Introducere
Relatările obişnuite despre vi...
Recent Posts
Cuvânt înainte
Am venit la Londra din Cairo acu...
PROLOG
Într-una din zilele anului 391 d.Hr., Te...
Evanghelia eseniana
Prefaţă
...
Spovedania unui preot ateu de Ion Aion
„De...
Catarii - cine au fost catarii si care este origin...
Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1 ...
descărcare carte format docx
RELIGIA TAINICĂ A BABILONULUI
Antică si modernă...
IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449
Conducător...
Posts
PREFAŢĂ
O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează
faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sau
teologică. Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare,
nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creştină cu privire la istorie.
Datorită faptului că istoria creştinismului nu poate fi înţeleasă în mod
corect fără o cunoaştere a situaţiei politice, economice, sociale, intelectuale şi
artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de faţă evenimentele din istoria
Bisericii sînt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am
acordat atenţie impactului pe care 1-a avut creştinismul asupra diferitelor epoci
istorice şi modului în care epocile istorice şi-au lăsat amprenta asupra
creştinismului. Am încercat să leg informaţiile istorice, modalităţile de
înţelegere a istoriei şi interpretările într-o sinteză care să fie relevantă pentru
epoca noastră.
Sînt bucuros că după douăzeci şi cinci de ani în care această lucrare a fost
folosită atît de profesori şi de studenţi în sălile de clasă cît şi de publicul
creştin, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire
profundă să fie posibilă şi de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au
fost foarte utile pentru îmbunătăţirea acurateţei şi clarităţii acestei lucrări.
Am adăugat mai multe hărţi şi diagrame, pentru înţelegerea curentelor şi
relaţiilor istorice. De asemenea, am inclus şi cîteva fotografii noi.
Multe secţiuni au fost extinse şi rescrise, ca, de exemplu, cele despre scolasticism,
Reforma radicală, catolicismul roman şi bisericile răsăritene. Prezentarea
perioadei de după Primul Război Mondial a fost revizuită extensiv şi rescrisă
luînd în considerare noi curente din mişcarea ecumenică, din
romano-catolicism şi în special din rîndurile evanghelicilor.
Sper că prin această carte mulţi vor deveni conştienţi de moştenirea lor
spirituală în această epocă de existenţialism şi că se vor simţi constrînşi să-L
slujească mai bine pe Dumnezeu şi pe contemporanii lor prin viaţa lor, prin
cuvinte şi fapte. Sînt profund conştient de rolul pe care colegii mei, profesori,
studenţi şi alţi scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credinţa
că, prin ea, cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată.
Earle E. Cairns
Wheaton, Illinois
download pdf........
INTRODUCERE
Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, din timpul
lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al şaselea î.d.Cr., pînă la
arheologul şi istoricul zilelor noastre. Creştinii au un interes special pentru
istorie, deoarece în ea sînt înrădăcinate bazele credinţei pe care o declară ei.
Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spaţiu în persoana lui Cristos.
Creştinismul a devenit cea mai globală şi universală dintre toate religiile care au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi îndepărtat. Pe lîngă aceasta,
influenţa lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria
Bisericii este o problemă de interes profund pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu privire la descendenţa lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.
I. CE ESTE ISTORIA BISERICII?
Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care
înseamnă „a se întîmpla”, se referă la istorie ca la un eveniment, şi nu ca la
un proces sau un produs. Astfel istoria poate fi definită mai întîi ca un
incident, un eveniment real sau o întîmplare reală în timp şi spaţiu, ca rezultat al acţiunii umane. Un astfel de incident este absolut şi obiectiv, şi poate fi cunoscut direct şi pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai tîrziu într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele şi tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri şi locuri diferite şi pentru că oamenii pot fi afectaţi de bine şi de rău.
Informaţiile cu privire la incident constituie un al doilea sens al cuvîntului
istorie. Aceste informaţii, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de ştiinţă, care poate să studieze un anumit material în mod direct şi obiectiv, istoricul este limitat subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază şi trebuie să ia în considerare acţiunile lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie şi să-şi dea seama că datele pe care le deţine sînt indirecte. Catedrala Sfîntului Petru din Roma, catacombele, o bulă papală şi mozaicurile din Ravenna sînt exemple de istorie sub formă de informaţii.
In limba română cuvîntul istorie provine din cuvîntul grecesc historia,
derivat la rîndul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvînt era folosit de
grecii din Attica şi iniţial însemna a învăţa prin cercetări sau investigaţii.
Cuvîntul a fost folosit de Pavel în Galateni 1:18, pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie”, şi anume investigaţie sau cercetare cu scopul de a verifica şi a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea şi integritatea informaţiilor pe care le deţine, studiind cu atenţie cadrul şi textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducţii valabile atunci cînd observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare.
Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine”, „ce”, „cînd”
şi „unde”, trebuie să pună şi întrebarea „de ce”, adică să caute semnificaţia
datelor pe care le deţine. Grecii care au folosit cuvîntul histoikos ca pe un alt termen pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al
cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretare este un al patrulea sens al
istoriei. Aceasta constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie” din timpul său şi a elementului libertăţii voinţei umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul aşa cum a fost el, ci ea este parţială, supusă erorii şi ideilor umane preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apare atunci cînd istoricii îşi verifică reciproc lucrările. Studenţii de obicei studiază o istorie de acest tip. Deşi adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informaţiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv şi imparţial.
Din această discuţie, studentul va vedea că termenul istorie se referă la
eveniment sau incident, la informaţii, la cercetare sau proces şi la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, avînd loc numai o dată în timp şi spaţiu; dar istoria ca informaţie, cercetare şi interpretare este relativă şi supusă schimbării.
Istoria poate fi definită ca documentul interpretat al trecutului uman,
semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate adunate
prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, literare sau din surse vii.
Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atît de imparţial în culegerea datelor istorice ca şi istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaşte faptul că nici unul din ei nu va fi neutru în faţa datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare.
Istoria Bisericii este deci documentul interpretat al originii, progresului şi
impactului creştinismului asupra societăţii umane, avînd la bază datele
organizate adunate prin metoda ştiinţifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este povestirea interpretată şi organizată a răscumpărării omului şi a pămîntului. Doar dacă această definiţie este împlinită, cercetătorul creştin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei credinţei pe care el o declară. în acest caz, fiii luminii nu trebuie să rămînă în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creaţie, dar imanent în istorie şi în răscumpărare.
II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII
A. Elementul ştiinţific
Istoria Bisericii conţine un element ştiinţific prin faptul că istoricul
Bisericii foloseşte şi metoda ştiinţifică. Istoricul foloseşte munca ştiinţifică aarheologului, care furnizează informaţii din vestigiile materiale ale trecutului
pe care el le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în
catacombele din Roma ne-a învăţat multe despre Biserica Primară. Scriitorul
istoriei Bisericii foloseşte de asemenea tehnicile criticii literare pentru a evalua
documentele istoriei Bisericii. El are o preferinţă clară pentru sursele originale, fie că este vorba de arheolog, de un document, sau de persoana în viaţă care a luat parte la eveniment. Tot acest material şi evaluarea lui îi dau informaţii în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice, cine, ce, cînd şi unde. Ultimele două întrebări sînt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sînt condiţionate de timp şi loc.
Lucrarea istoricului este ştiinţifică din punctul de vedere al metodei, dar ea
nu are ca rezultat o ştiinţă exactă, pentru că informaţiile cu privire la
incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute şi de cele ale timpului său şi afectate de părerile unor
oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent liber care face parte din
datele pe care le deţine. Participarea lui Dumnezeu în istorie exclude
posibilitatea ca istoria să fie o ştiinţă exactă.
B. Elementul filozofic
Istoricii se împart în şcoli ale istoriei şi filozofii ale istoriei în căutarea lor
după sens în istorie. Şcolile istoriei pretind că pot găsi cauze obiective,
ştiinţifice în om, în natură sau în procese, acestea fiind bine definite în timp; filozofiile istoriei caută pe cale raţională să lege datele de un absolut atemporal.
Determiniştii geografici, determiniştii economici şi interpreţii biografici
constituie trei dintre cele mai importante şcoli ale istoriei. William W. Sweet, din şcoala de frontieră de interpretare a istoriei Bisericii, în cărţile lui de istorie a Bisericii americane, a făcut din geografie , sub forma frontierei ,factorul determinant. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează şcoala biografică sau a „oamenilor mari” prin faptul că el consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVI-lea este o reflectare a personalităţii lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), în care el afirmă că protestantismul a dus la apariţia capitalismului, este un exemplu de lucrare aparţinînd şcolii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la întrebările istoriei în om, natură sau procese.
Filozofiile istoriei pot fi împărţite în trei categorii.
1. Un grup poate fi clasificat drept pesimiştii. Văzînd istoria doar în
dimensiunile ei pămînteşti, adeseori pesimiştii adoptă o abordare materialistă a realităţii. Ei sînt obsedaţi de eşecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler The Decline of the West1 (Declinul Apusului) este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civilizaţii decît de naţiuni. Fiecare civilizaţie, susţine el, trece printr-un ciclu de naştere, adolescenţă, maturitate, decădere şi moarte. Civilizaţia apuseană, cea mai recentă dintre civilizaţii, este în perioada ei de decădere. Ea va muri în curînd şi odată cu ea va muri şi creştinismul. Obsedaţi de falimentul omului, oameni ca Spengler nu pot vedea nici un progres în istorie. Vederile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse unul peste altul, în care timpul este ciclic.
2. Un al doilea grup poate fi numit optimiştii. Concepţia lor despre istorie
poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau prin nivelele succesiv ascendente ale unei spirale. Cei mai mulţi dintre istoricii optimişti sînt umanişti: ei văd omul ca pe factorul principal şi determinant în istorie. în acelaşi timp ei acceptă, de obicei, evoluţia biologică şi socială. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, serveşte la ilustrarea acestei filozofii a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizaţiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizaţie înaintează spre ţinta ei — pămîntul ca o provincie a împărăţiei lui Dumnezeu. Deşi abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă critica biblică modernă şi teoria evoluţiei.
Un alt optimist, George W.F. Hegel, faimosul filozof german al secolului
al XlX-lea, consideră istoria ca desfăşurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea libertăţii umane. Progresul este înfăptuit printr-un proces în care sînt reconciliate serii succesive de contradicţii, pînă cînd Absolutul se manifestă din plin în istorie.
Un alt gînditor din secolul al XlX-lea, Karl Marx, aparţine de asemenea
şcolii optimiste. împrumutînd logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realităţii. Marx susţine că materia în flux este singura
realitate, şi că toate instituţiile umane, inclusiv religia, sînt determinate de
procesele economice de producţie. El susţine că o serie de lupte de clasă se vor sfîrşi cu victoria muncitorilor şi cu înfiinţarea unei societăţi fără clase.
Observaţi că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine şi
lumea lui, la fel ca şi Toynbee şi Hegel.
3. Al treilea grup de gînditori, în care se include şi scriitorul acestor
rînduri, poate fi descris ca optimişti pesimişti. Aceşti istorici sînt de acord cu pesimiştii în accentul pus pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelaţiei şi a harului divin, ei sînt optimişti în legătură cu viitorul omului.
Optimiştii pesimişti abordează istoria ca teişti biblici, căutînd să găsească
gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un proces de conflict
între bine şi rău, Dumnezeu şi diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu omul
este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanţia victoriei finale a planului divin pentru om şi pămînt, care va avea loc atunci cînd Cristos se va întoarce.
Cetatea lui Dumnezeu, o apărare şi explicaţie a creştinismului, scrisă de
Augustin, unul din părinţii Bisericii, ilustrează excelent această abordare, deşi mulţi creştini nu sînt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul este identic cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepţiei lui Augustin reiese din atribuirea creaţiei suveranului Dumnezeu. Sfera de cuprindere a concepţiei lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza naţiunea germană, şi Marx, care favoriza clasa muncitoare.
Există totuşi un dualism în istorie, pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Pămîntului. Augustin susţine că istoria
umană îşi porneşte cursul spre Cruce şi de la Cruce; iar graţia care curge de
acolo este văzută ca fiind activă în Biserica creştină, trupul invizibil al lui
Cristos. Creştinii, întăriţi fiind de graţia divină, cu harul divin care să-i
întărească, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, pînă
cînd istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos.
Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu şi omul în timp) este o
încercare contemporană de a prezenta o modalitate de abordare a istoriei
dintr-o perspectivă creştină.
C. Elementul artistic
In sfîrşit, autorul istoriei ca document trebuie să caute să fie cît mai
artistic posibil în prezentarea faptelor. Istoricii moderni nu acordă importanţa cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei.
III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII
Istoria Bisericii este doar un exerciţiu academic plictisitor de amintire a
unor fapte, dacă nu ia în considerare problema valorii ei pentru creştin.
Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice,
didactice şi morale ale istoriei decît au mulţi istorici moderni. Cercetătorul
conştient de valorile ce urmează a fi obţinute din studiul istoriei Bisericii
creştine, are o motivaţie puternică să studieze acest domeniu particular al
istoriei umane.
A. Istoria Bisericii ca sinteză
Una din valorile esenţiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale
ale trecutului Evangheliei creştine de proclamarea şi aplicarea viitoare a acelei
Evanghelii într-o sinteză prezentă care creează înţelegerea marii noastre
moşteniri şi inspiraţia pentru proclamarea şi aplicarea ei în continuare. Istoria
Bisericii arată Duhul lui Dumnezeu în acţiune prin Biserică, de-a lungul
epocilor ei de existenţă. Teologia exegetică este legată într-un tipar plin de
semnificaţie de teologia practică, şi cercetătorul vede cum teologia sistematică
a avut un impact asupra gîndirii şi acţiunii umane anterioare.
B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înţelegerea prezentului
Istoria Bisericii are valoare mare ca explicaţie a prezentului. Putem
înţelege prezentul mult mai bine dacă avem informaţii despre rădăcinile lui în
trecut. Explicaţia situaţiei ciudate a existenţei a peste 250 de grupuri religioase
în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut
la începutul istoriei Bisericii, iar apoi Reforma 1-a accentuat. Este interesant să
descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele
Unite şi să observăm apariţia Bisericii Anglicane în lupta dintre puterea regală
şi papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea
wesleyană care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană.
Cei din credinţa reformată sau prezbiteriană vor fi încîntaţi să urmărească
originea bisericii lor în Elveţia. în felul acesta devenim conştienţi de descendenţa noastră spirituală.
Diferitele credinţe şi practici liturgice devin mai uşor de priceput în lumina
istoriei trecute. Metodiştii îngenunchează la altar pentru comuniune, pentru că
timp de mulţi ani metodiştii au constituit o biserică în cadrul Bisericii
Anglicane; iar Wesley, care se opunea ruperii de Biserica Anglicană, urma
obiceiurile ei liturgice. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile
lor. Diferenţa între teologia prezbiteriană şi cea metodistă devine mult mai
clară atunci cînd cineva studiază concepţiile lui Calvin şi pe cele ale lui
Arminius.
Problemele actuale ale Bisericii sînt deseori clarificate prin studierea
trecutului, pentru că în istorie există tipare şi paralele. Refuzul celor mai
moderni conducători dictatoriali de a permite poporului lor să aibă vreun
interes particular în afară de viaţa lor publică în stat este mai uşor înţeles dacă
ne amintim că împăraţii romani considerau că nimeni nu putea avea o religie
proprie fără a pune în primejdie existenţa statului. Relaţia dintre Biserică şi
stat a devenit iarăşi o problemă reală în Uniunea Sovietică şi în statele satelite
ale Uniunii Sovietice; şi era de aşteptat ca aceste state să persecute creştinismul
exact aşa cum Decius şi Diocleţian au făcut-o în zilele lor. Pericolul inerent în
unirea Bisericii cu statul prin ajutorul acordat de către stat şcolilor parohiale şi
prin trimiterea de reprezentanţi la Vatican este explicat prin declinul lent al
spiritualităţii în Biserică şi prin amestecul în Biserică al puterii seculare,
începînd cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea în 325.
Tennyson, în poemul Ulise, ne reaminteşte că noi sîntem „o parte din tot ceea
ce am întîlnit pînă acum”.
C. Istoria Bisericii ca ghid
Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greşelilor şi a
practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii.
Prezentul este de obicei produsul trecutului şi sămînţa viitorului. Pavel ne
reaminteşte, în Romani 15:4 şi în 1 Corinteni 10:6, 11, că evenimentele
trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul şi să imităm binele. Studiul
bisericii ierarhice romano-catolice medievale va scoate în evidenţă pericolul
ecleziasticismului modern, care pare să se strecoare încet în protestantism.
Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sînt decît vechi erezii sub o
mască nouă. Mişcarea eretică „Ştiinţa creştină” şi antropologia pot fi înţelese
mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica Primară şi al ideilor
catarilor din timpuri medievale. Necunoaşterea Bibliei şi a istoriei Bisericii este
un motiv major pentru care mulţi susţin teologii false sau practici greşite.
D. Istoria Bisericii ca forţă de motivaţie
Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspiraţie sau entuziasm care
vor stimula viaţa spirituală. Cunoaşterea trecutului, după părerea lui Pavel,
poate da speranţă vieţii creştine (Rom. 15:4).
Sîrguinţa şi efortul care i-au permis lui Wesley să predice peste
zece mii de predici în timpul vieţii lui şi să călătorească mii de kilometri călare
trebuie să fie un reproş şi o provocare pentru creştinii care au mijloace de
călătorie şi de studiu mult mai bune decît a avut Wesley, dar care nu le
folosesc în mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui
Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă inspiraţi de pasiunea lui de a
aplica Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieţii lui Carey a fost şi
rămîne o inspiraţie pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei
Bisericii este menit să aducă inspiraţie şi stimulare celui care o studiază.
Creştinul este edificat în procesul prin care ajunge să-şi cunoască
descendenţa spirituală. Creştinul are tot atîta nevoie să devină conştient de
genealogia lui spirituală, pe cît are şi cetăţeanul de a studia istoria ţării lui,
pentru a deveni un cetăţean documentat. Prin expunerea dezvoltării genetice a
creştinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce Noul
Testament este pentru Vechiul Testament. Creştinul ar trebui să fie tot atît de
conştient de principalele linii ale creşterii şi dezvoltării creştinismului, pe cît
este de conştient de adevărul biblic. Atunci, el va avea sentimentul că este o
parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux,
un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unităţii care
vine dintr-o cunoaştere a continuităţii istoriei va duce la îmbogăţire spirituală.
Cel care are temeri pentru viitorul Bisericii în ţări unde ea este acum
persecutată va fi mai plin de speranţă atunci cînd va înţelege caracterul
indestructibil al Bisericii în epocile trecute. Nici persecuţia externă, nici
oficialităţile interne necredincioase, nici teologia falsă nu au rezistat în faţa
puterii permanente de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică.
Chiar şi istoricii seculari dau credit trezirii wesleyene ca fiind agentul care a
salvat Anglia de echivalentul Revoluţiei Franceze. Studiul istoriei Bisericii
oferă o influenţă stabilizatoare într-o epocă de secularism, deoarece este
vizibilă puterea lui Dumnezeu la lucru în vieţile oamenilor transformaţi prin
Evanghelie.
Trebuie să ne reamintim totuşi că biserica poate fi distrusă în anumite
locuri prin decădere internă şi prin presiune externă insuportabilă. Biserica din
Cartagina, nestorienii din China secolului al şaptelea şi biserica
romano-catolică din Japonia secolului al şaisprezecelea au dispărut în acest
fel.
E. Istoria Bisericii ca unealtă practică
Citirea istoriei Bisericii are multe valori practice pentru lucrătorul creştin,
fie el evanghelist, pastor sau învăţător. Autorul a avut plăcerea să vadă cu cît
a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat
dezvoltarea ei istorică. Doctrinele Trinităţii, a lui Cristos, a păcatului şi
soteriologia nu vor fi înţelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaşte istoria
perioadei dintre Conciliul de la Niceea şi Conciliul de la Constantinopole din
anul 680.
De asemenea, o abundenţă de material ilustrativ pentru predici stă la
dispoziţia cercetătorului serios al istoriei Bisericii, care intenţionează să
predice. Caută el să îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb
care pune iluminarea creştină la acelaşi nivel cu inspiraţia Bibliei? Atunci să
studieze mişcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului.
Dacă el caută să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoţit
de studiul şi aplicarea învăţăturilor Bibliei, atunci să acorde atenţie perioadei
de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a creat o reaeţie
cunoscută sub numele de pietism, o mişcare care punea accentul pe studiul
serios al Bibliei şi pe evlavia practică în viaţa zilnică.
F. Istoria Bisericii ca forţă eliberatoare
In sfîrşit, istoria Bisericii are o valoare culturală. Istoria civilizaţiei
apusene este incompletă şi neclară fără o înţelegere a rolului religiei creştine în
dezvoltarea acestei civilizaţii. Istoria omului nu poate fi niciodată despărţită de
istoria vieţii lui religioase. Eforturile despoţilor de-a lungul epocilor de a
nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atît Hitler
cît şi Stalin au dat sistemelor lor politice un element religios prin accentul pus
asupra rasei şi, respectiv, a claselor.
Omul care a studiat istoria Bisericii nu va mai avea o concepţie restrictivă
cu privire la confesiuni. El va simţi unitatea adevăratului trup al lui Cristos
de-a lungul epocilor. El va fi de asemenea plin de umilinţă la întîlnirea cu
uriaşii trecutului său spiritual, înţelegînd cît de mult le datorează. El va deveni
mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesenţiale, dar care,
împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinţei, cum sînt
moartea ispăşitoare şi învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în
Faptele 17:2, 3 şi 1 Corinteni 15:3, 4.
IV. ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII
A. Ramuri ale istoriei Bisericii
Pentru convenienţă, istoria Bisericii poate fi organizată după următoarele
teme:
1. Elementul politic implică relaţiile dintre biserică şi stat şi mediul secular
al bisericii. Nimeni nu poate înţelege răsturnarea politică ce s-a produs în
Franţa ca urmare a trecerii de la situaţia creată de Constituţia Civilă a clerului
din 1790 la situaţia creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu are nişte
cunoştinţe asupra felului în care Napoleon a distrus elementul democratic în
Revoluţia Franceză şi a înfiinţat un sistem autoritar nou, în care doar Biserica
Romano-Catolică urma să joace un rol, pentru că era religia „majorităţii
francezilor”. O înţelegere a forţelor politice, sociale, economice şi estetice) care
acţionează în istorie este esenţială pentru o interpretare corectă a istoriei
Bisericii. Un asemenea cadru va fi furnizat la punctele unde este potrivit.
2. Nu poate fi ignorată răspîndirea credinţei creştine. Aceasta presupune
studierea misiunilor mondiale, a misiunilor locale şi a oricărei tehnici speciale
prin care Evanghelia a fost dusă la alţii. Istoria misiunilor îşi are eroii şi
martirii ei şi face parte integrantă din istoria Bisericii. Natura esenţială de
răspîndire de la om la om a creştinismului şi posibilităţile nelimitate ale unei
Biserici credincioase Domnului ei sînt prezentate într-un studiu al răspîndirii
credinţei.
3. Această răspîndire a cauzat deseori persecuţia Bisericii. Această
persecuţie a fost începută de către statul politic-ecleziastic iudeu, a fost
organizată apoi pe bază imperială de către Decius şi Diocleţian, deseori a
făcut parte din politica musulmană şi este readusă la viaţă de statul totalitar
secular modern. Studiul persecuţiei descoperă adevărul afirmaţiei lui Tertulian,
că „sîngele martirilor este deseori sămînţa Bisericii”. Această ramură a istoriei
Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a
făcut cele mai mari progrese în perioade de persecuţie sau imediat după ele.
