintre scopurile consiliului de la Niceea convocat în anul 325 d.Hr., de primul împărat creștin Constantin a fost acela de a delimita creștinismul de arianism, care era o doctrină care nega caracterul divin al lui Iisus Hristos și susținea unicitatea lui Dumnezeu.   În secolul al XI-lea, pe fondul unui val de nemulțumire, care se facea simțit în Europa, au aparut grup anticlerical care-l  acuzau pe acesta de corupție și învățăminte false. În anul 1025 d.Hr. în castelul Monteforte de lângă Asti, în Italia, a fost descoperit un grup de „eretici”, mulțti dintre ei de origine nobilă, care propovăduia ascetismul și respingea plăcerile vinovate ale credinței. Legenda spune că ei credeau la un moment dat ca oamenii se pot reproduce „ca albinele”, în lipsa actiului sexual și că Iisus Hristos era suflet omenesc, iubit de Dumnezeu, iar nu Dumnezeu și parte a Sfintei Treimi.. Toate acestea au ajuns la urechile episcopului de Milano, care a asediat imediat castelul și ereticii au fost prinși și arși pe rug, după ce li s-a dat șansa să se salveze, sărutând crucea, considerată simbol al durerii.   Un secol jumatate mai târziu s-aformat ală grupare de „eretici” în Cologne (Germania), despre care se putea spune ca era catară, deoarece membrii săi refuzau să mănânce produsele provenite de la animale care se reproduceau prin contact sexual (de exemplu carnea și laptele de vacă, dar nu și carne de pește, despre care se credea că se înmulțește asexuat și priveau căsnicia ca pe un păcat trupesc.. Ca și în cazul grupului din Italia, și aceasta a fost blamată pentru „erezie” iar membrii lui prinși și arși pe rug. În cea de-a doua periada a secolului al XII-lea pe vremea cand incepuseră cruciadele, catarismul a avut o periaodă de înflorire, în jumatatea sudică a Franței, ajungând în vest până la Agen și în sud până la Carcassonne.   Cruciadele au constituit pentru mulți soldați din Franța dar nu numai, ocazia de a intra în contact cu un uimitor amalgam de culturi și credințe din Țara Sfântă și din împrejurimi.   Catarismul a atras un număr mare de femei de rang înalt. Motivul ar fi acela că acesta propovăduia ascetismul și supremația spiritului în fața plăcerii fizice, care erau în consonanță cu ideea, foarte populară în acea epocă, a iubirii curtenitoare, caste, cântată de menestrelii rătăcitori, cunoscuți sub numele de trubaduri.   Biserica Catolică a sesizat pericolul proliferării catarismului și viziunii acesteia eretice, a modului ascetic de viață dar și opoziția înverșunată față de ierarhia bisericească. Toate aceseta reprezentau o adevarată amenintare pentru Franța. De aceea au fost trimiși teologi și inalti prelați ai bisericii pe tot teritoriul țării să zdruncine influența crescândă a ereziei în rândurile populației. Vizitele s-au soldat cu un esec.   Inocențiu al III-lea a proclamat cruciada împotriva Languedocului, prima cruciadă a creștinătății, care a avut drept țintă orașul Beziers, centru al credinței catare dar mai ales pentru că aceasta avea un înalt grad al toleranței religioase, având un număr mare de practicanți ai catarismului, care se estima la 15000-20000 de locuitori. În fruntea cruciaților s-a aflat abatele Arnaud Amaury, care a ramas în istorie pentru faptele sale de mare cruzime. Nobilii din nordul Franței ademeniți de promisiunea că vor primi pământul confiscat de la catari s-au alăturat acestuia. Abatele a fost de neoprit chiar dacă nu a primit ajutorul cavalerilor Templieriși Ospitalieri sai Ioaniți, și în iulie 1209 oamenii săi au început asaltul asupra orașului Beziers.   Cetatea a fost imediat cucerită și abatele de Cîteaux a ordonat exterminarea nediscriminatorie a populației, chiar dacă a fost întrebat cum aveau să distingă pe ereticii catari de restul populației, acesta a raspuns :„Omorâți-i pe toți, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai săi”. Măcelul a fost înfiorător, barbati, femei copii au fost scoși din biserică, li s-au scos ochii, au fost mutilați si apoi ucisi. alțau fost legați de cai și târâți pe drum.   De menționat un detaliu important în legatură cu acest atac, este că acesta s-a produs în biserica care era închinată Mariei Magdalena chiar în ziua de 22 iulie, sărbătoarea Mariei Magdalena la catolici. În concepția catară Maria Magdalena fusese soția lui Iisus era contrară dogmei catolice și considerată drept erzie.   Până în 1229, când cruciada a fost declarată oficaîncheiată, catarismului i-au fost administrate lovituri zdrobitoare, multi dintre membrii sai gasindu-si sfârșitul arși pe rug. totuși mișcarea nu a fost complet eradicată și a intrat pe mâna altui instrument de constrângere al Bisericii catolice : Inchiziția, care a avut drepturi depline în vânarea și exterminarea ereticilor din regiune.   Ascensiunea si decăderea acestei secte secrete au avut un impact indubitabil asupra istoriei, chiar daca nu acesta a fost scopul ei.       Articol realizat cu ajutorul cartii Istoria societatilor secrete de Michael Streeter                          

Mai întîi iudeului Faptul că Cristos a fost mai degrabă temelia decît fondatorul Bisericii este evident din folosirea timpului viitor în Matei 16:18, cînd El afirmă: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Luca a afirmat că el ne-a informat în evanghelia sa despre „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni” (Faptele 1:1), în timp ce în Faptele apostolilor el a relatat despre formarea şi începutul răspîndirii Bisericii creştine de către apostoli sub conducerea Duhului Sfînt. Chiar şi ucenicii au înţeles greşit natura spirituală a misiunii lui Cristos, pentru că ei doreau să ştie dacă, după învierea Sa, El va restaura împărăţia mesianică (Faptele 1:6). Cristos însă le-a răspuns că după ce ei vor fi primit putere de la Duhul Sfînt, urmează să fie martori ai Lui „în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile pămîntului” (Faptele 1:8). Se va observa că Cristos dădea prioritate proclamării Evangheliei în rîndurile evreilor. Aceasta este ordinea urmată de Biserica Primară. Evanghelia a fost propovăduită mai întîi la Ierusalim de către Petru în ziua de Rusalii; apoi, ea a fost dusă de evreii creştini în alte oraşe ale Iudeii şi ale Samariei. Prin urmare, Biserica Primară a fost mai întîi evreiască şi a existat în cadrul iudaismului. Dezvoltarea creştinismului în cadrul iudaismului şi înaintarea lui spre Antiohia este descrisă de Luca în primele douăsprezece capitole din Faptele apostolilor. I. ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM Pare paradoxal că tocmai centrul celei mai înverşunate duşmănii împotriva lui Cristos, a devenit oraşul unde a apărut pentru prima dată religia creştină dar s-a întîmplat chiar aşa. De la anul 30 d.Cr. pînă în aproximativ 44, biserica din Ierusalim a avut o poziţie de conducere în comunitatea creştină primară. Duhul Sfînt a primit poziţia proeminentă în întemeierea Bisericii creştine. Aceasta era în concordanţă cu promisiunile lui Cristos din ultimele săptămîni din viaţa Sa, că El va trimite „un alt Mîngîietor”, care va conduce Biserica după înălţarea Sa. Un studiu atent al textelor din Ioan 14:16-18, 15:26-27 şi 16:7-15, va scoate în relief foarte clar funcţia Duhului Sfînt în Biserica Primară. De fapt, ideile principale ale cărţii Faptele apostolilor sînt învierea lui Cristos ca subiect al predicării apostolice, şi Duhul Sfînt ca dătător de putere şi călăuză a comunităţii creştine începînd din ziua Rusaliilor. Duhul Sfînt a devenit agentul Trinităţii în mijlocirea lucrării de răscumpărare a oamenilor. Evrei din toate părţile lumii mediteraneene au fost prezenţi la Ierusalim pentru a celebra Sărbătoarea Cincizecimii, atunci cînd a fost fondată Biserica (Faptele 2:5-11). Manifestarea supranaturală a puterii divine prin vorbirea în limbi, care a avut loc după coborîrea Duhului Sfînt în vederea întemeierii Bisericii, a creat posibilitatea ca evreii prezenţi să audă în propria lor limbă, despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu (Faptele 2:11). Petru a ţinut cu această ocazie prima şi probabil cea mai fructuoasă predică predicată vreodată, în care a proclamat mesianitatea şi graţia salvatoare a lui Cristos. Cel puţin trei mii de oameni au primit cuvîntul propovăduit şi au fost botezaţi (Faptele 2:41). în felul acesta s-a născut acea entitate spirituală sau organism spiritual care este Biserica invizibilă, trupul Cristosului înviat. Creşterea a fost rapidă. Numărul total al celor botezaţi a ajuns curînd la cinci mii (Faptele 4:4). Mai tîrziu sînt menţionate mulţimi ca devenind o parte din Biserică (Faptele 5:14). Este deosebit de interesant că mulţi dintre aceştia erau evrei-greci (Faptele 6:1) din Diaspora, care erau la Ierusalim pentru a celebra cele două mari sărbători principale: Pastele şi Ziua Cincizecimii. Nici chiar preoţii nu erau imuni faţă de noua credinţă. „O mare mulţime de preoţi” (Faptele 6:7) este menţionată între membrii Bisericii Primare din Ierusalim. Poate unii dintre ei văzuseră sfîşiindu-se marea perdea a Templului la moartea lui Cristos, şi aceasta, împreună cu predicile apostolilor, i-a determinat să se supună de bunăvoie lui Cristos. O asemenea creştere rapidă nu s-a petrecut fără opoziţie din partea iudeilor. Autorităţile ecleziastice au înţeles repede că creştinismul prezintă o ameninţare pentru prerogativele lor ca interpreţi şi preoţi ai Legii, şi atunci ei şi-au unit forţele pentru a combate creştinismul. Persecuţia a venit mai întîi din partea unui corp politico-ecleziastic, Sanhedrinul, care, cu aprobarea romană, supraveghea viaţa civilă şi religioasă a ţării. Petru şi Ioan au fost duşi de cel puţin două ori înaintea acelui august grup şi li s-a interzis să predice Evanghelia, dar ei au refuzat să se supună. Mai tîrziu persecuţia a devenit în primul rînd politică. în această perioadă de persecuţie, Irod 1-a ucis pe Iacov şi 1-a închis pe Petru (Faptele 12). De atunci, persecuţia a urmat acest tipar ecleziastic sau politic. Acest început al persecuţiei a dat creştinismului primul martir Ştefan. El fusese unul dintre cei mai deosebiţi dintre cei şapte bărbaţi aleşi să administreze ajutoarele Bisericii din Ierusalim. Martorii mincinoşi, care nu au reuşit să contrazică spiritul şi logica cu care vorbea el, l-au tîrît în faţa Sanhedrinului, ca să răspundă pentru ceea ce a făcut. După o cuvîntare în care i-a acuzat pe conducătorii iudei că L-au respins pe Cristos, el a fost scos afară şi ucis cu pietre. Moartea primului martir al credinţei creştine a fost un factor valoros pentru răspîndirea şi creşterea creştinismului. Saul, care mai tîrziu a devenit apostolul Pavel, păzea hainele celor ce-1 uciseseră pe Ştefan. Fără îndoială că vitejia lui Ştefan şi spiritul lui iertător în faţa unei morţi crude au avut un impact asupra inimii lui Saul. Cuvintele cu care i se adresează Cristos în Faptele 9:5, „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş”, ar părea să indice faptul acesta. Persecuţia ce a urmat a fost deosebit de înverşunată şi a fost mijlocul de împrăştiere şi de purificare a Bisericii nou-născute, aşa încît mesajul a putut fi purtat spre alte părţi ale ţării (Faptele 8:4). Totuşi, nu toţi convertiţii la creştinism aveau o inimă neîmpărţită. Anania şi Safira au devenit primele persoane pedepsite în biserica din Ierusalim din cauza păcatului lor de înşelăciune. Rapidă şi înfricoşătoare a fost pedeapsa dată prin apostoli, care erau conducătorii acestei tinere organizaţii. Relatarea aplicării disciplinei la această pereche vinovată ridică întrebarea dacă Biserica Primară din Ierusalim practica sau nu comunismul. Un tînăr comunist a încercat din greu într-o ocazie să demonstreze autorului acestei cărţi că ei practicau comunismul. Pasaje ca Faptele 2:44-45 şi 4:32 par să sugereze practicarea unui tip de socialism utopic, bazat pe maxima socialistă favorită: „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Dar se va observa în primul rînd că aceasta a fost o măsură temporală, probabil menită să satisfacă nevoile multora din afara Ierusalimului, care ar fi dorit să fie învăţaţi despre noua credinţă înainte de a se întoarce la casele lor. Faptul că acţiunea era voluntară este mult mai important. Ea se făcea prin cooperare benevolă, şi nu prin constrîngere. Petru a afirmat clar, în Faptele 5:3-4, că Anania şi Safira au avut libertatea de a-şi păstra proprietatea sau de a o vinde. împărţirea bunurilor era o problemă pur voluntară. Biblia nu poate fi folosită ca o justificare pentru un sistem economic în care Statul deţine controlul asupra celei mai mari părţi a capitalului şi a industriei. Dar creştinismul timpuriu a promovat mari schimbări sociale în anumite domenii. Biserica Primară din Ierusalim insista asupra egalităţii spirituale dintre sexe şi acorda o deosebită consideraţie femeilor din Biserică. Luca relatează faptul că Dorea a fost cea căreia i-a fost încredinţată conducerea acţiunilor caritabile. (Faptele 9:36). înfiinţarea unui grup de bărbaţi care să aibă grijă de cei nevoiaşi a fost un alt fenomen social remarcabil, care s-a petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de un grup organizat — diaconii. în felul acesta, apostolii erau lăsaţi liberi să-şi dedice întregul timp conducerii spirituale. Nevoia, generată de creşterea rapidă, şi probabil şi imitarea practicilor din sinagoga evreiască, au dus la înmulţirea slujbelor şi a slujitorilor de timpuriu în istoria Bisericii. Cîndva mai tîrziu au fost adăugaţi bătrînii la numărul slujitorilor, aşa încît în final apostolii, bătrînii şi diaconii erau cei ce împărţeau responsabilitatea conducerii în biserica din Ierusalim. Natura predicilor ţinute de conducătorii Bisericii Primare din Ierusalim reiese din relatarea apariţiei creştinismului. Predica lui Petru (Faptele 2:14-36) este prima predică ţinută de un apostol. Se va observa că Petru a recurs la profeţii Vechiului Testament care au prevestit un Mesia ce va suferi. Apoi el a formulat ideea că Cristos este Mesia pentru că El a fost înviat din morţi de Dumnezeu. Ca urmare, El poate aduce mîntuirea celor ce-L primesc prin credinţă. Principalele argumente ale primelor predici ale apostolilor sînt rezumate în Faptele 17:2-3: Necesitatea morţii lui Cristos pentru păcat a fost prevestită de profeţi, şi învierea lui Cristos este dovada că El este Mesia care îi poate salva pe oameni. Şi Pavel a urmat aceeaşi structură (1 Corinteni 15:3-4). Cristosul crucificat şi înviat a constituit subiectul predicilor lor pentru evrei şi, mai tîrziu, pentru neevrei (Ioan 5:22, 27; Faptele 10:42; 17:31). Biserica evreiască din Ierusalim, a cărei istorie am descris-o mai sus, şi-a pierdut curînd locul de conducere în creştinism, acesta fiind luat de alte biserici. Hotărîrea luată la Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe neevrei să se supună Legii a deschis calea pentru emanciparea spirituală a bisericilor neevreieşti de sub controlul evreiesc. în timpul asediului Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost siliţi să fugă din Ierusalim la Pella, peste Iordan. Ierusalimul n-a mai fost considerat centrul creştinismului după distrugerea Templului şi după fuga de acolo a bisericii evreieşti, iar conducerea spirituală a Bisericii creştine a fost centralizată în alte oraşe, ca de exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat posibilitatea pericolului ca creştinismul să rămînă în faşele iudaismului.

