Istoria religiilor carti de citit online word/pdf

Introducere   Relatările obişnuite despre viaţa lui Iosif, patriarhul evreu care a dus tribul lui Israel în Egipt, sunt din multe puncte de vedere nesatisfăcătoare. Ni se vorbeşte despre profeţii stranii şi evenimente dramatice, dar, luate în ansamblu, ele nu sunt legate unele de altele într-o ordine logică a cauzei şi efectului; citim despre moduri de comportament bizare, dar nu ni se spune de ce personajele respective s-au comportat aşa cum au făcut-o; suntem asiguraţi de oamenii de ştiinţă că aceste evenimente s-au petrecut într-o anumită perioadă a istoriei, în vreme ce există din abundenţă dovezi, atât în Biblie cât şi în alte surse, că ele au avut loc într-o perioadă total diferită. Pentru a face un scurt sumar al istoriei personale a lui Iosif, legăturile sale cu Egiptul faraonilor se spune că au început când a fost vândut ca sclav, la vârsta de şaptesprezece ani, de fraţii săi vitregi invidioşi. În ciuda începutului aflat sub auspicii nefavorabile, în timp, el s-a ridicat la rangul înalt de vizir, conducătorul de fapt al Egiptului după rege şi, în cele din urmă, a trimis după întreaga sa familie – tribul Israelului – să i se alăture. Despre aceste evenimente se crede, în general, că au avut loc în perioada timpurie a domniei regilor Hyksos, păstori asiatici printre care trăiau amestecate elemente semite, amurite şi de alte naţii, care invadaseră Egiptul prin 1659 î.Hr. Şi îl stăpâniseră mai mult de un secol. Iosif a murit mai târziu în Egipt, după ce a prezis Exodul şi a obţinut promisiunea ca oasele sale să fie într-o zi îngropate în pământul ţării sale. Se spune că tribul lui Israel a rămas în Egipt timp de 430 de ani, până când au ajuns sub asuprirea unui faraon şi, ca urmare, Moise a condus Exodul spre Ţara Făgăduinţei, luând cu el oasele lui Iosif pentru a le îngropa acolo. Majoritatea savanţilor plasează Exodul în jurul anului 1200 î.Hr., spre sfârşitul lungii domnii a lui Ramses al II-lea, al treilea rege al Dinastiei a Nouăsprezecea, sau – posibil – la începutul domniei fiului său, Merenptah. În opinia mea, această relatare convenţională conţine erori grave şi omisiuni. Cred că Iosif a fost atât prinţ al Egiptului prin dreptul moştenirii, cât şi ultimul patriarh evreu, vândut în sclavie cu mai mult de două secole mai târziu decât este în general acceptat. Faraonul care l-a numit vizir a fost Tutmes al IV-lea (cca 1413–1405 î.Hr.), al optulea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, care a fost foarte tânăr – avea în jur de douăzeci de ani – când a murit. Lui i-a succedat fiul său, Amenhotep al III-lea. Linia descendenţei în Egipt era prin fiica cea mai vârstnică, iar fiul cel mai vârstnic se căsătorea cu ea, pentru a menţine titlul de faraon în familie. Amenhotep al III-lea a obţinut titlul şi dreptul la tron prin căsătoria cu sora sa, Sitamun[1], pe atunci o copilă. Totuşi, înaintea celui de-al doilea an al domniei sale, el s-a îndepărtat de tradiţia egipteană. Există indicii că, pe lângă cei doi fii despre care ştim din Biblie, Iosif a mai avut şi o fiică. Opinia mea este că, în ciuda sfaturilor preoţilor săi, Amenhotep s-a căsătorit cu această fiică şi a făcut-o pe ea, şi nu pe Sitamun, Marea Sa Soţie Regală (regină). Relaţia precisă dintre cei patru faraoni care au urmat – Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), Semenkhkare, Tutankhamon şi Aye – a fost, de asemenea, subiectul unor dispute. Se ştie că Akhnaton este fiul lui Amenhotep al III-lea. Scheletul lui Semenkhkare sugerează că el avea în jur de 19 sau 20 de ani când a murit, după ce fusese timp de trei ani coregent cu Akhnaton, care atunci avea 34 de ani, dar opiniile diferă cu privire la problema dacă el era fiul sau fratele lui Akhnaton. Nu se ştie cu exactitate nici dacă Tutankhamon, care a murit la nouă ani după Akhnaton, la vârsta de 19 ani, era un al treilea frate sau fiul lui Akhnaton. Mi se pare mai probabil că Akhnaton şi Semenkhkare erau fraţi şi, în acest caz, Iosif le era bunic din partea mamei, iar Tutankhamon era fiul lui Akhnaton şi, în acest caz, Iosif era străbunicul său. Oricum, indiferent de natura relaţiilor dintre ei, toţi trei erau descendenţi ai lui Iosif. Şi, în sfârşit, Tutankhamon a fost succedat la rândul său de Aye, despre care eu cred – deşi dovezile sunt incomplete – că a fost cel de-al doilea fiu al lui Iosif. Nu sunt de acord cu faptul că şederea israeliţilor în Egipt a durat 430 de ani: nu se putea să dureze mai mult de un secol, iar eu plasez perioada asupririi şi a Exodului mult mai devreme decât e în general acceptat – asuprirea în timpul domniei lui Horemheb (1335–1308 î.Hr.), ultimul conducător al celei de-a Optsprezecea Dinastii, iar Exodul în timpul scurtei domnii a lui Ramses I (1308–1307), primul conducător al Dinastiei a Nouăsprezecea. Şi în final, nu cred că atunci când a avut loc Exodul, Moise a dus din Egipt rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif, pentru a le îngropa din nou în Palestina. În opinia mea, rămăşiţele patriarhului evreu nu au părăsit niciodată Egiptul şi ele se află, în prezent, la primul etaj al Muzeului din Cairo, sub forma unei mumii, în mare parte uitată şi ignorată, pe nume Yuya. Mă grăbesc să spun că, prezentând această interpretare a evenimentelor, nu am avut intenţia să subminez credinţa religioasă a nimănui. Ea nu este niciun atac la adevărurile de bază ale Bibliei sau ale Coranului. Dacă e să fie ceva, ea este chiar opusul: sper să demonstrez că, atunci când sunt plasate într-un context logic, anumite povestiri din Vechiul Testament sau Coran, care ar putea fi – şi de obicei sunt – respinse ca mituri sau alegorii, se dovedesc de fapt relatări ale unor evenimente istorice reale. Dar mai întâi, o scurtă explicaţie despre cum a ajuns această carte să fie scrisă… Se poate spune că geneza ei datează din 1947, anul care a marcat izbucnirea primelor ostilităţi între Egipt şi noul stat, Israel. Eu aveam treisprezece ani pe atunci, un musulman devotat care îşi spunea rugăciunile şi citea Coranul în fiecare dimineaţă. Aş fi fost foarte fericit să lupt, sau, la nevoie, să-mi dau viaţa pentru Dumnezeul meu: era un Război Sfânt, iar moartea într-un război sfânt însemna că primeai imediat un loc în Paradis. Am mers chiar într-o tabără militară pentru a mă înrola ca şi voluntar, dar m-au respins din cauză că eram prea tânăr. Până când un nou val de ostilităţi ameninţa să înceapă, pe la începutul anilor 1960, opiniile mele se schimbaseră radical. În anii dintre aceste două evenimente îmi făcusem stagiul militar, studiasem dreptul şi îmi găsisem un loc de muncă ca şi jurnalist. Scrisesem patru piese, dintre care una fusese produsă (celelalte trei fuseseră interzise de cenzură, care nu a fost de acord cu discuţiile publice despre politică, religie sau sex, restricţii care nu lăsau prea mult spaţiu liber scrierii creative). Devenisem de asemenea absorbit de duşmănia, aparent iraţională, dintre Egipt şi Israel. De ce nu se puteau pune de acord pentru a trăi în pace împreună? De ce nu-şi puteau rezolva diferenţele de opinii prin discuţii în loc de război? La urma urmei, evreii nu făceau decât să se întoarcă pe pământul strămoşilor lor, şi nu puteau fi priviţi ca invadatori străini ca francezii sau britanicii. Era atât Pământul lor Sfânt, cât şi Pământul nostru Sfânt. Ostilitatea dintre cele două popoare mi s-a părut, dintr-o dată, ca fiind ca o gâlceavă de familie înverşunată şi de lungă durată, ale cărei rădăcini trebuie să rămână îngropate în trecutul istoriei noastre comune, de mult uitate. Încercarea de a lua urma acestor rădăcini avea să-mi ocupe mare parte din viaţă, timp de mai mult de două decenii care au urmat. Între timp, fiindcă îmi satisfăcusem stagiul militar şi puteam fi oricând înrolat, am simţit că nu vreau să iau parte la un război care ar putea, într-un mod cât se poate de rezonabil, să fie considerat de ambele părţi ca un Război Sfânt. Am luat avionul spre Londra şi, cu excepţia câtorva vizite, nu m-am mai întors de atunci în ţara mea. În Londra, unde mi-am câştigat pâinea predând arabă, m-am alăturat Societăţii pentru Explorarea Egiptului şi m-am înscris la un curs seral de trei ani, despre istoria ţării mele natale. Mi-am petrecut alţi trei ani studiind hieroglifele. De asemenea, am învăţat limba ebraică, dar asta nu a fost atât de dificil, deoarece ea este, ca şi limba arabă, o limbă semitică. Toate aceste cunoştinţe mi-au dat posibilitatea de a mă adânci în surse antice: totuşi, această carte a fost inspirată de un text care îmi era de mult familiar. Într-o noapte de iarnă, cu vreo patru ani în urmă, m-am trezit foarte devreme şi mi-am dat seama că nu mai puteam adormi, aşa că mi-am făcut nişte ceai şi m-am aşezat lângă foc, începând din nou să citesc – aşa cum făceam deseori, şi încă mai fac – povestirea despre Iosif din Vechiul Testament. De această dată, pe când citeam bine cunoscutul text, am fost dintr-o dată impresionat de un pasaj din Geneză, peste care trecusem de multe ori fără să-i dau vreo semnificaţie aparte. Totul se petrece atunci când, în timpul foametei, fraţii vitregi ai lui Iosif fac a doua dintre cele două vizite în Egipt, pentru a cumpăra grâu. De prima dată, Iosif îşi ascunsese adevărata identitate de nadele sale, care îl vânduseră în sclavie: de această dată, el îşi dezvăluie identitatea, dar le spune fraţilor săi liniştindu-i: „Deci nu aţi fost voi cei care m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu: iar el m-a făcut tatăl lui Faraon…” Tatăl lui Faraon! Mi se părea greu de crezut că citisem acele cuvinte atât de des în trecut, fără a le da vreo importanţă. Puteau doar să fie un titlu. Totuşi, în ce sens putea fi Iosif considerat tatăl lui Faraon? Faraonul însuşi era privit, indiferent de vârstă, ca şi tatăl poporului său. Nu mi se părea posibil nici ca Iosif să-şi fi revendicat acest titlu metaforic, pornind de la înalta sa poziţie ca vizir: de exemplu, când Tutankhamon încă nu avea optsprezece ani, vizirul său avea în jur de optzeci (de ani), vizir care, în ciuda marii diferenţe dintre vârstele lor, era numit „fiul regelui din Kuş.” Reacţia mea instinctivă a fost că acele cuvinte exprimau de fapt exact ceea ce însemnau şi gândurile mi s-au întors pe dată la Yuya. Încă din timpul conducătorilor Hyksos şi în timpul Noului Regat care a urmat, Yuya este singura persoană din istoria Egiptului despre care ştim să fi purtat titlul de „tatăl lui Faraon”. Deşi, în aparenţă, Yuya nu avea sânge regal, mumia sa a fost descoperită în primii ani ai acestui secol în Valea Regilor, într-un mormânt aflat între cele ale faraonilor. Era oare posibil ca patriarhul Iosif şi acest – aparent – străin în Valea Regilor să fie una şi aceeaşi persoană? Pentru mine, acest gând – poate că intuiţie ar fi un cuvânt mai potrivit – era aproape înfricoşător. Timp de două sau trei secole, exegeţii încercaseră să stabilească o conexiune istorică între Vechiul Testament şi istoria egipteană, să indice că o anumită persoană a trăit într-o anume perioadă, aceasta fiind temelia unui cadru în care puteau fi potrivite şi alte personaje şi evenimente din Biblie. Aceasta era o sarcină care fusese îngreunată de pierderea de către Egipt a unei părţi enorme a amintirilor despre trecut într-o catastrofa, atunci când Biblioteca din Alexandria, despre care se presupune că conţinea în jur de 500.000 de manuscrise, a fost distrusă de un incendiu, în timpul unui asalt al romanilor asupra oraşului, în secolul I î.Hr.; la aceasta s-au adăugat şi pustiirile şi jafurile cuceritorilor islamişti, înarmaţi cu Coranul, şi care considerau toate scrierile antice drept blasfemii. Rezultatele acestor secole de efort de cercetare au fost câteva indicii legate de câteva locuri asociate cu şederea evreilor în Egipt şi asuprirea lor, un timp aproximativ în care putea fi plasat Exodul, o referinţă trecătoare la Israel. Dar unde era Iosif? Unde era Moise, despre care se spunea că a trăit în palatul regal? Cum de niciuna dintre acele minţi eminente nu făcuseră legătura între Iosif (Yussuf în Coran) şi Yuya, care avea un nume atât de asemănător? Eu însumi studiasem Biblia şi istoria Egiptului antic, fără să o fi făcut. De ce tocmai eu aveam această revelaţie care scăpase atâtor distinşi exegeţi? Mă înşelam poate în legătură cu titlul care apărea pe una dintre ushabti[2] din mormântul lui Yuya şi de mai mult de douăzeci de ori în Cartea Morţilor a sa? Eram atât de emoţionat încât nu am putut să adorm. S-a făcut dimineaţă, în timp ce eu aşteptam în faţa uşilor bibliotecii Societăţii pentru Explorarea Egiptului, atunci când aceasta s-a deschis în aceeaşi zi. În primul rând, am verificat textul unei ediţii ebraice a Vechiului Testament: se specifica, wa-yašim-ni la-ab la-Phar’a, care, tradus cuvânt cu cuvânt, înseamnă: „Şi m-a aşezat (pus) el pe mine pentru un tată lui Faraon.” Apoi, m-am îndreptat spre două cărţi – Mormântul lui Iouiya şi Touiyou de Theodore M. Davis, americanul bogat care a finanţat explorarea care a dus la descoperirea mormântului lui Yuya, şi Papirusul funerar al lui Iouiya de Henry Naville, distinsul egiptolog elveţian. Davis notează că titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Stăpânul Celor Două Regate era titlul formal al Faraonului) – apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028 în catalogul Muzeului din Cairo) al lui Yuya, şi după cum confirmă Neville, de mai mult de douăzeci de ori în papirusul său funerar. A dovedi că Iosif şi Yuya sunt una şi aceeaşi persoană ar fi, în mod evident, o sarcină formidabilă, care ar însemna o provocare pentru învăţăturile convenţionale, pentru noţiunea acceptată că tribul lui Israel a petrecut 430 de ani în Egipt, şi pentru insistenţa Bibliei că Moise a dus cu el rămăşiţele lui Iosif, pentru a le reînhuma atunci când a condus Exodul, ieşirea din Egipt. Totuşi, eu simţeam că intuiţia mea din orele acelea timpurii ale unei nopţi reci de iarnă urma să se dovedească adevărată – şi că urma poate să explice calitatea aproape mistică a duşmăniei care înrăutăţeşte relaţiile dintre Egipt şi Israel. Ahmed Osman, Londra, 1987   Cartea Întâi Tatăl Lui Faraon   Capitolul 1 Mormântul Lui Yuya   Mormântul lui Yuya şi al soţiei sale, Tuya, a fost găsit în 1905, la trei ani după ce Theodore M. Davis a obţinut permisiunea de a excava în Liban el-Moluk, în Valea Regilor, în partea vestică a Tebei. Davis, care a acceptat să-şi petreacă iernile bătrâneţii sale la Luxor, în Egiptul de Sus, a furnizat banii: munca propriu-zisă a fost desfăşurată de arheologi, persoane oficiale ale Serviciului de Antichităţi, ca de exemplu Howard Carter, James Quibell, Arthur Weigall şi Edward Ayrton, care toţi erau englezi şi fuseseră instruiţi de Flinders Petrie, primul englez care a făcut săpături în Egipt, a cărui muncă desfăşurată acolo în următorii 42 de ani avea să-l facă o personalitate în domeniul arheologiei moderne. În Valea Regilor există o vale laterală îngustă, lungă de aproximativ o jumătate de milă (800 m), care duce în sus, spre munte. La gura acestei văi, mormintele unui prinţ al lui Ramses al III-lea (1151–1132 î.Hr.) şi al lui Ramses al XI-lea (1114–1087 î.Hr.) fuseseră găsite mai devreme, săpate la margine, la poalele unui deal de şaizeci de picioare (18 m) înălţime. În 1902, Howard Carter, care pe atunci era Inspector General al Antichităţilor din Egiptul de Sus şi cel ce răspundea de noile excavaţii, a început să exploreze această vale, începând cu mormântul lui Ramses al XI-lea şi săpând spre munte. Această explorare s-a dovedit fructuoasă în anul următor, 1903, când Carter a descoperit mormântul lui Tutmes al IV-lea, tatăl lui Amenhotep al III-lea (1405–1367 î.Hr.). În timpul aceluiaşi an, explorarea a dus la scoaterea la lumină a mormântului unei alte personalităţi din Dinastia a Optsprezecea, regina Hatshepsut, care a domnit aproximativ între 1490 şi 1468 î.Hr. După aceea însă, urma s-a pierdut. Cu opt zile înaintea Crăciunului lui 1904, Quibell l-a înlocuit pe Carter la examinarea marginii văii. Coastele dealurilor au fost curăţate de muncitori, până când stratul superior de surcele, naturale şi artificiale, a fost înlăturat şi piatra a fost descoperită. O lună mai târziu, Davis a sosit la faţa locului, pentru a afla că toată această muncă nu adusese nimic. Prin urmare, a decis – la sfatul lui Quibell – să abandoneze şantierul şi să transfere oamenii înapoi la gura văii laterale, deşi şi aceasta părea să fie un loc unde era puţin probabil să mai apară alte descoperiri. Davis notează în cartea sa Mormântul lui Iouiya şi Touiyou, publicată în 1907: „Locul era cât se poate de nepromiţător, aşa cum era aşezat între mormintele Ramses (un prinţ al lui Ramses al III-lea şi Ramses al XI-lea) la care fusese nevoie de atâţia oameni vreme de atât de mulţi ani; prin urmare, nu părea posibil să mai existe un mormânt într-un spaţiu atât de îngust, fără să fi fost descoperit. Ca o propunere originală, nu aş fi explorat-o, şi cu siguranţă că niciun egiptolog care explora pe banii altcuiva nu s-ar fi gândit să rişte să risipească timpul şi banii. În schimb, eu cunoşteam fiecare centimetru al văii laterale, cu excepţia spaţiului acestuia, şi am decis că o bună explorare îşi justifica investigaţiile şi că ar fi o satisfacţie să cunosc întreaga vale, chiar dacă ea nu aducea nimic.” Reveniţi la gura văii, muncitorii au început să cureţe uriaşul morman de moloz, de aproximativ 9 metri înălţime, care se găsea la marginea văii între cele două morminte Ramses. După zece zile, ei au dat peste primul indiciu referitor la un al treilea mormânt, sub forma unei scări de piatră bine cioplită, care promitea să fie prima treaptă a unei scări ce cobora într-un pasaj spre un mormânt. Până în 11 februarie, ei aduseseră la lumină partea de sus a unei uşi sigilate, care ieşea în afară din calcarul şi nisipul care blocau scara. În acest timp, Quibell a fost nevoit să părăsească şantierul şi Arthur Weigall i-a luat locul. Într-un interval de 24 de ore, uşa, care era tăiată în piatră masivă, fusese descoperită în întregime. Totuşi, o deschizătură de 12 pe 4 inci (31 x 11 cm), lângă partea de sus a intrării, fusese umplută cu mortar făcut cu nămol din Nil, semn că mormântul fusese spart mai demult de un tâlhar. Echipa lui Weigall a decis să-i urmeze exemplul. Ei au spart sigiliul în partea de sus a intrării, pentru a arunca o privire asupra a ceea ce se găsea în interior. Tot ce au putut să vadă a fost un coridor care cobora într-o pantă abruptă, lat de aproximativ 5 picioare (l, 50m). Dar ce se afla dincolo de acesta? Apertura lăsată de sigiliul spart era prea îngustă pentru a lăsa să treacă o persoană adultă, astfel încât ei au recurs la serviciile unui mic băiat egiptean, pe care l-au coborât prin minuscula deschidere. Băiatul a adus afară câteva obiecte pe care le găsise împrăştiate pe jos, la câţiva metri de intrare – un jug aurit de la un car, un sceptru de lemn şi un scarabeu (gândac sacru), care la o primă vedere părea să fie din aur masiv, dar care la o examinare mai atentă s-a dovedit a fi din piatră acoperită cu un fel de foiţă de aur. A doua zi, la intrarea în mormânt, lui Weigall şi Davis li s-a alăturat Gaston Maspero, directorul general al Muzeului din Cairo. După ce muncitorii au dărâmat uşa, cei trei bărbaţi, fiecare având o lumânare, au intrat. Au coborât prin coridorul abrupt şi au găsit o a doua uşă. În partea de sus avea o deschidere similară cu cea de la prima uşă şi era acoperită de sus până jos cu peceţile sigiliului necropolisului. În partea de jos a uşii se aflau două vase de ceramică, în care muncitorii din vechime au amestecat ultimul înveliş de tencuială pentru a închide mormântul. Maspero şi Davis şi-au folosit doar mâinile, pentru a îndepărta câteva dintre pietrele din partea de sus a peretelui şi au privit prin scobitură. În întuneric au putut să vadă aurul strălucitor ce acoperea un soi de mobilier pe care nu au putut să-l identifice. Nerăbdători, ei au reuşit să se târască pe deasupra celei de-a doua uşi, fără să fi aşteptat ca muncitorii să o dărâme, apoi au coborât în întunericul camerei sepulcrale. Evident, primul lucru pe care au vrut să-l afle era numele posesorului mormântului. „Ne-am ţinut lumânările (mai sus) dar dădeau lumină atât de puţină şi lumina lor ne orbea, încât nu vedeam altceva decât strălucirea aurului”, îşi amintea Davis cu câteva pagini mai încolo în cartea sa. „Totuşi, peste unul sau două momente, am reuşit să distingem o sanie funerară, care trebuia să conţină toate sicriele persoanei decedate şi mumia ei, şi cu ea să fie duse la mormânt. Sicriul avea o înălţime de 80 m şi era lung de 2,40 m, făcut din lemn acoperit cu bitum, care era tot atât de strălucitor ca şi în ziua când fusese pus. De jur-împrejurul părţii superioare a sicriului era o bandă de foiţă de aur, lată de 15,24 cm, acoperită cu hieroglife. Când i-am atras atenţia lui Monsieur Maspero asupra ei, imediat el mi-a dat lumânarea lui, pe care, împreună cu a mea, am ridicat-o în faţa ochilor mei aproape de inscripţii, pentru ca el să le poată citi. Într-o secundă, el a spus: „Iouiya.” Evident emoţionat de acest anunţ şi orbit de strălucirea lumânărilor, involuntar le-am apropiat de sicriu; moment în care Monsieur Maspero a strigat: „Ai grijă,” şi mi-a tras mâinile înapoi. Într-o clipă am realizat că, dacă lumânările mele ar fi atins bitumul, fapt pe care am fost periculos de aproape să-l fac, sicriul s-ar fi transformat într-o flacără.” Hotărârea generoasă a lui Davis de a continua să exploreze locul nepromiţător dintre cele două morminte Ramses de la gura văii a rezultat în găsirea unui bogat tezaur de antichităţi egiptene. Când curentul electric a fost introdus în mormânt, s-a văzut că el conţinea de asemenea sarcofagul soţiei lui Yuya, Tuya. Printre relicvele care au fost recuperate se numără: Sarcofagul de lemn al lui Yuya, acoperit cu smoală şi fiind acoperit de linii de inscripţii, aşezat pe o sanie. Mumia lui Yuya în interiorul a trei sicrie (ca şi în cazul lui Tutankhamon). Sarcofagul de lemn al Tuyei, pe o sanie, cu un text care îl menţionează pe fiul ei, Anen, al doilea profet al zeului Amun-Ra[3]. Două sicrie, inclusiv mumia Tuyei. Două măşti poleite, câte una pentru fiecare dintre ocupanţii mormântului (aceasta era masca aşezată chiar pe capul mumiei). Două cutii canopice, fiecare împărţită în patru compartimente, în care erau aşezate vasele canopice ce conţineau viscerele persoanei decedate. Multe ushabti în cutii de lemn. Sceptrul lui Yuya şi mânerul biciului său. Mânerul sistrum-ului lui Yuya, un instrument care produce un clinchet sau un zornăit, folosit în special în ritualurile închinate zeiţei Isis, soţia lui Osiris, zeul morţilor, şi de asemenea în cultul lui Aton, zeul noii religii de la Amarna (vezi Capitolul 13). Vase de alabastru. O statuetă din lemn cu texte din Cartea Morţilor, o justificare a vieţii persoanei decedate, care printre altele conţinea formulele magice care trebuiau să-l ajute pe parcursul călătoriei sale în lumea de dincolo. Trei scaune magnifice din lemn, de diferite mărimi, aparţinând lui Sitamun. O cutie cu bijuterii a lui Amenhotep al III-lea. Două paturi. Un cufăr aparţinând lui Amenhotep şi reginei sale, Tiye. Un vas de alabastru care aparţinea regelui şi reginei. Un tub kohl – kohl era un fel de machiaj – având inscripţionat numele lui Amenhotep al III-lea. Vase de ceramică. Sigiliu de lut, pe care se crede că se află numele lui Ramses al III-lea[4] lipit de pânză. Colierul lui Yuya din mărgele mari de aur şi lapis lazuli. Articole de toaletă de diferite tipuri. Rezerve îndestulătoare de carne mumificată, şi aceasta destinată persoanei decedate pe parcursul călătoriei lui sau ei prin lumea de dincolo. Un coş pentru perucă, făcut din papirus, şi o perucă, probabil (confecţionată) din păr uman. Perechi de sandale de două mărimi diferite, variind în lungime de la 18 la 30 cm. Un papirus, lung de 19,8 m, conţinând capitole ale Cărţii Morţilor. Un car, perfect conservat, care pe atunci era doar al doilea car despre care se ştia că se păstrase din perioada Egiptului antic.   Până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, cu şaptesprezece ani mai târziu, mormântul lui Yuya a fost singurul din Egipt care a fost găsit aproape intact. Cele două mumii erau culcate în sicriele lor. La început, mumia lui Yuya fusese închisă în trei sicrie, iar a Tuyei în două, dar acela care intrase în mormânt mai devreme scosese în mod evident sicriele aflate mai în interior, şi le îndepărtase capacele. Căutând ornamente şi bijuterii de aur, el zgâriase fâşiile de pânză ale mumiei – întărite din cauza unguentelor care se uscaseră – cu unghiile, lăsând o mare cantitate de bucăţele de pânză în ambele sicrie. Când trupul lui Yuya a fost ridicat, lanţul de mărgele mari din aur şi lapis lazuli, înşirate pe o aţă rezistentă, care păruse că s-a rupt în timpul zgârierii pânzei mumiei, a fost găsit în spate, în jurul gâtului mumiei. Jefuitorului de morminte îi scăpase de asemenea o farfurie de aur de mărimea palmei unui om, care fusese inserată de cel care l-a îmbălsămat, cu scopul de a ascunde incizia pe care o făcuse pentru a scoate inima lui Yuya pentru mumificarea specială. Ambele mumii erau atât de bine conservate, încât lui Arthur Weigall i s-a părut că ele ar fi putut chiar să-şi deschidă ochii şi să vorbească. Deschiderea oficială a mormântului a avut loc în 13 feb. 1905, asistată de fratele regelui Angliei, ducele de Connaught şi ducesa, soţia sa, care se nimeriseră să viziteze Egiptul chiar în acea perioadă. Scoaterea, catalogarea şi împachetarea obiectelor din mormânt, operaţii care erau supravegheate de Quibell, au durat trei săptămâni. În ciuda vigilenţei, unii dintre cei care se ocupau de împachetat au reuşit să subtilizeze unele dintre obiectele din mormânt, dar se crede că toate au fost recuperate, fiind cumpărate de la negustorii de antichităţi[5]. În 3 martie, 120 de muncitori au început să transporte cutiile cu obiecte în jos spre râu, unde au fost lăsate pe timpul nopţii, înainte de a fi încărcate într-un tren păzit, care se îndrepta spre Cairo, locul de odihnă al lui Yuya în prezent, în muzeul capitalei egiptene. Deşi mormântul lui Yuya şi Tuya e cel mai complet care a fost găsit înainte de cel al lui Tutankhamon, nimeni nu s-a gândit că Yuya ar avea o importanţă deosebită. Davis a scris relatarea acestei descoperiri, cu o introducere de Maspero, în 1907: Neville şi-a publicat studiul despre Cartea Morţilor a lui Yuya cu un an mai târziu. Nu prea multe s-au mai făcut de atunci, în afara unor studii legate de diferite piese de mobilier şi textele din mormânt. Totuşi, în cazul lui Yuya există destule faţete interesante pentru a face surprinzător faptul că originile sale nu au fost subiectul unor investigaţii mai amănunţite, fie atunci, fie în cei 80 de ani care au urmat. După cum am văzut deja, el este singura persoană începând din perioada regilor Hyksos, despre care ştim că a purtat titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate (Faraonul), acelaşi titlu pe care şi-l revendica Iosif – şi care, deşi aparent nu avea sânge regal, a fost îngropat în Valea Regilor, şi nu în Valea Nobililor, aproape de satul Sheikh Abdel Koma. Mai mult decât atât, spre deosebire de mormintele celorlalţi nobili, cel al lui Yuya nu are nici decoraţiuni, nici inscripţii; numele său, găsit pe sarcofag, pe cele trei sicrie şi alte piese de mobilier funerar, nu este unul egiptean şi nici nu a fost descoperit în Egipt înainte de timpul când el a trăit; spre deosebire de urechile majorităţii mumiilor regale ale Noului Imperiu, ale lui Yuya nu erau găurite, iar poziţia mâinilor, cu palmele spre gât atingându-se sub bărbie, este diferită de forma Osiris obişnuită, în care mâinile celui decedat erau încrucişate pe piept. Din câte se cunoaşte, Yuya este singura mumie egipteană care a fost găsită având mâinile în această poziţie. Yuya purta o listă impresionantă de titluri pe lângă acela de „sfântul părinte al Stăpânului Celor Două Regate”:   Părinte al Zeului, sau Sfânt Părinte (acesta era un titlu preoţesc comun, care se poate spune că corespunde aceluia de „părinte” al Bisericii Romano-catolice şi Bisericii Anglicane sau aceluia de „padre” al forţelor armate) Stăpân al Casei, Adjunctul Maiestăţii Sale la comanda carelor de luptă, Purtătorul inelului regelui Egiptului de Jos, Purtătorul peceţii regelui Egiptului de Jos, Nobil prin Ereditate, Supraveghetor al Vitelor lui Mân, Stăpânul Akhmim-ului, Supraveghetor al Vitelor lui Amun, Favorit al Zeului Bun (Faraonul), Confident de taină al Regelui, Confident de taină al Zeului Bun, Gura regelui Egiptului de Sus, Urechile regelui Egiptului de Jos, Profet al Zeului Mân, Prieten Unic, Primul dintre prieteni, Prinţ, Mare Prinţ, Mare în Iubire, Bogat în Daruri în Casa Regelui, Cel aflat în Graţia Stăpânului său, Răbdător în dragoste pentru Stăpânul său, Iubit de regele Egiptului de Sus, Iubit de regele Egiptului de Jos, Iubit de Stăpânul celor Două Regate, Iubit de Zeu, Posesor al favorurilor sub domnia Stăpânului celor Două Regate, Lăudat de Zeul Bun, Lăudat de Zeul său, Lăudat de Stăpânul său, Lăudat de Stăpânul său, Amun, Lăudat de rege, Lăudat de Stăpânul Celor Două Regate, Lăudat acela care a ieşit din Trupul Lăudat, Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a făcut bogat, Acela pe care regele Egiptului de Jos l-a ridicat în mărire, Acela pe care Stăpânul care face toate lucrurile l-a ridicat în mărire, Primul dintre Însoţitorii Regelui, Cel Înţelept, Cel pe care regele l-a făcut mare şi înţelept, pe care regele şi l-a făcut egalul său.   Spre deosebire de soţia sa, Tuya, care avea o înfăţişare egipteană convenţională, Yuya avea o înfăţişare remarcabil de străină, după cum nota Arthur Weigall în cartea sa The Life and Times of Akhnaten (Viaţa şi timpurile lui Akhnaton), publicată în 1910: „Era o persoană cu prezenţă impunătoare, al cărui caracter puternic era vizibil pe faţa lui. Putem să ni-l imaginăm ca un bărbat înalt, cu părul cărunt zburlit; un nas mare acvilin, ca acela al unui sirian; buze puternice, pline; şi un maxilar hotărât, uşor pronunţat. Are faţa unui ecleziast şi ceva din gura sa aminteşte de Papa Leon al XIII-lea. Privind aceste trăsături atât de bine conservate, simţim că în el putem să descoperim iniţiatorul (de fapt) marii mişcări religioase, pe care fiica şi nepotul lui au înfăptuit-o.” Aceasta este o referinţă la Tiye, fiica lui Yuya, şi a Tuyei, pe care Amenhotep al III-lea a făcut-o Marea Sa Soţie Regală, şi fiul lor, Amenhotep al IV-lea (Akhnaton), care urma să închidă templele, să distrugă zeii Egiptului şi să stabilească în locul acestora un zeu monoteistic, ca şi Dumnezeul lui Israel (vezi Capitolul 8).   [1] Exegeţii sunt de acord aproape în unanimitate că Sitamun a fost fiica, şi nu sora lui Amenhotep al III-lea. Deşi se ştie că Amenhotep a avut trei surori, dintre care una se numea Sitamun, se crede că ea a murit la o vârstă infantilă, dar autorul nu este de acord cu această opinie (vezi Capitolul 6). Mai mult decât atât, era împotriva obiceiului egiptean, ca faraonii să se căsătorească cu propriile fiice.   [2] Aceste mici statuete, care seamănă cu mumia celui decedat, dar cu capul şi gâtul la vedere, erau aşezate în mormânt pentru a substitui persoana respectivă, atâta timp cât aceasta era în cealaltă lume.   [3] Amun-Ra a fost zeul suprem al Dinastiei a Optsprezecea, zeul Tebei, acceptat însă în întreaga ţară. El avea patru profeţi, acesta fiind un titlu preoţesc. Prin urmare, primul profet era Marele Preot.   [4] Bibliografia topografică a textelor hieroglifice, reliefurilor şi picturilor antice egiptene, Bertha Porter şi Rosalind Moss.   [5] Catalogul general al antichităţilor egiptene ale Muzeului din Cairo, James E. Quibell.    