4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii. Ea constă în
studierea structurilor de conducere a Bisericii. Ea trebuie să analizeze
conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrîni
(prezbiterianism), congregaţie, adică totalitatea membrilor,
(congregaţionalism), într-un sistem de democraţie directă şi nu de democraţie
reprezentativă, sau modificări ale acestor trei sisteme. Tot din acest subiect
face parte şi analizarea poziţiei preotului şi a extinderii distincţiei dintre clerici
şi laici. Disciplina şi formele de închinare (liturghia) sînt legate de forma de
conducere.
5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii. Ea constă din
lupta Bisericii împotriva ereziei şi din elaborarea poziţiei sale proprii. Ea
presupune studierea ereziilor adverse şi a dogmelor, a crezurilor şi a literaturii
creştine ca răspuns la erezii. Scrierile părinţilor Bisericii reprezintă un cîmp
deosebit de bogat pentru studiul polemicii — fie că această literatură este
formată din scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să
fie totul în viaţă, fie din cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor
tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o
perioadă de luptă pentru a face faţă nevoilor existente. Epocile între 325 şi
451 şi între 1517 şi 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin
şi-a dezvoltat sistemul său de teologie în încercarea de a furniza o teologie
scripturală care să evite erorile catolicismului.
6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea este
analiza transpunerii practice în viaţă a credinţei creştine. Viaţa în familie,
acţiunile de binefacere şi influenţa creştinismului asupra vieţii într-o anumită
epocă sînt părţi ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de
viaţă al Bisericii.
7. Creştinismul nu ar putea continua să crească dacă nu ar da atenţie
problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică studiul sistemului de
educaţie al Bisericii, imnologia ei, liturghia, arhitectura, arta şi predicarea.
Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în epocile în care ajunge să
aibă importanţa cea mai mare, dar nu vor fi dezvoltate toate în detaliu în
fiecare perioadă. Fiecare poate fi centrul unor studii fascinante pe care cineva
le-ar putea face pentru sine, odată ce are cunoştinţele generale necesare.
B. Perioadele istoriei Bisericii
Cel ce o studiază trebuie să nu uite că istoria este o „haină fără cusături”.
Prin aceasta Maitland înţelegea istoria ca fiind un şuvoi continuu de
evenimente încadrat în timp şi spaţiu. Din acest motiv, periodizarea istoriei
Bisericii este doar un mijloc artificial de a împărţi datele istoriei în segmente
uşor de manevrat şi de a-1 ajuta pe cercetător să-şi amintească faptele
esenţiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în era
veche pentru a se trezi a doua zi dimineaţă în evul mediu. Există o tranziţie
treptată de la o concepţie asupra vieţii şi activităţii umane ce caracterizează o
epocă a istoriei la o concepţie caracteristică pentru alta. Deoarece împărţirea
istoriei în perioade ajută memoria, îl ajută pe cercetător să poată trata pe rînd
cîte un segment din istorie, şi prezintă concepţia despre viaţă dintr-o anumită
perioadă, merită ca istoria să fie organizată cronologic.
ISTORIA BISERICII ANTICE, 5 î.d.Cr.-590 d.Cr.
Prima perioadă a istoriei Bisericii reprezintă transformarea Bisericii
Apostolice în vechea Biserică Catolică imperială şi începutul sistemului
romano-catolic. Centrul activităţii era bazinul Mediteraneean, care includea
părţi din Asia, Africa şi Europa. Biserica opera în cadrul cultural al civilizaţiei
greco-romane şi în cadrul politic al Imperiului Roman.
Răspîndirea creştinismului în imperiu pînă în anul 100
La acest punct se va da atenţie cadrului în care a apărut creştinismul,
întemeierea Bisericii pe viaţa, moartea şi învierea lui Cristos şi înfiinţarea ei
între iudei este importantă pentru înţelegerea genezei creştinismului. Creşterea
treptată a creştinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului şi
ruperea acelor limite la Conciliul de la Ierusalim a precedat răspîndirea
Evangheliei la celelalte popoare de către Pavel şi de către alţii şi apariţia
creştinismului ca o religie distinctă de iudaism. Atenţia este de asemenea
îndreptată asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă.
Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supravieţuire, 100-313
în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenţei în
condiţiile în care era confruntată cu opoziţie din afară — persecutarea ei de
către statul roman. Biserica a răspuns la această problemă externă prin martiri
şi prin apologeţi. De asemenea, Biserica a trebuit să facă faţă în acelaşi timp
problemei interne a ereziei, şi scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile
la erezie.
Supremaţia vechii Biserici Catolice imperiale, 313-590
Biserica a fost confruntată cu problemele generate de reconcilierea ei cu
statul sub Constantin şi de unirea ei cu statul în timpul lui Theodosiu. în
curînd ea s-a văzut dominată de stat. împăraţii romani cereau o dogmă
unitară pentru a avea un stat unit care să apere cultura greco-romană. Dar
creştinii nu avuseseră timp să elaboreze un sistem de dogme în perioada
persecuţiilor. Atunci a urmat o perioadă lungă de controversă în privinţa
credeului. Scrierile părinţilor Bisericii greci şi latini înclinaţi spre ştiinţă au fost
un rezultat natural al disputelor teologice. S-a născut monasticismul, parţial ca o reacţie la creşterea caracterului lumesc al bisericii organizate şi parţial ca un
protest împotriva acestui fenomen. în timpul acestei perioade, în care s-a
dezvoltat instituţionalismul, a fost întărită funcţia de episcop şi a crescut
puterea episcopului roman. Spre sfîrşitul perioadei, vechea Biserică Catolică
imperială a devenit de fapt Biserica Romano-Catolică.
ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517
Scena acţiunii în această perioadă s-a mutat din sudul Europei spre nordul
şi vestul Europei, pe ţărmul Atlanticului. Biserica medievală, pusă în faţa
hoardelor migratoare ale triburilor teutonice, a încercat să le cîştige la
creştinism şi să integreze cultura greco-romană şi creştinismul în instituţiile
teutonice. Procedînd astfel, Biserica medievală a centralizat şi mai departe
organizarea ei sub supremaţia papală şi a dezvoltat sistemul
sacramental-ierarhic caracteristic pentru Biserica Romano-Catolică.
Ascensiunea imperiului ţi creştinismul latino-teutonic, 590-800
Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din
imperiul roman. în această perioadă, biserica răsăriteană era confruntată cu
ameninţarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a luat o mare parte a
teritoriului ei din Asia şi Africa. Treptat, alianţa dintre papă şi teutoni s-a
materializat prin organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu
Roman, Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost perioadă în
care s-au înregistrat pierderi mari.
Flux şi reflux in relaţiile dintre Biserică şi stat, 800-1054
Prima mare schismă din Biserică a avut loc în timpul acestei perioade.
După 1054, Biserica Ortodoxă greacă şi-a urmat drumul ei cu teologia statică
creată de Ioan din Damasc în secolul al VUI-lea. în acest timp Biserica
Apuseană s-a feudalizat şi a încercat fără mult succes să elaboreze o politică
de relaţii între Biserica Romană şi stat, care să fie acceptabilă pentru papă şi
împărat. în acelaşi timp reformatorii clunici ţinteau spre corectarea relelor din
sînul Bisericii Romane.
6. Supremaţia papalităţii, 1054-1305
Biserica Romano-Catolică medievală a atins punctul culminant al puterii ei
sub conducerea lui Grigore al VH-lea (Hildebrand) şi Inocenţiu al IH-lea,
impunîndu-şi cu succes pretenţiile la supremaţie asupra statului prin umilirea
celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus faimă papei;
călugării au răspîndit credinţa romană denunţîndu-i pe nonconformişti.
învăţătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost
integrată în creştinism de către Toma d’Aquino într-o catedrală intelectuală
care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. Catedrala gotică
exprima concepţia supranaturală, spirituală a epocii, dînd o „Biblie în piatră”
credincioşilor. Biserica Romană urma să se prăbuşească de pe această culme a
puterii în epoca următoare.
Asfinţitul epocii medievale şi răsăritul epocii moderne, 1305-1517
încercările interne de a reforma o papalitate coruptă au fost făcute de
mistici care căutau să personalizeze o religie prea instituţionalizată.
Incercări de reformă au făcut de asemenea primii reformatori, ca de exemplu John
Wycliffe şi Jan Hus, conciliile de reformă şi umaniştii biblici. O lume în
expansiune geografică, o concepţie intelectuală seculară nouă în perioada
Renaşterii, apariţia statelor-naţiuni şi naşterea unei clase de mijloc au fost
forţele externe care nu mai tolerau o biserică decadentă şi coruptă. Refuzul
Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condiţiile pentru
Reformă.
ISTORIA BISERICII MODERNE, ÎNCEPÎND CU 1517
Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au avut ca rezultate apariţia
bisericilor protestante de stat şi răspîndirea credinţei creştine în întreaga lume
prin marele val misionar al secolului al XlX-lea. Scena acţiunii nu mai era
Marea Mediteraneană sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creştinismul a
devenit o religie universală.
Reforma şi Contrareforma, 1517-1648
Forţele revoltei ţinute în frîu de Biserica Romană în epoca anterioară au
izbucnit în această perioadă, şi au apărut biserici protestante naţionale libere
noi, luterane, anglicane, calviniste şi anabaptiste. Ca rezultat, papalitatea a
fost forţată să ia în considerare Reforma. Prin mişcările de Contrareformă,
Conciliul de la Trent, iezuiţii şi Inchiziţia — papalitatea a reuşit să oprească
răspîndirea protestantismului în Europa şi să cîştige teren în America Centrală
şi de Sud, în Filipine şi în Vietnam, şi să experimenteze o revitalizare. Numai
după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de
de ani, cele două mişcări au început să-şi consolideze profiturile.
Raţionalism, trezire spirituală şi confesionalism, 1648-1789
în timpul acestei perioade, vederile calviniste ale Reformei au fost duse în
America de Nord de către puritani. Anglia a răspîndit spre continent un
raţionalism ce îşi avea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul
de pe continent s-a dovedit a fi răspunsul la ortodoxia rece. El s-a exprimat în
Anglia prin mişcările quakeriste şi wesleyene.
Trezire spirituală, misiuni şi modernism, 1789-1914
în prima parte a secolului al XlX-lea a existat o revitalizare a
catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire protestantă care a creat un val
de strădanii misionare în străinătate şi reforme sociale acasă în ţările
europene. Mai tîrziu în această perioadă, forţele erozive ale raţionalismului şi
ale evoluţiei au dus la o „rupere de Biblie”, exprimată în liberalismul religios.
Biserica şi societatea în tensiune după 1914
Biserica din aproape întreaga lume este confruntată cu problema statului
secular şi adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului
al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului şi succesorilor lui. Mişcarea pentru
reunificarea bisericilor continuă. Se dezvoltă un tot mai puternic curent
evanghelic.
Este util să studiem şi să revizuim periodic aceste diviziuni fundamentale
ale istoriei Bisericii. Tabelul cronologic este un mijloc util pentru a raporta
evenimentele, persoanele şi curentele unele la altele.
RĂSPÎNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN IMPERIU PÎNĂ ÎN ANUL 100
Implinirea vremii
în Galateni 4:4, Pavel atrage atenţia asupra epocii istorice de pregătire
providenţială care a precedat venirea lui Cristos pe pămînt în trup omenesc:
„Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…”.
Marcu de asemenea accentuează venirea lui Cristos cînd totul era gata pe acest
pămînt (Marcu 1:13).’ Analiza evenimentelor care au precedat apariţia lui
Cristos pe acest pămînt îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să
recunoască adevărul afirmaţiilor lui Pavel şi Marcu.
în majoritatea discuţiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai
iudeul, ci şi grecul şi romanul au contribuit la pregătirea religioasă pentru
apariţia lui Cristos. Contribuţia greacă şi cea romană au ajutat la aducerea
dezvoltării istorice la punctul în care Cristos a putut face impactul maxim
asupra istoriei într-un mod imposibil înainte sau după timpul naşterii Lui. Să analizăm deci aceste diverse contribuţii.
I. MEDIUL
A. Contribuţiile politice ale romanilor
Contribuţia politică la istorie dinainte de venirea lui Cristos a fost în
esenţă opera romanilor. Acest popor, care a urmat calea idolatriei, a religiilor
misterelor şi adorarea împăratului, a fost astfel folosit de Dumnezeu, pe care
ei nu-L cunoşteau, ca să contribuie la împlinirea voii Sale.
1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau
un sentiment al unităţii omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al
solidarităţii omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru
primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că
toţi oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului şi că tuturor li se oferă o salvare
care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creştină, trupul
lui Cristos.
Nici un imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui
Alexandru, nu a reuşit să le dea oamenilor acel sentiment al unităţii lor într-o
organizaţie politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toţi cetăţenii de pe întreg cuprinsul imperiului era
impusă zilnic cu insistenţă romanilor şi supuşilor din imperiu de către justiţia
imparţială a tribunalelor romane. Această Lege romană s-a născut din legea
obiceiului de la începutul monarhiei. în secolul al V-lea î.d.Cr., la începutul
Republicii, această lege a fost codificată în cele „douăsprezece table”, care au
devenit o parte esenţială în educaţia fiecărui băiat roman. înţelegerea faptului
că marile principii din legea romană făceau de asemenea parte din legile
tuturor popoarelor le-a venit romanilor prin faptul că praetor peregrinus
(pretorul itinerant, n.tr.), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de
cazurile în care erau implicaţi străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele
legale naţionale ale acestor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table,
bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogăţit cu legile altor popoare. Romanii
înclinaţi spre filozofie au explicat aceste similarităţi împrumutînd conceptul
grecesc de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului şi
puteau fi descoperite prin procese raţionale.
Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetăţeniei
romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă naşterii lui
Cristos şi s-a încheiat în 212, cînd Caracalla a permis acordarea cetăţeniei
romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul
Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul
Mediteranei, practic toţi oamenii erau sub un sistem de lege unic şi cetăţeni ai
unei singure împărăţii.
Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului şi pe dreptul lui la
justiţie şi la cetăţenie romană şi cu tendinţa ei de a contopi oameni de diferite
rase într-o singură organizaţie politică, a anticipat o Evanghelie care proclama
unitatea rasei prin faptul că a făcut cunoscută atît pedeapsa pentru păcat cît şi
pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioşilor
bisericii din Filipi că ei sînt membri ai unei comunităţi cereşti (Filipeni 3:20).
2. Mişcarea liberă în lumea mediteraneană ar fi fost deosebit de dificilă
pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.d.Cr.-
14 d.Cr.). împărţirea lumii antice în mici unităţi rivale, oraşe-state sau triburi,
împiedica atît călătoriile cît şi răspîndirea ideilor. Odată cu extinderea puterii
imperiale romane din perioada consolidării imperiului, în ţările din jurul
Mediteranei a «xistat o perioadă de dezvoltare paşnică. Pompei curăţise
Mediterana de piraţi, iar soldaţii romani păzeau pacea pe drumurile Asiei,
Africii şi Europei. Această lume relativ paşnică a uşurat deplasarea primilor
creştini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor
oamenilor de pretutindeni.
3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca
nişte raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colţurile
imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze timp
de veacuri. Ele mergeau drept peste dealuri şi văi pînă în cele mai îndepărtate
locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidenţă
faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de
la un centru strategic la altul în Imperiul Roman. Drumurile romane şi oraşele strategice aşezate pe aceste drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel.
4. Nu trebuie să fie ignorat rolul armatei romane în dezvoltarea idealului
unei organizaţii universale şi în răspîndirea Evangheliei. Romanii au adoptat
obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deorece numărul
cetăţenilor romani disponibili era în declin datorită războaielor şi vieţii uşoare.
Aceşti provinciali erau puşi în contact cu cultura romană şi erau ajutaţi să
răspîndească ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din aceşti oameni
au fost convertiţi la creştinism şi au răspîndit Evanghelia în locurile unde au
fost trimişi să-şi facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea cea mai
timpurie a creştinismului în Britania şi în Dacia să fi fost un rezultat al lucrării
soldaţilor creştini care erau staţionaţi acolo.
5. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în
propriii lor zei, pentru că zeii nu au fost capabili să-i ajute să nu fie înfrînţi de
romani. Aceşti oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie
umplut în mod satisfăcător de religiile vremii.
Pe lîngă aceasta, substituenţii pe care Roma îi avea de oferit în locul
religiilor pierdute nu au putut să realizeze mai mult decît să-i facă pe oameni
să-şi dea seama de nevoia lor de a avea o religie mai spirituală. Cultul
închinării la împăratul roman, care şi-a făcut apariţia la începutul erei
creştine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca utf mijloc de a face
tangibil conceptul de imperiu roman.
Diversele religii ale misterelor păreau să ofere mai mult decît atît sub
forma ajutorului spiritual şi emoţional, şi în acestea creştinismul avea să-şi
găsească cel mai mare rival. închinarea la Cybele, marea mamă a pămîntului,
a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiţă a fertilităţii avea
ritualuri, ca de exemplu drama morţii şi învierii consortului ei, Attis, care
păreau să împlinească nevoile emoţionale ale oamenilor. închinarea la Isis,
importată din Egipt, era similară cu închinarea la Cybele, cu accentul ei pe
moarte şi înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită
popularitate printre soldaţii Imperiului Roman. Această religie avea o
festivitate în decembrie, cînd adepţii ei se închinau în sanctuare unui salvator
născut m mod miraculos — zeului Mitra.
Toate aceste religii puneau accentul pe un zeu-salvator. închinarea la
Cybele consta în sacrificarea unui taur şi în botezul închinătorilor cu sîngele
taurului. Mitraismul implica, printre alte lucruri, mese de sacrificiu. Datorită
influenţei acestor religii, nu au părut prea ciudate cerinţele pe care creştinismul
le-a formulat cu privire la individ. Cînd mulţi au descoperit că sacrificiile
sîngeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, ei au fost conduşi de
Duhul Sfînt să accepte realitatea care le-a fost oferită de creştinism.2
Analizarea unor factori ca aceia discutaţi mai sus, poate să conducă la
concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru
răspîndirea creştinismului în zilele apariţiei lui. Nici chiar biserica Evului
Mediu nu a reuşit să se debaraseze de gloria Romei imperiale şi a căutat să-şi
perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic.
Mitraismul s-a răspîndit din Persia la Roma. Aici Mithra, zeul luminii şi al
focului, este prezentat sacrifwînd un taur. Scorpionul, şarpele şi cîinele gata
să lingă sîngele simbolizează probabil fertilitatea şi reîntinerirea. Această sectă
se bucura de popularitate în special printre soldaţii romani.
B. Contribuţii intelectuale ale grecilor
Oricît de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariţia
creştinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gîndirea
greacă. Oraşul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creştinismului, dar
Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice
pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor,
dar, aşa cum indică Horaţiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din
punct de vedere cultural. Romanii practic au construit drumuri bune, poduri
puternice şi clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale
minţii. Sub influenţa greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut
loc culturii intelectuale a imperiului.
1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală pentru ca să
poată avea un impact maxim asupra lumii. Aşa cum engleza a devenit limba
universală în lumea modernă şi cum latina a fost limba universală în lumea
învăţaţilor medievali, tot aşa greaca a devenit limba universală pentru lumea
antică. Atunci cînd a apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culţi
cunoşteau atît greaca cît şi latina.
Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală.
Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al
V-lea î.d.Cr., odată cu creşterea imperiului atenian. Cu toate că imperiul a
fost distrus la sfîrşitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care a fost limba
literaturii clasice greceşti, a devenit limba pe care Alexandru, soldaţii lui şi
negustorii lumii elene între 338 şi 146 î.d.Cr. au modificat-o, au îmbogăţit-o şi
au răspîndit-o prin toată lumea mediteraneană.
Acest dialect al omului de rînd, cunoscut sub numele de Koine şi deosebit
de greaca clasică, a fost cel prin care creştinii au făcut contactul cu popoarele
lumii antice şi în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din
Alexandria au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a
descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rînd din timpul
lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta şi greaca clasicilor părea un mister. Un
teolog german a mers chiar atît de departe încît a afirmat că greaca Noului
Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfînt pentru scrierea Noului
Testament. Adolf Deissman, aproape de sfîrşitul secolului trecut, a descoperit
că greaca Noului Testament era una şi aceeaşi cu greaca folosită de omul de
rînd al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri şi pentru
documentele esenţiale vieţii lui zilnice.
De atunci, învăţaţi ca Moulton şi
Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază ştiinţifică sănătoasă prin
studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament.
Această descoperire a generat apariţia a numeroase traduceri în limbaj
modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă în limbajul omului de rînd în perioada
începutului ei, gîndesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă în limbajul
omului de rînd al zilelor noastre.
2. Filozofia greacă a pregătit apariţia creştinismului prin faptul că a
distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec,
fie roman, descoperea curînd că această disciplină intelectuală făcea ca religia
sa politeistă să fie atît de neinteligibilă raţional încît el o abandona în favoarea
filozofiei. Dar filozofia nu reuşea să-i satisfacă nevoile spirituale, aşa încît el
fie că devenea un sceptic, fie căuta mîngîiere în religiile mistice ale Imperiului
Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de
Platon la un sistem de gîndire individualist egoist, cum a fost stoicismul sau
epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu şi
să-L postuleze ca pe o abstracţie intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze
un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul
venirii lui Cristos a predispus minţile oamenilor spre o abordare mai spirituală
a vieţii. Creştinismul a fost singurul capabil să umple golul din viaţa
spirituală a vremii.
Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creştinismului a fost acela
de a atrage atenţia grecilor din acel timp asupra unei realităţi care transcendea lumea temporală şi relativă în care trăiau ei. Atît Socrate cît şi Platon, în
secolul al V-lea î.d.Cr., au susţinut că această lume temporală actuală, care se
percepe cu ajutorul simţurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai
înalte idealuri sînt abstracţiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul şi
adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală şi
materială, ci spirituală şi eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată
la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar pînă unde putea un om să
meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creştinismul a oferit unor
asemenea oameni care acceptau filozofia lui Socrate şi Platon revelaţia istorică
a binelui, frumosului şi adevărului în persoana Dumnezeului — om, Cristos.
Şi grecii au susţinut imortalitatea sufletului, dar în concepţia lor nu era loc
pentru o înviere fizică a trupului.
Istoria şi literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi
interesau întrebările legate de bine şi rău şi de viitorul etern al omului. Eschil,
în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să ştiţi că păcatul
vostru vă va ajunge” (Numeri 32:23), insistînd că necazurile lui Agamemnon
sînt rezultatul faptelor lui rele. Totuşi, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca
fiind mai mult decît o problemă mecanică şi contractuală. Păcatul nu era
niciodată o problemă personală care să,-L insulte pe Dumnezeu şi să-i rănească
pe alţii.
In perioada venirii lui Cristos, oamenii au înţeles, ca niciodată înainte, insuficienţa raţiunii umane şi a politeismului. Filozofiile individualiste ale
lui Epicur şi Zenon şi religiile misterelor , toate dovedesc dorinţa omului de
a avea o relaţie mai personală cu Dumnezeu. Creştinismul a venit cu oferta
acestei relaţii personale şi a găsit că, datorită propriei sale insuficienţe, cultura
greacă lăsase multe inimi înfometate.
