Mihail Sebastian

1935     [Februarie] [Marţi], 12 februarie* (Anulat: „decembrie".)1935 10 seara Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J. S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian şi orchestră de acelaşi. Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Poldy (Pierre) Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, stabilit în Franţa), ascultam de la Lyon — pentru prima oară prins extrem de clar — al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă un concert pentru pian şi orchestră de Mozart.   Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari şi i-am şi pus. Mă schimbă destul şi mă fac urît. A fost amuzant cînd i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre De două mii de ani, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurîndu- mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat şi încă „după ureche". O vorbă care indică ce forme ia „cazul" în conştiinţa publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la Tîrgovişte, unde am fost pentru o conferinţă. Librarul care vindea biletele pentru conferinţă i-a oferit un bilet unui profesor de la şcoala normală: „Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat."   Aseară trebuia să vorbească Nae (Nae Ionescu) la Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională". Conferinţa i-a fost interzisă de guvern (După asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, la 30 decembrie 1933, activitatea publică a lui Nae Ionescu era supravegheată de autorităţi, iar ziarul său, Cuvântul (la acea dată, de orientare prolegionară), fusese suspendat). Studenţii au fost masaţi pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinşi mai departe pînă în piaţa Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup. — Era frumos Nae, povestea Nina (Nina Mareş, prima soţie a lui Mircea Eliade). Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.   Dezgustător numărul pe care l-a închinat Credinţa lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor şi Zaharia Stancu, despre Nae Ionescu! (Cu un an în urmă, redactorii ziarului Credinţa — cu deosebire Sandu Tudor, Zaharia Stancu şi Petru Manoliu — purtaseră o campanie violentă împotriva lui Nae Ionescu şi a asociaţiei „Criterion", din care făcuse parte şi Sebastian) O trăii şi pe asta!   [Luni], 18 februarie [1935] Aseară, de la Stuttgart, două concerte de Händel în B-dur şi G-moll pentru orgă şi orchestră. Foarte Mozart-Haydn. Aş putea deosebi pe unul de ceilalţi doi? De o săptămînă, început de revoluţie în barou. Cîteva întruniri pentru „numerus clausus" (Membrii din Baroul capitalei, orientaţi politic spre extrema dreaptă, începuseră campania pentru eliminarea avocaţilor evrei). Alaltăieri, sîmbătă, a vorbit şi Istrate Micescu (Istrate Micescu, jurist şi om politic), raliendu-se cu totul mişcării... Exact o săptămînă după apariţia interview-ului meu cu el. Hotărît lucru am mînă proastă.   Ce oameni! Din caş, din iaurt, din apă... M[icescu] spunea zilele trecute: — Dacă vrei să ştii care e maestrul meu în politică, uite-l: Alain. Îmi vorbea despre libertate, despre rezistenţa individului în faţa statului, despre stupiditatea ideii de „colectiv", exploatată de dictatură. Şi astăzi, uite-l antisemit, raliat „revoluţiei naţionale". E şi aici mîna lui Nae. Micescu i-a mărturisit lui Froda (Scarlat Froda, publicist şi cronicar dramatic, directorul revistei Rampa) că a primit în prealabil vizita lui Nae, care l-a îndemnat să ia conducerea chestiei în barou. Iată cum va face profesorul o nouă Românie. Ce rizibilă, ce cumplită, ce groaznică afacere, în care toată lumea pontează, inclusiv Nae.   ...Dar a venit primăvara. Am fost ieri cu Benu (Andrei Beno (Benu) Sebastian, fratele mai mic al scriitorului, stabilit ulterior la Paris) la Băneasa. Bătea un vînt de martie, era soare, mă simţeam tînăr. De mult n-am simţit aşa de viu dorul de a fi fericit.   [Martie] [Duminică], 17 martie [1935] 12 noaptea Vin de la gară, obosit (azi-dimineaţă la 6 m-am sculat ca să plec la Brăila, acum mă întorc). Dar nu vreau să las pe mîine însemnarea asta, pe care din tren mi-o făgăduiam să [o] scriu. Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ţie o conferinţă la Galaţi (despre „Semne şi simboale"). Dimineaţa, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit politică, ne-am amuzat cu o fetiţă care intrase în vorbă cu noi. La Brăila eu am coborît şi ne-am înţeles că ne vom revedea seara în tren, la întoarcere. Într-adevăr, ne-am găsit seara în acelaşi compartiment. Era cu noi şi profesorul Vechiu, şeful argetoianiştilor brăileni. Am mîncat toţi trei în vagonul-restaurant. Nae a dat o şuetă politică teribilă. El a pornit mişcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă asigura de exact contrarul.) El şi Garda îl vor sprijini, fără să colaboreze. Recunoaşte că, în fapt, „numerus valahicus" e o platformă de agitaţie, în nici un caz un program. Recunoaşte că e inaplicabilă. „Chestiile [astea] n-ar putea veni decît cu titlul de consecinţe, într-o schimbare generală de cadru." Planul lui e foarte simplu. Menţinerea deocamdată a lui Tătărăscu la guvern. Încă — să zicem — trei luni, pînă ce mişcarea lui Vaida va căpăta consistenţă şi cadre. Atunci, un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputaţi gardişti şi cîte 10-25 din celelalte partide, aşa încît „opoziţia Majestăţii Sale să fie Garda". În mod logic, la căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni gardiştilor. Nu ştiu cîte şanse sunt în planul ăsta. Le cred reduse şi îl cred fantezist. Destul de logic, evident. Ce m-a deprimat puţin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, şmecher, „teribil". Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară George Brătianu, cum s-a răfuit la Braşov cu Vaida... — I-am pus cu curul pe gheaţă. Hotărît, îl prefer în sala de curs. Impresia, numai vag jenată, s-a transformat la întoarcerea în compartiment într-un sentiment penibil. Cît poate fi de cabotin omul ăsta! Erau în compartiment doi colonei. A intrat în vorbă cu ei şi le-a tras o şuetă „de i-a tîmpit". Îi vedeam biruinţa pe buze, triumful că-i epatează. Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care ştie să deplaseze — în surpriza speriată a ascultătorului — o discuţie de la o chestie locală la o problemă universală, de istorie. Se vorbea despre eventualitatea unui război franco-german. — Prostii. Tot nodul e la Singapor. Acolo îşi joacă Europa cartea. Poate s-o joace fără Germania. Asta e! La Singapor? Poate. Dar iată oricum — pînă să controlezi problema — un fulger definitiv în discuţie. Coloneii schimbau priviri de admiraţie, de uluială, priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simţea şi se complăcea în căldura asta. Într-un ceas a povestit tot ce ştiam de la el: cum a trăit revoluţia de la München, cum le făcea discursurile miniştrilor revoluţionari, cum revoluţia a încetat o dată cu fabrica de bani* (Lecţiune incertă, (în perioada Puciului din 1923 în oraşul Dachau existau fabrici constructoare de maşini, de hîrtie şi de bere.)) de la Dachau, cum colonelul Epp a făcut şi a dres etc., etc. Lucruri pe care, cu ani în urmă, le ascultasem, pironit de perete, în biroul lui, la Cuvântul.   Pe urmă a trecut la lucrurile recente. Lui Beck (Jozef Beck, colonel, ministrul de Externe al Poloniei), la Varşovia, i-a spus că apropierea de Germania e necesară. Lui Karl Radek (Karl Radek, membru al Comitetului executiv al Kominternului (1920-1924), victimă a epurărilor staliniste din 1937) i-a explicat că succesorul lui Stalin va fi Gengis Khan. La Berlin i-a spus unui general... I-a arătat unui ministru... — Dar pe Hitler îl cunoaşteţi personal? (Întrebarea unuia din colonei a căzut în focul peroraţiei. Ştiam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler. Ne-a spus-o ritos şi anul trecut, şi în vară. Dar putea să rişte a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?) — Da. L-am văzut. Mare om politic, domnule. Vezi d-ta, Troţki, care e enorm de deştept, şi Stalin, care e un prost... (Linie schimbată din prudenţă, probabil, dar minciuna a rămas, minciună de simplă bravadă, pentru că nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat. Ce copil e!) Cinci minute mai tîrziu, Vechiu îl întreabă şi el: — L-ai văzut pe Hitler? Şi el răspunde încă o data „da", trecînd însă repede mai departe, nu ştiu dacă din jenă sau din plictiseala de [a] nu trebui să imagineze prea mult în chestia asta. Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la „Capşa", dînd şuete. Tînăr e acest scump Nae Ionescu.   Sîmbătă, 30 martie 1935 Lecţia de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur şi simplu — fără nuanţe, fără complicaţii, fără scuze. „Politică se cheamă o stare de luptă. Un partid închide în chiar fiinţa sa obligaţia de a le suprima pe toate celelalte. În concluzie ultimă, «politică internă» e o absurditate. Nu poate exista decît o cucerire a puterii, o confiscare a ei şi confundarea partidului cu toată colectivitatea. De aici mai departe nu mai există decît gospodărie, de vreme ce orice posibilitate de reacţiune este anulată. Naţiune se cheamă un colectiv care închide în sine ideea de război. O naţiune se defineşte prin ecuaţia prieten-duşman." Şi aşa mai departe... Aş fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuşi debitează, dar era grăbit şi după curs a plecat numaidecît. Toată erezia lui porneşte de la o abstracţie grozavă, sălbatecă: „colectiv". Mai rece, mai sumară, mai artificială decît abstracţia „individ". Uită că vorbeşte despre oameni. Uită că oamenii ăştia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conştiinţa existenţei lor individuale. Şi ce e mai deprimant e că toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă ieri a vorbit aşa — cu atîtea aluzii politice şi atît de penibil hitlerist —, a fost pentru că, în primul rînd, printre ascultători se afla un gardist de Fier, în costum naţional. Simţeam că vorbeşte pentru el.   Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva. De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor, pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la Varşovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello şi harfă. Magnifică). În continuare, două preludii şi fugă p[entru] orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — şi un concert pentru violoncel singur, sfîşietor de calm şi grav. Şi pe urmă, multe, multe lucruri pe care nu le mai ţin minte. (De la Stuttgart, cam de 2-3 ori pe săptămînă, Bach, după ora 1 noaptea. Tot de acolo, într-o seară, o delicioasă Kleine Nachtmusik de Mozart.) În sfîrşit, mai demult, de la Viena, un concert pentru două viori, memorabil. Sonată de Händel. Variaţiuni pe o temă veche de Ysaye, sonată de Philipp Emanuel Bach. Primăvară rece, cu ploaie, nu vreau să spun tristă...   [Aprilie] Duminică, 7 aprilie [1935] Alegeri la S. S. R. (Societatea Scriitorilor Români) Ce mizerie! Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea de a crede că jocul ăsta e serios. Din momentul în care renunţi să fii singur, totul e pierdut.   Joi, 11 aprilie [1935] Am ascultat, de la Praga, astă-seară, un concert Bruno Walter. Uvertura la Ifigenia în Aulida de Gluck, un concert în G-dur pentru vioară şi orchestră de Mozart (cred că-l ascult pentru prima oară) şi Simfonia IX-a de Beethoven. Mozartul mi s-a părut ca niciodată delicat şi melodios.   S-au închis universităţile. Mîine nu mai am deci cursul lui Nae. Am văzut lucruri atroce pe stradă. Bestii (Al. Vaida-Voievod se despărţise recent de Iuliu Maniu şi de P. N. Ţ., declanşîndu-şi propria „mişcare" pentru „numerus valachicus"(pomenită şi de Nae Ionescu în discuţia consemnată de Sebastian la 17 martie 1935). În noua postură, el efectuase un turneu de propagandă. Acţiunea contribuise la recrudescenţa mişcărilor studenţeşti antisemite. Un comunicat al Ministerului de Interne anunţa în acele zile închiderea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, o grevă la Facultatea de Farmacie şi tulburări de stradă, cu molestarea trecătorilor, mai ales a evreilor).   Duminică, 14 aprilie [1935] Ieri pe la 1 a venit Leni (Actriţa Leni Caler) să mă ia de la redacţie. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poşeta, o mică panglică la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce timiditate, care o face gravă. Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. — De asta nici nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez. Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat. — Atunci? — Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea. — Prudenţă, care va să zică. — Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaştere a mea. Ar fi să aştept prea mult: lucruri pe care nu le merit. — Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata. Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.   Joi, 18 [aprilie 1935] 2 1/2 noaptea. Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine. Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce! Aş vrea atît de mult să fiu fericit şi aş fi cerut atît de puţine lucruri pentru asta.   Seara, cu soţii Nenişor (Gh. Nenişor, critic teatral, prieten cu Sebastian, şi soţia sa, Maryse), la ei acasă şi pe urmă la „Zissu"(Local select din Bucureştiul interbelic, amintit şi în romanul Accidentul). (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus: — Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti totuşi aşa de obosit de viaţă. Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea cu care accept gîndul morţii.   Duminică, 21 [aprilie 1935] Plimbare cu Leni şi amica ei, Jeni Cruţescu, la Şosea. Prima dimineaţă de primăvară, după atîtea ploioase. Era cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi şi gustări la „Flora". Leni, delicios îmbrăcată. Lumea întorcea capul după noi şi eram încă o dată mîndru că mergeam lîngă ea. Dar după-masă simţeam o grozavă nevoie s-o văd iar — ceea ce nu e bine deloc, căci încep s-o iubesc serios şi cum o să ies de aici?   Marţi, 23 [aprilie 1935] Am întîlnit-o la un match de foot-ball (Venus-Juventus), unde ea a venit însă tîrziu, fiindcă avea repetiţie la teatru pentru viitoarea premieră. Nu-mi explic interesul ei pentru mine. E atît de frumoasă — sunt atît de prost îmbrăcat eu, atît de stîngaci. Îmi dau seama cît de simplu lucru ar putea fi iubirea asta, cît de odihnitor.   [Mai] Miercuri, 22* (În text: „23") mai [1935] Masă la Aristide Blank (Aristide Blank, bancher cu veleităţi literare şi de Mecena), cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere femei — una vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă, vorbind franţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon. Cafelele şi coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu. (Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil şi în fond de neînţeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)   Nu despre asta voiam însă să scriu aici, ci despre blonda sud-americană. Am schimbat cu ea cîteva cuvinte, destule pentru a schiţa o siluetă de cinematograf. Mi-a spus: — Sunt sud-americană. Unde locuiesc? Cam peste tot. Uite, acum vin de la Viena şi voi rămîne aici vreo două săptămîni. Pe urmă mă întorc la Viena, unde mă întîlnesc cu bărbatu-meu, care deocamdată e în voiaj de afaceri în Africa. Nu, nu locuiesc în Germania. Am o casă la Hamburg, dar n-am mai fost acolo de trei ani. Am să mă duc însă la vară, pentru cîtva timp, pe Rin. Avem acolo o vilă. Pe urmă poate în Africa de nord, unde avem de asemeni o mică reşedinţă. — Dar bine, i-am spus, d-ta locuieşti pe tot globul. — Nu, a surîs ea, sincer modestă. Nu. Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă întreagă pe Sfinţii Apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă!   [Iunie] [Luni], 10 iunie [1935] Va trebui să-l văd pe Poldy! Voiajul, care mi se părea la început exclus, trebuie să devină posibil. Lucrurile trebuie clarificate. Să fiu cel puţin edificat. Ce comic ar fi să nu fie la mijloc decît o chestiune medicală! Dar nu. Nu-mi fac prea multe iluzii. Vreau însă să ştiu. M-am lăsat ca un dobitoc prins într-o poveste care ştiam de la început că nu duce nicăieri. Iată-mă amorezat, gelos pe toţi bărbaţii cu care s-a culcat, preocupat la fiecare moment de ce face, sau de ce ar putea să facă, fericit cînd surîde, nenorocit cînd e prea veselă, tremurînd cînd îi aud glasul la telefon. Regăsesc acel flux şi reflux de sentimente, pe care nu-l mai încercase[m] de mult, de pe vremea Jeniei, în momentele cele mai acute ale amorului meu: dimineţile, cînd totul e simplu şi neimportant, cînd a o vedea sau a nu o vedea mi se pare totuna; serile, grele de melancolie, de dorinţa de a o vedea, dorinţă localizată fizic la inimă. Toate astea iau forme de un sentimentalism comic, licean, adolescent. Mă revoltă gîndul că între timp ea face o seamă de fleacuri stupide, care o amuză şi o excită, în mica ei viaţă de plăceri, plimbări, frivolităţi. E infinit probabil că între timp se culcă cu unul şi cu altul — iar eu am tîmpenia de a-i vorbi cu gravitate şi cu o ridiculă neîndemînare despre diverse „probleme" prea încurcate. Ea, care nu aştepta decît un bărbat în plus, pare obosită de ezitările mele, de prea marile mele complicaţii. Şi eu sufăr ca un copil, de atîtea fleacuri fără sens. E o „fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat — poveştile ei despre foşti amanţi din trecut? Dacă da, va fi perfect. E şi asta o formă de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit. Nu voi putea? Încă o istorie ratată, şi pace bună. În orice caz, aşa cum stau lucrurile stau foarte prost. E revoltător, e trivial faptul că azi i-am cumpărat Jurnalul lui Barbellion (W. N. P. Barbellion, pseudonimul naturalistului şi publicistului englez Bruce Frederick Cummings, autorul unei cărţi în vogă în anii '30: The Journal of a Disappointed Man), ei, despre care, cu două luni în urmă, Berariu îmi spunea: — Dă-te la ea — mergi la sigur —, se regulează cu oricine. Şi probabil avea dreptate. Mîine am s-o văd. Duminică pleacă.   Cu Jeni am terminat lamentabil. Biata fată!   [Marţi], 11 iunie [1935] Trebuia să-mi telefoneze şi nu mi-a telefonat. Totul se poate termina aici, în modul cel mai simplu. Orice pas înainte, din parte-mi, e mai mult decît ridicul şi mai grav decît imprudent. Ar trebui să înţeleg — şi înţeleg de altfel perfect — că a scrie aici orice mică porcărie care mi se întîmplă în această „poveste de amor" e disproporţionat. Gata!   Patru ore mai tîrziu Stupid mai rău decît orice amorezat, căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuşi la ea (după ce i-am telefonat de două ori — prima dată dormea, a doua dată ieşea în oraş, pentru o cursă), i-am spus — de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea şi vocea perfecte—, i-am spus că o iubesc. Şi pe urmă am plecat, căci la 8 şi un sfert trebuia să vină cineva. — Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă. Sunt un măgar.   [Joi], 13 iunie [1935] Întîmplarea face să recitesc tocmai acum un volum din Proust — al doilea din Albertine disparue. Sunt atîtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce priveşte „suferinţele" mele de amor. Ştiu bine că vor trece, ştiu bine că le voi uita, ştiu bine că toate astea sunt derizorii, şi într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atîta îmi vor fi de indiferente — şi totuşi a-mi spune aceste cuvinte cuminţi şi a-mi face aceste socoteli, pe care le ştiu obiectiv juste, nu- mi scade întru nimic depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gîndi mereu la ea, de a revedea anumite momente, ce-mi par acum enigmatice şi pe care aş vrea să le dezleg. Mă întreb bunăoară ce s-a întîmplat în ziua în care am fost la masă la Blank. O luase deoparte, trecîndu-i mîna sub şold şi vorbise nu ştiu ce cu ea. Pe urmă, după-masă, i-am telefonat. O dată dormea, iar a doua oară ieşise. Ceva îmi spune că în după-masa aceea s- a întîlnit cu ea şi că, atunci cînd el o luase deoparte, îşi fixaseră un rendez-vous. Şi serile trecute — luni, mi se pare, plecînd de la „Picadilly", unde o întîlnisem întîmplător (ea era cu J[eni] C[ruţescu]), le-am dus pînă la telefon, ea s-a oprit ca să dea un telefon — cui? Ce stupide preocupări, cît de copilăroase, mai ales că ştiu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut, prea uniform. Dar a şti nu este un remediu, după cum a cunoaşte exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.   Luni, 17 iunie [1935] Lectura Albertinei mi-a redat cu violenţă gustul de a mă întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din Le temps retrouve, al doilea volum din Du cote de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) şi în sfîrşit cîte ceva din À l 'ombre des jeunes filles... Deocamdată mi-a făcut plăcere să citesc un Marcel Proust de Robert de Billy, fără prea mare interes, dar avînd cîteva scrisori şi fotografii necunoscute. Îmi pare rău că nu pot păstra cartea — este a lui Nenişor —, dar reţin aici unele lucruri: — „Cette façon de projeter la lumière sur un fait divers, des hauteurs dissemblables, et avec des puissances dissemblables, chandelle ou phare, jusqu’à ce qui apparaissent en profondeurs toutes les valeurs psychologiques qu'il est susceptible de manifester, est caracteristique de la methode proustienne" (pag. 12). „Cette poursuite du volume à travers la diversité des formes..." (pag. 13). „...n'est-il pas plus simple d'attribuer à l'étude de la valeur aristocratie, plutôt qu'au snobisme le goût qu'il avait pour la société des familles dont les racines plongent dans le passé et que les années ont amenées vivantes jusqu’à nous avec d'étranges modifications de leur contexture spirituelle" (pag. 86). Un citat din prefaţa* (Extrasul nu este din prefaţă, ci dintr-o lungă notă exegetică a lui Proust la Prima dintre cele două conferinţe ale lui John Ruskin reunite în volumul citat, şi anume Des Tresors des Rois) lui Proust la Sésame et les Lys de Ruskin, tradus de el, citat care îi defineşte perfect şi propria lui artă de a scrie: „.. j 'ai cru pouvoir noter jusqu’à sept thèmes dans la dernière phrase. En réalité, Ruskin y range l'une à côté de l'autre, mêle, fait manœuvrer et resplendir ensemble toutes les principales idées — ou images — qui ont apparu avec quelque désordre au long de sa conférence. C'est son procédé. Il passe d'une idée à l'autre sans aucun ordre apparent. Mais, en réalité, la fantaisie qui le mène suit ses affinités profondes qui lui imposent, malgré lui, une logique supérieure. Si bien [qu'à la fin] il se trouve avoir obéi à une sorte de plan secret qui, dévoilé à la fin, impose retrospectivement à l'ensemble une sorte d'ordre et le fait apercevoir, magnifiquement étagé jusqu’à cette apotheose finale."   L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecţie la facultate, de la care am lipsit şi care pare să fi fost extraordinară. O revoluţie în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal... Logica colectivelor devine faţă de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este faţă de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcîndu-mi întreaga lecţie, cu acel zîmbet amuzat şi de neglijenţă uşor simulată, care îi stă aşa de bine. A fost o după-masă frumoasă şi în orice caz m-am bucurat că cel puţin în partea finală a părăsit politica şi gardismul de Fier. Este fără îndoială cel mai interesant şi mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întîmplat şi se vor mai întîmpla — în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în ce priveşte calităţile lui de inteligenţă.   Leni a plecat azi-dimineaţă. Acum e 5 după-masă — este în largul mării, căci vaporul pleca mi se pare la ora 2. Am văzut-o sîmbătă după-masă, nu mai mult de trei sferturi de oră, cînd a încercat însă şi a izbutit să răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulţime de gesturi mărunte, afectuoase, strîngeri de mînă, priviri atente. Mă tutuia demonstrativ, cu intenţia clară de a-mi spune că amorul nostru e un lucru cert. Acum, după plecarea ei, febra mi-a scăzut brusc, dacă nu încă total. Sper să pot rezista cu destul calm aceste două luni de absenţă şi sper, de asemeni, nu să o uit, dar să revin la liniştea mea dinainte, cînd a o cunoaşte, a o vedea şi a-i vorbi era un lucru plăcut, fără complicaţii şi fără dificultăţi de a o uita, o dată telefonul închis sau ziua-bună spusă. Sunt de altfel lămurit asupra ei şi cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puţin frivolă, mai mult curioasă decît senzuală, întreţinîndu-şi cu bucurie egoismul ei personal, care se hrăneşte din adoraţia cîtorva oameni, destul de diverşi, femei şi bărbaţi, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dîndu-le în schimb un surîs fără dificultate. Un mic monstru drăguţ, faţă de care toate gîndurile mele de pînă acum au fost ridicul disproporţionate. Mă gîndesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