Cuvânt înainte Am venit la Londra din Cairo acum un sfert de secol, intenţionând să-mi dedic timpul încercării de a stabili legături între Biblie şi ceea ce ştim, dintr-o mare varietate de surse, despre istoria egipteană. Alegerea Londrei a fost dictată de facilităţile pentru cercetare net superioare de acolo. Iniţial, în timp ce îmi câştigam pâinea predând limba arabă, am început studiul intensiv. M-am înscris în Egypt Exploration Society (Societatea pentru Explorarea Egiptului) şi am petrecut şase ani familiarizându-mă cu istoria antică a ţării mele şi învăţând hieroglifele. Am învăţat de asemenea ebraica şi am studiat Biblia. Totuşi, când am încercat să folosesc aceste cunoştinţe, m-am trezit faţă în faţă cu aceeaşi problemă care i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă timp de mai mult de un secol – stabilirea unui punct de plecare prin identificarea unei personalităţi majore din Biblie cu una din istoria egipteană. Cine a fost Iosif, patriarhul care a dus tribul lui Israel din Canaan în Egipt? Cine a fost faraonul al cărui nume nu era menţionat şi care l-a numit vizir, conducătorul virtual al ţării în numele faraonului? Cine a fost Moise? Dacă, aşa după cum cred eu, Vechiul Testament este o operă fundamental istorică, personajele care apar în istorisirile ce le conţine trebuiau să corespundă unor personalităţi din istoria Egiptului. Au trecut însă alţi cincisprezece ani până m-am lovit de un indiciu fundamental (în ceea ce, privind în urmă, mi se pare un moment de inspiraţie) ce se găsea într-un fragment din Biblie atât de familiar, încât mi se părea greu de crezut că semnificaţia lui nu mă izbise înainte. Pasajul respectiv este din Geneză. Fraţii patriarhului Iosif, ni se spune, l-au vândut pe acesta în sclavie, în Egipt, unde, pentru că a interpretat visul lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete, a fost numit vizir. Mai târziu, fraţii au vizitat de două ori Egiptul, în perioadele de foamete din Canaan. Cu ocazia celei de-a doua vizite, Iosif şi-a dezvăluit identitatea, dar i-a asigurat că nu trebuiau să se învinuiască pentru fapta lor, pentru că nu ei au fost aceia care l-au trimis acolo, „ci Dumnezeu; El m-a făcut tatăl lui Faraon” (Geneza 45:8). Tatăl lui Faraon! m-am gândit imediat – şi, după cum am spus, nu puteam să înţeleg de ce nu făcusem legătura înainte – la Yuya, vizirul a doi conducători din Dinastia a Optsprezecea. Deşi Yuya nu avea aparent sânge regal, mormântul său a fost descoperit în Valea Regilor, în 1905. Nu i s-a dat prea multă atenţie, deoarece era considerat comparativ puţin important. Totuşi, Yuya este singurul om în al cărui mormânt a fost descoperit titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului celor Două Ţinuturi, titlul formal al faraonului. El apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028, din catalogul Muzeului din Cairo) şi de mai mult de douăzeci de ori pe papirusul său funerar. Ar putea fi Iosif şi Yuya aceeaşi persoană? Faptul că răspunsul este afirmativ este demonstrat în prima mea carte, Străinul din Valea Regilor. O dată ce această legătură a fost stabilită, toate celelalte date au început să se ordoneze de la sine:   • A devenit posibilă crearea unor cronologii care să se potrivească în cazul lui Avraam şi Moise, pe de o parte, şi de la Tutmes al III-lea, al şaselea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, până la Seti I, al doilea faraon al Dinastiei a Nouăsprezecea, pe de altă parte. A devenit evident, de asemenea, că:   • Dintre cele trei intervale de timp date de Vechiul Testament – patru generaţii, 400 de ani şi 430 de ani – pentru şederea israeliţilor în Egipt, patru generaţii este intervalul corect, o opinie la care învăţaţii evrei au ajuns printr-un alt raţionament;   • Deoarece se ştie că israeliţii erau în Egipt la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul Dinastiei a Nouăsprezecea, Coborârea în Egipt trebuie să fi avut loc cu mai mult de două secole mai târziu decât cred majoritatea oamenilor de ştiinţă, fapt care explică de ce efortul lor de a identifica personalităţi biblice cu altele din istoria egipteană s-a întins atât de mult; ei şi-au canalizat cercetările asupra unei perioade greşite;   • Cei patru regi de la Amarna – Akhnaton, Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care au condus ţara într-o perioadă tumultuoasă a istoriei egiptene, când s-a făcut o încercare de a înlocui multitudinea de zei ai ţării cu un zeu monoteist, erau toţi descendenţi ai patriarhului Iosif;   • Exodul a fost precedat de încheierea stăpânirii de la Amarna de către Horemheb, ultimul rege al Dinastiei a Optsprezecea.   Această carte este o încercare de a duce mai departe povestea pe care am relatat-o în Străinul din Valea Regilor, demonstrând că Moise trebuie privit ca şi faraonul Akhnaton.   Ahmed Osman Londra, 1989     Introducere În august 1799, în timp ce trapele franceze reparau fortificaţiile de la nord de Rasheed – pe malul stâng al Nilului, la treizeci de mile est de Alexandria – un ofiţer care începuse să demoleze un perete antic a lovit cu târnăcopul o piatră neagră. Piatra, despre care s-a crezut că era o parte a unui templu dintr-o epocă mai timpurie, s-a dovedit a purta trei inscripţii. În partea de sus erau paisprezece rânduri de hieroglife; în mijloc, treizeci şi două de rânduri de scriere demotică, forma simplificată a scrierii egiptene antice; iar în partea de jos, cincizeci şi patra de rânduri de scriere greacă. Textul grec a fost tradus şi publicat, dar importanţa reală a Pietrei (de la) Rosetta, după cum a fost chemată după numele european al locului unde a fost găsită, nu a fost recunoscută până în 1818. Atunci, Thomas Young (1773–1829), un fizician, om de ştiinţă şi filolog britanic, a reuşit să descifreze numele lui Ptolemeu în secţiunea cu hieroglife şi a dat valoarea fonetică corectă majorităţii hieroglifelor. Deşi omul de ştiinţă britanic a fost acela care a făcut primii paşi, decodificarea finală a inscripţiilor de pe piatră a fost realizată trei ani mai târziu de către un filolog francez strălucit, François Champollion (1790–1832). Cu ajutorai informaţiilor proaspăt descoperite, Champollion a reuşit să traducă unele texte egiptene care, până atunci, fuseseră un mister total pentru istorici. Printre acestea se aflau cadrele ornamentale cu lista de regi de pe pereţii templului lui Osiris de la Abydos, din Egiptul de Sus. Lista, care conţinea şi numele regilor Dinastiei a Optsprezecea, nu conţinea însă nicio menţiune despre Akhnaton sau ceilalţi regi de la Amarna – Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care i-au urmat. În aceste condiţii, nu este surprinzător că, atunci când la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, arheologii au dat peste figura ciudat conturată a lui Akhnaton, între ruinele de la Tell el-Amarna, în Egiptul Mijlociu, la început nu au fost siguri ce să creadă despre el. Unii au crezut că, asemeni reginei Hatshepsut, acest faraon nou-descoperit a fost o femeie care s-a deghizat în faraon. Un alt motiv de nedumerire a fost faptul că Akhnaton urcase pe tron ca şi Amenhotep al IV-lea, dar îşi schimbase mai târziu numele. Aveau de a face cu un singur faraon sau cu doi? În anii de la începutul secolului douăzeci, când în oraşul Amarna au fost desfăşurate săpături arheologice şi s-au aflat mai multe lucruri despre Akhnaton şi familia sa, el a devenit un punct de interes al egiptologilor din acea perioadă, care au văzut în el un umanist vizionar, precum şi primul monoteist. Akhnaton a fost considerat un rege care a revoluţionat sistemul religios antic egiptean, cu multele sale zeităţi reprezentate de fetişuri sau forme animale. El a înlocuit vechii zei cu un zeu unic, Aton, care nu avea imagine sau formă, un zeu universal, nu numai pentru Egipt, ci şi pentru Kush (Nubia) la sud şi Siria la nord, un zeu pentru întreaga lume. A fost un poet care a scris un imn închinat lui Aton, care are o asemănare izbitoare cu Psalmul 104 din Biblie. El şi-a instruit artiştii să exprime liber ceea ce simţeau şi vedeau, aceasta rezultând într-o artă nouă, realistă şi simplă, care era diferită din multe puncte de vedere de forma tradiţională de expresie artistică egipteană. Am fost lăsaţi să-l vedem pe acest rege ca un om obişnuit, cu fiicele şi soţia sa, mâncând sau aducând ofrande lui Aton. El nu era asemeni prototipului militar de faraon din Dinastia a Optsprezecea. Deşi regii şi prinţii Asiei vestice au încercat de multe ori să-l implice în războaiele lor recurente, el a refuzat să devină părtaş la disputele lor. Nu e de mirare, deci, că egiptologii de la începutul secolului au văzut în el o expresie a propriilor lor idei moderne. „Cel mai remarcabil dintre toţi faraonii şi primul individ din istoria umanităţii” sunt cuvintele pe care James Henry Breasted, învăţatul american, le-a ales pentru a-l descrie.[1] Aceasta este o temă la care el s-a întors şi pe care a dezvoltat-o într-o carte de mai târziu: „Este important să observăm… că Akhnaton a fost un profet… Ca şi Iisus, care, pe de o parte s-a inspirat pentru predicile sale din crinii de pe câmp, păsările cerului sau nori şi, pe de altă parte, din societatea care îl înconjura în pilde ca şi cea cu fiul risipitor, bunul samaritean sau femeia care a pierdut o parte din bani, tot astfel acest profet egiptean revoluţionar s-a inspirat din contemplarea atât a naturii, cât şi a vieţii oamenilor…”[2] Aceeaşi temă se regăseşte în opera lui Arthur Weigall, egiptolog britanic: „… o dată cu numele lui Akhnaton se conturează din întuneric o figură mai clară decât aceea a oricărui faraon şi o dată cu ea apare cântecul păsărilor, voci de copii şi parfumul unei multitudini de flori. Măcar o dată putem să privim direct în mintea unui rege al Egiptului şi putem vedea câteva dintre faptele sale şi tot ceea ce se observă este demn de admiraţie. Akhnaton a fost numit «primul individ din istoria umanităţii»; dar, dacă el este prima figură istorică a cărei personalitate ne este cunoscută, el este de asemenea primul dintre toţi oamenii fondatori de doctrine religioase. Akhnaton poate fi considerat în termeni temporali şi, având în vedere noile idei impuse de el, poate şi din punct de vedere al genialităţii sale, ca şi primul idealist al lumii.”[3] Pentru preotul James Baikie, un alt egiptolog britanic, el a fost „… un visător idealist, care a crezut cu adevărat că oamenii erau meniţi să trăiască în adevăr şi să spună adevărul.”[4] Totuşi, nu toţi oamenii de ştiinţă au avut o părere atât de entuziastă şi de admirativă faţă de primul dintre regii de la Amarna. Unii, ca şi filologul britanic Alan H. Gardiner, a scris despre el astfel: „coloşii verticali de la curtea din Karnak par să fie expresia unei fanatice hotărâri, după cum a confirmat, în mod fatal, evoluţia sa istorică.”[5] John Pendlebury, care a fost implicat în mare parte a explorărilor timpurii de la Amarna, a ajuns la concluzia: „Principala preocupare a lui [Akhnaton] a fost religia. El şi regina [Nefertiti] au devenit supuşii lui Aton. În zilele noastre, noi i-am numi fanatici religioşi.”[6] Natura controversată a caracterului şi învăţăturilor lui Akhnaton au trezit în cele din urmă interesul lui Sigmund Freud, părintele evreu al psihanalizei, care a introdus un nou element în dezbatere când Europa era pândită de război, pe la mijlocul anilor 1930. În iulie 1934, Freud a scris ciorna a ceea ce urma să devină mai târziu prima parte a cărţii Moise şi monoteismul. Această secţiune introductivă a fost publicată iniţial în revista germană Imago, în 1937, cu titlul „Moise este egiptean”. Freud a demonstrat în articolul său că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, după cum se crezuse până atunci, ci avea ca origine un cuvânt egiptean, mos, care înseamnă copil. El a demonstrat de asemenea că povestirea despre naşterea lui Moise este o reproducere a altor mituri antice despre naşterea unor mari eroi ai istoriei. Totuşi, Freud a subliniat că mitul despre naşterea şi viaţa lui Moise se deosebeşte de cele ale altor eroi şi variază faţă de acestea într-un punct esenţial. Pentru a ascunde faptul că Moise era de fapt egiptean, mitul naşterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinţi de origine umilă şi să fie apoi ajutat de familia sa cu un statut superior: „În cazul lui Moise, situaţia este diferită. Aici, prima familie – care în alte cazuri este una distinsă – este destul de modestă. El este copilul unor evrei leviţi. Dar a doua familie – spre deosebire de cele umile, în care sunt crescuţi de obicei eroii – este înlocuită de casa regală a Egiptului. Această divergenţă de la tiparul obişnuit i-a nedumerit pe mulţi cercetători.” Tot în 1937, dar mai târziu, Imago a publicat un alt articol de Freud, cu titlul „Dacă Moise ar fi fost egiptean”. Acesta dezbătea problema de ce Moise, dacă era egiptean într-adevăr, le-ar fi transmis celor care îl urmau o credinţă monoteistă, mai degrabă decât pletora antică egipteană de zei şi imagini. În acelaşi timp, Freud a găsit mari similitudini între noua religie pe care Akhnaton a încercat să o impună ţării sale şi învăţăturile religioase atribuite lui Moise. De exemplu, el scria: „Crezul evreu spune: «Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod».” („Ascultă, O Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”). Deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o, el a continuat să explice că această propoziţie din crezul evreu ar putea fi tradusă „Ascultă, O Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu.” La scurt timp după publicarea acestor două articole, s-a aflat că Freud suferea de cancer. La trei luni după ce nemţii au invadat Austria, în iunie 1938, el a părăsit Viena şi a căutat refugiu în Londra, unde, simţindu-şi aproape sfârşitul, a decis că dorea să-şi vadă cele două articole, plus o a treia parte, scrisă în Viena, dar rămasă nepublicată, publicate sub forma unei cărţi în engleză. Aceasta, simţea el, urma să furnizeze climatul potrivit vieţii sale distinse. Intenţiile sale nu s-au bucurat însă de aprobarea multor învăţaţi evrei: ei simţeau că unele dintre ideile sale, mai ales cea susţinută în a treia parte, nepublicată, că Moise a fost ucis chiar de cei care îl urmaseră ca protest împotriva stricteţii credinţelor sale monoteiste, nu puteau decât să îngreuneze situaţia evreilor pe care îi aştepta o nouă Asuprire, de către nazişti. Profesorul Abraham S. Yahuda, teologul şi filologul evreu american, l-a vizitat pe Freud în noua locuinţă a acestuia de la Hampstead, Londra, şi l-a implorat să nu publice această carte, dar Freud a refuzat să se lase convins, iar Moise şi monoteismul a apărut pentru prima dată în martie 1939. În cartea sa, Freud a sugerat că unul dintre înalţii oficiali, care se numea probabil Tutmes, era un adept al religiei lui Aton. După moartea regelui, Tutmes a ales tribul evreilor, care trăia deja în ţinutul Gosen din Delta Estică, ca să fie poporul său ales, i-a scos din Egipt în timpul Exodului şi le-a transmis principiile religiei lui Akhnaton. Freud a murit la vârsta de 83 de ani, la şase luni după ce cartea sa a fost publicată. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial nu numai că a oprit toate săpăturile arheologice din Egipt, ci a întârziat şi reacţiile la ideea pe care o lansase Freud. Acestea însă nu s-au lăsat aşteptate, după ce lumea s-a întors la pace. Noul concurent care urma să între în scenă era un alt psihanalist evreu, Immanuel Velikovsky, care se născuse şi fusese educat în Rusia în primii ani ai secolului şi apoi emigrase în Palestina, înainte de a se stabili în Statele Unite. În 1952, el a publicat prima parte a cărţii sale, Ages in Chaos (Epoci în haos), în care a încercat să folosească dovezi ale unor erupţii vulcanice din Sinai, pentru a data Exodul evreilor din Egipt la începutul Dinastiei a Optsprezecea, două secole mai devreme de domnia lui Akhnaton, pentru a-l situa pe Moise într-un punct îndepărtat al istoriei, care l-a precedat pe regele egiptean. Dar nu numai atât. Într-o operă separată, Oedip şi Akhnaton, el a încercat să demonstreze că Oedip din mitul grecesc clasic avea origini istorice egiptene şi că Akhnaton a fost regele Oedip care s-a căsătorit cu propria mamă, regina Tiye. Se poate spune că opera lui Velikovsky a dat în anii de după război tonul pentru reevaluările asupra istoriei lui Akhnaton. În general, oamenii de ştiinţă au făcut eforturi pentru a distruge imaginea timpurie măgulitoare a regelui şi să rupă orice legătură între el şi monoteismul lui Moise. Unul dintre primii care s-a avântat în această cruciadă a fost Cyril Aldred, un egiptolog scoţian. În cartea sa despre primul dintre regii de la Amarna, publicată în 1968, el a încercat să explice absenţa organelor genitale la un colos nud al regelui de la Karnak, prin faptul că Akhanton trebuie să fi fost victima unei boli supărătoare:   Totul indică faptul că astfel de caracteristici deosebite erau rezultatul unei afecţiuni cunoscute medicilor şi patologilor sub numele de sindromul Fröhlich. Pacienţii bărbaţi care suferă de această boală prezintă în mod frecvent o corpolenţă similară celei a lui Akhnaton. Organele genitale rămân infantile şi pot să fie atât de acoperite de grăsime încât să nu fie vizibile. Adipozitatea poate varia în grad de severitate, dar există o distribuţie tipic feminină a acesteia în regiunea pieptului, abdomenului, pubisului, coapselor şi feselor. Totuşi, membrele inferioare sunt subţiri… Există garanţie pentru a crede că el suferea de sindromul Fröhlich şi dorea să fie reprezentat cu toate aceste diformităţi care îi diferenţiau înfăţişarea de cea a celorlalţi oameni.[7]   Totuşi, avem dovezi clare că Akhnaton a avut cel puţin şase fiice de la regina Nefertiti. Aldred a fabricat o explicaţie ingenioasă pentru această contradicţie evidentă: „Până de curând a fost posibil să se speculeze că, deşi fiicele lui Nefertiti semănau cu un rege, nu este deloc sigur că acesta era Akhnaton, mai ales în cazul în care Amenhotep al III-lea trăia încă la doi ani după ce se născuse ultima dintre fiice. Deşi poate părea deplasat ca Amenhotep al III-lea să-şi fi asumat responsabilităţile maritale unui coregent steril, în mediul regalităţii de origine divină, o astfel de lărgire a responsabilităţilor nu este întru totul exclusă.” Totuşi, în paginile aceleiaşi cărţi, el ne spune că Akhnaton nu era, la urma urmei, impotent. Autorul contrazice speculaţia sa de mai devreme, sugerând că Akhnaton s-a căsătorit cu propria fiică, cea mai vârstnică, Merytaten, şi a fost tatăl unui copil cu ea: „La moartea lui Nefertiti, locul acesteia a fost luat de Merytaten… S-ar părea că ea este mama prinţesei Merytaten-cea-mică, conform unei inscripţii recent publicate, descoperită la Hermopolis [oraşul situat peste Nil de la Amarna, unde Ramses al II-lea a folosit pietre de la Amarna pentru a-l construi], dar este imposibil de spus cine a fost tatăl, deşi pare să se subînţeleagă că acesta era Akhnaton.” Apoi, autorul continuă să sugereze chiar că regele a avut o relaţie homosexuală cu fratele – coregentul – ginerele său, Smenkhkare. Încercarea lui Aldred de a distruge imaginea favorabilă de mai devreme a lui Akhnaton l-a dus pe un drum pe care alţii au fost mai mult decât bucuroşi să-l urmeze. Ultimul a fost profesorul Donald Redford de la Toronto University, un om de ştiinţă eminent, atât în domeniul studiului Vechiului Testament, cât şi al egiptologiei, care scria în cartea sa Akhnaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), publicată în 1984:   Personajul istoric Akhnaton este foarte diferit de figura pe care unii i-au creat-o. El nu a fost un umanist şi, cu siguranţă, nu a fost un romantic umanist. A face din el o figură cristică este un fals pur. El nu este însă nici mentorul lui Moise: există o mare diferenţă între monoteismul rigid, coercitiv, rarefiat al faraonului şi henoteismul evreu [credinţa într-o singură divinitate, fără a susţine că aceasta este singura] pe care îl vedem prin prisma distorsionată a textelor scrise la sute de ani după moartea lui Akhnaton.   Redford îşi concentrează antipatia pentru acest rege prin următoarele cuvinte: „Un bărbat considerat urât, comparativ cu standardele vremii, izolat în palatul său şi în minoritatea sa, cu siguranţă apropiat da mama sa, posibil ignorat de tatăl său, întrecut în strălucire de fraţii şi surorile sale, nesigur pe el, Akhnaton a suferit singura nenorocire de a urca pe tronul Egiptului şi al imperiului lui.” Apoi continuă: „Dacă regele şi cercul său îmi inspiră dispreţ, simt neîncredere atunci când îi contemplez «religia»”.[8] Încercarea postbelică de a-l crucifica pe Akhnaton şi de a-i discredita religia a fost unanimă în sensul că toţi oamenii de ştiinţă care ar fi avut o opinie mai puţin ostilă au păstrat o tăcere suspectă. La baza campaniei de discreditare a lui Akhnaton se află de fapt o dorinţă de a-l lăuda pe Moise şi monoteismul său, prin reliefarea trăsăturilor negative ale intrusului egiptean şi ale religiei pe care a încercat să o introducă în ţara sa. În mod ironic, acei exegeţi care au condus această campanie dură şi-au ales prost ţinta. Atacându-l pe Akhnaton, ei îl atacau de fapt chiar pe eroul lor – căci, după cum aproape a reuşit Freud să demonstreze, Akhnaton şi Moise erau una şi aceeaşi persoană. Unele dintre argumentele care susţin această afirmaţie sunt în mod necesar lungi şi complicate, iar cititorul obişnuit ar putea să le găsească greu de urmărit şi întrucâtva plictisitoare. Prin urmare, unde mi s-a părut necesar, am încercat să fac un rezumat al unor astfel de argumente şi al concluziilor care rezultă din ele, iar pentru cei care doresc să aibă mai multe detalii, am oferit o relatare mai detaliată în Appendix.       Cronologia Dinastiei a Optsprezecea   Durata domniei Date nesigure Ahmosis 22 1575–1550 Amenhotep I 21 1550–1528 Tutmes I 4 sau 9 1528–1510 Tutmes al II-lea 18 1510–1490 Hatshepsut 20 sau 22 1490–1468 Tutmes al III-lea 54 1490–1436 Amenhotep al II-lea 23 1436–1413 Tutmes al IV-lea 8 sau 9 1413–1405 Amenhotep al III-lea 38 sau 39 1405–1367 Amenhotep al IV-lea (Akhnaton) 17 1367–1350 Smenkhkare 3 1350–1347 Tutankhamon 9 1347–1339 Ay 4 1339–1335 Horemheb 27 sau 28 1335–1308 Cronologia Dinastiei a Nouăsprezecea Ramses I 2 1308–1307 Seti I 14 1307–1291 Ramses al II-lea 67 1290–1224 Merneptah 10 1224–1214   Sursa: Alan H. Gardiner, Egypt of the Pharaohs (Egiptul faraonilor) (Clarendon Press, Oxford, 1961).   Aceste date sunt menţionate aici pentru a fi de ajutor cititorului: acurateţea unora dintre ele şi problema dacă a existat o coregenţă între vreunii dintre regii menţionaţi va fi discutată mai târziu.   Cărămizi Fără Paie Dacă Moise şi Akhnaton ar fi fost una şi aceeaşi persoană, din acest fapt decurg o serie de alte lucruri. Este necesar să demonstrăm că ei au fost născuţi de aceeaşi părinţi, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; că religia monoteistă a lui Moise şi religia monoteistă a lui Akhnaton, pe care el a încercat să o impună Egiptului, sunt similare; că, fiind îndepărtat de la putere în anul al şaptesprezecelea al domniei sale, Akhnaton nu şi-a găsit sfârşitul, ci s-a refugiat în Sinai, unde se pot găsi urme ale cultului zeului său, Aton; că alte câteva personaje biblice pot fi identificate cu personaje din istoria egipteană; şi, în cele din urmă, că poate fi stabilită o cronologie pentru şederea israeliţilor în Egipt, care se potriveşte cu cronologia faraonilor care au domnit la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul celei de-a Nouăsprezecea. Acestea, după cum se va vedea, sunt probleme complexe. Dovezile de care dispunem sunt deseori contradictorii şi au fost interpretate – şi de multe ori interpretate greşit – în diferite moduri. Perioada pe care se întinde şederea în Egipt, perioada de domnie a diferiţilor regi, dacă Akhnaton a fost sau nu coregent cu tatăl său, Amenhotep al III-lea, situarea exactă a oraşului de graniţă fortificat, Zarw, unde cred eu că s-a născut Moise/Akhnaton, şi multe alte probleme au fost subiectul dezbaterilor şi disputelor dintre exegeţi. Prin urmare, va fi necesar nu numai să furnizez dovezile care vor demonstra adevărul, ci şi să arăt scăpările celorlalte teorii care au fost emise.   Cea mai detaliată, dar nu singura sursă pe care o avem pentru a obţine informaţii despre viaţa lui Moise este Vechiul Testament şi mai ales Exodul.   Exodul începe cu o scurtă reluare a relatării din Geneză despre Coborârea israeliţilor în Egipt, pentru a se alătura patriarhului Iosif, care, fiind vândut de fraţii săi ca sclav în Egipt, se ridicase la funcţia de vizir, după ce interpretase visele lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete. Deoarece ocupa această funcţie, Iosif a reuşit să obţină de la Faraon permisiunea ca tatăl său Iacob (Israel) şi tribul său să coboare din Canaan şi să locuiască în Egipt. În total, ni se spune, numărul de israeliţi, inclusiv Iosif şi familia sa, care s-au stabilit în Egipt ca rezultat al acestui aranjament, era de şaptezeci, iar la şaizeci şi nouă le este dat şi numele. Israeliţilor, care erau păstori, nu li s-a permis să se stabilească în Egiptul propriu-zis, deoarece păstorii erau consideraţi „o urâciune” pentru egipteni, din pricina ocupaţiei şi stăpânirii Deltei Estice de tribul pastoral al hicsoşilor, care a precedat întemeierea Dinastiei a Optsprezecea. Israeliţilor li s-a dat ţinutul Goshen, în aceeaşi zonă din estul Deltei Nilului, care conform tradiţiei biblice era departe de scaunul de domnie al lui Faraon. Restul capitolului care deschide cartea Exodului este ocupat de un sumar destul de confuz al povestirii care va urma. Aproape de începutul povestirii, care se desfăşoară în mod evident în Delta Estică, ni se spune că israeliţii „s-au mărit, s-au înmulţit şi au ajuns foarte puternici şi ţara s-a umplut de ei.” (1:7). Deoarece tribul lui Israel era alcătuit numai din 70 de bărbaţi, femei şi copii, la sosirea în Egipt, această creştere mare a numărului lor sugerează că au trecut ani buni în acest interval, o părere care pare să fie confirmată de versetul următor, cu referire la regele „care nu cunoscuse pe Iosif” (1:8) până la perioada lui Horemheb, care a încheiat perioada Amarna, nu există niciun rege despre care să se poată spune că nu l-a cunoscut pe Iosif – pe care eu l-am identificat ca fiind Yuya[9], vizirul lui Tutmes al IV-lea şi al succesorului său, Amenhotep al III-lea – de vreme ce toţi regii de la Amarna erau descendenţii lui Iosif. Urmează apoi o relatare a Asupririi, al cărei motiv, ni se spune, a fost „ca nu cumva, dacă va izbucni un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să lupte împotriva noastră…” (1:10). Egiptenii i-au pus pe israeliţi să construiască oraşele Pithom şi Ramses şi le-au făcut viaţa „amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp” (1:14). Apoi întâlnim o contradicţie. Când israeliţii au continuat să se înmulţească, faraonul care domnea atunci a dat ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască să fie ucişi. Totuşi, aflăm că în acel timp – în perioada când Moise este pe cale să apară în povestire – israeliţii aveau numai două moaşe, „una numită Shifra şi cealaltă Pua.” (1:15). Acesta este un argument în favoarea ideii că, acest lucru trebuie să fi avut loc devreme în timpul şederii, când două moaşe erau suficiente pentru nevoile femeilor israelite şi că, deoarece faraonul a putut să le vorbească personal acestora, trebuie că pe atunci reşedinţa sa se afla în apropiere de Goshen, unde se stabiliseră israeliţii. Moaşele nu s-au supus însă ordinelor date de Faraon, drept care el a dat un nou ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care li se năşteau israeliţilor să fie aruncaţi în râu. O dată cu al doilea capitol, ajungem la povestirea despre Moise – naşterea sa, uciderea unui oficial egiptean care l-a făcut să fugă din Egipt, căsătoria şi întoarcerea sa, în cele din urmă în Egipt, pentru a conduce Exodul – toate acestea relatate cu o cronologie mai satisfăcătoare. El s-a născut, ni se spune, unui om din casa lui Levi şi unei fiice a lui Levi, al cărei nume este dat mai târziu – Iochebed. Cunoscând pericolul care îi păştea pe toţi nou-născuţii israeliţi de sex bărbătesc, Iochebed şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Apoi, nemaiputând să-l ascundă ea însăşi pentru mai mult timp, l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus, uns cu lut şi smoală. Fiica lui Faraon a văzut coşul când a coborât la râu să se scalde şi a trimis-o pe o sclavă să i-l aducă. Când a deschis coşul, copilul a început să plângă şi acesteia i s-a făcut milă de el. „Este un copil de-al evreilor”, a spus ea. Până în acest punct se înţelege că Moise a fost primul născut în familia sa. Totuşi, aici aflăm că el avea deja o soră mai mare, Miriam, care a privit din depărtare tot ce se întâmplase. Ea s-a apropiat de fiica faraonului şi i-a spus: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice ca să-ţi alăpteze copilul?” Când această sugestie s-a dovedit acceptabilă, sora a chemat-o pe mama ei, care a fost de acord să alăpteze copilul în schimbul plăţii unei sume de bani. Mai târziu, când copilul a crescut, ea l-a dus înapoi la fiica lui Faraon, care l-a adoptat ca şi cum ar fi fost propriul ei copil, şi acum i-a dat numele de Moise, care a fost alegerea ei (şi care va fi subiectul unei analize mai târziu) şi pe care a explicat-o prin fraza laconică „căci l-am scos din apă”. Această relatare familiară a naşterii lui Moise are câteva aspecte ciudate. Pare ilogic ca o mamă, dornică să-şi ţină în viaţă copilul de trei luni, să-l lase să plutească pe Nil într-o „ambarcaţiune” atât de fragilă. Apoi, după intervenţia prinţesei, fiind înapoiat mamei sale, copilul tot risca să-şi piardă viaţa. Mai mult decât atât, explicaţia că a fost mai târziu crescut în palat, deoarece prinţesa l-a adoptat, pare puţin probabilă, deoarece obiceiurile vremii nu ar fi permis ca o prinţesă necăsătorită să adopte un copil. Cartea Exodului nu dă detalii despre copilăria lui Moise. Aflăm despre el numai când este un adult. Într-o zi a ieşit ca să-şi vadă poporul la muncă silnică, a întâlnit un egiptean care biciuia un evreu, l-a ucis şi i-a ascuns cadavrul în nisip. Auzind că vestea despre acest lucru ajunsese la Faraon, Moise s-a refugiat la Midian, în Sinai, pentru a nu fi executat. Acolo, în timp ce se odihnea lângă o fântână, cele şapte fete ale unui preot din Midian au sosit la faţa locului pentru a adăpa turma de oi a tatălui lor. La scurt timp au apărut şi alţi păstori şi au încercat să le alunge, dar Moise le-a venit în ajutor. Când fetele s-au întors acasă, Reu’el, tatăl lor, le-a întrebat: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând astăzi?” Ele i-au spus despre întâlnirea cu păstorii. „Un egiptean ne-a scăpat…” au explicat ele. „Chiar ne-a scos apă din belşug şi a adăpat turma.” „Unde este?” le-a întrebat tatăl lor. „Chemaţi-l să mănânce pâine.” Invitaţia s-a dovedit a fi începutul unei şederi prelungite. Moise a devenit un oaspete al casei preotului, care i-a dat de soţie pe una dintre fiicele sale, Sefora, iar ea i-a dăruit lui Moise un fiu, pe care el l-a numit Gherşon. În Egipt, după trecerea unui număr de ani, un nou faraon a venit la tron, dar nenorocirile israeliţilor au continuat şi Dumnezeu le-a auzit strigătele de ajutor. Într-o zi, când Moise era pe câmp şi păştea turma socrului său – al cărui nume este dat aici ca fiind Ietro, nu Reu’el – a ajuns cu oile pe Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i s-a arătat într-un rug care părea să ardă, dar nu era mistuit de flăcări. Atras de acest fenomen ciudat, Moise s-a apropiat, iar Domnul i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob.” (3:6) Apoi a continuat: „Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel.” Moise şi-a exprimat dubiile cu privire la capacitatea sa de a duce la bun sfârşit această sarcină şi a întrebat: „Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi» şi ei mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi spune?” Iar Domnul i-a răspuns: „EU SUNT CEL CE SUNT. Vei spune fiilor lui Israel «EU SUNT m-a trimis la voi». Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: «Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi».” Moise a protestat că israeliţii nu l-ar fi crezut niciodată că Domnul i s-a arătat. Dumnezeu l-a întrebat: „Ce ai în mână?” Moise a răspuns: „Un toiag.” Dumnezeu i-a spus să-l arunce la pământ, drept care acesta s-a transformat într-un şarpe. Domnul i-a spus: „întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” Moise a făcut ce i s-a apus, iar şarpele a fost din nou transformat în toiag. Apoi Domnul i-a spus: „Bagă-ţi mâna în sân.” Moise din nou a făcut ce i s-a spus şi când şi-a scos-o, mâna i se acoperise de lepră. Domnul i-a spus să bage mâna în sân din nou, iar când şi-a scos-o, aceasta era din nou sănătoasă. În cele din urmă, Domnul i-a spus: „Dacă nu vor crede aceste două semne şi nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu şi s-o torni pe pământ; şi apa… va deveni sânge…” Moise a continuat să protesteze: „Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară… căci vorba şi limba îmi sunt greoaie… trimite pe cine vei vrea să trimiţi…” Deoarece aceasta era prima dată când Moise urma să se adreseze israeliţilor, s-ar părea că el nu era sigur dacă va putea să-i facă să-l înţeleagă. Răspunsul lui Dumnezeu arată clar că, pe lângă sora de care deja am aflat, Moise avea un alt frate levit, care, în pasajul care urmează, ni se spune că era cu trei ani mai în vârstă: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el poate vorbi bine. Iată că el însuşi vine înaintea ta. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui. El îţi va fi drept gură.” Dumnezeu l-a asigurat de asemenea pe Moise că viaţa nu îi era în pericol dacă se întorcea în Egipt, pentru că „toţi cei care căutau să-ţi ia viaţa au murit”. Moise şi-a luat soţia şi fiii – până acum aflaserăm numai de un singur fiu, Gherşon – „i-a pus călare pe măgari şi s-a întors în ţara Egiptului. Şi Moise a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.” (4:20) în timpul călătoriei, el l-a întâlnit pe fratele său, Aaron. Ajungând în Egipt, ei au apărut împreună în faţa unei adunări a bătrânilor fii ai lui Israel, unde Aaron a istorisit tot ceea ce Dumnezeu îi spusese lui Moise. Apoi, Moise şi Aaron au mers la Faraon – aici din nou nu se indică vreo distanţă – şi i-au cerut permisiunea de a face o călătorie în pustie pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Faraonul a refuzat să îi lase. În loc de aceasta, el a dat poruncă supraveghetorilor să nu le mai dea paie pentru cărămizi: ei trebuiau să şi le adune singuri, dar să facă acelaşi număr de cărămizi ca şi până atunci. „Sunt nişte leneşi”, a spus regele. „De aceea strigă spunând «Hai să mergem şi să aducem jertfe Dumnezeului nostru».” Israeliţii i-au învinuit pe Moise şi pe Aaron pentru situaţia grea în care i-au adus. Pe de altă parte, Moise şi Aaron şi-au înnoit rugăminţile ca israeliţii să fie lăsaţi să plece, dar Faraon a rămas neclintit. Prin urmare, Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea de a-şi întinde mâna şi de a-i pedepsi pe egipteni. Şi Dumnezeu a trimis o serie de zece urgii – sânge, broaşte, păduchi, muşte, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatră şi foc, lăcuste, întuneric – asupra ţării. Ca o pedeapsă finală, Dumnezeu l-a asigurat pe Moise: „Pe la miezul nopţii voi trece prin Egipt; şi toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului vor muri.” Înainte ca acea noapte – a paisprezecea din luna Abib, care trebuie considerată ca prima lună a anului evreu – să se fi sfârşit, Faraon a trimis din nou după Moise şi Aaron şi le-a spus: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi fiii lui Israel. Duceţi-vă şi slujiţi Domnului, cum aţi zis.” A doua zi, a cincisprezecea, a început Exodul, de la Ramses la Succoth. Şase sute de mii de oameni şi familiile lor se spune că au părăsit ţara care le fusese ca o casă timp de 430 de ani. De la Succoth, israeliţii şi-au continuat drumul spre Eltham, unde şi-au aşezat tabăra înainte de a începe călătoria peste pustie, spre Marea Roşie. În Egipt, faraonul s-a răzgândit cu privire la decizia de a-şi lăsa foştii sclavi să plece şi a pornit într-o expediţie cu carele şi trupele sale, pentru a-i recaptura. Ei i-au găsit pe israeliţi pe malul Mării Roşii, aparent prinşi în capcană între ape şi egiptenii care îi urmăreau. Evident înspăimântaţi, ei au protestat în faţa lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să ne aduci să murim în pustie?” Dar Moise şi-a folosit toiagul pentru a crea un drum printre doi pereţi de apă, de fiecare parte. Când egiptenii au pornit în urmărirea lor, apele s-au reaşezat şi s-au întors asupra lor, iar ei s-au înecat până la ultimul. Israeliţii erau liberi – iar Miriam, sora lui Aaron, şi-a luat tamburina şi toate femeile au făcut la fel, dansând în sunetul tamburinelor, în vreme ce Miriam le cânta:   Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat măreţia: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.   De la Marea Roşie, israeliţii şi-au continuat drumul în deşert, unde au călătorit timp de trei zile, fără să găsească apă, iar când în cele din urmă au găsit nişte apă, aceasta era atât de amară, încât nu au putut să o bea. Ei i-au vorbit lui Moise, întrebând: „Ce vom bea?” Această nemulţumire, însoţită uneori de ameninţări că vor alege un nou lider care să îi ducă înapoi în Egipt, este o temă recurentă în restul Pentateuchului, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament. În a treia lună după Exod, tribul homar a ajuns la Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Moise a primit Cele Zece Porunci. Israeliţii însă au devenit nerăbdători în timpul absenţei lui Moise de patruzeci de zile. Aaron a adunat cerceii de aur ai tuturor, a turnat metalul într-o formă de viţel. Ziua următoare, israeliţii s-au trezit devreme, au adus jertfe pe un altar în faţa viţelului de aur şi apoi s-au aşezat să mănânce şi să bea. Când Moise s-a întors şi a descoperit ce se întâmplase, el s-a mâniat atât de tare, încât a aruncat din mână cele două table pe care se aflau înscrise învăţăturile lui Dumnezeu, iar acestea s-au sfărâmat, iar apoi a ars în foc viţelul de aur. Apoi, el le-a spus: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Leviţii au fost aceia care i s-au alăturat, iar el le-a spus: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta şi fiecare să omoare pe fratele său, fiecare pe prietenul său şi fiecare pe ruda sa.” Leviţii i-au urmat ordinele şi aproximativ trei mii de idolatri au murit în acea zi. După ce Moise s-a întors la muntele lui Dumnezeu, unde el a obţinut alte două table pe care se aflau scrise învăţăturile Domnului, el le-a dat israeliţilor instrucţiuni despre construirea unui cort, primul templu mobil al evreilor. Cortul Întâlnirii a fost ridicat, ni se spune, în prima zi a primei luni a celui de-al doilea an. La mijlocul cărţii Exodului ni se dau detalii despre familia lui Moise. Ni se dau numele celui de-al doilea fiu al său, Eleazar; numele fiilor lui Levi, bunicul lui Moise (Gherşon, Kohath şi Merari); numele fiilor lui Kohath (Amram, Izhar, Elebron şi Uzziel) şi detalii despre căsătoria lui Amram: „Amram a luat de soţie pe mătuşa sa Iochebed; şi ea i-a născut pe Aaron şi pe Moise.” În vreme ce cartea Exodului este sursa principală, alte trei cărţi din Pentateuch – Numeri, Leviticul şi Deuteronomul – furnizează şi alte informaţii despre călătoria israeliţilor de la plecarea lor din Egipt şi până la sosirea la graniţele Pământului Făgăduinţei, nemulţumirile cu privire la autoritatea lui Moise fiind o temă recurentă. Cartea Numeri ne spune că Moise a trimis un lider din fiecare din cele douăsprezece triburi ancestrale să exploreze Canaanul, Ţara Făgăduinţei. La întoarcere, ei i-au raportat: „Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţară este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari.” Caleb, unul dintre cei doisprezece soli, a spus: „Hai să ne suim cu îndrăzneală şi să punem mâna pe ţară, căci putem s-o cucerim.” Aproape toţi au protestat: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi… Înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.” În acea noapte, toţi israeliţii s-au întors împotriva lui Aaron şi a lui Moise, spunând: „Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”, iar printre ei spuneau: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.” Caleb şi Iosua, celălalt optimist, le-a spus: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca să o cercetăm este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da. Nu vă temeţi de oamenii aceia. Domnul este cu noi.” Drept urmare, israeliţii au ameninţat să-i ucidă cu pietre, dar ca pedeapsă, Dumnezeu a condamnat întreaga generaţie, în afară de cei care au avut încredere în Caleb şi Iosua, să petreacă patruzeci de ani în pustie, în loc să între în Ţara Făgăduinţei. Când israeliţii au ajuns în Deşertul Zin şi s-au stabilit pentru un timp la Kadesh – unde Miriam, sora profetă a lui Aaron a murit şi a fost înmormântată – au existat mai multe plângeri cu privire la lipsa apei. Israeliţii s-au certat din nou cu Moise, întrebând: „Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochini, nici vii, nici rodii, nici apă de băut?” Atunci, Moise şi-a folosit toiagul, cu care a lovit stânca şi din acel loc a ieşit apă. Apele au fost numite Meriba – un loc din partea centrală-nordică a Sinaiului, la sud de Canaan – şi după cum aflăm mai târziu, pentru acest act a fost Moise pedepsit de Dumnezeu, care nu i-a permis să treacă în Ţara Făgăduinţei. Cartea Numeri ne spune de asemenea că cortul construit de israeliţi era situat cu faţa spre est şi că, de la Kadesh, ei şi-au continuat drumul spre un loc situat la frontiera cu Edom, în partea de nord-est a Sinaiului şi spre sud de Marea Moartă, unde Aaron a murit pe vârful Muntelui Hor. În plus, atât Numeri, cât şi Leviticul conţin unele referinţe la lepră. Din cartea Numeri aflăm că: „Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: «Porunceşte fiilor lui Israel să scoată dintre ei pe toţi cei care suferă de o boală a pielii sau cei cu scurgeri şi toţi cei care sunt necuraţi căci s-au atins de un mort…»” Ni se relatează de asemenea un incident când atât Aaron, cât şi Miriam l-au criticat pe Moise pentru că şi-a luat ca a doua soţie o femeie cuşită (din Nubia sau Etiopia). Dar Dumnezeu li s-a arătat şi le-a vorbit cu asprime: „Cum îndrăzniţi să vorbiţi împotriva slujitorului meu Moise? Dintre toţi din casa mea, numai în el am încredere.” Apoi, când Domnul a plecat, pielea lui Miriam a devenit bolnavă şi albă ca zăpada. Lepra şi purificarea pielii constituie de asemenea subiectul a trei capitole (13–15) despre purificarea şi curăţirea din cartea precedentă, Levitic, care indică de asemenea faptul că israeliţii obişnuiau să se roage de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. După toate eforturile sale, Moise nu a ajuns în Ţara Făgăduinţei. Când israeliţii şi-au făcut tabăra pe malurile râului Iordan, lângă Ierihon, el a aflat, conform Deuteronomului, că lui nu îi va fi dată posibilitatea de a trece râul, indiferent cât de mult s-ar fi rugat:   Lasă-mă, te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!… Dar Domnul mi-a zis: Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta… căci nu vei trece Iordanul acesta. (3:25–7)   Mai târziu, pe parcursul cărţii Deuteronomului, avem o relatare a morţii lui Moise. Domnul i-a spus: „Urcă pe muntele acesta Abarim, de pe Muntele Nebo, care este în ţara Moabului” – cu graniţele între Sinai şi Iordanul de Est – „în faţa Ierihonului; şi priveşte ţara Canaanului, pe care o dau în stăpânire fiilor lui Israel… Tu vei muri pe munte… pentru că aţi păcătuit împotriva mea în mijlocul fiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Kadesh, în pustiul Zin… nu vei intra în ţara pe care o dau fiilor lui Israel.” (32:49–52) După ce a binecuvântat poporul, Moise i-a lăsat cu Iosua şi a urcat pe munte. Acolo, după ce a privit Ţara făgăduinţei, şi-a găsit moartea şi a fost înmormântat de Domnul într-un mormânt pe care nu-l cunoaşte nimeni, din câmpiile Moabului. Ultima menţionare a lui Moise în Vechiul Testament este la fel de curioasă ca şi unele aspecte ale naşterii sale. Această menţionare se află în cartea a doua a Împăraţilor, care oferă relatări despre diferiţi conducători, la mai mult de cinci secole după Exod, conducători dintre care unii au încercat să respecte învăţăturile lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin. Din categoria primilor făcea parte Ezechia:   El a făcut ce era drept înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David. A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat aşerele şi a tăiat în bucăţi şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise, căci până în acele zile fiii lui Israel arseseră tămâie înaintea lui. (II Împăraţi 18:3–4)   Această referinţă este în mod particular semnificativă, deoarece un toiag pe vârful căruia se afla un şarpe era simbolul autorităţii faraonului.     [1] Breasted, A History of Egypt (O istorie a Egiptului), p. 355.   [2] Breasted, The Dawn of Conscience (Zorii conştiinţei), p. 296.   [3] Weigall, The Life and Times of Akhenaten (Viaţa şi timpurile lui Akhnaton), p. 2.   [4] Baikie, The Amarna Age (Perioada Amarna), p. 234.   [5] Gardiner, Egypt of the Pharaohs (Egiptul faraonilor), p. 214.   [6] Pendlebury, Tell el-Amarna, p.15.   [7] Aldred, Akhenaten (Akhnaton), p. 101–104 p. 377–378.   [8] Redford, Akhenaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), p. 232–235   [9] Osman, Stranger in the Valley of the Kings (Străinul din Valea Regilor).    