3. Grecii au mai contribuit şi pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru a
accepta noua religie creştină, atunci cînd aceasta a apărut. Apariţia filozofiei
materialiste greceşti în secolul al şaselea î.d.Cr. a distrus credinţa popoarelor
greceşti în vechea închinare politeistă eare este descrisă de Homer în Iliada şi
Odiseea. Deşi elemente “ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală
de stat, ea şi-a pierdut curînd vitalitatea.
După aceasta, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar şi aceasta şi-a
pierdut curînd vigoarea. Filozofia a devenit un sistem de individualism
pragmatic sub succesorii sofiştilor, sau un sistem de individualism subiectiv,
aşa cum se poate vedea în învăţăturile stoicului Zenon şi ale lui Epicur.
Lucreţiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, şi-a fundamentat
învăţătura de ignorare a supranaturalului pe metafizica materialistă care
considera că pînă şi spiritul omului este doar un tip mai perfecţionat de atom.
Stoicismul lua în considerare supranaturalul, dar dumnezeul lui era atît de
aproape identificat cu creaţia încît avea caracter panteist. Deşi stoicismul
propaga calitatea de tată a lui Dumnezeu şi frăţia oamenilor şi susţinea un cod etic foarte de dorit, această filozofie l-a lăsat pe om în situaţia ca, prin
procese raţionale, să îşi rezolve singur ascultarea de legile naturale pe care
urma să le descopere cu raţiunea lui neajutată de nimeni.
Atît sistemele de filozofie şi religie greceşti cît şi cele romane au adus astfel
o contribuţie la apariţia creştinismului prin faptul că au distrus vechile religii
politeiste şi au demonstrat incapacitatea raţiunii umane de a ajunge la
Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulţi, i-au obişnuit pe
oameni să se gîndească la existenţa păcatului şi a răscumpărării. Aşa că,
atunci cînd a apărut creştinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai
receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieţii.
II. CONTRIBUŢII RELIGIOASE ALE EVREILOR
Contribuţiile religioase la „împlinirea vremii” le includ atît pe cele ale
grecilor şi romanilor cît şi pe cele ale iudeilor. Dar oricît de mari au fost
contribuţiile Atenei şi Romei la creştinism în ceea ce priveşte mediul,
contribuţiile iudeilor ies în evidenţă ca ereditatea creştinismului. Creştinismul
s-a dezvoltat în mediul politic al Romei şi a trebuit să facă faţă mediului
intelectual creat de gîndirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult
mai intimă. Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să
înflorească trandafirul creştinismului.
Poporul evreu, în contrast cu grecii, nu a căutat să-L descopere pe
Dumnezeu prin procese ale raţiunii omeneşti. Ei I-au presupus existenţa şi I-au
acordat necondiţionat închinarea care au simţit ei că I se cuvine. Ei au fost
influenţaţi spre aceasta de faptul că Dumnezeu i-a căutat pe ei şi li S-a revelat
în istorie, şi anume lui Avraam şi altor mari conducători ai neamului lor.
Ierusalimul a devenit simbolul unei pregătiri religioase pozitive pentru venirea
creştinismului. Salvarea urma să fie, într-adevăr, „de la iudei”, aşa cum i-a
spus Cristos femeii de la fîntînă (Ioan 4:22). Din această mică naţiune captivă,
situată la răscrucea de drumuri între Asia, Africa şi Europa, urma să vină un
Salvator. Iudaismul a asigurat ereditatea creştinismului şi, un timp, chiar a dat
adăpost religiei nou-născute.
A. Monoteismul
în contrast puternic cu caracterul general al religiilor păgîne, iudaismul se
caracteriza prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Niciodată
după întoarcerea din robia babiloniană evreii nu au mai căzut în idolatrie.
Mesajul lui Dumnezeu pentru ei prin Moise era loialitatea faţă de singurul
Dumnezeu adevărat al întregului pămînt. Zeii păgînilor erau idoli pe care
prorocii evrei îi condamnau în mod foarte clar. Acest monoteism de înaltă
ţinută a fost răspîndit de numeroasele sinagogi existente în zona din jurul
Mediteranei pe parcursul a trei secole înaintea venirii lui Cristos.
B. Speranţa mesianică
Evreii ofereau lumii speranţa unui Mesia ce urma să vină aducînd
dreptatea pe acest pămînt. Această speranţă mesianică era în contrast puternic
cu aspiraţia naţionalistă descrisă de Vergiliu în poemul în care îl descria pe
conducătorul roman ideal ce avea să vină ,fiul care urma să i se nască lui
Augustus. Speranţa unui Mesia fusese popularizată în lumea romană prin
proclamarea ei constantă de către evrei. Chiar şi ucenicii, după moartea şi
învierea lui Cristos, încă aşteptau o împărăţie mesianică pe pămînt (Faptele
1:6). Cu siguranţă că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după
naşterea lui Cristos aveau cunoştinţă despre această speranţă. Felul în care
mulţi creştini de astăzi aşteaptă venirea lui Cristos ne ajută să înţelegem
atmosfera de aşteptare din lumea ebraică legată de venirea lui Mesia.
C. Sistemul etic
Prin elementele morale din legea iudaică, iudaismul’ a oferit lumii şi cel
mai pur sistem etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci era în
contrast izbitor cu sistemele etice predominante ale vremii şi cu aplicarea în
practică în mod şi mai corupt a acelor sisteme morale de către cei ce le
susţineau. Pentru evrei păcatul nu era eşecul exterior, mecanic, contractual al
grecilor şi romanilor, ci o violare a voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare
care se exprima printr-o inimă necurată şi apoi prin acte exterioare făţişe ale
păcatului. Această concepţie morală şi spirituală a Vechiului Testament
promova o doctrină a păcatului şi a răscumpărării care atingea cu adevărat
problema păcatului. Mîntuirea venea de la Dumnezeu şi nu putea fi găsită în
sistemele raţionaliste de etică sau în religiile subiective ale misterelor.
D. Scripturile Vechiului Testament
Poporul evreu a mers şi mai departe pregătind calea pentru venirea
creştinismului prin echiparea Bisericii nou-născute cu o carte sacră, Vechiul
Testament. Chiar şi un studiu superficial al Noului Testament va revela cît de
adînc îndatoraţi erau Cristos şi apostolii faţă de Vechiul Testament, precum şi
respectul lor faţă de el ca şi Cuvîntul lui Dumnezeu adresat omului. El era
citit şi de mulţi dintre neevrei, care s-au familiarizat cu principiile credinţei
iudaice. Acest fapt este indicat de relatările numeroşilor prozeliţi ai
iudaismului. Mulţi dintre aceşti prozeliţi au putut trece de la iudaism la
creştinism datorită Vechiului Testament, cartea sacră a Bisericii nou-născute.
Multe religii, mohamedanismul spre exemplu, caută cartea lor sacră la
fondatorul lor, dar Cristos nu a lăsat nici o scriere sacră pentru Biserică.
Cărţile Vechiului Testament şi cărţile Noului Testament, date sub inspiraţia
Duhului Sfînt, aveau să fie literatura Bisericii.
E. Filozofia istoriei
Evreii au făcut posibilă o filozofie a istoriei prin aceea că au insistat
asupra faptului că istoria are sens. Ei s-au opus oricărei concepţii care susţinea
că istoria este o serie de cicluri fără sens sau doar un proces de evoluţie
liniară. Ei au susţinut o concepţie liniară şi cataclismică despre istorie, în care
Dumnezeul suveran care a creat istoria va triumfa asupra falimentului pe care
l-a înregistrat omul în încercarea lui de a aduce în istorie o epocă de aur.
F. Sinagoga
Evreii de asemenea au asigurat o instituţie care a fost de cel mai mare
folos pentru apariţia şi dezvoltarea creştinismului primar. Această instituţie a fost sinagoga evreiască. înfiinţată în perioada absenţei forţate a evreilor de la
Templul din Ierusalim din timpul robiei babiloniene, sinagoga a devenit o
parte integrantă a vieţii evreieşti. Prin ea, evreii, şi de asemenea mulţi dintre
neevrei, s-au familiarizat cu o concepţie mai înaltă asupra vieţii. Ea a fost de
asemenea locul în care a mers Pavel prima dată să predice în toate oraşele în
care a ajuns în cursul călătoriilor lui misionare. Ea a devenit casa de predicare
a creştinismului primar. Iudaismul a fost cu adevărat acel paidagogos care a
îndrumat oamenii la Cristos (Galateni 3:23-25).
Subiectele care au fost discutate, arată cît a fost de favorizată apariţia
creştinismului, atît în ce priveşte timpul cît şi în ce priveşte locul. în nici o altă
perioadă de timp din istoria lumii înainte de venirea lui Cristos nu exista un
teritoriu atît de întins sub o singură lege şi sub un singur guvern. Lumea
mediteraneană avea de asemenea o singură cultură cu sediul la Roma. O limbă
universală a dat posibilitatea ca Evanghelia să ajungă la majoritatea
popoarelor din imperiu într-o limbă comună pentru ei şi pentru predicator.
Palestina, locul de naştere al noii religii, avea o localizare strategică în această
lume. Pavel avea dreptate cînd accentua faptul că creştinismul nu era ceva
„petrecut într-un colţ” (Faptele 26:26), deoarece Palestina era o importantă
răscruce de drumuri, care lega continentele Asia şi Africa de Europa printr-un
drum pe uscat. Multe din cele mai importante bătălii ale istoriei antice s-au
dat pentru posedarea acestui loc strategic. în timpul apariţiei creştinismului şi
apoi de-a lungul celor trei secole de la începutul existenţei sale, condiţiile au
fost mult mai favorabile pentru răspîndirea creştinismului în întreaga lume
mediteraneană, decît în oricare alt timp din epocile antice sau medievale.
Aceasta este şi părerea celui mai mare învăţat în domeniul misiunilor.
Prin contribuţiile lumii greceşti şi romane şi prin moştenirea iudaismului,
lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii”, cînd Dumnezeu L-a trimis
pe Fiul Său să aducă izbăvire unei umanităţi sfîşiate de război şi istovite de
păcat. Este semnificativ faptul că dintre toate religiile practicate în Imperiul
Roman în timpul naşterii lui Cristos, doar iudaismul şi creştinismul au
supravieţuit cu succes cursului schimbător al istoriei umane.
Pe această piatră Cristos este Piatra pe care este zidită Biserica. Prin El vine credinţa în
Dumnezeu pentru salvarea din păcat; şi de la El vine în inima omenească
dragostea care îi face pe oameni să considere personalitatea ca ceva sacru,
pentru că Dumnezeu este Creatorul atît al fiinţei fizice cît şi al celei spirituale
a omului, şi pentru că El este baza speranţei pentru viitor.
Luca (1:1-4) şi Ioan (20:30:31) în Evangheliile lor au revelat că
creştinismul este o religie istorică şi nu poate exista fără Cristosul din istorie.
Calendarul nostru, Biserica însăşi, stabilirea duminicii ca zi de odihnă şi
schimbările remarcabile din vieţile celor care-L urmează pe Cristos sînt
mărturii istorice cu privire la Cristosul din istorie.
I. ISTORICITATEA LUI CRISTOS
Creştinismul îşi are începutul, în ceea ce priveşte partea lui subiectivă
umană, în istoria temporală. Deoarece aceste valori sînt legate organic de
persoana, viaţa şi moartea lui Cristos, trebuie să acordăm atenţie dovezilor
existenţei istorice a lui Cristos. Mulţi au negat faptul că Cristos S-a manifestat
în istoria umană (Ioan 1:14).’ Iată de ce sînt binevenite dovezile istorice
extrabiblice ale existenţei istorice a lui Cristos.
A. Mărturia păgînă
Tacit (55-117), cel mai de seamă istoric roman, leagă numele şi originea
creştinilor de „Christus”, care în timpul domniei lui Tiberiu „a suferit moartea
prin sentinţa procuratorului Pilat din Pont”.2
Pliniu, care a avut funcţia de propretor în Bitinia şi Pont în Asia Mică, i-a
scris împăratului Traian în jurul anului 112, cerîndu-i sfatul în legătură cu
felul în care ar trebui să-i trateze pe creştini. Epistola lui dă informaţii
extrabiblice valoroase despre Cristos. Pliniu a adus un omagiu deosebit
integrităţii morale a creştinilor scriind despre refuzul lor de a fura sau de a
comite adulter, de a-şi schimba cuvîntul sau de a renega încrederea acordată
lor. El a afirmat apoi că „ei cîntă un cîntec lui Cristos ca unui Dumnezeu”.
După cum afirmă Luca, Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea de pregătire
a drumului lui Isus în anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu. Istoricul roman
Tacit a plasat moartea lui Cristos în perioada domniei lui Tiberiu. Moneda de
mai sus poartă chipul acestui împărat.
Suetoniu, în lucrarea lui De vita duodecim Caesarum (Despre viaţa celor
12 cezari), Viaţa lui Claudius (25.4), menţionează că evreii au fost expulzaţi
din Roma datorită unor tulburări legate de Chrestos (Cristos).
Un alt martor, mai degrabă satiric — şi din acest motiv valoros — este
Lucian (cea 125-cca 190), care a scris în jurul anului 170 o satiră pe seama
creştinilor şi a credinţei lor. Lucian L-a descris pe Cristos ca pe unul „care a
fost răstignit în Palestina” pentru că a început „un nou cult”. El a scris că
Cristos îi învăţase pe creştini să creadă că ei erau fraţi şi că trebuie să respecte
legile Lui. Lucian i-a ridiculizat pentru că se „închinau la acel sofist răstignit”.4
Aceste mărturii sînt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din
partea unor romani culţi care îi desconsiderau pe creştini şi le erau ostili. Pe
baza acestor mărturii, în afară de Biblie, care este de asemenea o lucrare
istorică, se poate trage concluzia că există dovezi valide pentru existenţa
istorică a lui Cristos.
B. Mărturia iudaică
Josephus (cea 37-cca 100), iudeul bogat care a încercat prin scrierile lui să
justifice iudaismul în faţa romanilor culţi, îl menţionează de asemenea pe
Cristos. El a scris şi despre Iacov, „fratele lui Isus, aşa-numitul Cristos”.5
într-un alt pasaj, care deseori este condamnat ca o interpolare făcută de
creştini, dar care — cred mulţi — este autentic, Josephus a scris despre Cristos
ca fiind „un om înţelept”, condamnat de Pilat să moară pe cruce.6 Chiar şi
Două exemple de artă din catacombe, de la începutul creştinismului, care
sînt o mărturie a existenţei credinţei în Cristos cel istoric. Această reprezentare
simbolică a înmulţirii miraculoase a pîinilor şi peştilor se află în catacomba lui
Callistus. în centrul ilustraţiei din catacomba Priscilei, Cristos este zugrăvit ca
Bunul Păstor.
acceptînd ideea că în cartea lui există unele interpolări făcute de creştini,
majoritatea savanţilor sînt de acord că această informaţie de bază este foarte
probabil o parte din textul original. Desigur, Josephus nu era un prieten al
creştinismului, şi astfel menţiunea sa despre Cristos are şi mai multă valoare
istorică.
C. Mărturia creştină din afara Bibliei
Multe evanghelii apocrife, fapte ale apostolilor, apocrife, epistole apocrife,
şi apocalipse apocrife pleacă de la premiza istoricităţii lui Isus Cristos. Acestea
sînt adunate în lucrarea lui Montague R. James, The Apocryphal New
Testament (Noul Testament apocrif), (New York: Oxford University Press,
1924). Inscripţiile şi imaginile reprezentînd porumbelul, peştele, ancora şi alte
simboluri creştine din catacombe, depun mărturie despre credinţa într-un
Cristos istoric, la fel ca şi existenţa calendarului creştin, a zilei de duminică şi
a Bisericii.
Din nefericire, cînd a căutat o dată cu care să înceapă calendarul creştin,
abatele scit Dionysius Exiguus (care a murit cea 550), în lucrarea lui Cyclus
Paschalis, a ales anul 754 d.î.R. (de la întemeierea Romei), în loc de anul 749
d.î.R. (care ar fi fost mai exact), ca an al naşterii lui Cristos.
Matei, în Evanghelia lui (2:1), a afirmat că Isus S-a născut „în zilele
împăratului Irod”. Josephus, în lucrarea lui Antichităţi (18.6.4), a menţionat o
eclipsă în anul 750 d.î.R., înainte de moartea lui Irod. Deoarece uciderea
copiilor evrei şi fuga în Egipt a precedat moartea lui Irod, aceasta ne duce la concluzia că este posibil ca Cristos să se fi născut în anul 749 d.î.R., sau 5 î.d.Cr.
Iudeii din Ioan 2:20 au spus că Templul era în construcţie de patruzeci şi
şase de ani. Josephus şi istoricul roman Dio Cassius au stabilit ca dată a
începerii construcţiei anul 779 d.î.R. Istas avea „aproape treizeci de ani”
conform textului din Luca 3:23, pe care dacă-i scădem din 779, obţinem 749,
sau 5 î.d.Cr. ca dată foarte probabilă a naşterii Lui, deci cam cu cinci ani mai
devreme decît data la care considerăm noi că a început era creştină.
II. CARACTERUL LUI CRISTOS
Biblia dă cîteva indicii despre personalitatea şi caracterul lui Cristos. Chiar
şi o citire superficială a Evangheliilor lasă o impresie puternică despre
originalitatea Lui. în timp ce rabinii iudei şi alte oficialităţi iudee nu-şi
asumau autoritate ci doar citau pentru aceasta din scripturi, Cristos rosteşte
simplu cuvintele „Eu zic”. Afirmaţiile ce urmau acestei asemenea expresii şi
altora asemănătoare în Evanghelii indică creativitatea şi originalitatea gîndirii
lui Cristos, care i-a uimit pe oamenii din timpul Lui (Marcu 1:22, Luca 4:32).
Sinceritatea lui Cristos reiese de asemenea din documentele biblice. El a
fost singura fiinţă umană care nu a avut nimic de ascuns, astfel încît a putut fi
totalmente El însuşi (Ioan 8:46).
Evangheliile de asemenea dau impresia de echilibru în caracterul Lui.
îndrăzneala îi este atribuită lui Petru, iubirea lui Ioan, şi blîndeţea lui Andrei.
Dar la Cristos nici o trăsătură de caracter nu iese în relief în dauna alteia;
documentele revelează echilibru şi unitate de caracter. Acest echilibru, această
originalitate şi această transparenţă pot fi explicate adecvat numai prin
istoricitatea relatării naşterii lui Cristos din fecioară.
III. LUCRAREA LUI CRISTOS
Importanţa transcendentă a personalităţii lui Cristos nu trebuie niciodată
disociată de lucrarea Lui. Această lucrare a fost atît activă cît şi pasivă. în
timpul lucrării Sale de-a lungul a trei ani, Cristos a dat dovadă de o dreptate
cerută de lege, o dreptate care era adăugată la dreptatea Lui intrinsecă
datorită calităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Această dreptate extrinsecă,
cîştigată, L-a calificat să moară pentru oameni care niciodată nu ar fi putut
cîştiga o asemenea dreptate şi care aveau nevoie de un înlocuitor drept, dacă
doreau ca Dumnezeu să le ierte păcatele. Această lucrare activă şi-a avut
corespondentul în lucrarea Lui pasivă, moartea Lui voluntară pe cruce
(Filipeni 2:5-8). Aceste două faze istorice ale lucrării lui Cristos sînt rezumate
în afirmaţia Sa cu privire la misiunea Lui de slujire şi de suferinţă (Marcu
10:45).
A. Lucrarea lui Cristos
Cu excepţia descrierii vizitei lui Cristos la Ierusalim cu părinţii Lui la
vîrsta de doisprezece ani (Luca 2:41-50) şi încă unele referiri sporadice la
mama şi la fraţii Lui, se cunoaşte puţin despre anii Lui mulţi trăiţi în Nazaret.
Probabil că El a primit o educaţie biblică acasă şi în şcoala sinagogii pentru
copii. De asemenea, El a învăţat meseria tatălui Său, deoarece fiecare copil
evreu era învăţat o meserie manuală. Nazaretul fiind pe una din principalele
rute comerciale, Cristos a avut ocazia să observe viaţa lumii de dinafară ce
trecea prin Nazaret. Pildele şi predicile Sale dovedesc că El era un ager
observator al naturii. El îl cunoştea pe Dumnezeu atît din revelaţia Lui însuşi
în natură cît şi din Vechiul Testament. în aceşti ani El S-a dezvoltat fizic,
social, intelectual şi spiritual (Luca 2:52), pregătindu-se pentru marea lucrare
ce-I stătea în faţă.
Lucrarea lui Cristos a fost precedată de scurta lucrare a precursorului Său,
Ioan Botezătorul. Prima apariţie publică a lui Cristos la începutul lucrării Lui
a fost asociată cu botezarea Sa de către Ioan. Cercetătorul atent al lucrării lui
Isus va observa că după acest eveniment El de obicei a lucrat în centre
evreieşti în tot timpul misiunii Sale. Aceasta era în concordanţă cu propria Sa
afirmaţie că a venit să ajute „oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24).
După ispitirea Sa din pustie, Cristos i-a ales pe cîţiva dintre ucenicii care
urmau să continue lucrarea Sa sub conducerea Duhului Sfînt după învierea şi
înălţarea Sa la cer. O vizită la Cana a marcat ocazia primei Sale minuni,
schimbarea apei în vin. Aceasta a fost urmată de o scurtă vizită la Ierusalim,
în timpul căreia a curăţit Templul şi a avut importanta Lui întîlnire cu
Nicodim. Această întîlnire a revelat natura spirituală a lucrării Sale (Ioan 3:3,
5, 7). S-a întors în Galileea prin Samaria, unde întîlnirea Sa cu femeia
samariteancă (Ioan 4) a dovedit că lucrarea Lui nu avea să fie limitată de
bariere naţionale sau sexuale, chiar dacă misiunea Sa era în primul rînd pentru
evrei.
După ce a fost respins în Nazaret, Cristos a făcut din Capernaum centrul
pentru lucrarea Lui în Galileea; această lucrare a constituit cea mai mare parte
a slujbei Sale pămînteşti pentru oameni. De aici El a întreprins trei călătorii
mari în Galileea. Prima călătorie care s-a desfăşurat mai ales în răsăritul
Galileii, a fost marcată de vindecarea paraliticului, a ologului şi a multor
altora, cît şi de învierea din morţi a fiului văduvei din Nain şi de terminarea
lucrării de alegere a ucenicilor Săi. Minunile corespundeau cu superba
prezentare a principiilor care — declara El — trebuiau să guverneze conduita
umană. Aceste principii sînt conţinute în Predica de pe Munte. Tema predicii
este că adevărata religie este religia spiritului, şi nu doar a unor fapte
exterioare cerute de Lege.
Punctul culminant al celui de-al doilea drum în sudul Galileii a fost
învăţătura în pilde despre împărăţia Sa (Matei 13). Alte minuni, ca vindecarea
gadareanului demonizat şi învierea fiicei lui Iair, au mărturisit despre puterea
Lui de a-Şi susţine cuvintele cu fapte. A treia călătorie a fost o continuare a
acestei lucrări de învăţare, predicare şi vindecare.
Cele trei călătorii din Galileea au fost urmate de perioade scurte de
retragere, în timpul cărora principalul Său accent pare a fi fost pus pe
instruirea ucenicilor Săi. Cu toate acestea, El tot mai găsea timp să facă faţă
nevoilor celor ce veneau la El, hrănindu-i pe cei cinci mii în timpul primei retrageri. El Şi-a demonstrat de asemenea Domnia asupra naturii prin
umblarea pe Marea Galileii. Această minune a imprimat asupra ucenicilor Săi
realitatea celor afirmate de El, şi anume că este Fiul lui Dumnezeu. în cea
de-a doua retragere, El a făcut vindecarea fiicei femeii siro-feniciene, care a
dovedit credinţă mare în Cristos (Marcu 7:26). Cea de-a treia retragere a fost
încă o revelaţie a puterii Sale de vindecare şi de binecuvîntare.