RENÉE, MARTHE, ODETTE I Nu este încă opt. Ştefan Valeriu o ştie după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a şezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi înveleşte degetele, mâna, braţul gol, caldă ca un şal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – şi în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci şi îşi va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un şezlong şi un colţ de terasă. Îşi simte părul fierbinte în soare, aspru ca firul de cânepă şi se gândeşte că la urma urmelor, nu e mare pagubă că a uitat la Paris, în odaia din Rue Lhomond, sticla cu petrol Hahn, singura lui cochetărie, supremă însă. Îi place să-şi treacă degetele prin părul ăsta încâlcit, din care dimineaţa pieptenele n-a izbutit să scoată decât vreo trei vârtejuri, părul ăsta pe care acum între degete îl simte cât este de blond după asprime. Trebuie să fie foarte târziu. S-au auzit adineauri voci pe alee. Dinspre lac a strigat cineva, o voce de femeie, poate englezoaica de ieri, care îl privea înotând voiniceasca şi se mira de lupta asta cu apa, ea care nu cunoştea decât brassa. Ştefan îşi leagănă piciorul peste bara scaunului şi caută prin iarbă, fără ciorapi cum este, urme de umezeală. Ştie el spre stânga, nu departe, spre stufiş, un loc în care roua rămâne târziu până la prânz. Aşa. Trupul care arde somnoros în soare şi senzaţia asta de frig vegetal. Luni seara, când coborâse în sufrageria pensiunii, după ce – abia sosit de la gară, după un drum lung – îşi schimbase în grabă cămaşa, sârboaica vorbăreaţă de la masa din fund, vorbise tare, pentru toată lumea: — Tiens, un nouveau jeune-homme. Ştefan îi fusese de două ori recunoscător. Pentru „nouveau” şi pentru „jeune-homme”. Fusese bătrân o săptămână înainte, ieşind de la ultimul examen de internat. Bătrân, nu îmbătrânit. Oboseala nopţilor nedormite, dimineţile de spital, după amiezile lungi la bibliotecă, cele două ceasuri de examen, într-o sală obscură în faţa unui profesor surd, hainele groase de iarnă, gulerul care i se părea murdar… Pe urmă, numele lacului ăstuia alpin, pe care l-a găsit întâmplător, într-o librărie, pe o hartă, biletul de tren cumpărat la întâiul birou de voiaj, cursa prin marile magazine, un pulover alb. Un pantalon gri de flanelă, o cămaşă de vară, plecarea ca o evadare. Un nouveau jeune homme.   *   Nu cunoaşte pe nimeni. De câteva ori i s-a aruncat în treacăt un cuvânt, dar el a răspuns evaziv. Ştefan se teme de accentul lui nesigur şi i-ar fi neplăcut să se trădeze din prima zi străin. După prânz, trece grăbit printre mese, absent, aproape încruntat. Ceilalţi l-ar putea crede ursuz. El este numai leneş. Sus, în dosul terasei, începe pădurea. E acolo un petec de pământ cu iarbă înaltă, deasă şi elastică. O striveşte toată după amiaza sub greutatea trupului lui adormit şi a doua zi, o regăseşte întreagă fir cu fir. E doborât la pământ; cu braţele aruncate de o parte şi de alta, cu picioarele întinse, cu capul cufundat între ierburi, învins de o putere cu care i-ar plăcea să se lupte. A sărit o veveriţă dintr-un alun într-altul. Cum s-o fi spunând veveriţă pe franţuzeşte? E o imensă tăcere… Nu. Nu e o imensă tăcere. Vorba asta e de undeva din cărţi. E o imensă învălmăşeală, un imens vacarm zoologic, greieri care ţârâie, lăcuste care se agită, cărăbuşi care se izbesc în aer, lovindu-şi elitrele sonor şi căzând pe urmă cu un sunet dens, de plumb. În toate astea, răsuflarea lui, a lui Ştefan Valeriu, e un amănunt, un semn derizoriu de viaţă, derizoriu şi capital ca al veveriţei care a sărit, ca al lăcustei care s-a oprit pe vârful ghetei lui, crezând că e o piatră. E bine să te ştii aici, un animai, o vietate, un dobitoc neimportant, care doarme şi răsuflă sub un soare al tuturor, pe un petic de doi metri pătraţi. Dacă i-ar veni pofta să cugete, ce ar cugeta un greier despre eternitate? Şi dacă, din întâmplare eternitatea ar avea gustul după-amiezei ăsteia… Se văd jos, pe terasa pensiunii, scaune, şaluri, rochii albe. Şi mai departe, lacul albastru, transparent, idilic. Carte poştală. II Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraş, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi şi în parcul municipal este concert militar. Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporaşul de la 8:27 să asiste. Ştefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în faţa terasei, e un albastru profund de lemn de vişin. — Domnule, cunoaşteţi jocul de şah? — Da. De ce a răspuns „da”? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu” şi acum ar fi fost afară, liber să-şi continue plimbarea pe terasă. Un „da” grăbit şi iată-l în hol, în faţa tablei de şah, condamnat să fie atent. Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste şi urât. Joacă rar, calculat. — Dumneavoastră nu v-aţi dus la concert? — Nu. — Nici eu. Nevastă-mea ţinea morţiş să se ducă şi am lăsat-o. Eu însă… Stefan a pierdut o tură, dar a construit în colţul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns. — Sunteţi din Midi? — Nu. Sunt român. — Imposibil! Vorbiţi ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obişnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franţa. Sunt tunisian. — Tunisian? — Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantaţii Numele meu e Marcel Rey. Atacul lui Ştefan a eşuat şi cum între timp îşi lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraş cei plecaţi la concert. S-a auzit şuieratul vaporaşului la ponton. Au ieşit din curte să-i aştepte. Voci multe, vioaie, exclamaţii, strângeri de mână, saluturi zgomotoase. — Vai, Marcel, dacă ai ştii ce frumos a fost. — Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soţia mea. E o femeie înaltă, subţire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ştefan îi sărută mâna. O mână mică şi rece, care nu spune nimic.   *   Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toţi trei. Marcel Rey, nevastă-sa şi Ştefan. Mai este Nicolle, fetiţa soţilor Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat. — Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Aşa, râdeţi, vorbiţi, să fie mişcare. — Dacă e să facem o scenă de cinematograf, şopteşte Valeriu, eu aş prefera, Doamnă, una de iubire. A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba uşor într-o glumă, dacă va fi nevoie. Renée surâde întâmplător şi nu răspunde nimic. Ştefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.   *   Le cunoaşte toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi colonişti, într-un orăşel mic. El mai venise o dată în Franţa, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranşee şi să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantaţie un an mai târziu şi pe urmă câte două în fiecare an. Djedalda, orăşelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare şi se plimbă pe uliţe cu uitături rele. Atunci, soţii Rey dorm cu puşca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face piaţa lucrătorilor din plantaţii, Renée păzeşte telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis. Povesteşte toate astea domol, fără curiozitate, puţin obosită şi Ştefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns. — Vrei să-mi dai şalul de colo? Mi-e frig. El i-l aruncă peste şezlong şi, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată şi strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!”     Seara, Ştefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris: „Nicio cunoştinţă. Doar o familie de tunisieni, el bun şahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta”.   *   A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munţilor se vede şi metric, a aruncat ancora şi s-a întins pe fundul bărcii, cu lopeţile lăsate în voia lor, după valuri. Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniştită ca o vastă absenţă. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg. Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune şi a ocupat odăiţa izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijenţă în ţinută şi Ştefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineaţă ce te surprinde iubind. — Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat! Ştefan vorbeşte tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se loveşte de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraş.   III Este pe terasă, într-un colţ retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumuseţea ei. Treizeci şi cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feţii. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Şade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii şi vorbeşte repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate şi îi trece mâna prin păr, mângâietoare. Amant? Soţ? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândeşte Ştefan Valeriu, care îşi descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci şi patru ani, viguros, odihnit şi singur, aşteptând nu ştie de unde, o pasiune care nu vine. — Vrei să cânţi un cântec, Nicolle? — Vreau. E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ştefan Valeriu aşteaptă singur pe terasă. — Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros şi jovial. N-a răspuns nimic. După cină, femeia şi pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ştefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine şalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă şi noaptea e mare.   O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ştefan Valeriu se ridică surprins. — Cine e? — Eu. E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-şi scuze pentru accident. — Vâsleam de-a-ndăratelea şi n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa? — Bună. — Dumneata înoţi? — Înot. — Îmi dai voie să ancorez şi eu aici? — Da. Ştefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui şi se joacă cu picioarele în apă, împrăştiind departe, stropi albi în soare. Ştefan Valeriu fluieră. — Bolero? — Da. A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ştefan. Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfăşoară în bătaia brizei ca un steag. — Hallo, hallo..! Tânărul paj face semne entuziaste. Un braţ îi răspunde grav de sus. — Spuneai că înoţi, întrerupe Ştefan idila asta care îl enervează. — Da, înot. — Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte şi înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraş să cumpere ţigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie. Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconştienta lui graţie. Tânărul paj primeşte. Un moment, amândoi, drepţi în soare ca două spade… S-au aruncat. Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei şi pe urmă din două braţe, bine aruncate, să-l ajungă şi să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârşit. Ştefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetineşte ritmul, cum se întoarce pe spate să respire şi să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câştigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun. Tânărul paj a ajuns, în fine. Ştefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat. — A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată. — Mama? — Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp. — Doamna în alb? — Da. — De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale? — Pentru că nu m-ai întrebat. Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrăţişa dacă ar avea timp. Vâsleşte repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-şi scoată tricoul de baie, să se şteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului şi îl ajută pe tânărul paj să şi-o lege pe a lui. — Hai! Îl ia de mână şi fuge, fără să privească înapoi. Urcuşul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogoreşte. Totuşi, va trebui să fie cât mai repede sus. — Să ne oprim puţin. — Nu. Cum te cheamă? — Marc. Marc Bonneau. La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri aşteaptă. Ştefan o vede, se opreşte la doi paşi, surprins de întâmpinarea aceasta. Îşi dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat şi îi e ruşine în faţa femeii acesteia atât de calmă. — Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea. — Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Şi n-o să beţi niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia priveşte cum sunteţi de transpiraţi. Îi ia batista din buzunarul mic al cămăşii şi i-o trece pe frunte. — Vezi?   *   Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent şi Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau şi Renée Rey conversează. Ştefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperţi de carte deschisă, fumează. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea. — Încă puţin, Doamnă Bonneau, termin un capitol şi mă duc. — Oh, copiii din ziua de azi… Râde toată lumea, afară de Ştefan, care pare preocupat de carte şi îşi arcuieşte o sprânceană, semn de atenţie şi absenţă. — Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineaţă n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace şi nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure… — Ba vă rog să-l lăsaţi în pace şi să nu mi-l necăjiţi. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu? — Fără îndoială, doamnă Bonneau. O priveşte drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească şi să-şi imagineze. Nu tăinuieşte nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenaţi, clipesc rar şi văd bine. Niciun moment de absenţă, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ştefan, îşi lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniştită, poate fiindcă se ştie apărată: apărată de maturitatea ei, de prezenţa fiului, de frumuseţea ei gravă şi stăpânită. — Îl mai ţineţi mult pe Marc la joc? — Până o să terminăm. — Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de seară? — Cu tânărul Valeriu. — Adevărat? Vrei să mă însoţeşti, domnule Valeriu? — Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau… — Ai dreptate. Dar îţi dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey? — Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta. Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinşi de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se ştiu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriş. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puţin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul ţărmului este o înfiorare ce nu se ştie bine de unde vine, din foşnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton. Doamna Bonneau s-a rezemat de Ştefan Valeriu. Nu e mâna care cedează şi se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate. — Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteţi foarte frumoasă. — Şi foarte bătrână. — Poate. Dar foarte frumoasă mai ales. Lungă tăcere. — Ei şi pe urmă? — Pe urmă nimic. Asta e tot. Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi loveşte în faţă şi dispare pe urmă la întâia cotitură a şoselei, lăsându-i puţin stingheriţi, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversaţii. Ştefan Valeriu observă acest prim moment de jenă şi îl înscrie între victorii.   *   Marthe Bonneau locuieşte la parter, la extremitatea curţii. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ştefan îi poate controla fereastra uşor, fără să fie suspectat. A văzut-o adineauri, după dejun, despărţindu-se de grupul prietenilor de pe terasă şi intrând în casă. Se oprise în prag şi făcuse un semn celor rămaşi afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra şi a lăsat storurile în jos. O clipă braţele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată. Ştefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face şi ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câţiva paşi, bate la uşă scurt şi nu aşteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce. — Marc nu e aici? — Ştii bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară? — Atunci… — Atunci rămâi, de vreme ce ai venit şi ai vrut să vii. E culcată pe o sofa lângă fereastră şi ţine în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca şi când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui. — Vino mai aproape şi şezi. Ştefan duse maşinal mâna la guler, ca şi cum ar voi să-şi dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în faţa ei, îşi aminteşte de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparaţie cu înfăţişarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colţ de păr care îl enervează căzându-i pe frunte şi pe care încearcă într-una să-l aşeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezenţa lui un aer de neglijenţă, ce trebuie să contrasteze urât cu frumuseţea ei ordonată şi trebuie să-i displacă. — Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal şi ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoţi frumos. — Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva. Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu şti dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-şi rărească vorbele, ezitând. Ea îl priveşte cu acelaşi zâmbet de ocrotire şi cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca şi cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuieşti pentru un nimic ca ăsta”. — Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ţii de urât? Şi pe urmă, către Ştefan: — Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteţi toţi trei tineri şi asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieţii.   *   I-a cerut să vină cu ea duminică dimineaţa la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată şi poartă o pălărie cu borduri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ştefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanţă Ştefan Valeriu are deodată – închipuindu-şi imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujeşte acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămăşile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă… — Maman que tu es belle, şopteşte Marc. Pentru prima oară, Ştefan o priveşte cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziş înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănuşată, pentru că gestul de a descheia mănuşa va avea să fie surprins de orgă şi uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această uşoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-şi suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor… — Maman que tu es belle. Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-şi mâna pe umărul lui cealaltă mână pe umărul lui Ştefan. Pentru simetrie. Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispiteşte. E un gust ascuţit de ultragiu. Se deplasează uşor, imperceptibil spre dreapta, şi mâna ei, o clipă descumpănită, cade.   *   Ştefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins. — Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii. — Aveţi dreptate, doamnă. E târziu. S-a ridicat, a stins ţigara, a închis cartea şi a spus tuturor un politicos şi global „noapte bună”. De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător şi a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ţi-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin. De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoţească în oraş sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ştefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile. — Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – ştiţi? prietenii mei români întâlniţi sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aş putea să le telefonez, ar fi uşor. Dar telefon în sălbăticia asta… Ştefan Valeriu cunoaşte de mai de mult puterea acestor impertinenţe politicoase. Îşi spune că până la urmă, ţinuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-şi pune şi a-şi scoate mănuşile, o indiferenţă silită când vorbeşte. Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă şi au ieşit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuţie ce se anunţa lungă, îl căutase din ochi şi încercase să-i facă semn să aştepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-şi aprindă pipa, a crezut că-şi poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat şi, cu un pas foarte leneş, a prins să urce spre pădure, către locul lui obişnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neştiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne şi neputând totuşi vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuţie. Ştefan îşi alesese pentru a nu înţelege cea mai inocentă expresie a lui. Îşi repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori şi îi gustă cu răutate toate nuanţele. Râd deschis, fără modestie: a câştigat. În sfârşit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zăreşte poate şi se îndreaptă spre pădure. Ştefan îi aude rochia care se loveşte foşnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el îşi încleştează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire. — Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător aţi trecut pe aici. — Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd. Răspunsul ei este limpede, precis şi fără abilitate. Ironia lui Ştefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o uşă, pe care o găseşte deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la şah o singură mişcare. — Mă laşi să şed lângă dumneata? El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun şi dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ştefan simte cum şi din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădeşte ţinuta ei de veghe de o parte, libertatea şi nepăsarea lui de altă parte. Şi râde, neştiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă şi mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumuseţea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază. — Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteţi foarte frumoasă. — Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este acelaşi lucru. — Bunăoară acum. — Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine. Ştefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii şi aşteaptă. — Plec mâine şi mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu. — Asta înseamnă? Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme şi nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ştefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeaşi expresie certă, aceleaşi linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent. — Asta înseamnă? — Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineaţa, cu cămaşa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu ştie să-l pronunţe corect, cu tinereţea dumitale decisă şi confuză, cu viaţa dumitale neştiută, cu jurnalele străine pe care le primeşti de departe, cu scrisorile care-ţi vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărţi şi de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută. Ştefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găseşte atât de liniştită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal şi de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece. — E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu. IV Scena din gară a fost obişnuită, scenă de despărţire într-o gară de munte la sfârşitul unei vacanţe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamaţii de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie şi de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau şi toţi erau gălăgioşi în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalţi, parcă puţin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obişnuit. O mângâia pe Nicolle şi răspundea precis la întrebări neprecise. Într-un colţ al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey şi Ştefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui aşteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, şi atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă: — Te aşteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc. Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el şi înţeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc”. „Caraghios!” hotărăşte Ştefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur şi suspendat în faţa încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deşarte. Şi cu acest „caraghios” decide să încheie un incident amoros, care acum, în absenţa femeii, i se pare obositor şi depărtat. Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, îşi aprinde luleaua şi se duce să hoinărească.   *   Seara, după cină, Ştefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se şti neocupat la un ceas pe care până ieri avea obişnuinţa să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversaţie? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă şi reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ţi asculţi sunetul paşilor pe pământul ud, să te loveşti de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aştepţi pe nimeni şi să nu vrei nimic. Cineva a ieşit dintre ierburi şi s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui. — De ce eşti trist? Un moment Ştefan are intenţia de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc”. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui. — La ce mă întrebi? O ştii prea bine. Ochii femeii strălucesc intens. — Adevărat? Şi îi cade în braţe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace şi fără experienţă. Dar are un moment de bănuială. — Şi doamna Bonneau? — Doamna Bonneau? N-ai înţeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ţi înşel atenţia, trebuia să-mi reprim imprudenţele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec… — Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ştii, dacă ai ştii… Şi îl sărută iar, furtunos şi neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopţii şi partida de belotă s-a terminat.   *   Dimineaţa, îl trezeşte de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închişi, să întârzie în căldura somnului sfârşit şi să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmăşit cu mirosul ierburilor ude şi strigările rare ce se aud de afară. A fost un somn impetuos, triumfător şi complet, sub care avea parcă senzaţia unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzaţia izvorului care îl străbate afund. Această arie intimă de victorie, îl necăjeşte. Ştefan Valeriu nu se ştia suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău. „Sunt un imbecil!”. Se îmbracă repede, îşi trage sandalele în picioare, îşi trece de două ori degetele prin păr şi, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineaţa este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promiţătoare. — Domnule Valeriu! Chemarea vine de undeva de sus şi Ştefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele. — Bună dimineaţa, doamnă Rey. — Nu vii un moment până sus, să-ţi iei cartea? — Ce carte? — Cartea pe care mi-ai dat-o… Ştefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soţilor Rey. Femeia îl aşteaptă după uşă, tremurătoare, palidă şi în cămaşă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ştefan o poartă în braţe până la pat şi o aruncă între perne. — Domnul Rey? — Plecat. — Nicolle? — Plecată. — Cum? — Te iubesc. Dacă ai şti… Dacă ai şti… În realitate Renée nu ştie să iubească. Prima ei îmbrăţişare este de o stângăcie vădită: nicio reticenţă sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu ţin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruscheţea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvăşit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios şi ilogic.   *   Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subţiri şi fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră şi ochii umbriţi. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea şi nepotrivite. Numai seara, când se face frig şi îşi aruncă pe umeri şalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, îşi recâştigă graţia de plantă, pe care Ştefan i-o observase, cu indiferenţă dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este şi şoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă. — Renée, eşti cea mai goală femeie din lume. — Vorbeşti prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală. — Poate. Nu înţelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale şi femei dezbrăcate. Tu eşti o femeie goală. Renée se încruntă, obosită de această distincţie pe care n-o prinde şi încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuţite ale feţei. — A fost în familia voastră un tunisian? — Unul adevărat? — Da. — N-a fost niciunul. Dar de ce? — Ştiu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu ştiu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subţire, pielea prea mată şi buzele, buzele astea care ard. — Nu. N-a fost. Aşa suntem toate acolo. Poate că e soarele… Lui Ştefan îi place să-şi lipească obrazul de pielea ei şi să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos şi neaderent, ca frunza palmierilor de casă. În momentele de linişte, când o lasă din braţele lui, obosită, cu ochii închişi, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală. Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-şi acopere faţa cu mâinile, să-şi strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea şi să se refuze încăpăţânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie neruşinată de copil. După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineaţă pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicaţie, într-o perfectă ţinută de soţie virtuoasă. — Doamnă Rey, îi şoptise Ştefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraş în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac şi întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da? — Nu. Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicaţii, ea îi vorbise stupid despre remuşcările ei, despre îndatoririle ei… Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte; să vină la el în cameră, să-i cadă în braţe, să-şi scoată rochia cu mişcări de panică şi să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel”, cu un glas pasionat, ca şi cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică şi pierzându-se în braţele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin uşa rămasă întredeschisă, se auzeau paşii celor ce treceau pe culoar. Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină şi a venit, odaie cu pereţii albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soţului ultragiat” ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée îşi acoperă faţa şi spune cu o intonaţie, care nu este a ei: — O, nu merit un bărbat ca el. Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.   *   Întâmplarea a fost observată sau nu? Şi una şi alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă şi patetică, Ştefan a fost măsurat şi leneş. Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupaţi, fără ca lucrul să se ştie? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbeşte uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine şah şi strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare. Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ştefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent. — De ce Nicolle? De ce? Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viaţă, nici măcar să plângă”. Ciudat omul ăsta, gândeşte Ştefan, privindu-l cum îşi pregăteşte îndelung deplasările pieselor la şah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală şi pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpăţânată, monotonă, fără subînţelesuri, fără preocupări. A fost într-o seară în oraş un spectacol de operetă şi s-au dus cu toţii. Se înţeleseseră de dimineaţă să facă o „seară mondenă”: rochii lungi şi haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aştepte vaporaşul, apariţia lui Marcel Rey, între rochii de mătase şi smokinguri, a fost penibilă în redingota care-i sluţea silueta de om tânăr şi cu pălărie de pluş prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată şi lui Ştefan i-a fost ruşine de propria lui eleganţă, atât de ieftină şi atât de triumfătoare. Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt. — Imposibil să-l dezvăţ de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée. — De ce să mă dezveţi? M-am deprins aşa: pe umărul ăsta port puşca. — Puşca! se miră speriat domnul Vincent. — Da, în zori şi seara, când fac turul unei plantaţii la Djedaida. Djedaida! De câte ori n-a încercat Ştefan Valeriu să-şi imagineze viaţa aspră de acolo, în familia lor de colonişti vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verişoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris şi au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toţii acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopţile de veghe vara, în aşteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie şi albeşte coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună… — O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândeşte-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieşim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées… — Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră. — Pentru ce spui asta? — Pentru nimic.