PROLOG Într-una din zilele anului 391 d.Hr., Teofil (Thephilus), episcopul numit de către romani, a plecat de la reşedinţa sa din cartierul regal Brucheion din Alexandria, aflat în fruntea unei mulţimi gălăgioase, şi se îndrepta spre Serapeumul din inima cartierului egiptean Rhakotis. Serapeumul, care fusese centrul veneraţiei egiptenilor vreme de mai multe secole, era format din încăperi înalte susţinute de coloane, fiind ornamentat cu statui care păreau vii, precum şi cu un mare număr de opere de artă, adăpostind totodată şi biblioteca lui Alexandru cel Mare. Oamenii agitaţi invadau străzile de-a lungul drumului canopic, cotind spre o stradă îngustă care ducea spre zona templului lui Serapis, întâlnind acolo alte grupuri de oameni, înainte de a urca marile scări de marmură conduşi de episcopul Teofil. Oamenii au năvălit pe platforma de piatră din faţa templului, apoi în interiorul acestuia, unde au avut loc evenimentele tragediei. În starea de agitaţie, mulţimea de oameni nu a ţinut deloc cont de ornamentele din argint, de bijuteriile preţioase, statuile nepreţuite de bronz şi marmură, tapiseriile şi picturile murale rare, de stâlpii sculptaţi şi pictaţi, nici chiar de obiectele de granit şi marmură, de abanos sau lemn aromat, şi nici de fildeşul sau mobila exotică – toate fiind sparte în strigăte de bucurie. Dar asta nu era tot. Aceşti oameni gălăgioşi, plini de plăcere demonică, au pornit-o apoi spre bibliotecă, unde sute de mii de papirusuri şi pergamente, înscrise cu înţelepciune şi cunoştinţe vechi, au fost luate de pe rafturi, rupte în bucăţi şi aruncate în foc. Câţiva ani mai târziu, ultimul dintre savanţii alexandrini a fost sfâşiat în bucăţi de un grup de călugări creştini. Într-o zi de post din luna martie a anului 415 d.Hr., aceştia au oprit trăsura Hypatiei, cea care l-a urmat pe tatăl său ca profesor de filosofie în Alexandria, au dezbrăcat-o, au târât-o într-o biserică aflată în apropiere, au ucis-o, au tăiat bucăţi de carne de pe trupul său cu bucăţi ascuţite de scoici şi au ars pe stradă ce a mai rămas din ea. Verdictul împotriva Hypatiei, care preda filosofia lui Platon, a fost erezia.   Ca rezultat al uciderii învăţaţilor din Alexandria, precum şi al distrugerii bibliotecii, care conţinea texte în greacă cu privire la toate aspectele înţelepciunii şi cunoştinţelor vechi, adevăratele origini egiptene ale creştinismului şi ale civilizaţiei vestice au fost şterse vreme de 16 secole. Scopul acestei cărţi este redescoperirea acestor origini, cu ajutorai dovezilor istorice şi arheologice. Vom arăta cum poveştile Vechiului şi Noului Testament se bazează pe modelele unor fapte istorice ale Egiptului antic. Nu numai atât, vom înfăţişa şi doctrinele esenţiale ale iudaismului şi ale creştinismului care vin de fapt din Egipt. Vom merge chiar mai departe, într-o zonă care va fi greu de acceptat de către cititorii obişnuiţi, dar care va deveni cu atât mai convingătoare cu cât vor fi prezentate dovezi concludente. Toate personajele centrale ale Vechiului şi Noului Testament erau figuri istorice egiptene reale, care au trăit în perioade diferite de cele pe care le ştiam până acum. Cercetătorii vestici, fie ei creştini, evrei sau atei, tind să ignore părerile egiptene atunci când interpretează faptele istoriei antice. Chiar şi Manethon, marele învăţat egiptean responsabil de aranjarea bibliotecii din Alexandria, a fost considerat „necalificat” când a scris grecilor despre chestiuni ştiinţifice. Comentând un fragment scris de Manethon în (Compendiu al doctrinelor fizice), W. G. Waddell scria:   Faptul că un preot egiptean căuta să instruiască lumea vorbitoare de limbă greacă despre istoria Egiptului şi despre credinţele religioase egiptene… nu este deloc surprinzător, dar pare destul de ciudat faptul că Manethon a simţit chemarea ca, în secolul al III-lea î.Hr., să scrie Compendiu al doctrinelor fizice, cu scopul aparent de a-i familiariza pe greci cu ştiinţa egipteană. Manethon, Londra, 1940, p. XXVII   În plus, documentele islamice sunt ignorate complet, nefiind considerate „urmaşe” ale tradiţiilor antice atunci când se argumentează originea istoriilor biblice. Acest lucru nu poate fi justificat, mai ales că poveştile din Coran proveneau din aceeaşi sursă cu cărţile Bibliei. Mai mult, descrierile din Coran sunt în concordanţă cu cele din Biblie în majoritatea cazurilor, ceea ce face mult mai importantă examinarea motivelor divergenţelor. A venit vremea ca glasul Egiptului să fie auzit din nou. Datorită cercetării mele islamice, am încredere că sunt pe bună dreptate calificat să ofer o imagine echilibrată, care nu exclude nicio sursă de la verificare.   Până la distrugerea bibliotecii în anul 391 d.Hr., Alexandria a rămas cel mai important centru cultural al lumii antice, precum şi punctul central al influenţei reciproce exercitate de creştinism şi elenism, în ciuda celor patru secole de supremaţie romană. Fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr., acesta a fost primul oraş cosmopolit din istorie, unde macedonenii şi grecii trăiau împreună cu egiptenii şi evreii, şi unde învăţaţi din lumea largă veneau să facă cercetări. Aceştia veneau din Italia şi Grecia, din Anatolia şi din Levant, din Africa de Nord, Arabia şi chiar din Persia şi India. Nu împărţeau doar un habitat comun în Alexandria, dar toţi îmbrăţişau aceeaşi dorinţă de cunoaştere şi acelaşi interes pentru filosofia şi înţelepciunea antică, reprezentată în învăţămintele lui Hermes Trismegistus[1] şi în venerarea lui Serapis. Oraşul era, de asemenea, şi centrul iudaismului elenistic. Tot în Alexandria, Filon Evreul, primul filosof evreu, şi-a scris cele 38 de cărţi în primul secol d.Hr. Oraşul avea, în plus, singura bibliotecă ce conţinea aproape toate cărţile civilizaţiilor antice, inclusiv textele greceşti ale Vechiului Testament. Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că Alexandria a devenit în timp atât de scurt cel mai important centru intelectual al creştinismului. Colecţia bogată a cunoştinţelor antice scrise aflate în Serapeum[2] s-au dovedit a fi irezistibile pentru Diodorus Siculus, un învăţat sicilian, când a început, în secolul I î.Hr, în vremea lui Iuliu Cezar, să se documenteze pentru ambiţioasa operă Bibliotheca Historica. Diodorus, care era un entuziast al învăţăturilor lui Hermes Trismegistus (care au supravieţuit şi acum în învăţăturile sufismului islamic, în Cabala evreilor şi în francmasonerie), era convins de importanţa Egiptului ca sursă de cunoaştere. Acesta considera că zeii greci şi romani s-au născut acolo, că viaţa îşi avea acolo originile şi că tot acolo au fost făcute primele observaţii asupra stelelor. Ultimul învăţat celebru asociat cu Serapeumul înainte de distrugerea sa a fost Theon, un matematician celebru a cărui ediţie a Elementelor lui Euclid ne-a parvenit fragmentar şi a cărui fiică Hypatia a avut parte de o moarte tragică, dusă la îndeplinire de nepotul lui Teofil, episcopul Chirii. Până la finele sec. Al IV-lea d.Hr., atunci când a fost distrusă biblioteca din Alexandria, Egiptul era privit ca un pământ sfânt, sursă de cunoaştere şi înţelepciune unde zeii s-au făcut cunoscuţi pentru prima oară. Astfel, pelerini din lumea largă, precum şi împăraţi romani, veneau la templele lui Isis şi Serapis, precum şi la Muntele Sinai. Această situaţie a luat sfârşit în ultimii ani de domnie ai împăratului Theodosius I, care era zelos în reprimarea atât a păgânismului – credinţa în mai mulţi zei precreştini – şi a ereziilor – orice opinie contrară doctrinei creştine oficiale. Împărat roman între 379 şi 395 d.Hr., a promovat Crezul Conciliului de la Niceea, ca normă universală a ortodoxiei creştine, şi a prezidat cel de-al doilea conciliu general de la Constantinopol din anul 382 d.Hr., pentru a clarifica această formulă. „Este dorinţa şi plăcerea noastră ca niciunul dintre supuşii noştri, fie ei magistraţi sau simpli cetăţeni, oricât de ridicată sau umilă ar fi poziţia sau condiţia lor, să nu venereze un idol fără viaţă în niciun oraş sau loc…” a declarat Theodosius în ultimul său decret. Mulţimi fanatice ale Bisericii au bătut drumurile, dărâmând şi jefuind templele. Mormintele vechi au fost profanate, statuile răsturnate şi sparte. În Alexandria, episcopul Teofil (Theophilus) a fost la fel de ambiţios ca împăratul Theodosius I, care l-a numit. Una dintre acţiunile sale pline de zel au dus la distrugerea şi arderea a mai bine de o jumătate de milion de cărţi aflate în biblioteca din Alexandria, descrisă mai sus. Teofil din Alexandria (385-412) a fost unul dintre conducătorii religioşi care reprezentau guvernul imperial, fiind trimis de Roma pentru a impune ortodoxia oficială în Biserica din Alexandria. Acesta a condus o campanie împotriva păgânilor şi a ereziei în Egipt, care a inclus şi distrugerea Serapeumului (templul lui Serapis – iniţial un vechi zeu egiptean al lumii subterane, ulterior reintrodus ca zeitate oficială a Alexandriei şi Egiptului de către Ptolemeu I (305-284 î.Hr.), loc în care a fost plasată şi biblioteca alexandrină. Serapeumul, care era în acelaşi timp şi centrul venerării trinităţii egiptene formate din Osiris, Isis şi Horus, a devenit un punct important al sectelor gnostice creştine – acei creştini care căutau să acumuleze cunoştinţe spirituale prin intermediul misterelor şi prin încercările de autocunoaştere, interpretând scripturile în mod alegoric. Primul împărat creştin, Constantin I (324-337 d.Hr.), a impus creştinismul ca religie acceptată în imperiu. Acesta a acordat Bisericii şi putere politică. Episcopii erau cunoscuţi ca şi consilieri ai statului, dar aveau şi anumite drepturi juridice: soluţiile lor în procesele civile au fost întărite legal. Episcopii îşi foloseau puterea nou dobândită în scopul răspândirii cuvântului Domnului şi al eliminării duşmanilor acestuia, care în acest caz nu erau numai păgâni, ci şi eretici – Roma îi considera pe creştinii egipteni eretici. Conform acestei tradiţii, Biserica din Alexandria a fost fondată nu de Sf. Petru, şi nici de Sf. Pavel, ci de Sf. Marcu Evanghelistul, chiar înainte de ceea ce este considerat a fi Consiliul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr. (menţionat în Faptele Sfinţilor Apostoli 15:28). Prima şcoală teologică din lume a fost constituită tot în Alexandria înainte de sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., devenind un centru de influenţă al învăţământului creştin. Printre conducătorii săi s-au aflat şi faimosul Clement al Alexandriei şi Origene. Monahismul creştin ca instituţie a fost iniţiat în Egipt de către Sf. Antonie Coptul (cca 251-356 d.Hr.), care a fugit în singurătatea deşertului, lăsând în urmă satul său Coma, aflat nu departe de Tell al-Amarna, în Egiptul Mijlociu. Şi alţii i-au urmat exemplul, luând naştere o colonie de călugări în jurul peşterii sale din munţi. Cu toate că Alexandria a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea primei teologii sistematice creştine, teologii alexandrini au fost puternic influenţaţi de filosofia neoplatonică[3]. Exegeza biblică de la Alexandria era alegorică şi mistică, urmând aceeaşi metodă ca şi cea a lui Filon Evreul, care a încercat să armonizeze filosofia cu Biblia. Interesul lor esenţial era concentrat pe misterul revelaţiei divine descris în detaliile literare şi istorice ale Vechiului Testament. Era aşadar o încercare de descoperire a lui Hristos în revelaţiile vechi. Autorii alexandrini căutau în Vechiul Testament simboluri ale celui Nou. Pentru primii creştini egipteni, acceptarea unui singur zeu (Dumnezeu) a fost un proces evoluţionar în care vechiul sistem a fost asimilat de cel nou, vechile zeităţi devenind fiinţe angelice şi mediatori între oameni şi Domnul nevăzut (despre acestea vom vorbi mai târziu în detaliu). Pentru ei, idolii nu reprezentau zeităţile în sine, fiind mai degrabă forma fizică în care fiinţele spirituale „locuiau” în timpul rugăciunilor. Învăţătorii gnostici şi-au găsit adepţii în Alexandria, şi mare parte din istoria ecleziastică a oraşului este marcată de ereziile care au apărut aici. Serapeumul, fondat de Ptolemei (regi macedoneni care au domnit în Egipt după moartea lui Alexandru cel Mare) a devenit mai târziu şi centrul comunităţilor gnostice, atât hermeneutice (cei care aderau la învăţăturile lui Hermes Trismegistus), cât şi creştine. Unele secte gnostice creştine s-au format în cadrul cultului lui Serapis, care nu făceau distincţie între Hristos şi Serapis – acest fapt va fi explicat, de asemenea, în această carte. Biblioteca din Serapeum a devenit treptat un centru important pentru cercetători şi intelectuali, veniţi din întregul Imperiu Roman, ale căror păreri erau în contradicţie cu învăţăturile Bisericii. Din acest motiv a fost considerat eretic, trebuind distrus. O dată cu distrugerea Serapeumului, nu s-au pierdut doar cunoştinţele egiptene; au dispărut şi cele mesopotamiene, siriene, palestiniene, evreieşti şi greceşti. Toate realizările ştiinţifice ale vechilor civilizaţii, privite ca erezii de episcopul Teofil, au dispărut într-o singură zi – cărţi de astronomie, anatomie, medicină, geometrie, geografie, istorie, filosofie, teologie şi literatură, precum şi copii ale evangheliilor gnostice ale lui Hristos. Rezultatul a fost începutul epocii întunecate, care a durat mai bine de zece secole după aceea. Toate ramurile ştiinţelor, precum şi scrierile eretice care nu aderau la învăţăturile Bisericii Oficiale au fost interzise de stat. Astfel, cărţile canonice ale Scripturii au rămas principala sursă a cunoştinţelor Occidentului până la Renaşterea din secolul al XV-lea. În vreme ce descoperirea unor copii ale vechilor manuscrise interzise, în special aparţinând filosofilor hermeneutici şi neoplatonici, au produs epoca renaşterii civilizaţiei occidentale din secolul al XV-lea în artă, ştiinţă şi tehnologie, istoria a fost nevoită să-i aştepte pe arheologii moderni ca să scoată la iveală papirusuri şi alte artefacte, pentru a ne recăpăta amintirile. În cartea sa Archives In The Ancient Worlds (Arhivele lumii antice), Ernst Posner, istoric american, a spus despre realizările arheologilor din această perioadă că sunt „monumentale – comparabile într-un fel cu descoperirea Americii… o nouă dimensiune de aproape două milenii a fost adăugată istoriei omenirii, aşa cum era ea cunoscută în 1850… Acum putem observa cu profund respect realizările culturale ale ţărilor din jurul Estului mediteranean şi putem evalua relaţiile lor cu culturile Greciei şi Romei, precum şi posibila influenţă asupra acestora.”   Voi demonstra cum Egiptul apare ca loc al naşterii profesorilor noştri spirituali – de la Imhotep, cel care a construit prima piramidă în secolul al XXVII-lea î.Hr., la Moise şi Akhenaton, care au recunoscut existenţa unui singur zeu (Dumnezeu), la adepţii lui Osiris (zeul egiptean al lumii subterane şi judecătorul morţilor), Hermes Trismegistus şi Iisus Hristos, care căutau salvarea spirituală şi viaţa eternă. Mulţumită arheologilor moderni, o nouă eră apare acum la orizont, cu Egiptul restabilit la locul său iniţial. Pare a fi îndeplinirea unei vechi profeţii, conform căreia asupra Egiptului se vor abate nenorociri, dar care promitea şi restabilirea ordinii, într-un final. Această profeţie se găseşte în textele hermetice ale lui Asclepius, descoperite în biblioteca de la Nag Hammadi (detalii în Apendicele 1 de la finalul acestei cărţi). Acesta este un dialog între Hermes Trismegistus şi un iniţiat, Asclepius. Într-o secţiune apocaliptică cu paralele semnificative între egipteni şi greci, vorbitorul prevede căderea şi apoi ridicarea din nou a Egiptului:   …eşti ignorant, O Asclepius, nu ştii că Egiptul este imaginea raiului? Mai mult, este adăpostul raiului şi al forţelor care se află în rai. Dacă se cuvine să spunem adevărul, pământul nostru este templul lumii. Şi se cuvine să ştii că va veni o vreme când egiptenilor li se va părea că au servit divinitatea degeaba, că întreaga lor activitate religioasă va fi dispreţuită. Pentru că toată divinitatea va părăsi Egiptul şi va fugi în rai. Iar Egiptul va fi văduvit; va fi abandonat de zei. Iar străinii vor veni în Egipt şi îl vor conduce… şi în acea zi, cea mai pioasă dintre ţări va deveni cea mai nepioasă. Nu va mai fi plină de temple, ci va fi plină de morminte. Egiptul, iubitor al lui Dumnezeu şi locul de adăpost al zeilor, şcoala religiei va deveni un exemplu al nepioşeniei… Apoi, Egiptul va reveni la statutul iniţial. Şi stăpânii pământului… se vor stabili într-un oraş aflat într-un colţ al Egiptului care va fi construit spre apusul soarelui.   Isaia, profetul Vechiului Testament din secolul al VI-lea î.Hr., confirmă profeţia şi prezice apariţia unui salvator în Egipt:   Prorocie pentru Egipt. Iată Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei. Voi întărâta pe egipteni unii împotriva altora şi se vor război frate cu frate şi prieten cu prieten… iar Egiptul îşi va pierde mintea… În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului… şi atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Isaia 19:1-3; 19-20   Evanghelia lui Matei, în scrierile sale despre naşterea lui Hristos, a confirmat faptul că mântuitorul prezis de Isaia va apărea în Egipt ca fiind acelaşi personaj cu Iisus. Matei a introdus fuga Familiei Sfinte în Egipt, folosind cuvintele profetului Osea (11:1), anunţând împlinirea profeţiei lui Isaia: ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «. Din Egipt am chemat pe Fiul Meu.»” (Matei, 2:15) Helmut Koester, profesor de istorie a creştinismului vechi de la Universitatea Harvard, cel care a tradus în limba engleză Evanghelia lui Toma de la Nag Hammadi (care include multe informaţii necunoscute despre Hristos), vorbea despre nevoia unei „reevaluări extensive şi minuţioase a istoriei vechi a creştinismului”. Acesta a continuat, spunând: „Sarcina nu se limitează la citirea surselor cunoscute, ci şi la o cercetare atentă a noilor texte, pentru redefinirea locului lor potrivit în cadrul imaginii istoriei vechi a creştinismului. Mai degrabă imaginea convenţională este cea supusă îndoielii.” Acestea sunt subiectele pe care le voi aborda în această carte. Introducere Până în secolul al XVIII-lea – epoca luminilor, care căuta să aplice gândirea critică şi raţională în locul presupunerilor şi superstiţiilor – principala sursă de informaţii a Occidentului erau Vechiul şi Noul Testament. Cartea Facerii, prima din Vechiul Testament, ne spune cum Dumnezeu a creat universul în şase zile şi cum s-a odihnit în cea de-a şaptea. În centrul acestui univers se afla pământul. Acesta a fost perceput vreme de mai multe secole ca fiind o entitate plată în jurul căreia se mişcau soarele, luna, stelele şi alte planete. În acelaşi timp în care a creat Universul, se spune că Dumnezeu a creat şi primele două fiinţe umane, Adam şi Eva. Pentru că teologia era principala sursă prin intermediul căreia putea fi înţeleasă lumea, cercetătorii aveau atâta încredere în Cartea Facerii încât au oferit şi un moment precis, o dată precisă a apariţiei lui Adam – ora 9, în 26 octombrie 4004 î.Hr. Ştiinţa modernă a lansat ideea clară că elementele variate ale acestei poveşti nu trebuie luate în serios. Pământul este sferic şi nu plat; acesta a existat – conform oamenilor de ştiinţă – vreme de miliarde de ani, iar primul om modern de pe această planetă a apărut în urmă cu mai bine de 200.000 de ani. Abordarea critică a cercetătorilor biblici, în special în Germania (sălaşul primilor cercetători biblici), în vremea iluminismului se concentra în special asupra cronologiei Vechiului Testament. Până atunci, acesta a fost considerat a fi cuvântul inspirat al Domnului, oferit lui Moise pe Muntele Sinai în secolul al XIV-lea î.Hr. Cu toate acestea, studiul cu privire la modalitatea în care a apărut Vechiul Testament ne aduce la cunoştinţă faptul că în forma în care se află acum a fost scris la Babilon cândva între secolele VI şi II î.Hr. Până atunci, cel puţin 800 de ani lipsesc de la moartea lui Moise şi exodul israeliţilor din Egipt. În perioada secolelor următoare, poveştile biblice s-au transmis oral din generaţie în generaţie, cu rectificări şi interpretări inevitabile în cazul textelor care se transmit din gură în gură. Se pare astfel că multe din relatările Vechiului Testament nu sunt tocmai exacte. Această suspiciune a fost confirmată în cele două secole următoare prin intermediul explorărilor, al descoperirilor arheologice şi printr-o înţelegere mai profundă a istoriei. A devenit foarte clar că, spre exemplu, relatarea din Cartea lui Iosua cu privire la cucerirea Pământului Făgăduinţei în secolul al XV-lea î.Hr. Prin intermediul unei campanii militare rapide este o invenţie, după cum voi demonstra. Începutul convenţional abordat de oricine care caută identitatea lui Iisus îl constituie cele patru evanghelii canonice ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Totuşi, aceste evanghelii nu trebuie privite nici ca biografii, şi nici ca istorii în sensul modern al cuvintelor, ci mai degrabă ca nişte lucrări teologice al căror scop primar este proclamarea credinţei în Iisus ca Fiu al Domnului, Stăpân şi Mesia, răstignit şi înviat din morţi, şi care se va reîntoarce triumfător cândva în viitor, pentru a judeca lumea. În secolul al II-lea d.Hr., părinţii romani ai vechii Biserici, combătând ceea ce considerau a fi erezie, au început să plaseze această teologie într-un fundal istoric, oferind locaţii şi date pentru viaţa lui Iisus. Aceste doctrine au fost întărite de autorităţi din secolul al IV-lea, când Roma a trecut la creştinism, care s-a răspândit apoi în întreaga lume. În momentul în care Roma, centrul civilizaţiei, a adoptat creştinismul, cărţile vechi au fost arse pentru a se şterge amintirea trecutului, iar istoria a fost rescrisă cu scopul de a „confirma” noile interpretări ale evenimentelor trecute. Descoperirea a două seturi de documente vechi în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial au servit la întărirea credinţei că Iisus a trăit, suferit şi murit cu multe secole înainte de începutul acceptat al erei creştine. Documentele cele mai cunoscute sunt Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în peşterile de la Khirbet Qumran începând cu anul 1947. Aceste manuscrise evreieşti şi aramaice au stârnit o mare încântare, pentru că erau datate din anul 200 î.Hr. Până în 50 d.Hr., acoperind astfel anii de dinaintea vieţii lui Iisus în Palestina, conform relatărilor ortodoxe. Numele Qumran al locului în care locuiau esenienii (cei care au redactat Manuscrisele – n. Ed. Rom.) poate indica o origine veche egipteano-israelită a acestei comunităţi, cuvântul fiind cunoscut şi ca Imran, legat direct atât de dinastia de la Amarna, cât şi de Imran, tatăl lui Moise şi Miriam. După părerea mea, acest nume al locaţiei eseniene indică faptul că unii dintre descendenţii lui Akhenaton şi Moise se aflau printre primii lideri ai acestei comunităţi. Pot să-i identific pe esenieni ca membri ai unei mişcări din care au ieşit profeţi ca Isaia şi Ieremia, până la exilul babilonian. După revenirea din exil, preoţii din templul de la Ierusalim nu au mai permis nicio profeţie. Faptul că această comunitate eseniană s-a stabilit la Qumran în timpul secolului al II-lea î.Hr. Nu înseamnă că aceasta a fost data în care aceştia au prins viaţă. (Dovezile în sprijinul acestui fapt, revelator pentru mulţi dintre cititori, vor fi explicate în capitolele care urmează.) Cu toate acestea, cei care au scris aceste manuscrise nu fac referire la viaţa şi misiunea lui Iisus în Galileea şi Iudeea. În schimb, aceştia îl identifică pe Salvator cu Profesorul Virtuţii, ucis de un Preot Rău, aşteptând acum revenirea sa ca să li se alăture în Banchetul mesianic anual, asemănător în multe privinţe cu Cina cea de Taină creştină. Deşi a trecut o jumătate de secol de când primele suluri au fost scoase la lumină, nu este foarte clar dacă a fost publicat conţinutul întreg al acestora. Acest fapt a atras după sine suspiciunea existenţei unei cenzuri ecleziastice, pentru că acestea contraziceau relatările despre viaţa lui Iisus din evangheliile canonice. Manuscrisele au distras atenţia de la o altă colecţie importantă de documente antice descoperite la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, doi ani mai târziu. Acestea s-au dovedit a fi o parte din biblioteca gnosticilor (o sectă condamnată şi persecutată în primii ani de Biserica Creştină) şi care includea evanghelii necunoscute anterior, precum şi scrieri creştine despre Iisus. În mod remarcabil, în acestea nu găsim nicio menţiune despre locurile şi personajele familiare poveştilor din evanghelie – Betleem, Nazaret, Ierusalim, regele Irod şi Ioan Botezătorul, spre exemplu. Dacă implicaţia acestor două descoperiri este faptul că Iisus nu a trăit în perioada menţionată de evangheliile canonice, atunci când a trăit? Voi demonstra cum chiar Vechiul Testament oferă dovezi că Iisus a trăit cu câteva secole mai devreme. El este identificat cu Iosua, cel care l-a urmat pe Moise ca şi conducător al israeliţilor. Aceasta era, într-adevăr, o parte a învăţăturilor părinţilor vechii Biserici Creştine. S-a făcut o încercare în explicarea acestei identificări prin lansarea ideii că Iosua nu trebuie privit ca un Hristos preexistent. Totuşi, relatările Sf. Pavel despre evenimentele de pe drumul Damascului indică faptul că persoana care i-a urmat lui Moise ca şi conducător al israeliţilor a fost realul Iisus, iar cei care au crezut mai târziu au avut întâlniri spirituale cu spiritualul Hristos, aşa cum spune Pavel despre întâlnirea lui: „… îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1:16)   Scopul acestei cărţi este încercarea de a stabili – printr-o abordare obiectivă, bazată pe date verificabile – cursul evenimentelor istorice care se află în spatele poveştilor pe care le citim în Vechiul şi Noul Testament şi de a ajunge la concluzii cu privire la modul în care s-a modelat înţelegerea noastră în ziua de azi. Aceasta nu este o lucrare teologică: scopul său este de a oferi poveşti biblice cu o mai mare autenticitate istorică faţă de cea de care s-au bucurat până acum. Partea I Poporul ales După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: «Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu;… şi ea va fi mamă de popoare şi regi peste popoare se vor ridica dintr-însa». Facerea 17:15, 16 Capitolul unu Avraam, Sarra şi Faraon Cu mai bine de 50 de secole în urmă, pe la începuturile istoriei, egiptenii credeau că fiinţele umane erau formate din elemente spirituale şi fizice. Ei priveau moartea ca pe o plecare din corp a elementului spiritual, dar mai credeau că, datorită faptului că elementul fizic putea fi ţinut în siguranţă şi protejat, spiritul va reveni în trup la un moment dat din viitor şi că, atunci, decedatul va începe o a doua viaţă. Datorită acestui fapt, aceştia se preocupau de păstrarea trupului prin mumificare, construind pentru acesta morminte în care să-l adăpostească. Aceştia credeau şi în divinitatea regilor. Un faraon egiptean era privit ca personificarea zeului Horus, tatăl său fiind Ra, zeul-soare. Egiptenii au fost prima naţiune care au construit temple pentru numeroşii lor zei şi au pus bazele unei preoţii organizate, care practica rituri zilnice şi supraveghea festivalurile anuale. Marile piramide stau ca dovadă, după 47 de secole, a puterii divine a regilor, fiind un simbol al încercărilor omenirii de a atinge cosmosul universal. Astronomia era o ramură importantă a ştiinţei egiptene încă de la începuturile istoriei şi nu se mai poate nega faptul că Marea Piramidă a fost construită într-un mod care să ajute la observarea stelelor şi care să permită o citire a mişcărilor acestora. Vechii egipteni credeau că mişcările şi poziţiile stelelor la un moment dat au efecte asupra comportamentelor oamenilor şi asupra destinului acestora.   Poporul evreu şi-a făcut prima apariţie în istorie în secolul al XV-lea î.Hr., în vremea lui Avraam, cel care a fost privit de evrei şi creştini ca fiind fondatorul celor 12 triburi ale Israelului. În cadrul acestui capitol voi argumenta faptul că patriarhatul lui Avraam are o importanţă simbolică pentru israeliţi, pentru descendenţii lor şi, desigur, pentru creştini. Avram şi soţia sa Sarai (ca să le dăm numele de origine) şi-au început – conform Bibliei – călătoria în istorie la Ur (modernul Tell Muqayyar) din sudul Mesopotamiei, un oraş important la 300 km sud-est de modernul Bagdad, capitala Irakului. Grupul, condus de Terah, tatăl lui Avram, îl includea şi pe Lot, nepotul lui Terah şi al lui Avram. Cartea Facerii nu oferă nicio explicaţie cu privire la motivele care l-au determinat pe Terah să plece împreună cu familia sa spre marele drum comercial care se întindea de-a lungul Eufratului la nord-vest de Babilon, trecând la vest prin Canaan, ca să se unească cu porturile din estul mediteranean. Nu se oferă de altfel – aşa cum se obişnuieşte în Biblie – nicio dată la care ar fi început această călătorie. Datorită descendenţilor lui Avram şi Sarai – Iosif şi Moise – aceştia pot fi identificaţi ca trăind în secolul al XIV-lea î.Hr., fiind o presupunere rezonabilă ideea că Terah şi familia sa au plecat din Ur la sfârşitul secolului al XVI-lea sau probabil în primii ani ai secolului al XV-lea. De la Ur până în Canaan sunt mai bine de 1.000 de km; Canaanul în vremea respectivă ocupa în general aceeaşi zonă în care se află acum modernul Israel şi Gaza. Familia a făcut călătoria în două etape, stabilindu-se pe o perioadă nedeterminată la Haran, în valea Eufratului, unde Terah a trecut în nefiinţă. Ni se oferă acum primul indiciu despre relaţia specială pe care o avea familia lui Avram cu Dumnezeu. Se spune că Domnul i-a vorbit lui Avram astfel: „Ieşi din pământul tău… şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu… Şi Eu voi ridica din tine un popor mare…” (Facerea 12:1-2). Ca răspuns la această promisiune, aceştia şi-au continuat călătoria spre Canaan, vechiul pământ al Palestinei, o ţară în care apariţia străinilor era un lucru obişnuit. Comercianţii foloseau partea de coastă pentru călătoriile lor comerciale la sud şi la nord de Arabia şi Egipt. Oferea, de asemenea, şi pasaj de trecere pentru armate în timpul rivalităţilor imperialiste dintre Egipt, pe de o parte, şi statele mesopotamiene Mitanni, Asiria şi Babilon, pe de alta. În plus, în perioadele secetoase, zona suferea de invazii dese ale triburilor din învecinatul deşert al Arabiei, fapt atestat de Scrisorile de la Amarna[4]. Celor care încercau să trăiască de pe urma cultivării pământului, dealurile Canaanului le ofereau o provocare intimidantă. Clima era ostilă. În timpul verii, ţara era arsă de soare şi de căldură, precum şi de vânturile venite din deşert. Ploile de la sfârşitul toamnei care făceau posibilă săparea pământului ars erau urmate de ierni umede şi deseori foarte friguroase. Apoi, căldura soarelui creştea în intensitate şi ploile mai slabe din martie şi aprilie aduceau păşuni proaspete pentru oi, capre şi vite, înainte de intrarea într-un nou sezon uscat. Cerealele puteau fi culese doar de pe câmpiile de pe coastă şi din văi, iar produsele agricole care se puteau obţine de pe dealurile stâncoase deloc ospitaliere – erau măslinele şi vinul. Vremurile de foamete erau obişnuite[5] – şi într-o astfel de perioadă se pare că Avram şi Sarai au pornit din nou de la Haran, spre sud, într-o călătorie care avea să facă primele legături între triburile semite şi casa regală din Egipt, asigurând familiei lui Avram un loc în istoria universală. În comparaţie cu Canaanul, Egiptul era o ţară bogată şi avansată. În vreme ce o mare parte a acesteia era ocupată de deşert, pământul de pe ambele maluri ale Nilului (udat printr-un sistem complex de canale de irigaţie şi stăvilare), precum şi pământul din delta fluviului (inundat în fiecare an din cauza ploilor abundente şi a zăpezilor topite de pe înălţimile Etiopiei) era foarte fertil. Inundaţiile, atribuite lacrimilor zeiţei Isis, erau o trăsătură importantă a vieţii egiptenilor. Festivalurile religioase erau ţinute în onoarea zeiţei şi, chiar şi în ziua de azi, când Nilul începe să inunde, data de 17 iunie este cunoscută ca „noaptea căderii”. Cele mai importante recolte egiptene includeau grâul (pentru pâine), orzul (pentru bere), legumele, fructele (strugurii pentru vin) şi inul (pentru ulei şi fire pentru ţesături). Pământul era atât de bogat încât existau chiar şi două recolte în acelaşi an. Egiptenii creşteau şi porci, capre, oi, raţe şi gâşte, suplimentându-şi meniul cu peştele din Nil, cu păsările sălbatice din mlaştini şi cu vânatul din deşert. Cu toate că Biblia spune că Avram şi Sarai au pornit spre Egipt într-o perioadă de foamete, se pare că au existat şi alte motive ale plecării lor, cum ar fi, probabil, comerţul. Cu siguranţă, ei nu au stat în Delta Estică a Nilului – aşa cum ar fi fost de aşteptat dacă erau numai în căutarea mâncării – ci s-au îndreptat spre locul în care se afla curtea lui Faraon (care cred eu că era Tuthmosis al III-lea, aşa cum voi demonstra mai târziu). În acea perioadă, curtea regală se putea afla în cel puţin trei locuri: Memfis, Heliopolis sau Teba. Memfisul, aflat la 12 mile sud de modernul Cairo, era un centru comercial important, binecuvântat cu Marele Templu al lui Ptah, patronul artelor şi artizanilor. Heliopolisul – cunoscut în Biblie ca oraşul On, din greacă – era oraşul egiptean sfânt original, situat la mică distanţă la nord de modernul Cairo, fiind centrul venerării zeului-soare Ra. Amândouă aceste oraşe au fost folosite de către Curte ca adăpost de căldura insuportabilă a verii egiptene. Cu toate acestea, în perioada Dinastiei a XVIII-a (1575-1335 î.Hr.), Heliopolis a scăzut în importanţă faţă de Teba – modernul Luxor, aflat la 450 de km spre sud, pe malul estic al Nilului, pe partea opusă Văii Regilor, fiind principalul centru al venerării zeului Amon-Ra – devenind apoi capitala celor două ţinuturi ale Egiptului[6]. Oriunde s-ar fi dus Avram şi Sarai şi oricare ar fi fost scopul lor, noi nu ştim decât că Sarai era „o femeie frumoasă” şi, pe măsură ce se apropiau de Egipt, Avram, temându-se că va fi ucis dacă se va afla că Sarai este soţia lui şi dacă Faraon o va plăcea, a spus: „Zi deci că-mi eşti soră… şi pentru trecerea ta să trăiesc şi eu!” (12:13). Acest fapt, conform Cărţii Facerii, s-a dovedit a fi o precauţie înţeleaptă. Curtenii i-au spus lui Faraon despre „frumoasa femeie” care a apărut în mijlocul lor, acesta luând-o în casa lui şi căsătorindu-se cu ea. Avram a fost răsplătit pentru mâna „surorii” sale cu oi, măgari, boi şi servitori[7]. Cu toate acestea, idila nu a durat prea mult. Biblia ne spune că s-a abătut „ciuma” asupra Casei lui Faraon din cauza faptului că acesta s-a căsătorit cu soţia altui bărbat. Faraon a trimis după Avram şi l-a întrebat: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta? Pentru ce ai zis: Mi-e soră?… Acum dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!” (12:18, 19). Avram şi Sarai au plecat înapoi în Canaan cu daruri generoase. Faraonul i-a oferit lui Sarai şi o slujnică egipteancă, Agar, şi, o dată ajunşi în siguranţă în Canaan, Sarai a dat naştere unui fiu, Isaac. Esenţa acestei relatări biblice a călătoriei spre Egipt este Sarai, soţia lui Avram, care a devenit şi soţia faraonului conducător. Acest fapt, conform tradiţiilor timpului, însemna nu numai plătirea preţului pentru soţie lui Avram, dar şi relaţii sexuale în noaptea în care s-a săvârşit căsătoria. Aşadar, apare următoarea întrebare: Cine era tatăl adevărat al lui Isaac? Dovezile pe care le avem la dispoziţie – căsătoria; postura lui Avram de „frate” al lui Sarai, aceasta fiind văzută de prinţii lui Faraon care i-au povestit acestuia despre frumuseţea sa, fiind luată la palatul regal; căsătoria cu regele şi tratamentul generos faţă de Avram (darurile care constau în oi, măgari etc.); darul pentru Sarai – slujnica Agar, eforturile elaborate (aşa cum voi demonstra mai jos) ale naratorului biblic de a adăuga cât mai mulţi ani între întoarcerea cuplului în Canaan şi naşterea lui Isaac; referinţele textuale din Talmud (cea mai importantă carte a legilor religioase ale iudaismul postbiblic), urmând ca importanţă Vechiul Testament în relatările despre istoria de început a israeliţilor şi Coranul, cartea sacră a Islamului; istoria descendenţilor imediaţi ai lui Isaac – dovedesc faptul că nu Avram, ci Faraon era tatăl lui Isaac. (Eforturile naratorului biblic de a ascunde adevărul cu privire la părintele lui Isaac au, se pare, rădăcini istorice care merg mai departe de faptul că acesta era fructul unei a doua căsnicii „păcătoase”. În decursul anilor care au urmat, israeliţii urmau să se reîntoarcă în Egipt, unde au rămas vreme de patru generaţii până la Exod, când, împovăraţi de tratamentul şi persecuţia egiptenilor, aceştia au fost conduşi de Moise în prima etapă a călătoriei lor spre Pământul Făgăduinţei. Au trecut mai multe până această poveste a fost scrisă (egiptenii nu au scris nimic în cronicile lor), până ce Egiptul şi faraonul său au devenit un simbol al urii pentru israeliţi. Naratorul biblic încerca aşadar din răsputeri să ascundă orice relaţie de familie dintre Israel şi Egipt. Dar, revenind la povestea imediată…) După revenirea cuplului în Canaan, citim în Cartea Facerii despre o serie de profeţii în care, iniţial, Avram are o importanţă mai mare decât Sarai. Se spune că Domnul i-a apărut lui Avram într-o viziune şi i-a spus: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi… Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni…” (Facerea 15:13, 16). Domnul a făcut, de asemenea, un legământ cu Avram, spunând: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului” (15:18). În acest punct, naratorul biblic încearcă să sugereze faptul că Sarai nu putea avea copii: „A luat deci Sarai… pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea lui Avram în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său.” (16:3). Imediat după aceea aflăm că Agar a conceput, şi un înger al Domnului i-a adus vestea că va avea un fiu „şi-i vei pune numele Ismael” (16:11). Ni se spune că Avram avea 86 de ani când s-a născut Ismael[8]. Alţi 13 ani au fost lăsaţi să treacă înainte de relatarea altei vizite – din nou la Avram – din care a rezultat schimbarea numelui său şi a soţiei sale Sarai: „Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare… şi regi se vor ridica din tine” (17:5, 6). Domnul mai spune: „… toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur” (17:10). Această comandă, pe care Avraam a îndeplinit-o, a unit din nou triburile evreieşti cu Egiptul, pentru că până în acel moment doar Egiptul dintre popoarele orientale a adoptat obiceiul circumciziei (practica apăruse devreme în istoria egipteană, după cum se poate observa pe mumiile care au supravieţuit). În acelaşi timp, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pe Sarai, femeia ta să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu… şi regi peste popoare se vor ridica dintr-însa” (17:15, 16). În ceea ce priveşte schimbarea numelui, sar în ebraică înseamnă prinţ, iar Sarra este forma feminină, care poate fi interpretată ca „regina”. Auzind veştile că Sarra, aşa cum i se spunea acum, avea să poarte cel puţin un copil, Avraam „a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: E cu putinţă oare să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?” (17:17). Domnul l-a asigurat cu următoarele cuvinte: „Adevărat, însăşi Sarra femeia ta va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac…” (17:19) Chiar şi atunci, naratorul biblic nu a considerat prudentă introducerea naşterii lui Isaac. Acesta a interpolat încă două poveşti, ca să risipească orice umbră de îndoială cu privire la identitatea tatălui lui Isaac prin plasarea unei mari perioade de timp – mai mult de nouă luni – între plecarea Sarrei din Egipt şi naşterea lui Isaac. Mai întâi, acesta descrie cum Avraam căuta să-l elibereze pe nepotul său Lot, care fusese capturat de inamici. Apoi, în timpul unei vizite la Gerar, în sudul Canaanului (unde, ni se spune, Avraam şi-a luat din nou măsuri de precauţie spunând că Sarra era sora lui), regele s-a îndrăgostit de ea, în ciuda vârstei ei înaintate, şi era cât pe ce să o ia de nevastă, când Domnul i-a apărut în vis şi l-a avertizat să nu se căsătorească cu o femeie care este deja soţia altui bărbat. Doar acum, după trecerea mai multor ani de la revenirea din Egipt, suntem lăsaţi în sfârşit să aflăm despre naşterea lui Isaac, la un an după promisiunea pe care Domnul i-o făcuse lui Avraam. Cronologia prezentată de naratorul biblic relevă faptul că Ismael trebuie să fi fost cu 14 ani mai mare decât Isaac. Un aspect al acestei incertitudini devine clar, totuşi, o dată cu relatarea modului în care, după naşterea fiului său, Sarra i-a izgonit pe Agar şi Ismael după ce i-a văzut bătându-şi joc de Isaac. Povestea care urmează indică faptul că Ismael nu era suficient de mare ca să poată umbla şi, astfel, nici capabil să-şi bată joc de cineva:   Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă, a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi ea… a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Şi ducându-se, a şezut în preajma lui, ca la o bătaie de arc, căci îşi zicea: „Nu voiesc să văd moartea copilului meu!”… şi-a ridicat glasul şi a plâns. Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: „Ce e Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este!”… Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă şi, mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. (21:14-19)   Cu toate că această poveste nu este menţionată în Coran, tradiţia islamică[9] este de acord cu Biblia, reprezentându-l pe Ismael ca fiind un copil mic, purtat de mama sa şi incapabil a se mişca din locul în care fusese lăsat, dar o fântână cu apă a apărut deodată la picioarele lui. În toate relatările despre vizitele de dinaintea naşterii lui Isaac, cu excepţia schimbării numelui Sarrei şi a promisiunii că „regi peste popoare se vor ridica dintr-însa”, Avraam este prezentat ca figura principală. O dată ce apare şi Isaac, accentul se schimbă. Relatarea unei alte apariţii a Domnului în faţa lui Avraam spune: „… toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (21:12). Sensul literal al textelor ebraice nu înseamnă neapărat că Isaac era fiul „fizic” al lui Avraam, ci că acesta era tatăl său adoptiv. Este, de asemenea, semnificativ faptul că, în acea vreme şi chiar şi în ziua de azi, un copil nu poate fi considerat evreu, indiferent cine i-ar fi tatăl, dacă mama sa nu este evreică. Această apariţie a Domnului este urmată de o relatare (Facerea 22:9-12) despre cum Avraam l-a dus pe Isaac pe vârful unui munte, unde s-a oferit să-l sacrifice pe rug, o decizie curioasă în cazul în care Isaac era fiul său. Totuşi, Avraam sacrifică un berbec în locul lui Isaac, după ce un înger al Domnului l-a avertizat: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău…” Identificarea lui Isaac ca prinţ al Egiptului nu depinde doar de această analiză a relatării din Cartea Facerii. Surse nonbiblice indică faptul că, în cazul lui Isaac – Avraam – care avea încă şapte fii mai mari (Ismael cu Agar şi alţi şase cu o altă soţie, Chetura) – era privit ca tată adoptiv. Talmudul menţine o tradiţie conform căreia nimeni dintre cei care îl cunoşteau pe Avraam nu credea că Isaac era fiul lui: „În ziua în care Avraam şi-a înţărcat fiul Isaac, a făcut un mare banchet, şi toate popoarele lumii râdeau de el spunând: «Aţi văzut bătrânii aceia care au găsit un copil pe stradă şi acum pretind că este fiul lor…?»” (Talmudul babilonian, Isidore Epstein, Londra 1952). Un vers din Coran (Profeţii, Capitolul [Sura] 21:72) spune despre Avraam:   „… L-am onorat cu Isaac şi, ca un dar adiţional, (cu un nepot), Iacov…”   Acest vers indică faptul că Isaac şi Iacov, nepotul care nu fusese născut când a murit Avraam, nu erau al lui. Un alt capitol din Coran, menţionându-i pe cei trei profeţi – Moise, Aaron şi Ismael – vorbeşte despre ei în Maria, Capitolul 19:58, ca fiind:   Posteritatea lui Avraam şi Israel (Iacov)…”[10]   Singura explicaţie posibilă a acestui vers este aceea că unii dintre aceşti profeţi – Moise, Aaron şi Ismael – erau descendenţii lui Iacov, şi nu ai lui Avraam. Insistând asupra acestui fapt, avem doi strămoşi numiţi (Avraam şi Iacov), precum şi trei descendenţi numiţi: (Moise, Aaron şi Ismael). Este foarte clar că dacă Iacov era descendent al lui Avraam, acesta ar fi fost numit pe lista descendenţilor, şi nu împreună cu Avraam, ca strămoş. Cine a fost faraonul care s-a căsătorit cu Sarra şi l-a conceput pe Isaac? Dovezile şi, în special, cronologia descendenţilor Sarrei (Isaac, Iacov, Iosif şi Moise – patru generaţii care o separă pe Sarra de Moise) îl indică pe Tuthmosis al III-lea (1490-1436 î.Hr.), al cincilea faraon al Dinastiei a XVIII-a, marele luptător al lumii antice (şi cu patru generaţii înaintea lui Akhenaton)[11] – şi, aşa cum vom putea observa în capitolul următor, aceeaşi persoană cu strămoşul regal David, din casa căruia – aşa cum ne asigura atât Noul, cât şi Vechiul Testament – va veni noul Mesia.   [1] Thoth, zeul antic egiptean al scrisului, a fost identificat cu zeul grec Hermes. Hermes Trismegistus înseamnă „Hermes cel de trei ori Mare”.   2 Istoricul Ammanius Marcellinus (330-391 d.Hr.), care a vizitat Alexandria, a scris despre acest templu: „Serapeumul, care, deşi nicio descriere nu îl poate reda în întregime, este ornamentat cu încăperi mari susţinute de coloane, cu statui aproape vii, cu un mare număr de opere de artă, care, asemeni Capitoliului, prin care Roma rămâne înscrisă în eternitate, nicăieri în lume nu este egalat în frumuseţe şi măreţie. Aici se aflau şi nepreţuitele biblioteci…” (22: 16, 12-13). Cultul lui Serapis va fi examinat în detaliu la un stadiu relevant al argumentării mele, în paginile acestei cărţi.   [3] Neoplatonicii erau filozofi alexandrini care îmbrăţişau filozofia atenianului Platon; cel mai celebru este Plotin din secolul al III-lea d.Hr.   [4] Scrisorile de la Amarna, scrise în akkadiană de conducătorii Canaanului pentru faraonul Egiptului în perioada secolului al XIV-lea î.Hr., vorbesc despre diferitele încercări de invadare a oraşelor de către grupuri tribale.   5 Cartea Facerii vorbeşte de două ori despre foamete: prima a avut loc în vremea lui Avraam şi cea de-a doua când Iosif se afla în Egipt; dovezile arheologice din acea vreme, ca şi natura climei, indică apariţia unor perioade de foamete.   [6] Egiptul era numit Cele două Ţinuturi ca rezultat al unirii dintre deşert şi valea neagră (solul negru) a Nilului.   [7] În trecere, este de notat faptul că Avram se pare că nu a minţit când a spus că Sarai era sora sa. Relaţia soţie-soră era foarte rară în afara Egiptului în vremurile vechi, dar documentele de la Nuzi relevă faptul că, în societatea hurrită (Mesopotamia), o situaţie de tip soţie-soră exista în condiţia în care o femeie, pe lângă că devenea soţia unui bărbat, era adoptată de acesta şi ca soră a sa, având drept rezultat un statut social mai înalt şi privilegii mai multe decât femeile care erau doar simple soţii.   [8] Astfel de vârste nu sunt credibile. Conform rămăşiţelor de oase aparţinând acestei perioade, media de vârstă a vremii era în în jur de 30 de ani. Foarte puţini oameni au trăit până la vârsta de 80 sau 90 de ani. Şi chiar dacă au trăit până la acea vârstă, erau incapabili să procreeze.   [9] Sursele tradiţiei islamice sunt în mare parte biblice, talmudice, aparţinând în general literaturii evreieşti. Acestea sunt de încredere în demonstrarea felului în care relatările vechi evreieşti erau diferite de cele biblice în unele cazuri, dar nu pot fi privite ca surse istorice absolut sigure.   [10] Numele lui Iacov a fost schimbat de Domnul, care se spune că i-a zis: „De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii…” (Facerea 32:28)   [11] Mai mult, acesta a fost primul faraon care a pus bazele unui imperiu între Nil şi Eufrat, pe care Biblia l-a promis ca moştenire pentru descendenţii săi.    