Lucrarea prelungită în Galileea a fost urmată de o scurtă lucrare la
Ierusalim la Sărbătoarea Corturilor, în timpul căreia Cristos a confruntat cu
curaj opoziţia tot mai puternică a conducătorilor religioşi — fariseii şi
saducheii. Din cauza acestei opoziţii, Cristos S-a întors la răsărit de Iordan, la
Pereea, unde îi învăţa pe oameni şi făcea vindecări. Lucrarea din Pereea a fost
urmată de scurta lucrare a ultimei săptămîni în Ierusalim, în timpul căreia a
fost confruntat în public cu opoziţia tot mai mare a conducătorilor iudei
naţionali şj ecleziastici. El le-a reproşat concepţia lor rigidă şi formală despre
religie în învăţătura Sa în pilde. Tristul sfîrşit de săptămînă, în timpul căruia
Şi-a dat viaţa pe cruce, a încheiat lucrarea Lui activă în lume. După glorioasa
Lui înviere — un tfapt istoric stabilit, bazat pe dovezile documentare din Noul
Testament (Faptele 1:3; 1 Corinteni 15:4-8) — El le-a apărut doar propriilor
Săi urmaşi. Punctul culminant al lucrării Lui a fost înălţarea Lui la cer în
prezenţa ucenicilor Lui. Această înălţare a fost precedată de promisiunile Sale
de a trimite Duhul Sfînt în locul Său şi de a Se întoarce iarăşi pe acest pămînt.
Biserica creştină are binecuvîntarea de a poseda patru relatări ale acestei
lucrări a lui Cristos pe pămînt. Fiecare dintre autori îşi prezintă relatarea
dintr-un alt punct de vedere. Matei accentuează activitatea regească a lui
Cristos, ca Mesia Cel promis, care a împlinit profeţiile Vechiului Testament.
El face aceasta prin folosirea constantă a expresiei „ca să se împlinească ce
vestise Domnul prin proorocul”. Marcu, care a scris cu scopul de a se adresa
minţii romane, a accentuat latura pragmatică a lucrării lui Cristos.
Sentimentul acţiunii şi al puterii este accentuat de folosirea constantă a
cuvîntului grecesc tradus prin „de îndată” sau „imediat”. Luca, istoricul (Luca
1:1-4), ne redă latura umană a lucrării lui Cristos. Ioan îl prezintă pe Cristos
ca pe Fiul lui Dumnezeu, care are puterea de a aduce binecuvîntare celor ce îl
primesc prin credinţă (Ioan 1:12; 20:30-31).
B. Misiunea lui Cristos
Perioada activă a lucrării lui Cristos, care s-a extins de-a lungul a trei ani,
a fost doar pregătirea pentru perioada pasivă a lucrării Sale, suferinţa pe
cruce. Suferinţa şi moartea Lui au constituit marele eveniment prezis de
proroci (Isaia 53), care urma să aducă înfrîngerea finală a tuturor forţelor
răului şi eliberarea de păcat (Galateni 3:10, 13) a celor care îl acceptă şi îşi
însuşesc toată puterea spirituală a lucrării Sale de pe cruce (Efeseni 1:19-23;
3:20). Pentru acest important scop, temporal şi etern, a venit El pe pămînt.
Evangheliile accentuează acest fapt prin sentimentul de punct culminant pe
care ni-l dau pasaje cum sînt Matei 16:21, Marcu 8:31 şi Luca 9:44.
C. Mesajul lui Cristos
Deşi Crucea a fost misiunea primordială a lui Cristos pe pămînt, ea nu a
fost mesajul Său principal, nici nu a fost considerată un scop în sine. Orice
studiu atent al Evangheliilor va revela că mesajul esenţial al învăţăturilor lui
Cristos a fost împărăţia. Două expresii erau folosite de Cristos: „împărăţia lui
Dumnezeu” şi „împărăţia cerurilor”, cea din urmă fiind folosită mai des în
Matei.
Ambele interpretări majore ale acestor expresii acceptă faptul că împărăţia
lui Dumnezeu constă din domnia lui Dumnezeu peste toate fiinţele din univers
care îi dau ascultare în mod voluntar. în această împărăţie, care este spirituală
şi care cuprinde timpul şi veşnicia, fiinţele omeneşti intră după ce au trecut
printr-o renaştere spirituală (Matei 6:33, Ioan 3:3, 5, 7). Niciodată nu se
menţionează existenţa răului pe acest tărîm în care Cristos însuşi va deveni în
cele din urmă supus Tatălui (1 Corinteni 15:24-28). Ambele grupuri cred că în
prezent această împărăţie este etică şi spirituală şi că biserica face parte din ea.
Ambele cred că realizarea ei escatologică deplină va avea loc în viitor.
Discuţia asupra expresiei „împărăţia cerurilor” aduce o împărţire a
opiniilor. Unii cred că cele două expresii se referă la două tărîmuri separate,
deşi ele se suprapun într-o oarecare măsură. Motivul major pentru care se face
distincţie între cele două împărăţii reiese din faptul că Cristos a folosit şi
interpretat pildele neghinei şi năvodului pentru a descrie împărăţia cerurilor,
dar El nu le-a folosit niciodată pentru a descrie împărăţia lui Dumnezeu. Din
moment ce aceste două pilde presupun un amestec de oameni buni şi răi în
împărăţia Cerurilor, şi deoarece toate menţionările împărăţiei lui Dumnezeu
se referă numai la cei ce se supun voluntar voii lui Dumnezeu, mulţi cred că
trebuie să existe o distincţie între cele două expresii şi — de aceea — ele nu
pot fi folosite ca sinonime. Aceştia susţin că „împărăţia lui Dumnezeu” este
legată de Dumnezeu, se caracterizează prin bunătate şi este atît cosmică şi
eternă cît şi temporală; pe de altă parte, expresia „împărăţia cerurilor” este
legată de domnia lui Cristos în timp pe pămînt şi are în ea atît bine cît şi rău
(Matei 8:11-13).
Acei premilenişti care susţin că cele două expresii nu sînt identice cred că
împărăţia cerurilor este legată de domnia lui Cristos pe pămînt ui actual, iar
împărăţia lui Dumnezeu ei o identifică cu domnia eternă a lui Dumnezeu
Tatăl. în perioada prezentă a Bisericii, împărăţia cerurilor este echivalentă cu
creştinătatea, care constă dintr-un amestec de creştini, oameni care doar se
declară creştini, necredincioşi şi evrei. La întoarcerea lui Cristos, împărăţia
cerurilor va fi curăţită de evreii şi neevreii necredincioşi şi va fi condusă timp
de o mie de ani de Cristos şi de Biserica Lui. Aceasta va fi împărăţia prorocită
de profeţi, în care Israel va fi binecuvîntat în ţara Palestinei. După o scurtă
răzvrătire condusă de Satan, după ce a scăpat din închisoarea unde a stat o
mie de ani în timpul mileniului, Cristos îi va prezenta lui Dumnezeu
autoritatea Sa, şi partea pură din împărăţia Cerurilor se va uni cu împărăţia
lui Dumnezeu după judecata finală.
Mulţi dintre cei care susţin că cele două expresii sînt sinonime şi pot fi
egalate cu Biserica cred că împărăţia va fi realizată printr-un proces istoric de
evoluţie, în care Biserica face lucrarea de pregătire a căii pentru o împărăţie pe
care Cristos o va primi la întoarcerea Lui. O parte importantă a planului lor o
constituie acţiunile sociale pentru crearea unor condiţii mai bune pentru
oameni. Creştinismul este adesea interpretat în termeni etici, fiind neglijată
lucrarea de ispăşire de la cruce. Acesta este postmilenism liberal.
Unii oameni, în special gînditori din secolul al XlX-lea cum sînt Charles
Finney, Hodges, B.B. Warfield şi A.H. Strong au susţinut de asemenea o
escatologie postmilenistă, dar de tip ortodox, conservator. Ei au crezut că
biserica persoanelor regenerate, sub călăuzirea şi prin puterea Duhului Sfînt,
va avea un astfel de impact asupra societăţii încît va apare o ordine a
mileniului perfectă între oameni. Cînd Cristos va veni la sfîrşitul mileniului, va
exista o societate după voia lui Dumnezeu. Teoria lui Augustin că mileniul
este unul şi acelaşi cu era bisericii a dat un suport puternic acestei concepţii.
Alţii, care nu subscriu la interpretarea de mai sus, dar care cred că cei doi
termeni sînt sinonimi, susţin că realizarea finală a împărăţiei va avea loc în
viitor şi că ea va fi desăvîrşită în mod supranatural şi cataclismic la
întoarcerea lui Cristos. Ei nu acceptă abordarea evoluţionistă a
postmileniştilor. Aceştia sînt în general cunoscuţi sub numele de amilenişti. Ei
nu acceptă ideea unei împărăţii de o mie de ani a lui Cristos, şi de obicei nici
nu fac vreo legătură între evrei şi împărăţia lui Cristos.
A crede că cele două fraze sînt sinonime sau nu sînt sinonime nu este atît
de important pe cît de important este ca evanghelicii să cadă de acord asupra
unor probleme în care nu poate încăpea diferenţă de opinie dacă Scriptura este
corect interpretată. Faptul că păcatul este ereditar, şi personal, şi nu colectiv şi
legat de mediu exclude concepţia postmilenistă despre împărăţie. Omul
trebuie să lupte cu păcatul originar. Prin urmare, sarcina primordială a
Bisericii nu este convertirea lumii prin predici şi acţiuni sociale, ci
evanghelizarea lumii prin proclamarea Evangheliei, astfel încît cei care vor
forma adevărata Biserică să aibă oportunitatea de a răspunde la acest mesaj
atunci cînd Duhul Sfînt aduce în inima lor convingerea că sînt păcătoşi.
Aceasta este sarcina specifică a Bisericii în această perioadă a istoriei umane,
dar ea nu exclude sarcina creştinului, care este şi cetăţean, de a face din
creştinism o religie practică pentru viaţa de fiecare zi a societăţii. Cristos nu a
afirmat că împărăţia va fi vreodată realizată printr-un proces istoric de
evoluţie, prin care Biserica pregăteşte lumea pentru venirea Lui. Scripturile ne
învaţă că viitoarea fază escatologică a împărăţiei — deosebită de actuala fază
etică şi spirituală — va fi realizată în mod supranatural şi cataclismic la
venirea lui Cristos, şi nu ca rezultat al lucrării Bisericii.
D. Minunile lui Cristos
Minunile lui Cristos au fost numeroase şi au constituit o parte importantă
a lucrării Lui. Ele au avut ca scop să reveleze gloria lui Dumnezeu şi să arate
că Cristos este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 2:22-23; 3:2; 9:3), pentru ca oamenii
să creadă şi Dumnezeu să fie glorificat. Ele sînt numite diferit, putere, lucrări, minuni sau semne. Raţionaliştii şi empiriştii au negat posibilitatea lor,
încercînd să le explice prin legi naturale, sau să le desfiinţeze calificîndu-le
drept mituri. Această ultimă teorie implică în mod necesar o negare a
istoricităţii documentelor. Minunile pot fi definite ca fenomene inexplicabile
prin legile cunoscute ale naturii, făcute cu scopuri morale printr-o intervenţie
specială a Divinităţii.
Posibilitatea şi probabilitatea minunilor este demonstrată de
supranaturalul, creativul Cristos şi de existenţa documentelor istorice care
relatează aceste minuni ca fapte istorice. Persoana şi lucrarea lui Cristos au
fost considerate autentice de mulţi din timpul Său datorită minunilor făcute de El.
E. Ce a însemnat Cristos ?
Oamenii au avut şi au diferite păreri despre Cristos, care ne este prezentat
atît de real în Evanghelii. în timpul marilor perioade de controversă teologică,
între anii 325 şi 451 şi între 1517 şi 1648, oamenii au căutat să-L interpreteze
pe Cristos în primul rînd în funcţie de crezurile lor. Misticii îl considerau ca
fiind Cristosul experienţei personale imediate. Alţii, la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, vorbeau despre El ca despre
Cristosul istoriei şi încercau să elimine prin explicaţii elementul supranatural,
aşa încît să-L poată considera pe Cristos doar un om neobişnuit. Adevăratul
creştin L-a considerat întotdeauna ca fiind Cristosul lui Dumnezeu.
Semnificaţia istorică a lui Cristos este revelată în dezvoltarea unei valori
noi date personalităţii umane. Grecii insistau asupra demnităţii personalităţii
umane, deoarece omul este o fiinţă raţională, dar Biserica a susţinut
întotdeauna că personalitatea umană are o demnitate deoarece omul este un
fiu potenţial sau real al lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Concepţia
creştină a avut ca rezultat umanizarea vieţii. în Biserică au fost înlăturate
barierele de clasă, de sex şi de rasă, iar reforma socială a adus condiţii de
viaţă mai bune pentru toţi oamenii. Evanghelicii au fost conducătorii în
reforma socială din Anglia în secolul al XlX-lea. Mai presus de toate, accentul
pus pe un cod comportamental bazat mai curînd pe dragoste decît pe reguli
exterioare este un rezultat al contactului personalităţii umane cu Cristosul de
la Calvar. Impactul lui Cristos în arte şi literatură este imens.
Caracterul lui Cristos, lucrarea, învăţăturile şi mai presus de toate
moartea şi învierea Lui marchează începutul creştinismului. Multe religii ar
putea să existe fără fondatorii lor umani, dar îndepărtarea lui Cristos din
creştinism ar lăsa o scoică goală, fără viaţă. Cristos a dat Bisericii Lui cele
două acte de cult, pe apostoli, mesajul ei de bază cu privire la împărăţia lui
Dumnezeu, disciplina ei primordială (Matei 16:16-19; 18:15-20) şi Duhul Sfint,
care să fie Cel ce lucrează prin intermediul Bisericii la evanghelizarea lumii. El
nu a lăsat nici o organizaţie de bază şi nici un sistem de doctrine bine definit
sau cărţi sfinte. Acestea urmau să fie elaborate de către apostoli, inclusiv de
Pavel, sub călăuzirea Duhului Sfînt, pe care Cristos L-a trimis pe pămînt să
lucreze în absenţa Sa. Adevărata Biserică, avîndu-L pe Cristos ca temelie şi Duhul Sfînt ca fondator, avea să meargă înainte triumfătoare, slăvindu-L pe
Domnul ei răstignit, înviat şi înălţat din ziua de Rusalii pînă în prezent.
Mai întîi iudeului
Faptul că Cristos a fost mai degrabă temelia decît fondatorul Bisericii este
evident din folosirea timpului viitor în Matei 16:18, cînd El afirmă: „Pe
această piatră voi zidi Biserica Mea”. Luca a afirmat că el ne-a informat în
evanghelia sa despre „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni”
(Faptele 1:1), în timp ce în Faptele apostolilor el a relatat despre formarea şi
începutul răspîndirii Bisericii creştine de către apostoli sub conducerea Duhului
Sfînt. Chiar şi ucenicii au înţeles greşit natura spirituală a misiunii lui Cristos,
pentru că ei doreau să ştie dacă, după învierea Sa, El va restaura împărăţia
mesianică (Faptele 1:6). Cristos însă le-a răspuns că după ce ei vor fi primit
putere de la Duhul Sfînt, urmează să fie martori ai Lui „în Ierusalim, în toată
Iudeea, în Samaria şi pînă la marginile pămîntului” (Faptele 1:8).
Se va observa că Cristos dădea prioritate proclamării Evangheliei în
rîndurile evreilor. Aceasta este ordinea urmată de Biserica Primară.
Evanghelia a fost propovăduită mai întîi la Ierusalim de către Petru în ziua de
Rusalii; apoi, ea a fost dusă de evreii creştini în alte oraşe ale Iudeii şi ale
Samariei. Prin urmare, Biserica Primară a fost mai întîi evreiască şi a existat
în cadrul iudaismului. Dezvoltarea creştinismului în cadrul iudaismului şi
înaintarea lui spre Antiohia este descrisă de Luca în primele douăsprezece
capitole din Faptele apostolilor.
I. ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM
Pare paradoxal că tocmai centrul celei mai înverşunate duşmănii împotriva
lui Cristos, a devenit oraşul unde a apărut pentru prima dată religia creştină
dar s-a întîmplat chiar aşa. De la anul 30 d.Cr. pînă în aproximativ 44,
biserica din Ierusalim a avut o poziţie de conducere în comunitatea creştină
primară.
Duhul Sfînt a primit poziţia proeminentă în întemeierea Bisericii creştine.
Aceasta era în concordanţă cu promisiunile lui Cristos din ultimele săptămîni
din viaţa Sa, că El va trimite „un alt Mîngîietor”, care va conduce Biserica
după înălţarea Sa. Un studiu atent al textelor din Ioan 14:16-18, 15:26-27 şi
16:7-15, va scoate în relief foarte clar funcţia Duhului Sfînt în Biserica Primară. De fapt, ideile principale ale cărţii Faptele apostolilor sînt învierea
lui Cristos ca subiect al predicării apostolice, şi Duhul Sfînt ca dătător de
putere şi călăuză a comunităţii creştine începînd din ziua Rusaliilor. Duhul
Sfînt a devenit agentul Trinităţii în mijlocirea lucrării de răscumpărare a
oamenilor.
Evrei din toate părţile lumii mediteraneene au fost prezenţi la Ierusalim
pentru a celebra Sărbătoarea Cincizecimii, atunci cînd a fost fondată Biserica
(Faptele 2:5-11). Manifestarea supranaturală a puterii divine prin vorbirea în
limbi, care a avut loc după coborîrea Duhului Sfînt în vederea întemeierii
Bisericii, a creat posibilitatea ca evreii prezenţi să audă în propria lor limbă,
despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu (Faptele 2:11). Petru a ţinut cu
această ocazie prima şi probabil cea mai fructuoasă predică predicată
vreodată, în care a proclamat mesianitatea şi graţia salvatoare a lui Cristos.
Cel puţin trei mii de oameni au primit cuvîntul propovăduit şi au fost botezaţi
(Faptele 2:41). în felul acesta s-a născut acea entitate spirituală sau organism
spiritual care este Biserica invizibilă, trupul Cristosului înviat.
Creşterea a fost rapidă. Numărul total al celor botezaţi a ajuns curînd la
cinci mii (Faptele 4:4). Mai tîrziu sînt menţionate mulţimi ca devenind o parte
din Biserică (Faptele 5:14). Este deosebit de interesant că mulţi dintre aceştia
erau evrei-greci (Faptele 6:1) din Diaspora, care erau la Ierusalim pentru a
celebra cele două mari sărbători principale: Pastele şi Ziua Cincizecimii. Nici
chiar preoţii nu erau imuni faţă de noua credinţă. „O mare mulţime de
preoţi” (Faptele 6:7) este menţionată între membrii Bisericii Primare din
Ierusalim. Poate unii dintre ei văzuseră sfîşiindu-se marea perdea a Templului
la moartea lui Cristos, şi aceasta, împreună cu predicile apostolilor, i-a
determinat să se supună de bunăvoie lui Cristos.
O asemenea creştere rapidă nu s-a petrecut fără opoziţie din partea
iudeilor. Autorităţile ecleziastice au înţeles repede că creştinismul prezintă o
ameninţare pentru prerogativele lor ca interpreţi şi preoţi ai Legii, şi atunci ei
şi-au unit forţele pentru a combate creştinismul. Persecuţia a venit mai întîi
din partea unui corp politico-ecleziastic, Sanhedrinul, care, cu aprobarea
romană, supraveghea viaţa civilă şi religioasă a ţării. Petru şi Ioan au fost duşi
de cel puţin două ori înaintea acelui august grup şi li s-a interzis să predice
Evanghelia, dar ei au refuzat să se supună. Mai tîrziu persecuţia a devenit în
primul rînd politică. în această perioadă de persecuţie, Irod 1-a ucis pe Iacov
şi 1-a închis pe Petru (Faptele 12). De atunci, persecuţia a urmat acest tipar
ecleziastic sau politic.
Acest început al persecuţiei a dat creştinismului primul martir Ştefan.
El fusese unul dintre cei mai deosebiţi dintre cei şapte bărbaţi aleşi să
administreze ajutoarele Bisericii din Ierusalim. Martorii mincinoşi, care nu au
reuşit să contrazică spiritul şi logica cu care vorbea el, l-au tîrît în faţa
Sanhedrinului, ca să răspundă pentru ceea ce a făcut. După o cuvîntare în
care i-a acuzat pe conducătorii iudei că L-au respins pe Cristos, el a fost scos
afară şi ucis cu pietre. Moartea primului martir al credinţei creştine a fost un
factor valoros pentru răspîndirea şi creşterea creştinismului. Saul, care mai
tîrziu a devenit apostolul Pavel, păzea hainele celor ce-1 uciseseră pe Ştefan.
Fără îndoială că vitejia lui Ştefan şi spiritul lui iertător în faţa unei morţi
crude au avut un impact asupra inimii lui Saul. Cuvintele cu care i se
adresează Cristos în Faptele 9:5, „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul
într-un ţepuş”, ar părea să indice faptul acesta. Persecuţia ce a urmat a fost
deosebit de înverşunată şi a fost mijlocul de împrăştiere şi de purificare a
Bisericii nou-născute, aşa încît mesajul a putut fi purtat spre alte părţi ale ţării
(Faptele 8:4).
Totuşi, nu toţi convertiţii la creştinism aveau o inimă neîmpărţită. Anania
şi Safira au devenit primele persoane pedepsite în biserica din Ierusalim din
cauza păcatului lor de înşelăciune. Rapidă şi înfricoşătoare a fost pedeapsa
dată prin apostoli, care erau conducătorii acestei tinere organizaţii.
Relatarea aplicării disciplinei la această pereche vinovată ridică întrebarea
dacă Biserica Primară din Ierusalim practica sau nu comunismul. Un tînăr
comunist a încercat din greu într-o ocazie să demonstreze autorului acestei
cărţi că ei practicau comunismul. Pasaje ca Faptele 2:44-45 şi 4:32 par să
sugereze practicarea unui tip de socialism utopic, bazat pe maxima socialistă
favorită: „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. Dar se va
observa în primul rînd că aceasta a fost o măsură temporală, probabil menită
să satisfacă nevoile multora din afara Ierusalimului, care ar fi dorit să fie
învăţaţi despre noua credinţă înainte de a se întoarce la casele lor. Faptul că
acţiunea era voluntară este mult mai important. Ea se făcea prin cooperare
benevolă, şi nu prin constrîngere. Petru a afirmat clar, în Faptele 5:3-4, că
Anania şi Safira au avut libertatea de a-şi păstra proprietatea sau de a o
vinde. împărţirea bunurilor era o problemă pur voluntară. Biblia nu poate fi
folosită ca o justificare pentru un sistem economic în care Statul deţine
controlul asupra celei mai mari părţi a capitalului şi a industriei.