Cuvânt înainte Am venit la Londra din Cairo acum un sfert de secol, intenţionând să-mi dedic timpul încercării de a stabili legături între Biblie şi ceea ce ştim, dintr-o mare varietate de surse, despre istoria egipteană. Alegerea Londrei a fost dictată de facilităţile pentru cercetare net superioare de acolo. Iniţial, în timp ce îmi câştigam pâinea predând limba arabă, am început studiul intensiv. M-am înscris în Egypt Exploration Society (Societatea pentru Explorarea Egiptului) şi am petrecut şase ani familiarizându-mă cu istoria antică a ţării mele şi învăţând hieroglifele. Am învăţat de asemenea ebraica şi am studiat Biblia. Totuşi, când am încercat să folosesc aceste cunoştinţe, m-am trezit faţă în faţă cu aceeaşi problemă care i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă timp de mai mult de un secol – stabilirea unui punct de plecare prin identificarea unei personalităţi majore din Biblie cu una din istoria egipteană. Cine a fost Iosif, patriarhul care a dus tribul lui Israel din Canaan în Egipt? Cine a fost faraonul al cărui nume nu era menţionat şi care l-a numit vizir, conducătorul virtual al ţării în numele faraonului? Cine a fost Moise? Dacă, aşa după cum cred eu, Vechiul Testament este o operă fundamental istorică, personajele care apar în istorisirile ce le conţine trebuiau să corespundă unor personalităţi din istoria Egiptului. Au trecut însă alţi cincisprezece ani până m-am lovit de un indiciu fundamental (în ceea ce, privind în urmă, mi se pare un moment de inspiraţie) ce se găsea într-un fragment din Biblie atât de familiar, încât mi se părea greu de crezut că semnificaţia lui nu mă izbise înainte. Pasajul respectiv este din Geneză. Fraţii patriarhului Iosif, ni se spune, l-au vândut pe acesta în sclavie, în Egipt, unde, pentru că a interpretat visul lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete, a fost numit vizir. Mai târziu, fraţii au vizitat de două ori Egiptul, în perioadele de foamete din Canaan. Cu ocazia celei de-a doua vizite, Iosif şi-a dezvăluit identitatea, dar i-a asigurat că nu trebuiau să se învinuiască pentru fapta lor, pentru că nu ei au fost aceia care l-au trimis acolo, „ci Dumnezeu; El m-a făcut tatăl lui Faraon” (Geneza 45:8). Tatăl lui Faraon! m-am gândit imediat – şi, după cum am spus, nu puteam să înţeleg de ce nu făcusem legătura înainte – la Yuya, vizirul a doi conducători din Dinastia a Optsprezecea. Deşi Yuya nu avea aparent sânge regal, mormântul său a fost descoperit în Valea Regilor, în 1905. Nu i s-a dat prea multă atenţie, deoarece era considerat comparativ puţin important. Totuşi, Yuya este singurul om în al cărui mormânt a fost descoperit titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului celor Două Ţinuturi, titlul formal al faraonului. El apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028, din catalogul Muzeului din Cairo) şi de mai mult de douăzeci de ori pe papirusul său funerar. Ar putea fi Iosif şi Yuya aceeaşi persoană? Faptul că răspunsul este afirmativ este demonstrat în prima mea carte, Străinul din Valea Regilor. O dată ce această legătură a fost stabilită, toate celelalte date au început să se ordoneze de la sine:   • A devenit posibilă crearea unor cronologii care să se potrivească în cazul lui Avraam şi Moise, pe de o parte, şi de la Tutmes al III-lea, al şaselea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, până la Seti I, al doilea faraon al Dinastiei a Nouăsprezecea, pe de altă parte. A devenit evident, de asemenea, că:   • Dintre cele trei intervale de timp date de Vechiul Testament – patru generaţii, 400 de ani şi 430 de ani – pentru şederea israeliţilor în Egipt, patru generaţii este intervalul corect, o opinie la care învăţaţii evrei au ajuns printr-un alt raţionament;   • Deoarece se ştie că israeliţii erau în Egipt la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul Dinastiei a Nouăsprezecea, Coborârea în Egipt trebuie să fi avut loc cu mai mult de două secole mai târziu decât cred majoritatea oamenilor de ştiinţă, fapt care explică de ce efortul lor de a identifica personalităţi biblice cu altele din istoria egipteană s-a întins atât de mult; ei şi-au canalizat cercetările asupra unei perioade greşite;   • Cei patru regi de la Amarna – Akhnaton, Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care au condus ţara într-o perioadă tumultuoasă a istoriei egiptene, când s-a făcut o încercare de a înlocui multitudinea de zei ai ţării cu un zeu monoteist, erau toţi descendenţi ai patriarhului Iosif;   • Exodul a fost precedat de încheierea stăpânirii de la Amarna de către Horemheb, ultimul rege al Dinastiei a Optsprezecea.   Această carte este o încercare de a duce mai departe povestea pe care am relatat-o în Străinul din Valea Regilor, demonstrând că Moise trebuie privit ca şi faraonul Akhnaton.   Ahmed Osman Londra, 1989     Introducere În august 1799, în timp ce trapele franceze reparau fortificaţiile de la nord de Rasheed – pe malul stâng al Nilului, la treizeci de mile est de Alexandria – un ofiţer care începuse să demoleze un perete antic a lovit cu târnăcopul o piatră neagră. Piatra, despre care s-a crezut că era o parte a unui templu dintr-o epocă mai timpurie, s-a dovedit a purta trei inscripţii. În partea de sus erau paisprezece rânduri de hieroglife; în mijloc, treizeci şi două de rânduri de scriere demotică, forma simplificată a scrierii egiptene antice; iar în partea de jos, cincizeci şi patra de rânduri de scriere greacă. Textul grec a fost tradus şi publicat, dar importanţa reală a Pietrei (de la) Rosetta, după cum a fost chemată după numele european al locului unde a fost găsită, nu a fost recunoscută până în 1818. Atunci, Thomas Young (1773–1829), un fizician, om de ştiinţă şi filolog britanic, a reuşit să descifreze numele lui Ptolemeu în secţiunea cu hieroglife şi a dat valoarea fonetică corectă majorităţii hieroglifelor. Deşi omul de ştiinţă britanic a fost acela care a făcut primii paşi, decodificarea finală a inscripţiilor de pe piatră a fost realizată trei ani mai târziu de către un filolog francez strălucit, François Champollion (1790–1832). Cu ajutorai informaţiilor proaspăt descoperite, Champollion a reuşit să traducă unele texte egiptene care, până atunci, fuseseră un mister total pentru istorici. Printre acestea se aflau cadrele ornamentale cu lista de regi de pe pereţii templului lui Osiris de la Abydos, din Egiptul de Sus. Lista, care conţinea şi numele regilor Dinastiei a Optsprezecea, nu conţinea însă nicio menţiune despre Akhnaton sau ceilalţi regi de la Amarna – Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care i-au urmat. În aceste condiţii, nu este surprinzător că, atunci când la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, arheologii au dat peste figura ciudat conturată a lui Akhnaton, între ruinele de la Tell el-Amarna, în Egiptul Mijlociu, la început nu au fost siguri ce să creadă despre el. Unii au crezut că, asemeni reginei Hatshepsut, acest faraon nou-descoperit a fost o femeie care s-a deghizat în faraon. Un alt motiv de nedumerire a fost faptul că Akhnaton urcase pe tron ca şi Amenhotep al IV-lea, dar îşi schimbase mai târziu numele. Aveau de a face cu un singur faraon sau cu doi? În anii de la începutul secolului douăzeci, când în oraşul Amarna au fost desfăşurate săpături arheologice şi s-au aflat mai multe lucruri despre Akhnaton şi familia sa, el a devenit un punct de interes al egiptologilor din acea perioadă, care au văzut în el un umanist vizionar, precum şi primul monoteist. Akhnaton a fost considerat un rege care a revoluţionat sistemul religios antic egiptean, cu multele sale zeităţi reprezentate de fetişuri sau forme animale. El a înlocuit vechii zei cu un zeu unic, Aton, care nu avea imagine sau formă, un zeu universal, nu numai pentru Egipt, ci şi pentru Kush (Nubia) la sud şi Siria la nord, un zeu pentru întreaga lume. A fost un poet care a scris un imn închinat lui Aton, care are o asemănare izbitoare cu Psalmul 104 din Biblie. El şi-a instruit artiştii să exprime liber ceea ce simţeau şi vedeau, aceasta rezultând într-o artă nouă, realistă şi simplă, care era diferită din multe puncte de vedere de forma tradiţională de expresie artistică egipteană. Am fost lăsaţi să-l vedem pe acest rege ca un om obişnuit, cu fiicele şi soţia sa, mâncând sau aducând ofrande lui Aton. El nu era asemeni prototipului militar de faraon din Dinastia a Optsprezecea. Deşi regii şi prinţii Asiei vestice au încercat de multe ori să-l implice în războaiele lor recurente, el a refuzat să devină părtaş la disputele lor. Nu e de mirare, deci, că egiptologii de la începutul secolului au văzut în el o expresie a propriilor lor idei moderne. „Cel mai remarcabil dintre toţi faraonii şi primul individ din istoria umanităţii” sunt cuvintele pe care James Henry Breasted, învăţatul american, le-a ales pentru a-l descrie.[1] Aceasta este o temă la care el s-a întors şi pe care a dezvoltat-o într-o carte de mai târziu: „Este important să observăm… că Akhnaton a fost un profet… Ca şi Iisus, care, pe de o parte s-a inspirat pentru predicile sale din crinii de pe câmp, păsările cerului sau nori şi, pe de altă parte, din societatea care îl înconjura în pilde ca şi cea cu fiul risipitor, bunul samaritean sau femeia care a pierdut o parte din bani, tot astfel acest profet egiptean revoluţionar s-a inspirat din contemplarea atât a naturii, cât şi a vieţii oamenilor…”[2] Aceeaşi temă se regăseşte în opera lui Arthur Weigall, egiptolog britanic: „… o dată cu numele lui Akhnaton se conturează din întuneric o figură mai clară decât aceea a oricărui faraon şi o dată cu ea apare cântecul păsărilor, voci de copii şi parfumul unei multitudini de flori. Măcar o dată putem să privim direct în mintea unui rege al Egiptului şi putem vedea câteva dintre faptele sale şi tot ceea ce se observă este demn de admiraţie. Akhnaton a fost numit «primul individ din istoria umanităţii»; dar, dacă el este prima figură istorică a cărei personalitate ne este cunoscută, el este de asemenea primul dintre toţi oamenii fondatori de doctrine religioase. Akhnaton poate fi considerat în termeni temporali şi, având în vedere noile idei impuse de el, poate şi din punct de vedere al genialităţii sale, ca şi primul idealist al lumii.”[3] Pentru preotul James Baikie, un alt egiptolog britanic, el a fost „… un visător idealist, care a crezut cu adevărat că oamenii erau meniţi să trăiască în adevăr şi să spună adevărul.”[4] Totuşi, nu toţi oamenii de ştiinţă au avut o părere atât de entuziastă şi de admirativă faţă de primul dintre regii de la Amarna. Unii, ca şi filologul britanic Alan H. Gardiner, a scris despre el astfel: „coloşii verticali de la curtea din Karnak par să fie expresia unei fanatice hotărâri, după cum a confirmat, în mod fatal, evoluţia sa istorică.”[5] John Pendlebury, care a fost implicat în mare parte a explorărilor timpurii de la Amarna, a ajuns la concluzia: „Principala preocupare a lui [Akhnaton] a fost religia. El şi regina [Nefertiti] au devenit supuşii lui Aton. În zilele noastre, noi i-am numi fanatici religioşi.”[6] Natura controversată a caracterului şi învăţăturilor lui Akhnaton au trezit în cele din urmă interesul lui Sigmund Freud, părintele evreu al psihanalizei, care a introdus un nou element în dezbatere când Europa era pândită de război, pe la mijlocul anilor 1930. În iulie 1934, Freud a scris ciorna a ceea ce urma să devină mai târziu prima parte a cărţii Moise şi monoteismul. Această secţiune introductivă a fost publicată iniţial în revista germană Imago, în 1937, cu titlul „Moise este egiptean”. Freud a demonstrat în articolul său că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, după cum se crezuse până atunci, ci avea ca origine un cuvânt egiptean, mos, care înseamnă copil. El a demonstrat de asemenea că povestirea despre naşterea lui Moise este o reproducere a altor mituri antice despre naşterea unor mari eroi ai istoriei. Totuşi, Freud a subliniat că mitul despre naşterea şi viaţa lui Moise se deosebeşte de cele ale altor eroi şi variază faţă de acestea într-un punct esenţial. Pentru a ascunde faptul că Moise era de fapt egiptean, mitul naşterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinţi de origine umilă şi să fie apoi ajutat de familia sa cu un statut superior: „În cazul lui Moise, situaţia este diferită. Aici, prima familie – care în alte cazuri este una distinsă – este destul de modestă. El este copilul unor evrei leviţi. Dar a doua familie – spre deosebire de cele umile, în care sunt crescuţi de obicei eroii – este înlocuită de casa regală a Egiptului. Această divergenţă de la tiparul obişnuit i-a nedumerit pe mulţi cercetători.” Tot în 1937, dar mai târziu, Imago a publicat un alt articol de Freud, cu titlul „Dacă Moise ar fi fost egiptean”. Acesta dezbătea problema de ce Moise, dacă era egiptean într-adevăr, le-ar fi transmis celor care îl urmau o credinţă monoteistă, mai degrabă decât pletora antică egipteană de zei şi imagini. În acelaşi timp, Freud a găsit mari similitudini între noua religie pe care Akhnaton a încercat să o impună ţării sale şi învăţăturile religioase atribuite lui Moise. De exemplu, el scria: „Crezul evreu spune: «Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod».” („Ascultă, O Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”). Deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o, el a continuat să explice că această propoziţie din crezul evreu ar putea fi tradusă „Ascultă, O Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu.” La scurt timp după publicarea acestor două articole, s-a aflat că Freud suferea de cancer. La trei luni după ce nemţii au invadat Austria, în iunie 1938, el a părăsit Viena şi a căutat refugiu în Londra, unde, simţindu-şi aproape sfârşitul, a decis că dorea să-şi vadă cele două articole, plus o a treia parte, scrisă în Viena, dar rămasă nepublicată, publicate sub forma unei cărţi în engleză. Aceasta, simţea el, urma să furnizeze climatul potrivit vieţii sale distinse. Intenţiile sale nu s-au bucurat însă de aprobarea multor învăţaţi evrei: ei simţeau că unele dintre ideile sale, mai ales cea susţinută în a treia parte, nepublicată, că Moise a fost ucis chiar de cei care îl urmaseră ca protest împotriva stricteţii credinţelor sale monoteiste, nu puteau decât să îngreuneze situaţia evreilor pe care îi aştepta o nouă Asuprire, de către nazişti. Profesorul Abraham S. Yahuda, teologul şi filologul evreu american, l-a vizitat pe Freud în noua locuinţă a acestuia de la Hampstead, Londra, şi l-a implorat să nu publice această carte, dar Freud a refuzat să se lase convins, iar Moise şi monoteismul a apărut pentru prima dată în martie 1939. În cartea sa, Freud a sugerat că unul dintre înalţii oficiali, care se numea probabil Tutmes, era un adept al religiei lui Aton. După moartea regelui, Tutmes a ales tribul evreilor, care trăia deja în ţinutul Gosen din Delta Estică, ca să fie poporul său ales, i-a scos din Egipt în timpul Exodului şi le-a transmis principiile religiei lui Akhnaton. Freud a murit la vârsta de 83 de ani, la şase luni după ce cartea sa a fost publicată. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial nu numai că a oprit toate săpăturile arheologice din Egipt, ci a întârziat şi reacţiile la ideea pe care o lansase Freud. Acestea însă nu s-au lăsat aşteptate, după ce lumea s-a întors la pace. Noul concurent care urma să între în scenă era un alt psihanalist evreu, Immanuel Velikovsky, care se născuse şi fusese educat în Rusia în primii ani ai secolului şi apoi emigrase în Palestina, înainte de a se stabili în Statele Unite. În 1952, el a publicat prima parte a cărţii sale, Ages in Chaos (Epoci în haos), în care a încercat să folosească dovezi ale unor erupţii vulcanice din Sinai, pentru a data Exodul evreilor din Egipt la începutul Dinastiei a Optsprezecea, două secole mai devreme de domnia lui Akhnaton, pentru a-l situa pe Moise într-un punct îndepărtat al istoriei, care l-a precedat pe regele egiptean. Dar nu numai atât. Într-o operă separată, Oedip şi Akhnaton, el a încercat să demonstreze că Oedip din mitul grecesc clasic avea origini istorice egiptene şi că Akhnaton a fost regele Oedip care s-a căsătorit cu propria mamă, regina Tiye. Se poate spune că opera lui Velikovsky a dat în anii de după război tonul pentru reevaluările asupra istoriei lui Akhnaton. În general, oamenii de ştiinţă au făcut eforturi pentru a distruge imaginea timpurie măgulitoare a regelui şi să rupă orice legătură între el şi monoteismul lui Moise. Unul dintre primii care s-a avântat în această cruciadă a fost Cyril Aldred, un egiptolog scoţian. În cartea sa despre primul dintre regii de la Amarna, publicată în 1968, el a încercat să explice absenţa organelor genitale la un colos nud al regelui de la Karnak, prin faptul că Akhanton trebuie să fi fost victima unei boli supărătoare:   Totul indică faptul că astfel de caracteristici deosebite erau rezultatul unei afecţiuni cunoscute medicilor şi patologilor sub numele de sindromul Fröhlich. Pacienţii bărbaţi care suferă de această boală prezintă în mod frecvent o corpolenţă similară celei a lui Akhnaton. Organele genitale rămân infantile şi pot să fie atât de acoperite de grăsime încât să nu fie vizibile. Adipozitatea poate varia în grad de severitate, dar există o distribuţie tipic feminină a acesteia în regiunea pieptului, abdomenului, pubisului, coapselor şi feselor. Totuşi, membrele inferioare sunt subţiri… Există garanţie pentru a crede că el suferea de sindromul Fröhlich şi dorea să fie reprezentat cu toate aceste diformităţi care îi diferenţiau înfăţişarea de cea a celorlalţi oameni.[7]   Totuşi, avem dovezi clare că Akhnaton a avut cel puţin şase fiice de la regina Nefertiti. Aldred a fabricat o explicaţie ingenioasă pentru această contradicţie evidentă: „Până de curând a fost posibil să se speculeze că, deşi fiicele lui Nefertiti semănau cu un rege, nu este deloc sigur că acesta era Akhnaton, mai ales în cazul în care Amenhotep al III-lea trăia încă la doi ani după ce se născuse ultima dintre fiice. Deşi poate părea deplasat ca Amenhotep al III-lea să-şi fi asumat responsabilităţile maritale unui coregent steril, în mediul regalităţii de origine divină, o astfel de lărgire a responsabilităţilor nu este întru totul exclusă.” Totuşi, în paginile aceleiaşi cărţi, el ne spune că Akhnaton nu era, la urma urmei, impotent. Autorul contrazice speculaţia sa de mai devreme, sugerând că Akhnaton s-a căsătorit cu propria fiică, cea mai vârstnică, Merytaten, şi a fost tatăl unui copil cu ea: „La moartea lui Nefertiti, locul acesteia a fost luat de Merytaten… S-ar părea că ea este mama prinţesei Merytaten-cea-mică, conform unei inscripţii recent publicate, descoperită la Hermopolis [oraşul situat peste Nil de la Amarna, unde Ramses al II-lea a folosit pietre de la Amarna pentru a-l construi], dar este imposibil de spus cine a fost tatăl, deşi pare să se subînţeleagă că acesta era Akhnaton.” Apoi, autorul continuă să sugereze chiar că regele a avut o relaţie homosexuală cu fratele – coregentul – ginerele său, Smenkhkare. Încercarea lui Aldred de a distruge imaginea favorabilă de mai devreme a lui Akhnaton l-a dus pe un drum pe care alţii au fost mai mult decât bucuroşi să-l urmeze. Ultimul a fost profesorul Donald Redford de la Toronto University, un om de ştiinţă eminent, atât în domeniul studiului Vechiului Testament, cât şi al egiptologiei, care scria în cartea sa Akhnaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), publicată în 1984:   Personajul istoric Akhnaton este foarte diferit de figura pe care unii i-au creat-o. El nu a fost un umanist şi, cu siguranţă, nu a fost un romantic umanist. A face din el o figură cristică este un fals pur. El nu este însă nici mentorul lui Moise: există o mare diferenţă între monoteismul rigid, coercitiv, rarefiat al faraonului şi henoteismul evreu [credinţa într-o singură divinitate, fără a susţine că aceasta este singura] pe care îl vedem prin prisma distorsionată a textelor scrise la sute de ani după moartea lui Akhnaton.   Redford îşi concentrează antipatia pentru acest rege prin următoarele cuvinte: „Un bărbat considerat urât, comparativ cu standardele vremii, izolat în palatul său şi în minoritatea sa, cu siguranţă apropiat da mama sa, posibil ignorat de tatăl său, întrecut în strălucire de fraţii şi surorile sale, nesigur pe el, Akhnaton a suferit singura nenorocire de a urca pe tronul Egiptului şi al imperiului lui.” Apoi continuă: „Dacă regele şi cercul său îmi inspiră dispreţ, simt neîncredere atunci când îi contemplez «religia»”.[8] Încercarea postbelică de a-l crucifica pe Akhnaton şi de a-i discredita religia a fost unanimă în sensul că toţi oamenii de ştiinţă care ar fi avut o opinie mai puţin ostilă au păstrat o tăcere suspectă. La baza campaniei de discreditare a lui Akhnaton se află de fapt o dorinţă de a-l lăuda pe Moise şi monoteismul său, prin reliefarea trăsăturilor negative ale intrusului egiptean şi ale religiei pe care a încercat să o introducă în ţara sa. În mod ironic, acei exegeţi care au condus această campanie dură şi-au ales prost ţinta. Atacându-l pe Akhnaton, ei îl atacau de fapt chiar pe eroul lor – căci, după cum aproape a reuşit Freud să demonstreze, Akhnaton şi Moise erau una şi aceeaşi persoană. Unele dintre argumentele care susţin această afirmaţie sunt în mod necesar lungi şi complicate, iar cititorul obişnuit ar putea să le găsească greu de urmărit şi întrucâtva plictisitoare. Prin urmare, unde mi s-a părut necesar, am încercat să fac un rezumat al unor astfel de argumente şi al concluziilor care rezultă din ele, iar pentru cei care doresc să aibă mai multe detalii, am oferit o relatare mai detaliată în Appendix.       Cronologia Dinastiei a Optsprezecea   Durata domniei Date nesigure Ahmosis 22 1575–1550 Amenhotep I 21 1550–1528 Tutmes I 4 sau 9 1528–1510 Tutmes al II-lea 18 1510–1490 Hatshepsut 20 sau 22 1490–1468 Tutmes al III-lea 54 1490–1436 Amenhotep al II-lea 23 1436–1413 Tutmes al IV-lea 8 sau 9 1413–1405 Amenhotep al III-lea 38 sau 39 1405–1367 Amenhotep al IV-lea (Akhnaton) 17 1367–1350 Smenkhkare 3 1350–1347 Tutankhamon 9 1347–1339 Ay 4 1339–1335 Horemheb 27 sau 28 1335–1308 Cronologia Dinastiei a Nouăsprezecea Ramses I 2 1308–1307 Seti I 14 1307–1291 Ramses al II-lea 67 1290–1224 Merneptah 10 1224–1214   Sursa: Alan H. Gardiner, Egypt of the Pharaohs (Egiptul faraonilor) (Clarendon Press, Oxford, 1961).   Aceste date sunt menţionate aici pentru a fi de ajutor cititorului: acurateţea unora dintre ele şi problema dacă a existat o coregenţă între vreunii dintre regii menţionaţi va fi discutată mai târziu.   Cărămizi Fără Paie Dacă Moise şi Akhnaton ar fi fost una şi aceeaşi persoană, din acest fapt decurg o serie de alte lucruri. Este necesar să demonstrăm că ei au fost născuţi de aceeaşi părinţi, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; că religia monoteistă a lui Moise şi religia monoteistă a lui Akhnaton, pe care el a încercat să o impună Egiptului, sunt similare; că, fiind îndepărtat de la putere în anul al şaptesprezecelea al domniei sale, Akhnaton nu şi-a găsit sfârşitul, ci s-a refugiat în Sinai, unde se pot găsi urme ale cultului zeului său, Aton; că alte câteva personaje biblice pot fi identificate cu personaje din istoria egipteană; şi, în cele din urmă, că poate fi stabilită o cronologie pentru şederea israeliţilor în Egipt, care se potriveşte cu cronologia faraonilor care au domnit la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul celei de-a Nouăsprezecea. Acestea, după cum se va vedea, sunt probleme complexe. Dovezile de care dispunem sunt deseori contradictorii şi au fost interpretate – şi de multe ori interpretate greşit – în diferite moduri. Perioada pe care se întinde şederea în Egipt, perioada de domnie a diferiţilor regi, dacă Akhnaton a fost sau nu coregent cu tatăl său, Amenhotep al III-lea, situarea exactă a oraşului de graniţă fortificat, Zarw, unde cred eu că s-a născut Moise/Akhnaton, şi multe alte probleme au fost subiectul dezbaterilor şi disputelor dintre exegeţi. Prin urmare, va fi necesar nu numai să furnizez dovezile care vor demonstra adevărul, ci şi să arăt scăpările celorlalte teorii care au fost emise.   Cea mai detaliată, dar nu singura sursă pe care o avem pentru a obţine informaţii despre viaţa lui Moise este Vechiul Testament şi mai ales Exodul.   Exodul începe cu o scurtă reluare a relatării din Geneză despre Coborârea israeliţilor în Egipt, pentru a se alătura patriarhului Iosif, care, fiind vândut de fraţii săi ca sclav în Egipt, se ridicase la funcţia de vizir, după ce interpretase visele lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete. Deoarece ocupa această funcţie, Iosif a reuşit să obţină de la Faraon permisiunea ca tatăl său Iacob (Israel) şi tribul său să coboare din Canaan şi să locuiască în Egipt. În total, ni se spune, numărul de israeliţi, inclusiv Iosif şi familia sa, care s-au stabilit în Egipt ca rezultat al acestui aranjament, era de şaptezeci, iar la şaizeci şi nouă le este dat şi numele. Israeliţilor, care erau păstori, nu li s-a permis să se stabilească în Egiptul propriu-zis, deoarece păstorii erau consideraţi „o urâciune” pentru egipteni, din pricina ocupaţiei şi stăpânirii Deltei Estice de tribul pastoral al hicsoşilor, care a precedat întemeierea Dinastiei a Optsprezecea. Israeliţilor li s-a dat ţinutul Goshen, în aceeaşi zonă din estul Deltei Nilului, care conform tradiţiei biblice era departe de scaunul de domnie al lui Faraon. Restul capitolului care deschide cartea Exodului este ocupat de un sumar destul de confuz al povestirii care va urma. Aproape de începutul povestirii, care se desfăşoară în mod evident în Delta Estică, ni se spune că israeliţii „s-au mărit, s-au înmulţit şi au ajuns foarte puternici şi ţara s-a umplut de ei.” (1:7). Deoarece tribul lui Israel era alcătuit numai din 70 de bărbaţi, femei şi copii, la sosirea în Egipt, această creştere mare a numărului lor sugerează că au trecut ani buni în acest interval, o părere care pare să fie confirmată de versetul următor, cu referire la regele „care nu cunoscuse pe Iosif” (1:8) până la perioada lui Horemheb, care a încheiat perioada Amarna, nu există niciun rege despre care să se poată spune că nu l-a cunoscut pe Iosif – pe care eu l-am identificat ca fiind Yuya[9], vizirul lui Tutmes al IV-lea şi al succesorului său, Amenhotep al III-lea – de vreme ce toţi regii de la Amarna erau descendenţii lui Iosif. Urmează apoi o relatare a Asupririi, al cărei motiv, ni se spune, a fost „ca nu cumva, dacă va izbucni un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să lupte împotriva noastră…” (1:10). Egiptenii i-au pus pe israeliţi să construiască oraşele Pithom şi Ramses şi le-au făcut viaţa „amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp” (1:14). Apoi întâlnim o contradicţie. Când israeliţii au continuat să se înmulţească, faraonul care domnea atunci a dat ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască să fie ucişi. Totuşi, aflăm că în acel timp – în perioada când Moise este pe cale să apară în povestire – israeliţii aveau numai două moaşe, „una numită Shifra şi cealaltă Pua.” (1:15). Acesta este un argument în favoarea ideii că, acest lucru trebuie să fi avut loc devreme în timpul şederii, când două moaşe erau suficiente pentru nevoile femeilor israelite şi că, deoarece faraonul a putut să le vorbească personal acestora, trebuie că pe atunci reşedinţa sa se afla în apropiere de Goshen, unde se stabiliseră israeliţii. Moaşele nu s-au supus însă ordinelor date de Faraon, drept care el a dat un nou ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care li se năşteau israeliţilor să fie aruncaţi în râu. O dată cu al doilea capitol, ajungem la povestirea despre Moise – naşterea sa, uciderea unui oficial egiptean care l-a făcut să fugă din Egipt, căsătoria şi întoarcerea sa, în cele din urmă în Egipt, pentru a conduce Exodul – toate acestea relatate cu o cronologie mai satisfăcătoare. El s-a născut, ni se spune, unui om din casa lui Levi şi unei fiice a lui Levi, al cărei nume este dat mai târziu – Iochebed. Cunoscând pericolul care îi păştea pe toţi nou-născuţii israeliţi de sex bărbătesc, Iochebed şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Apoi, nemaiputând să-l ascundă ea însăşi pentru mai mult timp, l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus, uns cu lut şi smoală. Fiica lui Faraon a văzut coşul când a coborât la râu să se scalde şi a trimis-o pe o sclavă să i-l aducă. Când a deschis coşul, copilul a început să plângă şi acesteia i s-a făcut milă de el. „Este un copil de-al evreilor”, a spus ea. Până în acest punct se înţelege că Moise a fost primul născut în familia sa. Totuşi, aici aflăm că el avea deja o soră mai mare, Miriam, care a privit din depărtare tot ce se întâmplase. Ea s-a apropiat de fiica faraonului şi i-a spus: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice ca să-ţi alăpteze copilul?” Când această sugestie s-a dovedit acceptabilă, sora a chemat-o pe mama ei, care a fost de acord să alăpteze copilul în schimbul plăţii unei sume de bani. Mai târziu, când copilul a crescut, ea l-a dus înapoi la fiica lui Faraon, care l-a adoptat ca şi cum ar fi fost propriul ei copil, şi acum i-a dat numele de Moise, care a fost alegerea ei (şi care va fi subiectul unei analize mai târziu) şi pe care a explicat-o prin fraza laconică „căci l-am scos din apă”. Această relatare familiară a naşterii lui Moise are câteva aspecte ciudate. Pare ilogic ca o mamă, dornică să-şi ţină în viaţă copilul de trei luni, să-l lase să plutească pe Nil într-o „ambarcaţiune” atât de fragilă. Apoi, după intervenţia prinţesei, fiind înapoiat mamei sale, copilul tot risca să-şi piardă viaţa. Mai mult decât atât, explicaţia că a fost mai târziu crescut în palat, deoarece prinţesa l-a adoptat, pare puţin probabilă, deoarece obiceiurile vremii nu ar fi permis ca o prinţesă necăsătorită să adopte un copil. Cartea Exodului nu dă detalii despre copilăria lui Moise. Aflăm despre el numai când este un adult. Într-o zi a ieşit ca să-şi vadă poporul la muncă silnică, a întâlnit un egiptean care biciuia un evreu, l-a ucis şi i-a ascuns cadavrul în nisip. Auzind că vestea despre acest lucru ajunsese la Faraon, Moise s-a refugiat la Midian, în Sinai, pentru a nu fi executat. Acolo, în timp ce se odihnea lângă o fântână, cele şapte fete ale unui preot din Midian au sosit la faţa locului pentru a adăpa turma de oi a tatălui lor. La scurt timp au apărut şi alţi păstori şi au încercat să le alunge, dar Moise le-a venit în ajutor. Când fetele s-au întors acasă, Reu’el, tatăl lor, le-a întrebat: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând astăzi?” Ele i-au spus despre întâlnirea cu păstorii. „Un egiptean ne-a scăpat…” au explicat ele. „Chiar ne-a scos apă din belşug şi a adăpat turma.” „Unde este?” le-a întrebat tatăl lor. „Chemaţi-l să mănânce pâine.” Invitaţia s-a dovedit a fi începutul unei şederi prelungite. Moise a devenit un oaspete al casei preotului, care i-a dat de soţie pe una dintre fiicele sale, Sefora, iar ea i-a dăruit lui Moise un fiu, pe care el l-a numit Gherşon. În Egipt, după trecerea unui număr de ani, un nou faraon a venit la tron, dar nenorocirile israeliţilor au continuat şi Dumnezeu le-a auzit strigătele de ajutor. Într-o zi, când Moise era pe câmp şi păştea turma socrului său – al cărui nume este dat aici ca fiind Ietro, nu Reu’el – a ajuns cu oile pe Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i s-a arătat într-un rug care părea să ardă, dar nu era mistuit de flăcări. Atras de acest fenomen ciudat, Moise s-a apropiat, iar Domnul i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob.” (3:6) Apoi a continuat: „Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel.” Moise şi-a exprimat dubiile cu privire la capacitatea sa de a duce la bun sfârşit această sarcină şi a întrebat: „Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi» şi ei mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi spune?” Iar Domnul i-a răspuns: „EU SUNT CEL CE SUNT. Vei spune fiilor lui Israel «EU SUNT m-a trimis la voi». Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: «Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi».” Moise a protestat că israeliţii nu l-ar fi crezut niciodată că Domnul i s-a arătat. Dumnezeu l-a întrebat: „Ce ai în mână?” Moise a răspuns: „Un toiag.” Dumnezeu i-a spus să-l arunce la pământ, drept care acesta s-a transformat într-un şarpe. Domnul i-a spus: „întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” Moise a făcut ce i s-a apus, iar şarpele a fost din nou transformat în toiag. Apoi Domnul i-a spus: „Bagă-ţi mâna în sân.” Moise din nou a făcut ce i s-a spus şi când şi-a scos-o, mâna i se acoperise de lepră. Domnul i-a spus să bage mâna în sân din nou, iar când şi-a scos-o, aceasta era din nou sănătoasă. În cele din urmă, Domnul i-a spus: „Dacă nu vor crede aceste două semne şi nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu şi s-o torni pe pământ; şi apa… va deveni sânge…” Moise a continuat să protesteze: „Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară… căci vorba şi limba îmi sunt greoaie… trimite pe cine vei vrea să trimiţi…” Deoarece aceasta era prima dată când Moise urma să se adreseze israeliţilor, s-ar părea că el nu era sigur dacă va putea să-i facă să-l înţeleagă. Răspunsul lui Dumnezeu arată clar că, pe lângă sora de care deja am aflat, Moise avea un alt frate levit, care, în pasajul care urmează, ni se spune că era cu trei ani mai în vârstă: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el poate vorbi bine. Iată că el însuşi vine înaintea ta. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui. El îţi va fi drept gură.” Dumnezeu l-a asigurat de asemenea pe Moise că viaţa nu îi era în pericol dacă se întorcea în Egipt, pentru că „toţi cei care căutau să-ţi ia viaţa au murit”. Moise şi-a luat soţia şi fiii – până acum aflaserăm numai de un singur fiu, Gherşon – „i-a pus călare pe măgari şi s-a întors în ţara Egiptului. Şi Moise a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.” (4:20) în timpul călătoriei, el l-a întâlnit pe fratele său, Aaron. Ajungând în Egipt, ei au apărut împreună în faţa unei adunări a bătrânilor fii ai lui Israel, unde Aaron a istorisit tot ceea ce Dumnezeu îi spusese lui Moise. Apoi, Moise şi Aaron au mers la Faraon – aici din nou nu se indică vreo distanţă – şi i-au cerut permisiunea de a face o călătorie în pustie pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Faraonul a refuzat să îi lase. În loc de aceasta, el a dat poruncă supraveghetorilor să nu le mai dea paie pentru cărămizi: ei trebuiau să şi le adune singuri, dar să facă acelaşi număr de cărămizi ca şi până atunci. „Sunt nişte leneşi”, a spus regele. „De aceea strigă spunând «Hai să mergem şi să aducem jertfe Dumnezeului nostru».” Israeliţii i-au învinuit pe Moise şi pe Aaron pentru situaţia grea în care i-au adus. Pe de altă parte, Moise şi Aaron şi-au înnoit rugăminţile ca israeliţii să fie lăsaţi să plece, dar Faraon a rămas neclintit. Prin urmare, Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea de a-şi întinde mâna şi de a-i pedepsi pe egipteni. Şi Dumnezeu a trimis o serie de zece urgii – sânge, broaşte, păduchi, muşte, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatră şi foc, lăcuste, întuneric – asupra ţării. Ca o pedeapsă finală, Dumnezeu l-a asigurat pe Moise: „Pe la miezul nopţii voi trece prin Egipt; şi toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului vor muri.” Înainte ca acea noapte – a paisprezecea din luna Abib, care trebuie considerată ca prima lună a anului evreu – să se fi sfârşit, Faraon a trimis din nou după Moise şi Aaron şi le-a spus: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi fiii lui Israel. Duceţi-vă şi slujiţi Domnului, cum aţi zis.” A doua zi, a cincisprezecea, a început Exodul, de la Ramses la Succoth. Şase sute de mii de oameni şi familiile lor se spune că au părăsit ţara care le fusese ca o casă timp de 430 de ani. De la Succoth, israeliţii şi-au continuat drumul spre Eltham, unde şi-au aşezat tabăra înainte de a începe călătoria peste pustie, spre Marea Roşie. În Egipt, faraonul s-a răzgândit cu privire la decizia de a-şi lăsa foştii sclavi să plece şi a pornit într-o expediţie cu carele şi trupele sale, pentru a-i recaptura. Ei i-au găsit pe israeliţi pe malul Mării Roşii, aparent prinşi în capcană între ape şi egiptenii care îi urmăreau. Evident înspăimântaţi, ei au protestat în faţa lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să ne aduci să murim în pustie?” Dar Moise şi-a folosit toiagul pentru a crea un drum printre doi pereţi de apă, de fiecare parte. Când egiptenii au pornit în urmărirea lor, apele s-au reaşezat şi s-au întors asupra lor, iar ei s-au înecat până la ultimul. Israeliţii erau liberi – iar Miriam, sora lui Aaron, şi-a luat tamburina şi toate femeile au făcut la fel, dansând în sunetul tamburinelor, în vreme ce Miriam le cânta:   Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat măreţia: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.   De la Marea Roşie, israeliţii şi-au continuat drumul în deşert, unde au călătorit timp de trei zile, fără să găsească apă, iar când în cele din urmă au găsit nişte apă, aceasta era atât de amară, încât nu au putut să o bea. Ei i-au vorbit lui Moise, întrebând: „Ce vom bea?” Această nemulţumire, însoţită uneori de ameninţări că vor alege un nou lider care să îi ducă înapoi în Egipt, este o temă recurentă în restul Pentateuchului, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament. În a treia lună după Exod, tribul homar a ajuns la Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Moise a primit Cele Zece Porunci. Israeliţii însă au devenit nerăbdători în timpul absenţei lui Moise de patruzeci de zile. Aaron a adunat cerceii de aur ai tuturor, a turnat metalul într-o formă de viţel. Ziua următoare, israeliţii s-au trezit devreme, au adus jertfe pe un altar în faţa viţelului de aur şi apoi s-au aşezat să mănânce şi să bea. Când Moise s-a întors şi a descoperit ce se întâmplase, el s-a mâniat atât de tare, încât a aruncat din mână cele două table pe care se aflau înscrise învăţăturile lui Dumnezeu, iar acestea s-au sfărâmat, iar apoi a ars în foc viţelul de aur. Apoi, el le-a spus: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Leviţii au fost aceia care i s-au alăturat, iar el le-a spus: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta şi fiecare să omoare pe fratele său, fiecare pe prietenul său şi fiecare pe ruda sa.” Leviţii i-au urmat ordinele şi aproximativ trei mii de idolatri au murit în acea zi. După ce Moise s-a întors la muntele lui Dumnezeu, unde el a obţinut alte două table pe care se aflau scrise învăţăturile Domnului, el le-a dat israeliţilor instrucţiuni despre construirea unui cort, primul templu mobil al evreilor. Cortul Întâlnirii a fost ridicat, ni se spune, în prima zi a primei luni a celui de-al doilea an. La mijlocul cărţii Exodului ni se dau detalii despre familia lui Moise. Ni se dau numele celui de-al doilea fiu al său, Eleazar; numele fiilor lui Levi, bunicul lui Moise (Gherşon, Kohath şi Merari); numele fiilor lui Kohath (Amram, Izhar, Elebron şi Uzziel) şi detalii despre căsătoria lui Amram: „Amram a luat de soţie pe mătuşa sa Iochebed; şi ea i-a născut pe Aaron şi pe Moise.” În vreme ce cartea Exodului este sursa principală, alte trei cărţi din Pentateuch – Numeri, Leviticul şi Deuteronomul – furnizează şi alte informaţii despre călătoria israeliţilor de la plecarea lor din Egipt şi până la sosirea la graniţele Pământului Făgăduinţei, nemulţumirile cu privire la autoritatea lui Moise fiind o temă recurentă. Cartea Numeri ne spune că Moise a trimis un lider din fiecare din cele douăsprezece triburi ancestrale să exploreze Canaanul, Ţara Făgăduinţei. La întoarcere, ei i-au raportat: „Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţară este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari.” Caleb, unul dintre cei doisprezece soli, a spus: „Hai să ne suim cu îndrăzneală şi să punem mâna pe ţară, căci putem s-o cucerim.” Aproape toţi au protestat: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi… Înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.” În acea noapte, toţi israeliţii s-au întors împotriva lui Aaron şi a lui Moise, spunând: „Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”, iar printre ei spuneau: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.” Caleb şi Iosua, celălalt optimist, le-a spus: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca să o cercetăm este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da. Nu vă temeţi de oamenii aceia. Domnul este cu noi.” Drept urmare, israeliţii au ameninţat să-i ucidă cu pietre, dar ca pedeapsă, Dumnezeu a condamnat întreaga generaţie, în afară de cei care au avut încredere în Caleb şi Iosua, să petreacă patruzeci de ani în pustie, în loc să între în Ţara Făgăduinţei. Când israeliţii au ajuns în Deşertul Zin şi s-au stabilit pentru un timp la Kadesh – unde Miriam, sora profetă a lui Aaron a murit şi a fost înmormântată – au existat mai multe plângeri cu privire la lipsa apei. Israeliţii s-au certat din nou cu Moise, întrebând: „Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochini, nici vii, nici rodii, nici apă de băut?” Atunci, Moise şi-a folosit toiagul, cu care a lovit stânca şi din acel loc a ieşit apă. Apele au fost numite Meriba – un loc din partea centrală-nordică a Sinaiului, la sud de Canaan – şi după cum aflăm mai târziu, pentru acest act a fost Moise pedepsit de Dumnezeu, care nu i-a permis să treacă în Ţara Făgăduinţei. Cartea Numeri ne spune de asemenea că cortul construit de israeliţi era situat cu faţa spre est şi că, de la Kadesh, ei şi-au continuat drumul spre un loc situat la frontiera cu Edom, în partea de nord-est a Sinaiului şi spre sud de Marea Moartă, unde Aaron a murit pe vârful Muntelui Hor. În plus, atât Numeri, cât şi Leviticul conţin unele referinţe la lepră. Din cartea Numeri aflăm că: „Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: «Porunceşte fiilor lui Israel să scoată dintre ei pe toţi cei care suferă de o boală a pielii sau cei cu scurgeri şi toţi cei care sunt necuraţi căci s-au atins de un mort…»” Ni se relatează de asemenea un incident când atât Aaron, cât şi Miriam l-au criticat pe Moise pentru că şi-a luat ca a doua soţie o femeie cuşită (din Nubia sau Etiopia). Dar Dumnezeu li s-a arătat şi le-a vorbit cu asprime: „Cum îndrăzniţi să vorbiţi împotriva slujitorului meu Moise? Dintre toţi din casa mea, numai în el am încredere.” Apoi, când Domnul a plecat, pielea lui Miriam a devenit bolnavă şi albă ca zăpada. Lepra şi purificarea pielii constituie de asemenea subiectul a trei capitole (13–15) despre purificarea şi curăţirea din cartea precedentă, Levitic, care indică de asemenea faptul că israeliţii obişnuiau să se roage de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. După toate eforturile sale, Moise nu a ajuns în Ţara Făgăduinţei. Când israeliţii şi-au făcut tabăra pe malurile râului Iordan, lângă Ierihon, el a aflat, conform Deuteronomului, că lui nu îi va fi dată posibilitatea de a trece râul, indiferent cât de mult s-ar fi rugat:   Lasă-mă, te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!… Dar Domnul mi-a zis: Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta… căci nu vei trece Iordanul acesta. (3:25–7)   Mai târziu, pe parcursul cărţii Deuteronomului, avem o relatare a morţii lui Moise. Domnul i-a spus: „Urcă pe muntele acesta Abarim, de pe Muntele Nebo, care este în ţara Moabului” – cu graniţele între Sinai şi Iordanul de Est – „în faţa Ierihonului; şi priveşte ţara Canaanului, pe care o dau în stăpânire fiilor lui Israel… Tu vei muri pe munte… pentru că aţi păcătuit împotriva mea în mijlocul fiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Kadesh, în pustiul Zin… nu vei intra în ţara pe care o dau fiilor lui Israel.” (32:49–52) După ce a binecuvântat poporul, Moise i-a lăsat cu Iosua şi a urcat pe munte. Acolo, după ce a privit Ţara făgăduinţei, şi-a găsit moartea şi a fost înmormântat de Domnul într-un mormânt pe care nu-l cunoaşte nimeni, din câmpiile Moabului. Ultima menţionare a lui Moise în Vechiul Testament este la fel de curioasă ca şi unele aspecte ale naşterii sale. Această menţionare se află în cartea a doua a Împăraţilor, care oferă relatări despre diferiţi conducători, la mai mult de cinci secole după Exod, conducători dintre care unii au încercat să respecte învăţăturile lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin. Din categoria primilor făcea parte Ezechia:   El a făcut ce era drept înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat aşerele şi a tăiat în bucăţi şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise, căci până în acele zile fiii lui Israel arseseră tămâie înaintea lui. (II Împăraţi 18:3–4)   Această referinţă este în mod particular semnificativă, deoarece un toiag pe vârful căruia se afla un şarpe era simbolul autorităţii faraonului.     [1] Breasted, A History of Egypt (O istorie a Egiptului), p. 355.   [2] Breasted, The Dawn of Conscience (Zorii conştiinţei), p. 296.   [3] Weigall, The Life and Times of Akhenaten (Viaţa şi timpurile lui Akhnaton), p. 2.   [4] Baikie, The Amarna Age (Perioada Amarna), p. 234.   [5] Gardiner, Egypt of the Pharaohs (Egiptul faraonilor), p. 214.   [6] Pendlebury, Tell el-Amarna, p.15.   [7] Aldred, Akhenaten (Akhnaton), p. 101–104 p. 377–378.   [8] Redford, Akhenaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), p. 232–235   [9] Osman, Stranger in the Valley of the Kings (Străinul din Valea Regilor).    