Evanghelia eseniana Prefaţă   Se vor împlini în curând două mii de ani de când Fiul Omului a învăţat umanitatea calea, adevărul şi viaţa. El a adus bolnavilor sănătatea, ignoranţilor înţelepciunea, iar celor care erau nefericiţi fericirea. Cuvintele Sale au cucerit jumătate din lume şi au format civilizaţia occidentală. Acest fapt dovedeşte vitalitatea lor eternă, valoarea lor supremă şi incomparabilă. Această carte nu cuprinde decât o treime din manuscrisul aramaic care se găseşte în arhivele secrete ale Vaticanului şi a manuscrisului în slavona veche păstrat în arhivele regale ale Habsburgilor (acum proprietatea guvernului austriac). Noi datorăm existenţa acestor două versiuni preoţilor nestorieni care, sub ameninţarea hoardelor lui Ghingis-han, au fost constrânşi să se refugieze din Orient spre Occident aducând cu ei toate scripturile şi icoanele lor. Textul aramaic datează din secolul al III-lea după Hristos, varianta în slavona veche fiind o versiune literară a acestuia. Arheologia nu este încă capabilă să ne explice cum au călătorit aceste texte din Palestina până în interiorul Asiei, pentru a ajunge în mâinile preoţilor nestorieni. Nu avem de adăugat nici un comentariu acestui text. El vorbeşte de la sine. Cititorul care va studia paginile următoare cu toată atenţia necesară va simţi în el suflul vieţii eterne şi puternica evidenţă a acestor adevăruri profunde de care umanitatea de astăzi are o nevoie mai urgentă ca oricând. „Şi adevărul se va mărturisi prin el însuşi.”   Londra, 1937   EDMOND BORDEAUX SZEKELY   Prefaţă La cea de-a 50-a aniversare a primei ediţii (1978)   Cincizeci de ani s-au scurs de la prima ediţie a Cărţii întâi a Evangheliei eseniene, şi de la crearea International Biogenic Society, dedicată tuturor aplicaţiilor posibile ale învăţământului etern al esenienilor în viaţa noastră de toate zilele din timpul secolului al XX-lea. În cursul celor cincizeci de ani trecuţi, lumea a suferit ravagiile unui război mondial şi se găseşte din nou confruntată cu probleme aparent insurmontabile: poluarea la scară planetară, criza de energie, foamete şi tensiuni crescânde între filosofii şi gândiri politice divergente. Totuşi, cuvintele lui Iisus continuă să semene grăunţele lor de pace şi iubire în această lume tulburată. Din anul 1928 mai mult de zece milioane de persoane au primit mesajul Evangheliei eseniene şi numărul lor este în continuă creştere. Victor Hugo a spus că „nu există putere mai mare decât aceea a unei idei căreia i-a sosit timpul”. Poate că nu este prea târziu pentru ca puterea de transformare a cuvintelor lui Iisus, în puritatea şi amplitudinea lor iniţială, să-şi producă minunile într-o lume care n-a avut niciodată mai multă nevoie de ele.   EDMOND BORDEAUX SZEKELY   Evanghelia eseniană a păcii   Bolnavii şi infirmii veniră în număr mare la Domnul Iisus şi Îi spuseră: „Dacă Tu cunoşti toate lucrurile, spune-ne nouă pentru ce îndurăm atâtea suferinţe? Pentru ce nu suntem sănătoşi ca ceilalţi oameni? Doamne, vindecă-ne ca şi noi să devenim puternici şi ca să ieşim din mizeria noastră. Mai ştim că Tu ai puterea să vindeci toate bolile. Eliberează-ne de Satana şi de toate relele teribile cu care ne acaparează; Doamne, fie-Ţi milă de noi!” Şi Domnul Iisus le-a răspuns: „Fericiţi sunteţi voi ca sunteţi înfometaţi de adevăr, căci Eu vă voi potoli foamea cu pâinea înţelepciunii. Fericiţi sunteţi voi că aţi bătut la uşă, căci Eu vă voi deschide uşa vieţii. Fericiţi sunteţi voi de a voi să scăpaţi de Satana, căci Eu vă voi conduce în împărăţia îngerilor Maicii noastre Pământeşti unde puterea lui Satana nu poate pătrunde!” Foarte surprinşi ei întrebară: „Cine este Maica noastră şi care sunt îngerii Săi? Unde se află împărăţia Sa?” „Maica voastră este în voi şi voi sunteţi în Ea. Ea este Aceea care v-a născut şi care v-a dat viaţă. De la Ea aţi primit corpurile voastre şi Ei i le veţi înapoia într-o zi. Fericiţi veţi fi voi, când o veţi cunoaşte pe Ea şi împărăţia Sa, dacă veţi primi îngerii Maicii voastre şi vă veţi conforma legilor Sale. Adevăr zic vouă, acela care va proceda aşa nu va cunoaşte niciodată boala, căci puterea Maicii noastre este mai presus de orice. Puterea Ei distruge pe Satana şi împărăţia lui, şi Ea domneşte asupra tuturor corpurilor voastre ca şi asupra celor ale tuturor fiinţelor vii.” „Sângele care curge în noi este născut din sângele Maicii noastre Pământeşti. Sângele Său cade din nori, ţâşneşte din adâncurile pământului, susură în pârâurile munţilor, se scurge abundent în râurile câmpiilor, dormitează în sânul lacurilor şi vuieşte cu putere în mările răscolite de furtuni.” „Aerul pe care îl respirăm se naşte din respiraţia Maicii noastre Pământeşti. Suflul Său este azurul din înălţimile cerurilor; el suspină pe vârfurile munţilor, freamătă prin frunzele pădurii, se ridică deasupra lanurilor de grâne, se calmează în văile profunde, se mistuie în deşert.” „Duritatea oaselor noastre provine din oasele Maicii Pământeşti, din roci şi din pietre. Acestea se înfăţişează goale în faţa cerului pe vârfurile munţilor; ele seamănă unor uriaşi aţipiţi pe flancurile costişelor, unor idoli ridicaţi în deşert; se găsesc de asemenea ascunse în interiorul pământului.” „Gingăşia cărnii noastre provine din carnea Maicii noastre Pământeşti care se colorează în galben şi în roşu când fructele se coc în pomi; Ea ne dă de asemenea hrana care izvorăşte din brazdele câmpurilor.” „Măruntaiele noastre sunt formate din măruntaiele Maicii noastre Pământeşti; ele sunt ascunse privirii noastre, ca şi adâncimile invizibile ale Terrei”. „Lumina ochilor noştri şi auzul nostru se nasc din culorile şi sunetele Maicii noastre Pământeşti; ele ne cuprind în întregime precum valurile mării peştii, sau curenţii de aer păsările.” „Adevăr zic vouă, omul este fiul Maicii noastre Pământeşti şi de la Ea îşi primeşte corpul său, în acelaşi mod în care corpul unui copil se naşte din pântecul mamei sale. Adevăr zic vouă, voi sunteţi una cu Maica Pământească, Ea este în voi şi voi sunteţi în Ea. Din Ea v-aţi născut, în Ea trăiţi şi în Ea vă veţi întoarce. De aceea respectaţi legile Sale, pentru că nimeni nu poate trăi mult timp, nici fericit, fără să O respecte pe Ea şi legile Sale. Căci respiraţia voastră este respiraţia Ei, sângele vostru, sângele Ei, oasele voastre, oasele Ei, carnea voastră, carnea Ei, organele voastre interne, organele Ei interne, ochii voştri şi urechile voastre, ochii Săi şi urechile Sale.” „Adevăr zic vouă, dacă nu respectaţi o singură lege din Legile Sale, veţi deveni prada bolilor voastre nemiloase şi va fi multă suferinţă cu lacrimi şi scrâşnete ale dinţilor. Vă spun că atâta vreme cât nu urmaţi Legile Maicii voastre, nu veţi scăpa morţii. Dar Maica sa, se va ataşa de aceia care I-a respectat Legile. Ea îl va vindeca de toate relele şi el nu va mai cunoaşte boala. Ea îi va da o viaţă lungă, îl va proteja de toate necazurile, îl va feri de atingerea focului, a apei şi de muşcături de şerpi veninoşi. Căci Maica voastră Pământească este Aceea care v-a născut şi Ea este Aceea care vă menţine viaţa în voi. Ea v-a dat corpul vostru şi Ea singură are puterea să vă vindece. Fericit acela care îşi iubeşte Maica şi se odihneşte în pace la sânul Său. Chiar când v-aţi întors de la Ea, Maica voastră vă iubeşte. Şi cât de mult aţi fi iubiţi de Ea dacă aţi reveni la Ea! Adevăr zic vouă, mare este iubirea Sa, mai mare decât cei mai înalţi munţi, mai adâncă decât cele mai adânci mări. Şi aceia care îşi iubesc Maica, nu vor fi niciodată abandonaţi de Ea. După cum găina îşi apără puişorii, leoaica puii, mama nou-născutul, tot aşa Maica Pământească protejează pe Fiul Omului de toate relele şi toate primejdiile.” „Căci, adevăr zic vouă, numeroase pericole ameninţă pe Fiii Oamenilor. Belzebut, prinţul tuturor demonilor, sursa tuturor relelor, stă la pândă în corpurile tuturor Fiilor Oamenilor. El este moartea, stăpânul tuturor calamităţilor şi îmbracă aparenţe atrăgătoare pentru a ispiti şi seduce pe Fiii Oamenilor. El le promite bogăţii şi putere, palate magnifice, îmbrăcăminte de aur şi argint, o mulţime de servitori; el le promite încă renume şi glorie, concubinaj şi senzualitate, lăcomie şi beţii, viaţă desfrânată, zile de lene şi trândăvie. El îl cunoaşte pe fiecare flatând înclinaţiile sale personale. Şi în ziua în care Fiii Oamenilor au devenit sclavii tuturor acestor vanităţi şi abominaţii, atunci ca plată el îi despuiază de toate bunurile căpătate de la Maica Pământească, pe care Aceasta le-a dăruit lor atât de abundent. El le ia respiraţia lor, sângele lor, oasele lor, carnea lor, organele lor interne, ochii şi urechile lor. Şi respiraţia Fiului Omului devine scurtă şi dureroasă, răsuflarea sa e tot atât de urât mirositoare ca a animalelor impure. Sângele său se îngroaşă şi devine urât mirositor ca apa mlaştinilor, se coagulează şi se înnegreşte, asemănător nopţii morţii. Oasele sale se pietrifică şi devin noduroase. Ele se descompun şi se sfărâmă, ca pietrele care cad de pe o stâncă. Carnea sa se încarcă cu grăsimi şi cu apă, ea se descompune şi putrezeşte şi se acoperă cu cruste şi abcese dezgustătoare. Organele sale interne se umplu cu murdării abominabile, cu scurgeri împuţite de puroi, în care viermi mârşavi îşi stabilesc reşedinţa. Vederea sa scade, până ce în final, noaptea profundă se instalează în ochii săi; urechile sale nu mai aud, până ce domneşte liniştea mormântului. În acest mod, la sfârşitul vieţii, prin propriile sale greşeli, deoarece nu a ştiut sa respecte Legile Maicii sale şi pentru că a acumulat greşeală după greşeală, Fiul Omului îşi pierde viaţa. Toate darurile Maicii sale Pământeşti îi sunt luate: respiraţie, sânge, oase, carne, păr, organe interne, ochi şi urechi şi, în ultimul rând, viaţa, cu care Maica Pământească i-a încununat corpul.” „Dar dacă Fiul Omului căzut în greşeală îşi regretă păcatele sale şi le dezleagă, dacă el revine către Maica sa Pământească, dacă, respectând Legile Sale, el se eliberează din ghearele lui Satana rezistând ispitelor sale, atunci Maica sa Pământească îl va primi din nou la sânul Său. Ea îşi va revărsa iubirea Sa către Fiul regăsit şi îşi va trimite îngerii Săi pentru a-l servi. Adevăr zic vouă, de îndată ce Fiul Omului rezistă lui Satana care sălăşluieşte în el şi încetează să-l asculte, chiar în acea clipă, îngerii Maicii Pământeşti sunt gata să-l servească cu toată puterea lor şi să-l elibereze din ghearele Satanei.” „Căci nici un om nu poate sluji la doi stăpâni. Sau îl serveşte pe Belzebut şi diavolii săi, sau serveşte pe Maica sa Pământească şi îngerii Săi. Sau el serveşte moartea, sau el serveşte viaţa. Adevăr zic vouă, fericiţi cei care urmează Legile vieţii şi nu rătăcesc pe căile morţii. În ei forţele vieţii cresc puternice şi ei scapă chinurilor morţii.” Toţi aceia care erau în jurul Domnului Iisus ascultară aceste cuvinte cu uimire, căci ele erau pline de forţă şi îi învăţau într-un mod cu totul nou decât o făcuseră preoţii şi scribii. Soarele asfinţise şi totuşi ei nu se înapoiaseră la ei acasă. Aşezându-se în jurul Domnului Îl întrebară: „Doamne, care sunt aceste Legi ale vieţii? Rămâi încă cu noi şi învaţă-ne. Noi vrem să ascultăm învăţătura Ta pentru a ne putea vindeca şi a deveni drepţi.” Atunci Domnul Iisus S-a aşezat în mijlocul lor şi le-a vorbit astfel: „Adevăr zic vouă, nimeni nu poate fi fericit dacă nu urmează Legea.” La acestea cei din jurul Domnului Îi spuseră: „Noi toţi urmăm legile lui Moise, legiuitorul nostru, aşa cum sunt consemnate în scrierile noastre Sfinte.” Atunci Domnul Iisus le-a zis: „Nu căutaţi Legea în Scripturile voastre, căci Legea este viaţă, în timp ce scrierea este moartă. Adevăr zic vouă, Moise n-a primit de la Dumnezeu Legile Sale prin scris, ci prin cuvântul viu. Legea este cuvântul viu al lui Dumnezeu cel Viu către profeţii vii, pentru oamenii vii. Legea este scrisă în tot ce este viu. O veţi găsi în iarbă, arbori, râuri, munţi, păsările cerului, peştii lacurilor şi mărilor, dar căutaţi-o mai ales în voi înşivă. Căci, adevăr zic vouă, că tot ce este înzestrat cu viaţa este mai aproape de Dumnezeu decât scrierile lipsite de viaţă. Dumnezeu a creat viaţa şi toate fiinţele vii în aşa fel ca ele să poată prin cuvântul nepieritor să-l înveţe pe om Legile lui Dumnezeu cel Adevărat. Dumnezeu n-a scris Legile Sale pe pagini de carte, ci în inima voastră şi în sufletul vostru. Ele se află în respiraţia voastră, în sângele vostru, în oasele voastre, în carnea voastră, în măruntaiele voastre, în ochii voştri, în urechile voastre şi în părţile cele mai infime ale corpului vostru. Ele sunt prezente în aer, în apă, în pământ, în plante, în razele soarelui, pe vârfurile munţilor şi în abisuri. Toate acestea vă vorbesc ca voi să puteţi înţelege Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu cel Viu. Dar voi închideţi ochii pentru a nu vedea nimic şi vă astupaţi urechile pentru a nu auzi nimic. Adevăr zic vouă, scrisul este opera omului, în timp ce viaţa şi toate gazdele sale sunt opera lui Dumnezeu. De ce nu vă îndreptaţi urechile către cuvintele lui Dumnezeu înscrise în operele Sale? Pentru ce studiaţi voi scrierile moarte, operele mâinilor oamenilor?” „Cum putem noi să citim Legile lui Dumnezeu decât în Scripturi? Unde sunt ele scrise? Citeşte-ni-le acolo unde Tu le vezi, căci noi nu cunoaştem alte Scripturi decât acelea pe care le-am moştenit de la strămoşii noştri. Spune-ne Legile de care ai vorbit, ca, după ce le-am auzit, noi să putem fi vindecaţi şi îndreptaţi.” Domnul Iisus a zis: „Voi nu puteţi înţelege cuvintele vieţii, pentru că trăiţi în moarte. Tenebrele vă întunecă vederea, iar urechile voastre sunt atinse de surditate. Totuşi, vă spun că nu vă este de nici un folos să aveţi ochii fixaţi pe scrierile a căror literă este moartă, dacă prin acţiunile voastre voi renegaţi pe Acela care v-a dat scrierile. Adevăr zic vouă, că Dumnezeu şi Legile Sale apar în ceea ce faceţi voi. Ele nu se află nici în lăcomie şi beţie, nici într-o viaţă risipită prin excese şi desfrânare, nici în căutarea bogăţiilor sau în ura contra duşmanilor. Căci toate aceste lucruri sunt foarte îndepărtate de adevăratul Dumnezeu şi de îngerii Săi. Toate aceste lucruri provin din împărăţia tenebrelor şi de la stăpânul tuturor relelor. Or, toate acestea le purtaţi în voi; şi astfel Cuvântul Lui Dumnezeu şi puterea Sa nu pot intra în voi din cauza tuturor gândurilor rele pe care voi le cultivaţi şi a tuturor abominaţiilor care sălăşluiesc în corpul vostru şi în sufletul vostru. Dacă vreţi să vă pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu cel Viu şi puterea Sa, nu murdăriţi nici corpul vostru, nici spiritul vostru. Căci corpul vostru este templul spiritului, iar spiritul este templul lui Dumnezeu. Purificaţi de aceea templul vostru pentru ca Stăpânul Templului, să poată veni să ocupe acolo un loc demn de El.” „La toate ispitele corpului şi spiritului vostru, ispite care provin de la Satana, retrageţi-vă la adăpostul ceresc al lui Dumnezeu.” „Regeneraţi-vă şi ajunaţi: Căci adevăr zic vouă, Satana şi vrăjile sale nu pot fi înlăturate decât prin post şi rugăciune. Înapoiaţi-vă acasă şi postiţi în singurătate, nelăsând să se bage de seamă că ajunaţi. Dumnezeu cel Viu va vedea acest lucru şi mare va fi răsplata voastră. Ajunaţi până ce Belzebut şi toate relele sale vă vor fi părăsit şi până ce toţi îngerii Maicii voastre Pământeşti vor fi venit pentru a vă servi. Adevăr zic vouă, că atât timp cât nu veţi fi ajunat, nu veţi fi eliberaţi din ghiara lui Satana şi de toate bolile care provin de la el. Ajunaţi şi rugaţi-vă cu ardoare, cerând forţa lui Dumnezeu cel Viu pentru a ajunge la vindecare. În timpul ajunării voastre evitaţi Fiii Oamenilor şi căutaţi compania îngerilor Maicii voastre Pământeşti, căci acela care caută va găsi.” „Căutaţi aerul pur al pădurilor şi câmpurilor, căci acolo, în mijlocul lor, veţi întâlni Îngerul Aerului. Descălţaţi-vă, dezbrăcaţi-vă şi lăsaţi Îngerul Aerului să vă îmbrăţişeze întreg corpul. Apoi respiraţi îndelung şi profund ca Îngerul Aerului să pătrundă în voi. Adevăr zic vouă, el va goni din corpul vostru impurităţile care îl murdăresc la exterior şi la interior şi astfel toate mirosurile urâte şi murdăriile se vor degaja de la voi ca fumul focului care unduie în aer şi se pierde în oceanul cerurilor. Căci, adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Aerului, care purifică tot ce este murdar şi transformă în parfumuri suave toate substanţele urât mirositoare. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Aerului nu-l lasă să treacă. În fapt, totul trebuie să renască prin aer şi prin adevăr, căci corpul vostru respiră aerul Maicii voastre Pământeşti şi sufletul vostru respiră adevărul Tatălui Ceresc”. „După Îngerul Aerului căutaţi Îngerul Apei. Descălţaţi-vă şi dezbrăcaţi-vă, şi lăsaţi-l să vă îmbrăţişeze corpul. Abandonaţi-vă cu totul în braţele sale mângâietoare şi tot de atâtea ori cât circulaţi aerul cu respiraţia voastră, agitaţi apa prin mişcările corpului vostru. Adevăr zic vouă, Îngerul Apei va goni din organismul vostru toate impurităţile care îl murdăresc atât de dinafară, cât şi pe dinăuntru. Tot felul de resturi urât mirositoare se vor îndepărta de voi, tot aşa cum murdăria hainelor voastre se împrăştie în apa râului şi pierde în curentul acestuia. Adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Apei, el purifică tot ce este murdar şi transformă în parfumuri suave toate mirosurile urâte. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Apei nu-l lasă să treacă. În fapt, totul trebuie sa renască prin apă şi adevăr, căci corpul vostru se scaldă în fluviul vieţii terestre şi spiritul vostru se scaldă în fluviul vieţii eterne. Voi primiţi sângele vostru de la Maica Pământească şi adevărul de la Tatăl Ceresc.” „Să nu vă închipuiţi că este suficient ca Îngerul Apei să vă îmbrăţişeze numai în afară. Adevăr zic vouă, impuritatea interioară este încă mai mare decât impuritatea exterioară. Or, acela care se purifică numai exterior, rămânând impur în interior, seamănă mormintelor care pe dinafară sunt acoperite cu picturi luminoase, dar care, în interior, sunt pline de tot felul de murdării oribile şi de scârboşenii. Adevăr zic vouă, suportaţi ca Îngerul Apei să vă boteze de asemenea înlăuntru ca să fiţi eliberaţi de toate păcatele voastre trecute; veţi deveni şi înlăuntru tot aşa de puri ca spuma râului scânteind în razele soarelui.” „Căutaţi, deci, o tigvă având o tijă de lungimea unui om: goliţi-o de miez şi umpleţi-o cu apă de rău încălzită de razele soarelui. Atârnaţi-o de ramura unui copac, îngenunchiaţi pe pământ în faţa Îngerului Apei şi introduceţi capătul tijei tigvei în anus astfel ca apa să poate pătrunde în toate măruntaiele voastre. Rămâneţi îngenunchiaţi pe pământ, în faţa Îngerului Apei şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă ierte toate păcatele trecute; rugaţi Îngerul Apei să vă elibereze corpul de toate murdăriile sale şi de toate bolile sale. Lăsaţi apoi apa să se scurgă afară din corpul vostru ca acesta să fie curăţat înlăuntru de tot ce a provenit de la Satana, de tot ce este impur sau urât mirositor. Cu ochii voştri veţi vedea şi cu nasurile voastre veţi mirosi toate scârboşeniile şi impurităţile care au murdărit templul corpului vostru; în acelaşi timp vă veţi da seama de toate păcatele care se aflau în voi şi de toate relele pe care le produceau. Adevăr zic vouă, botezul apei vă va elibera de aceste rele. Fiecare zi de post va reînnoi acest botez al apei şi persistaţi până în ziua când apa care se scurge din corpul vostru va fi tot atât de pură ca spuma râului. Atunci cufundaţi corpul vostru în râul cu ape mişcătoare şi acolo, în braţele Îngerului Apei, mulţumiţi lui Dumnezeu cel Viu care v-a eliberat de păcatele voastre. Acest sfânt botez făcut de Îngerul Apei înseamnă renaşterea la o viaţă nouă. Căci, de îndată ochii voştri vor vedea şi urechile voastre vor auzi. Apoi nu mai păcătuiţi, ca Îngerul Aerului şi Îngerul Apei să poată locui în voi pentru totdeauna şi tot timpul să vă servească.” „Şi dacă, după aceasta mai rămân încă în voi câteva urme ale păcatelor anterioare, căutaţi Îngerul Soarelui. Descălţaţi-vă şi dezbrăcaţi-vă şi lăsaţi ca Îngerul Soarelui să vă îmbrăţişeze întreg corpul. Respiraţi îndelung şi profund ca Îngerul Soarelui să poată pătrunde în voi. El va goni din corpul vostru toate substanţele urât mirositoare şi impure care vă murdăresc pe dinafară şi pe dinăuntru. Tot ce este impur şi urât mirositor se va îndepărta de voi, aşa cum întunericul nopţii se împrăştie în faţa strălucirii soarelui care răsare. Adevăr zic vouă, sfânt este Îngerul Soarelui, el purifică şi goneşte orice impuritate şi transformă în parfumuri suave toate mirosurile urât mirositoare. Nimeni nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu, dacă Îngerul Soarelui nu-l lasă să treacă. În fapt, toţi trebuie să fiţi încă o dată renăscuţi de soare şi de adevăr, căci corpul vostru este încălzit de razele soarelui Maicii Pământeşti, în timp ce sufletul vostru este încălzit de lumina solară a adevărului Tatălui Ceresc.” „Îngerii Apei, Aerului şi Soarelui sunt fraţi. Ei au fost daţi Fiului Omului pentru a-i servi, pentru ca el să poată totdeauna apela la unul sau la altul.” „La fel de sfântă este îmbrăţişarea lor. Ei sunt copiii invizibili ai Maicii Pământeşti; în consecinţă nu separaţi pe aceia pe care Cerul şi Pământul I-au unit. Fie ca aceşti trei îngeri fraţi să vă poată purifica în fiecare zi şi ca ei să rămână în voi tot timpul ajunării voastre.” „Căci adevăr zic vouă, puterea demonilor, toate păcatele şi toate murdăriile vor părăsi în grabă corpul care este purificat de aceşti trei îngeri. Tot aşa cum hoţii fug dintr-o locuinţă, la sosirea stăpânului casei, unul părăsind-o pe uşă, altul pe fereastră, cel de-al treilea pe acoperiş, fiecare scăpând cum poate, aşa fug demonii bolii, toate păcatele trecute şi toate murdăriile şi bolile care se află în templul corpurilor voastre. Când îngerii Maicii Pământeşti vor fi intrat în corpurile voastre ca Stăpânul Templului să poată veni din nou, atunci toate mirosurile urâte vor părăsi în mare grabă corpul vostru, prin respiraţie sau prin piele; apele murdare se vor scurge prin gura voastră, pielea voastră, anusul vostru şi organele voastre sexuale. Toate aceste lucruri voi le veţi vedea cu ochii voştri, le veţi mirosi cu nasurile voastre şi le veţi pipăi cu mâinile voastre. Şi când toate păcatele şi toate impurităţile vor fi părăsit corpul vostru, sângele vostru va deveni tot aşa de pur ca sângele Maicii Pământeşti şi ca spuma râului scânteind în lumina soarelui. Respiraţia voastră va deveni tot atât de pură ca parfumul delicios al florilor mirositoare, carnea voastră tot atât de pură ca şi carnea fructelor care se coc printre frunzele pomilor; sclipirea ochilor voştri va fi tot atât de vie şi de strălucitoare ca lumina soarelui ce străluceşte pe cerul albastru. Atunci toţi îngerii Maicii voastre Pământeşti vor fi în serviciul vostru. Şi respiraţia voastră, sângele vostru, carnea voastră, vor fi una cu respiraţia, sângele şi carnea Maicii voastre Pământeşti, iar sufletul vostru va putea atunci să devină una cu Spiritul Tatălui vostru Ceresc. Într-adevăr, nimeni nu poate ajunge la Tatăl Ceresc decât prin Maica Pământească; la fel cum nici un nou-născut nu poate înţelege învăţătura tatălui său atâta timp cât mama sa nu l-a ţinut la sânul său, cât nu l-a îmbăiat, alintat şi pus în leagănul său pentru a dormi, după ce l-a hrănit. Locul copilului de vârstă mică este lângă mama sa. Când el este mai mare, tatăl său îl duce la câmp să muncească alături de el şi copilul nu revine la mama sa decât la ora mesei. Atunci tatăl îl învaţă să ştie să lucreze ca el. Şi în ziua în care el vede că fiul său a înţeles ceea ce l-a învăţat, şi-şi face bine treaba, tatăl îi dă toate bunurile sale. Ele pot deveni proprietatea fiului iubit şi astfel el poate continua lucrarea tatălui.” Adevăr zic vouă, fericit este fiul care acceptă şi urmează sfaturile mamei sale. Şi de o sută de ori este mai fericit fiul care acceptă şi urmează sfaturile tatălui său, pentru că vi s-a spus: „Respectă pe tatăl tău şi pe mama ta ca zilele tale să fie îndelungate pe pământ.” Dar vă spun, Fii ai Omului: Respectaţi pe Maica Pământească şi urmaţi Legile Sale pentru ca zilele voastre să fie îndelungate pe pământ şi respectaţi pe Tatăl vostru Ceresc ca viaţa voastră să fie eternă în Ceruri. Căci Tatăl Ceresc este de o sută de ori mai mare decât toţi taţii prin sămânţă şi prin sânge la un loc, şi Maica Pământească este mai mare decât toate mamele trupeşti la un loc. În ochii Tatălui său Ceresc şi al Maicii sale Pământeşti, Fiul Omului este încă mai scump decât în ochii tatălui său prin sânge şi sămânţă şi în ochii mamei sale prin trup. Cuvintele şi Legile Tatălui vostru Ceresc şi ale Maicii voastre Pământeşti sunt mai pline de înţelepciune decât cuvintele şi voinţa tuturor taţilor voştri de sânge şi sămânţă la un loc şi a tuturor mamelor voastre prin trup la un loc. Şi, de asemenea, mai mare este valoarea moştenirii Tatălui vostru Ceresc şi a Maicii voastre Pământeşti, împărăţia veşnică a vieţii atât pământeşti cât şi cereşti, decât a tuturor moştenirilor lăsate de taţii voştri de sânge şi sămânţă şi de mamele voastre prin trup.” „Adevăraţii voştri fraţi sunt toţi aceia care ascultă de voinţa Tatălui vostru Ceresc şi a Maicii voastre Pământeşti, şi nu fraţii voştri de sânge. Adevăr zic vouă, că adevăraţii voştri fraţi după voinţa Tatălui Ceresc şi a Maicii Pământeşti vă iubesc de o mie de ori mai mult decât fraţii voştri de sânge. Căci de la Cain şi Abel, din ziua când fraţii de sânge au încălcat voinţa lui Dumnezeu, nu mai există fraternitate adevărată de sânge. Fraţi se comportă ca străini faţa de fraţii lor. Iată pentru ce vă spun: iubiţi pe adevăraţii voştri fraţi după voinţa lui Dumnezeu de o mie de ori mai mult decât fraţii voştri de sânge.”   „CĂCI TATĂL VOSTRU CERESC ESTE IUBIRE” „CĂCI MAICA VOASTRĂ PĂMÂNTEASCĂ ESTE IUBIRE” „CĂCI FIUL OMULUI ESTE IUBIRE”   „Prin iubire Tatăl Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Omului sunt una. Căci spiritul Fiului Omului a fost creat de spiritul Tatălui Ceresc şi corpul său din corpul Maicii Pământeşti. În consecinţă fiţi perfecţi ca spiritul Tatălui vostru Ceresc şi corpul vostru de asemenea perfect ca al Maicii voastre Pământeşti. Iubiţi pe Tatăl vostru Ceresc aşa cum El vă iubeşte sufletul; iubiţi pe Maica voastră Pământească aşa cum vă iubeşte Ea corpul; iubiţi pe adevăraţii voştri fraţi aşa cum îi iubesc Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pământească. Atunci Tatăl vostru Ceresc vă va da spiritul Său cel Sfânt şi Maica voastră Pământească, corpul Său Sfânt. Atunci Fiii Oamenilor, ca fraţi adevăraţi, se vor iubi unii pe alţii, aşa cum au fost iubiţi de Tatăl lor Ceresc şi de Maica lor Pământească. Atunci ei vor deveni unii pentru alţii adevăraţi consolatori; atunci vor dispare de pe pământ toate relele şi toate tristeţele, şi va fi iubire şi bucurie pe Pământ. Pământul se va asemăna atunci cerurilor şi împărăţia lui Dumnezeu va sosi. Apoi Fiii Oamenilor îşi vor împărţi moştenirea lor Divină, împărăţia lui Dumnezeu. Căci ei trăiesc în Tatăl Ceresc şi Maica Pământească, şi Tatăl Ceresc şi Maica Pământească trăiesc în ei. Şi atunci cu împărăţia lui Dumnezeu se va ajunge la sfârşitul timpului, căci iubirea Tatălui Ceresc dă tuturor viaţă eternă în împărăţia lui Dumnezeu. Căci iubirea este eternă. Iubirea este mai tare decât moartea.” „Chiar dacă eu vorbesc limba oamenilor şi a îngerilor, dar nu am iubire, sunt ca alămurile sonore sau chimvalul care răsună. Chiar dacă prezic viitorul, dacă cunosc toate secretele şi am toată înţelepciunea, chiar dacă am o credinţă puternică, capabilă să ridice munţii, dacă nu am iubire, eu sunt nimic. Şi chiar dacă împart toate bunurile mele săracilor şi le dau tot ce am primit de la Tatăl meu Ceresc, dacă nu am iubire, eu nu voi obţine nici un profit de înţelepciune. Iubirea este răbdătoare, iubirea este tandră. Iubirea nu este invidioasă, ea nu face rău, ea nu cunoaşte nici orgoliu, nu este crudă; niciodată nu este egoistă, ea este înceată la mânie, ea nu-şi imaginează necredinţa, nu se bucură de nedreptate, ci de dreptate. Iubirea apără totul, iubirea crede în toţi, iubirea speră totul, iubirea suportă totul; niciodată ea nu se lasă; scrierile şi cuvintele pier, cunoaşterea dispare, dar iubirea rămâne. Noi trăim parţial în eroare, parţial în adevăr, dar când se va ajunge la plenitudinea perfecţiunii, tot ce este parţial va fi şters. La vârsta copilăriei omul vorbeşte ca un copil, gândeşte ca un copil, înţelege ca un copil. Devenind matur el abandonează toate aceste vederi copilăreşti, pentru că noi vedem ca printr-o sticlă şi prin maxime obscure. Cunoaşterile noastre sunt fragmentare în prezent; dar când vom ajunge în faţa lui Dumnezeu nu vom cunoaşte adevărul în parte, ci după cum ne va învăţa El. În prezent ne rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea; dar cea mai mare dintre ele este iubirea.” „Şi acum, eu vă vorbesc în limbajul lui Dumnezeu cel Viu, prin Spiritul Sfânt al Tatălui nostru Ceresc. Încă nu există nimeni printre voi care să poată înţelege tot ce vă spun acum. Aceia care vă explică Scripturile vă vorbesc într-o limbă moartă, a oamenilor morţi, prin corpul lor bolnav şi muritor; toţi oamenii pot să le înţeleagă, deoarece toţi oamenii sunt bolnavi şi toţi sunt în moarte. Niciunul nu zăreşte lumina vieţii. Orbul îl conduce pe orb pe căile întunecate ale păcatului, ale bolii şi ale suferinţei până ce toţi sfârşesc a cădea în abisul morţii.” „Eu sunt trimis de Tatăl pentru a face să strălucească în faţa voastră lumina vieţii. Lumina se aprinde de la sine şi împrăştie tenebrele, în timp ce tenebrele ignoră lumina. Am multe lucruri să vă spun, dar voi încă nu le puteţi înţelege căci ochii voştri sunt obişnuiţi cu tenebrele; lumina deplină a Tatălui Ceresc v-ar orbi. De aceea, voi nu puteţi încă înţelege ceea ce vă spun cu privire la Tatăl Ceresc care m-a trimis la voi. De aceea, urmaţi mai întâi Legile Maicii voastre Pământeşti despre care v-am vorbit. Când îngerii Săi vor fi purificat şi regenerat corpurile voastre, când ei vor fi întărit ochii voştri, veţi fi capabili să suportaţi lumina orbitoare a Tatălui Ceresc. Când vă va fi posibil să fixaţi fără să clipiţi strălucirea soarelui la prânz, veţi putea privi lumina orbitoare a Tatălui vostru Ceresc, lumină de mii de ori mai strălucitoare decât mii de sori. Cum aţi putea contempla lumina Tatălui vostru Ceresc, când voi nu puteţi încă suporta strălucirea soarelui arzător? Credeţi-Mă, soarele este comparabil cu lumina unei lumânări pe lângă soarele adevărului al Tatălui vostru Ceresc. Trăiţi în credinţă, speranţă şi iubire. Adevăr zic vouă, că veţi fi recompensaţi. Dacă voi credeţi în cuvintele Mele, credeţi de asemenea Aceluia care M-a trimis, Domnul tuturor şi căruia toate lucrurile Îi sunt posibile, căci tot ceea ce este imposibil oamenilor, le este posibil cu Dumnezeu. Dacă voi credeţi în îngerii Maicii voastre Pământeşti şi dacă voi urmaţi Legile Sale, credinţa voastră vă va susţine şi voi nu veţi mai cunoaşte niciodată boala. Speraţi de asemenea în iubirea Tatălui vostru Ceresc, căci acela care are încredere în El, nu va fi niciodată dezamăgit şi nu va cunoaşte moartea.” „Iubiţi-vă unii pe alţii, căci Dumnezeu este iubire; astfel îngerii Săi vor şti că voi mergeţi pe căile Sale; aceştia vor veni la voi şi vă vor servi. Şi Satana, cu toate păcatele sale, toate bolile sale şi toate impurităţile sale va părăsi corpul vostru. Mergeţi, feriţi-vă de păcate, botezaţi-vă voi înşivă pentru a renaşte şi nu mai păcătuiţi!” Apoi Domnul Iisus se ridică. Toţi rămaseră aşezaţi, pătrunşi de puterea cuvintelor Sale. Luna plină apăru printre norii destrămaţi şi scăldă pe Domnul Iisus în lumina sa. Scânteieri ţâşneau din părul Său; stând drept în mijlocul lor în lumina lunii, El părea să planeze deasupra pământului. Nimeni nu mişcă, nimeni nu scoase un sunet. Nimeni nu-şi dădea seama de timpul care se scursese, căci timpul se oprise. Apoi Domnul Iisus şi-a întins mâinile şi le-a zis: „Pace vouă!” şi astfel îi părăsi, tot aşa de lin ca briza uşoară care făcea să freamăte frunzele arborilor. Un timp îndelungat ei rămaseră nemişcaţi, şi apoi, unul după altul, ei îşi reveniră ca după un vis îndelungat. Nimeni nu vroia să plece ca şi cum cuvintele Aceluia care îi părăsise continuau să răsune în urechile lor, ca şi cum ei încă ar mai fi auzit o muzică fermecată. În cele din urmă totuşi, cu sfială, unul din ei exclamă: „Ce bine e să fii aici!” Un altul adăugă: „Dacă s-ar putea ca această noapte să nu se mai sfârşească.” Alţii, de asemenea: „Dacă El ar fi vrut să rămână tot timpul cu noi!” „El este Mesagerul Adevărului trimis de Dumnezeu, căci El a semănat speranţa în inimile noastre.” Nimeni nu se gândea să se ducă la casa sa. Ei ziceau: „Eu nu mă mai întorc la casa mea unde totul este sumbru şi fără bucurie. Pentru ce să mă înapoiez într-un loc unde nimeni nu mă iubeşte?” Aşa vorbeau între ei, căci erau aproape toţi săraci, şchiopi, orbi, schilozi, cerşetori, fără cămin, dispreţuiţi din cauza mizeriei lor; numai mila pe care o stârneau le permitea să găsească refugiu pentru câteva zile în unele locuinţe. Iar aceia dintre ei care aveau casă şi familie spuneau: „Noi de asemenea vrem să rămânem cu voi.” Căci fiecare simţea cum cuvintele Aceluia care tocmai plecase au creat legături invizibile în cadrul micului lor grup. Toţi simţiseră că au renăscut şi, cu toate că luna era ascunsă după nori, ei vedeau deschizându-se în faţa lor o lume de lumină. În inimile tuturor acestor oameni îmbobociră minunate flori ale unei frumuseţi sublime, florile bucuriei. Când soarele se ridică la orizont, toţi îl întâmpinară ca pe un mesaj anunţând venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Cu faţa radiind de fericire, ei merseră la întâlnirea cu îngerii lui Dumnezeu. Şi numeroşi bolnavi urmară sfaturile Domnului Iisus şi se duseră pe malul râului susurând. Ei se descălţară şi se dezbrăcară; ei ajunară abandonându-se Îngerilor Aerului, Apei şi Soarelui care îi îmbrăţişară, luară în posesie corpurile lor la interior şi la exterior. Şi toţi şi-au văzut relele, păcatele şi necurăţenia părăsindu-i în grabă. Şi răsuflarea unora deveni tot atât de urât mirositoare ca materiile fecale; alţii avură un aflux de salivă abundent şi vomitară resturi cu un miros dezgustător. La unii scurgerea murdăriei se făcea pe gură, la alţii pe nas, prin ochi sau urechi. Unii vedeau o sudoare infectă filtrându-se prin toţi porii pielii întregului corp. Pe mai mulţi se formară abcese enorme care eliberau un puroi urât mirositor; din corpul unora se scurgea o urină abundentă; la mulţi aceasta era îngroşată, tot atât de densă ca mierea de albine, la alţii ea era de culoare roşie sau aproape neagră şi aproape de consistenţa mâlului de râu. Cei mai mulţi expulzau din intestinele lor vânturi puturoase, asemănătoare suflurilor demonilor şi degajau o putoare insuportabilă. Şi când ei se botezară singuri, Îngerul Apei intră în corpul lor şi atunci se scurseră toate abominaţiile şi toate impurităţile păcatelor lor trecute; cum cade o cascadă de la munte, tot aşa, din corpurile lor, se scurseră materii abominabile dure sau moi. Şi solul unde s-a răspândit acest şuvoi a fost murdărit şi mirosul a devenit atât de îngrozitor că nimeni nu rezista să stea în acel loc. Şi demonii părăsiră măruntaiele lor sub formă de nenumăraţi viermi care se zvârcoleau în acest noroi poluat de toate aceste excremente; cu furie neputincioasă, furioşi de a fi astfel expulzaţi din măruntaiele Fiilor Omului de către Îngerul Apei. Şi asupra acestor viermi a coborât apoi puterea Îngerului Soarelui. Şi ei pieriră în zvârcoliri disperate nimiciţi de Îngerul Soarelui. Toţi tremurară de teroare când văzură toate aceste abominaţii ale lui Satana de care îi eliberaseră îngerii. Şi ei mulţumiră apoi lui Dumnezeu pentru a le fi trimis îngerii Săi să-i salveze. Şi erau unii chinuiţi de mari dureri, de care nu putuseră scăpa; şi neştiind ce să facă ei se hotărâră să trimită un mesager către Domnul Iisus pentru a-L ruga să revină. Abia plecară doi dintre ei pentru a-L căuta, că văzură pe Domnul Iisus apropiindu-se pe malul râului. Inimile lor se umplură de speranţă şi de bucurie când auziră salutul Său: „Pace vouă!” Numeroase erau întrebările pe care ei doreau să I le pună dar, spre marea lor mirare, rămaseră tăcuţi, nu le venea nici o idee în minte. Atunci Domnul Iisus le-a zis: „Am venit pentru că aveţi nevoie de Mine”. Unul din ei exclamă: „Da, Doamne, avem nevoie de Tine, scapă-ne de durerile noastre!” Şi atunci Domnul Iisus le-a vorbit în parabole: „Voi sunteţi asemănători fiului risipitor care timp de numeroşi ani s-a dedat chefurilor şi băuturii, petrecându-şi, cu prietenii săi, toate zilele în orgii, libertinaj şi desfrâu. În fiecare săptămână, fără ca tatăl său să ştie, el contracta noi datorii şi risipea fără socoteală totul în câteva zile. Cămătarii îi avansau mereu noi sume de bani pentru că tatăl său poseda mari bogăţii şi plătea de fiecare dată, cu răbdare, datoriile fiului său. A fost în van ca tatăl său să încerce prin reproşuri blânde să schimbe comportamentul fiului său. El nici nu asculta îndemnurile tatălui său de a renunţa la dezmăţ, pentru a merge în câmp să supravegheze munca servitorilor. De fiecare dată fiul promitea tot ce i se cerea pentru că datoriile îi fuseseră plătite, dar chiar de a doua zi, el începea vechea viaţă. Şi timp de mai bine de şapte ani el persistă în această viaţă destrăbălată. Dar în cele din urmă tatăl său îşi pierdu totuşi răbdarea şi refuză să mai plătească cămătarilor datoriile fiului său. «Dacă voi continua să plătesc de fiecare dată» îşi zise el «nu va mai exista sfârşit pentru păcatele fiului meu». Atunci cămătarii înşelaţi, în furia lor îl prinseră pe fiul risipitor pentru a-l face sclavul lor, aşa ca prin muncă silnică să poată să le înapoieze banii care îi fuseseră avansaţi. Şi atunci festinurile, beţiile şi excesele zilnice au avut un sfârşit brusc. De dimineaţă până seara, cu sudoarea frunţii sale, fiul trebuia să stropească câmpurile, şi el suferea în tot corpul din cauza acestei munci cu care nu era obişnuit. El trebuia să trăiască doar cu pâine uscată, neavând altceva pentru a o înmuia decât lacrimile sale. După ce s-a străduit în căldură şi oboseală timp de trei zile, el i-a spus stăpânului său: «Eu nu pot să mai muncesc, toate mădularele mă dor. Cât timp vrei să mă mai chinuieşti?» «Până în ziua în care prin munca mâinilor tale, tu îmi vei fi înapoiat toate datoriile; astfel după şapte ani tu vei fi liber.» Fiul, disperat, răspunse plângând: «Dar eu nu voi putea niciodată suporta această viaţă mai mult de şapte zile. Fie-ţi milă de mine, căci toate mădularele mă ard şi mă dor!» Cămătarul îi strigă: «Munceşte!»; «Timp de şapte ani ţi-ai risipit zilele şi nopţile în orgii, acum tu trebuie să munceşti timp de şapte ani. Nu îţi voi ierta nimic, până ce tu nu-mi vei fi înapoiat datoriile tale până la ultima drahmă».” Şi disperat, cu mădularele chinuite de dureri, fiul se întoarse la câmp pentru a-şi continua munca. Când sosi cea de-a şaptea zi, ziua Sabatului, în timpul căreia nimeni nu lucra, el abia se mai putea ţine pe picioare, atât de mari fiind durerile şi oboseala. Atunci, adunându-şi forţele ce îi mai rămăseseră, se îndreptă către locuinţa tatălui său, mergând clătinându-se. Aruncându-se la picioarele tatălui său, îi spuse: «Tată crede-mă şi iartă-mi toate greşelile mele. Îţi jur că niciodată nu voi mai trăi în orgii; eu voi fi de acum înainte un fiu ascultător în toate privinţele. Eliberează-mă din ghiarele opresorului meu. Tată, priveşte mădularele mele dureroase şi nu-ţi mai înăspri inima!» Atunci lacrimi ţâşniră din ochii tatălui; îl luă pe fiul său în braţe şi i-a zis: «Să ne veselim, căci astăzi o mare bucurie ne-a fost dată; fiul meu iubit pe care îl pierdusem, în sfârşit s-a regăsit!» El îl îmbrăcă în cele mai frumoase haine şi tot timpul zilei îşi sărbătoriră bucuria. A doua zi dimineaţă, tatăl îi dădu fiului un sac cu bani ca să-şi plătească toate datoriile. Când fiul reveni acasă, tatăl său îi spuse: «Fiul meu, vezi cât de uşor este ca printr-o viaţă de orgii să contractezi datorii a căror returnare să ceară şapte ani de muncă grea.» «Tată, este deja foarte greu de a avea de restituit şapte zile.» Atunci tatăl îşi atenţionă fiul: «Numai pentru această dată ţi-a fost permis să-ţi plăteşti datoriile în numai şapte zile în loc de şapte ani. Restul ţi-a fost iertat. Dar vezi ca în viitor să nu te îndatorezi din nou. Căci te asigur, tatăl tău nu te va mai ierta încă o dată pentru că tu eşti fiul său. Pentru oricare datorie nouă tu va trebui să munceşti din greu timp de şapte ani aşa cum este prevăzut în legile noastre».” „Tată, din această zi eu voi fi fiul tău ascultător şi iubitor şi nu voi mai face nici o datorie, căci am învăţat cât este de greu s-o plăteşti.” Fiul se duse apoi pe câmpurile tatălui său şi a supravegheat de atunci înainte, în fiecare zi, munca lucrătorilor. Niciodată el nu impunea o muncă prea dură lucrătorilor, căci el îşi amintea propria sa suferinţă. Anii trecură: graţie zelului său, el mări averea care îi fusese încredinţată şi îi aduse tatălui său de zece ori mai mult decât risipise în cei şapte ani de orgii. Şi când tatăl văzu că fiul său se arăta omenos cu lucrătorii şi avea mare grijă de toate posesiunile sale, îi zise: „Fiule, eu văd că toate bunurile mele sunt pe mâini bune. Eu îţi dau ţie toate turmele mele, casa mea, terenurile mele şi averile mele. Acestea să fie moştenirea ta; continuă să le fructifici ca eu să mă pot bucura de tine.” Când fiul primi moştenirea de la tatăl său, el plăti datoria tuturor debitorilor săi care nu puteau s-o plătească, căci el nu uitase că şi lui îi fusese iertată atunci când n-a putut-o plăti. Şi Dumnezeu îl binecuvântă, dăruindu-i o viaţă lungă cu mulţi copii şi multe bogăţii, pentru că el se purta bine cu toţi servitorii şi turmele sale.” Apoi Domnul Iisus le-a spus bolnavilor care Îl înconjurau: „V-am vorbit în parabole ca voi să puteţi înţelege mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cei şapte ani de festinuri, de beţii şi de orgii reprezintă păcatele trecutului. Satana este creditorul cel rău. Datoriile sunt bolile. Munca dură simbolizează durerile. Fiul risipitor sunteţi voi înşivă. Plata datoriilor se face gonind din voi demonii şi bolile pentru a vă vindeca corpul. Sacul de bani primit de la tatăl este puterea eliberatoare a îngerilor. Tatăl este Dumnezeu. Posesiunile tatălui sunt constituite din pământ şi ceruri. Servitorii tatălui sunt îngerii. Câmpurile tatălui reprezintă lumea care va fi transformată în împărăţia cerurilor dacă Fiii Omului vor fi de acord să muncească în uniune cu îngerii Tatălui Ceresc. Căci, adevăr zic vouă, este mai bine ca fiul să-L asculte pe Tatăl său şi să supravegheze pe servitorii Tatălui său în câmp, decât să devină dator cămătarului cel rău şi să fie forţat să muncească cu sudoarea frunţii sale, ca un sclav, pentru a-şi plăti toate datoriile. Este de dorit de asemenea ca Fiii Omului să se supună Legilor Tatălui lor Ceresc şi să lucreze împreună cu îngerii Săi în Împărăţia Sa decât să devină dator lui Satana, domnul morţii, maestrul tuturor păcatelor şi al tuturor bolilor, şi să trebuiască să-şi plătească păcatele prin dureri şi sudoare. Adevăr zic vouă, mari şi numeroase sunt păcatele voastre. Ani îndelungaţi voi aţi cedat ispitelor lui Satana. Aţi fost lacomi, băutori, perverşi şi datoriile voastre s-au tot adunat. Şi acum, voi trebuie să plătiţi datoria şi plata este dură şi dificilă. În consecinţă, nu vă neliniştiţi chiar de la începutul celei de-a treia zile, cum a făcut fiul risipitor, ci, aşteptaţi cu răbdare cea de-a şaptea zi care este sfântă: prezentaţi-vă atunci cu o inimă umilă şi supusă în faţa Tatălui vostru Ceresc ca El să vă ierte păcatele şi să vă plătească datoriile făcute. Adevăr zic vouă, Tatăl vostru Ceresc vă iubeşte cu o iubire infinită, căci El de asemenea vă permite să vă plătiţi în şapte zile, datoriile voastre de şapte ani. Acelora care trebuie să plătească datorii de şapte ani, dar plătesc cinstit şi perseverent până în ziua a şaptea, Tatăl Ceresc le va ierta datoriile pentru toţi aceşti şapte ani.” Un bolnav care suferea de dureri teribile întrebă: „Dar dacă noi am păcătuit de şapte ori şapte ani?” „Chiar şi în acest caz, Tatăl vostru Ceresc vă va ierta datoriile voastre în de şapte ori şapte zile.” „Fericiţi aceia care vor stărui până la capăt, căci demonii lui Satana scriu într-o carte toate faptele voastre rele, cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre. Adevăr zic vouă, nu există nici o faptă vinovată care să nu fie scrisă şi aceasta încă de la începutul lumii, înainte chiar de Tatăl nostru Ceresc. Or, dacă este posibil de a scăpa de legile făcute de regi, niciunul din Fiii Omului nu va scăpa celor făcute de Dumnezeu. Când veţi apărea în faţa Lui, demonii lui Satana vor depune ca martori împotriva voastră, din cauza faptelor voastre, şi Dumnezeu va vedea păcatele voastre înscrise în cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre, şi inima Sa se va întrista. Dacă voi vă căiţi de păcatele voastre, şi dacă prin post şi rugăciuni faceţi apel la îngerii lui Dumnezeu, fiecare zi pe care continuaţi să o petreceţi în ajunare şi rugăciune vă va fi înregistrată de îndată, şi îngerii lui Dumnezeu vor şterge din cartea corpurilor voastre şi a sufletelor voastre un an de fapte rele. Şi când ultima pagină va fi astfel ştearsă de toate păcatele voastre, ea devenind albă, puteţi să vă prezentaţi în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se va bucura în inima Sa şi vă va ierta toate păcatele. El vă va elibera din ghearele lui Satana şi de suferinţă. El vă va primi în sălaşul Său şi va ordona servitorilor Săi şi îngerilor Săi să se supună poruncilor voastre. El vă va acorda o viaţă lungă şi nu veţi mai simţi niciodată încercările bolilor. Dacă, începând din acest moment, vă veţi petrece zilele îndeplinind lucrările lui Dumnezeu, îngerii lui Dumnezeu vor înscrie toate faptele voastre bune în cartea corpurilor şi sufletelor voastre. Adevăr zic vouă, nici o faptă bună nu va rămâne ignorată de Dumnezeu şi aceasta încă de la începutul lumii. Căci de la regii şi guvernatorii voştri veţi aştepta în zadar recompensa voastră, în timp ce Dumnezeu recunoaşte întotdeauna faptele voastre bune.” „Şi, când veţi apărea în faţa Sa, îngerii vor fi martorii voştri pentru faptele bune. Şi Dumnezeu le va vedea înscrise în corpurile voastre şi în sufletele voastre şi se va bucura de aceasta. El va binecuvânta corpurile voastre, sufletele voastre şi faptele voastre bune dându-vă ca moştenire împărăţia Sa pământească şi cerească, ca voi să găsiţi în aceasta viaţa eternă. Fericit este acela care poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că el nu va mai cunoaşte moartea.” După aceste cuvinte se făcu o mare tăcere. Şi aceia care erau descurajaţi găsiră în acest discurs o forţă nouă; ei vor continua să ajuneze şi să se roage. Bolnavul care vorbise primul Îi zise: „Eu voi stărui până în ziua a şaptea.” Şi, de asemenea, cel de-al doilea Îi declară: „Eu, de asemenea, voi stărui până la de şapte ori şapte zile.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Fericiţi cei care perseverează până la capăt, căci ei vor moşteni pământul!” Unii dintre bolnavi nu se mai puteau ţine pe picioare; ei reuşiră cu chinuri să se târască în faţa Domnului Iisus şi să-L roage: „Doamne, suntem torturaţi de durere, spune-ne ce trebuie să facem.” Ei Îi arătară picioarele lor diforme, cu oase răsucite şi noduroase şi Îi explicară: „Îngerii Aerului, Apei şi Soarelui nu ne-au uşurat durerile. Totuşi noi ne-am botezat noi înşine, am ajunat şi ne-am rugat, noi am urmat sfaturile Tale în toate privinţele.” „Adevăr zic vouă, oasele voastre vor fi vindecate. Nu pierdeţi curajul. Apropiaţi-vă mai bine de Îngerul Pământului, vindecătorul oaselor, căci ele provin din pământ şi în pământ se vor întoarce.” El le indică cu braţul un loc lângă malul râului unde scurgerea apei şi căldura solară transformaseră pământul în noroi argilos. „Introduceţi picioarele voastre în noroi ca Îngerul Pământului să poată alunga din oasele voastre toate murdării şi toate bolile. Veţi vedea pe Satana şi toate durerile voastre fugind în grabă de îmbrăţişarea Îngerului Pământului; nodozităţile oaselor voastre şi toate durerile voastre vor dispare şi membrele vor fi întărite.” Bolnavii urmară aceste sfaturi ştiind că vor fi vindecaţi. Mai erau încă acolo alţii care îndurau suferinţe teribile, cu toate că persistaseră în ajunarea lor. Consumaţi de o febră intensă, ei erau la capătul puterilor. Când ei căutau să se ridice din locurile lor de suferinţă pentru a merge la Domnul Iisus, capul lor se răsucea, ca şi cum ar fi fost scuturat de un vânt puternic; de câte ori încercau să se ridice, recădeau la pământ. Atunci Domnul Iisus merse spre ei şi le zise: „Voi suferiţi, căci Satana şi bolile sale chinuie corpul vostru. Dar nu vă temeţi, căci puterea lor asupra voastră se apropie de sfârşit. Căci Satana este asemeni hoţului mânios care a intrat în casa vecinului său, pe când acesta era plecat, cu intenţia de a-i fura bunurile. Dar, avertizat, vecinul se întoarce în fugă acasă. Hoţul care deja adunase tot ce-i plăcuse, îl vede pe stăpân alergând în goană. Furios că nu poate lua ceea ce-şi alesese, el încearcă să spargă şi să distrugă totul, astfel ca nici celălalt să nu se bucure de bunurile dorite. Dar stăpânul casei intră imediat şi îl împiedică pe vecinul cel rău să-şi ducă intenţia la îndeplinire: el îl apucă şi-l dădu afară din casă. Adevăr zic vouă, aşa procedează Satana când ia în posesie corpurile voastre care sunt sălaşul lui Dumnezeu. El pune stăpânire pe tot ce jinduieşte: răsuflarea voastră, sângele vostru, oasele voastre, carnea voastră, măruntaiele voastre, ochii voştri şi urechile voastre. Totuşi, prin ajunarea voastră şi prin rugăciuni, voi aţi chemat stăpânul corpurilor voastre şi îngerii Săi. Văzând revenind adevăratul stăpân al corpului vostru, Satana ştie că sfârşitul domniei sale se apropie. În furia sa, el îşi manifestă pentru ultima dată puterea sa malefică ca să distrugă corpul vostru înaintea sosirii Stăpânului. Iată pentru ce el vă chinuie atât de îngrozitor, pentru că el simte că i se apropie sfârşitul. De asemenea, inimile voastre să nu se mai tulbure, pentru că îngerii lui Dumnezeu vor apare de îndată pentru a-şi ocupa din nou locurile lor şi de a le transforma în temple ale lui Dumnezeu. Ei îl vor prinde pe Satana pentru a-l alunga din corpurile voastre împreună cu toate bolile sale şi toate murdăriile sale. Şi veţi fi fericiţi pentru că voi veţi primi recompensa fermităţii voastre, fiind eliberaţi pentru totdeauna de boală.” Printre cei care ascultaseră pe Domnul Iisus, era unul care suferea încă mai mult decât ceilalţi. Corpul său era atât de uscat ca un schelet şi pielea tot atât de galbenă ca o frunză de toamnă. În extrema sa slăbiciune el nu putea, chiar ajutându-se de mâini, să se târască spre Iisus. El se mulţumi să-l strige de departe: „Doamne, ai milă de mine, căci de când există lumea nimeni n-a îndurat dureri ca mine. Ştiu că Tu eşti cu adevărat un Trimis al lui Dumnezeu şi sunt sigur că dacă Tu vrei, poţi să goneşti pe Satana din corpul meu într-o clipă. Îngerii lui Dumnezeu nu trebuie să asculte de Trimisul lui Dumnezeu? Vino Doamne, şi goneşte pe Satana din corpul meu, căci el se dezlănţuie în mine şi teribile sunt torturile sale.” Şi Domnul Iisus i-a răspuns: „Satana te chinuie astfel pentru că tu ai ajunat deja multe zile şi nu i-ai mai plătit tributul său. Tu nu-l mai hrăneşti cu toate scârboşeniile cu care, până în prezent, tu ai murdărit templul spiritului tău. Tu îl chinuieşti prin foame; în furia sa, el se răzbună. Nu te teme, căci adevăr îţi spun, Satana va fi gonit înainte ca să fie distrus corpul tău; pentru că, de când tu ai început să ajunezi şi să te rogi, îngerii lui Dumnezeu protejează corpul tău; din acel moment, Satana a pierdut puterea de a te distruge. Furia sa este neputincioasă, fără efect asupra îngerilor lui Dumnezeu.” Atunci toţi se apropiară de Domnul Iisus, implorându-L cu ardoare: „Doamne, fie-Ţi milă de el, căci el suferă mai mult decât noi toţi şi dacă Tu nu goneşti pe Satana din el de îndată, ne temem că nu va mai apuca ziua de mâine.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Mare este credinţa voastră. Fie după voia voastră; veţi vedea imaginea oribilă a lui Satana şi puterea Fiului Omului. Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu, cea mai plăpândă creatură a lui Dumnezeu. Pentru că Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu îl face pe cel mai slab, mai puternic decât cel mai puternic.” Şi Domnul Iisus începu să mulgă o oaie care păştea pe păşune. El vărsă laptele pe nisipul încălzit de razele soarelui zicând: „Iată, puterea Îngerului Apei a intrat în acest lapte. Acum puterea Îngerului Luminii Soarelui va intra de asemenea.” Laptele începu să fiarbă datorită căldurii soarelui. „Şi, iată, Îngerul Apei şi Îngerul Soarelui se vor uni cu Îngerul Aerului.” Vaporii laptelui în curs de fierbere începură să se ridice lent în aer. Vino şi aspiră prin gură forţele Îngerilor Apei, Soarelui şi Aerului ca să poată pătrunde în corpul tău şi să gonească departe pe Satana.” Şi bolnavul pe care Satana îl chinuia, începu să aspire profund vaporii albicioşi pentru a-i face să pătrundă în el.” „Satana va părăsi corpul tău de îndată, căci el este înfometat de trei zile, negăsind în tine hrană. El va ieşi din tine pentru a-şi potoli foamea cu acest lapte în curs de fierbere, sub formă de vapori pregătit pentru el, pentru că acest aliment îi place mult. El îi va simţi mirosul şi nu va putea să reziste foamei care deja îl chinuie de trei zile. Atunci Fiul Omului îi va distruge corpul pentru a nu mai putea să chinuiască pe nimeni.” Atunci corpul bolnavului fu apucat de febră, el vru să vomite dar nu putu. Aerul îi lipsea, el căuta cu disperare să respire şi se prăbuşi în braţele Domnului Iisus. „Acum Satana va părăsi acest corp. Priviţi-l.” Şi Domnul Iisus arătă gura deschisă a bolnavului. Atunci toţi văzură cu surprindere şi cu teroare pe Satana ieşind sub aspectul unui vierme oribil care se îndrepta spre vaporii de lapte. Domnul Iisus luă apoi două pietre ascuţite în mâini pentru a zdrobi capul lui Satana, apoi trase afară din corpul bolnavului corpul întreg al monstrului care era aproape tot atât de lung cât statura unui om. De îndată bolnavul începu să respire şi durerile sale încetară. Plină de groază mulţimea privea corpul abominabil al lui Satana. „Vezi ce animal scârbos purtai şi hrăneai la sânul tău timp de ani de zile. Eu l-am scos şi l-am omorât pentru a nu te mai chinui niciodată. Mulţumeşte-l lui Dumnezeu care a permis ca îngerii Săi să te elibereze şi pe viitor nu mai păcătui, ca Satana să nu intre din nou în stăpânirea corpului tău. Fie ca de azi înainte corpul tău să devină un templu dedicat lui Dumnezeu.” Cuvintele şi puterea Domnului Iisus îi impresionară pe toţi profund. Ei Îi spuseră: „Cu adevărat Doamne, Tu eşti un Trimis al lui Dumnezeu şi Tu cunoşti toate secretele Sale.” Domnul Iisus le-a răspuns: „Iar voi fiţi Fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, ca să puteţi participa de asemenea la puterea Sa şi să fiţi iniţiaţi în cunoaşterea secretelor Sale. Căci înţelepciunea şi puterea nu pot decurge decât din iubirea lui Dumnezeu. Iubiţi deci din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru pe Tatăl vostru Ceresc şi pe Maica voastră Pământească. Serviţi-i, dacă vreţi ca la rândul lor îngerii Lor să se pună în serviciul vostru; faceţi în aşa fel ca toate acţiunile voastre să fie închinate lui Dumnezeu. Nu hrăniţi pe Satana, căci plata păcatului este moartea, în timp ce în Dumnezeu se află răsplata binelui, iubirea, care este cunoaşterea şi puterea vieţii eterne.” Apoi toţi îngenuncheară pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru iubirea Sa. Iar Domnul Iisus plecă promiţându-le: „Eu voi reveni către toţi acei care persistă în rugăciune şi post până în ziua a şaptea. Pace vouă!” Bolnavul pe care Domnul Iisus l-a eliberat de Satana se ridică, căci forţa vieţii pătrunsese din nou în el şi orice durere îl părăsise. El respira liber şi ochii săi îşi regăsiră strălucirea. El îngenunche pe locul în care stătuse Domnul Iisus şi sărută plângând urmele paşilor Săi. Pe malul râului mulţi bolnavi începură să ajuneze şi să se roage cu îngerii lui Dumnezeu, timp de şapte zile şi şapte nopţi. Şi, pentru a fi urmat sfaturile Domnului Iisus, mare fu răsplata lor. La începutul celei de-a şaptea zile, îi părăsi orice durere. Cum soarele se ridica la orizont luminând pământul, ei Îl văzură pe Domnul Iisus venind la ei din munţi, cu capul aureolat de lumina soarelui răsărind. „Pace vouă!” În cea mai profundă tăcere, ei îngenuncheară în faţa Lui şi Îi atinseră marginea mantiei Sale, ca semn de mulţumire pentru vindecarea lor. „Nu Mie trebuie să-Mi mulţumiţi, ci Maicii voastre Pământeşti care v-a trimis îngerii Săi vindecători. Mergeţi şi nu mai păcătuiţi pentru ca să nu mai redeveniţi prada bolilor. Faceţi în aşa fel ca îngerii vindecători să rămână paznicii voştri.” Ei Îi răspunseră: „Unde trebuie să mergem, spune-ne Tu care porţi cuvintele vieţii eterne, spune-ne care sunt păcatele pe care nu trebuie să le mai comitem pentru a nu mai cunoaşte niciodată boala?” Domnul Iisus răspunse: „Fie după credinţa voastră!” Şi El se aşeză în mijlocul lor spunându-le: „Li s-a spus strămoşilor voştri: «Respectaţi pe Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pământească şi urmaţi poruncile Lor ca zilele voastre să fie prelungite pe pământ.» Îndată după acesta poruncă, li s-a dat o a doua: «Să nu ucizi!» Căci viaţa a fost dată tuturor de către Dumnezeu şi ceea ce Dumnezeu a dat nu îi este permis omului de a lua. Adevăr zic vouă, tot ce trăieşte pe pământ provine de la o Mamă unică. Iată pentru ce acela care ucide, îşi ucide fratele. De la acest criminal Maica Pământească îşi va întoarce faţa Sa: Ea îl va lipsi de sânul Său dădător de viaţă şi îngerii Săi vor fugi de la el; Satana va locui în corpul său. Carnea animalelor ucise va deveni propriul său mormânt. Căci, adevăr zic vouă, acela care ucide se ucide pe el însuşi şi acela care mănâncă carnea animalelor ucise mănâncă corpul morţii. În sângele lor, fiecare picătură din sângele victimelor va deveni otravă; în respiraţia lor, respiraţia le va deveni urât mirositoare; în carnea lor, carnea le va deveni abcese purulente; în oasele lor, oasele lor se vor pietrifica; în intestinele lor, acestea vor putrezi; în ochii lor, aceştia se vor solzifica şi în urechile lor, acestea vor forma secreţii ceroase. Moartea lor va deveni moartea sa. Numai dacă-L serviţi pe Tatăl Ceresc, datoriile voastre de şapte ani vă vor fi iertate în şapte zile. Satana nu vă înapoiază nimic, va trebui să plătiţi pentru tot: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, viaţă pentru viaţă, moarte pentru moarte, căci răsplata păcatelor este moartea. Nu ucideţi şi nu mâncaţi niciodată carnea victimelor voastre inocente, dacă nu, veţi deveni sclavii lui Satana; aceasta este calea suferinţei care duce la moarte. Acţionaţi din contră, după voinţa lui Dumnezeu ca îngerii Săi să poată să vă servească pe drumul vieţii. Ascultaţi aceste cuvinte ale lui Dumnezeu:” „Iată, v-am dat toate plantele care poartă seminţe de pe pământ şi toţi pomii cu fructele lor şi seminţele lor: acestea să fie hrana voastră. Animalelor de pe pământ, păsărilor din aer, animalelor care se târăsc pe pământ, tuturor animalelor în care există un suflu de viaţă, Eu le dau iarba verde ca hrană. Laptele animalelor care se mişcă şi trăiesc pe pământ va fi de asemenea pentru voi o hrană. La fel cum lor le dau iarba verde, vouă vă dau laptele. Dar carnea şi sângele care însufleţeşte animalele, voi nu trebuie să le mâncaţi. Vă voi cere cont pentru sângele lor clocotitor, sângele lor în care rezidă sufletul. Vă voi cere socoteală de fiecare animal ucis, ca şi de sufletele oamenilor omorâţi. Căci Eu, Domnul vostru Dumnezeu, sunt un Dumnezeu puternic şi zelos, pedepsind pe drept samavolniciile părinţilor care mă urăsc până la a treia şi a patra generaţie; şi arătându-mi îndurarea faţă de miile de oameni care Mă iubesc şi care urmează poruncile Mele. Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Şi iată o a doua, care îi este asemănătoare: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu există porunci mai mari ca acestea două.” După ce au auzit aceste cuvinte, toţi rămaseră tăcuţi, apoi unul dintre ei întrebă: „Doamne, ce trebuie să fac când văd în pădure un animal sălbatic sfâşiindu-mi fratele? Trebuie să las să piară fratele meu sau să omor animalul sălbatic? Dar, dacă îl omor, nu încalc Legea?” Domnul Iisus i-a răspuns: „În timpurile străvechi, li s-a zis strămoşilor: «Toate animalele care se mişcă pe pământ, toţi peştii mării şi toate păsările aerului au fost supuse puterii voastre.» Adevăr zic vouă, dintre toate creaturile care trăiesc pe pământ, singur omul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu. Este motivul pentru care animalele sunt pentru om şi nu omul pentru animale. Nu veţi încălca deci Legea dacă voi veţi omorî un animal sălbatic pentru a salva viaţa fratelui vostru. Căci, adevăr zic vouă, omul este mai mult decât un animal. Dar, acela care, fără motiv, omoară un animal care nu-l atacă, fie pentru plăcerea de a-l omorî, fie pentru a-şi procura carnea sa, pielea sa sau coarnele sale, acela comite un act rău, căci se transformă el însuşi în animal feroce. Este motivul pentru care sfârşitul său va semăna cu acela al animalelor sălbatice!” Un altul spuse de asemenea: „Moise, care a fost cel mai mare în Israel, a permis părinţilor noştri a mânca carnea animalelor pure şi a interzis numai carnea animalelor impure. Pentru ce ne interzici Tu folosirea cărnii tuturor animalelor? Care este Legea care vine de la Dumnezeu? Este a lui Moise sau este a Ta?” Domnul Iisus a răspuns: „Dumnezeu a dat strămoşilor voştri, prin intermediul lui Moise, zece porunci. «Aceste porunci sunt prea dure», declarară strămoşii voştri şi ei nu putură să le respecte. Plin de compasiune pentru poporul său şi nedorind ca acesta să piară, Moise îi dădu atunci de zece ori zece porunci. Căci acela ale cărui picioare sunt solide ca muntele Sion n-are nevoie de cârje, dar acela ale cărui membre sunt prea slăbite are nevoie de acestea pentru a merge. Şi Moise a zis lui Dumnezeu: «Inima mea este plină de tristeţe, căci poporul meu va pieri. Căci ei sunt fără cunoaştere şi nu pot înţelege poruncile Tale. Ei sunt ca şi copiii mici care nu înţeleg încă cuvintele tatălui lor. Permite Doamne, ca să le dau alte legi ca ei să nu piară. Dacă ei nu pot fi cu Tine Doamne, fă în aşa fel ca ei să nu fie contra Ta; astfel se vor menţine până în ziua când vor fi copţi pentru cuvintele Tale şi când Legile Tale le vor putea fi revelate».” „Moise sparse atunci cele două table de piatră pe care erau gravate cele zece porunci şi le dădu în schimb de zece ori zece porunci. Din aceste zece ori zece porunci, scribii şi fariseii au făcut de o sută de ori zece porunci şi au încărcat umerii voştri cu poveri zdrobitoare, poveri pe care ei înşişi n-au ştiut să le poarte. Cu cât poruncile sunt mai apropiate de Dumnezeu, cu atât mai mic este numărul lor. Cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât numărul lor creşte. Iată pentru ce scribii şi fariseii au atât de multe legi. Acelea ale Fiului Omului sunt şapte, cele ale îngerilor sunt trei, iar cele ale lui Dumnezeu se reduc la una.” „Eu vă învăţ numai Legile pe care voi sunteţi capabili să le înţelegeţi pentru a deveni oameni şi să urmaţi cele şapte legi ale Fiului Omului. Mai târziu, îngerii necunoscuţi ai Tatălui Ceresc vă vor releva de asemenea Legile lor, ca în sfârşit, Sfântul Spirit al lui Dumnezeu să poată coborî în voi şi să vă conducă la Legea Sa.” Toţi rămaseră minunaţi de această înţelepciune şi ziseră: „Continuă Doamne, învaţă-ne toate legile pe care noi suntem capabili să le înţelegem.”