      Accidentul de Mihail Sebastian PARTEA ÎNTÂI   CAPITOLUL I Întâiul sânge   Când, într-una din ultimele zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz de la şcoală, se opri în prag şi spuse că “nu se simte bine”, doamna Dunea înţelese că ceva neobişnuit se întâmplă cu fata ei. Nu o durea nimic. Era doar palidă şi îşi simţea ochii calzi. Încercă a doua zi să se ducă la şcoală, dar se întoarse din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă s-o petreacă, şi fugi repede pe lângă ea, până în casă, să plângă pe coada pianului deschis. Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea rămânea dezarmată în faţa acestei paciente fără dureri şi fără glas. — Adriana, spune mamei ce te doare. Nu ştia. Era soarele de primăvară, prea curând venită? Era lumina dublă a dimineţii şi a zăpezii? Era mirosul acela putred şi nou, a două anotimpuri ce se întâlneau? Nu ştia. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o ameţeau. Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acum leneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenă imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută în registrul modest al cunoştinţelor ei literare o imagine şi o găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză şi singurătate, purtându-şi rochia de paradă în sala tronului, pustie. Chemat din oraş, domnul Iuliu Dunea, care nu le cunoştea pe eroinele fetei lui, o întrebă părinteşte dacă nu cumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateţă la care fata răspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în braţele mamei, care tocmai intra pe uşă. Părinţii se întrebară din ochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, şi nu găsiră nici unul răspunsul aşteptat. O clipă plânsul Adrianei stărui, mai domol, şi înduioşat de propria lui tragedie, în odaie… Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul lui simţ neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de cap sau de picioare, pe care ar fi înţeles-o, o criză de lacrimi din senin. Prostii, zise. Am să trimit doctorul.   …Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperarea Adrianei scăzu. Se culcase şi – în aşternut, la acea oră neobişnuită – avu o senzaţie de moleşeală, de maladie uşoară, de convalescenţă, senzaţie care îi amintea anumite seri de vacanţă, anumite ceasuri petrecute în curte, pe şezlong, în aşteptarea somnului care întârzia. Îi întinse doctorului o mână moale şi surâse. El o păstră în mâna lui şi îşi consultă cu destulă neglijenţă ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus să-şi ia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupul gol. Era al unui copil şi avea totuşi în liniile lui drepte o ciudată trăsătură de asimetrie şi destindere. Pieptul acela de băiat abia mai răsărit se rotunjea uşor în jurul celor două puncte roşii şi avea în mişcarea regulată a respiraţiei o înălţare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-ar fi ţinut cu îndărătnicie plapuma mai sus de şolduri, doctorul ar fi văzut acelaşi tăcut efort către maturitate şi în linia piciorului subţire de la gleznă la genunchi, dar plină şi desenată precis pe pulpă. Ridică ochii spre capătul opus al patului, de unde mama urmărea îngrijorată examenul şi zâmbi cu înţeles. — Mai nimic, mai nimic. Fata creşte. Şi pentru că doamna Dunea ezită să înţeleagă, el stărui. — Înţelegeţi? Adriana nu mai este un copil. Curând, foarte curând, are să fie o adevărată duduie. Plictisită de vizita prea lungă a medicului, Adriana nu prinse pe moment înţelesul vorbelor lui. Şi le repetă indiferentă în gând şi – ca şi cum de abia atunci, în murmurul ei interior, de ar fi prins realmente un sens – tresări. O căldură moale îi trecu pe obraji şi se răspândi prin tot corpul. “Vai tu, ce bine!” ar fi strigat Adriana, dacă în locul mamei, la căpătâi, ar fi vegheat Cecilia, colega ei de bancă, şi ar fi bătut copilăreşte din palme. Încercă gestul. Dar un instinct sigur îi porunci să-l oprească la timp. Nu ştia precis de ce, dar simţi că este în bucuria ei un lucru nepermis. Vocea corectă a doctorului, zâmbetul stânjenit al mamei, tăcerea ce se făcuse brusc, toate acestea la un loc şi încă ceva mult mai puternic şi mai adânc decât gesturile lor, ceva care se desprindea din inima fetei şi se urca în gâtlej, ca un gâlgâit nedistinct de sânge cald şi râs nebun, îi spuseră că în fond “Adriana nu mai este un copil”, cuvintele acestea simple, care într-un salon ar fi fost luate drept o politeţă oarecare, ascundeau un mister pe care o fată cuviincioasă nu trebuie să-l priceapă în faţa părinţilor ei. Se surprinse deci cu mâna ridicată în aer şi nu ştiu ce să facă cu ea. Căuta un gest convenabil, care, să sfârşească mişcarea începută şi, pentru că nu găsi, îşi retrase braţul repede, cu o stângăcie speriată, de care mama şi doctorul făcură haz. Adriana se temea de ei. Voia să fie singură. Se întoarse în aşternut încet, lăsându-se pe coapsa dreaptă, bucuroasă să-şi simtă greutatea, privi frumos şi spuse cu o voce caldă, alintată: “Mi-e somn, mamă…”   Zilele care urmară întâmplării acesteia fură insuportabile. Adriana ameninţa casa întreagă cu accesele ei de plâns, gata să se pornească la întâia vorbă, spusă prea tare sau prea încet, în odaia alăturată, în curte sau undeva prin vecini. Nu suferea zgomotele. Nu suferea liniştea. O indispunea umbra ştearsă a serii, când pe la ceasurile şase (era în martie) lucrurile din curte, privite prin fereastră, îşi pierdeau conturul. O enerva lumina dimineţilor, albă şi crudă ca strălucirea bucăţii de fosfor, pe care odată, la pension, o tăiase, profesoara pe o hârtie sugătoare. Soarele acela sunător ce inunda străzile ca o enormă revărsare de ape transparente o ameţea şi îi făcea rău. Obrajii aveau o culoare veştedă, închisă aproape de ochi, rotunjită acolo în cearcăne mari şi descrescând apoi până la colţul buzelor, unde săpa un surâs umbrit. Dispoziţiile fetei variau de la o clipă la alta. Era agitată, temându-se de zgomotul cel mai depărtat, îngrozită de propriul ei glas, respirând sacadat şi grăbit ca după o fugă fantastică, privind rătăcit în jur, oprindu-se atentă în mijlocul vorbei, ca şi cum ar fi ascultat cum se dezleagă undeva înăuntrul ei o taină, revenind pe urmă cu, o grabă care nu se ştia bine dacă vrea să scuze oprirea sau vrea să evite o explicaţie. Se mişca atunci febril, cu gesturi repezi, părăsind un lucru început pentru altul, de care uitase cu o zi înainte şi pe care avea din nou să-l lase peste două minute, neîndemânatică şi proastă, ţipându-şi enervarea prin toată casa, peste capul tuturor, până ce, obosită de efortul acesta, ruşinată de aceste mici mizerii, se oprea brusc şi izbucnea în plâns. Avea atunci impresia că inima i se rupe şi că tot sângele izbucneşte de acolo într-o surdă hemoragie. Gândul o emoţiona: se vedea neînţeleasă de toţi, singură pe lume cu marea ei sfâşiere, sortită să moară la cincisprezece ani ca o floare în prima noapte caldă, prizonieră între pereţii casei, între oamenii oraşului şi pe întinderea pământului, tristă şi singură, numai ea, săraca. Şi ofta. Dar într-o noapte boala ei ciudată se dezlegă. Dintr-o sfârşeală, care nu-şi dădea seama dacă era leşin sau somn, o trezi târziu după miezul nopţii un fior. Adriana nu ştia ce este: să fi atins din greşeală cu piciorul bara patului şi răceala alamei să-i fi trecut pe trup ca o pânză de apă? Simţea cum se desprinde înăuntrul ei o linie rece şi cum se pierde treptat într-un clocot surd de căldură, cum se împotmoleşte această şuviţă de frig într-o dogoare de sânge şi cum fiinţa ei întreagă se mistuie ca într-o mare şi singură văpaie. Era o senzaţie de alunecare înceată. Nicio asprime în trupul acela destrămat. Simţea numai cum trăieşte fără dimensiuni, într-o aceeaşi carne blândă şi umedă, la fel de neprecisă pe pulpă, pe braţe, pe obraji, substanţă elastică şi moale, miez cald de pâine neîncepută, cartilaj crud de stridie palpitând într-un sânge care vrea să spargă şi nu poate. Ar fi vrut să strige. Nu de frică, dar i se părea că glasul ei tare ar fi fost acolo singura dovadă că trăieşte şi că, în efortul de a rosti un cuvânt, s-ar fi simţit întreagă cum se încordează şi cum se rupe din această agonie, în care avea conştiinţa neclară că se pierde. Ar fi strigat cu nădejdea de a se regăsi. Tăcu totuşi. Nu era capabilă de efort: ar fi istovit-o. Se lăsă prinsă mai departe în acea nesfârşită oboseală şi se sorti învinsă nenorocului ei. “Dacă mor?” O lacrimă tremură între gene. Gândul o revolta. Nu, nu trebuie să moară aici, singură, fără ştirea nimănui, nenorocită în nepăsarea nopţii, sfârşindu-se de o durere fără nume, simţind că se duce şi incapabilă totuşi să se împotrivească ceasului din urmă, măcar cu un strigăt, măcar cu un suspin. Îşi strânse pumnii – şi îi găsi. Fu întâia senzaţie fermă în acea pierdere, îi lipi de coapse şi îi apăsă băieţeşte în carne. Se afla, în sfârşit, mădular cu mădular, îşi refăcea corpul subţire între perne. Era o încordare cruntă, disperată, ce trebuia să-i înfrângă moleşeala, să-i descurce ţesuturile adormite, să-i biciuiască membrele paralizate. Se îndulci însă ceva în această rezistenţă şi trupul se rotunji ca sub povara unei greutăţi dinăuntru. Un alt val de moleşeală zvâcni undeva în sânge, într-o palpitare domoală, rugătoare. Trebuia să se frângă ceva acolo. Corpul tot se învolbura în acea dureroasă voluptate de carne rănită. Fata încercă slab o ultimă opintire. Apoi căzu moale între perne, depărtă leneşă picioarele, îşi lăsă capul pe piept şi oftă înfrântă de plăcere şi tristeţe. Simţi cald pe pulpe şi – depărtat, obscur – îşi aminti gustul sângelui.   CAPITOLUL II “Dar nu vezi că au înflorit salcâmii?”   Întâmplarea trecuse fără alte complicaţii sentimentale. Mama Adrianei avea pentru crizele sufleteşti ale fiicei ei aceeaşi înţelegere îngăduitoare şi oarecum neatentă, pe care cu douăzeci de ani în urmă o avusese pentru propriile ei tulburări şi taine: ştia că au să treacă. Dacă n-ar fi oprit-o un sentiment neobişnuit de jenă, i-ar fi spus foarte simplu fetei că supliciul acela fusese normal, că spaima are să treacă uşor, că toate acele deznădejdi inutile aveau să fie uitate şi că într-o bună zi are să plece şi ea din casa părintească, la braţul unui alt Iuliu Dunea şi are să râdă de toate acele prostii, dacă le va mai ţine minte. Prefera însă să treacă peste cele întâmplate şi să evite explicaţii greu de dat. Pentru ea, noua vârstă a Adrianei nu însemna decât o schimbare în igiena unui copil. Atât. La drept vorbind, avusese totuşi o clipă de emoţie. Gândul că în aceeaşi casă începe să trăiască încă o femeie şi că această femeie este propriul ei copil, trezea în sufletul ei împărţit între un început de gută, un bărbat bun şi o fată cuminte, ceva dintr-o veche cochetărie, care o făcea să simtă nedesluşit şi regretul tinereţii ce pleca pentru totdeauna şi orgoliul părintesc ai celei ce se ridica. În faţa patului Adrianei, Maria Dunea îşi aminti, ca la o margine de drum, tot ce fusese viaţa ei obscură de fiecare zi şi oftă încet. Iar Adriana din această tulburare a mamei şi din gravitatea cu care îi spusese să se odihnească, fiindcă trebuie să fie obosită (de unde ştia că are nevoie de odihnă?), păstră credinţa că în întâmplarea din noaptea trecută era un lucru tainic şi vinovat, un mister asemănător povestei unui unchi plecat de tânăr în America şi a cărui fotografie o ţineau în casă, fără ca vreodată să îndrăznească cineva să-i spună cu glas tare numele, de faţă cu ea. De aceea poate, seara când se culcă, strângându-se toată sub plapumă, avu senzaţia ascunsă că săvârşeşte un delict.   Câteva zile mai târziu Adriana se întorcea la şcoală. Nu era nici leneşă, nici alintată. Dar mama ei preferase să o ţină mai mult pe lângă casă, în timpul acelor zile dificile: cunoştea curiozitatea cu care fetele de vârsta Adrianei se adună prin colţuri să-şi spună cu voce joasă o mie de prostii pe care nu le înţeleg. Doamna Dunea nu iubea misterele. Domnul Dunea nici pe atât. O vreme fata fu ţinută în apropierea lor, acasă, la cinematograf, sau la plimbare. Vizitele prietenelor, rare dealtminteri, erau primite în prezenţa întâmplătoare dar infailibilă a unuia din părinţi. Cât priveşte învăţătura, nu era nicio primejdie. Câteva săptămâni de lipsă de la “Notre Dame d’Avignon”, şcoală de limbi moderne, pictură şi bune maniere, erau o pierdere reparabilă. Nici măcar premiul de la sfârşitul anului nu era în primejdie. Adriana nu primise regimul acesta cu prea multă părere de rău. Ceea ce se petrecea cu ea însăşi o interesa prea mult, ca să umble după o libertate cu care nu avea ce face. Glumele de la şcoală, rivalitatea sau prietenia colegelor, simpatia lui soeur Denise chiar – ce însemnau toate aceste lucruri, când ea se simţea gata să moară! Arunca asupra trecutului – trecutul ei de 15 ani, cu păpuşi, caiete şi fleacuri – o privire obosită ca a acelor oameni care se întorc după o mare nenorocire, într-un oraş vesel, luminat şi fără griji. Totuşi, în dimineaţa aceea, se ducea la şcoală cu bucurie. Nu era curioasă să vadă: aştepta să fie văzută. Căci ce puteau să-i spună ei fetele acelea care, toate la un loc, nu ştiau ce ştia ea? Poate Margareta… Ea a fost totdeauna mai ciudată decât celelalte… Sau poate nici ea… Adriana nu se opri cum obişnuia altădată, în faţa liceului de băieţi. Nu o mai interesa banda aceea de zănateci, care urlau şi se băteau, tocmai când se întorceau fetele de la şcoală, ca să-i vadă şi să-i admire poate. Câţiva paşi mai departe, un domn se înclină respectuos din pragul unei prăvălii, “Am onoarea, domnişoară Dunea.” Adriana roşi. În trecere, îşi privi în oglinda unei vitrine talia înălţată şi obrazul tras. Altădată, nu mai departe decât acum două luni, i s-ar fi spus “bună ziua, drăguţă”. Când intră în clasă, soeur Denise începuse lecţia. O întrerupse totuşi în cinstea ei, coborî de pe catedră, o mângâie pe păr şi o săruta. Era o răsplată, pe care tânăra călugăriţă o dădea numai la sfârşitul trimestrelor, elevelor celor mai bune. Toată clasa vui de surpriză şi invidie. Galbena Lucreţia Ginuleseu, preferata interimară a lui soeur Denise, în timpul cât lipsise Adriana, tremură de necaz. Ar fi roşit de mânie: pielea ei galbenă totdeauna nu-i permitea însă variaţii de culoare. Numai Adriana rămase insensibilă. Ea era deasupra acestor copilării şi, dacă demnitatea ei de convalescentă i-ar fi permis, ar fi surâs. În bancă răspunse entuziasmului Ceciliei Coteanu cu o strângere de mână obosită. Îşi scoase, cu mişcări încete, blocul, linia şi creionul, dezlipi o hârtie albă şi scrise pe marginea ei de sus, caligrafic, cu litere mari şi rare: Adriana Dunea, 8 aprilie. (Aprilie? Să nu fi înflorit încă salcâmii pe bulevard sau a trecut pe lângă ei, fără să-i vadă? E şi greu să observi toate lucrurile, când eşti atât de obosită. Nici pe domnul Popescu nu l-ar fi văzut, dacă nu i-ar fi strigat el: “Am onoarea, domnişoară Dunea!” Ce nostim era!) Din spate o colegă îi strecură o hârtie. Adriana citi: “Mi-a adus papa un jersey ca al tău, de la Bucureşti, lavabil şi cu dungi roşii. Să vezi ce drăguţ. Vii după-masă să-l vezi?“ Adriana ridică din umeri plictisită şi încercă să deseneze. — Ştii ce-a spus Gelu aseară? Că femeile sunt nişte năpârci şi că el… — Vă rog, Coteanu nu mă lasă să lucrez. Se făcu un moment de linişte. Adriana îşi pâra pe cea mai bună prietenă. Toate capetele se întoarseră surprinse spre banca ei. O rumoare de indignare şi satisfacţie urmă întâiului  moment de uluială: se dovedea deci inima neagră a unei premiante şi se despărţeau cele mai bune prietene din şcoală. Lucreţia Ginuleseu se miră cu glas tare: “Vai tu, ce scârboasă!” Soeur Denise preferă să nu audă nimic şi continuă să corecteze pe catedră un desen. Cecilia, după ce încercase câteva momente să-şi oprească lacrimile încruntându-se şi privind pe fereastră afară, izbucni în plâns, tocmai când calmul se restabilise în clasă. Plângea frumos şi fără zgomot, pentru plăcerea şi necazul ei. Iar Adriana, tristă şi ea, dar de o tristeţe superioară, continua să deseneze cu o convingere şi cu o atenţie atât de profunde, încât s-ar fi spus că pentru ea nici dimineaţa care năvălea pe fereastră şi punea mari pete de lumină pe podele, nici prezenţa ostilă a colegelor, nici plânsul Ceciliei şi nici propria ei fiinţă nu existau, ci numai linia neterminată pe care vârful creionului o urmărea pe hârtie… Totuşi Cecilia se apropie de ea în recreaţie. — Ce ai cu mine, Adriana? De ce eşti supărată? De ce eşti rea? Adriana zâmbi cu bunătate, se gândi puţin ca un om mare încurcat de întrebarea unui copil, căruia n-are cum să-i răspundă. — N-am nimic cu tine. Nu sunt supărată. Şi cred că nu sunt rea. Cecilia insistă. — Ce ştii tu? exclamă Adriana cu un gest vag. Ce ştii tu? Şi pentru că Cecilia rămânea mai departe tristă în faţa ei, pentru că ochii îi erau atât de rugători şi pentru că ea însăşi avea nevoie să spună cu glas tare tot ce se frământa în mintea ei de atâtea zile şi să arate măcar uneia din copilele, care alergau prosteşte prin curte, că viaţa e altceva decât un joc, că e ceva trist şi sfâşietor şi mare, un lucru pe care ea îl ştie, pentru că l-a simţit şi îl simte, pe câtă vreme ele nici nu-l bănuiesc. Adriana căută în amintire o vorbă, se uită împrejur cu băgare de seamă, ca şi cum de acolo, de la gratiile de fier, de la pietrele străzii, ar fi trebuit să afle ce să spună, ridică uşor capul şi, zărind o creangă ce se apleca albă peste poartă, prinse iluminată simbolul şi, pe de o parte convinsă că îşi dezvăluie astfel toată taina, iar pe de altă parte dezolată de a nu putea spune cu vorbe lămurite adevărul adevărat, strigă înăbuşit, cu o voce care cădea ca un om obosit lângă o poartă închisă: — Dar nu vezi, nu vezi că au înflorit salcâmii? Şi speriată de propriul ei glas, ruşinată de tot ce i se părea că mărturiseşte, fugi. Cecilia rămase locului, neînţelegând nimic. Un râs băieţesc izbucni deasupra ei. Era Margareta care, de la fereastra clasei, ascultase convorbirea celor două prietene. La amiază, Adriana plecă singură din clasă, după ce fetele se grăbiseră ca de obicei să alerge spre bulevard, de teamă să nu piardă trecerea liceenilor. Altădată îi plăcea şi ei jocul ăsta. Acum… Mergea liniştită, cu pasul şovăitor, cu privirea gravă. Se opri la colţ să respire adânc şi să privească. Bulevardul se deschidea larg purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un trotuar lat şi nepietruit cu două lungi şiruri de salcâmi, ce îşi uneau coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumină violentă a amiezii trecea filtrată, cuminţită. Aerul era înviorător. Dacă n-ar fi ştiut ea cât e de tristă viaţa, ar fi râs şi i-ar îi privit pe liceenii care treceau. Drept în faţa liceului, o ajunse din urmă Margareta şi o întrebă dacă o supără mergând cu ea spre casă. Adriana primi cu răceală. Câţiva băieţi care tocmai ieşiseră pe poarta liceului îşi scoaseră serioşi şepcile când ajunseră în dreptul celor două fete, dar îndată ce trecură în urma lor, izbucniră cu toţii în râs. De peste drum un băiat scurt şi gros, care observase scena, strigă: “Crailor!”. — Vai ce obraznic, Buţă ăsta, observă Margareta. — Dar cine ne-a salutat adineauri? se interesă Adriana, care nu se ştia cunoscută. — Cum, nu-i cunoşti? Alexandrescu, Proca, Victor Ioanid, Gelu. Nu-l cunoşti nici pe Buţă? Nici pe Gelu, vărul Ceciliei? — Nici. Adriana ar fi fost bucuroasă să afle care anume fusese Gelu, despre care Cecilia îi povestise mai de mult atâtea lucruri curioase, dar ar fi trebuit să se întoarcă şi să privească înapoi, ceea ce nu se cuvenea şi, gândindu-se bine, nici nu o prea interesa. Sunt atâtea lucruri mai grave în lume. Redeveni gânditoare şi merse tăcută lângă Margareta, care şi ea păstră o bucată de drum aceeaşi tăcere, deşi era vădit că vrea să spună ceva, numai că nu ştia cum să înceapă. Deodată se opri. — Adriana, ştii că şi pentru mine au înflorit salcâmii? Fu un moment de buimăceală, în care amândouă fetele nu ştiură ce să creadă, una neînţelegând de unde a putut fi aflat secretul ei, cealaltă întrebându-se dacă nu cumva se va fi înşelat asupra înţelesului vorbelor surprinse la şcoală. Până la urmă Adriana se dezmetici, — Nu?! — Ba da. Şi încă de mult, Înţelegea în fine singurătatea Margaretei, dispreţul cu care privea jocurile şi certurile lor, indiferenţa cu care pierduse iubirea lui soeur Denise, aerul ei mândru şi misterios, curajul cu care spunea anumite lucruri, cărţile pe care le citea sub bancă, poeziile pe care şi le recita ei însăşi [1], înţelegea mai ales privirea ei ciudată, de atâtea ori melancolică şi de atâtea ori sclipitoare, de atâtea ori disperată şi de atâtea ori bătătoare de joc. Ar fi vrut să-i sară de gât, să o sărute mult, mult de tot, să-şi ascundă faţa în şorţul ei şi să-i strige: “Margareta, tu eşti adevărata mea prietenă!” Dar erau pe bulevard. Băieţii treceau gălăgioşi pe lângă ele. Fetele se uitau curioase. Nu era aici locul unei asemenea confesiuni. Merseră de aceea mai departe, fără să-şi vorbească. Margareta mândră de succes. Adriana intimidată de veste, amândouă emoţionate, fericite. Pe pragul porţii, aştepta doamna Dunea şi le făcea de departe semn. — Vedeţi, v-am adus-o pe Adriana până acasă, ca să n-o mănânce lupii. — Eşti o fată bună, Margareta. Eram într-adevăr îngrijorată. Ştii, după gripa pe care a avut-o… Doamna Dunea regretă imediat acest exces de discreţie. Observase pe faţa fetelor un scurt surâs de înţelegere şi, privindu-le, îşi spuse că oricum sunt prea mari, ca să le păcălească cu întâia vorbă găsită. Îi fu foarte neplăcut să se vadă învinsă de tăcerea respectuoasă, dar nu mai puţin semnificativă a fetelor. Schimbă de aceea repede vorba, glumi puţin şi se duse să-şi vadă de treburi. Iar Margareta, înainte de a se despărţi de Adriana, îi ceru caietul ei de suveniruri şi scrise, cu o caligrafie de zile mari, această cugetare:   Tout est vain, tout est instable Dans ce monde et dans cette vie, Seule, ma chère, est désirable L’amitié de ton amie [2].   Citi cu glas tare şi semnă.   [1] În textul de bază: înşişi   [2] În van e totul, toate-s trecătoare, În viata asta si în lumea-ntreagă, Tu draga mea doreşte cu-nfocare Prietenia celei ce ţi-e dragă (fr.)            

Vreau sa citesc Accidentul al lui Mihael Sebastian dar fondul scrisului este intunecat si nu alb. Aproape imposibil de citit

  Rezolvat ! Poți descarca toată cartea de la atasamente...