Dar creştinismul timpuriu a promovat mari schimbări sociale în anumite
domenii. Biserica Primară din Ierusalim insista asupra egalităţii spirituale
dintre sexe şi acorda o deosebită consideraţie femeilor din Biserică. Luca
relatează faptul că Dorea a fost cea căreia i-a fost încredinţată conducerea
acţiunilor caritabile. (Faptele 9:36). înfiinţarea unui grup de bărbaţi care să
aibă grijă de cei nevoiaşi a fost un alt fenomen social remarcabil, care s-a
petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de un
grup organizat — diaconii. în felul acesta, apostolii erau lăsaţi liberi să-şi
dedice întregul timp conducerii spirituale. Nevoia, generată de creşterea
rapidă, şi probabil şi imitarea practicilor din sinagoga evreiască, au dus la
înmulţirea slujbelor şi a slujitorilor de timpuriu în istoria Bisericii. Cîndva
mai tîrziu au fost adăugaţi bătrînii la numărul slujitorilor, aşa încît în final
apostolii, bătrînii şi diaconii erau cei ce împărţeau responsabilitatea conducerii
în biserica din Ierusalim.
Natura predicilor ţinute de conducătorii Bisericii Primare din Ierusalim
reiese din relatarea apariţiei creştinismului. Predica lui Petru (Faptele 2:14-36)
este prima predică ţinută de un apostol. Se va observa că Petru a recurs la
profeţii Vechiului Testament care au prevestit un Mesia ce va suferi. Apoi el a formulat ideea că Cristos este Mesia pentru că El a fost înviat din morţi de
Dumnezeu. Ca urmare, El poate aduce mîntuirea celor ce-L primesc prin
credinţă. Principalele argumente ale primelor predici ale apostolilor sînt
rezumate în Faptele 17:2-3: Necesitatea morţii lui Cristos pentru păcat a fost
prevestită de profeţi, şi învierea lui Cristos este dovada că El este Mesia care îi
poate salva pe oameni. Şi Pavel a urmat aceeaşi structură (1 Corinteni 15:3-4).
Cristosul crucificat şi înviat a constituit subiectul predicilor lor pentru evrei şi,
mai tîrziu, pentru neevrei (Ioan 5:22, 27; Faptele 10:42; 17:31).
Biserica evreiască din Ierusalim, a cărei istorie am descris-o mai sus, şi-a
pierdut curînd locul de conducere în creştinism, acesta fiind luat de alte
biserici.
Hotărîrea luată la Conciliul de la Ierusalim de a nu-i obliga pe
neevrei să se supună Legii a deschis calea pentru emanciparea spirituală a
bisericilor neevreieşti de sub controlul evreiesc. în timpul asediului
Ierusalimului de către armata lui Titus, în anul 69, membrii bisericii au fost
siliţi să fugă din Ierusalim la Pella, peste Iordan. Ierusalimul n-a mai fost
considerat centrul creştinismului după distrugerea Templului şi după fuga de
acolo a bisericii evreieşti, iar conducerea spirituală a Bisericii creştine a fost
centralizată în alte oraşe, ca de exemplu în Antiohia. Acest fapt a îndepărtat
posibilitatea pericolului ca creştinismul să rămînă în faşele iudaismului.
Apoi grecului
Biserica creştină-evreiască primară a înţeles cu greu caracterul universal al
creştinismului, cu toate că Petru fusese instrumentul folosit de Dumnezeu
pentru a le da Evanghelia primilor convertiţi dintre neevrei. Pavel este cel
care a avut, prin revelaţie de la Dumnezeu, viziunea amplă a nevoii lumii
neevreilor şi cel care şi-a cheltuit viaţa ducînd Evanghelia acelei lumi. Ca
nimeni altul în Biserica primară, Pavel a înţeles caracterul universal al
creştinismului şi s-a dedicat răspîndirii lui pînă la marginile Imperiului Roman
(Romani 11:13; 15:16). S-ar putea pe bună dreptate pune întrebarea dacă el
n-a avut în minte lozinca „Imperiul Roman pentru Cristos” în timp ce înainta
încet spre apus cu mesajul Crucii (Romani 15:15, 16, 18-28; Faptele 9:15;
22:21). El nu s-a cruţat pe sine pentru atingerea acestui scop, dar nu şi-a
neglijat propriul neam, pe evrei. Acest lucru este dovedit de faptul că în
fiecare oraş unde ajungea, el căuta mai întîi sinagoga evreiască şi proclama
Evanghelia la evrei şi la prozeliţii dintre neevrei, atît timp cît ei n ascultau.
I. MEDIUL LUI PAVEL
Pavel era conştient de trei mari privilegii de care s-a bucurat şi faţă de care
se simţea ataşat. Ca tînăr, el a beneficiat de educaţia acordată numai tinerilor
evrei promiţători, studiind la picioarele marelui învăţător Gămăliei. Puţini se
puteau mîndri cu mai multă educaţie decît Pavel, cît priveşte educaţia
religioasă evreiască, şi puţini au profitat atît de profund de educaţia lor cum a
profitat Pavel (Filipeni 3:4-6). El era apoi cetăţean al Tarsului, oraşul
principal al Ciliciei, un oraş „nu fără însemnătate” (Faptele 21:39). El se
bucura apoi şi de dreptul de cetăţean roman născut liber (Faptele 22:28), şi nu
a ezitat să facă uz de privilegiile lui de cetăţean roman, atunci cînd asemenea
privilegii puteau ajuta la îndeplinirea misiunii sale pentru Cristos (Faptele
16:37; 25:11). Iudaismul a fost mediul său religios înainte de convertirea sa.
Tarsul, cu marea lui universitate şi atmosferă intelectuală, a fost scena
primilor lui ani; şi Imperiul Roman a fost mediul politic în care el a trăit şi
şi-a făcut lucrarea. Astfel, Pavel a crescut într-o cultură urbană cosmopolită.
CĂLĂTORIILE MISIONARE ALE LUI PAVEL
Acest mediu politic nu părea a fi prea promiţător pentru propovăduirea Evangheliei. Cezar August provocase căderea republicii, care rămăsese doar o formă politică, atunci cînd el a înfiinţat o diarhie în anul 27 î.d.Cr., în care doar simbolic el împărţea cu senatul controlul statului. Din nefericire, succesorii lui nu au avut nici capacitatea, nici caracterul lui August, şi s-au făcut vinovaţi de conducere greşită. Caligula (37-41) a fost dement o parte a domniei lui, iar Nero (54-68), sub care a fost martirizat Pavel şi sub care Biserica a suferit prima persecuţie, era un om crud şi sîngeros, care nu a ezitat să ucidă membri ai propriei sale familii. Dar Claudius (41-54) a fost un administrator excelent, şi imperiul a avut o stabilitate relativ mare în timpul domniei lui. în timpul acestei domnii a făcut Pavel cele mai multe călătorii misionare.
Situaţia morală şi socială era cu mult mai nepromiţătoare decît cea politică. Prăzile de război din imperiu au creat o clasă superioară bogată de noi aristocraţi care aveau sclavi şi bogăţie, care să le satisfacă fiecare dorinţă legitimă şi nelegitimă. Această nouă clasă avea o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de noua religie, văzînd în faptul că ea apela la clasele mai sărace o ameninţare a poziţiei ei superioare în societate. Dar chiar şi unii din această clasă au fost cîştigaţi de predicarea Evangheliei, cînd Pavel a fost închis la Roma (Filipeni 1:13).
Pavel a fost de asemenea confruntat cu rivalitatea sistemelor religioase concurente. Romanii erau într-un fel eclectici în concepţia lor religioasă şi erau gata să tolereze orice credinţă care nu i-ar fi împiedicat pe oameni să ia parte la sistemul de închinare al statului, care combina închinarea la împărat cu vechea închinare de stat republicană, pretinzînd credincioşia tuturor popoarelor din imperiu cu excepţia evreilor, care erau scutiţi prin lege de la ritualurile ei. Creştinii, bineînţeles, nu puteau accepta acea închinare şi prin aceasta şi-au atras duşmănia statului. Religiile misterelor, mai subiective, cum au fost cea a lui Mithra, Cybele şi Isis, aveau mulţi adepţi în imperiu. Iudaismul a manifestat o opoziţie crescîndă faţă de creştinism atunci cînd acesta s-a remarcat ca o grupare religioasă.
Intelectualii romani acceptau sistemele filozofice, ca stoicismul, epicureanismul şi neopitagoreanismul, care propuneau contemplaţia filozofică drept cale spre salvare. Stoicismul, cu concepţia lui panteistă despre Dumnezeu, cu concepţia că legile etice naturale trebuie să fie descoperite prin raţiune şi cu doctrina lui despre paternitatea lui Dumnezeu şi frăţia omului, părea să asigure o bază filozofică pentru Imperiul Roman. Unii împăraţi, ca de exemplu Marcus Aurelius (161-180), au fost atraşi de standardele etice ale stoicismului. Aceasta era scena religioasă confuză căreia trebuia să-i facă faţă Pavel cu Evanghelia simplă a morţii răscumpărătoare a lui Cristos.
Arheologia ne ajută să datăm punctele-cheie din viaţa şi din lucrarea lui Pavel. Pavel era în Corint de optsprezece luni cînd Galion a devenit proconsul (Faptele 18:12-13). O inscripţie în piatră descoperită la Delfi menţionează că Galion şi-a început activitatea în Ahaia din al douăzeci şi şaselea an al lui Claudiu, adică din 51-52 d.Cr. Astfel, vizita lui Pavel trebuie să fi început cu optsprezece luni înainte, în anul 50 d.Cr. Alte date din viaţa lui pot fi calculate în raport cu această dată cu relativă acurateţe.
Convertirea lui Pavel a fost de asemenea un eveniment istoric obiectiv. El
a descris-o în felul acesta în 1 Corinteni 9:1 şi 15:8 şi în Galateni 1:11-18.
Convertirea lui s-a produs ca urmare a întîlnirii lui cu Cristos pe drumul spre
Damasc (Faptele 9, 22 şi 26). Această experienţă a fost vitală pentru lucrarea
lui misionară de mai tîrziu, pentru învăţăturile, scrierile şi teologia lui.
II. LUCRAREA LUI PAVEL
Geniul lui Pavel a fost atît de multilateral încît este necesar ca lucrarea lui
să fie analizată sub diferite categorii. Fiecare analiză va accentua măreţia
sarcinii pe care i-a dat-o Dumnezeu şi devotamentul cu care a lucrat el pentru
a îndeplini sarcina primită.
A. Propovăduitorul Evangheliei
Pavel a fost un misionar înţelept şi devotat, şi viaţa lui ilustrează folosirea
principiilor care au fost foarte utile multora ce au căutat să împlinească marea
poruncă de a evangheliza lumea, pe care Cristos a dat-o Bisericii. O analiză a
hărţilor călătoriilor lui revelează avansarea Evangheliei în urma predicilor lui,
de-a lungul unui mare semicerc din Antiohia pînă la Roma. Pavel a adoptat
ca principiu de bază extinderea Evangheliei spre apus, şi trebuie să fi fost plin
de bucurie cînd şi-a atins ţelul de a ajunge la Roma, chiar dacă a ajuns acolo
ca prizonier al guvernului roman.
De asemenea, Pavel s-a gîndit ce zone puteau fi atinse din centre urbane
strategice. El îşi începea întotdeauna lucrarea dintr-o zonă nouă în cel mai
strategic oraş, folosindu-i apoi pe convertiţi pentru a duce mesajul în oraşele şi
satele din împrejurimi. Datorită acestei practici, probabil că el nu a lucrat în
Colose (Coloseni 2:1), ci biserica puternică din acel oraş a fost înfiinţată de cei
trimişi de el din Efes.
El şi-a început lucrarea în centre romane strategice, mergînd mai întîi la
sinagogă, unde îşi propovăduia mesajul atîta timp cît era bine primit. Cînd
întîmpina opoziţie, el trecea la propovăduirea directă a Evangheliei la neevrei
în orice loc pe care îl găsea potrivit. Principiul lui era să le predice neevreilor
după ce a dus mesajul la evrei. Acest principiu poate fi văzut printr-un studiu
al relatărilor călătoriilor lui din cartea Faptele apostolilor (Romani 1:16).
După înfiinţarea unei biserici, Pavel o organiza cu bătrîni şi cu diaconi, în
aşa fel încît biserica să se autoconducă după plecarea lui. El a căutat să
zidească pe baze solide.
Dorinţa lui de a nu fi o povară pentru bisericile nou-născute 1-a făcut să-şi
asume responsabilitatea de a se întreţine singur în perioada cînd predica
într-un loc nou. El lucra în meseria lui de confecţionare de corturi, în timp ce
le predica locuitorilor Corintului (Faptele 18:1-4; 1 Tesaloniceni 2:9). El nu a
făcut din aceasta o regulă pentru alţii, ci a simţit că era o necesitate pentru
lucrarea lui. Şi biserica trebuia să se întreţină singură.
Dependenţa de călăuzirea Duhului Sfînt în lucrarea sa este evidentă atît în
faptele apostolilor cît şi în Epistolele lui (Faptele 13:2, 4; 16:6-7). El nu dorea
să meargă în nici un loc, dacă nu avea dovada clară că acel loc era cîmpul în
care Dumnezeu voia ca el să lucreze. El căuta să ajungă în locuri neatinse de
alţii şi să fie un pionier al Evangheliei (Romani 15:20). Acest spirit de
pionierat a fost productiv prin faptul că a avut ca rezultat ducerea Evangheliei
de către el din Antiohia la Roma şi, posibil, spre apus pînă în Spania.
Aceste principii urmate de apostol i-au fost utile în dezvoltarea bisericilor
ca centre organizate pentru continuarea predicării Evangheliei. El nu i-a lăsat
fără supraveghere, deoarece şi-a făcut un obicei din a revizita bisericile
înfiinţate de el sau de a le scrie scrisori, cu scopul de a le încuraja şi de a le
întări (Faptele 15:36). Nu ar trebui să ne mire deci rapida creştere a
creştinismului sub o conducere atît de sănătoasă şi inspirată. Fiecare biserică
s-a dezvoltat singură, în sensul că dezvoltarea ei nu a fost coordonată de un
organism din afară, superior ei.
B. Scrierile lui Pavel
Pavel a făcut o practică din a se ţine la curent cu situaţia locală din fiecare
biserică, prin vizitatori din acea biserică (1 Corinteni 1:11) sau prin rapoartele
agenţilor trimişi de el să viziteze bisericile (1 Tesaloniceni 3:6). Ori de cîte ori
părea că situaţia locală o cerea, el scria scrisori sub călăuzirea Duhului Sfînt
pentru a trata probleme speciale. El a scris de două ori bisericii din Tesalonic
pentru a lămuri înţelegerea greşită a doctrinei celei de-a doua veniri a lui
Cristos.
Biserica din Corint era confruntată cu problemele unei biserici dintr-un
mare oraş păgîn, şi Pavel i-a adresat prima scrisoare pentru a soluţiona
problemele existente. întrebări privind înţelepciunea umană şi cea spirituală,
specifice unei biserici într-un oraş cultural grecesc (1 Corinteni 1-4), problema
moralităţii într-un mediu păgîn (capitolul 5), judecăţi între creştini înaintea
judecătorilor păgîni (6), probleme de căsătorie (7) şi problema relaţiilor sociale
cu idolatrii păgîni (8-10) au fost unele din subiectele pe care Pavel a trebuit să
le trateze prin corespondenţă. A doua sa Epistolă către corinteni a fost scrisă
din nevoia de a-şi afirma apostolia, aşa încît autoritatea sa de a acţiona aşa
cum afirmase în prima epistolă să fie confirmată. Scrisoarea către galateni a fost necesară din cauza problemei legăturii dintre Legea iudaică şi creştinism,
aşa încît credinţa să fie considerată principiul animator al creştinismului, şi nu
faptele Legii. Epistola către romani este o expunere şi explicaţie sistematică a
Evangheliei lui. Cele trei epistole scrise în timpul întemniţării lui în Roma au
fost ocazionate de problemele speciale din bisericile din Efes, Colose şi Filipi.
Epistola personală către Filimon, scrisă tot din închisoare, tratează problema
stăpînului creştin şi a sclavului care a devenit creştin. Cele trei scrisori
pastorale către Timotei şi Tit tratează probleme ce stau în faţa unui pastor
tînăr.
Se va observa că fiecare din aceste scrisori a apărut dintr-o clară criză
istorică în una din bisericile preaiubite ale lui Pavel. Măreţia acestor „tratate
pentru toate timpurile” este revelată de faptul că principiile dezvoltate de
Pavel pentru a face faţă urgenţelor bisericilor din primul secol sînt actuale pentru biserica din timpurile moderne. Fiinţele omeneşti întîmpină probleme
similare, şi principii similare sînt folositoare chiar dacă mediul temporal şi
spaţial este diferit. Epistolele lui Pavel sînt întotdeauna valoroase pentru orice
biserică în soluţionarea problemelor ei. La Pavel există întotdeauna un
echilibru între formulele teologice şi aplicaţia practică.
C. Principiile teologiei lui Pavel
Nici o tratare istorică a lui Pavel nu-şi poate permite să ignore doctrinele
de bază dezvoltate în scrisorile lui, în special în cea către biserica din Roma.
Cristos nu a lăsat în urma Lui un corp de doctrine bine definite. Formularea
acestora urma să fie opera lui Pavel, călăuzit de Duhul Sfînt. Dar acest corp
de doctrine nu era în contrast cu învăţăturile lui Cristos, ci a apărut din
învăţăturile şi din moartea lui Cristos.2
Educaţia primită de Pavel acasă, în sinagogă şi de la Gămăliei, spiritul lui
de observare a naturii (Romani 1:19-20), experienţa prin care s-a convertit,
mintea lui creativă şi, mai presus de toate, revelaţia divină, au constituit
factori importanţi în dezvoltarea teologiei lui.
Esenţa Evangheliei lui Pavel poate fi rezumată simplu: Pavel a înţeles că
fericirea şi utilitatea sînt scopuri principale spre care aspiră toţi oamenii.
Fericirea şi utilitatea în viaţa aceasta şi în cea viitoare depind de obţinerea
graţiei lui Dumnezeu. Graţia lui Dumnezeu poate fi acordată doar omului care
face voia lui Dumnezeu. Pavel şi compatrioţii lui evrei credeau că respectarea
Legii lui Moise, care era o expresie a sfinţeniei lui Dumnezeu, trebuia să
garanteze o viaţă fericită şi utilă. Dar Pavel a constatat, spre regretul lui, că
faptele Legii au ca urmare doar cunoaşterea păcatului, lăsîndu-1 pe om
incapabil să împlinească voia lui Dumnezeu exprimată în acea Lege (Romani
7). Experienţa de pe drumul Damascului i-a revelat lui Pavel că nu Legea, ci
Crucea lui Cristos este punctul de pornire pentru viaţa spirituală. Cristos, care
respectase perfect Legea iudaică, a putut să Se dăruiască pe Cruce ca Om şi
Dumnezeu perfect, în locul omului păcătos, şi să ia povara păcatului omului
(Galateni 3:10, 13). Oamenii au nevoie doar să accepte prin credinţă (Romani
5:1) lucrarea făcută de Cristos pentru ei.
Sistemul etic al lui Pavel a izvorît din această unire personală a
credinciosului cu Cristos, prin credinţă. Această relaţie pe verticală trebuie
echilibrată de o relaţie pe orizontală, în care fiecare creştin este unit cu fraţii
credincioşi prin dragostea creştină, exprimată într-o viaţă morală (1 Ioan 3:23;
Efeseni 1:15). Nici legalismul iudaismului, nici raţionalismul stoicismului, ci
doar dragostea creştină trebuie să fie izvorul trăirii creştine. Comuniunea
mistică a credinciosului cu Domnul lui trebuie să fie sursa dragostei. Această
viaţă de dragoste presupune eliminarea profanării personale rezultată din
închinarea la idoli, necurăţie sexuală sau beţie, păcatele majore ale
păgînităţii. Ea are ca rezultat slujirea plină de dragoste pentru alţii şi
fidelitatea în probleme de integritate personală.
Un asemenea sistem de etică nu a însemnat repudierea legii morale iudaice,
ci, dimpotrivă, împlinirea ei la un nivel mai înalt de dragoste în familie,gospodărie şi stat. Standardele etice înalte ale creştinilor i-au impresionat pe
semenii lor păgîni cu măreţia credinţei creştine. Chiar viaţa lui Pavel de slujire
altruistă era o revelaţie atît pentru evrei cît şi pentru neevrei, a ceea ce putea
face Dumnezeu în dezvoltarea unei personalităţi creştine devotate slujirii
pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele omului.3
Filozofia lui Pavel cu privire la istorie este strîns legată de vederile lui etice
şi teologice. El a respins teoria ciclică a istoriei, care era atît de caracteristică
pentru lumea antică, şi teoria modernă a progresului evoluţionist nedefinit, în
favoarea unei concepţii supranaturale cataclismice cu privire la istorie, care ia
în cpnsiderare falimentul omului neregenerat şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi
împlini planul Său divin. Această concepţie nu este limitată la naţiuni, ci
cuprinde întreaga rasă umană. După ea, progresul poate avea loc numai prin
conflictul spiritual în care omului îi este dată putere prin graţia lui Dumnezeu,
în final, Dumnezeu va fi victorios peste toate forţele răului care au fost mai
înainte învinse de Cristos la crucea de pe Calvar (Romani 11:36; Efeseni 1:10).
D. Pavel ca polemist
Pavel nu s-a mulţumit niciodată doar să prezinte creştinismul; ameninţările
Ia adresa purităţii doctrinei creştine l-au determinat să lupte împotriva
duşmanului. Cu vocea şi cu pana, el a luptat pentru puritatea doctrinei
creştine. Nici o părere deficientă asupra persoanei sau lucrării lui Cristos nu a
scăpat criticii lui, şi el a încercat întotdeauna să-i cîştige înapoi la credinţă pe
cei care s-au rătăcit.
Problema sferei de cuprindere a mîntuirii şi a modului cum se poate
ajunge la mîntuire a fost prima problemă dificilă de care s-a ocupat Pavel în
timpul Conciliului de la Ierusalim, la sfîrşitul primei sale călătorii misionare.
Biserica, născută în sînul iudaismului, s-a împărţit în două grupuri. Un grup
de creştini evrei, cu un fond fariseic, credeau că neevreii — ca şi evreii —
trebuiau să respecte Legea lui Moise pentru a fi mîntuiţi. Ei doreau să facă
din creştinism o sectă specială a iudaismului. Celălalt grup înţelegea că
mîntuirea vine numai prin credinţa în Cristos şi că oferta mîntuirii este pentru
toţi, nu numai pentru evrei şi nu pe baza faptelor.
Vizita iudaizatorilor în Antiohia, care se pare că erau autorizaţi de Iacov
să predice prima din cele două orientări expuse mai sus (Faptele 15:24), a
ocazionat întîlnirea de la Ierusalim în anul 49 sau 50 pentru reglementarea
acestei probleme. Delegaţi de biserica din Antiohia (Faptele 15:2) şi asiguraţi
printr-o revelaţie (Galateni 2:2), Pavel şi Barnaba au pornit spre Ierusalim
pentru a lua parte la primul şi probabil cel mai important conciliu bisericesc
din istoria Bisericii.
Ei şi-au descris activităţile într-o adunare generală publică a bisericii
(Faptele 15:4-5), după care s-au dus cu apostolii şi prezbiterii la o adunare
specială închisă, ca să discute problemele în detaliu şi să încerce să dea o
soluţie (Faptele 15:6; Galateni 2:2-10).4 Această şedinţă închisă pare să fi fost
urmată de o adunare a întregii biserici, în care s-a ajuns la o hotărîre primită
favorabil de toţi cei prezenţi (Faptele 15:7-29). Trimiterea lui Pavel la neevrei
(Faptele 15:25-26; Galateni 2:9) şi absolvirea neevreilor de respectarea legii
evreieşti (Faptele 15:19) au fost rezultatele imediate ale adunării. Pentru a-i
împăca pe credincioşii evrei, au fost formulate reguli de mai mică importanţă,
cum ar fi abţinerea de la a consuma sînge şi animale sugrumate. Convertiţilor
neevrei li se cerea de asemenea să se păzească de păcatele idolatriei şi
imoralităţii, păcate care constituiau o ispită deosebită pentru convertiţii
dintr-un mediu păgîn (Faptele 15:20-21). Este clar că aceste cereri nu aveau
nici o legătură cu principiul de bază al îndreptăţirii omului. Ele erau
desemnate pur şi simplu să faciliteze relaţii bune între evrei şi convertiţii la
creştinism dintre neevrei.