Spovedania unui preot ateu de Ion Aion   „De mulți ani port haina preoției. Am slujit atâtea Învieri, an de an, și atâtea morți, mult mai multe, ori de câte ori s-a ivit prilejul. Am văzut atâtea nașteri și decese, atâtea vieți… atâtea suflete pe dinăuntru, din scaunul spovedaniei, acolo unde mii de oameni, de-a lungul vremii, mi-au arătat gândurile lor, îndoielile, neputințele, durerile, dar mai ales toate mizeriile ascunse în viscerele lumii. Când m-am hirotonit eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de moarte… M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut prea mult…”, spune Ion Aion.   Fragment (...) M-am așezat cu fundul pe pat și baba, rotundă cât putina, a îngenuncheat într-un târziu în fața mea, scâncind și oftând. I-am pus epitrahilul pe cap și-am început molitfa. Filica, iscoditoare, cu ochii în sus spre mine, tot dădea epitrahilul într-o parte ca să mă poată vedea. Eu i-l puneam din nou pe creștet, continuând inflexibil rugăciunea. Spurcăciunea se smucea ușor de sub epitrahil, cât să mă țină în raza ei vizuală și tot așa. După mai multe încercări de a scăpa de zgâitul ei în cerul gurii mele, am luat cartea și i-am deschis-o pe cap, ca și cum aș fi citit de-acolo rugăciunea. S-o fi uitat vreo câteva clipe în coperțile cărții, nu știu, dar nu a mai mișcat deloc. Apoi a început să aranjeze niște ciucuri de la covor, după care s-a minunat puțin de șireturile mele.  — „…Deci, ia seama, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecată.“ Țață Filică, de la ultima spovedanie încoace, să-mi spui matale ce păcate mai grele te apasă acolo, pe suflet.  — N-am, părinte, niciun păcat. Mă auzi?  Deși nu era nimeni în casă și nici prin curte, vorbea în șoaptă, nu cumva să o audă vecinele de peste șosea, pe care urma să le umple de ocări sub epitrahilul meu. De fiecare dată spovedește păcatele întregii parohii, mai puțin pe ale ei. Asta numesc eu „spovedanie apofatică“, o capodoperă a genului.  — Da, bre, te aud. Vorbește mai tare!  — N-am ce păcate să am (prima minciună). Io îmi văd de curtea mea (a doua minciună) și nu vorbesc cu nimeni (aici spune adevărul, fiindcă e certată cu toate babele din jur), treaba lor, la vârsta mea nici nu știu cum să mai trăiesc de azi pe mâine. Părinte, stai să-ți spun ce-am pățit azi-noapte. Cum dormeam eu în somn, mă auzi, da?, s-a făcut c-am visat-o pe Irina de peste drum. Iar se luase de mine degeaba și eu nu i-am răspuns nimic, dar ea tot mai tare țipa să ne-auză tot satul. De rușinea ei, am intrat în curte și-atunci ea a-nceput să mă polocrească, părinte, în toate felurile. S-o fi auzit și matale, gura ei ca dosul scroafei. Eu am tăcut și am lăsat-o în pace, că știam că mă împărtășesc de dimineață, altfel vedea ea că n-am ajuns bătaia de joc a nimănui. Și mă blestema, cică să mă umplu de purici. O sută cincizeci! Ce zici, părinte, se poate să mă blesteme așa, în vis?  — Nu, bre, stai liniștită, doar ai visat matale urât.  — Cum, părinte, am visat urât?  Dintr-o curiozitate fără miză, am dat puțin cartea la o parte să o văd pe babă, care dialoga aprins cu genunchii mei. Vorbea cu atâta înfocare, încât cutele feței îi palpitau ca-n mijlocul unei crize de intestine:  — Cum, părinte, am visat io urât, dacă m-am trezit azi-dimineață și eram toată plină de purici? Și pe cămașă, și în pat, și sub pernă, toți, o sută cincizeci! Nici nu știu ce să mai fac. După ce pleci matale, trebuie să scutur tot din casă. Nu eram io și așa amărâtă? De ce, părinte, își bat toate joc de mine? Ele se cred deștepte și io-s proasta lor?  Eu stăteam tocmai pe patul unde lovise blestemul! M-au cuprins deodată scârba, revolta, neputința și celelalte stări ale unei victime pe care o paște violul. Baba mă ținea imobilizat cu spovedania ei, iar puricii se pregăteau să mă siluiască pe toate părțile. De frica puricilor, tot sângele mi s-a refugiat brusc în cap și m-au cuprins niște dureri înfiorătoare, cum mai avusesem în ultimul timp: tâmple inflamate, amețeli, zvâcnituri, fulgerări, dinți încleștați, îîîîîîîîîîîîîîî, aaaaaaaaaah, clacam! Simțeam că nu mai pot să îndur și durerile mele de cap, și exalațiile biologice, și puricii, și înghițitul scârnăviilor duhovnicești ale unor ființe care își risipiseră Viața, iar acum mă mai aveau doar pe mine ca să facă același lucru, să mă risipească. Cred că am stat vreo câteva minute cu mâinile încleștate în cearșafurile cu purici, până ce mia trecut cât de cât valul de dureri. Când mi-am revenit, Filica își spovedea în continuare vecinele. Scuipa venin când prea în șoaptă, când prea răstit, amestecând cuvintele cu o respirație greoaie și hârâită, ce trăda un viu interes pentru moarte. Nu-mi amintesc precis ce zicea, știu doar că m-am ridicat brusc, fără să mai rostesc formula pentru dezlegarea păcatelor. Am deschis trusa de împărtășit și am turnat în linguriță. Când m-am întors, baba era tot în patru labe, muncindu-se să se ridice, în timp ce fusta lungă de lână, strânsă peste picioarele grase, îi reteza orice avânt.  — Ia, bre!  — Părinte, da’ am lingurița mea pregătită pe masă și lumânarea-i acolo, cu chibrit…  La câte trecuseră pe la gura ei o viață întreagă, acum se spuzea tocmai de la lingurița mea… ’Tu-ți!…  — Lasă, bre, că așa e creștinește, să ne împărtășim toți din același potir și cu aceeași linguriță. Și eu, și matale, și țața Irina, și oricine e vrednic. Hai, se împărtășește roaba lui Dumnezeu cu trupul lui Hristos, deschide gura!, aaaa-min! Gata, bre.  I-am urmărit cu satisfacție răzbunătoare expresia feței. În loc să se însenineze la chip după sfânta cuminecare cu trupul și sângele lui Dumnezeu, un rictus necontrolat îi adânci brusc ridurile bătrâneții. Marginile botului îi căzură în barbă, descompunerea își stârni valurile până peste ochi. Într-adevăr, lingurița mea era cam coclită și vinul oțetit, de când îl tot purtam prin geantă, dar pe moment m-am încrezut că tot numele Irinei o strepezise mai adânc pe proaspăt-împărtășită.  — Să aprinzi lumânarea după ce te ridici! Ia uite, ai pregătit și banii aici, pe masă. Bine, facă-se voia ta, deși nu trebuia… Mereu ești grijulie matale cu mine, data trecută te-ai ostenit să aduni și niște oușoare proaspete, biata de matale… Hai, Doamne-ajută!  Am lăsat-o pe Filica în genunchi și am ieșit repede din casa blestemată, blestemând și eu, la rându-mi, toate babele cu tot rahatul și puricii lor. Abia se crăpase de ziuă. Soarele își înțepa printre nori un răsărit sângeriu. Vântul se scărpina de toți copacii. Sub reverendă începuse vărsarea sângelui pentru Hristos. Fiarele sălbatice ale Filicăi, sau ale Irinei, dar expediate Filicăi prin vis, mă devorau ca pe un veritabil martir. Blestemul babelor era real și era pe mine. Legiuni de purici mă bântuiau pe la toate încheieturile și m-au purtat aproape în zbor până la biserică. Am descuiat repede lacătul gros de la intrare și am trântit în urmă ușa veche din lemn masiv, care, mulțumită mamei Zoiței, străjuia accesul în casa Domnului. Am fugit în altar și-am început să mă dezbrac, scărpinându-mă necontrolat și compunându-i Filicăi necrologuri: „Îndoliată familie, clopotele ne-au chemat astăzi la sfânta biserică pentru a ne lua rămas-bun (în sfârșit) de la cea care a fost (curva satului) enoriașa noastră și pe care (a luat-o dracu’) a chemat-o la sine Bunul Dumnezeu, după ce și-a împlinit menirea pe acest pământ (aceea de-a ne umple de purici, de sculament și alte virtuți venerice).“ În câteva clipe eram gol ca Adam în fața Creatorului, cu mult înainte ca Acesta din urmă să fi creat căldura. Să fi fost pe puțin minus zece grade Celsius. La meteo anunțaseră cea mai geroasă zi din ultimii ani pentru începutul calendaristic de primăvară. De pe peretele altarului în formă de semicerc, sfinții mă priveau înmărmuriți. Am luat hainele pe rând și-am început să le scutur violent. Apoi am ieșit fuga din altar, le-am aruncat pe strană, am înșfăcat iute maioul, scuturându-l și examinându-l precipitat. La geam, o vrăbiuță mă examina și ea cu un ochi lateral, țopăind întruna la vederea viermișorului înghețat de sub burtă. Își întorcea mereu căpșorul pentru a-și încredința și celălalt ochi de întreaga priveliște. Uite, așa e și viața, ca o vrăbiuță: câteva țopăieli inutile, o privire cu jind la ceva ce nu se poate, încă una în gol și… zboară! Ușa de la intrare se deschise.  — Părințele!? Sunteți înăuntru?  — Nuuuuuuu!!! Adică, da, dar nu intra că n-am terminat… aia, rugăciunea! Vin eu acum! Stai acolo! Ce-i?  Norocul meu că închisesem și ușa de la pronaos. M-am ghemuit în spatele stranei.  — Părințele, sunt Micu, am venit după steag pentru mormântare.  — Așteaptă acolo, nu intra! Ai auzit?  — Ce?  — Nu intra, bă!  — Gata, părințele?  M-am ridicat și mi-am tras repede reverenda peste trupul gol, apoi m-am încălțat cu ghetele, fără șosete. Într-o clipă îmi trecuse tremuratul, ba chiar nădușisem tot. Dac-am văzut că Micu e răbdător, mi-am scos ghetele, mi-am luat iute chiloții, pantalonii, până la urmă mi-am dat jos reverenda, ca să-mi pot aranja omenește maioul, cămașa, vesta și bluza de lână. Mi-am pus șosetele și m-am încălțat la loc. (...)  sursa:historia.ro descarcare gratuita de aici........  