De două mii de ani...  Cum am devenit huligan  de Mihail Sebastian    PREFAŢĂ   Mihail Sebastian s-a hotărât să dezbată problema iudaismului. Şi o face pe un caz concret. El alege un moment oarecum istoric, cam cei zece ani ultimi ai frământărilor noastre politice, şi încearcă a stabili în acest cadru viaţa de nădejdi, de luptă şi de suferinţă a unui evreu neprevenit – dar pentru asta nu mai puţin evreu –, care e o fiinţă originară, poate chiar fiinţa lui originară, Iosef Hechter. Iosef Hechter se chinuieşte. Dar pentru că Mihail Sebastian vrea să rezolve o problemă, în sensul că el vrea să înţeleagă de ce se chinuieşte şi dacă nu poate fi şi altfel, Iosef Hechter trăieşte lucid, adică dedublat, drama aceasta a iudaismului. Punctul de ajungere a acestui Iosef e oarecum surprinzător: pornit pe calea raţionalistă – specific iudaică – a lui DE CE?, eroul nostru sfârşeşte prin a adopta, metodic, atitudinea statică a lui Ghiţă Blidaru, care, întrucât e orientală, poate fi însuşită şi de evrei (cel puţin, de evreul mistic) de îndată ce ea face fondul gândirii aritmetizante a lui Spinoza, dar nu e mai puţin străină evreului de azi, care, încleştat în lupta cu problematica rasei lui, vrea să fie un luptător. Rezultatul? Iosef Hechter nu izbuteşte să explice nimic. În schimb, el constată; constată că Iuda suferă şi se chinuieşte şi că nu se poate altfel.   Numai că această constatare e lipsită de necesitate. E adevărat că de când e lumea şi de când sânt evrei – căci, în adevăr, evreii sânt de când lumea – neamul acesta a suferit. Din faptul suferinţei lui permanente, însă, nu se poate scoate decât inductiv, adică ipotetic, sub beneficiu de inventar, caracterul necesar al suferinţei lui. Şi asta e insuficient. Pretinzând, deci, ca şi Iosef Hechter, că Iuda va agoniza până la sfârşitul lumii, eu cred să pot demonstra că nu se poate altfel. Şi pentru că Iosef Hechter nu o face, să-i îngăduie Mihail Sebastian lui Ghiţă Blidaru să spună aici ceea ce nu i-a spus lui Iosef Hechter.   A căuta problemei iudaismului o soluţie generală în ordinea politică este o operaţie lipsită de sens. Căci de îndată ce Iuda suferă şi trebuie să sufere, e de la sine înţeles că ori de câte ori se va pune undeva, într-un conflict, problema iudaismului, ea se va rezolva în sensul suferinţei evreilor. (Ceea ce nu e o soluţie!) Şi se va rezolva astfel nu pentru că oamenii sânt răi sau nedrepţi, ci pentru simplul motiv că Iuda trebuie să sufere. Aşa fiind, drama iudaismului nici nu este o problemă politică – o asemenea problemă implicând întotdeauna o soluţie –, ci, pur şi simplu, un fapt. Evreii pot da, politiceşte, material pentru o problemă popoarelor în mijlocul cărora locuiesc sau cu care sânt în contact. Aceste probleme îşi au, desigur, soluţiile lor – bune sau rele, dar soluţii... Astfel, Spania a rezolvat, sau a crezut că rezolvă, la sfârşitul veacului al XV-lea, problema evreiască, izgonindu-i pe evrei din ţară. Dar asta nu rezolvă problema iudaismului ca atare; ci, dimpotrivă, confirmă numai faptul dramei iudaice.   Asta înseamnă: drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen. Fenomenul acesta poate fi însă cunoscut, adică înţeles. Pe ce cale şi prin ce metodă? Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relaţie; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei şi ceilalţi oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp şi loc, sau, mai exact, dacă conflictul acesta e permanent – aşa cum constată şi eroul nostru şi cum o cred şi eu – , atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sunt în evreu. Aşa fiind, indicaţia metodică e precisă; dacă evreul trebuie să sufere, suferinţa lui trebuie să-şi aibă originea în el însuşi; iar cum suferinţa e goală, pentru că rupe armonia creaţiei lui Dumnezeu, evreul trebuie să fie substanţial bolnav. De aci, urmează că, pentru a dezlega taina suferinţei permanente a lui Iuda, e nevoie să ştim ce înseamnă a fi evreu.   Eu ştiu că metoda obişnuită în cercetarea „chestiunii evreieşti" nu e aceasta. Antisemiţii, de pildă, procedează tocmai pe dos: în chip empiric. Ei stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care, la anumite momente, caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări, evreii suferă, desigur; dar vina e numai a lor, pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemăţii. E inutil să stăruiesc prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode. Voi spune numai că ea nu poate fi concludentă; căci rezultatele ei pot fi tot aşa de bine întrebuinţate de evrei împotriva antisemiţilor. În adevăr: cum stabilesc antisemiţii vina evreilor? În cazul cel mai bun – în care nu se mulţumesc numai cu afirmaţii – prin enumeraţie se citează cazuri, unul, două, o mie, în care evreii s-au dedat la blestemăţii. E asta o dovadă? Nu. Pentru că la o mie de fapte vinovate, evreii pot aduce oricând o mie de fapte de laudă. Sânt răufăcători? Da. Dar sunt şi binefăcători ai omenirii. Sânt jecmănitori? Desigur. Dar sânt şi filantropi. Sânt trădători în război? Se poate. Dar sânt şi atâţia care au murit simplu şi cinstit. Şi aşa mai departe. Deci dară, dacă antisemiţii spun: e drept să suferiţi, pentru că sunteţi răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiţi, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Şi unii, şi alţii. Asta înseamnă însă nici unii, nici ceilalţi. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumeraţie nu poate fi concludentă.   Înapoi, deci, la cealaltă metodă: Iuda se chinuieşte. De ce? Nu există aici un „de ce". Iuda se chinuieşte, pentru că... e Iuda, în acelaşi fel în care soarele luminează, calul are patru picioare sau suma unghiurilor interioare ale unui triunghi plan este egală cu 180 de grade, evreul suferă – adică e substanţial bolnav. Dar atunci – ce este un evreu? Chestiunea nu e chiar aşa de simplă. Răspunsurile trebuie în orice caz pregătite. De aceea, mai întâi: când e cineva evreu?   Problema asta am mai dezbătut-o o dată într-o discuţie cu dl. I. Frollo, asupra aşa-zişilor români catolici. Discuţia nu a dus la o concluzie unică. Pentru că punctele de plecare ale fiecăruia din noi erau deosebite. Şi anume, nu ne înţelesesem atunci asupra întrebării: când este cineva român. Să reiau deci lămurirea punctului meu de vedere. Cu atât mai mult, cu cât elucidarea acestei chestiuni este esenţială pentru cele ce ne preocupă aici. Calitatea de român, evreu, turc sau neamţ e o chestie de apartenenţă: faci, anume, parte dintr-o colectivitate, dintr-o comunitate. Asta se poate întâmpla în două feluri: subiectiv, printr-un act de mărturisire; obiectiv, prin aceea că eşti vehicul al unei istorii. Prima modalitate nu este efectivă. Căci nu e suficient să faci mărturisire de credinţă iudaică, de pildă, ca să fii evreu. Mai mult încă, poţi declara, poţi simţi, poţi crede că nu eşti evreu, şi totuşi să fii. Aşa spuneam eu şi altă dată; că apartenenţa la o comunitate oarecare nu e un act de voinţă individuală; şi aşa cred şi acum. Cineva poate sta în slujba unei colectivităţi, îi poate face servicii eminente, îşi poate jertfi chiar viaţa pentru această colectivitate; asta nu îl apropie în fond cu nimic de ea.   Germania a purtat războiul graţie activităţii a doi evrei: Haber şi Rathenau. Prin asta, însă, Haber şi Rathenau nu au devenit germani. Au slujit, dar din afară; da dincolo de zidurile comunităţii spirituale germane. E nedrept? Întrebarea nu are nici un sens: e un fapt. Aşa fiind, singurul fel real de a fi evreu, francez sau mai ştiu eu ce e să fii purtător al istoriei respective. Da, sigur, precizarea aceasta e făcută mai mult din imponderabile şi, ca atare, ea va fi acceptată greu: mai ales, în epoca noastră, care abia acum începe să recapete sensul imponderabilelor. Nu e vina mea însă. Eu nu pot judeca fără imponderabile; şi nici nu vreau; căci numai ele sânt în stare a exprima şi transmite direct realităţile mai complexe. Eşti, deci, român sau evreu sau german, dacă eşti fructul unei istorii.   Fructul firesc şi normal. Căci, ca în orice proces de viaţă, se pot ivi şi aberaţii; congenitale sau altfel. Actul de conştiinţă prin care să te recunoşti a fi membru al unei comunităţi spirituale – expresie a unei aceleiaşi istorii – poate cel mult adăuga la românitatea ta, şi încă numai la intensitatea şi precizia acestei românităţi. Pot fi însă foarte român şi fără a-ţi da seama de asta. În acelaşi fel în care un stejar e stejar... fără să o ştie. Prin urmare: eşti român sau evreu sau grec nu printr-o mărturisire de credinţă, ci prin vehicularea unei istorii; calitatea aceasta nefiind – încă o dată – un act individual de voinţă, ci o stare naturală. Iosef Hechter nu ignoră aceste adevăruri fundamentale. El are prilejul să le descopere în chiar familia lui. În fiecare evreu sânt active două momente: unul al tradiţiei iudaice, altul al solului natal. Tradiţia iudaică e una singură; solul natal – diferit. Există un evreu rus, după cum există un evreu român; sau un evreu german. Asta e un fapt, dar un fapt creator de confuzii.   Că e fapt, se poate dovedi uşor. Sânt atâţia evrei care au părăsit ţara românească. Şi au părăsit-o de nevoie, în necazuri, că doară nimeni nu ia lumea-n picioare de plăcere. Au plecat, deci, de cele mai multe ori ocărându-ne. S-au aşezat prin străinătăţi; şi dacă au izbutit în viaţă, au continuat să ne ocărască. Ciudat însă: în casele lor vei găsi aproape întotdeauna o odaie românească; pe masa lor adesea mămăligă şi sarmale... de porc; iar în suflet nu arareori o umbră nostalgică. Vasăzică solul natal lucrează. Dar lucrează cum? Cu intensităţi deosebite.   În neamul lui Iosef Hechter, de pildă, oamenii din partea tatălui, negustori de grâne în schela Brăilei, în contact permanent cu realităţile concrete, stau precumpănitor sub semnul locului; în cei dinspre partea mamei, meseriaşi în contact cu materia moartă şi talmudişti trăind în abstracţii, capabili deci a se sustrage specificului geografic, precumpăneşte tradiţia iudaică. Iosef Hechter o ştie.   În această discriminare însă stă şi originea confuziilor. Căci gândul alunecă. În adevăr, iată cum gândesc unii: dacă în fiecare evreu există două momente, cel al tradiţiei şi cel al locului, atunci diagrama fiecărui individ va fi dată de proporţia în care se amestecă cele două momente constitutive. Care sânt însă limitele între care variază aceste două momente? Teoretic, ele cresc şi descresc în semn contrar; iar limita descreşterii poate fi zero. Descreşte momentul geografic până la zero în favoarea tradiţiei, evreul român devine evreu pur; descreşte, dimpotrivă, până la zero momentul tradiţiei iudaice, atunci evreul român devine român pur. Este iluzia asimilistă; şi este iluzia atâtor evrei care se cred sincer români şi pe care mişcările pasionale antisemite îi surprind până la disperată năucire. Pe nedrept însă. Căci într-un fel, antisemitismul nu e pentru ei decât o chemare la ordine: adu-ţi aminte că eşti evreu! Ştiu, Iosef Hechter va protesta; el va spune: numeşte-mă cum vrei, eu ştiu însă că sânt un om de la Dunăre şi că Dunărea Brăilei face parte din fiinţa mea. Face? Nu o vom contesta. Dar în ce măsură? Sânt în elementele constitutive ale fiinţei omeneşti momente esenţiale şi accidentale; de adânc, şi superficiale. Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei. Asta e de reţinut: cresc şi descresc cele două momente, al tradiţiei şi al locului, în fiinţa unui evreu; dar pe când climatul geografic se poate închirci până la foarte aproape de zero, cel spiritual observă o limită sensibil deasupra lui zero, sub care nu coboară niciodată.   Ceea ce face ca evreul să fie evreu, oriunde ar fi el. Aşa este. Şi aşa trebuie să fie. Aş zice chiar, aşa e bine. Naţionalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e şi mai naţional. Mărturisirea de credinţă de care aminteam mai sus e şi insuficientă, şi ineficace. Probă: sânt atâţia oameni care se declară categoric români, şi care, cu toată genealogia lor fără cusur, au încetat de a fi români; care nu sânt nimic. Acestea sânt exemplarele hibride, în degenerescenţă ale naţiunii; care în ordinea vieţii publice nu creează nimic sau creează valori formale, pline de artificialitate; şi a căror vitalitate e aşa de redusă, încât de cele mai multe ori, în ordinea fiziologică, nu au copii. Să observăm că hibriditatea aceasta nu atacă deloc inteligenţa. Am zice, chiar, dimpotrivă: ascute, uneori până la morbid, instrumentul inteligenţei; dar numai pe cel al inteligenţei formale, care despică, analizează şi, neputând înţelege, nici nu poate crea. Să reţinem această corelaţie: logica luată ca instrument de creaţie, nu de transmitere a adevărurilor – lipsă de solidaritate cu viaţa – incapacitate creatoare sub orice raport – caracter anaţional.   Exemple? S-ar putea căuta între oamenii care fac politica statului nostru, de astăzi, o politică aşa de puţin naţională, adică aşa de puţin în legătură cu structura neamului românesc. Să nu mai insistăm însă. Exemplele acestea nu sânt interesante. Ca orice hibrid. Şi să ne întoarcem la chestiunea noastră: când e, deci, cineva evreu? După cele spuse, răspunsul se desprinde suficient de clar: când trăieşte istoria evreiască; indiferent dacă e conştient de asta sau nu, indiferent dacă o vrea sau nu. Asta înseamnă însă că, pentru a înţelege ce e un evreu, e nevoie să ştim ce e istoria evreiască.   Dezbaterea acestei chestiuni comportă – recunosc – un efort de obiectivitate. Dar mă socotesc în stare să-l fac. Şi de aceea mă încumet a duce dezbaterea până la capăt. Istoria evreilor e, pentru ei, un şir lung de suferinţe nejustificate. Pentru „ceilalţi", suferinţele evreilor nu sânt decât rezultatul unei reacţii îndreptăţite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare din „părţi" socoteşte, deci, că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm, deocamdată, afară din preocupările noastre chestiunea dreptăţii; să nu mai vorbim, deci, de suferinţe „nejustificate" şi reacţii „îndreptăţite"; să vorbim numai de suferinţe, de suferinţele evreilor. Aşadar: Iehuda patet. De ce?   Să pornim de la faptul brut, aşa cum e trăit şi înfăţişat el chiar de către evrei, încercând a stabili în ce constă această suferinţă. Se constată că între evrei şi popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri şi neînţelegeri; de pe urma cărora evreii au fost supuşi la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferinţe. Regimul acesta s-a aplicat evreilor, şi individual, şi colectiv; după împrejurări. Nu se poate nega, de pildă, un sentiment general de ură şi dispreţ al popoarelor faţă de evrei, sentiment care creează acestora, fie şi numai moralmente, o situaţie de paria şi care stă la baza tuturor acţiunilor de pe urma cărora evreii au să sufere. Să observăm însă că încordarea dintre evrei şi celelalte neamuri nu e un fenomen constant; şi că sânt adesea perioade în care domneşte linişte deplină şi în care neamul evreiesc prosperă. Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuinţez o expresie a lor persecutaţi? În momente de criză. Această criză poate fi de două feluri: provocată de evrei şi provocată de alte pricini, oarecari.   Marile şi sângeroasele mişcări antisemite din Anglia la începutul timpurilor moderne, de pildă, îşi au explicaţia în acţiunea evreilor. În adevăr, purtători ai spiritului capitalist, evreii au întreprins atunci în Anglia disoluţia economiei agrare; nimic mai firesc, deci, ca cei păgubiţi – posesorii şi lucrătorii de pământ –, beneficiarii regimului de economie agrară, să reacţioneze. Faptul nu e de altfel specific Angliei, ci general; şi asupra lui am avut prilejul să insist şi altădată. Sânt, însă, cazuri în care evreii nu au nici o vină. Se întâmpla, de exemplu, în Rusia veche, ca ori de câte ori guvernul se găsea în dificultăţi şi avea nevoie de o diversiune să organizeze câte un pogrom, local sau mai întins, după nevoie. Mai ales aceste fapte le subliniază evreii ca să arate că sânt persecutaţi, şi încă pe nedrept. Căci, zic ei, justificare obiectivă pentru asemenea pogromuri nu există. Există numai o ură subiectivă împotriva noastră, şi această ură e şi pricina suferinţelor noastre.   Să cercetăm obiectiv această afirmaţie. Mai întâi, pogromurile nu sânt o invenţie rusească şi nu s-au exercitat numai împotriva evreilor. Dacă ne aducem bine aminte, Roma imperială cunoştea şi ea asemenea procedee, iar victime ale lor erau foarte adesea creştinii. Ca să nu luăm decât un exemplu. Exemplul acesta e suficient însă pentru a stabili un fapt, anume, că nu există la neevrei o singură direcţie de destindere a unei situaţii încordate înspre evrei; deci nu calitatea de evreu este cea care lucrează asupra neevreilor ca o cârpă roşie, asupra taurului. Nu calitatea de evreu, ci altceva. Ce anume? Să încercăm a înţelege.   Este adevărat că procedeul amintit mai sus era foarte întrebuinţat în Rusia. E iarăşi, adevărat că un asemenea procedeu ar pu-tea fi întrebuinţat şi în alte ţări cu climate politice şi de ethos, asemănătoare. Dovedeşte însă asta că pricina unor asemenea agitaţii e subiectivă? Greu de admis! Vedeţi, când diavolul a vrut să ispitească pe cei dintâi oameni în rai, el nu s-a îndreptat către Adam, ci către Eva. De ce? Pentru că el ştia că Eva va sucomba mai uşor ispitei. La fel şi poliţia rusească care organiza pogromurile; ea oferea mâniei publice ca ţintă pe evrei. De ce? De ce oare agitatorii aceştia nu ridicau lumea împotriva tătarilor sau a ungurilor sau a francezilor? De ce – presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toţi agitatorii) este adevărată – de ce toate instigaţiile acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna şi pentru că agitatorii o ştiu. O ştiu agitatorii antisemiţi astăzi, aşa după cum cu vreo 18 veacuri în urmă o ştiau agitatorii anticreştini. Foarte bine; numai că, în acest caz, trebuie să existe în evreii de azi şi de totdeauna, trebuia să existe în creştinii de acum 18-19 veacuri, un element obiectiv care să-i facă apţi de a aprinde mânia publică; exact în acelaşi fel în care slăbiciunea congenitală a Evei o făcea aptă să sucombe ispitelor diavolului. Care e acest element?   Datele de mai sus încadrează o elementară problemă a psihologiei mulţimilor. Pentru ca o categorie de oameni să poată deveni obiectul de descărcare a patimii maselor e nevoie de mai multe elemente. Ţinând seamă de faptul că asemenea descărcări, întrucât sânt fapte de psihologie colectivă, nu îşi au de cele mai multe ori decât origini neraţionale, vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât: Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăieşte; Când deosebirile acestea, devenite conştiente şi înţelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de succesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societăţii respective; Când, de pe urma acestei izolări, viaţa înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a aşezării lor.   Aceste patru momente se verifică complet pe cazul persecuţiei creştinilor în imperiul roman. În adevăr, atât prin felul lor de viaţă, cât şi prin ethosul lor, prin înţelegerea lumii şi prin sensul general pe care îl dădeau ei existenţei şi acţiunilor omeneşti, creştinii erau fundamental deosebiţi de stăpânitorii Romei. Mai mult decât atât însă, conştienţi de valoarea adevărului absolut în stăpânirea cărora erau ca închinători ai lui Hristos, ei duceau o viaţă separată de a celorlalţi, cu o practică a cotidianului care distona categoric nu numai în cele religioase şi care îi silea să se izoleze dacă nu pentru altceva cel puţin pentru a se feri de ispita vieţii păgâne; de aici traiul în comunităţi, şi topografic închise, adevărate ghetouri, înlăuntrul cărora nu pătrundea nici ochiul cel mai indiscret – dacă nu era al unui iniţiat –, şi tot de aici taina care învăluia această viaţă şi care făcea posibile legendele cele mai fantastice. Există un basm cu omorul ritual? Există. Dar de ce se plâng evreii? Nu a existat un basm cu creştinii otrăvitori de fântâni? Şi evreii nu au ei oare nici o vină, n-au avut ei nici un rol în răspândirea acestor basme? Iată dară, istoria nu face decât să se repete. Faţă de imperiul roman creştinii însă mai îndeplineau o funcţiune; aceea de element dizolvant al aşezării romane. Va fi spus Hristos: daţi Cezarului ce e al Cezarului. Asta însă nu apăra imperiul împotriva dinamitei creştinismului. Iar primejdia aceasta o simţeau stăpânii – şi reacţionau. Reacţionau prin... pogromuri. Încercând să explice acest fapt, unii spun: pentru că creştinii erau purtătorii unei mişcări revoluţionare. Evreii înşişi spun despre ei: pe noi numai retrograzii nu ne pot suporta; numai retrograzii sânt antisemiţi – şi anume pentru că evreii sânt revoluţionari, aducători de progres. E inexact. Evreii nu sânt aducători de progres, între altele şi pentru că... progresul nu există. Evreii aduc schimbare, nu progres; şi încă nici asta întotdeauna.   Iată, de pildă, astăzi. Singura ţară revoluţionară în Europa e azi Germania. (Italia nu e încă revoluţionară, iar Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară – în fond nu, pentru că marxismul nu e, faţă de raţionalismul cartezian, în nici un fel revoluţionar – deci, Rusia, care cu Lenin a fost formal revoluţionară, a încetat să mai fie, în momentul în care – sau: dacă – omul de stepă Voroşilov a capitulat în faţa lui Stalin, care devine din ce în ce mai mult omul tehnicii, adică moştenitorul lui Petru cel Mare, în aşa măsură încât urmează sugestiile Franţei şi se întoarce înapoi în Europa.) Deci singura ţară revoluţionară azi în Europa e Germania – iar Germania de azi e antisemită. Nu e adevărat, deci, că evreii sânt întotdeauna şi peste tot un ferment revoluţionar. Şi, chiar dacă ar fi aşa, asta încă nu ar explica pasiunile dezlănţuite împotriva lor. Căci nu e adevărat că, popoarele se ridică împotriva oricărei revoluţii. Nu. Ci popoarele se ridică împotriva revoluţiilor, atunci când acestea atacă geniul lor naţional, ethosul lor. Le suportă însă – mai mult: le susţin – atunci când merg înspre o potenţare a acestui ethos. Întorcându-ne la cazul nostru: creştinismul reprezintă faţă de geniul roman o formulă, dacă nu chiar diametral opusă – ceea ce totuşi s-ar putea susţine –, în orice caz o formulă fundamental deosebită.   