DIVIZAREA IMPERIULUI ROMAN ŞI MIGRAŢULE ÎN MASĂ DUPĂ ANUL 476 I. APARIŢIA ŞI IMPACTUL MAHOMEDANISMULUI Mahomedanii, energizaţi de dinamismul unei credinţe nou-găsite, de speranţa jafului în numele religiei şi de zelul de a converti necredincioşii la credinţa lor, s-au răspîndit rapid din Arabia pînă în nordul Africii, în Asia şi chiar în Europa, prin Spania.,’ înfiinţată de o personalitate puternică, religia lor era cea mai nouă dintre cele trei mari religii monoteiste ale lumii. Şi ea pretindea a fi o religie universală pentru toate popoarele. Mahomedanii au reuşit să distrugă Biserica din nordul Africii şi să o slăbească în alte regiuni ale Africii. în cele din urmă, ei au cauzat căderea Imperiului de Răsărit în anul 1453, punînd Biserica Răsăriteană sub controlul politic musulman. Mahomedanismul îşi are originile în Peninsula Arabă, o bucată de pămînt relativ izolată de lumea înconjurătoare prin apă sau deşert, cu excepţia graniţei de la nord şi vest. Regiunea este neospitalieră, şi omul este forţat să lupte în mijlocul stîncilor goale, al nisipului şi sub soarele fierbinte pentru a supravieţui. Cînd este confruntat cu forţele naturii, omul este înclinat să recunoască o fiinţă supremă mai mare decît el. La timpul apariţiei mahomedanismului, triburile de beduini semiţi rătăceau de la o oază la alta cu cămilele, cu turmele şi cu ciurdele lor, făcînd doar comerţul care era necesar cu orăşenii din Mecca şi Medina. Era frecvent războiul între triburi, cu excepţia perioadelor de armistiţiu din fiecare an, cînd triburile mergeau să se închine pietrei negre în Kaaba la Mecca. Unul din membri acestor triburi a fost Mahomed (cea. 570-632), care îşi cîştiga existenţa ocupîndu-se de transportul pe cămile. Mergînd cu unchiul lui într-o călătorie în Siria şi Palestina, el a intrat în contact cu creştinismul şi iudaismul. Apoi s-a căsătorit cu o văduvă bogată numită Khadijah, cîştigînd bogăţia cu care era liber să-şi consacre timpul meditaţiei religioase, în anul 610, el a simţit chemarea divină de a proclama monoteismul, şi în cursul a trei ani a cîştigat doisprezece convertiţi, majoritatea oameni din tribul lui. întîmpinînd opoziţie la predicile lui împotriva idolatriei, a fost obligat să fugă în anul 622 de la Mecca la Medina. Această fugă, cunoscută sub numele de Hegira, a devenit primul an în calendarul mahomedan. în anul 630, mişcarea crescuse atît de mult îneît Mahomed a reuşit să cucerească Mecca. Doi ani mai tîrziu, la timpul morţii lui, adepţii lui erau pe punctul de a ocupa teritorii dincolo de Peninsula Arabiei. Cele mai mari succese ale acestei credinţe dinamice noi au avut loc între 632 şi 732. Siria şi Palestina au fost cîştigate în a patra decadă a secolului al Vll-lea şi curînd după aceea a fost ridicată în Ierusalim Moscheea lui Omar. Egiptul a fost cîştigat în decada următoare, Persia căzînd sub controlul mahomedan în anul 650. Expansiunea în formă de semilună spre apus şi răsărit ameninţa creştinismul ca un cleşte uriaş, dar la capătul de răsărit al semilunii ea a fost oprită de apărarea vitează a Imperiului de Răsărit, sub Leon Isauricul în 717 şi 718. Expansiunea mahomedană spre partea apuseană a semilunii a fost oprită de înfrîngerea musulmanilor de către armatele lui Carol Martel la Tours în anul 732. Dar Biserica deja avusese pierderi mari, cînd oamenii cuceriţi fuseseră puşi în faţa alegerii între sabie, tribut sau mahomedanism. Musulmanii nu erau întotdeauna intoleranţi, deoarece ei deseori permiteau oamenilor din regiunile ce le plăteau tribut să-şi practice propria lor credinţă. în jurul anului 750, epoca cuceririlor se apropia de sfîrşit, şi mahomedanii, influenţaţi de cultura greacă, au început să construiască o splendidă civilizaţie arabă cu centrul la Bagdad. Apogeul culturii a fost sub Harun-Al-Raşid (786-809), conducătorul regiunii răsăritene a teritoriului mahomedan. Principala sursă a religiei mahomedane este Coranul. Această lucrare, cu o lungime de două-treimi din Noul Testament, este formată din 114 capitole. Cel mai lung capitol se află la începutul cărţii, şi capitolele sînt tot mai scurte, pînă cînd ultimul este format din numai 3 versete. Coranul nu este organizat şi unele lucruri se repetă de mai multe ori. Credinţa într-un singur Dumnezeu, cunoscut sub numele de “Allah”, este tema centrală a mahomedanismului. Allah şi-a făcut cunoscută voia prin douăzeci şi cinci de profeţi, inclusiv personaje biblice cum sînt Avraam, Moise şi Cristos; dar Mahomed a fost ultimul şi cel mai mare dintre aceşti profeţi. Mahomedanii neagă atît divinitatea lui Cristos cît şi moartea lui pe cruce. Religia mahomedană este fatalistă, cu ideea ei de supunere pasivă la voia lui Allah. După judecată, oamenii se vor bucura într-un paradis senzual, sau vor avea parte de chinurile iadului. Mahomedanul bun se roagă de cinci ori pe zi, cu faţa spre Mecca. De asemenea, el îşi recită zilnic crezul. Postitul şi milostenia sînt importante, şi cei mai sfinţi dintre mahomedani sînt cei care, cel puţin o dată în timpul vieţii, fac pelerinaj la Mecca. Mahomedanismul a avut pentru Europa apuseană o semnificaţie culturală şi religioasă deosebită. El a asimilat şi apoi a transmis Europei apusene prin Spania arabică filozofia greacă a lui Aristotel. Scolasticii medievali au încercat să integreze gîndirea ştiinţifică greacă cu teologia creştină prin folosirea metodei deductive a lui Aristotel, pe care ei au ajuns să o cunoască prin traducerea lucrărilor lui Aristotel de către Averroes. Atît de mare a fost această influenţă în Europa secolului al XH-lea, încît Haskins a numit această perioadă „Renaşterea secolului al XH-lea”. Atît Biserica din Răsărit cît şi cea din Apus au fost slăbite de pierderea oamenilor şi a teritoriilor luate de mahomedani, dar pierderile Bisericii Răsăritene au fost mai mari decît ale celei apusene. Puternica biserică nord-africană a dispărut, iar Egiptul şi Ţara Sfîntă au fost pierdute. Biserica Răsăriteană nu putea face altceva decît să împiedice hoardele musulmane să distrugă Constantinopolul. Ca urmare, activitatea misionară, dusă mai ales de Biserica Apuseană, îşi avea centrul în nord-vestul Europei. Şi Biserica Răsăriteană a avut de rezolvat problema folosirii de imagini şi tablouri în biserică. Această problemă, cunoscută sub numele de controversa iconoclastă, s-a născut în parte şi pentru că musulmanii îi numeau pe creştini idolatri, pentru că aveau în biserică picturi şi imagini. Această slăbire a Bisericii din Răsărit a fost echilibrată de poziţia mai puternică a episcopului Romei. Patriarhii rivali ai bisericii din Alexandria şi Antiohia erau sub dominaţie mahomedană şi nu mai puteau să reprezinte Biserica în general. Papa nu a întîrziat să folosească această ocazie pentru a-şi întări propria sa poziţie. Mahomedanismul rezista cu încăpăţînare la eforturile papalităţii şi ale cruciaţilor de a recîştiga Ţara Sfîntă, şi de atunci se opune puternic la orice încercare a misionarilor creştini de a propovădui creştinismul între musulmani.

II. ÎNCHINAREA BISERICII PRIMARE Problema unei forme de închinare ordonată, pună de demnitate pare să fi fost un subiect care prezenta interes încă din timpul apostolilor. Pavel a trebuit să îndemne biserica din Corint să-şi desfăşoare închinarea în mod demn şi ordonat (1 Corinteni 14:40). Cristos a afirmat esenţa adevăratei închinări atunci cînd a declarat că, deoarece Dumnezeu este Duh, adevărata închinare este o problemă de Duh (Ioan 4:24). închinarea adevărată este înălţarea spiritului uman prin practici religioase care aduc sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. Primii creştini nu se gîndeau la biserică în sensul unui loc de închinare, sens în care este utilizat cuvîntul astăzi. O biserică însemna un grup de oameni în relaţie personală cu Cristos. Un asemenea grup se întîlnea în case (Faptele 12:12; Romani 16:5, 23; Coloseni 4:15; Filimon 1-4), la Templu (Faptele 5:12), în sălile publice ale şcolilor (Faptele 19:9) şi în sinagogi, atîta timp cît li s-a permis să facă aceasta (Faptele 14:1, 3; 17:1; 18:4). Locul nu era atît de important cît era faptul că se întîlneau pentru părtăşie unii cu alţii şi pentru închinare lui Dumnezeu. In timpul primului veac aveau loc două servicii în prima zi a săptămînii. Acea zi a fost adoptată ca zi de închinare, deoarece era ziua în care Cristos înviase din morţi (Faptele 20:7; 1 Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10). Foarte probabil că serviciul de dimineaţă includea citirea Scripturii (Coloseni 3:16), îndemnuri din partea prezbiterului conducător, rugăciuni şi cîntări (Efeseni 5:19). Masa iubirii (1 Corinteni 11:20-22) sau agape preceda Cina Domnului la serviciul de seară. Spre sfîrşitul primului veac, masa iubirii a fost în general lăsată la o parte, iar Cina Domnului era sărbătorită în timpul serviciului de închinăciune de dimineaţa. Pliniu i-a descris lui Traian pe creştini ca pe unii care se întîlneau înainte de zorii zilei, cîntau imnuri şi promiteau să trăiască o viaţă morală. Sînt mult mai complete informaţiile de la mijlocul secolului al II-lea, în legătură cu ordinea închinării, şi ele pot fi găsite în Prima apologie a lui Iustin Martirul şi în Didahia.6 Serviciul, care se ţinea în „ziua soarelui”, începea cu citirea „memoriilor apostolilor” sau a „scrierilor profeţilor”, atîta „cît permite timpul”. Apoi urma un îndemn sau o omilie din partea „preşedintelui”, bazate pe cele citite. Apoi adunarea se ridica pentru rugăciune. Sărbătorirea Cinei Domnului urma după sărutul păcii. Erau apoi binecuvîntate pîinea şi „apa şi vinul” prin mulţumiri şi rugăciuni la care oamenii răspundeau cu un „Amin”. După Cină, diaconii duceau elementele Cinei şi la casele celor care nu au putut să fie prezenţi la adunare. La încheiere făceau o colectă pentru a ajuta văduvele şi orfanii, bolnavii, întemniţaţii şi străinii. Apoi adunarea se încheia şi toţi mergeau la casele lor. Cina Domnului şi botezul erau cele două sacramente de care Biserica primară făcea uz, deoarece ele fuseseră instituite de Cristos. Scufundarea pare să fi fost pe larg practicată în primul veac, dar, după Didahia, botezul putea fi oficiat prin turnarea apei peste capul celui ce era botezat, dacă nu exista un rîu cu apă curgătoare sau o cantitate mare de apă.). Doar cei care erau astfel botezaţi puteau lua parte la Cina Domnului. Din catacomba lui Callistus, imaginea unui convertit care este botezat.