Catarii - cine au fost catarii si care este originea lor?   Mai întâi trebuie precizat ca nu erau o rasă aparte, ci o grupare formata pe baza unor credinte comune și care și-a întemeiat propriile comunități. În al doilea rând trebuie precizata raspândirea lor. Catarii erau răspândiți pe tot teritoriul Franței, îndeosebi în sudul țării, dar și în Germania, în împrejurimile orașului Cologne, astăzi orașul Koln, și în Italia.   Termenul catar  provine din grecescul Katharis, care înseamnă purificare, și care face referire la viața ascetică dusă de membrii sectei.Catarii își spuneau Bons Hommes (bărbați buni), Bons Femmes (femei bune) dar și Bons Chretiens (buni creștini). Bons Chretiens ne arată ca se considerau adevărații creștini, în sensul că erau devotați lui Iisus Hristos, așa cum îl vedeau ei. Catarii considerau că biserica tradițională denaturase cdința.   Nu se știe cu precizie cum, când și de ce au apărut credințele catare dar tradițiile amintesc de dispute  religioase datând încă de la începuturile creștinismului. De aceea unul dintre scopurile consiliului de la Niceea convocat în anul 325 d.Hr., de primul împărat creștin Constantin a fost acela de a delimita creștinismul de arianism, care era o doctrină care nega caracterul divin al lui Iisus Hristos și susținea unicitatea lui Dumnezeu.   În secolul al XI-lea, pe fondul unui val de nemulțumire, care se facea simțit în Europa, au aparut grup anticlerical care-l  acuzau pe acesta de corupție și învățăminte false. În anul 1025 d.Hr. în castelul Monteforte de lângă Asti, în Italia, a fost descoperit un grup de „eretici”, mulțti dintre ei de origine nobilă, care propovăduia ascetismul și respingea plăcerile vinovate ale credinței. Legenda spune că ei credeau la un moment dat ca oamenii se pot reproduce „ca albinele”, în lipsa actiului sexual și că Iisus Hristos era suflet omenesc, iubit de Dumnezeu, iar nu Dumnezeu și parte a Sfintei Treimi.. Toate acestea au ajuns la urechile episcopului de Milano, care a asediat imediat castelul și ereticii au fost prinși și arși pe rug, după ce li s-a dat șansa să se salveze, sărutând crucea, considerată simbol al durerii.   Un secol jumatate mai târziu s-aformat ală grupare de „eretici” în Cologne (Germania), despre care se putea spune ca era catară, deoarece membrii săi refuzau să mănânce produsele provenite de la animale care se reproduceau prin contact sexual (de exemplu carnea și laptele de vacă, dar nu și carne de pește, despre care se credea că se înmulțește asexuat și priveau căsnicia ca pe un păcat trupesc.. Ca și în cazul grupului din Italia, și aceasta a fost blamată pentru „erezie” iar membrii lui prinși și arși pe rug. În cea de-a doua periada a secolului al XII-lea pe vremea cand incepuseră cruciadele, catarismul a avut o periaodă de înflorire, în jumatatea sudică a Franței, ajungând în vest până la Agen și în sud până la Carcassonne.   Cruciadele au constituit pentru mulți soldați din Franța dar nu numai, ocazia de a intra în contact cu un uimitor amalgam de culturi și credințe din Țara Sfântă și din împrejurimi.   Catarismul a atras un număr mare de femei de rang înalt. Motivul ar fi acela că acesta propovăduia ascetismul și supremația spiritului în fața plăcerii fizice, care erau în consonanță cu ideea, foarte populară în acea epocă, a iubirii curtenitoare, caste, cântată de menestrelii rătăcitori, cunoscuți sub numele de trubaduri.   Biserica Catolică a sesizat pericolul proliferării catarismului și viziunii acesteia eretice, a modului ascetic de viață dar și opoziția înverșunată față de ierarhia bisericească. Toate aceseta reprezentau o adevarată amenintare pentru Franța. De aceea au fost trimiși teologi și inalti prelați ai bisericii pe tot teritoriul țării să zdruncine influența crescândă a ereziei în rândurile populației. Vizitele s-au soldat cu un esec.   Inocențiu al III-lea a proclamat cruciada împotriva Languedocului, prima cruciadă a creștinătății, care a avut drept țintă orașul Beziers, centru al credinței catare dar mai ales pentru că aceasta avea un înalt grad al toleranței religioase, având un număr mare de practicanți ai catarismului, care se estima la 15000-20000 de locuitori. În fruntea cruciaților s-a aflat abatele Arnaud Amaury, care a ramas în istorie pentru faptele sale de mare cruzime. Nobilii din nordul Franței ademeniți de promisiunea că vor primi pământul confiscat de la catari s-au alăturat acestuia. Abatele a fost de neoprit chiar dacă nu a primit ajutorul cavalerilor Templieriși Ospitalieri sai Ioaniți, și în iulie 1209 oamenii săi au început asaltul asupra orașului Beziers.   Cetatea a fost imediat cucerită și abatele de Cîteaux a ordonat exterminarea nediscriminatorie a populației, chiar dacă a fost întrebat cum aveau să distingă pe ereticii catari de restul populației, acesta a raspuns :„Omorâți-i pe toți, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai săi”. Măcelul a fost înfiorător, barbati, femei copii au fost scoși din biserică, li s-au scos ochii, au fost mutilați si apoi ucisi. alțau fost legați de cai și târâți pe drum.   De menționat un detaliu important în legatură cu acest atac, este că acesta s-a produs în biserica care era închinată Mariei Magdalena chiar în ziua de 22 iulie, sărbătoarea Mariei Magdalena la catolici. În concepția catară Maria Magdalena fusese soția lui Iisus era contrară dogmei catolice și considerată drept erzie.   Până în 1229, când cruciada a fost declarată oficaîncheiată, catarismului i-au fost administrate lovituri zdrobitoare, multi dintre membrii sai gasindu-si sfârșitul arși pe rug. totuși mișcarea nu a fost complet eradicată și a intrat pe mâna altui instrument de constrângere al Bisericii catolice : Inchiziția, care a avut drepturi depline în vânarea și exterminarea ereticilor din regiune.   Ascensiunea si decăderea acestei secte secrete au avut un impact indubitabil asupra istoriei, chiar daca nu acesta a fost scopul ei.       Articol realizat cu ajutorul cartii Istoria societatilor secrete de Michael Streeter                          