Roma trebuia să înţeleagă, şi instinctul ei nu a înşelat-o, că ideea de stat romană nu putea decât să sucombe prin înflorirea creştinismului. Şi de aceea a reacţionat. (Cu cât succes – s-a văzut. Dar asta e o altă chestiune.) Iată, deci, originea sau explicaţia persecutării creştinilor sub imperiu. Întrebarea e: au fost şi sânt evreii, oare, faţă de toată lumea, în situaţia în care se aflau creştinii faţă de imperiul roman? Să vedem.   Evreii sânt poporul ales. Asta trebuie să o mărturisească nu numai orice evreu, ci şi orice creştin. Evreii sânt poporul ales, pentru că cu ei a făcut Dumnezeu primul legământ. Ei ştiu asta. Un popor ales are însă de împlinit o funcţiune; căci el nu e ales din cauza a ceva, ci – şi mai vârtos încă – pentru ceva, într-un anumit scop. Dar pentru ca să-şi poată împlini misiunea lui, el trebuie să se păstreze ca popor ales. Asta iarăşi au înţeles-o evreii. De aceea, în istoria lor, încă de la început, se poate identifica extrem de lesne o tendinţă constantă nu numai de a-şi sfinţi viaţa, dar şi de a o păstra pură de orice contact cu cei de altă credinţă. În ţara lor, când aveau una, în toate celelalte ţări unde îi aruncau nenorocirile lor naţionale sau numai neliniştea lor scormonitoare care îi punea mereu pe drumuri – căci, de fapt, foarte mulţi din evrei au trăit în diaspora chiar în vremea independenţei statului lor –, ei trăiau despărţiţi de ceilalţi oameni, în comunităţi rigid închise. Conştiinţa superiorităţii credinţei lor, conştiinţa superiorităţii lor de popor ales nutrea în ei un imens orgoliu, care, astăzi, după atâtea nenorociri şi suferinţe, e tot aşa de intact cum era în timpurile de cea mai mare strălucire naţională (căci au fost şi momente de astea). Desigur, evreii au fost întotdeauna un corp străin în mijlocul neamurilor cu care au venit în atingere; şi dacă e adevărat că „difference engendre haine", – au fost şi urâţi. Să se recunoască însă că dacă procesul acesta de diferenţiere, de singularizare, de izolare este aşa de departe dus astăzi, încât între evrei şi celelalte neamuri nu se mai pot arunca punţi statornice, apoi el a fost iniţiat nu de celelalte neamuri, ci chiar de evrei. Vechiul Testament este o lege care e şi a noastră, a creştinilor; întrucât şi noi o mărturisim, ar trebui deci ca între noi şi evrei să fie ceva comun: Vechiul Testament.   Şi, totuşi, nu e. Pentru că ceea ce face fondul ethosului evreu nu e legea cea veche, ci comentariul ei. Stă scris doară că Thora e apă, şi Mishra e vin. Şi asta îşi are însemnătatea ei enormă. S-a întâmplat cu Vechiul Testament la evrei ceea ce trebuia să se întâmple mai târziu cu Evanghelia la catolici; care nu era valabilă decât sub garanţia Bisericii (Augustin), adică în lumina comentariilor. Nu insistăm, căci chestiunea e cunoscută: Talmudul a luat locul Thorei. Nu chiar dintr-o dată. Ci cu lupte grele, care nu s-au terminat decât când a fost arsă opera lui Maimonide, Mare Nebuhim. Asta înseamnă, însă, veacul al XIV-lea. Până după 1300, deci, au luptat urmaşii fariseilor pentru impunerea spiritului exclusivist, în virtutea căruia evreii trebuiau să se ţină departe de orice atingere cu celelalte neamuri; fie că era vorba de perşi sau de romani, de greci sau de alexandrini, de arabi sau de creştini. La această, dată însă izbânda rabaniţilor era desăvârşită; separaţia între evrei şi celelalte neamuri complet realizată. Când însă cineva vrea să se ţină departe de tine pentru că, te dispreţuieşte, pentru că te socoteşte mai jos de el şi nu demn de ai fi o legătură, reacţia ta e firească: începi a-l socoti drept duşman; sau, în ori ce caz, de altă natură decât a ta. Procesul de separaţie iniţiat de evrei continuă să fie adâncit de ceilalţi. La aceasta a contribuit, dacă mai era nevoie, încă un fapt, de ordin strict concret.   Evreii sânt, desigur, mistici; dar sânt, în acelaşi timp, raţionalişti. Probă: Kabbala (hasidismul, care e, înlăuntrul iudaismului, faţă de raţionalismul talmudiştilor, cam ceea ce e în catolicism franciscanismul faţă de scolastica tomistă, nu e nici pe departe un element hotărâtor în plămădeala ethosului iudaic). De la talmudist, însă, până la zaraful cântăritor de aur şi împrumutător de bani nu e nici măcar un pas: e unul şi acelaşi lucru. Evreii au fost, deci, în toate timpurile excepţionali mânuitori de bani. Calitatea asta a lor i-a dus în apropierea regilor şi ai mai marilor tuturor neamurilor; cărora le-au făcut servicii adesea eminente. Evreii nu au ştiut, însă, nu au înţeles niciodată – cu toate necazurile care au căzut pe capul lor – că nu există mai mare nenorocire decât aceea de a sluji contra răsplată pe cei mari.   Căci ceea ce-ţi pot da stăpânitorii neamurilor în plată sânt privilegii, iar privilegiile nu pot fi decât izvor de nenorocire. Privilegii pentru neamul lor. Asta merge o bucată de vreme. Şi le-a mers şi lor. În Alexandria, de pildă, ca şi mai târziu, în Spania, privilegiile de care se bucurau evreii erau aşa de însemnate, încât mulţi treceau la iudaism numai ca să se bucure de foloasele calităţii de a fi evreu. Asta nu merge însă la nesfârşit. Căci, într-un anumit moment, intervine o criză publică, şi atunci pasiunea populară merge tocmai împotriva celor privilegiaţi. Să te apere cei mari? Cei mari dau cel mult privilegii – şi încă? –; de apărat însă împotriva mişcărilor de opinie publică – asta nu. Evreii uită mereu că ei au fost izgoniţi din Spania la scurtă vreme după ce făcuseră eminente servicii lui Ferdinand şi Isabelei, cărora le refăcuseră finanţele publice! Iată, deci, în situaţia lor privilegiată – şi unde nu au avut privilegii evreii? – încă un element al procesului de izolare a evreilor, proces care, de data aceasta, nu mai porneşte de la evrei, ci de la ceilalţi, deşi, de fapt, nu e decât o consecinţă a secesiunii rabanite. Nu explică asta destule lucruri? Destule – dar nu pe toate...   Desigur, evreii sânt poporul ales. Dar ales – la ce? Ei spun, ca să stăpânească pământul. E o afirmaţie care face orice discuţie imposibilă. Căci ce înseamnă oare, în domeniul realităţilor concrete, a stăpâni pământul? Socotesc, deci, indicat să alegem un alt punct de plecare. Un punct de plecare care să fie ceva mai precis şi posibil de a fi acceptat de toată lumea. Care e, după chiar părerea evreilor, momentul în care ar fi să înceapă stăpânirea lor asupra lumii? Momentul în care va apărea Mesia. Prin urmare, deplasând puţin problema, fără a-i schimba însă punctul de ajungere, vom spune: evreii sânt poporul ales, pentru că dintre ei trebuia, după hotărârea lui Dumnezeu, să se nască Mesia. Asupra acestora suntem toţi de acord; evrei şi creştini. Imediat după aceasta însă se deschide controversa.   Noi spunem: Mesia a venit. Prin întruparea Logosului. El e Hristos. Evreii au fost poporul ales; ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în momentul în care el şi-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu şi poporul evreu; legea cea nouă, însă, e un legământ între Dumnezeu şi toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primeşte legea cea nouă; ales între pierzanie şi mântuire. Prin urmare: sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, şi atunci, din acest moment, ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedeapsa de a făptui cel mai greu păcat – al orgoliului); sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, şi atunci ei se refuză de la funcţia lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu.   La aceasta evreii răspund statornic: Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni, sigur, pe un cal alb, şi atunci va începe şi stăpânirea lui Israel asupra pământului Cele două poziţii sânt ireductibile. Dacă am încerca, dintr-un punct de vedere exterior amândurora, să stabilim cine are dreptate, ar trebui să ne recunoaştem neputinţa.   Din fericire, însă, pentru problema noastră e absolut indiferent să se ştie de care parte e dreptatea. Căci în chiar caracterul ireductibil al celor două poziţii stă miezul problemei noastre. Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul permanent dintre evrei şi celelalte neamuri, ci care este explicaţia permanenţei suferinţelor lui Israel. Prin urmare: poziţia evreilor e clară; ei sunt poporul ales; care va stăpâni pământul în ziua în care se va ivi Mesia. Iată însă că din Israel s-a născut cineva care se pretinde a fi Mesia. Acest cineva, Hristos, care nu e decât un impostor, a sfârşit totuşi prin a fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de atâtea neamuri în mijlocul cărora trăiesc evreii. El a creat o nouă înţelegere a lumii, o nouă structură spirituală şi nu numai o nouă scară de valori, dar chiar valori noi. O aşezare creştină a lumii.   Aici începe dificultatea. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creştine. După care lege? După legea creştină? După obişnuinţele create de legea creştină? După indicaţiile climatului creştin? Dacă da, atunci evreii au renunţat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii, continuă a fi evrei. Ce înseamnă asta? Că, în mijlocul unor popoare creştine, ei îşi fac aşezările lăuntrice şi îşi duc viaţa după o lege a lor, alta decât cea creştină, potrivnică celei creştine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor. evreii trebuie să saboteze aşezările şi valorile creştine.   Nu este vorba aici numai de o problemă religioasă. Este adevărat că necazurile şi suferinţele evreilor sunt mai adânci şi mai frecvente în acele timpuri şi în acele regiuni în care popoarele odihnesc într-un creştinism mai categoric. După cum iarăşi e adevărat că situaţia lor e incomparabil mai uşoară în ţările protestante, protestantismul – mai ales în anumite forme ale lui – fiind formula cea mai puţin creştină în creştinism şi cea mai aproape de structura iudaică. Dar, încă o dată, problema nu e în primul rând religioasă.   Sau, mai exact: justificarea formală a conflictului acesta permanent nu e de natură, religioasă. E vorba de altceva; iudaism sau creştinism sânt mai mult decât religii; ele sânt principii formative ale vieţii; există o aşezare iudaică şi o aşezare creştină a lumii, indiferent dacă în conştiinţa oamenilor şi a instituţiilor apare în chip explicit Hristos şi Iehova sau nu. Aşa fiind, există valori creştine şi valori iudaice în oricare ordine a vieţii; fie că ne gândim la organizarea politică a unei naţii, fie că ne preocupăm de crearea şi circulaţia bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înţelegerea sensului general al existenţei. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică „incompatibilitate de umoare" între creştini şi evrei. Aşa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei şi creştini merge mai departe: aceştia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolaţi voluntar, dar şi – ştiţi, a patra condiţie din cele de mai sus – primejdioşi ordinii creştine. Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona întro sinteză, între care nu poate exista pace decât.... prin dispariţia unuia din ele.   Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.   Există totuşi o acţiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aş zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim" nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbeşte Sorel, în acelaşi fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea şi au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-şi regleze viaţa în vederea acelor evenimente, ca şi cum ele s-ar întâmpla.   Întoarcerea la Ierusalim e, netăgăduit, o realitate pentru evrei. E cea mai puternică realitate iudaică. Certitudinea aceasta mistică după care Israel se va regăsi odată şi odată la umbra templului este aşa de adânc înrădăcinată în fiinţa evreilor, încât aceştia nici nu-şi socotesc viaţa în diaspora decât ca un provizorat. Mai mult, ca o ficţiune. Căci dacă evreii au temple şi case de rugăciune prin toate aşezările lor, nu e totuşi mai puţin adevărat că singurul loc de rugăciune şi de jertfă rămâne Ierusalimul şi că, în fond, adevăratul templu – nu surogatele din diaspora – acolo este. Stranie stare de spirit, în care conceptul-limită al dorinţelor, obiectul tendinţelor dureroase ale unui popor întreg devin adevărata realitate, pe când viaţa de toate zilele se destramă în transparenţe iluzorii – ficţiuni!   Înţelegeţi dară ce departe de realitatea iudaică a fost gândul lui Theodor Herzl atunci când a lansat ideea sionismului. Stat iudaic? Evident, dacă cineva ar izbuti să adune la un loc pe toţi evreii de pe faţa pământului şi să-i constituie în stat, problema suferinţelor evreilor ar lua o altă înfăţişare; poate chiar că ar fi rezolvată. Dar întrebarea e: cum să constitui un stat evreiesc? Evreii au mai avut doară un stat. L-au avut chiar de mai multe ori. Unde e? Să-l fi aşteptat, oare, evreii pe Theodor Herzl ca să descopere ideea unui stat evreiesc? E cel puţin ciudat. Un popor obişnuit, normal tinde înspre viaţa de stat în chip firesc, fără nici un plan conştient; exact în acelaşi fel în care moleculele dintr-o soluţie suprasaturată tind spre cristal. Asta la evrei însă nu se vede. Ba, dimpotrivă, ori de câte ori au avut un stat, nu s-au liniştit până nu l-au făcut în bucăţi. Să înceteze viaţa în diaspora? Nonsens. Căci viaţa în diaspora este însăşi starea naturală a evreilor.   Desigur, viaţa în diaspora nu ar fi fost posibilă, împrăştierea nu ar fi putut să păstreze intact poporul evreu aşa cum l-a păstrat, dacă fiecare evreu în parte şi toţi la un loc nu ar fi trăit într-o halucinantă încordare viziunea mistică a Ierusalimului pământesc. Ierusalimul a împlinit însă, după cum am spus, funcţiunea de polarizator nu a indivizilor concreţi, ci a spiritualităţii iudaice şi a ethosului iudaic. Atât. Suficient pentru a păstra poporul; dar insuficient pentru a-i lega pe indivizi într-un stat.   Şi acum, ce a vrut Theodor Herzl, şi ce vrea sionismul? Să ia Ierusalimului nimbul lui mistic, caracterul lui de mit de până acum şi să transforme acest oraş într-o capitală de stat cu ministere şi cu siguranţă generală? Se poate. Numai că nu s-ar realiza decât o experienţă cu totul trecătoare, cum au fost întotdeauna aşezările politice iudaice, iar, pe de altă parte, concretizându-se Ierusalimul, s-ar lua evreilor din împrăştiere singurul centru de raliere al lor care le-a făcut posibilă viaţa până astăzi. Sionismul este, fără îndoială, o încercare de a rupe cercul de suferinţă al fatalităţii iudaice – dar o încercare care nu poate duce decât cel mult la un rezultat: pierderea evreilor ca popor, prin sfărâmarea mitului ierusalimit. Sionismul? Sinucidere! Şi asta trebuia să fie o soluţie!   Iată-ne, deci, la sfârşit. Iosef Hechter simte că Iuda suferă şi că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înţelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi. În forma cea mai strânsă şi mai didactică de care am putut să dispunem. Cu elemente luate nu din literatura şi orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere în judecată un evreu; un evreu obiectiv şi lucid. Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu, Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului.   Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeşte la nimic. În acelaşi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât... nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ţi mai rămâne.   Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi. ... Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul? (NAE IONESCU)    descarcare carte pdf 

Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian   Personajele:   DOMNUL BOGOIU   ȘTEFAN VALERlU   MADAME VINTILĂ   MAIORUL   CORINA   JEFF   AGNEȘ   UN MECANIC   UN CĂLĂTOR   NEVASTA LUI     ACTUL I   Pensiune în munți. Casă izolată în pădure. Scena reprezintă pe planul II un hol-sufragerie, care se continuă pe planul prim cu o terasă. În fund, coltul din dreapta, o scară de lemn în spirală, ce duce la etaj, unde sunt odăile unora din pensionari. Holul se desparte de terasă prin două mări uși laterale de sticlă și printr-un oblon mare cât ambele uși și care se închide de sus în jos. În hol, scaune de nuia albă, un divan, o masă. În genere, lucruri simple, clar de o curățenie extremă.. Este un interior pe care l-a mobilat, cu bani putini, o femeie de gust. Culoare generală, alb și verde-închis. O impresie totală de odihnă, de simplicitate. La ridicarea cortinei, marele oblon ce desparte terasa de hol este tras până jos, așa incit holul nici nu se vede. Pe terasă, două șezlonguri deschise, care au fost uitate peste noapte afară. În stingă terasei, bătută în peretele casei (eventual casa poate să fie făcută din bârne, cum se fac vilele la munte), o tablă neagră, tablă de școală, cu burete și cretă. Lângă tablă sunt fixate în perete un barometru și un termometru. Pe tablă se mai poate citi scris-cu creta, scris încă de aseară probabil, dar șters în parte în timpul nopții, din cauza umezelii, următoarele: „Miercuri 4 august. Presiunea atmosferică: 762 mm. Temperatura: 18 grade. Vânt de la miazănoapte. Nori răzleți dinspre Hașmașul Mare.” În hol, pe o masă de nuiele, un aparat de radio, cu lămpile demontate. În dreapta, pe o etajeră, un telefon manual, de sistem vechi. Scena rămâne câteva clipe goală. Se aude din culise zgomotul unei vaci, care paște undeva prin apropiere. O sumă de alte mici zgomote casnice, de gospodărie care se deșteaptă; sunet de farfurii și pahare, o găleată de apă ce se varsă, o fereastră ce se deschide etc.… Nu trebuie să se insiste. Câteva sugestii doar, sus… pentru a da impresia de dimineață și de trezire din somn. Cineva trage în sus, dinăuntru, oblonul. Este domnul Bogoiu. După ce a ridicat până sus oblonul, dă de o parte și de alta două uși de sticlă, așa încât acum holul și terasa sunt unul în prelungirea celeilalte.     SCENA I BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN   Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă, se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă. E îmbrăcat într-un halat de casă, cam scurt, care lasă să i se vadă, ceva mai jos de genunchi, picioarele păroase. Flăcău de vreo cincizeci de ani. Puțin obez, puțin chel. Deși în halat, poartă guler tare de cauciuc și o cravată lungă, cu un nod enorm.   BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!… Ude… Ude leoarcă. (Se îndreaptă spre tablă, consultând cu mare atenție barometrul și termometrul. Șterge cu buretele tot ce e scris pe tablă. Apoi, aplecat, caligrafic, depărtându-se din când în când de tablă, ca să-și admire caligrafia, scrie, spunând în același timp cu glas tare:) Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. Timp frumos.   (Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul, potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)   BOGOIU: Te sculași?   ȘTEFAN: După cum se vede.   BOGOIU: Buna dimineața.   ȘTEFAN: ’Neata.   BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?   ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…   BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…   ȘTEFAN: Exact.   BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?   ȘTEFAN: Mi-era lene.   BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le. Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre aparatul de radio) nu-ți fuse.   ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?   BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău (se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?   ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)   BOGOIU: Calomnii? (Ridică mâna dreaptă, în care ține unul din becurile demontate.) Asta numești dumneata calomnie? Și asta? Și asta? (Întoarce de câteva ori butonul aparatului.)   ȘTEFAN (iese din scenă, dar în trecere se oprește o clipă în fața tablei lui Bogoiu. Zâmbește, și pe urmă, fără grabă, cu oarecare lene — lene pe care de altfel în toate mișcările lui — ia buretele și șterge tot, după care iese agale.)     SCENA II BOGOIU, MADAME VINTILĂ   Mișcare în pensiune, care se deșteaptă din ce în ce mai mult. Rumoare de dimineață, uși care se deschid, voci care se aud strigând din diverse odăi: „Agneș! Agneș! Agneș! Apă! Agneș, unde mi-ai pus șervetul? Madame Vintilă coboară pe scară grăbită și se îndreaptă spre etajera pe care, în afară de telefon, se mai află un teanc de ziare și scrisori deschise. E o femeie tânără, de cel mult treizeci de ani, destul de frumoasă, dar cu anumită vulgaritate, care în nici un caz nu trebuie exagerată.   MADAME VINTILĂ (către Bogoiu, care a rămas lângă aparatul de radio, examinându-l izolat): A venit?   BOGOIU: Cine? Agneș?   MADAME VINTILĂ: Ei, Agneș? De Agneș ne arde nouă? Poșta. Scrisorile. (Caută nervoasă printre hârtii.)   BOGOIU: Păi n-avea când, madame Vintilă. N-avea când. Nici de opt nu s-a făcut, și autobuzul trece la nouă.   MADAME VINTILĂ: Nu știu când trece autobuzul, da’ eu una știu: că nu mai rabd. Uite, azi e a cincea zi de când n-a mai venit nicio scrisoare în pensiunea asta blestemată.   BOGOIU: Ssst! Să nu te audă Fräulein Weber.   MADAME VINTILĂ: Ba să mă audă. Unde e, să mă audă? Fräulein Weber!… Și telefonul ăsta… (Învârtește cu necaz manivela telefonului.)   