APARIŢIA IMPERIULUI ŞI A CREŞTINISMULUI LATIN-TEUTONIC, 590-800 Pierderile şi expansiunea creştinătăţii Evul Mediu este adesea considerat o perioadă în care societatea era statică şi în care oamenii se mutau prea puţin dintr-un loc într-altul. Un studiu al mişcării oamenilor în timpul Evului Mediu va arăta că în nici o epocă a istoriei Europei nu au existat mai mari migraţiuni în masă decît după căderea Imperiului Roman. Mişcarea hunilor, a mongolilor şi a goţilor şi a teutonilor germani din nord-est spre imperiu după anul 375 a fost deja discutată. După anul 590, creştinismul a fost martor la noi mişcări dinamice de oameni. în timpul secolului al VH-lea şi al celor următoare, Biserica din Răsărit a fost confruntată cu ameninţarea mahomedanismului. Mahomedanismul a fost de asemenea un motiv de îngrijorare pentru Biserica Apuseană, pînă cînd, în anul 732, la Tours, înaintarea lui a fost oprită. Noile mişcări ale vickingilor din Peninsula Scandinavă după secolul al VIH-lea au ameninţat de asemenea cu distrugere Biserica Apuseană. Mai tîrziu slavii, maghiarii şi mongolii au ameninţat Biserica din Răsărit. Pe lîngă nevoia de a face faţă provocării acestor popoare migratoare, Biserica Apuseană a trebuit de asemenea să-şi asume sarcina de a evangheliza triburile teutonice din cadrul vechiului imperiu. Cei care acceptaseră o formă ariană de creştinism şi se aşezaseră în Spania, în Africa de Nord şi în Italia, prezentau în continuare o provocare pentru creştinism. Această sarcină de a-i cîştiga pe păgîni şi pe arienii heterodocşi şi provocarea religiei mahomedane rivale au împovărat pînă la limită resursele de creştere ale Bisericii. între anii 590 şi 800, Biserica Apuseană a avut mari succese în regiunile de nord şi de vest ale Europei, dar creştinismul răsăritean, care devenise static, nu a făcut nimic mai mult decît să stea împotriva mahomedanilor, care din cînd în cînd băteau la porţile Constantinopolului. Lucrarea misionară a fost pusă în această perioadă pe o bază profesională. Cete de călugări porneau să propovăduiască Evanghelia grupurilor la care îi trimitea cea mai înaltă autoritate a bisericii, papa.

I. LITERATURA EPISTOLARĂ A. Clement din Roma (cea 30-100) In jurul anului 95, în biserica din Corint s-a iscat o tulburare serioasă. Puţin mai tîrziu, Clement, prezbiterul conducător din biserica din Roma, a scris prima sa epistolă către biserica din Corint, îndemnîndu-i pe creştinii care erau revoltaţi împotriva prezbiterilor să înceteze tulburarea şi să se supună acestora (1:1; 14:1-2; 46; 47:3-6). Acestei epistole i s-a atribuit, în timpuri recente, un loc proeminent între scrierile părinţilor apostolici, deoarece ea este cea mai veche scriere creştină în afară de cărţile Noului Testament. După o introducere în care le reaminteşte spiritul curat al bisericii lor într-o perioadă anterioară (capitolele 1-3), Clement se lansează într-o serie de îndemnuri în legătură cu virtuţi creştine ca dragostea, pocăinţa şi umilinţa, pentru a inspira ascultare de îndemnurile lui de mai tîrziu (4-38). Aceste îndemnuri, bazate pe citarea a numeroase exemple din Vechiul Testament, sînt despărţite de o paranteză scurtă (24-26) privind siguranţa învierii viitoare. Este interesant de notat că Clement foloseşte, în capitolul 25, pentru a ilustra învierea, povestea păgînă a păsării Phoenix. O atenţie mai directă este acordată problemelor din Corint, în capitolele 39 la 59:2. Ideea succesiunii apostolice apare în capitolele 42-44 şi este centrată în jurul faptului căprezbiterii şi diaconii au fost daţi de către apostoli, care la rîndul lor au fost trimişi de Cristos, iar Cristos a fost trimis de Tatăl. Apoi Clement cere supunere faţă de aceşti conducători numiţi în mod democratic (44:3). Această parte este urmată de o lungă rugăciune (59:3 capitolul 61), din care reiese clar dorinţa lui fierbinte pentru unitatea Bisericii. Lucrarea se încheie cu un îndemn final la unitate (62-65). Această scrisoare este valoroasă pentru informaţiile pe care le oferă în legătură cu poziţia înaltă a episcopilor sau prezbiterilor în Biserica de la sfîrşitul primului secol. Ascultarea de episcop este garanţia practică a unităţii creştine. Se face distincţie între clerici şi laici (40:5). Scrisoarea lui Clement este de asemenea interesantă datorită abundenţei citatelor (cam 150) din Vechiul Testament. Mai mult, ea conţine o referire des citată la lucrarea lui Pavel (5:5-7). Teoria celor două detenţii la Roma şi o perioadă de libertate între ele se bazează mai ales pe această referinţă. Clement afirmă că sîngele lui Cristos este mijlocul de obţinere a mîntuirii (7:14). B. Ignaţiu (secolul UI) Un alt părinte apostolic este Ignaţiu, episcop din Antiohia din Siria, care a fost arestat de autorităţi din cauza mărturiei sale creştine şi trimis la Roma să fie ucis de fiarele sălbatice la jocurile imperiale. în drumul spre Roma, i s-a permis să fie vizitat de creştinii din oraşele prin care trecea. înainte de a fi martirizat, el a adresat scrisori de mulţumire acestor biserici pentru bunătatea arătată lui. Scrisoarea către romani este în primul rînd o rugăminte ca ei să nu facă eforturi să-1 salveze de la martirajul din Roma. Ignaţiu a primit cu bucurie faptul că va fi martirizat şi caută să prevină orice acţiune care ar putea să-1 împiedice să devină „pîinea curată a lui Cristos” prin zdrobirea în dinţii fiarelor (2, 4). Aceste şapte scrisori trebuie să fi fost scrise în jurul anului 110. Deşi autenticitatea unora dintre scrisorile lui este pusă sub semnul întrebării, cele acceptate prezintă clar învăţătura lui. In scrisorile lui, Ignaţiu caută să atenţioneze acele biserici pe care le vizitase în drum spre Roma, în legătură cu ereziile care ameninţau pacea şi unitatea acestor biserici. El se opune tendinţelor gnostice şi docetice. Docetiştii căutau să susţină că Cristos este o fiinţă pur spirituală, în afara oricărei contaminări cu un trup material. Aceasta i-a dus la negarea realităţii întrupării materiale a lui Cristos şi la afirmaţia că pe cruce a suferit doar o fantomă (Epistola către Smirna, capitolul 1). Ignaţiu insistă asupra revelaţiei lui Cristos în trup, ca antidot la această învăţătură falsă (Epistola către Smirna, cap. 1 şi Trallianii, 9-10). Acest părinte al Bisericii primare pune de asemenea accent mare pe supunerea faţă de episcopi, ca o cale de a realiza unitatea şi de a evita răspîndirea ereziei. în scrisorile lui există dovezi considerabile că în acea vreme unul din prezbiterii fiecărei biserici devenise episcop monarhic, de care ascultau ceilalţi prezbiteri. Ignaţiu compară ascultarea prezbiterilor de episcop cu acordarea corzilor unei harpe (Efeseni 4:1) şi le cere tuturor creştinilor să asculte de episcopul monarhic şi de prezbiteri (20:2). El este primul care pune slujba episcopului în contrast cu cea a prezbiterului şi primul care îi subordonează pe prezbiteri şi pe bătrîni episcopului monarhic, iar pe membrii bisericii îi subordonează ambelor trepte ierarhice. Ierarhia autorităţii în Biserică este, după el, episcop, prezbiter şi diacon. Totuşi, Ignaţiu nu fl prezintă pe episcopul Romei ca fiind superior altor episcopi, deşi el este primul care a utilizat cuvîntul catolic (Smirna 8). Singura superioritate este cea a episcopului faţă de prezbiteri. Ignaţiu a avut convingerea că că această ordine întreită nu există biserică (Trallianii 3). C. Policarp (cea 70-155) Policarp, scriitorul unei scrisori către filipeni, care aminteşte de scrisoarea lui Pavel către acea biserică, a avut. ocazii speciale de a cunoaşte gîndirea apostolilor, pentru că el fusese un ucenic al apostolului Ioan. După ce a fost episcop de Smirna timp de mulţi ani, el a fost martirizat în anul 155 prin ardere pe rug. în timpul procesului lui în faţa proconsulului roman, el a mărturisit că nu-L putea vorbi de rău pe Cristos, pe care-L slujise timp de 86 de ani şi care îi făcuse numai bine. Policarp a scris scrisoarea sa în anul 110, ca răspuns la o scrisoare primită de la filipeni. în această scrisoare Policarp nu prezintă multă originalitate, deoarece citează des, direct şi indirect din Vechiul şi din Noul Testament, dînd informaţii multe luate de la apostoli, mai ales de la Ioan. Totuşi, el este un martor valoros din secolul al Il-lea cu privire la viaţa şi la credinţa Bisericii Primare. El îi îndeamnă pe filipeni la o trăire virtuoasă, la fapte bune şi credinţă pînă la moarte dacă trebuie, deoarece ei fuseseră mîntuiţi prin credinţa în Cristos. în jur de şaizeci de citate din Noul Testament, din care treizeci şi patru din scrierile lui Pavel, dovedesc faptul că Policarp cunoştea Epistola lui Pavel către filipeni şi alte epistole, cît şi alte scrieri din Noul Testament. Policarp nu a fost interesat de organizarea Bisericii, aşa cum a fost Ignaţiu, ci pe el 1-a interesat întărirea vieţii practice zilnice a creştinilor. D. Epistola lui Barnaba Această scrisoare este deseori cunoscută sub numele de Pseudo-Barnaba, deoarece a fost în mod evident scrisă de altcineva decît Barnaba din Noul Testament. Dovezi din ea însăşi confirmă această părere, cu toate că mulţi dintre părinţii Bisericii o asociază cu Barnaba din Noul Testament. Se crede că scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 130, de un creştin din Alexandria. Această scrisoare a avut menirea de a-i ajuta pe păgînii care s-au convertit, pe care unii creştini evrei încercau să-i convingă că trebuie să respecte Legea lui Moise, deoarece ei credeau că Legea era încă în vigoare. Scriitorul elimină această părere în primele 17 capitole, arătînd că viaţa şi moartea lui Cristos sînt cu totul suficiente pentru mîntuire, şi că creştinii nu sînt obligaţi să respecte Legea. Legămîntul Mozaic a încetat odată cu moartea lui Cristos. Ultimele patru capitole prezintă contrastul dintre cele două moduri de viaţă: „Calea luminii” şi „Calea celui negru”. Cititorul este îndemnat să urmeze prima cale de viaţă. Aceste două căi amintesc cele două căi din Didahia, pe care ei o cunoşteau probabil îndeaproape. Scriitorul acestei scrisori foloseşte tipologia din Vechiul Testament (119 citate), pînă la punctul în care ea devine alegorie.3 El îi alegorizează pe cei 318 slujitori ai lui Avraam (9:8), într-o referire la moartea lui Cristos pe cruce, pe baza faptului că litera grecească corespunzătoare numeralului 300, este în formă de cruce, şi numeralele greceşti pentru cifra 18 sînt egale cu primele două litere din numele lui Isus. El era foarte mîndru de această interpretare unică (9-“9) a Genesei 14:14. în mod constant, el trece dincolo de tipologia legitimi la alegorie, cu scopul de a deriva sensul dorit de el din Scriptura Vechiului Testament. Această practică derivată de la Filon din Alexandria, care a căutat să reconcilieze filozofia greacă şi Vechiul Testament prin ea, a fost mai tîrziu dezvoltată de Origen, care a făcut din ea o metodă organizată de interpretare. Aceasta a făcut mult rău interpretării sănătoase a Bibliei. E. Epistola către Diognetus Dascălul lui Marc Aureliu, al cărui nume era Diognetus, ar putea să fie destinatarul acestei scrisori scrise de un scriitor anonim de la sfîrşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al IH-lea. Ea este clasificată între părinţilor apostolici doar datorită naturii ei apologetice şi ea ar putea bine considerată ca una din scrierile apologetice. Scriitorul prezintă o apărare raţională a creştinismului, arătînd nebunia idolatriei (capitolele 1-2), insuficienţa iudaismului (3-4), superioritatea creştinismului, caracterul pe care îl făureşte şi beneficiile ce le oferă convertitului (5-12). El aseamănă rolul creştinilor în lume cu cel al sufletului în trup, într-o serie de comparaţii interesante (6). F. A doua Epistolă a lui Clement către corinteni Această lucrare este analizată de obicei împreună cu scrierile părinţilor apostolici, deşi nu este o scrisoare, ci o predică sau o omilie (19:1) şi nu a fost scrisă de Clement. Ea a fost scrisă în jurul anului 150. Pe scriitor îl interesează o concepţie corectă despre Cristos, o credinţă în învierea trupului şi puritatea vieţii din partea creştinului. După o afirmare preliminară a utilităţii mîntuirii (capitolele 1-4), el îl îndeamnă pe creştin să intre în conflict cu lumea (5-7) prin practicarea virtuţilor creştine (8-17) şi prin punerea în practică a mîntuirii care a devenit a lui prin Cristos (18-20). Scrisoarea este o ilustraţie interesantă a conţinutului predicilor din timpul secolului al doilea. G. Papias. (cea 60-cca 130) Interpretările cuvintelor Domnului a fost scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea de către Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, pentru a nota informaţiile pe care le primise el de la creştini mai bătrîni care-i cunoscuseră pe apostoli. Este posibil ca Papias să fi fost un ucenic al lui Ioan. Documentul tratează viaţa şi cuvintele lui Cristos. Deşi cartea s-a pierdut, se găsesc fragmente din ea în scrierile lut ţ-usebiu şi ale lui Ireneu. Fragmentul păstrat în scrierile lui Ireneu4 dovedeşti lujţmod clar că Papias a avut o concepţie puternic milenistă. Porţiunea păstrată de Eusebiu5 aruncă o lumină interesantă asupra originii Evangheliilor. El afirmă că Marcu a fost interpretul lui Petru şi că Matei şi-a scris lucrarea în limba ebraică. Aceste mici fragmente sînt intrigante pentru cercetătorul care îşi dă seama ce lumină ar arunca întreaga lucrare asupra credinţelor, a modului de viaţă şi asupra literaturii Noului Testament.