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         PREFAŢĂ                                                                                                                                                                                                          În timp ce inimile se uscau sub arşiţa pustiitoare a ideilor care-l negau pe Hristos, într-un loc retras şi liniştit, un suflet simplu şi iubitor de DUMNEZEU l-a întâlnit în focarul cel viu al inimii sale pe Iisus. Binecuvântatul era misticul Jakob Lorber din Graz. Ca şi în cazul profeţilor Vechiului Testament, prin el a vorbit Spiritul atotputernic al lui DUMNEZEU, pe care el l-a simţit şi l-a auzit ca pe o tainică voce interioară.   Lorber a fost fiul unui podgorean din Steiermark, care era şi capelmaistrul unei societăţi muzicale. Mama sa era o femeie pioasă şi înţeleaptă, care ţinea foarte mult la primul ei născut. Acesta s-a dovedit încă din fragedă tinereţe foarte dotat în multe domenii. El chiar urma să se facă pastor şi a făcut studii de specialitate, dar după terminarea lor s-a dedicat preocupării sale preferate, muzica.   În cel de-al patruzecilea an al vieţii sale i s-a oferit postul de capelmaistru la Triest. Lorber tocmai îşi făcea pregătirile de plecare, când dintr-o dată şi pe neaşteptate s-a petrecut un eveniment miraculos care a dat o întorsătură decisivă vieţii şi creaţiei sale de atunci înainte, în zorii zilei de 15 martie 1840, Lorber a primit misiunea sa divină printr-o chemare de-a dreptul profetică. Precum profetului din Patmos, şi lui o voce divină i-a poruncit: "Ia-ţi acum condeiul şi scrie!"   Şi astfel el a aşternut primele cuvinte inspirate de DUMNEZEU pe care i le dicta vocea: "Aşa vorbeşte acum Domnul DUMNEZEU pentru fiecare; şi aceasta este perfect adevărat, exact şi clar; cine vrea cu ardoare să vorbească cu Mine, acela să vină cu multă dragoste către Mine şi când va fi pregătit Eu îi voi sădi răspunsul Meu chiar în inima sa. Dar trebuie să se ştie dinainte că numai cei curaţi şi cu inima plină de smerenie, vor auzi vocea Mea. Şi să nu uitaţi niciodată că cine Mă pune mai presus de lumea aceasta şi Mă iubeşte cu o iubire mare şi nesfârşită, precum iubeşte o gingaşă mireasă pe mirele ei, cu acela Eu voi merge braţ la braţ şi îi voi vorbi când Mă va întreba. El Mă va putea privi oricând precum un frate pe celălalt frate şi Mă va privi atunci precum   Eu l-am privit din veci, înainte chiar ca el să fi existat." Din momentul primirii misiunii sale divine, Jakob Lorber şi-a subordonat întreaga sa personalitate îndeplinirii acesteia şi de atunci înainte el a trăit mai mereu retras şi în smerenie, acceptând să fie doar "scribul umil al lui DUMNEZEU".   Biograful său, Karl Gottfried Ritter von Leitner, ne relatează: "începea să scrie fiind astfel inspirat, aproape zilnic, dimineaţa, înainte de micul dejun. Cel mai adesea el stătea atunci la o măsuţă, iarna, fiind lipit de sobă, cu totul retras în sine, mişcând peniţa neîntrerupt şi uniform, fără a face vreo pauză de gândire şi fără a corecta ceva din cele scrise, ca unul căruia i se dictează în taină ceva de către altcineva, în repetate rânduri el a afirmat că în timp ce auzea vocea care i se adresa, îi apărea de asemenea şi imaginea celor auzite".   Lorber însuşi scria în anul 1858 unui prieten: "Referitor la vocea cea tainică interioară şi la modul în care eu o percep, nu pot spune mai mult decât că eu primesc astfel lăuntric cuvântul cel sfânt al Domnului pe care îl percep atunci permanent, în zona inimii, ca pe un gând extrem de clar, luminos şi pur, care este exprimat în cuvinte. Nici unul dintre cei care stau în acele clipe lângă mine nu pot totuşi auzi vreo voce. Dar să ştiţi că pentru mine, această voce binecuvântată sună mai luminos şi mai clar decât orice alt sunet material". (Scrisorile lui Jakob Lorber, Bietigheim 1931). Din redactarea fidelă a celor auzite (de a căror culegere şi publicare s-au îngrijit în special Otto Zluhan şi Anselm Huttenbrenner) a rezultat, cu timpul, o operă deosebit de valoroasă, în 25 de volume, în ordine cronologică, putem aminti aici:   Casa Domnului (3 vol.), Saturn, Soarele natural, Soarele spiritual (2 vol.), Copilăria lui Iisus, Corespondenţa lui Iisus cu Abgarus, Scrisoarea din Laudiceea a apostolului Pavel, Pământul şi luna, Episcopul Martin (Un ghid prin lumea cealaltă), Robert Blum (Un ghid prin lumea cealaltă, 2 vol.), Cele 3 zile la Templu (Iisus la 12 ani, la Templu), Daruri cereşti (2 vol.) şi, în sfârşit, ca o încundnare: Marea Evanghelie a lui Ioan (o descriere amănunţită a celor 3 ani de propovăduire a lui Iisus, care completează şi interpretează informaţia biblică). Lucrul cel  mai important în cazul lui Lorber, care, de altfel, avea şi harul clarviziunii, este minunata învăţătură ce se desprinde din lucrările sale. Numai înţelepciunea atotcuprinzătoare şi profundă a lui Dumnezeu poate aborda toate problemele vieţii văzute şi nevăzute şi poate lămuri numeroasele mistere ale gândirii omeneşti dintr-un punct de vedere superior, spiritual.   Pe scurt, Lorber prezintă într-o formă desăvârşită concepţia spirituală despre lume, expiră lumea întrun mod spre care vor tinde în curând atât ştiinţa cât şi intuiţia omenirii după depăşirea materialismului, în toate domeniile cunoaşterii. Specificul limbajului din acest dicteu care este revelat oamenilor, necesită unele explicaţii, deoarece pe alocuri anumite construcţii şi expresii utilizate ar putea deruta pe unii cititori.   Existenţa profetică şi plină de mistere de care au parte doar cei binecuvântaţi de DUMNEZEU, este în ultimă instanţă inefabilă şi de aceea nu trebuie să ne mirăm, dacă în lucrările lui Lorber limbajul folosit este în deplină concordanţă cu originalitatea spirituală a profetului - aşa cum putem observa şi la evanghelişti ". Profeţii Vechiului Testament vorbesc limba specifică epocii lor, aşa cum misticii Evului Mediu o vorbeau la rândul lor pe a lor. La fel vom constata că vorbeşte şi misticul şi profetul Jakob Lorber limbajul timpului său.   Nu este prin urmare deloc nevoie să cercetăm învelişul exterior al celor revelate pentru a proba autenticitatea cuvântului profetic. La fel nu a greşit nici marele iluminat Sadhu Sundar Singh, acest original Crist al Orientului când, la un moment dat, în mesajul său către lumea apuseană, referindu-se la criticarea Bibliei de către modernişti, scria, printre altele: "Foarte adesea am remarcat că ei cercetează extrem de amănunţit doar învelişul exterior, cum ar fi stilul folosit sau probabilitatea internă a datelor ori specificul scrierilor, dar aproape niciodată ei nu caută miezul, pentru a descoperi realitatea. Căci ar trebui să se ştie că, cu totul altfel se apropie de Biblie cel care într-adevăr caută realitatea! El are atunci numai o dorinţă, şi anume, să fie şi să rămână una cu realitatea (DUMNEZEU); lui niciodată nu-i pasă când sau prin mâna cui a fost scrisă o anume carte ori a fost revelată o anume Evanghelie. El ştie doar că acolo are cuvântul lui DUMNEZEU, pe care profeţii şi apostolii l-au notat cu rigurozitate, aşa cum i-a îndemnat atunci Duhul Sfânt." (a doua epistolă a lui Petru, 1 ,21). (Sadhu Sundar Singh, "Gesammelte Schriften", Stuttgart, 1972). La fel noi putem spune acum şi despre mesajul lui Jakob Lorber. Căci niciodată nu se poate afirma cu tărie că revelaţia divină s-a încheiat odată cu apariţia Sfintei Scripturi. Dacă am gândi vreodată asta, ar însemna să limităm în mod copilăresc acţiunea lui DUMNEZEU. El se adresează în toate timpurile atât celor care îl iubesc cât şi prietenilor săi, prin viziuni şi revelaţii şi le comunică misterele sale. Iar misterele lui DUMNEZEU sunt în veci fără de sfârşit.   Să ne amintim în această direcţie că apostolul  Ioan este cel care a scris: "Căci trebuie să ştiţi că mai sunt multe alte lucruri pe care Iisus le-a făcut şi dacă ar fi să se scrie toate câte a făcut cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta aproape că n-ar putea cuprinde cărţile care s-ar putea atunci scrie." (21,25). Marea Evanghelie a lui Ioan este, fără îndoială, cea mai remarcabilă lucrare divin inspirată a lui Jakob Lorber. Ea cuprinde peste 10 volume, în ediţia originală în limba germană, în care ni se revelează, în detaliu, diferite momente din viaţa lui Iisus, în cei trei ani ai misiunii sale spirituale pe pământ, timp în care a desfăşurat o intensă, extraordinar de bogată şi uluitoare activitate spirituală.   Marea Evanghelie a lui Ioan oferă o nouă imagine asupra lumii, integrată într-o perfectă armonie cosmică. Sunt prezentate informaţii clare şi inedite despre Creaţie, despre îngeri, cosmogonie, lumea astrală, religiile asiatice, materie, suflet şi spirit. Această nouă revelaţie nu este deloc în contradicţie cu revelaţia tradiţională a celor patru Evanghelii ci, dimpotrivă, ambele au la bază acelaşi fundament divin.   Această operă monumentală este străbătută pe tot parcursul ei de cea mai înaltă înţelepciune divină care luminează întreaga Creaţie. Ea arată oamenilor o cale simplă spre desăvârşire spirituală, cale uşor accesibilă oricui urmează cu seriozitate şi plin de entuziasm şi perseverenţă învăţăturile lui Iisus. Sunt reliefate, totodată, multe similitudini cu filosofia şi înţelepciunea orientală care sunt de o evidenţă frapantă. Găsim nenumărate concepte şi idei comune celor două tradiţii spirituale ceea ce demonstrează încă o dată că înţelepţii au o lume comună.   Marea Evanghelie a lui Ioan a fost scrisă de Jakob Lorber între anii 1851 şi 1864. O primă copie după manuscrisele originale ale acestei capodopere a fost realizată în anul 1871, copie care a stat la baza a două ediţii ulterioare care au cunoscut lumina tiparului în anul 1891 şi respectiv 1909. însă abia în anul 1922, prin grija lui Otto Zluhan, apare cea de-a patra ediţie a Marii Evanghelii a lui Ioan, de data aceasta având ca sursă manuscrisele originale. Din motive greu de înţeles, aceste manuscrise au fost transportate în Transilvania, la Mediaş, de unde, apoi, au fost readuse la lumină, în anii de după cel de-al doilea război, mondial au fost tipărite ediţiile cu numerele 5 şi 6 care aveau la bază ediţia a patra din anii douăzeci. Ulterior, au mai fost publicate încă trei ediţii: 7, 8 şi 9, toate acestea fiind ediţii în limba germană. Marea Evanghelie a lui Ioan a fost de asemenea tradusă şi în limbile franceză şi engleză, iar ediţia de faţă este prima traducere în limba română. Astfel, această lucrare cât şi celelalte scrieri ale lui Jakob Lorber, inspirate de divinitate, au fost tipărite şi vândute în milioane de exemplare şi au reuşit să reaprindă scânteia aspiraţiei către desăvârşire în sufletele multor oameni. Fie ca cititorul intuitiv şi plin de dragoste de DUMNEZEU al acestei cărţi să recunoască imediat al cui Spirit ne vorbeşte în taină prin cuvântul modestului "scrib ai lui DUMNEZEU" care a fost Jakob Lorber.                                                                           Capitolul 1 Scurtă introducere pentru o cât mai bună înţelegere spirituală a revelaţiilor Evangheliei Sfântului Ioan, apostolul preferat al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 1 Ioan 1, 1-5) La început era Cuvântul (Logosul creator) şi Cuvântul (Logosul creator) era cu Dumnezeu şi Cuvântul (Logosul creator) era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate care s-au făcut au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era şi viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează neîncetat în întuneric şi întunericul niciodată n-a biruit-o.                                                                             Aceste versete sunt sursa a numeroase erori şi confuzii; cei mai înverşunaţi adversari ai lui Dumnezeu s-au folosit şi se folosesc în nenumărate feluri de aceste texte pentru a contesta divinitatea Mea; mai ales ei sunt aceia care resping de fapt întreaga divinitate. Noi nu vom relua aici toate vicleniile lor, căci aceasta nu ar crea decât o confuzie şi mai mare, ci vom urmări mai degrabă să punem în evidenţă această lumină, lumina care va combate şi va elimina aceste erori. Neînţelegerea acestui text ţine în principal de insuficienţele unor traduceri cât mai corecte din limba originală într-o limbă modernă. Deoarece lucrurile se prezintă astfel, trebuie ştiut că aceasta s-a datorat necesităţii ca mesajul spiritual al acestui text să poată fi mai bine ascuns, căci altfel, de multă vreme, dimensiunea sa cea mai sacră ar fi fost deja dezvăluită, spre marea nefericire a întregului pământ. Tocmai de aceea doar învelişul exterior al textului a putut fi atins. Însă miezul său cel viu nu a putut fi profanat. Acum a sosit timpul să dezvăluim sensul cel mai profund şi autentic al Evangheliei tuturor acelora caresunt demni de această revelaţie, dar să ştiţi că revelaţia aceasta îi va costa mult pe cei care nu sunt demni, căci Eu nu voi tolera şi nici nu voi accepta vreodată să se râdă de Mine. Acestea fiind spuse, vom da în continuare o explicaţie necesară. Aici trebuie mai întâi luat în consideraţie doar sensul spiritual (lăuntric) al textului şi nu sensul său cel mai profund, care are o dimensiune divină. Acest al doilea sens fiind mult prea sacru, el ar putea aduce prejudicii celor care nu trăiesc după cuvântul Evangheliei, în ceea ce priveşte sensul spiritual interior, acesta este totuşi uşor de descoperit cu ajutorul unei traduceri cât mai corecte, corespunzătoare. Este ceea ce vom demonstra în continuare. Expresia "La început" este incorectă şi deformează, astfel sensul profund, căci ea pare să conteste şi să pună la îndoială existenţa eternă a lui Dumnezeu, aşa cum au făcut deja anumiţi înţelepţi ai Antichităţii, care i-au inspirat pe ateii de astăzi. Având însă textul exact, va fi uşor să dezvăluim foarte precis sensul profund al acestuia. 6. Traducerea exactă ar trebui să fie: "La origini, (sau: fundamentul primordial a tot ceea ce există) a fost şi este lumina", adică marea şi sacra înţelepciune creatoare, ideea esenţială divină. Această lumină nu numai că exista întru Dumnezeu, dar ea exista deopotrivă şi prin Dumnezeu. Aceasta semnifică aici că lumina nu numai că emana în esenţă de la Dumnezeu, ci că totodată ea nu era numai întru Dumnezeu, ea (lumina) fiind de asemenea şi aproape de Dumnezeu şi astfel ea înconjura într-un anumit fel fiinţa divină originară. Din această explicaţie rezultă deja fundamentul întrupării divine a Fiului omului, aşa cum va lămuri în întregime pasajul următor.   Ce era sau cine era aşadar, la drept vorbind, această lumină, această mare idee, această preasfântă idee fundamentală, din care toate fiinţele au provenit într-un mod perfect liber? Aceasta nu putea să fie decât Dumnezeu însuşi, pentru că în Dumnezeu, din Dumnezeu şi prin Dumnezeu, doar Dumnezeu putea reprezenta esenţa Sa eternă şi perfectă. De aceea, textul originar spune: "În Dumnezeu era lumina şi totodată lumina îl pătrundea şi îl înconjura pe Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi era lumina". Acest prim verset - explicat astfel - poate fi înţeles de către oricine, iar după aceea înţelegerea celui de-al doilea verset rezultă de la sine: cuvântul mai sus menţionat, sau lumina (ori marea şi divina idee creatoare) nu a provenit din esenţa divină originară, ci a existat din eternitate, fiind una cu Dumnezeu şi asemenea lui Dumnezeu însuşi, în aşa fel încât ea (lumina) nu presupune nici un fel de devenire, ceea ce explică totodată de ce se spune: "La început, sau la origini, întreaga existenţă şi fiecare fiinţă care urma să fie manifestată existau toate prin Dumnezeu, întru Dumnezeu, de la Dumnezeu, adică erau una cu Dumnezeu însuşi, de la un capăt la altul". Acest verset face aluzie, într-o manieră evidentă, la definiţia din primul verset a "cuvântului" sau a  "luminii", origine a oricărei existenţe sau a oricărei fiinţe care se va naşte, într-un mod perfect, dar care încă este nemanifestat. În consecinţă, în forma sa reală, acest al treilea verset semnifică: "Orice fiinţă îşi are cu adevărat originea în această Fiinţă primordială, care este prin Ea însăşi - în totalitate - originea eternă a propriei Sale Fiinţe. Lumina, cuvântul (Logosul creator) şi voinţa acestei Fiinţe provin din propria Sa lumină; ideea Sa creatoare originară este o parte din Ea însăşi, care este dornică de a se manifesta sub o formă vizibilă, în toată desfăşurarea nesfârşită, nimic nu a apărut şi nu a luat o formă vizibilă fără să provină din această origine şi fără să fi trecut prin acest proces. Din înţelegerea corectă a acestor trei versete rezultă înţelegerea corectă a celui de-al patrulea. Este astfel uşor de înţeles că Fiinţa originară a întregii existenţe, lumina oricărei lumini, gândirea primordială a oricărei gândiri şi a oricărei idei, forma iniţială - în sensul ei de origine fundamentală a oricărei forme -, nu putea fi lipsită de formă şi nu putea fi un lucru mort, moartea fiind contrariul perfect al fundamentului fiinţei, care este viaţa. Astfel, în acest cuvânt ori în această lumină (sau altfel spus, această mare şi divină idee) de la Dumnezeu, întru Dumnezeu şi care se află la originea oricărei manifestări a lui Dumnezeu însuşi, era viaţa cea mai perfectă. Dumnezeu era deci şi este în El însuşi şl prin El însuşi, de la un capăt la altul şi în totalitate, fundamentul absolut şi suprem, etern şi desăvârşit al oricărei vieţi, această lumină şi această viaţă cheamă toate fiinţele la viaţă şi această lumină sau această viaţă este lumina, ea (lumina) fiind chiar viaţa însăşi în fiecare fiinţă şi în fiecare om născut din El. Aceste fiinţe şi aceşti oameni au fost creaţi astfel după imaginea perfectă a luminii primordiale, care este prima condiţie a existentei lor, lumina şi viaţa lor fiind astfel perfect asemănătoare acestei Fiinţe primordiale eterne. Dar, pentru că viaţa divină originară este şi trebuie să fie perfect liberă, fără libertate ea nemaiputând fi viaţă şi, pentru că viaţa tuturor fiinţelor create este şi trebuie să fie asemănătoare vieţii originare, fără de care viaţa şi absenţa vieţii sau moartea nu ar putea exista, rezultă în mod evident că nu li se poate da fiinţelor create, oamenilor, decât o viaţă perfect liberă, ce este resimţită de aceştia ca fiind perfect liberă, fără a trage de aici concluzia că această viaţă provine de la ele însele (adică de la fiinţele create), ci dimpotrivă, că ea a apărut pur şi simplu prin voinţa atotputernică a lui Dumnezeu. Orice fiinţă creată trebuie şi poate să aibă percepţia faptului că viaţa şi fiinţa sa sunt şi trebuie să fie create după imaginea cea desăvârşită a lui Dumnezeu, fără de care ea (fiinţa) nu ar avea nici viaţă şi nici existenţă. Însă, dacă privim realitatea mai îndeaproape, se dovedeşte că în toate fiinţele create se regăsesc în mod necesar două sentimente: pe de o parte, sentimentul de a avea în sine asemănarea cea divină sau lumina divină originară şi, pe de altă parte, ca un efect al acestei lumini, sentimentul unei transformări progresive, care ni se revelează prin voinţa primordială a Creatorului. Primul sentiment situează creatura într-o asemănare absolută cu Creatorul, astfel încât ea crede tocmai de aceea că este ieşită din ea însăşi şi ea consideră că este perfect independentă şi fără nici o legătură cu vreo origine primordială eternă; ea mai crede că este conţinută în ea însăşi şi poate dispune de ea însăşi. Al doilea sentiment - care decurge în mod necesar din primul - este conştiinţa de a proveni din această proprie origine primordială şi de a se manifesta liber în timp, considerându-se totodată foarte dependentă de această origine primordială. Acest sentiment de umilire, atunci când se revelează în fiinţă, transformă prima atitudine, orgolioasă, într-un sentiment de umilinţă, care este absolut necesar, aşa cum va fi demonstrat ulterior. Sentimentul orgoliului combate însă cu putere acest sentiment de smerire de sine, pe care el vrea să-l reprime. Din această luptă apare ranchiuna şi în final survine ura faţă de această origine primordială a oricărei fiinţe şi astfel apare refuzul de a se vedea umilită prin acest sentiment de dependenţă; astfel, sentimentul orgoliului creşte, se întăreşte şi atunci fiinţa se întunecă, înlăuntrul creaturii, în locul luminii primordiale iau astfel naştere noaptea şi întunericul, iar această noapte şi acest întuneric nu vor mai recunoaşte în ele lumina primordială, îndepărtându-se ca nişte orbi de ea.     Lumina primordială poate atunci străluci într-o astfel de noapte, dar această noapte în care există o lumină - lumină pe care ea (noaptea) nu o mai poate vedea -, nu mai poate recunoaşte lumina care vine la ea pentru a o transforma în această autentică lumină primordială. În mod asemănător am venit Eu în lumea întunericului, ca fiind eterna Fiinţă originară a oricărei existenţe şi ca fiind lumina primordială a oricărei lumini şi a oricărei vieţi, pentru toţi cei care provin din Mine, dar ei nu M-au recunoscut fiindcă se aflau în noaptea penibilului lor sentiment de orgoliu. Al cincilea verset arată cum am venit Eu, Cel care exist din toată eternitatea după dimensiunile Mele şi după proporţii primordiale, în această lume pe care am creat-o şi pe care am născut-o, şi cum ea (lumea) nu poate să Mă recunoască drept propriul fundament (izvor) al fiinţei ei. În calitatea Mea de origine a oricărei existente, am văzut - de la înălţimea luminii Mele primordiale, eternă şi preasfântă -, cum acest sentiment de superioritate, care este lumina primordială în om, a slăbit din ce în ce mai mult în cursul acestei lupte continue şi cum această lumină a vieţii a devenit din ce în ce mai slabă şi mai întunecată, ea ajungând până la punctul în care, dacă Eu nu aş fi venit personal în faţa oamenilor, în proporţiile Mele cele mai frumoase (cu alte cuvinte, în trupul Meu de glorie) pe care Eu le dădusem şi lor iniţial, ei ar fi fost cu siguranţă, în marea lor majoritate, incapabili să Mă recunoască; iar aceasta ar fi fost cu atât mai mult, dacă aş fi venit la ei într-un mod inopinat, ca un pur "Deus ex machina", sub o formă umană neaşteptată; daca aş fi procedat în acest fel, doar Eu singur aş fi fost răspunzător dacă oamenilor le-ar fi fost imposibil să recunoască venirea Mea neaşteptată.'... Desigur că Eu am prevăzut aceasta din eternitate. Astfel, am anunţat într-un mod destul de fidel şi cu precizie oamenilor venirea Mea, prin intermediul a mii de clarvăzători (profeţi) pe care i-am inspirat şi care nu şi-au pierdut lumina divină în această luptă. Când venirea Mea s-a produs în sfârşit, am făcut în aşa fel încât ea să fie însoţită de miracole şi am făcut chiar să apară un om în care sălăşluia un suflet de o înaltă spiritualitate, care era capabil să anunţe oamenilor venirea Mea şi prezenţa Mea pe pământ.   descarcare carte....

RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI Antică si modernă   RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI este o relatare biblică şi istorică detaliată a modului, timpului şi locului în care pâgânismul antic a fost amestecat cu crestinismul, precum şi a motivaţiei care a stat la baza acestui amestec. Începând de la primele zile ale existenţei Babilonului şi de la legendele care i-au înconjurat pe Nimrod, Semiramida şi Tamuz, sunt urmărite anumite obiceiuri şi ritualuri în diferiteie lor evoluţii, furnizind astfel chei prin care se dezleagă „taina"! Apostolii au prezis că va veni o apostazie, şi dovada prezicerii lor este acum evidentă în istorie. Având asemenea dovezi în mână, toţi credincioşii adevăraţi ar trebui să caute ca niciodată înainte, simplitatea găsită în Cristos, şi să se lupte cu toată seriozitatea pentru acea credinţă de la început care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna   Capitolul Unu   Babilon - Sursa falsei religii   Începutul Babilonului - Nimrod, primul lui rege - un vânător puternic - un răzvrătit înaintea lui Dumnezeu - soţia lui, Semiramida - copilul ei Tamuz - înşelăciuni. O relatare biblică şi istorică a modului cum s-a răspândit păgânismul babilonian în naţiuni, cum a fost absorbit în Imperiul Roman, şi în final s-a amestecat  creştinismul în Roma   RELIGIA TAINICĂ a Babilonului a fost descrisă în mod simbolic în ultima carte a Bibliei, ca o femeie „îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână o cupă de aur, plină de urâciunile şi murdăria curviei ei; şi pe fruntea ei era scris un nume: O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI (Ap.17:l-6). Când Biblia foloseşte un limbaj simbolic, cuvântul „femeie" poate simboliza o biserică. Adevărata Biserică, de exemplu, este asemănată cu o mireasă, cu o fecioară curată, cu o femeie fără pată şi ireproşabilă (Ef.5:27; Ap.19:7,8). Aici, însă, într-un contrast izbitor, este zugrăvită o femeie necurată, o femeie mânjită, o curvă. Dacă este corect să aplicăm acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar că el se poate referi doar la o biserică mânjită şi decăzută! Cu litere majuscule, Biblia o numeşte „TAINA BABILONULUI. Când a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul - ca oraş şi imperiu - fusese deja distrus şi lăsat în ruine, după cum prevestiseră profeţii Vechiului Testament (Is.13:19-22; Ier.51:52). Însă conceptele şi obiceiurile religioase care şi-au avut originea în Babilon au continuat şi au fost bine reprezentate în multe din naţiunile lumii. Care a fost însă religia Babilonului antic? Cum a început totul? Ce semnificaţie are aceasta în era modernă? Cum se leagă toate acestea de ceea ce a scris Ioan în cartea Apocalipsei? Întorcând paginile timpului la perioada chiar de după potop, vedem că oamenii au început să migreze dinspre est: „şi s-a întâmplat, pe când călătoreau dinspre est, că au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo" (Gen.11:2). Aici a fost construită cetatea, oraşul Babilon, iar această ţară a devenit cunoscută sub numele de Babilonia sau mai târziu de Mesopotamia. Aici, râurile Eufrat şi Tigru acumulaseră bogate depozite de sol ce puteau produce recolte din belşug. Dar existau anumite probleme cu care se confruntau oamenii. În primul rând, ţinutul era năpădit de fiare sălbatice ce constituiau o ameninţare permanentă pentru siguranţa şi pacea locuitorilor (cf. Ex.23:29,30). Evident că oricine putea să ofere cu succes protecţie împotriva fiarelor sălbatice era primit cu urale de către oameni. În acest timp a apărut pe scenă un bărbat înalt, foarte voinic, cu numele de Nimrod. A devenit renumit ca un mare vânător de fiare sălbatice. Biblia ne spune: „Cuş l-a conceput pe Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului: de aceea s-a zis: Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului" (Gen.10:8,9). După cât se pare, succesul lui Nimrod ca vânător puternic l-a făcut să devină renumit printre acei oameni primitivi. A devenit „un puternic" pe pământ - un conducător renumit în chestiunile sociale. Dobândind acest prestigiu, a născocit un mijloc de protecţie mai bun. În loc să se lupte permanent cu fiarele sălbatice, de ce să nu-i organizeze pe oameni în oraşe, pe care să le împrejmuiască cu ziduri de protecţie? Apoi, de ce să nu organizeze aceste oraşe întrun regat? Este evident că aceasta era gândirea lui Nimrod, deoarece Biblia ne spune că el a organizat un astfel de regat. „Şi începutul REGATULUI său era Babel şi Erec şi Acad şi Calne, în ţara Şinear" (Gen.l0:10). Regatul lui Nimrod este primul menţionat în Biblie. Chiar dacă s-ar putea spune că unele din progresele făcute de Nimrod au fost bune, totuşi Nimrod a fost un conducător nereligios. Numele de Nimrod vine de la marad, care înseamnă „el s-a răzvrătit". Expresia „unul puternic înaintea Domnului" poate avea un sens ostil - cuvântul „înaintea" fiind uneori folosit cu sensul de „împotriva" Domnului. The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia Ebraică) spune că Nimrod era „cel ce a făcut pe toţi oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu".2   Cunoscutul istoric Josefus Flavius a scris: „Nimrod a fost cel care i-a aţâţat la un astfel de afront şi dispreţ la adresa lui Dumnezeu... El a mai transformat în mod treptat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mod de a-i îndepărta pe oameni de frica de Dumnezeu... mulţimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod... şi au ridicat un turn, necruţând munca istovitoare şi nici neglijând în vreo privinţă lucrarea: şi astfel, datorită mulţimii de braţe de muncă angajate în ea, s-a înălţat foarte mult... Locul pe care au ridicat turnul se numeşte acum Babilon".3     Alexander Hislop a scris amănunţit despre modul în care religia babiloniană s-a dezvoltat în jurul tradiţiilor privitoare la Nimrod, soţia sa Semiramida (Semiramis) şi copilul ei Tamuz, bazându-şi concluziile pe informaţii ce ne-au parvenit prin istorie, prin legende şi mituri.4 După cum spun istoriile de demult, când a murit Nimrod, trupul său a fost tăiat în bucăţi, ars şi trimis în diferite ţinuturi. Practici similare sunt menţionate în Biblie (Jud.l9:29; 1.Sam.11:7). După moartea sa, care a fost foarte jelită de locuitorii Babilonului, soţia lui a pretins că el era acum zeul-soare. Mai târziu, când a dat naştere unui fiu, a pretins că fiul ei, pe nume Tamuz, era Nimrod, eroul lor renăscut. (Imaginea din pagina următoare arată modul în care a ajuns să fie reprezentat Tamuz în arta clasică).   Mama lui Tamuz auzise probabil profeţia despre venirea lui Mesia, născut dintr-o femeie, deoarece acest adevăr era cunoscut din cele mai străvechi timpuri (Gen.3:15). Ea a pretins că fiul ei a fost conceput într-un mod supranatural şi că el era sămânţa promisă, „mântuitorul". Cu toate acestea, în religia ce se dezvolta, oamenii nu s-au închinat numai înaintea copilului, ci şi înaintea mamei! O mare parte din închinarea babiloniană a fost transmisă prin simboluri misterioase - era o religie „tainică, misterioasă". Deoarece se credea că Nimrod era zeul-soare, se considera că focul este reprezentarea lui pământească. Aşadar, după cum vom vedea, în cinstea lui se aprindeau lumânări şi focuri ceremoniale. În alte forme, el a fost simbolizat prin imagini ale soarelui, peştelui, arborilor, stâlpilor şi animalelor.     Peste secole, Pavel descria foarte potrivit direcţia pe care o urmau locuitorii Babilonului: „Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu... ci au devenit deşerţi în închipuirile lor, şi inima lor nebună s-a întunecat. Dându-se drept   înţelepţi, Tammuz Tamuz au înnebunit, şi au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor cu o imagine făcută asemenea omului pieritor, şi păsărilor, şi patrupedelor, şi târâtoarelor... ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, şi s-au închinat şi au slujit creaturii mai mult decât Creatorului...  Din  această  cauză, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi ruşinoase" (Rom.1:21-26). Acest sistem de idolatrie s-a răspândit din Babilon spre naţiuni, căci din acest loc au fost împrăştiaţi oamenii pe faţa pământului (Gen.11:9). Plecând din Babilon, au luat cu ei închinarea adusă mamei şi copilului, împreună cu diverse simboluri misterioase. Herodot, călător prin întreaga lume şi istoricul antichităţii, a fost martor al prezenţei religiei tainice şi al ritualurilor ei în numeroase ţări şi menţionează modul în care Babilonul a fost sursa primară din care au provenit toate sistemele idolatre. Bunsen spune că sistemul religios egiptean se trăgea din Asia şi din „imperiul primitiv din Babel". În cunoscuta sa lucrare, Nineveh and its Remains (Ninive şi relicvele ei), Layard declară că avem mărturia unită a istoriei sacre şi profane, care spune că idolatria şi-a avut originea în ţinutul Babilonia - cel mai vechi sistem religios. Toţi aceşti istorici au fost citaţi de Hislop.5   Când Roma a devenit un imperiu mondial, este un fapt cunoscut că ea a asimilat în cadrul sistemului ei zeii şi religiile diferitelor ţări păgâne peste care guverna.6 Deoarece Babilonul a fost sursa păgânismului acestor ţări, putem înţelege faptul că religia timpurie a Romei păgâne n-a fost altceva decât închinarea babiloniană dezvoltată în diverse forme şi sub diferite nume în regiunile în care a ajuns. Ţinând seama de această realitate, constatăm că în vremea în care Roma guverna Crestinii au fost martirizati. lumea S-a născut, a trăit printre oameni, a murit şi a înviat adevăratul Mântuitor, Isus Cristos. El S-a înălţat la ceruri, a trimis Duhul sau Spiritul Sfânt, iar pe pământ a fost întemeiată biserica nou-testamentală. Ce zile glorioase! Trebuie doar să citim cartea Faptele Apostolilor pentru a vedea cât de mult a binecuvântat Dumnezeu pe po-porul Său în zilele acelea. Mulţimi de oameni au fost adăugaţi Bisericii. Se făceau semne mari şi minuni în timp ce Dumnezeu îşi confirma Cuvântul prin semnele însoţitoare. Creştinismul, uns de Duhul Sfânt, s-a răspândit în  lume ca focul într-o stepă. A înconjurat munţi şi a străbătut oceane. I-a făcut pe regi să tremure şi pe tirani să se teamă. S-a spus despre acei creştini din primul secol că au „întors lumea cu susul în jos"! - atât de puternic era mesajul şi spiritul lor (Fap.17:6).7 Nu după prea mult timp însă, oamenii au început să se pună pe ei înşişi ca „domni" peste poporul lui Dumnezeu în locul Duhului Sfânt. În loc să cucerească prin mijloace spirituale şi prin adevăr - ca în primele zile -, oamenii au început să le înlocuiască pe acestea cu ideile şi metodele lor. Încercări de contopire a păgânismului cu creştinismul s-au făcut chiar pe vremea când se scria Noul Testament, pentru că Pavel menţiona că „taina fărădelegii" era deja la lucru; el a avertizat că va veni o „apostazie", iar unii se vor „îndepărta de la credinţă, dând atenţie duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor demonilor" -  doctrine-le înşelătoare ale păgânilor (2.Tes.2:3,7; l.Tim.4:2).   Pe când scria Iuda cartea care îi poartă numele, era necesar ca el să-i îndemne pe oameni să „lupte cu seriozitate pentru credinţa care era dată sfinţilor „odată pentru totdeauna", pentru că se furişaseră între ei unii oameni care încercau să aducă lucruri ce nu făceau parte din credinţa originară (Iuda 1:3,4). Creştinismul   se   confrunta   cu păgânismul babilonian în diversele lui forme ce se statorniciseră în Imperiul Roman. Primii creştini au refuzat să aibă de a face cu obiceiurile şi convingerile lui. De aici au rezultat persecuţii intense. Mulţi creştini au fost acuzaţi pe nedrept, aruncaţi la lei, arşi pe rug, torturaţi şi martirizaţi în diferite moduri. Apoi au început să fie făcute schimbări mari. Împăratul Romei şi-a mărturisit convertirea la creştinism. Ordinele imperiale de încetare a persecuţiilor au străbătut imperiul. Episcopilor li s-au dat onoruri înalte. Biserica a început să primească recunoaştere şi putere din partea lumii. Dar pentru toate acestea trebuia să se plătească un mare preţ! S-au făcut multe compromisuri cu păgânismul. În loc ca biserica să fie separată de lume, a devenit parte a acestui sistem lumesc. Împăratul acordând favoruri, a cerut să i se dea un loc de conducere în biserică, deoarece în păgânism se credea că împăraţii sunt zei. Din acest moment, s-a făcut pe scară mare un amestec de păgânism cu creştinism, în special în Roma.   Credem că paginile ce urmează dovedesc faptul că tocmai acest amestec e cel care a produs acel sistem cunoscut astăzi ca biserica Romano-catolică. Nu ne îndoim de faptul că sunt mulţi catolici serioşi, sinceri şi devotaţi. Nu este intenţia noastră să nu luăm în serios sau să ridiculizăm pe cineva cu ale cărui convingeri nu suntem aici de acord. În schimb, sperăm ca această carte să-i inspire pe toţi oamenii - indiferent de apartenenţa lor religioasă - să părăsească învăţăturile şi concepţiile babiloniene şi să caute o reîntoarcere la credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

descărcare carte format docx

PREFAŢĂ O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi. Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois   download pdf........   INTRODUCERE Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos. Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. I. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău. Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii. In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia, derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii. Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd” şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial. Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.   II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul ştiinţific Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc. Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă. B. Elementul filozofic Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective, ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal. Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii. 1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic. 2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei. Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie. Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase. Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel. 3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului. Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei dintr-o perspectivă creştină. C. Elementul artistic In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.

III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII Istoria Bisericii este doar un exerciţiu academic plictisitor de amintire a unor fapte, dacă nu ia în considerare problema valorii ei pentru creştin. Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice, didactice şi morale ale istoriei decît au mulţi istorici moderni. Cercetătorul conştient de valorile ce urmează a fi obţinute din studiul istoriei Bisericii creştine, are o motivaţie puternică să studieze acest domeniu particular al istoriei umane. A. Istoria Bisericii ca sinteză Una din valorile esenţiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale ale trecutului Evangheliei creştine de proclamarea şi aplicarea viitoare a acelei Evanghelii într-o sinteză prezentă care creează înţelegerea marii noastre moşteniri şi inspiraţia pentru proclamarea şi aplicarea ei în continuare. Istoria Bisericii arată Duhul lui Dumnezeu în acţiune prin Biserică, de-a lungul epocilor ei de existenţă. Teologia exegetică este legată într-un tipar plin de semnificaţie de teologia practică, şi cercetătorul vede cum teologia sistematică a avut un impact asupra gîndirii şi acţiunii umane anterioare. B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înţelegerea prezentului Istoria Bisericii are valoare mare ca explicaţie a prezentului. Putem înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în trecut. Explicaţia situaţiei ciudate a existenţei a peste 250 de grupuri religioase în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut la începutul istoriei Bisericii, iar apoi Reforma 1-a accentuat. Este interesant să descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele Unite şi să observăm apariţia Bisericii Anglicane în lupta dintre puterea regală şi papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea wesleyană care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană. Cei din credinţa reformată sau prezbiteriană vor fi încîntaţi să urmărească originea bisericii lor în Elveţia. în felul acesta devenim conştienţi de descendenţa noastră spirituală. Diferitele credinţe şi practici liturgice devin mai uşor de priceput în lumina istoriei trecute. Metodiştii îngenunchează la altar pentru comuniune, pentru că timp de mulţi ani metodiştii au constituit o biserică în cadrul Bisericii Anglicane; iar Wesley, care se opunea ruperii de Biserica Anglicană, urma obiceiurile ei liturgice. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile lor. Diferenţa între teologia prezbiteriană şi cea metodistă devine mult mai clară atunci cînd cineva studiază concepţiile lui Calvin şi pe cele ale lui Arminius. Problemele actuale ale Bisericii sînt deseori clarificate prin studierea trecutului, pentru că în istorie există tipare şi paralele. Refuzul celor mai moderni conducători dictatoriali de a permite poporului lor să aibă vreun interes particular în afară de viaţa lor publică în stat este mai uşor înţeles dacă ne amintim că împăraţii romani considerau că nimeni nu putea avea o religie proprie fără a pune în primejdie existenţa statului. Relaţia dintre Biserică şi stat a devenit iarăşi o problemă reală în Uniunea Sovietică şi în statele satelite ale Uniunii Sovietice; şi era de aşteptat ca aceste state să persecute creştinismul exact aşa cum Decius şi Diocleţian au făcut-o în zilele lor. Pericolul inerent în unirea Bisericii cu statul prin ajutorul acordat de către stat şcolilor parohiale şi prin trimiterea de reprezentanţi la Vatican este explicat prin declinul lent al spiritualităţii în Biserică şi prin amestecul în Biserică al puterii seculare, începînd cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea în 325. Tennyson, în poemul Ulise, ne reaminteşte că noi sîntem „o parte din tot ceea ce am întîlnit pînă acum”. C. Istoria Bisericii ca ghid Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greşelilor şi a practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii. Prezentul este de obicei produsul trecutului şi sămînţa viitorului. Pavel ne reaminteşte, în Romani 15:4 şi în 1 Corinteni 10:6, 11, că evenimentele trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul şi să imităm binele. Studiul bisericii ierarhice romano-catolice medievale va scoate în evidenţă pericolul ecleziasticismului modern, care pare să se strecoare încet în protestantism. Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sînt decît vechi erezii sub o mască nouă. Mişcarea eretică „Ştiinţa creştină” şi antropologia pot fi înţelese mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica Primară şi al ideilor catarilor din timpuri medievale. Necunoaşterea Bibliei şi a istoriei Bisericii este un motiv major pentru care mulţi susţin teologii false sau practici greşite. D. Istoria Bisericii ca forţă de motivaţie Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspiraţie sau entuziasm care vor stimula viaţa spirituală. Cunoaşterea trecutului, după părerea lui Pavel, poate da speranţă vieţii creştine (Rom. 15:4). Sîrguinţa şi efortul care i-au permis lui Wesley să predice peste zece mii de predici în timpul vieţii lui şi să călătorească mii de kilometri călare trebuie să fie un reproş şi o provocare pentru creştinii care au mijloace de călătorie şi de studiu mult mai bune decît a avut Wesley, dar care nu le folosesc în mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă inspiraţi de pasiunea lui de a aplica Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieţii lui Carey a fost şi rămîne o inspiraţie pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei Bisericii este menit să aducă inspiraţie şi stimulare celui care o studiază. Creştinul este edificat în procesul prin care ajunge să-şi cunoască descendenţa spirituală. Creştinul are tot atîta nevoie să devină conştient de genealogia lui spirituală, pe cît are şi cetăţeanul de a studia istoria ţării lui, pentru a deveni un cetăţean documentat. Prin expunerea dezvoltării genetice a creştinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce Noul Testament este pentru Vechiul Testament. Creştinul ar trebui să fie tot atît de conştient de principalele linii ale creşterii şi dezvoltării creştinismului, pe cît este de conştient de adevărul biblic. Atunci, el va avea sentimentul că este o parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux, un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unităţii care vine dintr-o cunoaştere a continuităţii istoriei va duce la îmbogăţire spirituală. Cel care are temeri pentru viitorul Bisericii în ţări unde ea este acum persecutată va fi mai plin de speranţă atunci cînd va înţelege caracterul indestructibil al Bisericii în epocile trecute. Nici persecuţia externă, nici oficialităţile interne necredincioase, nici teologia falsă nu au rezistat în faţa puterii permanente de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică. Chiar şi istoricii seculari dau credit trezirii wesleyene ca fiind agentul care a salvat Anglia de echivalentul Revoluţiei Franceze. Studiul istoriei Bisericii oferă o influenţă stabilizatoare într-o epocă de secularism, deoarece este vizibilă puterea lui Dumnezeu la lucru în vieţile oamenilor transformaţi prin Evanghelie. Trebuie să ne reamintim totuşi că biserica poate fi distrusă în anumite locuri prin decădere internă şi prin presiune externă insuportabilă. Biserica din Cartagina, nestorienii din China secolului al şaptelea şi biserica romano-catolică din Japonia secolului al şaisprezecelea au dispărut în acest fel. E. Istoria Bisericii ca unealtă practică Citirea istoriei Bisericii are multe valori practice pentru lucrătorul creştin, fie el evanghelist, pastor sau învăţător. Autorul a avut plăcerea să vadă cu cît a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat dezvoltarea ei istorică. Doctrinele Trinităţii, a lui Cristos, a păcatului şi soteriologia nu vor fi înţelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaşte istoria perioadei dintre Conciliul de la Niceea şi Conciliul de la Constantinopole din anul 680. De asemenea, o abundenţă de material ilustrativ pentru predici stă la dispoziţia cercetătorului serios al istoriei Bisericii, care intenţionează să predice. Caută el să îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb care pune iluminarea creştină la acelaşi nivel cu inspiraţia Bibliei? Atunci să studieze mişcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului. Dacă el caută să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoţit de studiul şi aplicarea învăţăturilor Bibliei, atunci să acorde atenţie perioadei de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a creat o reaeţie cunoscută sub numele de pietism, o mişcare care punea accentul pe studiul serios al Bibliei şi pe evlavia practică în viaţa zilnică. F. Istoria Bisericii ca forţă eliberatoare In sfîrşit, istoria Bisericii are o valoare culturală. Istoria civilizaţiei apusene este incompletă şi neclară fără o înţelegere a rolului religiei creştine în dezvoltarea acestei civilizaţii. Istoria omului nu poate fi niciodată despărţită de istoria vieţii lui religioase. Eforturile despoţilor de-a lungul epocilor de a nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atît Hitler cît şi Stalin au dat sistemelor lor politice un element religios prin accentul pus asupra rasei şi, respectiv, a claselor. Omul care a studiat istoria Bisericii nu va mai avea o concepţie restrictivă cu privire la confesiuni. El va simţi unitatea adevăratului trup al lui Cristos de-a lungul epocilor. El va fi de asemenea plin de umilinţă la întîlnirea cu uriaşii trecutului său spiritual, înţelegînd cît de mult le datorează. El va deveni mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesenţiale, dar care, împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinţei, cum sînt moartea ispăşitoare şi învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în Faptele 17:2, 3 şi 1 Corinteni 15:3, 4.

IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele teme: 1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit. 2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii credinţei. 3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian, că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni (prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor, (congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie, acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viaţă al Bisericii. 7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare. B. Perioadele istoriei Bisericii Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”. Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic. ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr. Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman. Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100 La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul, întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile la erezie. Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590 Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică. Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în care s-au înregistrat pierderi mari. Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054 Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din sînul Bisericii Romane. 6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305 Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea, impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei; călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti. învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră” credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a puterii în epoca următoare. Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517 încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată. Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a devenit o religie universală. Reforma şi Contrareforma, 1517-1648 Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă, Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile. Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789 în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene. Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios. Biserica şi societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.

  RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100 Implinirea vremii în Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire providenţială care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc: „Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…”. Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest pămînt (Marcu 1:13).’ Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui Cristos pe acest pămînt îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi Marcu. în majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai iudeul, ci şi grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru apariţia lui Cristos. Contribuţia greacă şi cea romană au ajutat la aducerea dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut face impactul maxim asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii. I. MEDIUL A. Contribuţiile politice ale romanilor Contribuţia politică la istorie dinainte de venirea lui Cristos a fost în esenţă opera romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor misterelor şi adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale. 1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarităţii omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul lui Cristos. Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui Alexandru, nu a reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o organizaţie politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei. Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia imparţială a tribunalelor romane. Această Lege romană s-a născut din legea obiceiului de la începutul monarhiei. în secolul al V-lea î.d.Cr., la începutul Republicii, această lege a fost codificată în cele „douăsprezece table”, care au devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman. înţelegerea faptului că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus (pretorul itinerant, n.tr.), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table, bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare. Romanii înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul grecesc de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi puteau fi descoperite prin procese raţionale. Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui Cristos şi s-a încheiat în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai unei singure împărăţii. Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la justiţie şi la cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioşilor bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti (Filipeni 3:20). 2. Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr.- 14 d.Cr.). împărţirea lumii antice în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi, împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor. Odată cu extinderea puterii imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările din jurul Mediteranei a «xistat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise Mediterana de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei, Africii şi Europei. Această lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni. 3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze timp de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidenţă faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de la un centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel. 4. Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului unei organizaţii universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deorece numărul cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită războaielor şi vieţii uşoare. Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau ajutaţi să răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni au fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au fost trimişi să-şi facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai timpurie a creştinismului în Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo. 5. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în propriii lor zei, pentru că zeii nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrînţi de romani. Aceşti oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie umplut în mod satisfăcător de religiile vremii. Pe lîngă aceasta, substituenţii pe care Roma îi avea de oferit în locul religiilor pierdute nu au putut să realizeze mai mult decît să-i facă pe oameni să-şi dea seama de nevoia lor de a avea o religie mai spirituală. Cultul închinării la împăratul roman, care şi-a făcut apariţia la începutul erei creştine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca utf mijloc de a face tangibil conceptul de imperiu roman. Diversele religii ale misterelor păreau să ofere mai mult decît atît sub forma ajutorului spiritual şi emoţional, şi în acestea creştinismul avea să-şi găsească cel mai mare rival. închinarea la Cybele, marea mamă a pămîntului, a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiţă a fertilităţii avea ritualuri, ca de exemplu drama morţii şi învierii consortului ei, Attis, care păreau să împlinească nevoile emoţionale ale oamenilor. închinarea la Isis, importată din Egipt, era similară cu închinarea la Cybele, cu accentul ei pe moarte şi înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, cînd adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator născut m mod miraculos — zeului Mitra. Toate aceste religii puneau accentul pe un zeu-salvator. închinarea la Cybele consta în sacrificarea unui taur şi în botezul închinătorilor cu sîngele taurului. Mitraismul implica, printre alte lucruri, mese de sacrificiu. Datorită influenţei acestor religii, nu au părut prea ciudate cerinţele pe care creştinismul le-a formulat cu privire la individ. Cînd mulţi au descoperit că sacrificiile sîngeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, ei au fost conduşi de Duhul Sfînt să accepte realitatea care le-a fost oferită de creştinism.2 Analizarea unor factori ca aceia discutaţi mai sus, poate să conducă la concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru răspîndirea creştinismului în zilele apariţiei lui. Nici chiar biserica Evului Mediu nu a reuşit să se debaraseze de gloria Romei imperiale şi a căutat să-şi perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic. Mitraismul s-a răspîndit din Persia la Roma. Aici Mithra, zeul luminii şi al focului, este prezentat sacrifwînd un taur. Scorpionul, şarpele şi cîinele gata să lingă sîngele simbolizează probabil fertilitatea şi reîntinerirea. Această sectă se bucura de popularitate în special printre soldaţii romani.  

  B. Contribuţii intelectuale ale grecilor Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia creştinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creştinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri puternice şi clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului. 1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să poată avea un impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă şi cum latina a fost limba universală în lumea învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit limba universală pentru lumea antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culţi cunoşteau atît greaca cît şi latina. Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al V-lea î.d.Cr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba literaturii clasice greceşti, a devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.d.Cr. au modificat-o, au îmbogăţit-o şi au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană. Acest dialect al omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit de greaca clasică, a fost cel prin care creştinii au făcut contactul cu popoarele lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul secolului trecut, a descoperit că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită de omul de rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru documentele esenţiale vieţii lui zilnice. De atunci, învăţaţi ca Moulton şi Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariţia a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de rînd în perioada începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul omului de rînd al zilelor noastre. 2. Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curînd că această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional încît el o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile spirituale, aşa încît el fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale Imperiului Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi să-L postuleze ca pe o abstracţie intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în secolul al V-lea î.d.Cr., au susţinut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creştinismul a oferit unor asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi Platon revelaţia istorică a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om, Cristos. Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc pentru o înviere fizică a trupului. Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decît o problemă mecanică şi contractuală. Păcatul nu era niciodată o problemă personală care să,-L insulte pe Dumnezeu şi să-i rănească pe alţii. In perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles, ca niciodată înainte, insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur şi Zenon şi religiile misterelor , toate dovedesc dorinţa omului de a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta acestei relaţii personale şi a găsit că, datorită propriei sale insuficienţe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate. 3. Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a accepta noua religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei materialiste greceşti în secolul al şaselea î.d.Cr. a distrus credinţa popoarelor greceşti în vechea închinare politeistă eare este descrisă de Homer în Iliada şi Odiseea. Deşi elemente “ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea. După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a pierdut curînd vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism pragmatic sub succesorii sofiştilor, sau un sistem de individualism subiectiv, aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului Zenon şi ale lui Epicur. Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat învăţătura de ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care considera că pînă şi spiritul omului este doar un tip mai perfecţionat de atom. Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar dumnezeul lui era atît de aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi stoicismul propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin procese raţionale, să îşi rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care urma să le descopere cu raţiunea lui neajutată de nimeni. Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel o contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii politeiste şi au demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a răscumpărării. Aşa că, atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.  

II. CONTRIBUŢII RELIGIOASE ALE EVREILOR Contribuţiile religioase la „împlinirea vremii” le includ atît pe cele ale grecilor şi romanilor cît şi pe cele ale iudeilor. Dar oricît de mari au fost contribuţiile Atenei şi Romei la creştinism în ceea ce priveşte mediul, contribuţiile iudeilor ies în evidenţă ca ereditatea creştinismului. Creştinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei şi a trebuit să facă faţă mediului intelectual creat de gîndirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă. Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creştinismului. Poporul evreu, în contrast cu grecii, nu a căutat să-L descopere pe Dumnezeu prin procese ale raţiunii omeneşti. Ei I-au presupus existenţa şi I-au acordat necondiţionat închinarea care au simţit ei că I se cuvine. Ei au fost influenţaţi spre aceasta de faptul că Dumnezeu i-a căutat pe ei şi li S-a revelat în istorie, şi anume lui Avraam şi altor mari conducători ai neamului lor. Ierusalimul a devenit simbolul unei pregătiri religioase pozitive pentru venirea creştinismului. Salvarea urma să fie, într-adevăr, „de la iudei”, aşa cum i-a spus Cristos femeii de la fîntînă (Ioan 4:22). Din această mică naţiune captivă, situată la răscrucea de drumuri între Asia, Africa şi Europa, urma să vină un Salvator. Iudaismul a asigurat ereditatea creştinismului şi, un timp, chiar a dat adăpost religiei nou-născute. A. Monoteismul în contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgîne, iudaismul se caracteriza prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Niciodată după întoarcerea din robia babiloniană evreii nu au mai căzut în idolatrie. Mesajul lui Dumnezeu pentru ei prin Moise era loialitatea faţă de singurul Dumnezeu adevărat al întregului pămînt. Zeii păgînilor erau idoli pe care prorocii evrei îi condamnau în mod foarte clar. Acest monoteism de înaltă ţinută a fost răspîndit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul Mediteranei pe parcursul a trei secole înaintea venirii lui Cristos. B. Speranţa mesianică Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia ce urma să vină aducînd dreptatea pe acest pămînt. Această speranţă mesianică era în contrast puternic cu aspiraţia naţionalistă descrisă de Vergiliu în poemul în care îl descria pe conducătorul roman ideal ce avea să vină ,fiul care urma să i se nască lui Augustus. Speranţa unui Mesia fusese popularizată în lumea romană prin proclamarea ei constantă de către evrei. Chiar şi ucenicii, după moartea şi învierea lui Cristos, încă aşteptau o împărăţie mesianică pe pămînt (Faptele 1:6). Cu siguranţă că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după naşterea lui Cristos aveau cunoştinţă despre această speranţă. Felul în care mulţi creştini de astăzi aşteaptă venirea lui Cristos ne ajută să înţelegem atmosfera de aşteptare din lumea ebraică legată de venirea lui Mesia. C. Sistemul etic Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul’ a oferit lumii şi cel mai pur sistem etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în contrast izbitor cu sistemele etice predominante ale vremii şi cu aplicarea în practică în mod şi mai corupt a acelor sisteme morale de către cei ce le susţineau. Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic, contractual al grecilor şi romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin acte exterioare făţişe ale păcatului. Această concepţie morală şi spirituală a Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului şi a răscumpărării care atingea cu adevărat problema păcatului. Mîntuirea venea de la Dumnezeu şi nu putea fi găsită în sistemele raţionaliste de etică sau în religiile subiective ale misterelor. D. Scripturile Vechiului Testament Poporul evreu a mers şi mai departe pregătind calea pentru venirea creştinismului prin echiparea Bisericii nou-născute cu o carte sacră, Vechiul Testament. Chiar şi un studiu superficial al Noului Testament va revela cît de adînc îndatoraţi erau Cristos şi apostolii faţă de Vechiul Testament, precum şi respectul lor faţă de el ca şi Cuvîntul lui Dumnezeu adresat omului. El era citit şi de mulţi dintre neevrei, care s-au familiarizat cu principiile credinţei iudaice. Acest fapt este indicat de relatările numeroşilor prozeliţi ai iudaismului. Mulţi dintre aceşti prozeliţi au putut trece de la iudaism la creştinism datorită Vechiului Testament, cartea sacră a Bisericii nou-născute. Multe religii, mohamedanismul spre exemplu, caută cartea lor sacră la fondatorul lor, dar Cristos nu a lăsat nici o scriere sacră pentru Biserică. Cărţile Vechiului Testament şi cărţile Noului Testament, date sub inspiraţia Duhului Sfînt, aveau să fie literatura Bisericii. E. Filozofia istoriei Evreii au făcut posibilă o filozofie a istoriei prin aceea că au insistat asupra faptului că istoria are sens. Ei s-au opus oricărei concepţii care susţinea că istoria este o serie de cicluri fără sens sau doar un proces de evoluţie liniară. Ei au susţinut o concepţie liniară şi cataclismică despre istorie, în care Dumnezeul suveran care a creat istoria va triumfa asupra falimentului pe care l-a înregistrat omul în încercarea lui de a aduce în istorie o epocă de aur. F. Sinagoga Evreii de asemenea au asigurat o instituţie care a fost de cel mai mare folos pentru apariţia şi dezvoltarea creştinismului primar. Această instituţie a fost sinagoga evreiască. înfiinţată în perioada absenţei forţate a evreilor de la Templul din Ierusalim din timpul robiei babiloniene, sinagoga a devenit o parte integrantă a vieţii evreieşti. Prin ea, evreii, şi de asemenea mulţi dintre neevrei, s-au familiarizat cu o concepţie mai înaltă asupra vieţii. Ea a fost de asemenea locul în care a mers Pavel prima dată să predice în toate oraşele în care a ajuns în cursul călătoriilor lui misionare. Ea a devenit casa de predicare a creştinismului primar. Iudaismul a fost cu adevărat acel paidagogos care a îndrumat oamenii la Cristos (Galateni 3:23-25). Subiectele care au fost discutate, arată cît a fost de favorizată apariţia creştinismului, atît în ce priveşte timpul cît şi în ce priveşte locul. în nici o altă perioadă de timp din istoria lumii înainte de venirea lui Cristos nu exista un teritoriu atît de întins sub o singură lege şi sub un singur guvern. Lumea mediteraneană avea de asemenea o singură cultură cu sediul la Roma. O limbă universală a dat posibilitatea ca Evanghelia să ajungă la majoritatea popoarelor din imperiu într-o limbă comună pentru ei şi pentru predicator. Palestina, locul de naştere al noii religii, avea o localizare strategică în această lume. Pavel avea dreptate cînd accentua faptul că creştinismul nu era ceva „petrecut într-un colţ” (Faptele 26:26), deoarece Palestina era o importantă răscruce de drumuri, care lega continentele Asia şi Africa de Europa printr-un drum pe uscat. Multe din cele mai importante bătălii ale istoriei antice s-au dat pentru posedarea acestui loc strategic. în timpul apariţiei creştinismului şi apoi de-a lungul celor trei secole de la începutul existenţei sale, condiţiile au fost mult mai favorabile pentru răspîndirea creştinismului în întreaga lume mediteraneană, decît în oricare alt timp din epocile antice sau medievale. Aceasta este şi părerea celui mai mare învăţat în domeniul misiunilor. Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane şi prin moştenirea iudaismului, lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii”, cînd Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să aducă izbăvire unei umanităţi sfîşiate de război şi istovite de păcat. Este semnificativ faptul că dintre toate religiile practicate în Imperiul Roman în timpul naşterii lui Cristos, doar iudaismul şi creştinismul au supravieţuit cu succes cursului schimbător al istoriei umane.