BOGOIU: Nu-l zgâlțâi, că-i faci mai rău. Eu cred că de asta s-a stricat. S-a speriat, săracul. Prea v-ați răstit la el.   MADAME VINTILĂ (puțin îmbunată): Da’ la radio cine s-a răstit?   BOGOIU (oarecum jenat că a fost surprins cu un bec de radio în mână): Ei, cu asta e altă poveste. Știu eu… (Privește cu subînțeles spre partea pe unde a ieșit Ștefan.)       SCENA III Aceiși, MAIORUL   CORINA (se aude de undeva de sus, din odaia ci, vocea Corinei): Agneș! Agneș!   (Prin ușa din stânga, jos, intră Maiorul.)   MAIORUL: A venit?   BOGOIU: Cine? Agneș?   MAIORUL: Ce Agneș, nene?! Agneș! Ziarul. A venit? (Se îndreaptă și el spre etajera telefonului și caută în vraful de jurnale, citindu-le, cu glas tare, data:) 28 iulie, 23 iulie, 25 iulie. Numai vechituri. De cinci zile, nicio gazetă. Eu, unul, nu mai pot. Dacă mai ține mult așa, ne tâmpim cu toții. Să nu știi tu ce se petrece în lume… Poate-i război, domnule… Poate a căzut guvernul…   BOCOIU: Ei și? Ți-e că n-o să cadă fără dumneata?   MAIORUL: Lasă gluma, domnule. Lasă gluma, că nu-i timp de glumă. E serios. Dacă nu primesc nici azi gazeta, eu am terminat. Plec. Asta-i viață? Gazetă nu, radio nu…   MADAME VINTILĂ: Scrisori nu, telefon nu…   MAIORUL: Stai toată ziua cu ochii în zare și-ți vine să strigi într-acolo, spre București: „Hei, mă! Răspunde, mă! N-auzi, mă?”   MADAME VINTILĂ: N-aude. N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici țipenie de om. Parc-am fi undeva la capătul pământului. Naufragiați. Pierduți.   MAIORUL (obidit): Of!   MADAME VINTILĂ: Unde suntem? Pe ce insulă? Pe ce continent? Unde?     SCENA IV Aceiași, CORINA   Corina a apărut sus pe scară. Foarte tânără, mai tânără chiar decât cei douăzeci și cinci de ani pe care îi are. E într-o pijama de casă, pe care și-o încheie, în timp ce coboară scara. A prins ultima replică a lui Madame Vintilă și îi răspunde.   CORINA: Aici! Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorghieni. Altitudine: una mie două sute optzeci și cinci metri deasupra mării. (Între timp a ajuns jos, în hol.) Bună dimineața. Da ce-i asta? Nu răspunde nimeni! Am spus bună dimineața.   MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți deodată, dar fără prea mare chef): Bună dimineața.   CORINA: A, nu așa. Nu-mi place deloc. Mai tare. Nu vă e rușine de soarele ăsta? Mai tare, pentru Dumnezeu! Hai, curaj: bună dimineața!... Nu vreți. Păcat. Aveam să vă dau o veste bună, dar n-o meritați. Prea sunteți lugubri.   MAIORUL: O veste?   MADAME VINTILĂ: Bună?   BOGOIU: O veste bună?   (Au venit toți trei spre ea, viu interesați)   CORINA (tace o secundă, lăsându-i cu răsuflarea suspendată): Bună dimineața.   MADAME VINTILĂ, MAIORUL, BOGOIU (răspund toți trei, de astă dată mai deschis, mai vioi, cu nerăbdare): Bună dimineața.   CORINA: Așa mai merge. Ei bine, aflați că în curând, peste jumătate de oră – azi dimineață în orice caz – telefonul nostru va funcționa.   MAIORUL, MADAME VINTILĂ (aproape în același timp, dar auzindu-se replica fiecăruia): Nu se poate! Nu-i adevărat!   BOGOIU: Serios?   CORINA: Se poate, e adevărat și e serios. Aștept un mecanic de la Gheorghieni. Un om de la telefoane. Trebuie să vie cu autobuzul de nouă.   MADAME VINTILĂ: De unde știi?   CORINA: Pentru că l-am chemat eu. Ieri, după prânz, în timp ce dumneavoastră v-ați dus cu maiorul la pescuit… Ai prins ceva domnule maior?   MAIORUL (cap dezolat, mâinile deschise, cu un gest de fatalitate).   BOGOIU (cu o perfidie bonomă): Îl insulți.   MAIORUL (către Bogoiu): Dumneata să taci!   CORINA (către Maior): Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați la pescuit…   BOGOIU: Vorba vine la pescuit.   MAIORUL: Nu mai taci, domnule?   BOGOIU: Ba tac, da’ mai întâi să spui dumneatale, cu mâna pe conștiință, câți pești ai prins de când ești aici? (Maiorul tace încurcat.) Buuun. Va să zică ai prins… câți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? Prinde și dumneata ceva. Nu zic mare lucru. Nu cer un rechin. Prinde colo un obleț, ca să fie. Un, cap de obleț, o coadă de obleț. Un solz, domnule, un solz. Prinde-l și atunci mă închin. Te fotografiez. Pe onoarea mea! Când te-oi vedea cu oblețul în undită, te fotografiez. Uite, aparatul e aici. (Arată spre un aparat fotografic, care atârnă într-un cui sau e undeva pe-o etajeră.) Pe dumneatale te așteaptă.   MAIORUL (către Corina): Duduie, spune-i să tacă. Spune-i să tacă, fiindcă altfel nu știu ce se-ntâmplă. Eu când mă înfurii…   CORINA (îl ia de braț pe Maior și continuă să povestească, îmbunându-l): Prin urmare, în timp ce dumneavoastră erați… la lac, eu i-am luat pe Jeff — dar unde-i Jeff? Nu l-ați văzut pe Jeff? Jeeff! Jeff! Să știți că doarme. La ora asta. Nu-i e rușine… Mare leneș băiatul ăsta! Nu-i de mirare că a rămas corigent. Jeff!   MADAME VINTILĂ (iritată): Da’ mai lasă-l odată pe Jeff ăsta. Vine el, n-ai grijă. E umbra dumitale.   CORINA: De ce ești rea? E prietenul meu, e pajul meu.   MADAME VINTILĂ: Fie și paj — dacă vrei — dar spune odată ce e cu telefonul.   CORINA: Ieri după masă, m-am dus cu Jeff pe șosea și am oprit o mașină.   BOGOIU și MAIORUL (deodată): O mașină?   CORINA: Da. Închipuiți-vă, o mașină! Mă mir și eu ce căuta pe aici. Rătăcise drumul poate. Mergea spre Gheorghieni. Am oprit-o și am vorbit cu un domn de la volan.   MADAME VINTILĂ: Tânăr?   CORINA: Nu mă-ntrerupeți. Un domn. I-am spus: „Domnule, salvează-ne. Suntem un grup de oameni pierduți în mijlocul pădurii. Ni s-a stricat telefonul. Dumneata tot treci prin Gheorghieni. Oprește un minut la Oficiul telefonic și spune să ne trimită cu autobuzul de mâine dimineață un mecanic la vila Weber.”   MADAME VINTILĂ: Și?   CORINA: Și nimic. A salutat, i-am mulțumit și s-a dus.   MADAME VINTILĂ: Și crezi că vine?   CORINA: Mecanicul? Sigur. Nu se poate să nu vie.   BOGOIU: Mă rog, dumneavoastră nu vi se pare ciudat?   TOȚI TREI: Ce?   BOGOIU: Suspect?   TOȚI TREI: Ce?   BOGOIU: Madame Vintilă, de când n-ai mai primit scrisori?   MADAME VINTILĂ: Ultima a fost… duminică parcă. Da. Duminică.   BOGOIU (precizând): Duminică, întâi de august. Buun. Și dumneatale, maiorule, de când n-ai mai avut jurnale?   MAIORUL: Păi să ne uităm. (Caută prin vraful de jurnale.) Ăsta a fost ultimul. Duminică 1 august..   BOGOIU: Perfect. Radioul când s-a stricat? (Către Corina:) Când l-ai ascultat dumneata ultima oară?   CORINA: Cred că… sâmbătă seara.   BOGOIU: Și duminică la prânz…   MAIORUL: Nu mai mergea.   BOGOIU: Întocmai. Nu mai mergea. Dar telefonul? De când nu mai avem telefon?   TOȚI TREI (într-adevăr surprinși de coincidențe): De…   BOGOIU (triumfător): De duminică. Ei?   MAIORUL: Ce „ei?   BOGOIU: Cum, dom’le, asta-i puțin? Nu-nțelegeți? Păi sare-n ochi.   TOȚI (îl privesc mirați, așteptând dezlegarea).   BOGOIU: Ce s-a întâmplat duminică aici? (Nu răspunde nimeni.) Cine a venit duminică în pensiunea Weber? (Iar nu răspunde nimeni.) Nu știți. Să va spun eu: a venit domnul Ștefan Valeriu.   CORINA: Și vrei să, spui…   BOGOIU: Nu vreau să spun. Sunt sigur. Asta e.   MADAME VINTILĂ: Nu m-aș mira; nesuferit cum e…   MAIORUL: În fond, ce susții dumneata?   BOGOIU: Eu nu susțin. Simt. Simt că el e. Îmi spune inima că e el. Nu știu de ce, nu știu cum, probe n-am, dar îmi spune inima. Și pe urmă, un lucru e limpede. Pân-a venit ăsta, toate mergeau strună-n pensiunea Weber. Scrisori aveam, ziare aveam, radioul cânta, telefonul era bun-zdravăn. De cum a venit el, toate s-au întors pe dos; scrisori nu mai sunt, ziare nu mai sosesc, telefonul nu mai umblă, radioul a amuțit. Ba de două zile, dacă ați băgat de seamă, nici autobuzul nu se mai oprește aici.   MAIORUL: Dacă am băgat de seamă? Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață, alergând după el. „Oprește, dom’le, oprește!” strigam eu. Aș! Nici gând. Alerga cu o sută de kilometri pe oră.   CORINA: Probabil că nu avea de ce să oprească. N-or fi fost călători. N-o fi avut poștă.   BOGOIU: Da’nainte vreme cum oprea? Avea călători, n-avea călători, avea poștă, n-avea poștă, el oprea. Uite-așa, ca să-l vedem și noi.             SCENA V Aceiași, JEFF   Se aude vocea lui Jeli, din culise, stingă: „Duduie Corina! Duduie Corina!”   MADAME VINTILĂ (către Corina): „Pajul” dumitale!   (Intră Jeff. Șaisprezece-șaptesprezece ani. Vizibil adolescent. Costum sportiv deschis. Poartă pe umăr un stâlp de lemn, cu o tablă tot de lemn, pe care stă scris: Pension Weber. Penszio Weber.)   JEFF: Jóreggelt kivánok! Bună dimineața.   CORINA: Unde umbli, Jeff, așa de dimineață? Eu credeam că mai dormi.   JEFF: Să dorm? Glumiți, domnișoara Corina. Eram de santinelă.   CORINA: Cum de santinelă? Și ce e parul acesta pe care-l porți după tine?   JEFF: E descoperirea mea. (Tace un moment, pentru a-și pregăti efectul. A împlântat marțial parul în pământ și-l prezintă ca pe un trofeu.) Acum știu de ce nu se mai oprește autobuzul la pensiunea Weber.   MAIORUL: Autobuzul?   MADAME VINTILĂ: Ce vrei să zici?   JEFF: E simplu. De câteva zile firma pensiunii — știți firma de jos, de pe șosea — dispare la fiecare dimineață. Dispare pe la opt-nouă, înainte de trecerea autobuzului, și pe urmă, după ce-a trecut apare la loc.   CORINA: Nu vorbi copilării, Jeff.   MAIORUL: O fi vreo stafie.   JEFF: Nu vorbesc copilării, domnișoară Corina, și nu e nicio stafie, domnule maior. E un domn. Îl cunoașteți foarte bine. E domnul Ștefan Valeriu.   MADAME VINTILĂ: Tot el. Frate?   BOGOIU: Nu v-am spus eu?   CORINA: Faci glume proaste, Jeff.   JEFF: Zău că nu e glumă, domnișoară Corina. (Cu timiditate, încet, numai către ea:) Știți bine că n-aș îndrăzni să glumesc cu dumneavoastră. (Tare, către toți:) E el. Am bănuit de ieri, de alaltăieri, dar n-am vrut să spun nimic, pentru că nu eram încă sigur. De două zile îl pândesc de la fereastra mea când pleacă dimineața pe munte. și azi-dimineață a plecat. Nu s-a întors încă?   BOGOIU: Acu trebuie să pice.   JEFF: Îl urmăream de ia fereastra mea, dar de acolo nu se prea vede bine, din cauza brazilor. Azi dimineață am vrut să mă conving. Am ieșit cel dintâi din pensiune — nici dumneata nu te sculaseși, domnule Bogoiu — am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. M-am ascuns acolo bine și am așteptat până a venit. Vă spun că e el.   MADAME VINTILĂ: Dar de ce-o fi făcând toate astea?   JEFF: Nu știu. Probabil ca să nu se mai oprească autobuzul. O fi având motivele lui. Daca nu e firma pe șosea, șoferul nici nu știe unde să oprească. De jos, pensiunea nu se vede de loc. E pierdută toată între brazi.   MAIORUL: Și de ce n-ai bătut firma la ioc? Acu trece autobuzul și iar rămânem mofluzi.   JEFF: Am încercat s-o bat, dar singur mi-era greu. Nu veniți să-mi ajutați?   BOGOIU: Dacă vă duceți, grăbiți-vă, că mult nu mai e. (Se aude de departe, de pe șosea, zgomotul și claxonul unui automobil, care se apropie.) Na! Ce vă spusei eu?   MADAME VINTILĂ: Vai de mine! Scrisorile mele! (Aleargă spre stânga alarmată, strigând spre autobuzul ce trece undeva departe în culise:) Aaaa! Aaaa!   JEFF: Haide repede, domnule maior, poate-l mai prindem. (Strigă și el:) Aaaa! Aaaa!   MAIORUL: Jurnalul meu! Să știți că iar îl pierd. Opriți-l. Nu-l lăsați!   (Se aud mereu sunetele de claxon ale automobilului. Madame Vintilă, Jeff și Maiorul ies, alergând prin stânga.)       SCENA VI CORINA, BOGOIU   BOGOIU: Ei, duduie, văzuși? Îți place?   CORINA: Nu înțeleg nimic.   BOGOIU: Nici eu nu înțeleg. Dar un lucru e limpede Valeriu ăsta e o canalie.   CORINA: Exagerezi.   BOGOIU: Exagerez? Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are ed cu mine? Stai, stai să vezi… (Se îndreaptă aproape cu teamă spre tabla din stânga și observă că i-a fost șters tot ce scrisese el pe tablă.) Sigur! Iar a șters. Eu scriu, el șterge. Eu scriu, el șterge. (Cu disperare:) O să mă-nnebunească. O să mă scoată din sărite. Să știi că eu nu răspund dacă s-o-ntâmpla o nenorocire.   CORINA: Vrei să-l omori?   BOGOIU: Nu știu. Poate și asta. Da, da, poate și asta. Să i-o spui. Îți dau voie să i-o spui. Te autorizez să i-o spui.     CORINA: De ce nu i-o spui singur?   BOGOIU: Să-mi pun eu mintea cu el? (În timpul ultimelor patru replici, Bogoiu a luat creta și a început să scrie din nou pe tablă: Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 767 mm. Temperatura… Dar în momentul acesta i se rupe creta și, dezolat, renunță, pentru a se apropia de Corina.) Nu zău, domnișoară Corina, ce o fi având cu mine? Supăr eu pe careva? De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele?   CORINA: Nu știu, domnule Bogoiu. N-am vorbit niciodată cu el și nici nu mă interesează. Ai dreptate. E un tip urâcios. Dar și dumneata… Ce e gustul ăsta să scrii mereu pe tablă cât e ceasul, de unde bate vântul, cât arată termometrul?   BOGOIU (încurcat): Ei… e o plăcere a mea. Strică? Un obicei vechi. Uite, la minister, la București când viu dimineața, primul lucru pe care-l fac e să scriu pe o tablă ca asta: 20 octombrie sau 5 decembrie, sau 7 martie. Ninge, sau plouă, sau e soare, după cum se-ntâmplă.   CORINA: Curioasă manie…   BOGOIU: Curioasă, duduie, dar blândă. Cinci oameni suntem în birou — și nu se supără niciunul. Mă lasă. El de ce nu mă lasă? (După o secundă de tăcere, tainic:) Și să știi că nici nu e o manie. E o pasiune. Domnișoară! (Îi vorbește cu solemnitate:) Dumneata știi unde sunt eu acum?   CORINA (neînțelegând ce vrea să spună): Cred că la pensiunea Weber.   BOGOIU (face semn din cap că nu, apoi se apropie de ea, privește de jur-împrejur, ca să se asigure că nu ascultă nimeni, și-i spune foarte confidențial, ca și cum i-ar destăinui un mare secret): Sunt în Oceanul Pacific.   CORINA (nu înțelege nimic. Nu știe ce atitudine să ia. E puțin îngrijorată, dar nu vrea să pară prea mult. Surâde cu jumătate surâs, ca de o glumă.)   BOGOIU (continuă cu foarte multă convingere): În Pacific. La Singapor, 126 grade longitudine, 0,10 grade latitudine nordică. Am ancorat de cinci zile și aștept. Nu știu când o să ridic ancora. Miroase a ciclon… (Se uită la cer, adulmecă aerul). Acuma, în august e foarte primejdios…   CORINA (cu stupoare): Domnule Bogoiu, dumneata glumești?…   BOGOIU: Deloc. Navighez. Da, da, navighez. Vezi tabla asta? E jurnalul meu de bord. În fiecare zi, în fiecare dimineață, notez temperatura, vânturile, presiunea atmosferică… Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. Aicea știi unde e? Uite-l colo! (Arată cu degetul în zare, dincolo de rampă.) Îl vezi?   CORINA (îl privește lung, fără să-și fi revenit complet): Ciudat om ești dumneata, domnule Bogoiu! Nu mi-aș fi închipuit.   BOGOIU: Nimeni nu-și închipuie, domnișoară. Din fericire. Altfel n-ar mai fi chip de trăit. Bunăoară la minister… Știi dumneata câți țipă la mine? Bogoiu, unde-i dosaru’ cutare? Bogoiu-n sus, Bogoiu-n jos. Ei țipă și eu tac. De unde să știe ei că, în timp ce caută dosarul care s-a pierdut, eu sunt în insulele Azore?   CORINA: Călătorești mult…   BOGOIU: Tot timpul. O iau prin Mediterana, dau în Atlantic, trec în Pacific. Numa-n Oceanul Înghețat de Nord n-am fost încă.   CORINA: De ce?   BOGOIU: Ei, e greu. Frig, furtuni… Și nici n-am echipaj ca lumea. Dar odată și odată o să mă duc și p-acolo. Aștept condiții atmosferice.   CORINA: Te interesează condițiile atmosferice?   BOGOIU: Ei, știi că-mi placi? Auzi vorbă… Cum n-o să mă intereseze? Păi asta-i principalul. Nu plec niciodată orbește la drum. Îmi iau mai întâi toate măsurile. Am un prieten la Institutul meteorologic, știi, casa aia galbenă, cu un etaj, din Calea Dorobanți, la numărul 1. În fiecare zi la prânz, când ies de la minister, mă urc în autobuz, drept acolo mă duc… Mă așteaptă în poarta. Băiat de treabă.   CORINA: E și el marinar?   BOGOIU: Nu. E astronom. Da’ lucrează la Institutul meteorologic. E la arhivă. Mâncăm împreuna la același birt. Ei acolo, la institut, știu tot ce se-ntâmplă pe tot pământul. Cum bate vântul, cum vin norii, cum se mișcă stelele… Cum plouă pe Mediterană, ei au și aflat. Când se apropie ciclonul în Pacific, când vine hula în Atlantic, când se înseninează pe oceanul Indian… De la prietenul acesta aflu eu în fiecare zi tot ce-mi trebuie. Cum e azi la prânz, el îmi dă situația, și până mâine la prânz sunt liniștit. Rar se întâmplă să mă prindă pe mine furtuna în larg… Dar ce-i cu dumneatale? Al rămas pe gânduri…   CORINA: Nuu… Te ascultam. (Tace o secundă și apoi brusc:) Cunoști bine Mediterana?   BOGOIU: Auzi, colo, dacă o cunosc?! Ca pe buzunarul meu.   CORINA: Știi unde vine Civita Vecchia?   BOGOIU: Ei bravo, mi-ai plăcut! Cum să nu știu? (Îi arată cu mina pe o hartă imaginară.) Păi, uite, aicea e Genova, aicea Neapole, și între ele două, la cotitură, e Civita Vecchia.   CORINA (a urmărit degetul lui și acum a rămas gânditoare, privind mereu spre punctul unde „este” Civita Vecchia).   BOGOIU (cu discreție, ca și cum n-ar voi s-o trezească dintr-un somn): Domnișoară Corina... Mi se pare că și dumneata navighezi…   CORINA (tace ușor semn din cap că da).   BOGOIU: Și… nu navighezi singură…   CORINA (dă din cap că nu).   BOGOIU: Ești cu un domn… cu un prieten… (Surâde cu subînțeles.) Dar nu trebuie să fii necăjită. Știi, pe Mediterană, și mai ales aici, pe lângă coastă… Nu sunt furtuni.   CORINA: Păcat că nu sunt. Ar merita să fie.   BOGOIU: Îl iubești… Dumneatale îl iubești și el se plimbă pe mare. Și nici nu-ți scrie…   CORINA: Cum ai zis? Pe cine iubesc și cine nu-mi scrie? Da’ știi că ai fantezie dumneata? De unde mi-ai scos toate astea? Mai bine… (e încurcată, vrea să schimbe vorba) mai bine te-ai duce să te îmbraci. Ia te uită în ce hal ești! Aproape gol.   BROGOIU (subită pudoare): Asta așa e. Zău Mă duc, să știi că mă duc. E și târziu. Acu trebuie să mergem la scăldat. (Se îndreaptă spre ușă din fund, stânga. După câțiva pași, se oprește, se întoarce.) Domnișoara Corina… să nu mă spui… cu Singaporul, cu Oceanul Pacific… Zău, să nu mă spui, or să râdă de mine…   CORINA: Fii liniștit, domnule Bogoiu. Suntem prieteni.   (Bogoiu iese. Corina rămâne singură în scenă, vag gânditoare, cu un zâmbet nedecis. Se apropie de șezlongul lui Ștefan, de care se reazemă o clipă. Zărește cartea pe care el o lăsase acolo, o ia în mână, o răsfoiește, cu același surâs ce flutură fără direcție. Se așază pe șezlong.)       SCENA VII CORINA, MADAME VENTILĂ, mai târziu MAIORUL, JEFF   MADAME VINTILĂ (cu un țipăt alarmant): Nu. (Corina sare speriată în picioare.) Pentru Dumnezeu, ce era să faci? E scaunul lui.   CORINA (care încă nu și-a revenit): Al cui?   MADAME VINTILĂ: Al lui Ștefan Valeriu.   CORINA: Și de asta trebuie să strigi așa? M-ai speriat.   MADAME VINTILĂ: În loc să-mi fii recunoscătoare, îmi faci reproșuri. Nici nu știi de la ce te-am salvat. Omul ăsta e în stare de orice.   CORINA: De exemplu, e în stare să mă împuște pentru că m-am așezat un moment pe șezlongul lui.   MADAME VINTILĂ: Nu. Dar de exemplu e în stare să-ți facă ce mi-a făcut mie ieri. N-ai decât să-l întrebi pe maior, că era de față. Eram după masă și o rugasem pe Agneș să-mi dea cafeaua aici pe terasă. M-am întins pe șezlong, fără să bag de seamă că era al lui. Domnul s-a apropiat de mine și, fără să clipească, s-a uitat drept în ochii mei: „Doamnă, scaunul acesta îmi aparține”. Îți jur, așa mi-a spus: „Îmi aparține”. Un moment, nici n-am înțeles ce vrea. Dar el a continuat foarte calm: „Va rog să vă ridicați”. Mi s-a urcat atunci tot sângele în obraz. Îmi venea să plâng, să țip.   CORINA: Și ce-ai făcut?   MADAME VINTILĂ: Ce era să fac? M-am sculat. Eu m-am sculat și el s-a așezat în locul meu. Ah, dacă n-a fost bărbatul meu aici, i-ar fi arătat lui.   CORINA: Și maiorul n-a zis nimic?   MADAME VINTILĂ Nimic.   CORINA (către Maior, care tocmai intră prin stânga, împreună cu Jeff): N-ai zis nimic, domnule maior?   MAIORUL: Când?   CORINA: Ieri, când domnul Ștefan Valeriu a sculat-o pe madame Vintilă de pe scaun.   MAIORUL: Păi ce era să zic?   CORINA: Frumos, domnule maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler ești dumneata? Ce fel de militar ești dumneata?   MAIORUL: În retragere, duduie.   CORINA: A, așa da… Și tu, Jeff?   JEFF: Eu nu eram aici.   CORINA: Felicitările mele, domnilor. Unul e în retragere, altul nu e aici și al treilea este… în Oceanul Pacific.   MAIORUL: Unde? Ce vrei să spui?   CORINA: Nimic. Vreau să spun că. Sunteți trei bărbați în pensiune, și din trei, nu e unul în stare să ia apărarea unei femei. Nu crâcnește nimeni când trece domnul Ștefan Valeriu. V-a pus pe toți la respect. Dă-mi o hârtie albă, Jeff. Un carton…   JEFF: Ce vreți să faceți, domnișoara?.   CORINA: O să vezi… Nu asta. E prea subțire (Caută singură în vraful de ziare și hârtie de pe măsuță și găsește un carton gros.) Asta.   JEFF (îi da, un creion).   CORINA (scrie cu litere mari și, pe măsură ce scrie, rostește cuvintele): Ocupat. Ocupé. Ocupato. Besetzt. Cum s-o fi zicând pe englezește ocupat?   JEFF: Reserved.   CORINA: Și cum se scrie   JEFF: Reserved.   CORINA: Buuun. Acum dați-mi o sfoară.   MAIORUL (care e lângă radio, ia de acolo un capăt de sfoară și i-l întinde): Asta e bună?   CORINA: Fie și asta! Vă place? Să poftească, înfumuratu’! (Face o gaură în carton, trece sfoara prin gaură, se apropie de șezlong și leagă cartonul de spetează, ca pe un aviz.) Așa. (Se instalează în șezlong, cu aerul cuiva care așteaptă lupta.)       SCENA VIII Aceiași, BOGOIU   Bogoiu intră prin ușa din fund, stânga. E de astă dată îmbrăcat: guler tare, cravata — ca și înainte, costum ceremonios, ca și cum s-ar duce la minister.   BOGOIU (cu o izbucnire ca a lui madame Vintilă, la începutul scenei precedente): Nu!   CORINA: Altul.   BOGOIU (se precipită spre Corina, de parcă ar vrea s-o salveze de la înec): Nu glumi, domnișoară Corina. Nu-i de glumă. E foarte serios. Ăsta-i scaunul lui.   CORINA: Al cui al „lui”?   BOGOIU: Al lui Valeriu.   