IMPERIUL LUI OTTO CEL MARE, 962-973, ŞI SUCCESORII LUI III. RENAŞTEREA IMPERIULUI ROMAN ÎN SECOLUL AL X-LEA Cu toate că imperiul creat de Carol cel Mare a dispărut, a rămas idealul unui imperiu politic universal pe care Europa apuseană îl moştenise de la Roma. Nu a mai fost realizat de franci, ci urma să fie realizat în partea de răsărit a imperiului lui Carol cel Mare, care-i revenise lui Ludovic Germanicul în anul 843. Trebuie acordată atenţie naşterii, creşterii şi semnificaţiei acestui nou pretendent la puterea Romei imperiale în Apus. Unificarea în Germania a fost întotdeauna mai dificilă decît unificarea în Franţa. Geografia fizică a Franţei îi asigură graniţe naturale între Marea Mediterană, Atlantic, Munţii Pirinei şi Alpi. Numai pe Rin a avut Franţa dificultăţi pentru că nu a reuşit niciodată să facă din Rin o graniţă naturală pentru statul francez. Geografia acţionează împotriva unităţii germane, deoarece în Germania rîurile curg spre nord, spre Marea Nordului sau Baltică, iar în sudul ţării ele curg spre est. Nordul Germaniei este mai ales cîmpie, în timp ce sudul Germaniei este muntos. Aceasta explică preocupările diferite’ale oamenilor. Mai mult, diviziunile tribale tradiţionale, cuplate cu statele feudale de mai tîrziu, au dus la descentralizarea autorităţii. Chiar şi după ce Germania a primit un singur nume, sub împăraţii Sfîntului Imperiu Roman, interesul împăratului în afacerile Bisericii peste Alpi nu era împărtăşit de poporul lui. Dar în ciuda acestor probleme, partea răsăriteană a vechiului imperiu al lui Carol cel Mare a devenit centrul puterii imperiale care odată fusese deţinută în Apus de franci. Ducii tribali ai Germaniei, confruntaţi cu nevoia de unitate pentru apărarea împotriva nordicilor şi a ungurilor slavi, l-au ales în 919 pe Henric Păsărarul, Duce al Saxoniei, drept conducător al lor. El i-a împins înapoi pe nordici şi a reuşit să-i învingă pe slavii invadatori. Henric a fost urmat ca rege al germanilor de fiul său, Otto (912-973) în anul 936. Otto i-a făcut pe duci vasalii lui şi a preluat supravegherea afacerilor Bisericii numind episcopi şi stareţi aleşi de el ca să poarte grija intereselor ecleziastice în Germania. Dacă ar fi vrut să-şi limiteze eforturile la Germania, ar fi putut construi o puternică monarhie centralizată similară cu cea pe care mai tîrziu o vor crea regii englezi, francezi şi spanioli. Dar el a început să se intereseze de afacerile de peste Alpi, şi, timp de secole, problemele Bisericii şi ale statului în Italia au devenit un canal de scurgere a resurselor germane. El a plecat în Italia să-l ajute pe papă împotriva unui conducător puternic ce se ridicase să ameninţe puterea papală în Italia, şi papa Ioan al XH-lea l-a încoronat ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman în 962. încă odată a existat un împărat roman care să pretindă jurisdicţie peste popoarele Europei, aşa cum făcuseră mai înainte Carol cel Mare şi împăraţii romani. Toată Europa centrală, de la Marea Nordului pînă la Adriatică era acum unită sub un imperiul roman de naţiune germană, care urma să dăinuie pînă cînd Napoleon l-a dizolvat în anul 1806. în timpul următoarelor două secole scaunul papal a avut posesori slabi, şi împăraţii germani au trecut deseori Alpii pentru a face ordine în haos şi pentru a-şi extinde propriile lor interese în Italia. De exemplu, Otto al II-lea a intrat în anul 996 în Roma şi, după ce a înăbuşit o facţiune a nobilimii romane, a forţat alegerea vărului său Bruno ca papă. Acesta a fost papa Grigorie al V-lea. Acest amestec constant al conducătorilor germani în afacerile papalităţii în Italia a dus la o luptă între împărat şi papă, pînă cînd Inocenţiu al IH-lea, umilindu-l şi învingîndu-l pe împărat, a pus capăt amestecului german în Italia.

III. REZULTATELE PERSECUŢIEI Răspîndirea rapidă a creştinismului, chiar şi în perioadele celei mai aspre persecuţii, a dovedit cu adevărat că sîngele martirilor a fost sămînţa Bisericii, în timpul perioadei apostolice, creştinismul fusese mai ales o mişcare urbană. Numărul credincioşilor activi în Ierusalim, după înviere, era estimat de Pavel la aproximativ 500 (1 Corinteni 15:6). Scrisoarea lui Pliniu dovedeşte că creştinismul era puternic în Asia Mică la scurt timp după începutul secolului al II-lea. în timpul primului secol, el fusese limitat mai ales în partea răsăriteană a imperiului, prima şansă de a accepta creştinismul fiind acordată evreilor, atunci cînd Evanghelia ajungea în noi oraşe. în timpul celui de-al doilea secol, expansiunea creştinismului a fost rapidă în rîndurile populaţiei care vorbea limba greacă din imperiu. Biserica din Alexandria a devenit biserica principală din Egipt. în jurul anului 200, creştinii puteau fi găsiţi în toate părţile imperiului. în timpul celui de-al treilea secol, accentul a fost pus pe răspîndirea Evangheliei între latinii din partea apuseană a imperiului. în Africa de Nord a crescut o Biserică puternică, al cărei centru intelectual era Cartagina. în jurul anului 300, se estimează că Biserica număra între 5 şi 15 la- sută din populaţia imperiului, al cărei număr era între 50 de milioane şi 75 de milioane. Persecuţia a creat însă probleme interne ce trebuiau rezolvate. în Africa de Nord şi la Roma au izbucnit două controverse puternice în legătură cu modul în care trebuiau să fie trataţi, dacă se pocăiesc, cei care oferiseră jertfe pe altarele păgîne în timpul persecuţiei de sub Decius şi cei care renunţaseră la Scripturi în timpul persecuţiei diocleţiene. Unii doreau ca aceştia să fie excluşi de la orice părtăşie cu biserica; alţii doreau ca ei să fie reprimiţi după o perioadă de verificare. Controversa donatistă, care s-a născut din persecuţia diocleţiană, nu era rezolvată încă în timpul lui Constantin. Persecuţia diocleţiană a forţat biserica să se ocupe de problema canonului Noului Testament (vezi cap. 10). Dacă deţinerea de scrisori putea să însemne moartea, creştinii doreau să fie siguri că acele cărţi la care nu voiau să renunţe nici sub ameninţarea cu moartea erau cu adevărat cărţi canonice. Acest factor a contribuit la hotărîrile finale prin care s-a stabilit care scrieri sînt canonice. De asemenea, a apărut literatura apologetică. Epoca de persecuţii este interesantă pentru lumina care o aruncă asupra eternei probleme a relaţiei dintre Biserică şi stat. Creştinismul pretindea loialitatea exclusivă a adepţilor lui în probleme morale şi spirituale. Creştinul trebuia să dea ascultare statului atîta timp cît acesta nu-i cerea să-şi violeze devotamentul moral şi spiritual faţă de Dumnezeu. Creştinii care trăiesc în state unde creştinismul este acum persecutat pot lua istoria persecuţiilor de la început ca un ghid. Problema ascultării de Cristos sau de Cezar este permanentă în istoria Bisericii.

II. SUPREMAŢIA PAPALĂ SUB INOCENŢIU III Ales ca papă în 1198, Inocenţiu al III-lea (1161-1216) a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei. El era fiul unui nobil roman şi a primit o educaţie aleasă în teologie la Paris şi în drept la Bologna. Modestia şi pietatea lui personală erau echilibrate de vigoarea, de bunul-simţ şi de un puternic simţ al forţei morale pe care o avea papalitatea. Inocenţiu credea că el este „vicarul lui Cristos” cu autoritate supremă pe pămînt. El credea că regii şi prinţii îşi obţineau puterea de la el, şi de aceea el putea să-i excomunice, să-i detroneze sau să dea un interdict care interzicea clerului să oficieze în statul lor alte servicii decît cele mai esenţiale. El credea că Dumnezeu a dat succesorului lui Petru sarcina de a conduce atît întreaga lume cît şi Biserica. Papa era deasupra nivelului omului şi sub nivelul lui Dumnezeu. Relaţia dintre stat şi Biserică trebuie să fie ca aceea dintre lună şi soare. Luna străluceşte prin lumina reflectată de la soare; statul trebuia să stea în gloria papalităţii şi să-şi primească puterea de la papă. Nu este de mirare că avînd această părere despre autoritatea lui şi avînd toată puterea şi prestigiul papalităţii sub controlul lui, Inocenţiu a reuşit să-i pună sub controlul lui pe domnitorii statelor-naţiuni care se ridicau în Anglia şi Franţa şi să-l înfrîngă pe împăratul Sfîntului Imperiu Roman. Poziţia papalităţii a fost şi mai departe întărită prin publicarea unei ediţii pline de autoritate a legii canonice a Bisericii Romane în 1140 de către Graţian, un călugăr profesor Ia Bologna. Această ediţie, cunoscută sub numele de Decretum, făcea o prezentare completă a legii canonice care putea fi folosită la toate tribunalele Bisericii Romane. Trebuie reamintit că legea romană, care era baza pe care s-a construit legea canonică, susţinea ideea centralizării autorităţii într-o persoană. Papa a folosit din plin acest sistem pentru a-şi întări autoritatea şi pentru a găsi administratori instruiţi legal. A. Conducători seculari şi conducători spirituali Inocenţiu al IlI-lea a reacţionat prompt împotriva conducătorilor statelor-naţiuni ce se ridicau în Franţa şi Anglia şi împotriva conducătorilor Sfîntului Imperiu Roman, imediat după urcarea lui pe scaunul lui Petru. Mai întîi, el şi-a folosit puterea împotriva lui Filip August al Franţei, pentru a demonstra că nici măcar un rege nu putea trece peste legea morală a lui Dumnezeu în privinţa căsătoriei. Filip se căsătorise cu Ingeborg din Danemarca după moartea primei lui soţii în 1193. Cînd mireasa i-a ajuns în Franţa, nu i-a plăcut de ea şi a pretins că fusese vrăjit. El i-a forţat pe episcopii francezi să anuleze căsătoria şi a luat-o în casa lui ca soţie pe Agnes. Ingeborg a făcut apel la papă cerînd dreptate. Ca urmare, Inocenţiu i-a poruncit lui Filip să o lase pe Agnes şi să o ia înapoi pe Ingeborg, care era soţia lui legitimă. Cînd Filip a refuzat să facă aceasta, Inocenţiu a pus Franţa sub interdict în anul 1200. Interdictul, care afecta întreaga naţiune, a închis toate bisericile, cu excepţia botezului copiilor şi ungerea muribunzilor; a interzis celebrarea liturghiei cu excepţia liturghiei pentru cei bolnavi şi pe moarte; a interzis înmormîntarea în pămîntul sfinţit. Preotul putea predica numai afară sub cerul liber. Tumultul pe care l-a creat interdictul în toată Franţa l-a obligat pe Filip să se supună papei, a alungat-o pe Agnes şi a adus-o înapoi la palat pe Ingeborg ca soţie a lui. Viaţa ei nu era prea fericită, dar Inocenţiu, folosind armele spirituale, îl obligase pe domnitorul unuia dintre cele mai mari şi recente state naţionale să se supună legii morale. Intre 1205 şi 1213, Inocenţiu a reuşit să-l înfrîngă pe brutalul Ioan al Angliei într-o luptă privitoare la alegerea unui arhiepiscop în arhiepiscopia vacantă de Canterbury. Atît arhiepiscopul ales de clerul arhiepiscopiei cît şi candidatul propus cu forţa de Ioan au fost puşi la o parte de Inocenţiu, cînd s-a ridicat problema confirmării numirii lui. El l-a numit în schimb pe Stephen Langton. Ioan a refuzat să-l accepte pe Langton. Atunci Inocenţiu l-a excomunicat pe Ioan în anul 1209, după ce a pus un interdict asupra Angliei în 1208. Ioan a fost obligat să se umilească, deoarece englezii i s-au împotrivit, iar Filip al Franţei, la invitaţia papei, a fost prea bucuros să aibă o scuză pentru a invada Anglia. Ioan a recunoscut în 1212 că el ţinea regatul lui ca vasal feudal al papei, fiind de acord să-i plătească papei 1000 de mărci anual.8 Această plată a fost în final renegată în timpul Reformei engleze. După ce i-a umilit cu succes pe conducătorii a două dintre cele mai importante state naţionale în creştere, Inocenţiu a hotărît că era timpul să se ocupe de problema conducătorului Sfîntului Imperiu Roman. în 1202 el afirma dreptul papei de a aproba sau dezaproba împăratul ales de electorii germani ai imperiului. Compromisul de la Worms crease un armistiţiu neconfortabil între împărat şi papă, şi poporul italian era nerăbdător să coopereze cu papa pentru a pune capăt amestecului imperial în Italia din partea împăratului. Henric al Vl-lea, împărat între 1190 şi 1197, s-a căsătorit cu prinţesa normandă Constance. Prin această căsătorie, el a pretins ca Sicilia să intre sub stăpînirea lui. Aceasta i-a dat controlul asupra teritoriilor la nord şi sud de statele papale. Fiul său, Frederic, a fost declarat rege al Siciliei, iar după moartea Constancei, Inocenţiu a fost numit tutorele lui. Cînd Otto al IV-lea a uitat promisiunile făcute lui Inocenţiu la timpul încoronării lui ca sfînt împărat roman, Inocenţiu a susţinut pretenţiile lui Frederic la tronul imperial, reuşind să-i asigure alegerea în această slujbă, în 1212. El este cunoscut sub numele de Frederic al H-lea. Apoi Inocenţiu a chemat armatele lui Filip II al Franţei şi l-a învins pe Otto la Bouvines în anul 1214. Astfel, prin manipulare politică abilă, Inocenţiu a dictat succesiunea imperială. Dar în timp ce domnia lui a marcat culmea puterii papale medievale, marele papă crease fără voie o problemă teribilă pentru succesorii lui. De două ori, în cazul lui Ioan al Angliei şi al lui Otto al imperiului, Inocenţiu ceruse ajutor de la regele Franţei pentru a cîştiga această luptă. Acţionînd astfel, el a distrus puterea Sfîntului Imperiu Roman, şi şi-a lăsat succesorii fără un echilibru împotriva puternicului stat francez. înainte de aceasta, papa îi putea întărîta pe regele francez şi pe împărat unul împotriva altuia. Nu este de mirare că mai tîrziu Bonifaciu al VII-lea a fost umilit de domnitorii puternicelor state-naţiuni Anglia şi Franţa.