Cele întîmplate la Conciliul de la Ierusalim au dezvăluit tenacitatea lui
Pavel atunci cînd era în joc un principiu. Nici măcar pentru un moment el nu
s-ar fi gîndit la tăierea împrejur a lui Tit la Conciliu (Galateni 2:3), dar la
începutul celei de a doua călătorii, cînd Timotei i-a devenit ajutor, l-a tăiat
împrejur (Faptele 16:1-3), pentru ca lipsa acestui ritual să nu fie o barieră în
prezentarea Evangheliei. Pavel era gata să facă concesii inofensive, cum era
aceasta, pentru a-şi uşura munca, dar nu ar fi permis ca Tit să fie tăiat
împrejur la Ierusalim, pentru că el lupta chiar pentru principiul absolvirii
neevreilor de obligaţia de a respecta ritualurile Legii lui Moise.
Eliberarea creştinismului de Legea ceremonială a lui Moise a fost
rezultatul cu spectru larg al Conciliului. De atunci înainte, credinţa este
singurul mijloc prin care omul primeşte mîntuirea. Deoarece această credinţă
este pentru toate popoarele, creştinismul este eliberat de pericolul de a deveni
doar o sectă a iudaismului. Noua lege a dragostei, care duce la respectarea
legii morale evreieşti din dragoste pentru Dumnezeu, şi nu dintr-un simţ al
datoriei, devine baza pentru etica creştină. Este de asemenea interesant de
notat modul democratic în care Biserica a făcut faţă marii ei probleme.
Hotărîrea a fost luată de Biserică şi de conducătorii ei sub călăuzirea Duhului
Sfînt. Creştinii evrei, care fuseseră mîntuiţi prin credinţă, au fost lăsaţi liberi
să respecte Legea lui Moise dacă doreau.
Creştinismul nu trebuie să uite nicidată lecţia Conciliului de la Ierusalim.
Cu aceeaşi problemă au fost confruntaţi şi reformatorii, care au văzut că
Biserica Romană cerea fapte făcute de oameni pe lîngă credinţă, ca o condiţie
a mîntuirii. Liberalii moderni fac aceeaşi greşeală, cu accentul pe care-1 pun ei
pe faptul că noi sîntem pe placul lui Dumnezeu prin fapte etice. Problema
Conciliului de la Ierusalim este perenă, şi principiile care au fost victorioase
acolo sînt principii care sînt valabile de-a lungul istoriei Bisericii.
Pavel a fost confruntat şi cu influenţa raţionalismului grecesc, care a
apărut ca un gnosticism incipient în biserică. Unii au căutat să facă mijlocul
de mîntuire intelectual, aşa cum evreii creştini căutaseră să-1 facă legalist.
Gnosticismul s-a dezvoltat ca un pericol deosebit în biserica din Colose.
Gnosticii aveau o filozofie dualistă, care făcea distincţie clară între spirit,
care era considerat bun, şi materie care era considerată rea. După ei, legătura
între spiritul pur şi materia rea se făcea printr-o ierarhie de fiinţe cereşti.
Cristos era considerat ca făcînd parte din această ierarhie. îngerilor trebuia să
li se dea închinare pentru că şi ei făceau parte din această ierarhie (Coloseni 2:8, 18-19). Mîntuirea se primea mai ales prin faptele ascetice de renegare a
dorinţelor trupului material şi rău (Coloseni 2:14-17, 20-23) şi printr-o
cunoaştere specială accesibilă doar elitei creştinilor. Credinţa era plasată pe o
poziţie subordonată în acest sistem care încuraja mîndria omenească.
Pavel a răspuns acestei erezii prin afirmarea categorică a atotsuficienţei lui
Cristos ca şi Creator şi Răscumpărător (Coloseni 1:13-20). Cristos este
manifestarea deplină a lui Dumnezeu şi nu este în nici un chip inferior lui
Dumnezeu (Coloseni 1:19; 2:9). Doar în această doctrină a simţit Pavel că
omul avea siguranţa unui Mîntuitor care putea să rezolve problema păcatului.
Gnosticismul a fost prima erezie întîlnită de Biserică, dar în nici un caz nu
a fost ultima. Greşeala este perenă şi de obicei apare în fiecare epocă din
aceleaşi cauze. Mîndria omului şi tendinţa lui spre raţionalism încă poate duce
la erezie, aşa cum s-a întîmplat în biserica din Colose. Reţinerea moştenirii
religioase a perioadei precreştine în viaţa individuală poate duce la un amestec
de adevăr şi eroare, cu consecinţe grave pentru mîntuire. Aceasta a fost
greşeala iudaizatorilor. Folosirea greşită sau accentuarea exagerată a unor
pasaje din Biblie poate duce la eroare. Uneori, un conducător cu entuziasm
greşit, care caută să protejeze adevărul, îl poate submina. Aşa a fost cazul lui
Montanus în secolul al II-lea.
Cu asemenea credinţă şi curaj, nu este de mirare că Pavel a reuşit să ducă
mesajul mîntuirii la popoarele neevreieşti din Imperiul Roman şi să dea startul
culturii creştine în marşul ei triumfător spre apus prin Europa. El a fost un
exeget unic al sensului vieţii şi morţii lui Cristos în ce priveşte mîntuirea
omului păcătos. El a ţinut credinţa curată, fără adăugiri de legalism şi
raţionalism. El a elaborat detaliile organizării în bisericile creştine şi a fost în
corespondenţă permanentă cu ele, pentru a le ajuta să-şi rezolve problemele
într-o manieră creştină. Pavel a înţeles ca nimeni altul semnificaţia cosmică a
lui Cristos pentru timp şi eternitate; şi ca „apostol al neamurilor” (Romani
11:13 ; 15:16), el L-a interpretat pe Cristos pentru lumea neevreilor.
NOTE
1. Adolf Deissman, Paul, a Study in Social and Religious History
(Londra: Hodder & Stoughton, 1926), app. I.
2. Floyd V. Filson, One Lord One Faith (Philadelphia: Westminster,
1943). Această lucrare afirmă unitatea esenţială dintre Evanghelia
predicată de Pavel şi învăţăturile lui Cristos. Ea răspunde celor ce
pretind că Pavel a transformat mesajul simplu, etic al lui Cristos într-o
formă de religie mistică.
3. Morton S. Enslin, The Ethics of Paul (New York: Harper, 1930).
Autorul a găsit această carte deosebit de folositoare pentru studiul
sistemului etic al lui Pavel, cu toate că uneori iese în evidenţă tendinţa
liberală a lui Enslin.
4. Autorul urmează linia raţionamentului care leagă vizita la Ierusalim din
Galateni 2:1-10 de Conciliul de la Ierusalim. Această opinie este bine
prezentată de William J. Conybeare şi John S. Howson, The Life and
Epistles ofSaint Paul (New York: Scribner, 1897).
5. Mai multe informaţii despre gnosticism în cap. 8.
I. LITERATURA EPISTOLARĂ
A. Clement din Roma (cea 30-100)
In jurul anului 95, în biserica din Corint s-a iscat o tulburare serioasă.
Puţin mai tîrziu, Clement, prezbiterul conducător din biserica din Roma, a
scris prima sa epistolă către biserica din Corint, îndemnîndu-i pe creştinii care
erau revoltaţi împotriva prezbiterilor să înceteze tulburarea şi să se supună
acestora (1:1; 14:1-2; 46; 47:3-6). Acestei epistole i s-a atribuit, în timpuri
recente, un loc proeminent între scrierile părinţilor apostolici, deoarece ea este
cea mai veche scriere creştină în afară de cărţile Noului Testament.
După o introducere în care le reaminteşte spiritul curat al bisericii lor
într-o perioadă anterioară (capitolele 1-3), Clement se lansează într-o serie de
îndemnuri în legătură cu virtuţi creştine ca dragostea, pocăinţa şi umilinţa,
pentru a inspira ascultare de îndemnurile lui de mai tîrziu (4-38). Aceste
îndemnuri, bazate pe citarea a numeroase exemple din Vechiul Testament, sînt
despărţite de o paranteză scurtă (24-26) privind siguranţa învierii viitoare. Este
interesant de notat că Clement foloseşte, în capitolul 25, pentru a ilustra
învierea, povestea păgînă a păsării Phoenix. O atenţie mai directă este
acordată problemelor din Corint, în capitolele 39 la 59:2.
Ideea succesiunii apostolice apare în capitolele 42-44 şi este centrată în jurul faptului căprezbiterii şi diaconii au fost daţi de către apostoli, care la rîndul lor au fost
trimişi de Cristos, iar Cristos a fost trimis de Tatăl. Apoi Clement cere
supunere faţă de aceşti conducători numiţi în mod democratic (44:3). Această
parte este urmată de o lungă rugăciune (59:3 capitolul 61), din care reiese
clar dorinţa lui fierbinte pentru unitatea Bisericii. Lucrarea se încheie cu un
îndemn final la unitate (62-65).
Această scrisoare este valoroasă pentru informaţiile pe care le oferă în
legătură cu poziţia înaltă a episcopilor sau prezbiterilor în Biserica de la
sfîrşitul primului secol. Ascultarea de episcop este garanţia practică a unităţii
creştine. Se face distincţie între clerici şi laici (40:5). Scrisoarea lui Clement
este de asemenea interesantă datorită abundenţei citatelor (cam 150) din
Vechiul Testament. Mai mult, ea conţine o referire des citată la lucrarea lui
Pavel (5:5-7). Teoria celor două detenţii la Roma şi o perioadă de libertate
între ele se bazează mai ales pe această referinţă. Clement afirmă că sîngele lui
Cristos este mijlocul de obţinere a mîntuirii (7:14).
B. Ignaţiu (secolul UI)
Un alt părinte apostolic este Ignaţiu, episcop din Antiohia din Siria, care a
fost arestat de autorităţi din cauza mărturiei sale creştine şi trimis la Roma să
fie ucis de fiarele sălbatice la jocurile imperiale. în drumul spre Roma, i s-a
permis să fie vizitat de creştinii din oraşele prin care trecea. înainte de a fi
martirizat, el a adresat scrisori de mulţumire acestor biserici pentru bunătatea
arătată lui. Scrisoarea către romani este în primul rînd o rugăminte ca ei să nu
facă eforturi să-1 salveze de la martirajul din Roma. Ignaţiu a primit cu
bucurie faptul că va fi martirizat şi caută să prevină orice acţiune care ar
putea să-1 împiedice să devină „pîinea curată a lui Cristos” prin zdrobirea în
dinţii fiarelor (2, 4). Aceste şapte scrisori trebuie să fi fost scrise în jurul
anului 110. Deşi autenticitatea unora dintre scrisorile lui este pusă sub semnul
întrebării, cele acceptate prezintă clar învăţătura lui.
In scrisorile lui, Ignaţiu caută să atenţioneze acele biserici pe care le
vizitase în drum spre Roma, în legătură cu ereziile care ameninţau pacea şi
unitatea acestor biserici. El se opune tendinţelor gnostice şi docetice. Docetiştii
căutau să susţină că Cristos este o fiinţă pur spirituală, în afara oricărei
contaminări cu un trup material. Aceasta i-a dus la negarea realităţii întrupării
materiale a lui Cristos şi la afirmaţia că pe cruce a suferit doar o fantomă
(Epistola către Smirna, capitolul 1). Ignaţiu insistă asupra revelaţiei lui Cristos
în trup, ca antidot la această învăţătură falsă (Epistola către Smirna, cap. 1 şi
Trallianii, 9-10).
Acest părinte al Bisericii primare pune de asemenea accent mare pe
supunerea faţă de episcopi, ca o cale de a realiza unitatea şi de a evita
răspîndirea ereziei. în scrisorile lui există dovezi considerabile că în acea vreme
unul din prezbiterii fiecărei biserici devenise episcop monarhic, de care
ascultau ceilalţi prezbiteri.
Ignaţiu compară ascultarea prezbiterilor de episcop
cu acordarea corzilor unei harpe (Efeseni 4:1) şi le cere tuturor creştinilor să
asculte de episcopul monarhic şi de prezbiteri (20:2). El este primul care pune
slujba episcopului în contrast cu cea a prezbiterului şi primul care îi
subordonează pe prezbiteri şi pe bătrîni episcopului monarhic, iar pe membrii
bisericii îi subordonează ambelor trepte ierarhice. Ierarhia autorităţii în
Biserică este, după el, episcop, prezbiter şi diacon. Totuşi, Ignaţiu nu fl
prezintă pe episcopul Romei ca fiind superior altor episcopi, deşi el este
primul care a utilizat cuvîntul catolic (Smirna 8). Singura superioritate este cea
a episcopului faţă de prezbiteri. Ignaţiu a avut convingerea că că această
ordine întreită nu există biserică (Trallianii 3).
C. Policarp (cea 70-155)
Policarp, scriitorul unei scrisori către filipeni, care aminteşte de scrisoarea
lui Pavel către acea biserică, a avut. ocazii speciale de a cunoaşte gîndirea
apostolilor, pentru că el fusese un ucenic al apostolului Ioan. După ce a fost
episcop de Smirna timp de mulţi ani, el a fost martirizat în anul 155 prin
ardere pe rug. în timpul procesului lui în faţa proconsulului roman, el a
mărturisit că nu-L putea vorbi de rău pe Cristos, pe care-L slujise timp de 86
de ani şi care îi făcuse numai bine.
Policarp a scris scrisoarea sa în anul 110, ca răspuns la o scrisoare primită
de la filipeni. în această scrisoare Policarp nu prezintă multă originalitate,
deoarece citează des, direct şi indirect din Vechiul şi din Noul Testament, dînd
informaţii multe luate de la apostoli, mai ales de la Ioan. Totuşi, el este un
martor valoros din secolul al Il-lea cu privire la viaţa şi la credinţa Bisericii
Primare. El îi îndeamnă pe filipeni la o trăire virtuoasă, la fapte bune şi
credinţă pînă la moarte dacă trebuie, deoarece ei fuseseră mîntuiţi prin
credinţa în Cristos. în jur de şaizeci de citate din Noul Testament, din care
treizeci şi patru din scrierile lui Pavel, dovedesc faptul că Policarp cunoştea
Epistola lui Pavel către filipeni şi alte epistole, cît şi alte scrieri din Noul
Testament. Policarp nu a fost interesat de organizarea Bisericii, aşa cum a fost
Ignaţiu, ci pe el 1-a interesat întărirea vieţii practice zilnice a creştinilor.
D. Epistola lui Barnaba
Această scrisoare este deseori cunoscută sub numele de Pseudo-Barnaba,
deoarece a fost în mod evident scrisă de altcineva decît Barnaba din Noul
Testament. Dovezi din ea însăşi confirmă această părere, cu toate că mulţi
dintre părinţii Bisericii o asociază cu Barnaba din Noul Testament. Se crede că
scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 130, de un creştin din Alexandria.
Această scrisoare a avut menirea de a-i ajuta pe păgînii care s-au convertit,
pe care unii creştini evrei încercau să-i convingă că trebuie să respecte Legea
lui Moise, deoarece ei credeau că Legea era încă în vigoare. Scriitorul elimină
această părere în primele 17 capitole, arătînd că viaţa şi moartea lui Cristos
sînt cu totul suficiente pentru mîntuire, şi că creştinii nu sînt obligaţi să
respecte Legea. Legămîntul Mozaic a încetat odată cu moartea lui Cristos.
Ultimele patru capitole prezintă contrastul dintre cele două moduri de viaţă:
„Calea luminii” şi „Calea celui negru”. Cititorul este îndemnat să urmeze
prima cale de viaţă. Aceste două căi amintesc cele două căi din Didahia, pe
care ei o cunoşteau probabil îndeaproape.
Scriitorul acestei scrisori foloseşte tipologia din Vechiul Testament (119
citate), pînă la punctul în care ea devine alegorie.3 El îi alegorizează pe cei 318
slujitori ai lui Avraam (9:8), într-o referire la moartea lui Cristos pe cruce, pe
baza faptului că litera grecească corespunzătoare numeralului 300, este în
formă de cruce, şi numeralele greceşti pentru cifra 18 sînt egale cu primele
două litere din numele lui Isus. El era foarte mîndru de această interpretare
unică (9-“9) a Genesei 14:14. în mod constant, el trece dincolo de tipologia
legitimi la alegorie, cu scopul de a deriva sensul dorit de el din Scriptura Vechiului Testament. Această practică derivată de la Filon din Alexandria,
care a căutat să reconcilieze filozofia greacă şi Vechiul Testament prin ea, a
fost mai tîrziu dezvoltată de Origen, care a făcut din ea o metodă organizată
de interpretare. Aceasta a făcut mult rău interpretării sănătoase a Bibliei.
E. Epistola către Diognetus
Dascălul lui Marc Aureliu, al cărui nume era Diognetus, ar putea să fie
destinatarul acestei scrisori scrise de un scriitor anonim de la sfîrşitul secolului
al II-lea şi începutul secolului al IH-lea. Ea este clasificată între
părinţilor apostolici doar datorită naturii ei apologetice şi ea ar putea
bine considerată ca una din scrierile apologetice.
Scriitorul prezintă o apărare raţională a creştinismului, arătînd nebunia
idolatriei (capitolele 1-2), insuficienţa iudaismului (3-4), superioritatea
creştinismului, caracterul pe care îl făureşte şi beneficiile ce le oferă
convertitului (5-12). El aseamănă rolul creştinilor în lume cu cel al sufletului în
trup, într-o serie de comparaţii interesante (6).
F. A doua Epistolă a lui Clement către corinteni
Această lucrare este analizată de obicei împreună cu scrierile părinţilor
apostolici, deşi nu este o scrisoare, ci o predică sau o omilie (19:1) şi nu a fost
scrisă de Clement. Ea a fost scrisă în jurul anului 150.
Pe scriitor îl interesează o concepţie corectă despre Cristos, o credinţă în
învierea trupului şi puritatea vieţii din partea creştinului. După o afirmare
preliminară a utilităţii mîntuirii (capitolele 1-4), el îl îndeamnă pe creştin să
intre în conflict cu lumea (5-7) prin practicarea virtuţilor creştine (8-17) şi prin
punerea în practică a mîntuirii care a devenit a lui prin Cristos (18-20).
Scrisoarea este o ilustraţie interesantă a conţinutului predicilor din timpul
secolului al doilea.
G. Papias. (cea 60-cca 130)
Interpretările cuvintelor Domnului a fost scrisă pe la mijlocul secolului al
II-lea de către Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, pentru a nota
informaţiile pe care le primise el de la creştini mai bătrîni care-i cunoscuseră
pe apostoli. Este posibil ca Papias să fi fost un ucenic al lui Ioan. Documentul
tratează viaţa şi cuvintele lui Cristos. Deşi cartea s-a pierdut, se găsesc
fragmente din ea în scrierile lut ţ-usebiu şi ale lui Ireneu. Fragmentul păstrat
în scrierile lui Ireneu4 dovedeşti lujţmod clar că Papias a avut o concepţie
puternic milenistă. Porţiunea păstrată de Eusebiu5 aruncă o lumină interesantă
asupra originii Evangheliilor. El afirmă că Marcu a fost interpretul lui Petru şi
că Matei şi-a scris lucrarea în limba ebraică. Aceste mici fragmente sînt
intrigante pentru cercetătorul care îşi dă seama ce lumină ar arunca întreaga
lucrare asupra credinţelor, a modului de viaţă şi asupra literaturii Noului
Testament.
II. BISERICA ÎN PALESTINA
Interesul pentru activităţile bisericii din Ierusalim reţine atenţia cititorilor
istoriei Bisericii Primare relatată de Luca pînă la sfîrşitul capitolului 7 din
Faptele apostolilor. Centrul interesului se lărgeşte pentru a include Iudeea şi
Samaria în capitolele de la 8 la 12. Creştinismul era dus la oameni de alte
rase. Adevăratul creştinism a fost întotdeauna orientat spre misiuni.
Vizita lui Filip în Samaria (Faptele 8:5-25) a adus Evanghelia unui popor
care nu era din sînge pur evreiesc. Samaritenii erau descendenţii acelora dintre
cele zece triburi care nu au fost duşi în Asiria după căderea Samariei şi care
s-au amestecat cu locuitorii pe care asirienii i-au adus acolo din alte părţi ale
imperiului lor în 721 î.d.Cr. Evreii şi samaritenii au devenit duşmani înfocaţi
încă din acel timp. Petru şi Ioan au fost chemaţi să vină în Samaria să-1 ajute
pe Filip, cînd lucrarea crescuse atît de rapid încît Filip s-a văzut neputincios să
facă faţă tuturor cerinţelor. Această trezire spirituală a fost prima breşă în
bariera naţionalistă care stătea în calea răspîndirii Evangheliei. După
încheierea lucrării sale în Samaria, Filip a fost călăuzit de Duhul Sfînt să
predice Evanghelia unui famen etiopian, care deţinea o funcţie înaltă în
guvernul Etiopiei.
Petru, care fusese primul vestitor al Evangheliei la evrei, a fost de
asemenea primul care a dus Evanghelia în mod oficial la neevrei. După o
vedenie, în care i s-a arătat clar că şi neevreii aveau dreptul la Evanghelie, el
s-a dus la casa lui Corneliu, centurionul roman, şi a fost uimit văzînd în casa
lui petrecîndu-se aceleaşi lucruri ca şi în ziua de Rusalii (Faptele 10-11). Din
acel moment, Petru a fost de acord să răspîndească şi printre neevrei Cuvîntul
harului. Famenul etiopian şi Corneliu au fost primii neevrei care au avut prilejul de a primi mesajul harului salvator al lui Cristos.
Deşi cei ce fuseseră forţaţi să plece din Ierusalim le-au predicat doar
evreilor la început (Faptele 11:20), nu mult după aceea, a luat fiinţă în
Antiohia din Siria o mare Biserică de neevrei. Aici îşi are originea numele de
creştini, dat pentru prima dată de către antiohieni în semn de batjocură.
Numele acesta a devenit denumirea de onoare a urmaşilor lui Cristos. în
Antiohia şi-a început Pavel lucrarea publică activă între neevrei şi de aici a
pornit în călătoriile lui misionare care urmau să-1 ducă spre ţinta lui finală,
oraşul Roma. Biserica din Antiohia era atît de mare încît avea posibilitatea să
dea ajutoare bisericilor evreieşti cînd acestea au avut de înfruntat foametea.
Ea a fost principalul centru al creştinismului din anul 44 pînă în anul 68.
Dar rămînea încă de îndeplinit sarcina de a duce Evanghelia la neevrei
„pînă la marginile pămîntului”. Această sarcină, începută de Pavel, este şi în
prezent misiunea heterminată a Bisericii lui Cristos.
NOTE
1. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.5.
Cărţile şi pergamentele
Noul Testament nu este un vîrf de munte izolat al literaturii religioase, ci
el este mai degrabă culmea cea mai înaltă a unui lanţ muntos de literatură
religioasă produsă de Biserica Primară. Formele ei literare de bază
evanghelii, fapte, epistole şi apocalipsa au devenit modelele pe care primii
părinţi ai Bisericii şi-au bazat scrierile lor. Nu ar trebui să ne mirăm de marele
număr de cărţi din Noul Testament, care este de fapt mic dacă avem în vedere
abundenţa de literatură religioasă din Biserica Primară. Luca face aluzie la
numeroasele Evanghelii care erau în circulaţie în acel timp, atunci cînd a luat
pana în mînă pentru a scrie relatarea sa inspirată de Duhul despre viaţa lui
Cristos (Luca 1:1).