CORINA: Ei și?   BOGOIU: Ei și? Ei și? O să vezi dumneata „ei și”, când o veni el. A spus lui Fräulein Weber că pe care-l găsește pe șezlongul lui, mai mult nu-i trebuie.   CORINA: Nu-i nimic. Îl aștept. Să vie.   BOGOIU: Uite-l.       SCENA IX Aceiași, ȘTEFAN   La intrarea lui Ștefan, Corina a sărit brusc în picioare, cu o neașteptată tresărire de panică… Pe urmă rămâne lângă șezlong, stânjenită. De altfel, toți au încremenit așa cum erau și-l privesc cu ostilitate, încurcați. El vine de pe munte. Puțin mai prăfuit decât era în prima scenă, la plecare. În mână poartă un buchet de flori, culese probabil în timpul plimbării. Aceeași mișcare leneșă, fără grabă, plină de nepăsare. Pășește domol și nu vede pe nimeni, în fața șezlongului se oprește și dă cu ochii de „avizul” Corinei. Îl citește fără surpriză, fără schimbare de expresie. Cum Jeff a rămas cu creionul în mână, i se adresează.   ȘTEFAN (către Jeff): Dă-mi creionul!   JEFF (surprins, i-l întinde mașinal, căci nu se aștepta la asta și e foarte intimidat).   ȘTEFAN (ia creionul în mână și corectează): Occupé se scrie cu doi de „c” Măcar atâta lucru puteați să știți. (A îndreptat cuvântul și pune la loc „avizul”. Creionul îl dă înapoi lui Jeff, care, cu aceeași mișcare mașinală, îl primește.) Dumneata mai ales, care ești băiat de liceu. E adevărat că ești și corigent… (Dă să intre în hol, observă însă tabla neagră, pe care Bogoiu a scris din nou câteva cuvinte. Se apropie de tablă și șterge totul cu buretele. Apoi intră în hol. Pune florile într-un vas care se află pe masă. Le așază cu băgare de seamă. În urmă, urcă pe scena din fund până sus, spre camera lui și iese din scenă. În tot timpul, ceilalți l-au urmărit cu privirea, pas cu pas, cu o stupoare crescândă.)       SCENA X Aceiași, fără ȘTEPAN, mai târziu AGNEȘ   Moment de jenă. Au rămas cu toții într-o atitudine încordată, din care nu știu cum să iasă. Parcă le e rușine să se privească unul pe altul   BOGOIU (tușește fără succes. Ar vrea să producă o destindere, să schimbe cu totul vorba): Mie mi-e foame. (Nu răspunde nimeni.) Zău că mi-e foame. Agneș! Agneș! (Agneș intră prin fund, dreapta, cu o tavă cu cești de cafea. Tânără unguroaică, mai mult copilă decât proastă.)   MADAME VINTILĂ: Unde ai fost Agneș, până acum? De un ceas te strigăm.   AGNEȘ: Focut curat.   MAIORUL: Și nu puteai să ne aduci până acum cafeaua? Tu „focut curat”, și noi murim de foame.   AGNEȘ: N-o fost gata cafe. (Pune tava cu cești pe masa din hol și apoi iese. Madame Vintilă, Maiorul și Bogoiu iau fiecare câte o ceașcă, se așază pe divan, pe scaun. Rămân pe terasă Corina și Jeff, acesta pironit în atitudinea dinainte.)   CORINA (se apropie de Jeff): Tu nu mănânci?   JEFF (vibrant, cu lacrimi, pe care abia izbutește să le rețină): Ați auzit ce mi-a spus?   CORINA: Lasă, Jeff. E o prostie. Hai să mănânci.   JEFF: Asta n-am să i-o iert.   CORINA: Lasă, Jeff. Nu e nimic grav. Trece. Du-te și mănâncă. (Cu o severitate de soră mai mare, dar și de puțină cochetărie:) Jeff, du-te și mănâncă.   JEFF (o ascultă).   BOGOIU: Și mai repede, tinere, că e târziu. Nu mai mergem astăzi la scăldat? Dacă ne mai dichisim mult, ne-apucă douăsprezece. Agnteș, adu costumele de baie.   MAIORUL: N-ați văzut undița mea?   CORINA: Domnule maior, ai uitat să-mi spui: ce s-a întâmplat cu autobuzul?   (Maiorul, care e în căutarea unditei lui, nu răspunde. Bogoiu se furișează pe terasă, se apropie de tabla lui și scrie din nou: Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. La întrebarea Corinel răspunde madame Vintilă.)   MADAME VINTILĂ: Ce să se-ntâmple? Ca de obicei. Nici gând să se oprească. Când am ajuns noi jos, pe șosea, era prea târziu. Nu se mai vedea decât un nor de praf. Acuma să știi ca nici omul de la telefoane nu mai vine.   CORINA: Ba eu cred că da. În orice caz, îl aștept.   MAIORUL (care între timp și-a găsit undița sub scară): Ia te uită în ce hal a ajuns biata undiță mea. Și sfoara, sfoara s-a dus de tot. Nu mai e. N-ați văzut sfoara mea? Unde să fie, dom’le? Parc-a intrat sub pământ. (O găsește legată de aparatul de radio. E uimit.) Uite-o! Cum a ajuns aici? Cum dracu a ajuns aici? (Dă cu ochii de Bogoiu.) Dumneata! Dumneata ai umblat aseară la aparat.   BOGOIU: Păi dacă trebuia să-l dreg!   MAIORUL (indignat): Să-l dregi cu sfoara mea? Cu sfoara mea?   BOGOIU: Ei, ce faci atâta zarvă? Parcă cu sfoară sau fără sfoară nu-i tot aia? Tot atâta pește prinzi.   MAIORUL (scos din sărite): Domnule, nu-ți permit. Mă-nțelegi? Nu-ti permit! Dumneata mă insulți.   CORINA: Nu te necăji, domnule maior. Iartă-l. Eu sunt de vină. Voiam să ascult un concert de la Stuttgart și-l rugasem pe domnul Bogoiu să mi-l prindă.   MAIORUL: Cu sfoara mea, domnișoară? Și pe urmă, barem să-l fi prins. Da’ n-a făcut nicio ispravă.   BOGOIU: Ei, aici mi-ai plăcut. N-am făcut nicio ispravă. S-a și găsit cine să mi-o zică. Păi dumneata cu prăpădita aia de sfoară, în cinșpe zile de când chipurile pescuiești, niciun pește nu mi-ai prins, și eu să prind de prima seară Stuttgartul? Știu că ți-ar plăcea.               SCENA XI Aceiași, ȘTEFAN, un moment AGNEȘ   Ștefan apare în capul de sus al scării, pe unde a ieșit adineauri. Și-a dezbrăcat treningul. E îmbrăcat în alb. Pantofi de tenis, nu poartă ciorapi, pantaloni albi din pânză, o cămașă de asemeni albă, cu gulerul deschis și mâneci scurte. Coboară treptele cu același aer de lene, de absență. A intrat pe ultima replică a lui Bogoiu, care a provocat râsul tuturora, fără să vadă pe nimeni. Vine pe terasă, își pune ochelarii de soare, ia cartea în mână și se așază pe șezlongul lui cu o vizibilă — poate puțin provocatoare — voluptate. Va rămâne așa în tot timpul scenelor următoare, tăcut, citind, cu desăvârșire absent de la tot ce se petrece în jurul lui. Tăcerea provocată de intrarea lui este întreruptă de Agneș, care revine aducând costumele de baie.   AGNHȘ: Adus costum.   BOGOIU: S-au uscat?   AGNEȘ: Uscat.   BOGOIU (îi ia costumele din mână și le alege. Apoi, aruncându-i un costum Maiorului): Acesta-i al dumitale. Asta-i al meu. (Către Corina.) Poftim p-al dumitale.   CORINA (își ia costumul și-l pune undeva pe scaun pe divan): Mulțumesc, dar eu nu merg la baie. Rămân aici până vine mecanicul să repare telefonul.   JEFF: Rămân eu.   CORINA: Nu, Jeff, ești prea drăguț. Aștept un telefon. Trebuie să mă cheme cineva. (Și ca să-l îmbuneze, fiindcă refuzul ei l-a întunecat:) Dar dacă vrei, rămâi cu mine. Îmi ții de urât până vine mecanicul să repare telefonul. Vrei?   JEFF (cu elan): Dacă vreau!   CORINA: Atunci dumneavoastră duceți-vă înainte. Vi-l trimit pe Jeff mai târziu.   BOGOIU: Treaba dumneavoastră. Numai’ să nu vă pară rău. Ia uite ce soare. O s-avem o baie ca în povești. Hai, maiorule! Ia-ți uneltele și-nainte. Vii, madame Vintilă?   MADAME VINTILĂ: Vin. (Către Corina și Jeff:) La revedere. Și… să fiți cuminți.   (Bogoiu, madame Vintilă și Maiorul ies prin stânga. Agneș a ieșit și ea prin ușa din fund, dreapta.)         SCENA XII CORINA, JEFF, și, pe șezlong, ȘTEFAN   Corina se așază pe divanul din hol, ghemuindu-se între perne.   CORINA: Vino aici, Jeff. Mai aproape, lângă mine. Așa. (Îi dă o pernă, jos, pe podea.) Și acum să stăm serios de vorbă. Cum merge cu matematica?   JEFF: Domnișoară Corina, v-am rugat să nu mai vorbiți de asta. Nu-mi face plăcere.   CORINA: De ce?   JEFF: Aș vrea să uitați că sunt un băiat de liceu. E jignitor.   CORINA (după o scurtă tăcere): Ai surori, Jeff?   JEFF: Nu.   CORINA Aș fi vrut să am un frate ca tine și care să-mi spună că e jignitor să fii tânăr. Să fii așa de tânăr… Ascultă, Jeff, tu nu te superi că-ți spun „tu”?   JEFF: Să mă supăr? (Cu elan:) Dar sunt fericit!   CORINA: Atunci, de ce nu-mi spui și tu la fel?   JEFF: A, cu dumneavoastră e cu totul altceva. N-am să pot niciodată. Țineți minte, acu două săptămâni, când ați sosit? Îmi spusese Fräulein Weber că trebuie să vină o domnișoară și m-a rugat să aștept la autobuz, ca să-i arăt drumul. Nici eu nu eram decât de două zile aici, dar mă plictiseam de moarte. Când v-am văzut coborând din mașină…   CORINA (simte că pregătește a spune o enormitate și nu vrea să-l lase): Când m-ai văzut coborând în mașina, te-ai apropiat de mine și mi-ai spus: „Dumneavoastră sunteți?” Și eu ți-am răspuns: „Eu sunt”. Pe urmă mi-ai luat cele două valize și mi-ai spus: „Pe aici”. Nu? Ai fost drăguț, Jeff. (Jeff se ridică în picioare necăjit, încurcat că nu l-a lăsat să vorbească. Are pe fața lui o emoție reprimată, timidă de adolescent.) Jeff, tu știi unde este Civita Vecchia?   JEFF: Civita?... N-am auzit niciodată.   CORINA: E un port. Un port mic în Mediterana, între Genova și Neapole. Știi să desenezi harta Mediteranei?   JEFF: Știam pe vremuri. Acuma cred c-am uitat. N-am mai geografia Europei din clasa a treia.   CORINA (se ridică de pe divan, vine spre el și-l ia de mână): Hai, încearcă Jeff. Deseneaz-o. Te rog, deseneaz-o. Să vezi că o să-ți aduci aminte. (Îl duce până la tablă, ia buretele în mână și surâde citind cele scrise de Bogoiu pe tablă.) Săracul domnu’ Bogoiu! (Șterge cu buretele apoi pune creta în mina lui Jeff.) Haide, Jeff curaj!   JEFF: De unde să începem? De la Bosfor, sau de la Gibraltar?   CORINA: De unde vrei tu. De unde-i mai repede.   JEFF: S-o luăm de aici. (Desenează.) Uite, să zicem că aici e capul Fimister, asta e peninsula Iberică aici e strâmtoarea Gibraltar, p-ăsta am uitat cum îl cheamă…   CORINA: Nu-i nimic. Mergi înainte.   JEFF: Aici începe Italia, golful Genua, golful Neapole.   CORINA: Destul, Jeff, oprește. E de ajuns. Cred că Genova trebuie să fie pe aici…   JEFF: Nu. Puțin mai sus. Uite aici.   CORINA: Și dacă aici este Genova, atunci mai jos, la cotitură, trebuie să fie… da… aicia e… să știi că-i aici.   JEFF (bănuitor): Cine?   CORINA (ezită o clipă): Nimeni. Civita Veechia.       SCENA XIII Aceiași, UN MECANIC   Intră prin stânga un lucrător cu o ladă de scule   MECANICUL: Bună ziua. Mă rog, aicia este pensiunea Weber?   CORINA: Aici. Dumneata ești de la Gheorghieni. De la telefoane?…   MECANICUL: D-acolo sunt. Da’ departe mai stați! Credeam că nu mai dau de dumneavoastră.   CORINA: Un moment, te rog. Așteaptă-mă un moment. (Către Jeff:) Du-te, Jeff. Du-te la baie.   JEFF: Rămân!   CORINA (punându-i costumul de baie pe umăr): Nu se poate. Nu vreau să-ți pierzi baia. Hai, fii cuminte și du-te.   JEFF: Veniți dumneavoastră mai târziu?   CORINA: Poate, Jeff. Dacă termin mai devreme. Du-te acum. Pa! (El a ieșit din scenă. Corina se duce după el și-l strigă:) Și vezi, fii cu băgare de seamă, înotătorule. Nu cumva să aud că ai fost iar la adânc.       SCENA XIV Aceiași, fără JEFF   CORINA (se întoarce către mecanic): Uite, telefonul e colo. Crezi c-o să fie mult de lucru?   MECANICUL: Să vedem. (Se apropie de aparat, își scoate uneltele, deșurubează. Corina, lângă el, urmărește cu atenție operația, în timp ce-i vorbește.)   CORINA: Ai venit cu autobuzul?   MECANICUL: Cu autobuzul… Numai că nu știam un’ să cobor. M-a dus, hăt departe, pân’ la Trei Izvoare, și d-acolo a trebuit să mă-ntorc pe jos. Am tot întrebat pe unul, pe altul, nimenea nu știe de pensiunea asta. Se vede că nu-i de mult pe aici.   CORINA: S-a clădit astă-primăvară.   MECANICUL: Așa da. Că eu altminteri mă cunosc prin locurile astea. (A demontat cu totul telefonul.) Hi, drăcia dracului!.   CORINA: Ce s-a întâmplat?   MECANICUL: Telefonul ăsta…   CORINA: E grav? Nu poți să-l dregi?   MECANICUL: Ba bine că nu. Până numeri trei, e gata. Da să știți că aici a umblat cineva. Zău așa. Parcă-ntr-adins a făcut.   CORINA (aruncă o privire scurtă spre Ștefan).   MECANICUL: Vedeți șurubul acesta? 9Corina privește foarte atentă, absorbită de explicație.) L-a clătinat din loc, și s-a terminat.   CORINA: Și nu se poate pune la loc?   MECANICUL: Ba l-am pus. Asta-i tot. (Învârtește manivela telefonului.)   CORINA: Ce faci acum?   MECANICUL: Chem Oficiul Gheorghieni. Să vedem dacă răspunde.   CORINA: Spune-i, te rog, domnișoarei de acolo că aștept un telefon azi dimineață.   MECANICUL: Alo! Alo! Oficiul… Alo! Gheorghieni… Domnișoara Bözsi… Da, eu… N-a fost nimic… Da, da, ascultă, e aici cineva care așteaptă un telefon… Să-i dai legătura când o veni… (Închide telefonul, apoi către Corina:) S-a făcut.   CORINA: Acuma, dacă ai vrea — nu știu dacă te pricepi — dacă ai vrea să te uiți puțin la aparatul ăsta de radio, că nu merge deloc.   MECANICUL: Se poate sa nu mă pricep? Eu sunt de la București, domnișoară. (Se apropie de radio și-l cercetează, demontându-l.) A! Bine că-mi adusei aminte. A zis domnul diriginte de la Gheorghieni de la Poștă, că ce să facă cu scrisorile?   CORINA: Care scrisori?   MECANICUL: Scrisorile pentru pensiunea Weber… S-au strâns vreo douășpe pân-acum.   CORINA: Cum ce să facă? Să le trimită aici.   MECANICUL: Păi, le-ar fi trimis el, da’ a venit un domn de la dumneavoastră și a zis să le țină acolo.   CORINA: Ce să țină?   MECANICUL:. Scrisorile. Zicea că jurnalele să le trimită-napoi la București, că nu mai e nevoie de ele, și scrisorile să le țină la Poștă la Gheorghieni, pân-o veni cineva să le ia…   CORINA: Un domn? A spus asta un domn?… Da… da… adevărat… uitasem.   MECANICUL (care între timp a terminat examenul aparatului de radio): Cu ăsta e mai greu, cu aparatul ăsta. E de lucru. Antena unde e?   CORINA: Sus, pe acoperiș.   MECANICUL: Pot s-o văd?   CORINA: Sigur. Uite, du-te dumneata pe aici, pe la bucătărie. E o fată acolo. O cheamă Agneș. O să-ți dea o scară și tot ce-ți trebuie.   MECANICUL (și-a luat lada cu unelte și iese): Mă-ntorc mai târziu.         SCENA XV CORINA, ȘTEFAN   Rămasă singură, Corina îl privește îndelung pe Ștefan cum stă în șezlong și citește sau se preface că citește, într-o totală indiferență. După un moment de ezitare, face un pas spre el cu ceva decis în mișcare — „ce-o fi o fi” — și se adresează cu o anumită bravură în toată înfățișarea, dar fără bruschețe.   CORINA: În fond. Dumneata de ce ții cu tot dinadinsul să fii interesant?   ȘTEFAN (se ridică în capul oaselor și se uită împrejur, ca și cum ar căuta să vadă cu cine vorbește): Eu? Interesant? Dar nu țin deloc să fiu interesant.   CORINA (retezător): Foarte bine faci. Nici nu ești.   ȘTEFAN: Nu sunt, da’ să știi că nu-mi comunici nimic nou. Sunt treizeci și patru de ani — la 5 octombrie vor fi treizeci și cinci — de când știu cu precizie că nu sunt interesant. Nu făcea, zău, să pierzi baia și nici mie să-mi strici lectura, numai ca să-mi aduci la cunoștință o știre atât de veche. (Își reia cartea și se pregătește să-și continue lectura.)   CORINA: Ești odios.   ȘTEFAN: Asta se poate.   CORINA: Și ești ridicul.   ȘTEFAN: Și asta se poate. Dar vezi să nu te încurci. Prea multe lucruri deodată. Ar trebui să alegi: neinteresant, odios, sau ridicul?   CORINA: Toate la un loc.   ȘTEFAN: Sunt un cumulard.   CORINA (pe care răspunsul o amuză, dar o și înciudează): Vrei să lăsăm gluma?   ȘTEFAN: Glumeam?   CORINA: Da. Glumeam.   ȘTEFAN: Perfect. Atunci, să nu mai glumim. (Se trântește din nou în șezlong, își reia cartea și e gata să se cufunde din nou în tăcere.)   CORINA: Să nu glumim, dar să încercăm a fi politicoși. Și atunci când ne vorbește o femeie, să încercăm a-i răspunde.   ȘTEFAN: Vai, ce urât vorbești, duduie! Politicoși! Păi eu de asta am venit aici? Ca să fiu politicos?   CORINA: Ascultă-mă, îți vorbesc cu oarecare prietenie. Atâta prietenie, cât merită un tip bosumflat ca dumneata. Nu te prinde.   ȘTEFAN: Ce nu mă prinde?   CORINA: Genul ăsta pe care l-ai ales. Bădărănia asta pe care o simulezi. (Aproape confidențial:) Dumneata nu ești un mitocan.   ȘTEFAN: Vai nu! E un vis vechi al meu. Un ideal.   CORINA: Irealizabil, ca toate idealurile. Crede-mă pe mine, îți pierzi vremea. Nu ești și n-ai să fii. Asta se observă din primul moment.   ȘTEFAN (îngrijorat): Serios?   CORINA: Foarte serios. E zadarnic orice efort. Dumneata în materie de proastă creștere ești un impostor.   ȘTEFAN: Un impostor?   CORINA: Da. Vreau să spun că dumneata ești… (cu oarecare dispreț) un om cumsecade.   ȘTEFAN (cu un fel de tresărire alarmată): Ai aflat?   CORINA: Sigur c-am aflat. Sau mai bine zis am văzut. Ei, ce-ți imaginezi dumneata, că o mitocănie — dar știi? — o bună mitocănie se improvizează așa, de la o zi la alta? ȘTEFAN: Nu. Dar, oricum… cu putină aplicațiune… cu puțină silință.   CORINA: Nu ajută. Asta nu se învață. Asta e de la Dumnezeu. Uite, dumneata ce nu faci ca să fii prost-crescut? Nu răspunzi când ți se vorbește, te servești primul la masă, nu dai bună ziua, nu spui bună seara, lupți din răsputeri să fii dezagreabil și izbutești uneori —dar cu câte eforturi, cu câtă oboseală! Îl exasperezi pe bietul domnu Bogoiu, îl revolți pe maior, o înfurii pe madame Vintilă…   ȘTEFAN (întrerupând): Te indignez pe dumneata.   CORINA: Nu, pe mine mă amuzi. Eu văd foarte bine jocul dumitale. Ești un băiat de treaba, care și-a lipit barbă și mustăți. Fioroase, ca să sperie lumea. Dar când se răstește mai tare, îl pufnește râsul și i se dezlipesc mustățile. Au fost prost lipite.   ȘTEFAN: E un simbol? Nu înțeleg simbolurile.   CORINA: Ba înțelegi. Dar faci tot ce e posibil să nu înțelegi; ai dumneata impresia ca-ți șade bine să fii prost.   ȘTEFAN (vag jignit): Duduie, mi se pare că…   CORINA: …că nu sunt politicoasă. Nu sunt. Dar parcă spuneai că n-am venit aici ca să fim politicoși.   ȘTEFAN (începe să fie enervat): La urma urmelor, ce vrei dumneata?   CORINA: Vreau să spun că nu mă sperii. Vreau să-ți spun că te cunosc. Și mai vreau să-ți spun că tot jocul dumitale e naiv. De cinci zile, de când ai intrat în pensiune, te căznești să fii interesant. Tăcerile dumitale! Singurătatea dumitale! Fruntea dumitale copleșită de gânduri! Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! (Râde, bună, prietenoasă, cu o subită destindere.) Ce copil ești! Ți-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) „teroarea pensiunii Weber”. Ei bine, m-aș sufoca dacă nu ți-aș spune: nu ești. Poate că o sperii pe domnișoara Weber, poate pe madame Vintilă, sigur pe Agneș. Pe mine nu. Zău că nu. Nu ți-o spun din orgoliu. Ți-o spun — dar ai să înțelegi? — ți-o spun din loialitate. Mi se pare că nu e cinstit din partea mea să stau deoparte, să te privesc și să râd, fără ca dumneata să știi că ești observat și că ești puțin — dar știi? — foarte puțin… ridicul. (Cu o tresărire:) Stai! Nu te supăra. Nu te supăra încă. Mai este!… Vezi, e ca și cum am fi la o masă de bridge… joci bridge?   ȘTEFAN: Nu.   CORINA: Nici eu. Dar nu-i nimic. Parc-am fi la o masă de bridge și — fără voia mea — din neatenție, din neglijență, m-aș uita în cărțile dumitale. Aș trișa dacă nu ți-aș spune că le-am văzut. Le-am văzut, înțelegi? Nu mai putem continua. Hai să începem de la început. Să începem alt joc… Vrei?   ȘTEFAN: Nu vreau. (Se ridică din șezlong și face câțiva pași.) Așadar, dumneata îți închipui că eu joc. Joc ca să te seduc pe dumneata.   CORINA: Nu să mă seduci. Să mă impresionezi.   ȘTEFAN: Pe dumneata, pe domnul Bogoiu — Bogoiu îl cheamă, nu? — pe maior, pe madame Vintilă?   CORINA: Vintilă o cheamă.   ȘTEFAN: Ești odioasă.   CORINA: E rândul meu. Și pe urmii, nici nu sunt odioasă Dar ți se pare așa de distins lucru să te faci că nu știi cum îi cheamă pe oamenii din pensiune? Ești un om distrat, ești un om distins.   ȘTEFAN: Știi ce-ar trebui să fac eu acuma? Dacă aș fi un tip tare…   CORINA: Dar nu ești…   ȘTEFAN: Nu. Dar dacă aș fi… Ar trebui să-mi iau din nou cartea, să mă întind iar în șezlong și să-ți spun: „Bravo, duduie, ești foarte inteligentă, ai înțeles tot, să crești mare!” Și pe urma mi-aș vedea de treabă.   CORINA: Totuși…   ȘTEFAN: Totuși, n-am s-o fac. Din slăbiciune, din vanitate. Bag de seamă că nu pot suporta în liniște să mă crezi un imbecil. Păcat. Ar fi așa de odihnitor… (A rămas o secunda pe gânduri. Pe urmă, cu o anumită decizie, apropiindu-se de ea și apucând-o de braț:) Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viată.   CORINA (cap surprins, întrebător).   ȘTEFAN: O fată deșteaptă. Groaznică specie!   CORINA (același joc, mai accentuat).   ȘTEFAN: Obositoare. Vorbește mult, vede tot, e ironică. E teribilă. Cunoști ceva mai insuportabil decât oamenii teribili?   CORINA: Și dumneata ești un om teribil.   ȘTEFAN: Nu. Eu sunt un om leneș. Dar asta n-ai s-o înțelegi dumneata.   CORINA: Eu înțeleg aproape tot.   ȘTEFAN: E încă drăguț că ai spus „aproape”. Înțelegi aproape tot, dar asta n-ai s-o înțelegi. Lenea, știi ce este… lenea?   CORINA: Cred că da.   ȘTEFAN: Cred că nu. Ești prea superficială pentru a fi leneșă.   CORINA: În schimb, dumneata ești destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri ca sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate — și nu există decât o singură formă — supremă! — de libertate: lenea. Am și eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefoane, ești într-o veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic… Dacă ai ști ce mare lucru este să nu aștepți nimic… Unsprezece luni pe an sunt și eu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra, asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ți se pare că e ceva împărătesc în indiferența lui? Totdeauna lângă un pom m-am simțit puțin umilit. Nemișcarea lui…   CORINA (recită puțin sentențios): Je hais le mouvement qui déplace les lignes. Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris” .   ȘTEFAN: Încă un vers dacă mai spui, încă un autor dacă mai citezi, am terminat cu dumneata. Văd bine că nu m-am înșelat. (Cu compătimire:) Ești o intelectuală!   CORINA (protestează scurt, sincer, cu mâna la inimă): Nu. Numai asta nu. Îți jur că nu.   