II. CRISTOLOGIE — CONTROVERSE ÎN LEGĂTURA CU RELAŢIA DINTRE NATURILE LUI CRISTOS Soluţionarea la Niceea a problemei teologice referitoare la relaţia Fiului cu Tatăl a ridicat noi probleme în legătură cu relaţia dintre natura umană şi cea divină a lui Cristos. înainte de a fi fost formulată doctrina ortodoxă a relaţiei celor două naturi s-au petrecut multe scene de furie şi violenţă. în general, teologii legaţi de Alexandria puneau accentul pe divinitatea lui Cristos, iar cei de Antiohia, pe umanitatea Lui. Apolinarius, un profesor de retorică, ajuns după convertirea lui episcop de Laodiceea, a elaborat o concepţie despre cele două naturi ale lui Cristos care nu acorda importanţa cuvenită adevăratei umanităţi a lui Cristos. Apolinarius şi-a dezvoltat doctrina sa personală despre naturile lui Cristos cînd era în jur de 60 de ani. Pînă atunci fusese bun prieten cu Atanasie şi unul dintre campionii de frunte ai ortodoxiei. într-o încercare de a evita separarea inoportună a naturii umane de cea divină a lui Cristos, Apolinarius a susţinut că Cristos a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar că spiritul din om a fost înlocuit în Cristos de logos. Logosul, care este elementul divin, a dominat în mod activ elementul pasiv trupul şi sufletul în persoana lui Cristos. Apolinarius a accentuat divinitatea lui Cristos, dar I-a minimalizat adevărata Sa umanitate. Concepţia lui a fost condamnată oficial la Conciliul ecumenic de la Constantinopole în 381. In contrast cu concepţia lui Apolinarius a fost cea elaborată de Nestorie, un călugăr erudit (cca 381 — cca 452), care în anul 428 a devenit patriarh la Constantinopol. Lui Nestorie îi displăcea folosirea termenului theotokos (purtătoare de Dumnezeu) ca nume pentru Măria, mama lui Isus, nume ce se părea că o slăveşte în mod exagerat. El a oferit ca alternativă cuvîntul Christotokos, argumentînd că Măria a fost doar mama părţii umane a lui Cristos. Argumentînd astfel, el L-a socotit pe Cristos a fi un om în care, asemenea gemenilor siamezi, natura divină şi umană erau combinate mai degrabă într-o unire mecanică a naturilor decît în una organică. Cristos era de fapt doar un om perfect, legat moral de divinitate. El era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decît Dumnezeul-om. Conducătorii Bisericii s-au întrunit în anul 431 la Efes unde, sub conducerea lui Ciril de Alexandria au condamnat această doctrină; dar partizanii lui Nestorie şi-au continuat lucrarea în partea răsăriteană a imperiului, ducînd Evanghelia, aşa cum o înţelegeau ei, în Persia, India şi chiar în China în anul 635 prin Alopen.8 Dar ea a fost distrusă în China pe la sfîrşitul secolului al nouălea. Ca reacţie la opiniile unora ca Nestorie, a fost din nou accentuată natura divină a lui Cristos în dauna naturii Lui umane. Eutih, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol, insista că după întrupare cele două naturi ale lui Cristos, cea umană şi cea divină, s-au contopit în una singură cea divină. Această concepţie a avut ca rezultat negarea adevăratei umanităţi a lui Cristos. Ea a fost condamnată într-o scrisoare lungă, cunoscută sub numele de Tomul,, scrisă de Leon I, episcop al Romei între 440 şi 461 şi de Conciliul de la Calcedon în anul 451. Conciliul de la Calcedon a elaborat o cristologie în concordanţă cu Scriptura. Conciliul a afirmat că Cristos a fost „complet în ce priveşte Dumnezeirea Lui şi complet în ce priveşte umanitatea Lui, Dumnezeu adevărat şi om adevărat”, avînd „două naturi, inconfundabile, neschimbătoare, indivizibile şi inseparabile”. Aceste două naturi erau îmbinate armonios într-o singură Persoană cu o singură esenţă prin întrupare. Această formulare a constituit concepţia ortodoxă asupra acestui punct de la Conciliu încoace. Concepţiile lui Eutih au fost reînviate în controversa monofizită care a tulburat pacea Imperiului Răsăritean pînă la jumătatea secolului al Vl-lea. Şi acum mai există peste 15 milioane de monofiziţi în bisericile coptice din Egipt, Etiopia, Liban, Turcia şi Rusia. Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Cristos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor lui Cristos. A avut El atît o voinţă divină cît şi una umană? Dacă da, au fost ele egale sau una a fost subordonată celeilalte? Această dispută a fost rezolvată în final la Conciliul de la Constantinopol (680-681) cu afirmaţia că cele două voinţe ale lui Cristos au existat în El într-o unitate armonioasă, în care voinţa umană era supusă voinţei divine. După rezolvarea acestor probleme diverse în Biserica Răsăriteană, părţii din Răsărit a creştinismului i-au rămas puţine contribuţii de adus la cursul principal al creştinismului. Cu excepţia contribuţiilor lui Ioan din Damasc în secolul al VIH-lea, teologia răsăriteană a stagnat pînă în timpurile moderne.

Perspectiva lui era mult mai universală şi opusă concepţiei ciclice despre istorie. în Cărţile 15 la 18, el schiţează creşterea şi progresul celor două cetăţi, prin istoria biblică şi cea seculară. Restul cărţilor relatează destinul celor două cetăţi. După Judecată, membrii Cetăţii lui Dumnezeu se bucură de fericirea veşnică, iar cei din Cetatea Terestră de pedeapsă veşnică. Augustin nu mai prevede un loc în viitor pentru evrei şi crede că epoca prezentă a Bisericii este mileniul. El afirmă că dualismul celor două cetăţi este doar temporal, şi este doar îngăduit, şi i se va pune capăt printr-un act al lui Dumnezeu. Deşi lucrarea este grea şi obositoare, cel ce o studiază cu atenţie va înţelege mai bine după citirea ei planul şi scopul lui Dumnezeu. Dezvoltarea unei interpretări creştine a istoriei trebuie considerată ca o contribuţie durabilă a acestui mare cărturar creştin. Nici istoricii greci nici cei romani nu fuseseră în stare să realizeze o asemenea înţelegere universală a istoriei omului. în afirmaţia sa despre suveranitatea lui Dumnezeu, care a devenit Creatorul istoriei în timp, Augustin ridică spiritualul mai presus de temporal. Dumnezeu este Domn peste istorie şi nu este încătuşat în istorie, aşa cum a susţinut mai tîrziu filozoful Hegel. Istoria este liniară nu ciclică. Tot ce vine la viaţă este un rezultat al voii şi acţiunii Sale. Chiar înainte de creaţie, Dumnezeu a avut în gînd un plan pentru creaţia Sa. Acest plan va fi îndeplinit parţial în timp, în lupta dintre cele două cetăţi pe pămînt, şi în final va fi îndeplinit în afara istoriei, prin puterea supranaturală a lui Dumnezeu. în concepţia lui cu privire la istorie, Augustin a avut de asemenea un spectru mai larg decît oricare altul. El a văzut istoria ca fiind universală şi unitară prin faptul că toţi oamenii sînt cuprinşi în ea. Scriind despre războiul persan, Herodot şi-a limitat lucrarea la lupta dintre greci şi persani. Augustin, în schimb, a afirmat solidaritatea rasei umane. Mai mult, el credea că progresul se realizase în primul rînd de-a lungul liniilor morale şi spirituale, fiind rezultatul conflictului cu răul, un conflict în care omul are de partea sa harul lui Dumnezeu. Sfîrşitul acestui conflict va dizolva dualismul temporal, cauzat de păcat, al cetăţilor în luptă, în victoria finală a Cetăţii lui Dumnezeu. în felul acesta, Augustin a evitat eroarea lui Marx şi a altora care încearcă să facă scena temporală relativă a istoriei absolută şi eternă, prin găsirea de soluţii la problemele omului în istoria temporală. Ţelul sau scopul istoriei pentru Augustin.; se află în afara istoriei, în mîinile unui Dumnezeu veşnic. Această filozofie inspiratoare a susţinut Biserica prin întunecoasa jumătate de mileniu dinaintea anului 1000. Augustin este considerat de protestanţi ca fiind un precursor al ideilor Reformei, prin accentul pus de el pe mîntuirea din păcatul originar şi actual ca rezultat al harului unui Dumnezeu” suveran, care-i salvează în mod irezistibil pe cei pe care i-a ales.’Dar în discuţia despre modul în care este salvat omul, Augustin a pus atît de mare accent pe Biserică, pe care a văzut-o ca pe o instituţie vizibilă şi care posedă adevăratul credeu, adevăratele sacramente şi adevărata misiune, încît Biserica Romană îl consideră părintele ecleziasticismuHii roman. Nu trebuie uitat faptul că el a^făcut aceste sublinieri pentru a înfrînge pretenţiile pelagianismului pe de o parte şi ale donatismului pe de altă parte. Insistenţa lui asupra faptului că atunci cînd interpretăm un pasaj biblic trebuie să luăm în considerare întreaga Scriptură este un principiu cu valoare permanentă în Biserică. In ciuda acestor valori permanente, Augustin a adus cîteva erori în curentul gîndirii creştine. El a ajutat la dezvoltarea doctrinei purgatoriului, cu toate relele care însoţesc această doctrină. El a accentuat într-atît valoarea celor două sacramente încît doctrina regenerării prin botez şi harul sacramental sînt rezultate logice ale vederilor lui. Interpretarea lui despre mileniu ca epoca dintre întrupare şi cea de-a doua venire a lui Cristos, în care Biserica va cuceri lumea, a dus la situaţia în care s-a accentuat rolul bisericii Romei ca biserică universală, destinată să le aducă pe toate în sînul ei. De asemenea, teoria lui despre mileniu a dus la ideea de postmilenialism. Faptul că Augustin a accentuat anumite aspecte ale religiei creştine nu trebuie să minimalizeze importanţa lui pentru Biserica creştină. Reformatorii au găsit în Augustin un aliat inestimabil în credinţa lor că omul legat de păcat are nevoie de salvare prin harul lui Dumnezeu doar prin credinţă. între Pavel şi Luther, Biserica nu a avut pe altul de o mai înaltă statură morală şi spirituală decît Augustin. NOTE Traduceri ale predicilor sale pot fi studiate în Beresford J. Kidd, Documents Illustrative of the History of the Church (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 3 voi., 1920-1941), 2:102 şi urm., şi în voi. 10 la 14 din Philip Schaff, A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church (New York: Christian Literature, 1889, Seria întîi). Eusebiu, Istoria ecleziastică, 1:1. Kidd., History of the Church, 2:176-177. Ibid., 2:146-147. Augustin, Confesiuni, Cărţile 1-10. Aceste cărţi relatează istoria vieţii lui pînă la scurt timp după convertire. Relatarea convertirii sale este dată în 8.12.29. Ibid., 8.7.17 Meredith F. Eller, „The Retractationes of Saint Augustine”, Church History, 32:172 şi urm. (sept. 1949). Acest articol discută mai detaliat valoarea acestei lucrări.

III. BISERICA ŞI IMPERIUL DIN RĂSĂRIT Pe Carol cel Mare l-a interesat de asemenea imperiul şi Biserica din Răsărit, făcînd chiar încercări de a uni Răsăritul cu Apusul într-un imperiu care să cuprindă majoritatea teritoriilor vechiului Imperiu Roman. Nu trebuie uitat faptul că împăraţii răsăriteni au împiedicat hoardele mahomedane să treacă peste Europa, pînă cînd Apusul îşi putea reveni din confuzia şi haosul create de căderea imperiului şi de afluxul barbarilor. Răsăritul era tulburat în special de controversa iconoclastă între anii 726- 843. Prin decretele din 726 şi 730, Leon al IlI-lea interzisese folosirea imaginilor în Biserică, ordonînd distrugerea lor. Carol cel Mare s-a opus închinării la imagini, cam în perioada cînd Irina a devenit împărăteasa Imperiului de Răsărit. El s-a oferit chiar să se căsătorească cu Irina pentru a reuni teritoriile vechiului Imperiu Roman sub o singură coroană, cu capitala în Apus. Dar Irina i-a refuzat avansurile, iar diviziunea imperiului, începută odată cu mutarea capitalei din Roma la Constantinopol de către Constantin în 330, a continuat. Al doilea Conciliu de la Niceea, care a avut loc în anul 787, a permis venerarea imaginilor, dar nu închinarea la ele. Biserica Răsăriteană, cu excepţia activităţii lui Ioan din Damasc, a rămas statică în dezvoltarea teologiei, din perioada controversei teologice din secolele IV-VI pînă în era modernă. Ioan (cea. 675-cca. 749) a formulat ideile teologice într-o lucrare care a devenit echivalentul răsăritean al Sintezei lui Toma d’Aquino. Titlul lucrării lui este Fîntîna înţelepciunii şi este formată din trei cărţi. Ea a devenit autoritatea pentru teologii din Răsărit, aşa cum lucrarea lui Toma d’Aquino a devenit autoritate în Biserica Apuseană. Cea de a treia carte, Despre credinţa ortodoxă, este o sinteză a teologiei dezvoltate de părinţii Bisericii şi concilii, din secolul al IV-lea pînă în timpul lui, devenind expresia standard a ortodoxiei în partea răsăriteană a imperiului. Poate faptul că biserica din Constantinopol era subordonată autorităţii împăratului explică poziţia statică a creştinismului răsăritean după mijlocul secolului al VlII-lea. în Răsărit, Biserica era practic un departament al statului, pe cînd în Apus papa reuşise să cîştige libertatea de sub controlul secular şi, la o dată mai tîrzie, să preia el controlul asupra puterii seculare. La sfîrşitul perioadei dintre anii 590 şi 800, parte din confuzia creată de căderea Imperiului Roman în Apus a fost risipită. Partea răsăriteană asiatică a imperiului continua sub conducerea împăratului de la Constantinopol. Regatul franc al lui Clovis a devenit un imperiu creştin sub Carol cel Mare unind teutonii, de acum creştini, cu locuitorii vechiului imperiu din Apus. Ţărmul sudic al Mediteranei, teritoriu deţinut înainte de Imperiul Roman, a fost cucerit de mahomedani, dar expansiunea mahomedană mai departe spre răsărit şi apus a fost oprită în anul 732. Vechile teritorii ale Romei erau acum împărţite în trei părţi, şi istoria Bisericii din perioada dintre anii 800 şi 1054 se ocupă mai ales de lupta dintre papă şi conducătorul imperiului franc.

III. VIAŢA BISERICII Biserica primară trăia în ţări în care guvernul nu se ocupa de ajutorarea săracilor în nici un fel. Fiecare biserică lua această responsabilitate asupra ei. Banii adunaţi de la cei ce puteau da la colecta efectuată după Cina Domnului erau destinaţi împlinirii unor asemenea nevoi. Pavel a menţionat de asemenea obiceiul de a aduna daruri de la credincioşi în fiecare duminică (1 Corinteni 16:1-2). Apoi diaconii le foloseau pentru cei ce erau în nevoi. Femeile din biserici de asemenea ajutau la această lucrare de caritate, făcînd haine pentru cei ce aveau nevoie de ele (Faptele 9:36-41). Biserica nu a atacat în mod direct instituţia sclaviei; nici posedarea de sclavi nu le era interzisă creştinilor. Dar creştinismul a subminat curînd instituţia sclaviei, amintindu-i stăpînului creştin şi sclavului că ei sînt fraţi creştini. Scrisoarea plină de tact a lui Pavel către Filimon, conducătorul bisericii din Colose, lasă impresia că Filimon, care «ra un creştin sincer, îi va reda libertatea lui Onisim. Biserica primară insista asupra separării de practicile păgîne ale societăţii romane, dar nu insista asupra separării de semenii păgîni, cu care creştinii puteau avea legături sociale inofensive. De fapt, Pavel a arătat că un asemenea amestec social este admis atîta timp cît el nu implică o compromitere sau o sacrificare a principiilor creştine (1 Corinteni 5:10; 10:20-33). însă el îndemna la separare totală de orice practică asociabilă cu idolatria sau cu imoralitatea păgînă. Creştinul trebuie să respecte principiul de a nu face nimic care ar putea dăuna trupului care acum îi aparţinea lui Cristos (1 Corinteni 6:12); de a nu face nimic care ar putea să-i împiedice pe alţii să vină la Cristos; de a nu face nimic care ar putea să-i ducă la rătăcire pe creştinii mai slabi (1 Corinteni 8:13; 10:24); şi de a se feri de orice nu ar aduce glorie lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20; 10:31). Aceste principii interziceau frecventarea teatrelor, a circurilor, a jocurilor, sau a templelor păgîne. în ciuda acestei atitudini de separare morală şi spirituală, creştinii voiau, ba chiar erau îndemnaţi de Pavel, să-şi îndeplinească obligaţiile civice de ascultare şi de respect faţă de autoritatea civilă, să-şi plătească impozitele şi să se roage pentru conducători (Romani 13:7; 1 Timotei 2:1-2). Ei erau cetăţeni excepţionali atîta timp cît nu li se cerea să violeze preceptele lui Dumnezeu, autoritatea cea mai înaltă căreia ei îi datorau devotament în primul rînd. Puritatea vieţii, dragostea şi curajul Bisericii Primare, care a respectat cu fermitate aceste principii şi a fost gata să moară pentru ele, a avut un astfel de impact asupra societăţii păgîne a Romei imperiale, încît doar la trei veacuri de la moartea lui Cristos, Constantin a recunoscut oficial importanţa creştinismului în stat, convocînd şi prezidînd Conciliul de la Niceea.