Scrierile părinţilor Bisericii contribuie mult la umplerea golului din
cunoştinţele istorice despre perioada dintre epoca Noului Testament şi ultima
parte a secolului al IV-lea. Conducătorii Bisericii, cu pana ca şi cu vocea, au
formulat literatură apologetică şi polemică în timp ce înfruntau persecuţia
externă şi erezia internă. Au fost elaborate credeurile pentru a da formulări
exacte ale credinţei. Iată de ce părinţii Bisericii au o valoare inestimabilă în
studiul dezvoltării vieţii şi gîndirii creştine în această perioadă. Această
literatură este departe de a fi monotonă, şi îl va răsplăti pe cel ce o studiază în
mod serios atît cu inspiraţie cît şi cu cunoştinţe. Scriitorii citează şi utilizează
limbajul Scripturii.
Numele de „părinte al Bisericii” îşi are originea în folosirea titlului de
„părinte”, care era dat episcopilor, mai ales în Apus, pentru a exprima o
loialitate plină de afecţiune. începînd cu secolul al IlI-lea, a fost folosit tot
mai mult ca titlu pentru apărătorii ortodocşi ai Bisericii şi exponenţii credinţei
ei. Aceştia erau de obicei episcopi. Patrologie sau patristică este numele dat
studierii vieţii şi operelor acestor oameni, dintre care cei mai mulţi au trăit în
perioada dintre sfîrşitul epocii apostolice şi Conciliul de la Calcedon (451).
Schema de mai jos va da cîteva date despre identitatea lor, perioada în care au
trăit, lucrările majore şi cele mai importante caracteristici ale scrierilor lor.
Există acum dovezi rezonabile că scrierile Noului Testament au fost
încheiate chiar înaintea sfîrşitului primului secol după Cristos. Oameni care i-au cunoscut pe apostoli şi doctrina apostolică au continuat să scrie literatură
creştină. Aceşti oameni sînt cunoscuţi sub numele de „părinţii apostolici”.
Majoritatea lucrărilor literare ale acestor oameni au fost produse între anii 95
şi 150.
în scrierile lor apar anumite caracteristici bine definite. Ei exprimă, într-un
mod nepretenţios şi simplu, o credinţă sinceră şi pietate. Scrierile lor
evidenţiază faptul că ei nu prea cunoşteau filozofia păgînă care poate fi
observată în scrierile lui Origen sau Clement din Alexandria. Părinţii
apostolici aveau o mare reverenţă pentru Vechiul Testament şi se sprijineau
foarte mult pe el pentru susţinerea ideilor lor. Din acest motiv, se poate
observa, în unele cazuri, o utilizare aproape excesivă a interpretării tipologice.
Creştinismul este prezentat ca o împlinire a profeţiilor şi a prototipurilor
Vechiului Testament. Aceşti oameni cunoşteau de asemenea formele literare
ale Noului Testament şi le foloseau ca modele pentru lucrările lor. Edificarea
practică şi pastorală a Bisericii este obiectivul major al scrierilor lor.
II. LITERATURA APOCALIPTICĂ
Păstorul lui Hermas, modelată după cartea Apocalipsa, a fost probabil
scrisă în jurul anului 150 de către Hermas, considerat de scriitorul
Canonului Muratorian ca fiind fratele lui Pius, episcop al Romei între anii 140
şi 155.6 Folosirea viziunii şi a alegoriei de către autor, ne aminteşte de lucrarea
lui John Bunyan dar, din nefericire, Hermas a avut prea puţin din talentul
scriitorului englez.
Deşi lucrarea este scrisă în forma unei revelaţii abundînd în simboluri şi
viziuni, scopul ei este atît moral cît şi practic. Scriitorul fusese sclav la Roda,
creştină din Roma. Ea l-a eliberat, şi el a devenit un om de afaceri
Sar în acest proces, el şi-a neglijat propria familie şi, ca urmare,
familia lui a căzut în păcat josnic. El şi soţia lui s-au pocăit, mărturisindu-şi
păcatul, dar copiii lor s-au întors împotriva credinţei. Apoi el şi-a pierdut
întreaga avere. Din această experienţă s-a născut această lucrare, menită să-i
cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Pocăinţa şi trăirea sfîntă sînt notele-cheie ale
lucrării (mandatul 4). Mesajele lucrării îi sînt date lui Hermas de o femeie şi
de un înger. Prima parte este formată din cinci viziuni care accentuează în
simboluri necesitatea pocăinţei. Aceasta este urmată de 12 mandate sau
porunci, care descriu codul de etică pe care cel pocăit trebuie să-l urmeze ca
să-I placă lui Dumnezeu. Partea finală este formată din zece comparaţii sau
parabole, în care tema principală este semnificaţia pocăinţei în viaţă. Scriitorul
Păstorului este preocupat mult de individ în relaţie cu societatea creştină,
Biserica.
III. LITERATURA CATEHETICĂ
Didahia (învăţătura celor doisprezece apostoli) este o cărticică ieşită la
lumină în anul 1873, cînd un om cu numele Bryennios Philotheus a
descoperit-o într-o bibliotecă ecleziastică din Constantinopol şi a publicat-o
apoi în 1883. Acest manual de învăţătură bisericească a fost probabil elaborat
cam pe la mijlocul secolului al II-lea în forma în care a ajuns la noi. Totuşi,
mulţi înclină spre o dată de la sfîrşitul secolului I, datorită asemănării multor
aspecte din el cu practicile din Noul Testament.
Chiar şi cititorul superficial poate selecta cele patru părţi clar definite ale
lucrării. Prima parte, care seamănă bine cu cele două căi de viaţă din
Pseudo-Barnaba, constă dintr-o analiză a Căilor Vieţii şi Morţii (capitolele 1-
6). Aici este prezentată acţiunea morală corespunzătoare unei vieţi creştine, în
contrast cu faptele celor ce merg pe Calea Morţii. Apoi, scriitorul discută
probleme liturgice ca: botezul, postul şi comuniunea (7-10). învăţătura
despre cum să fie deosebiţi profeţii falşi d.. adevăraţi, cum să se găsească
slujitori demni şi probleme disciplinare, formează conţinutul celei de a treia
părţi (11-15). Documentul arată în mod sarcastic că profetul fals este acel
profet care caută hrană şi adăpost fără a da nimic în schimb bisericii sub
forma inspiraţiei spirituale. Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de
veghere în vederea venirii Domnului este subiectul ultimului capitol. Didahia este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieţii în
Biserica Primară între anii 95 şi 150.
Cititorul serios al literaturii care a fost discutată mai sus se va simţi
răsplătit prin cunoştinţele pe care le va acumula şi prin inspiraţia pe care o va
simţi. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de Biserică
de-a lungul epocilor.
NOTE
1. Vezi Efeseni (a nu se confunda cu Efeseni din Biblie) 2:2; 3:2; 4:1-2;
5:1-2; 6:1; 20:2; Magnesieni 3:1; 4:1; 6:1-2; 7:1; 13:1-2; Tralieni 2:1;
3:1-2; 7:1-2; 13:2; Filadelfieni 1:1; 3:2; 8:1-2.
2. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 4.15.
3. Alegoria este căutarea unui sens simbolic, ascuns, prin depistarea
literală a unor înţelesuri care sînt în acord cu prejudecăţile morale sau
filozofice ale celui ce face interpretarea. Ea deformează sensul
intenţionat de scriitor pentru oamenii cărora le-a scris el, dînd
Scripturii sensul dorit de cel care face interpretarea.
4. Ireneu, Adversus Heresies, 5.33.3-4; 5.36.1-2.
5. Eusebiu, Istoria ecleziastică, 3.39.3-5, 15-16. Vezi 3.24, unde vei găsi
concepţia lui Eusebiu.
6. Canonul Muratorian este un fragment mutilat care conţine o listă a
scrierilor Noului Testament, probabil cele recunoscute drept canonice
de către biserica romană spre sfîrşitul secolului al II-lea.
Cu episcopii şi diaconii
Biserica există pe două nivele. La un nivel, ea este un organism biblic
etern, invizibil, care este sudat într-un singur corp de către Duhul Sfînt. La
celălalt nivel, ea este o organizaţie instituţională temporală, istorică, vizibilă,
umană.
Dezvoltarea Bisericii ca organizaţie a fost lăsată în seama apostolilor, care
trebuiau să o realizeze sub călăuzirea Duhului Sfînt. Orice organizaţie mare
trebuie să aibă o conducere; şi, pe măsură ce creşte, are loc împărţirea
funcţiilor şi deci specializarea conducerii, pentru ca organizaţia să funcţioneze
eficient. O liturghie care să direcţioneze felul de închinare al Bisericii într-un
mod ordonat (1 Corinteni 14:40) este un alt rezultat logic al creşterii Bisericii
ca şi organizaţie. Scopul final al Bisericii ca organism care se închină este
realizarea unei vieţi de calitate aleasă. Astfel, creştinul este o parte a unui
organism şi a unei organizaţii.
I. CONDUCEREA BISERICII
Originea organizării Bisericii trebuie să-I fie atribuită lui Cristos, deoarece
El i-a ales pe cei doisprezece apostoli care urmau să fie conducătorii Bisericii
nou-născute. Apostolii au luat iniţiativa stabilirii altor slujbe în Biserică,
atunci cînd au fost călăuziţi de Duhul Sfînt să facă lucrul acesta. Aceasta nu
implică nicidecum o ierarhie piramidală, ca aceea care s-a dezvoltat în biserica
romano-catolică, deoarece noii slujitori trebuiau să fie aleşi de oameni, să fie
ordinaţi de apostoli şi să posede calificări spirituale speciale, care includeau
călăuzirea de către Duhul Sfînt. Astfel, exista o chemare lăuntrică din partea
Duhului Sfînt la slujire, o chemare exterioară prin votul democratic al bisericii
şi ordinarea în slujbă de cjătre apostoli. Nu trebuia să existe o clasă specială de
preoţi puşi deoparte pentru a se ocupa de un sistem sacerdotal de mîntuire,
deoarece atît slujitorii bisericii cît şi membrii erau preoţi cu dreptul de acces
direct la Dumnezeu prin Cristos (Efeseni 2:18).
Aceşti slujitori pot ii împărţiţi în două clase. Slujitorii carismatici
(charisma în greacă înseantnă „dar” sau „înzestrare”) erau aleşi de Cristos şi
erau înzestraţi de Duhul Sjifînt cu daruri spirituale speciale (Efeseni 4:11-12; Corinteni 12-14). Funcţia lor era în primul rînd inspiraţională. Slujitorii
administrativi constituiau cea de a doua clasă. Funcţiile lor erau mai ales
administrative, dar, după moartea apostolilor, prezbiterii au preluat multe
responsabilităţi spirituale. Aceşti slujitori erau aleşi de adunare după
rugăciunea prin care se cerea călăuzirea Duhului Sfînt, şi erau numiţi în
funcţiile respective de către apostoli.
A. Slujitorii carismatici
Aceşti oameni, ale căror principale responsabilităţi erau păzirea adevărului
Evangheliei şi propovăduirea ei iniţială, au fost aleşi special de Cristos prin
Duhul Sfînt ca să conducă Biserica. Existau patru sau cinci asemenea slujbe
desemnate de Pavel apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi/sau învăţători.
Mulţi cred că păstor şi învăţător pot fi considerate una şi aceeaşi slujbă.
Apostolii erau oameni care fuseseră martorii vieţii, ai morţii şi mai ales ai
învierii lui Cristos (Faptele 1:22; 1 Corinteni 1:1; 15:8), şi care fuseseră
chemaţi în mod personal de Cristos. Pavel şi-a bazat apostolia pe chemarea
directă din partea lui Cristos Cel viu. Aceşti oameni, care au fost primii
slujitori ai Bisericii Primare, au combinat în lucrarea lor toate funcţiile
deţinute mai tîrziu de diferiţi slujitori, atunci cînd apostolii nu au mai putut
îngriji de nevoile Bisericii Primare ce se mărea rapid.
Petru este figura dominantă între apostoli în primele douăsprezece capitole
ale scrierii lui Luca despre istoria Bisericii Primare. El nu numai că a făcut
prima propovăduire oficială evreilor din Ierusalim în Ziua Cincizecimii, ci de
asemenea a dus pentru prima dată Evanghelia la neevrei, predicîndu-le celor
din casa lui Corneliu. Dar în relatarea activităţilor lui din Noul Testament nu
se poate vedea nimic din conceptul de ierarhie autoritară care a caracterizat
biserica romano-catolică medievală. Tradiţia datînd de la Biserica Primară,
fixează Roma ca loc al morţii lui Petru. O tradiţie destul de interesantă descrie
evadarea lui Petru din închisoarea din Roma şi fuga lui din oraş. Confruntat
de Cristos, Petru îl întreabă unde merge. Cristos îi răspunde că El merge la
Roma ca să fie răstignit din nou. Plin de remuşcăii, Petru se grăbeşte înapoi
în oraş, unde este răstignit la cererea sa, conform unei tradiţii, cu capul în jos,
pentru că nu se simţea vrednic să moară în acelaşi fel cum murise Domnul lui.
Iacov, fiul lui Zebedei, a fost prezent la schimbarea la faţă şi în
Ghetsimani. El a fost primul martirizat din cei doisprezece fiind decapitat de
Irod Agripa I în anul 44. Spaniolii îl consideră patronul lor sfînt.
Iacov, fratele lui Isus (Galateni 1:19), este ctmsiderat alături de Petru
conducător al bisericii din Ierusalim. Poziţia lui specială în Biserică este
evidentă din locul lui de conducere la Conciliul de la Ierusalim. Deşi era mai
aproape de legalismul iudaismului decît majoritatea conducătorilor bisericii
din Ierusalim la începuturile ei, el a ocupat o poziţie de mediator între creştinii
evrei şi cei dintre neamuri la Conciliul de la Ienisalim. El avea o asemenea
dorinţă de sfinţenie şi de viaţă devotată rugăciunii] încît după tradiţie se
spune că genunchii lui au devenit bătătoriţi ca şi genunchii cămilelor din cauza
îngenuncherii lui neîncetate. E! a fost martirizat, fiind omorît cu lovituri de
bîte după ce fusese aruncat de pe acoperişul Templului. în tot acest timp el
rostea cuvinte de iertare asemănătoare cu cele spuse de Ştefan.1 El nu era unul
dintre cei doisprezece.
Ioan este considerat împreună cu Petru conducător în Biserica Primară.
Tradiţia asociază lucrarea lui de mai tîrziu cu oraşul Efes. El a fost exilat de
Domiţian în insula Patmos, o insulă singuratică, stîncoasă şi stearpă lîngă
coasta de apus a Asiei Mici. Aici a scris el cartea Apocalipsa. După moartea
lui Domiţian, i s-a permis să se întoarcă la Efes, unde a rămas să
propovăduiască bisericilor din Asia pînă la moartea lui la o vîrstă înaintată.
Evanghelia lui, cele trei epistole şi Apocalipsa constituie o parte considerabilă
din moştenirea literară pe care o avem de la Biserica din Noul Testament.
Fratele lui Petru, Andrei, a predicat în regiuni din Orientul Apropiat şi
Sciţia. După o tradiţie de mai tîrziu, el a fost răstignit pe o cruce în formă de
X, care de atunci este cunoscută sub numele lui.
Se cunoaşte puţin despre viaţa de mai tîrziu a lui Filip, se pare că a
murit de moarte naturală la Hierapolis după distrugerea Ierusalimului. Nu se
cunoaşte nimic despre lucrările de mai tîrziu şi despre moartea lui Iacov, fiul
lui Alfeu. Tradiţia în legătură cu Tadeu i-a stabilit lucrarea în Persia, unde a
şi fost martirizat. Matia, care a luat locul lui Iuda, a lucrat în Etiopia, unde,
conform unei relatări, a fost martirizat. Simon Zelotul a fost de asemenea
martirizat. Tradiţia nu este clară în legătură cu modul în care a fost martirizat
Bartolomeu, dar numele lui este legat de propovăduirea Evangheliei în India
după o tradiţie. Se presupune că Matei a lucrat de asemenea în Etiopia.
Numele celui mai sceptic dintre ucenici, Toma, este asociat cu lucrarea din
Pârtia, dar alte relatări leagă lucrarea şi martirajul lui de India. Tăcerea
Noului Testament şi chiar a tradiţiei în legătură cu aceşti oameni este
remarcabilă în comparaţie cu tendinţa medievală de mai tîrziu de a glorifica
moartea oamenilor remarcabili ai Bisericii.
Profeţii au părut a fi printre cei mai influenţi conducători ai Bisericii din
Noul Testament. Ei au exercitat funcţia de răspîndire sau predicare a
Evangheliei (Faptele 13:1; 15:32) şi de prorocire sau prezicere a viitorului.
Agab a prezis cu precizie 6 foamete ce urma să vină cît şi închiderea lui Pavel
de către iudei (Faptele 11:28; 21:10-14). Este evident că Biserica Primară era
năpădită de mulţi care pretindeau fals a fi profeţi, deoarece Didahia dă
instrucţiuni clare despre modul în care poate fi deosebit un profet fals de unul
adevărat (10:7; 11:7-12).
Filip avea darul de evanghelist (Faptele 21:8), dar se ştie puţin despre
această slujbă şi funcţiile iei specifice. Probabil ea consta din lucrarea unui
misionar itinerant, a cărui principală sarcină era aceea de a propovădui
Evanghelia în locuri noi, pînă atunci neatinse.
Există de asemenea întrebarea dacă slujbele separate de păstor şi de
învăţător erau deţinute dej două persoane sau erau simple denumiri pentru
două funcţii deţinute de iin om cu daruri speciale de la Dumnezeu. Noul
Testament este mai puţin Obscur în ceea ce priveşte testul pentru un adevărat
învăţător. După Ioan, nimeni care renega venirea lui Cristos în persoană în lume, ca om în trup omenesc, nu putea fi un învăţător adevărat (2 Ioan 1-11).
Caracterul unui adevărat învăţător este scos în evidenţă în Didahia (11:1-2).
B. Slujitorii administrativi
Toţi slujitorii bisericii discutaţi pînă aici au fost aleşi în mod special pentru
slujbele lor de Dumnezeu, nu de oameni. Exista o altă clasă de slujitori, aleşi
democratic „cu consimţămîntul întregii biserici”. Sarcina lor era de a
îndeplini funcţii de conducere într-o anumită biserică. Apostolii prezentau
calităţile acestora şi îi instalau în slujbele respective după ce erau aleşi de
adunare. Spre deosebire de apostoli şi de alţi slujitori carismatici, aceşti
bărbaţi, şi în unele cazuri femei, lucrau şi îşi exercitau autoritatea mai degrabă
în biserica sau adunarea locală decît în Biserica lui Cristos ca un tot. Aceste
slujbe s-au înmulţit prin împărţirea funcţiei şi prin specializare, după cum
dicta necesitatea de a-i ajuta pe apostolii copleşiţi de problema unei Biserici în
creştere. Probabil un factor în crearea acestor funcţii a fost exemplul sinagogii
cu prezbiterii ei care conduceau rezolvarea problemelor locale.
Funcţia de bătrîn sau prezbiter era considerată cea mai înaltă în adunarea
locală. Cei care susţin organizarea în biserică în trei funcţii argumentează că
numele de prezbiter (presbyteros) şi episcop (episkopos) nu sînt termeni
sinonimi, ci reprezintă funcţiile separate de episcop şi de prezbiter. Dar Noul
Testament este foarte clar cînd asociază aceste două nume cu aceeaşi funcţie
(Faptele 20:17, 28; Filipeni 1:1; Tit 1:5, 7). Creşterea funcţiei episcopului
monarhic nu a avut loc decît după sfîrşitul epocii apostolice, în secolul al
II-lea.
Caracteristicile unui prezbiter reies clar cel puţin de două ori în Noul
Testament (1 Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9). Prezbiterii trebuie să fie oameni cu
reputaţie bună între membrii bisericii şi în afară. Una din principalele lor
funcţii pare a fi fost conducerea închinării publice (1 Timotei 5:17; Tit 1:9),
împreună cu responsabilitatea de a guverna bine biserica şi de a impune ordine
şi disciplină.
Diaconii aveau o poziţie subordonată prezbitenilor, dar celor care aveau
funcţia aceasta li se cereau aceleaşi caracteristici itricte pe care le aveau de
îndeplinit şi prezbiterii (Faptele 6:3; 1 Timotei 3:8-13). Procedura pentru
alegerea democrată a fost de asemenea propusă de apostoli la Ierusalim
(Faptele 6:3, 5). Distribuirea ajutoarelor de către biserică era sarcina majoră a
diaconilor. Mai tîrziu, ei i-au ajutat pe prezbiteri la împărţirea Mesei
Domnului.
Femeile par a fi fost admise în această funcţie în timpul apostolilor,
pentru că Pavel o menţionează în mod pozitiv pe Fi vi, diaconiţa (Romani
16:1). Fiicele lui Filip evanghelistul de asemenea îndeplineau funcţia de
prorocite (Faptele 21:9), dar Pave! afirmă clar că femeile nu pot să înveţe pe
alţii în biserică (1 Timotei 2:12; 1 Corinteni 14:34).
Apariţia unei grupări de conducători ai adunării şi definirea
caracteristicilor şi a îndatoririlor lor au fost încheiate către sfîrşitul secolului I.
Avînd ca Evanghelie mîntuirea prin credinţa în Cristos, avînd o literatură în
creştere scrisă de apostoli şi o formă de organizare care să facă faţă nevoilor ei, creştinismul a crescut rapid la sfîrşitul primului secol şi începutul celui de-al
doilea.
UPTA VECHII BISERICI CATOLICE
IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEŢUIRE, 100-313
Cristos sau Cezar
Creştinismul a avut întotdeauna de înfruntat atît probleme externe cît şi
interne, în fiecare perioadă a istoriei sale. Biserica a avut de înfruntat
problema internă serioasă a ereziei şi a trebuit să se ocupe de ea între anii 100
şi 313, în acelaşi timp trebuind să rezolve problema externă a persecuţiei din
partea statului roman.
Creştinii din Imperiul Roman, nestorienii din China în secolele al nouălea
şi al zecelea şi romano-catolicii din Japonia în secolul al şaptesprezecelea, la
fel ca şi creştinii din statele naziste şi comuniste, au avut cu toţii experienţa
ostilităţii din partea statului, chiar pînă la punctul martirajului. Creştinii au
fost de asemenea confruntaţi cu atacuri din partea intelectualilor păgîni, cum
au fost Lucian, Fronto şi Celsus.
Mulţi oameni nu au o idee clară cu privire la numărul, durata, sfera de
cuprindere şi intensitatea persecuţiilor suferite de Biserică. înainte de anul 250,
persecuţia a fost mai ales locală, sporadică şi mai adesea rezultatul acţiunii
mulţimii, decît rezultatul unei politici civile bine definite. Dar după anul 250,
persecuţiile au devenit uneori o politică intenţionată a guvernului imperial
roman, şi de atunci înainte, au fost larg răspîndite şi violente. în acel timp,
afirmaţia lui Tertulian că sîngele martirilor este sămînţa Bisericii a devenit o
realitate înfricoşătoare pentru mulţi creştini. Biserica însă, în ciuda persecuţiei
sau poate chiar din cauza ei, a continuat să se dezvolte pînă la sfîrşitul
perioadei cînd şi-a cîştigat libertatea de închinare, sub Constantin.
I. CAUZE ALE PERSECUŢIEI
A. Politice
Biserica a suferit puţină persecuţie atîta timp cît a fost considerată de
autorităţi ca făcînd parte din iudaism, care era o religio licita, adică religie
legală. Dar imediat ce creştinismul s-a distins de iudaism ca o grupare separată
şi a putut fi clasată drept o societate secretă, el a intrat sub interdicţia statului
roman, care nu tolera nici un rival în ceea ce priveşte devotamentul supuşilor
lui. Atunci creştinismul a devenit o religie ilegală, care a fost considerată o ameninţare pentru siguranţa statului roman. într-o unire dintre stat şi
biserică, statul deţinea poziţia cea mai înaltă. De aceea nu putea să existe nici
o religie privată.
Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea
statului. Deoarece religia creştină care creştea repede era exclusivistă în
revendicările ei asupra loialităţii morale şi spirituale a celor ce-L primeau pe
Cristos, atunci cînd trebuia făcută o alegere între loialitatea faţă de Cristos şi
cea faţă de Cezar, Cezar trebuia să ia locul al doilea. Faptul acesta era
considerat de conducătorii romani, hotărîţi să păstreze cultura clasică în
cadrul statului imperial roman, ca o neloialitate faţă de stat; ei îi vedeau pe
creştini ca pe nişte oameni care încercau să facă un stat în stat. Trebuia să
cedeze fie statul universal, fie Biserica universală, trupul lui Cristos.
Suveranitatea exclusivă a lui Cristos era în conflict cu pretenţiile pline de
aroganţă ale cezarului de a avea suveranitate exclusivă.
Multe practici creştine păreau să confirme autorităţilor romane suspiciunile
lor despre neloialitatea creştinilor faţă de stat. Creştinii refuzau în mod
consecvent să ofere tămîie pe altarele închinate geniului împăratului roman,
care, în minţile oamenilor din perioada imperială de la Cezar August pînă la
Constantin, era în mod inseparabil legat de binele statului. Dacă cineva
oferea sacrificiu pe aceste altare, putea apoi să practice o a doua religie
particulară. Creştinii nu aduceau asemenea jertfe şi, ca urmare, au fost
consideraţi neloiali. De asemenea, creştinii ţineau majoritatea întîlnirilor lor
noaptea şi în secret. Pentru autoritatea romană aceasta nu putea să însemne
altceva decît un complot împotriva siguranţei statului. Creştinii nu au servit ca
soldaţi pînă după 313.
B. Religioase
Pe lîngă principala cauză a persecuţiei, care era cea politică, a existat şi o
cauză religioasă. Religia romană era rigidă şi formală. Ea îşi avea altarele,
idolii, preoţii, procesiunile, ritualurile şi practicile ei pe care oamenii le puteau
vedea. Romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din
Panteon, atîta timp cît acea zeitate era subordonată pretenţiilor la
primordialitate ale religiei romane de stat. Creştinii nu aveau idoli şi aveau
prea puţine accesorii vizibile pentru închinare. închinarea lor era spirituală şi
interioară. Cînd se ridicau şi se rugau cu ochii închişi, nu era nici un obiect
vizibil căruia să-i fie adresate acele rugăciuni. Aceasta însemna pentru romani
ateism, ei fiind obişnuiţi cu manifestări materiale simbolice ale zeului lor.
Faptul că creştinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzaţii morale
împotriva lor. S-au răspîndit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul şi
alte lucruri împotriva naturii. înţelegerea greşită a actului Cinei Domnului, în
cadrul căreia creştinii „mîncau şi beau” trupul şi sîngele lui Cristos, a dus
repede la ideea că creştinii ucideau şi mîncau copii ca jertfe pentru Dumnezeul
lor. Expresia „sărutul păcii”, a fost răstălmăcită cu uşurinţă pentru a-i acuza
pe creştini de incest şi de alte feluri de conduită imorală respingătoare pentru
mintea romană cultivată. Nu avea prea mare importanţă faptul că în aceste
zvonuri nu era nici o urmă de adevăr.
C. Sociale
Problemele sociale şi-au adus şi ele contribuţia la cauza persecuţiei romane
a Bisericii. Creştinii, care aveau mare trecere la clasele de jos şi la sclavi, erau
urîţi de conducătorii aristocraţi influenţi ai societăţii. Aceşti conducători îi
priveau cu dispreţ, dar le era frică de influenţa lor asupra claselor de jos.
Creştinii susţineau egalitatea tuturor oamenilor (Coloseni 3:11); păgînismul
insista asupra unei structuri aristocratice a societăţii, în care puţinii privilegiaţi
erau serviţi de clasele inferioare şi de sclavi. Creştinii nu mai participau la
adunările păgîne de la temple, teatre şi locuri de distracţii. Acest
neconformism faţă de tiparele sociale acceptate a atras asupra lor antipatia cu
care au fost întotdeauna confruntaţi neconformiştii, în orice perioadă a
istoriei. Puritatea vieţilor lor era un reproş fără cuvinte la adresa vieţii
scandaloase duse de oamenii din clasele superioare. Nonconformismul
creştinilor faţă de tiparele sociale existente i-a făcut pe păgîni să creadă că ei
sînt un pericol pentru societate, şi să-i caracterizeze ca oameni care urăsc
omenirea, şi care sînt capabili de a incita masele la revoltă.
D. Economice
Nu trebuie să se uite că şi consideraţiile economice au jucat un rol în
persecutarea creştinilor. Opoziţia pe care a întîmpinat-o Pavel din partea celor
ce făceau idoli la Efes, care erau mai îngrijoraţi de pericolul pe care îl
reprezenta creştinismul pentru meseria lor decît de paguba ce ar fi putut-o
cauza închinării la Diana (Faptele 19:27), este un indiciu cu privire la
sentimentele acelora a căror existenţă era ameninţată de răspîndirea
creştinismului. Preoţii, fabricanţii de idoli, ghicitorii de noroc, pictorii,
arhitecţii şi sculptorii nu erau prea entuziasmaţi în faţa unei religii care le
ameninţa mijloacele de existenţă.
Anul 250, cînd persecuţia a ajuns generală şi violentă, din sporadică şi
locală cum fusese înainte, era, după socotelile romanilor, cam la o mie de ani
de la fondarea Romei. Deoarece în acest timp imperiul era bîntuit de ciumă,
foamete şi tulburare civilă, opinia publică a atribuit aceste necazuri prezenţei
creştinismului în imperiu şi neglijării celorlalţi zei. Există întotdeauna o doză
bună de superstiţie la apropierea sfîrşitului unui mileniu, şi în această privinţă
romanii nu erau mai buni decît oamenii din evul mediu înaintea anului 1000.
Persecutarea creştinilor le-a părut romanilor o cale logică de a-şi rezolva
dificultăţile.
Toate aceste consideraţii s-au combinat ca să justifice în minţile
autorităţilor persecutarea creştinilor. Nu toate au fost prezente în fiecare caz,
dar în majoritatea cazurilor, faptul că religia creştină pretindea loialitatea
exclusivă a creştinului a ajuns în conflict cu sincretismul păgîn şi cu pretenţia
de loialitate exclusivă faţă de statul roman. Persecuţia a venit în mod natural,
ca parte din politica imperială de păstrare a integrităţii statului roman.
Creştinismul nu era o religie autorizată cu drept legal de existenţă. Martirii şi
apologeţii au constituit răspunsul dat de creştinism mulţimilor, statului şi
scriitorilor păgîni.
II. PERSECUTAREA BISERICII
Persecutarea creştinilor a fost atît ecleziastică cît şi politică. Iudeii au fost
persecutorii în primii ani ai bisericii din Ierusalim. Numai în timpul domniei
lui Nero (54-68) a început să aibă loc o persecuţie organizată din partea
statului roman. Chiar şi aceste persecuţii au fost locale şi sporadice pînă în
anul 250, cînd au devenit generale şi violente, începînd cu cea de sub Decius.
A. Persecuţia pînă în anul 100
Nero se distinge ca fiind primul mare persecutor al Bisericii creştine. Tacit
notează zvonul că Nero a poruncit incendierea care a distrus o parte a Romei.
Acest zvon s-a răspîndit atît de’mult în popor încît Nero trebuia să găsească
un ţap ispăşitor. El a abătut sentimentele care erau împotriva lui spre creştini,
acuzîndu-i pe ei de incendiere şi începînd o campanie de distrugere a
creştinilor. Se pare că persecuţia s-a limitat la Roma şi împrejurimile ei.2 în
această perioadă au murit Petru şi Pavel.
Persecuţia a izbucnit a doua oară în anul 95, în timpul domniei tiranului
Domiţian. Evreii refuzaseră să plătească un impozit perceput în sprijinul
templului lui Jupiter Capitolinus. Deoarece creştinii erau încă asociaţi cu
evreii, şi ei au suferit efectele mîniei împăratului. în timpul acestei persecuţii,
a fost exilat apostolul Ioan în insula Patmos, unde a scris cartea Apocalipsa.
B. Creştinismul sub interdicţie de stat, 100-250
Prima persecuţie organizată, în care creştinii au fost aduşi în tribunale ca
acuzaţi, a avut loc în Bitinia în timpul guvernării lui Pliniu cel Tînăr, în jurul
anului 112. Pliniu i-a scris o scrisoare destul de interesantă împăratului
Traian, în care îi dădea informaţii despre creştini, scotea în evidenţă politica
lui şi îi cerea părerea lui Traian în această problemă. El a scris că „epidemia
acestei superstiţii” (creştinismul) s-a răspîndit în satele şi regiunile rurale, ca şi
în oraşele mai mari, în aşa măsură încît templele au rămas aproape pustii iar
vînzătorii de animale pentru jertfe, sărăciţi. Pliniu 1-a informat în continuare
pe Traian despre felul cum îi trata el pe creştini. Cînd cineva îl informa despre
existenţa unui creştin, Pliniu îl aducea pe creştin în faţa tribunalului său şi-1
întreba dacă este creştin. Dacă după trei asemenea întrebări el continua să
admită acuzaţia, era condamnat la moarte. în răspunsul său, Traian 1-a
asigurat pe Pliniu că urmează o procedură corectă. Nu trebuia să-i caute pe
creştini; dar dacă cineva raporta că un anumit individ este creştin, creştinul
trebuia pedepsit, dacă nu îşi renega credinţa şi nu se închina la zeii romanilor.3
în timpul acestei persecuţii şi-a pierdut viaţa Ignaţiu.
O altă persecuţie a avut loc la Smirna cam pe la mijlocul secolului al
II-lea. în acest timp a fost martirizat Policarp, cînd o gloată furioasă a adus
creştinii în faţa autorităţilor.
Calamităţi locale, cum a fost incendierea Romei, sau activitatea unui
guvernator zelos, au fost cauze ale persecuţiei pînă la domnia lui Marc
Aureliu. Marc Aureliu era un stoic devotat, care fusese influenţat împotriva
creştinismului de profesorul lui, Fronto. înclinat să atribuie calamităţile
naturale cît şi cele datorate omului din timpul domniei sale creşterii creştinismului, el a poruncit persecutarea creştinilor. Iustin Martirul, marele
scriitor apologetic, a suferit martirajul la Roma în timpul acestei persecuţii.
C. Persecuţia universală după anul 250
Impăratul Decius s-a urcat pe tronul imperial în timpul cînd Roma
ajungea la capătul primului mileniu din istoria ei, şi într-un timp cînd imperiul
se clătina sub calamităţi naturale şi sub atacuri interne şi externe asupra
stabilităţii lui. El a hotărît că pentru a salva cultura clasică, era necesar să se
acţioneze cu forţă. Creştinii au fost recunoscuţi ca o ameninţare deosebită
împotriva statului, din cauza rapidei lor creşteri numerice şi a aparentei lor
încercări de a crea un stat în stat.
Decius a emis un edict în care cerea cel puţin o jertfă pe an pe altarul
Romei pentru zei şi pentru geniul împăratului. Celor ce aduceau asemenea
jertfe li se dădea un certificat numit libellus. Biserica a fost frămîntată mai
tîrziu de problema modului de a-i trata pe cei ce îşi renegaseră credinţa
creştină pentru a primi asemenea certificate. Din fericire pentru Biserică,
persecuţia a durat numai pînă la moartea lui Decius în anul următor; dar
torturile pe care le-a îndurat Origen în acel an de persecuţie i-au provocat
moartea la scurt timp după eliberare.
Deşi au existat perioade de persecuţie la nivel de stat, din ordinul
împăraţilor, nu a mai avut loc nici o persecuţie mare după cea a lui Decius, şi
Valerian, sub care a fost martirizat Ciprian, pînă la domnia lui Diocleţian
(245-313). Diocleţian a fost un conducător militar puternic, care a ajuns pe
tronul imperial la sfîrşitul unui secol marcat de dezordine politică în Imperiul
Roman. El a hotărît că doar o monarhie puternică putea salva imperiul şi
cultura lui clasică. în anul 285 el a pus capăt diarhiei principatului, creat de
Cezar August în anul 27 î.d.Cr., prin care împăratul şi senatul împărţeau
autoritatea. După părerea lui, o monarhie puternică, de tip oriental, putea să
ofere singura soluţie de a ieşi din haos. într-un imperiu atît de despotic nu
era loc pentru elemente democratice în guvern, sau pentru tolerarea unor
credinţe ostile religiei statului. Din această situaţie istorică a izvorît cea mai
aprigă persecuţie pe care au îndurat-o vreodată creştinii.
Primele edicte care cereau persecutarea creştinilor au venit în martie anul
303. Diocleţian a poruncit sistarea întîlnirilor creştinilor, distrugerea
bisericilor, destituirea slujitorilor bisericii, întemniţarea celor care persistau
să-L mărturisească pe Cristos şi distrugerea Scripturilor în foc. Acest ultim
ordin urma să dea Bisericii probleme mai tîrziu, cînd a apărut controversa
donatistă în Africa de Nord, asupra felului în care trebuiau trataţi traditores,
adică cei care dăduseră copii ale Scripturii persecutorilor, atunci cînd cereau
readmiterea în Biserică după încetarea persecuţiei. Un edict de mai tîrziu le
ordona creştinilor să aducă jertfe zeilor păgîni, fiind ameninţaţi cu moartea
dacă refuzau. Eusebiu scoate în evidenţă faptul că închisorile s-au umplut aşa
de mult cu conducătorii creştini şi congregaţiile lor, încît nici nu mai era loc
destul pentru criminali. Creştinii erau pedepsiţi prin pierderea proprietăţii,
exil, întemniţare, sau execuţie cu sabia, sau prin aruncarea la fiarele sălbatice.
Cea mai uşoară pedeapsă era trimiterea într-un lagăr de muncă roman, unde
munceau în mine pînă la moarte. Ritmul persecuţiei a slăbit cînd Diocleţian a
abdicat şi s-a retras în anul 305.
După alte perioade de persecuţie, Galerius a emis un edict de pe patul lui
de moarte în anul 311, prin care creştinii erau toleraţi, cu condiţia ca ei să nu
violeze pacea imperiului. Persecuţia nu a încetat total decît în anul 313, cînd
Licinius şi Constantin au dat Edictul de la Milano. Acest edict aducea libertate
de închinare nu numai creştinismului, ci tuturor religiilor.
Deoarece
Constantin credea că „închinarea lui Dumnezeu” trebuie să fie „prima şi cea
mai importantă grijă” a conducătorului, el s-a gîndit că politica imperiului
trebuia să includă libertatea religiei. Probabil vedenia Crucii, pe care se crede
că a avut-o el şi care i-a dat siguranţa victoriei împotriva rivalilor săi, a avut
legătură cu politica lui tolerantă. Cu siguranţă, vederile lui erau avansate
pentru perioada în care a trăit, pentru că numai în perioada modernă
libertatea religioasă a devenit o politică reglementată, chiar şi în statele democratice. începînd din acel timp, creştinii au avut libertatea să se închine şi
să le propovăduiască şi altora pentru a-i cîştiga pentru Cristos.
In zilele noastre, subiectul relaţiei dintre biserică şi stat a fost readus în
actualitate, şi în multe ţări creştinii sînt doar toleraţi sub lege. în alte ţări ei
întîmpină persecuţie din partea unui stat care nu permite un rival. Lupta
Bisericii Primare cu persecuţia ajută la sublinierea importanţei conceptului
modern de separare a Bisericii de stat. Numai acolo unde oamenilor li se
permite să aibă interese particulare separate de interesele publice poate exista
libertate religioasă.
II. ÎNCHINAREA BISERICII PRIMARE
Problema unei forme de închinare ordonată, pună de demnitate pare să fi
fost un subiect care prezenta interes încă din timpul apostolilor. Pavel a
trebuit să îndemne biserica din Corint să-şi desfăşoare închinarea în mod
demn şi ordonat (1 Corinteni 14:40). Cristos a afirmat esenţa adevăratei
închinări atunci cînd a declarat că, deoarece Dumnezeu este Duh, adevărata
închinare este o problemă de Duh (Ioan 4:24). închinarea adevărată este
înălţarea spiritului uman prin practici religioase care aduc sufletul în prezenţa
lui Dumnezeu.
Primii creştini nu se gîndeau la biserică în sensul unui loc de închinare,
sens în care este utilizat cuvîntul astăzi. O biserică însemna un grup de oameni
în relaţie personală cu Cristos. Un asemenea grup se întîlnea în case (Faptele
12:12; Romani 16:5, 23; Coloseni 4:15; Filimon 1-4), la Templu (Faptele
5:12), în sălile publice ale şcolilor (Faptele 19:9) şi în sinagogi, atîta timp cît li
s-a permis să facă aceasta (Faptele 14:1, 3; 17:1; 18:4). Locul nu era atît de
important cît era faptul că se întîlneau pentru părtăşie unii cu alţii şi pentru
închinare lui Dumnezeu.
In timpul primului veac aveau loc două servicii în prima zi a săptămînii.
Acea zi a fost adoptată ca zi de închinare, deoarece era ziua în care Cristos
înviase din morţi (Faptele 20:7; 1 Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10). Foarte
probabil că serviciul de dimineaţă includea citirea Scripturii (Coloseni 3:16),
îndemnuri din partea prezbiterului conducător, rugăciuni şi cîntări (Efeseni
5:19). Masa iubirii (1 Corinteni 11:20-22) sau agape preceda Cina Domnului la
serviciul de seară. Spre sfîrşitul primului veac, masa iubirii a fost în general
lăsată la o parte, iar Cina Domnului era sărbătorită în timpul serviciului de
închinăciune de dimineaţa. Pliniu i-a descris lui Traian pe creştini ca pe unii
care se întîlneau înainte de zorii zilei, cîntau imnuri şi promiteau să trăiască o
viaţă morală.
Sînt mult mai complete informaţiile de la mijlocul secolului al II-lea, în
legătură cu ordinea închinării, şi ele pot fi găsite în Prima apologie a lui Iustin
Martirul şi în Didahia.6 Serviciul, care se ţinea în „ziua soarelui”, începea cu
citirea „memoriilor apostolilor” sau a „scrierilor profeţilor”, atîta „cît permite
timpul”. Apoi urma un îndemn sau o omilie din partea „preşedintelui”, bazate
pe cele citite. Apoi adunarea se ridica pentru rugăciune. Sărbătorirea Cinei
Domnului urma după sărutul păcii. Erau apoi binecuvîntate pîinea şi „apa şi
vinul” prin mulţumiri şi rugăciuni la care oamenii răspundeau cu un „Amin”.
După Cină, diaconii duceau elementele Cinei şi la casele celor care nu au
putut să fie prezenţi la adunare. La încheiere făceau o colectă pentru a ajuta
văduvele şi orfanii, bolnavii, întemniţaţii şi străinii. Apoi adunarea se încheia
şi toţi mergeau la casele lor.
Cina Domnului şi botezul erau cele două sacramente de care Biserica
primară făcea uz, deoarece ele fuseseră instituite de Cristos. Scufundarea pare să fi fost pe larg practicată în primul veac, dar, după Didahia, botezul putea
fi oficiat prin turnarea apei peste capul celui ce era botezat, dacă nu exista un
rîu cu apă curgătoare sau o cantitate mare de apă.). Doar cei care erau astfel
botezaţi puteau lua parte la Cina Domnului.
Din catacomba lui Callistus, imaginea unui convertit care este botezat.
III. VIAŢA BISERICII
Biserica primară trăia în ţări în care guvernul nu se ocupa de ajutorarea
săracilor în nici un fel. Fiecare biserică lua această responsabilitate asupra ei.
Banii adunaţi de la cei ce puteau da la colecta efectuată după Cina Domnului
erau destinaţi împlinirii unor asemenea nevoi. Pavel a menţionat de asemenea
obiceiul de a aduna daruri de la credincioşi în fiecare duminică (1 Corinteni
16:1-2). Apoi diaconii le foloseau pentru cei ce erau în nevoi. Femeile din
biserici de asemenea ajutau la această lucrare de caritate, făcînd haine pentru
cei ce aveau nevoie de ele (Faptele 9:36-41).
Biserica nu a atacat în mod direct instituţia sclaviei; nici posedarea de
sclavi nu le era interzisă creştinilor. Dar creştinismul a subminat curînd
instituţia sclaviei, amintindu-i stăpînului creştin şi sclavului că ei sînt fraţi
creştini. Scrisoarea plină de tact a lui Pavel către Filimon, conducătorul
bisericii din Colose, lasă impresia că Filimon, care «ra un creştin sincer, îi va
reda libertatea lui Onisim.
Biserica primară insista asupra separării de practicile păgîne ale societăţii
romane, dar nu insista asupra separării de semenii păgîni, cu care creştinii
puteau avea legături sociale inofensive. De fapt, Pavel a arătat că un
asemenea amestec social este admis atîta timp cît el nu implică o compromitere sau o sacrificare a principiilor creştine (1 Corinteni 5:10;
10:20-33). însă el îndemna la separare totală de orice practică asociabilă cu
idolatria sau cu imoralitatea păgînă. Creştinul trebuie să respecte principiul de
a nu face nimic care ar putea dăuna trupului care acum îi aparţinea lui Cristos
(1 Corinteni 6:12); de a nu face nimic care ar putea să-i împiedice pe alţii să
vină la Cristos; de a nu face nimic care ar putea să-i ducă la rătăcire pe
creştinii mai slabi (1 Corinteni 8:13; 10:24); şi de a se feri de orice nu ar aduce
glorie lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20; 10:31). Aceste principii interziceau
frecventarea teatrelor, a circurilor, a jocurilor, sau a templelor păgîne.
în ciuda acestei atitudini de separare morală şi spirituală, creştinii voiau,
ba chiar erau îndemnaţi de Pavel, să-şi îndeplinească obligaţiile civice de
ascultare şi de respect faţă de autoritatea civilă, să-şi plătească impozitele şi să
se roage pentru conducători (Romani 13:7; 1 Timotei 2:1-2). Ei erau cetăţeni
excepţionali atîta timp cît nu li se cerea să violeze preceptele lui Dumnezeu,
autoritatea cea mai înaltă căreia ei îi datorau devotament în primul rînd.
Puritatea vieţii, dragostea şi curajul Bisericii Primare, care a respectat cu
fermitate aceste principii şi a fost gata să moară pentru ele, a avut un astfel de
impact asupra societăţii păgîne a Romei imperiale, încît doar la trei veacuri de
la moartea lui Cristos, Constantin a recunoscut oficial importanţa
creştinismului în stat, convocînd şi prezidînd Conciliul de la Niceea.