ȘTEFAN: Ba da. Ești plină de lecturi, de muzică, de idei. Nu e nimic de făcut cu dumneata. Mă întreb ce cauți aici. Nu simți, nu vezi că ești prea deșteaptă pentru locurile astea somnoroase? Stai! Lasă mâna asta în jos. (S-a apropiat iar de ea, o apucă de mână, cu oarecare severitate.) Și pe asta! Rămâi așa. Încearcă să nu gesticulezi cinci minute. Și termină cu surâsul ăsta. Termină, îți spun. Nu te-ai plictisit de douăzeci și cinci de ani, de când îl porți?   CORINA: Douăzeci și doi.   ȘTEFAN: Douăzeci și doi. Și? Găsești că nu-i deajuns? Eu sunt aici de cinci zile, și m-am săturat de el. Schimbă-l. Uită-l. Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia — Bogoiu „sau cum le mai zice? — nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla de bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august… D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. (Aproape violent:) Eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ați lăsat dincolo, acasă, la București. Și, la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri. Ziceai: „Vrei să începem un joc nou?” Sigur că vreau, dar nu vezi că jocul meu e nou, și că al vostru e vechi, bătrân, trist?   CORINA: Și cum se cheamă jocul dumitale?   ȘTEFAN: Are mai multe nume, dar dumneata ești o fată cinică și ai să râzi.   CORINA: Și ți-e frică de râsul meu?   ȘTEFAN: Nu. Se cheamă jocul de-a vacanța. Și se mai cheamă jocul de-a uitarea. Și s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.   CORINA: Ai dreptate. E un nume puțin comic. Totuși, n-am să râd. Jocul de-a fericirea… Și e greu jocul ăsta?   ȘTEFAN: A! Sigur că da. E un lucru complicat fericirea. Trebuie învățat cu răbdare, cu metodă… Acasă, la București, n-am timp. Am alte lucruri, mai urgente. Nu mai serioase — pentru că nimic nu e mai serios decât fericirea — dar mai urgente. Însă, aici sunt absolut decis să fiu fericit. Cu orice preț. Cu brutalitate, dacă nu se poate altfel. Cu grosolănie, după cum ai văzut. Vezi șezlongul acesta? Eu sunt un om care unsprezece luni pe an cedez locul în tramvai femeilor. Ei bine (cu vitejie), scaunul ăsta nu-l voi ceda!   CORINA: Ești feroce.   ȘTEFAN: Nu râde. E foarte grav ce-ți spun. Ți se pare puțin lucru un șezlong? Vai, cum te înșeli! E prima treaptă spre fericire. (Privește șezlongul cu afecțiune, aproape cu emoție și, vorbind, îl mângâie.) Dacă am uneori stimă pentru civilizație, este că a izbutit să născocească un lucru așa de amical, așa de leneș. O brută n-ar fi putut să descopere asta. Ascultă-mă pe mine: a fost un poet.   CORINA: Și dumneata ești un poet.   ȘTEFAN: Nu. Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat. De asta nici nu-mi placi dumneata. Ești prea strălucitoare. Nu ai umbre.   CORINA: Lasă-mă pe mine. Să vorbim despre dumneata. Încă nu mi-ai spus cum procedezi ca să fii fericit.   ȘTEFAN: Păi nu mai am mult de spus. Un șezlong. Un pantalon alb. O cămașă ca asta. O carte pe care n-o termini… Nicio amintire, nicio nostalgie, și o mare, mare indiferență. Cam asta e tot.   CORINA (moment de tăcere. Îl privește, cu un început de emoție, și pe urmă, brusc, izbucnește în râs.)   ȘTEFAN: De ce râzi?   CORINA; Nimic. Mi-am adus aminte de ceva.   ȘTEFAN: Faci rău că nu spui. Eu de două ori nu întreb.   CORINA Mi-am adus aminte de dumneata, azi-dimineață, când te-ai întors de pe munte cu florile în mână. Stai! (Se duce în hol, ia florile pe care Ștefan le-a pus într-un vas, se întoarce, se apropie de el, și i ie întinde.)   ȘTEFAN (surprins de gest, ezită, nu știe ce să facă).   CORINA: Ține. Un moment. Ia-le în mână. (I le pune în mână și-i închide pumnul, ca să strângă bine buchetul.)   ȘTEFAN (încă nedumerit, rămâne cu florile în mână, cu un gest țeapăn, teatral, foarte „poză”).   CORINA (se depărtează de el, cum s-ar depărta de un tablou care trebuie privit de la distanță. A surâs tot timpul, amuzată de ce va urma, dar acum izbucnește de-a binelea în râs): Ah! De ce nu te poți vedea? Ce frumos ești! Nu știi cât ești de frumos.   ȘTEFAN (stingherit): Îmi închipui.   CORINA: Nu, nu. Ești mult mai frumos decât îți închipui. Stai. Stai așa. Asta trebuie fotografiat. Neapărat fotografiat. (Aleargă în hol și se întoarce repede cu aparatul de fotografiat al lui Bogoiu.) O secundă. Atenție! Gata. (Își trece aparatul după gât și vine spre el.) Îți mulțumesc. Ai fost admirabil.   ȘTEFAN: Nu înțeleg nimic.   CORINA: A! Pentru ca să înțelegi, ar trebui sa te vezi. Ești delicios. Cu florile în mână, ai ceva speriat, solemn, teatral. S-ar zice că nu știi ce să faci unde să le arunci, cui să le dai. Te uiți bănuitor la ele, ca la un lucru suspect, ca la o bombă, ca la un exploziv. Drăguțul de el! Vorbeai adineauri de pomi, de plante, de fluturi. Eram aproape emoționată. Mi se făcuse brusc rușine de frivolitatea mea. Erai bucolic. Uite: erai Pan. Un Pan cu pantaloni albi și cu pantofi de tenis. Un Pan pe șezlong. Dar Pan nu știe să țină o floare în mână!   ȘTEFAN: M-ai prins. Sunt caraghios, nu?   CORINA (cu o vizibilă simpatie): Da. Ești caraghios.   ȘTEFAN: Știu. În fiecare dimineață sunt caraghios. Cu bună știință. E adevărat. Nu știu să țiu o floare în mână. N-am știut niciodată. Am trimis uneori — destul de rar — flori unei prietene sau unei iubite, dar eu cu mâna mea nu le-am dus niciodată. Aș fi murit de rușine. Uite, o singură dată, la București, astă-primăvară, era în martie, mă-ntorceam de la lucru… eram grăbit… pe la prânz… Era un soare… și coșuri mari cu flori galbene și albastre… țigăncile care te pofteau să cumperi… M-a lovit și pe mine, nu știu de unde, dorul să port o floare, în soarele ăla de amiază. Cât am suferit pe urmă! De la Corso la Capșa, mi se părea că toata lumea mă privește, mă arată cu degetul. Duceam în mână câteva fire galbene și parcă mă-nțepau. Eram ridicul, eram comic. Pe la Cercul Militar, în îmbulzeală, am închis ochii și… le-am aruncat. (Cu anumită candoare:) Dacă nu știu! Eu trăiesc între dosare, între hârtii… De unde vrei să știu?   CORINA (gravă și îngenuă în același timp): Din instinct.   ȘTEFAN: Ai dreptate. Din instinct. Dar e un instinct pe care l-am pierdut. Încerc acum să-l regăsesc, să-i fac din nou educația, să-l aduc la lumină. De aceea mă duc în fiecare dimineață pe munte și de aceea mă întorc de acolo cu câteva flori culese, pe care le port prostește, fără îndemânare, fără simplicitate, știind că sunt caraghios, știind că vei râde dar voind să fiu caraghios și voind să râzi. Cu vremea am să învăț. Nu se poate să nu învăț. Sunt un elev silitor. Nu ți-am spus că e greu să fii fericit?   CORINA (emoționată, fără să pară prea mult): Iartă-mă.   ȘTEFAN: N-am de ce să te iert. Hai! Încearcă și dumneata jocul ăsta. Merită.       SCENA XVI CORINA, AGNEȘ, ȘTEFAN   Intră Agneș prin dreapta și se îndreaptă spre cealaltă extremitate a scenei, unde — lângă tabla lui Bogoiu — se află un gong pentru sunat ora mesei.   CORINA: Ce e, Agneș?   AGNEȘ: Spus domnișoara, sun… târziu… (Bate de câteva ori din gong, pe urmă trece în hol, de unde strânge ceștile de ceai, le pune pe tavă și iese cu ele din scenă, tot prin ușa din dreapta, în fundul holului.)       SCENA XVII CORINA, ȘTEFAN   ȘTEFAN: Să fie așa târziu? Mergem la masă?   CORINA: Nu. Mai e mult până la prânz. Dar îi dă de știre lui Bogoiu. Până se adună cu toții, până se îmbrăcă, până-l strigă pe maior de la pescuit. Și de la lac până aici e o bucată bună de drum.   ȘTEFAN: Oricum, ce repede a trecut vremea…   CORINA: Într-adevăr… nu mi-am dat seama. Ne-am luat cu vorba. Și abia acum îmi aduc aminte, veneam să-ți spun un lucru foarte important..   ȘTEFAN: Găsești că nu mi-ai spus destule?   CORINA: Nu glumi. Era ceva foarte serios. (Se gândește, încearcă să-și aducă aminte, și în cele din urmă găsește.) Da. Aștept un telefon.   ȘTEFAN (cu o indiferență puțin prefăcută): Foarte bine faci.   CORINA: Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze.   ȘTEFAN: Să sperăm că va funcționa. Mai ales că l-ai reparat.   CORINA: Tocmai de aceea. L-am reparat și aș vrea ca între timp să nu se strice.   ȘTEFAN (galant): Domnișoară, v-o doresc din toată inima.   CORINA: Nu e de ajuns.   ȘTEFAN: Mai mult nu pot face.   CORINA: Ba da. Poți face un lucru foarte precis. (Se apropie de el și îl privește drept în ochi, scontând efectul.) Să nu-l strici.   ȘTEFAN (fals degajat): Eu?   CORINA: Nu încerca să protestezi. Dumitale îți stă bine când ești sincer. Haide, puțin curaj, ce Dumnezeu! Suntem bărbați. Ai stricat telefonul și aparatul de radio. Nu-ți fac niciun reproș. Poate că asta intră în programul dumitale de fericire. Nici nu întreb de ce l-ai stricat…   ȘTEFAN (un moment ezită, parcă ar voi să nege, parcă ar voi să reziste. În cele din urma cedează): Mă irita. Firul ăsta aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. Mă împiedica să uit. Prin el putea să năvălească aici, oricând, toată viața de dincolo. O știre, o chemare… Și pe urmă, nu puteam să sufăr cum erați toată ziua cu ochii la el: o să sune? n-o să sune?... În prima zi, un ceas întreg a stat prietena dumitale, madame Vintilă, la telefon, zbierând cuvinte de dragoste nu știu cui la București. Bărbatu-său, se vede. Era trivial, crede-mă, de ce nu-l lăsa în pace? De ce nu încearcă să-l uite puțin? E vacanță, pentru Dumnezeu!   CORINA: Gelos?   ȘTEFAN: Nuu! Amorul nu intră în programul meu de vară.   CORINA: Atunci, suntem înțeleși. Îmi lași telefonul în pace. Cel puțin până voi termina convorbirea. Aștept să mă cheme.   CORONA: Intră indiscreția în programul dumitale de vară?   ȘTEFAN: Uneori. Nu vrei să-mi spui?   CORINA (fără cochetărie): Nu, pot să spun!   ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?   CORINA: Cine? (Dă cu ochii de tablă, pe care a rămas desenul Mediteranei, înțelege și exclamă.) A!… ai ascultat? Prin urmare, domnul meu, din absoluta dumneavoastră indiferență, mai aveți din când în când timpul să trageți cu urechea…   ȘTEFAN: Domnul de la Civita Vecchia?   CORINA: Poate. Poate el. Poate altcineva.   ȘTEFAN (brusc): Iartă-mă, sunt stupid și pun întrebări grosolane. Nu mă privește și bine faci că nu răspunzi. (Schimbând vorba): Prin urmare, rămâne stabilit. Nu stric telefonul… În schimb, îmi vei face un serviciu.   CORINA: Să vedem.   ȘTEFAN: Am observat că ai oarecare influență asupra dobitocului bătrân.   CORINA: Bogoiu?   ȘTEFAN: Da. Bogoiu. Convinge-l să nu mai scrie de dimineață până seara foi de calendar, pe unde apucă. Mă scoate din sărite. Într-o zi o să terminam, cu un scandal.   CORINA: Dai ce ai cu el? În fond, nu e decât un viciu inocent.   ȘTEFAN: Nu e joc inocent. E o perversitate. Aș vrea să nu știu că azi e în 5 august, dar nu pot. Bogoiu e mereu aici să mi-o amintească.   CORINA: Și te deranjează?   ȘTEFAN: Enorm. Îmi tulbură sentimentul meu de eternitate.   CORINA: Ce copil ești! (Râde.) Bine. Am să încerc. Dar trebuie să-mi faci și dumneata un serviciu.   ȘTEFAN: Păi, ne-am înțeles. Telefonul.   CORINA: Lasă telefonul. Cu el am terminat. (Se apropie de radio și-l arată rugătoare, ca și cum ar cere, pentru el, cruțare.)   ȘTEFAN (intransigent): Nu. Asta nu. Cu nici un preț. Pe ăsta nu-l las.   CORINA: Nu fi încăpățânat.   ȘTEFAN: Nu sunt încăpățânat. Sunt decis. Dacă mai fac un singur pas, pe calea concesiilor, simt că-mi pierd toată vacanța. Nu înțelegi că n-are ce căuta aici? Suntem destule voci și fără el.   CORINÂ: Chiar dacă te rog?   ȘTEFAN: Chiar.   CORINA: Chiar dacă te implor?   ȘTEFAN: Mai ales dacă mă implori.   CORINA:. Și totuși, l-am reparat.   ȘTEFAN: Nu e nimic. Eu am să-l stric.   CORINA: Și eu am să-l repar din nou.   ȘTEFAN: Și eu am să-l stric din nou.   CORINA (se apropie de el): De neînduplecat?   ȘTEFAN: De granit.   CORINA: Șezi! (Îi arată șezlongul.)   ȘTEFAN: De ce?   CORINA: Așa cum ești, în picioare și de granit, mi-e frică de dumneata. Te rog șezi.   ȘTEFAN (leneș, ia loc pe șezlongul lui).   CORINA (se așază lângă el, pe unul din brațele șezlongului): Așa. Un granit care șade e puțin fioros. Se poate discuta cu el. I se poate cere o favoare (repede, ca să nu i se taie vorba) — o foarte mică favoare… (Vorbește rar, ezitând, speriată, cu frica de a nu deștepta intransigența lui, ce pare pentru moment somnolentă:) La 12 august … de azi într-o săptămână… se transmite seara, de la Salzburg, un concert de Mozart. Cel mai frumos. Ai să vezi. Ai să-l asculți. O să-l ascultăm împreună. Kleine Nachtmusik… Cine ți-a spus dumitale că pentru a fi fericit e interzis să fii sensibil? Asta e o superstiție născocită de un prost… Și nu dumneata ești prostul acela. Kleine Nachtmusik. Mică muzică de noapte… Nu e frumos? E foarte frumos. Nu știi ce frumos e! Dacă aș ști să când… dar nu știu. Îmi pare rău. E o frază din Andante, pe care o țin bine minte… O port în mine de câțiva, de când am auzit-o întâia dată. Uite, am să încerc. (Se înclină spre el, gata să cânte. În momentul acesta sună telefonul.) Telefonul! (Sare brusc în picioare și face un pas spre telefon.)   ȘTEFAN (o urmează la fel de brusc. O apucă de mână și cu capul face semn spre aparatul de telefon, care continuă să sune): Cine e?   CORINA (șoptind, ca și cum s-ar teme să nu fie auzită de omul de la telefon): Nu pot să spun.   ȘTEFAN (îi dă drumul, contrariat).   CORINA (tot în șoapte): Rămâi aici.. Și te rog să nu asculți. Contez pe… lenea dumitale. (Cu pași ușori, intră în hol, trage de o parte și de alta ușile laterale de sticlă și, pe măsura ce ele se închid, soneria se aude din ce în ce mai slab, aproape deloc.)   ȘTEFAN (rămas pe terasa, o privește lung, Corina, de asemeni, pe el. Pe urmă, ea ridică, cu un gest de curaj — același gest de „ce-o fi, o fi“ — receptorul).     CORTINA -     ACTUL II     Același decor, câteva zile mai târziu. Aparatul de radio a fost dat jos de pe măsuță și pus undeva într-un colt, unde nimeni nu se mai uită la el. Telefonul este și el vizibil scos din funcțiune. Tabla lui Bogoiu - dată jos din cui și pusă cu fața la perete. Este după masă, pe la ora cinci. Nu mai e mult până va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. Din culise se aude zgomotul unei mingi de ping-pong. Jocul pare a fi urmărit cu încordare, căci din când în când s-aud exclamații, râsete, voci: „da, nu, atenție”. De asemenea, când glasul Corinei, când al lui Ștefan, anunțând punctele: „6—2, 6—3, 7—3” etc.       SCENA I BOGOIU, MAIORUL, un moment CORINA   Bogoiu și Maiorul sunt îmbrăcați în alb, pantaloni de pânză, cămașă cu mâneci scurte și cu gulerul deschis. Bogoiu, pantaloni scurți. Nu se simte bine în ținuta asta. Duce într-una mâna la gât, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. Stă fiecare pe câte un șezlong și privește în zare, cam încruntat. La ridicarea cortinei, un moment de tăcere, în care nu se aude decât, din culise, zgomotul mingii de ping-pong.   BOGOIU (din adâncul meditației în care era cufundat): Dom’le, în câte o fi astăzi? Uneori mi se pare că e în unșpce. Da’ dacă stau și mă gândesc, parcă ar fi în doișpce.   MAIORUL: Numai’ să nu fie în zece…   BOGOIU: În câte zici! În zece? Nu, nu. În zece nu. Adică… de ce nu?   MAIORUL: Păi asta zic și eu: de ce nu?   BOGOIU: Stai! Va să zică (număra pe degete) azi una, ieri două, alaltăieri trei… Nu știu, nu știu și pace. Am pierdu toate socotelile. O fi treispce? O fi paișpce? Să fie miercuri? Să fie joi?   MAIORUL: Să fie vineri? Vorba dumitale… M-au zăpăcit de tot. M-au amețit. (O clipa de tăcere. Se aude din culise mingea de ping-pong.) Îi auzi? Bat mingea aia de-o sfărâmă. Taca-taca-taca-taca, taca-taca-taca-taca… (După un moment de tăcere.) Să fie vineri?   MAIORUL: Ai?   BOGOIU: Zic, să fie vineri?…   MAIORUL: De…   BOGOIU: Eu parcă tot zic că nu-i. (Miroase în vânt.) Nu miroase a vineri…   MAIORUL: Le cunoști după miros?   BOGOIU: După miros. După lumină. După gust. Miercurea, bunăoară… (Se oprește ca străbătut de o revelație… Aspiră o dată scurt pe nas, și pe urmă încă o dată, lung.) Miercuri! Să știi că-i miercuri. (Aspiră grăbit și scurt pe nas de câteva ori, adulmecând aerul, văzduhul, lumina… Se ridică în picioare nervos.) Miercuri e. Zău că-i miercuri.   (În momentul acesta sare o minge de ping-pong în scenă Corina intră prin stânga, după minge. Rachetă în mână. Șort. Cămașă de sport, pantofi albi. Aprinsă de joc. Intrând, a prins ultima replică a lui Bogoiu și-i răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge.)   CORINA: Ba nu e miercuri!   BOGOIU: Da’ ce e?   CORINA (a luat mingea și e gata să iasă din scenă tot prin stânga): O zi cu soare! (Iese din scenă și, din culise, i se aude glasul anunțând ultimul punct marcat: „18 — 16”.)   BOGOIU: „O zi cu soare”. Asta de la el a învățat-o. A-nnebunit-o și pe ea. Pe toți i-a-nnebunit. Înainte se aveau ca șoarecele cu pisica, și acum Ștefan în sus, Ștefan în jos. Barem madame Vintilă aia se ține de el din zori până-n noapte. Și s-au pus cu toții pe capul meu. Creta mi-au luat-o. Creionul — confiscat. Tocul — dispărut. Numai unghiile mi-au rămas. Ăștia-s nebuni, dom’le. Te joci cu ei? Om bătrân cu pantaloni scurți… Te întreb eu pe dumneatale, să mă vadă la minister în halul ăsta, nu mă dă afară? Mă dă.   MAIORUL: Te dă.   BOGOIU: Cum?   MAIORUL: Zic: te dă.   BOGOIU: Păi, mă dă. (Tăcere. Îl privește apoi lung pe Maior.) Ei lasă, maiorule, că nici dumneatale nu ești mai frumos.   MAIORUL: Dar ce cusur am?   BOGOIU: Ce? Asta-i ținută de maior? Asta-i micu echipament, nene? Te lăsași să te-mbrace cum le-a trăsnit lor prin cap.   MAIORUL: Dacă-i ordin!… Toată lumea în alb! (Cochet:) Și să știi dumneata că nu-mi stă rău.   (Moment de tăcere. Se aude din culise glasul Corinei: „20-20. Eu servesc.” Pe urmă, câteva scurte bătăi de minge, și apoi tot glasul ei; „21—20”. O lovitură scurtă de rachetă, și glasul ei anunță triumfător: „22—20”.)       SCENA II Aceiași, CORINA, ȘTEFAN, MADAME VINTILĂ   CORINA (intră râzând, cu racheta în mână): Campionul! L-am bătut pe campion. L-am bătut pe profesor.   ȘTEFAN (intră de asemeni cu racheta în mână): Felicitările mele. Ești o elevă harnică și sunt un profesor bătut. Ai niște razante de neapărat.   MADAME VINTILĂ (intrând și ea tot prin dreapta, către Ștefan): Hai să joci cu mine, acum. (Către Corina, cu oarecare bruschețe:) Vrei să-mi dai racheta? (După ce-i ia racheta din mână, către Ștefan:) Vii?   ȘTEFAN: Nu. Fac o pauză. Pentru moment sunt obosit.   MADAME VINTILĂ: A! Înțeleg. Am uitat să-i cer consimțământul. (către Corina:) Îl lași să joace cu mine?   ȘTEFAN (sec și fără chef de glumă): Nu înțeleg întrebarea.   MADAME VINTILĂ: Nu-i nimic; ea înțelege. (Către Corina:) Spune, îl lași?   ȘTEFAN: Doamnă Vintilă, e o glumă proastă. Renunță.   CORINA: Dar nu e deloc o glumă, Ștefan. (Către madame Vintilă:) Îl las.   MADAME VINTILĂ: Mulțumesc. Cât ești de generoasă! Să știi că n-am să abuzez. Peste un sfert de oră ți-l dau înapoi.   CORINA: Ești modestă și meriți o recompensă. Uite, ți-l las… trei sferturi de oră…   MADAME VINTILĂ: Ce imprudență! Nu ți-e frică?   CORINA: Ba da. Tremur. Că se vede.   MADAME VINTILĂ (tăioasă, de astă dată fără ironie): Se vede mai mult decât îți imaginezi. (Mai încet, numai către ea, destul de răspicat totuși, pentru ca să audă toată lumea:) Se vede foarte clar. Totul.   ȘTEFAN (sincer plictisit): Dar terminați odată, pentru Dumnezeu! Sunteți insuportabile dumneavoastră când aveți humor.   MADAME VINTILĂ (îl ia de braț cochetă): În schimb, dumneata ești răpitor când te superi. (Calmă:) Hai să jucăm.   ȘTEFAN: Nu joc. Ți-am spus că nu joc. Sunt obosit. Mai târziu. Acuma, uite, joacă cu domnul Bogoiu.   BOGOIU (aproape indignat): Te rog!   ȘTEFAN: Sau cu maiorul.   MADAME VINTILĂ: Perfect. Și dumneata ne arbitrezi. Hai, domnule maior.   MAIORUL (e tentat, dar se lasă greu): De, coniță. Numai să pot…   MADAME VINTILĂ: Cum să nu poți! Cu așa arbitru… (Îl ia de mână pe Maior și-l trage după ea. Către Ștefan:) Hai!   ȘTEFAN: Zău, sunt obosit? Să vă arbitreze Jeff. (Strigă spre culise.) Jeff!   MADAME VINTILĂ: Lasă-l pe Jeff. Dumneata ne arbitrezi.   ȘTEFAN (o urmează cu oarecare resemnare): Dacă ții neapărat…   MADAME VINTILĂ: Țiu.   CORINA (care a urcat între timp spre planul II și s-a oprit lângă măsuța de nuiele, uitându-se printre hârtii): Doamnă Vintilă! Ai o scrisoare. (Îi arată un plic.)   MADAME VINTILĂ: Da. Lasă.. Mai târziu… (Iese împreună cu Maiorul și Ștefan.)       SCENA III CORINA, BOGOIU   Corina ține o secundă plicul în mână, și pe urmă îl pune la loc, pe măsuță, cu un zâmbet. Îl privește pe BOGOIU, care a rămas încruntat pe șezlong, pe terasă.   CORINA: Supărat?   BOGOIU (nu răspunde).   CORINA: Supărat rău?   BOGOIU (după o scurtă tăcere, brusc): Domnișoară Corina, să-mi dea cravatele-napoi.   CORINA: Cine să ți le dea?   BOGOIU: Cine mi le-a luat.   CORINA: Ți le-a luat cineva?   BOGOIU: Te faci că nu știi? Dumneata nu vezi că eu umblu de atâtea zile despuiat, cu gâtul gol? (Cu o reală pudoare:) Mi-e rușine. Zău că mi-e rușine. Mi-a luat pantalonii mei buni și mi-a dat pe ăștia scurți. N-am zis nimic. Mi-a luat cămașa și mi-a dat pe asta tăiată. N-am zis nimic. Dar cravata, frate, cravata? Am cincizeci și doi de ani, și în cincizeci și doi de ani eu numa cu cravată am umblat.   CORINA: Ai început de tânăr.   BOGOIU: Ei! Îți vine bine să glumești. Dumitale nu ti-a luat nimeni cravata.   CORINA: Ba mi-a luat-o.   CORINA: Sigur. Uite. (Îi arată gâtul gol.)   BOGOIU: Nu, duduie. Să lăsăm gluma. Eu așa nu pot să trăiesc…   CORINA: Cum așa?   BOGOIU: Fără cravată. Mă-năbuș.   CORINA (se apropie, de el): Domnule Bogoiu! Ai dumneata încredere în mine?   BOGOIU: Am.   CORINA: Atunci… ascultă-mă. (Îi ia ușor mâna cu care Bogoiu s-a ținut tot timpul scenei, acoperindu-și gâtul gol, și i-o dă jos. El rezistă puțin, cum ar rezista un bolnav căruia îi deplasezi o mână scrântită, de teamă să nu-l doară. După ce a terminat operația asta, care de altfel n-a durat decât două secunde, Corina face doi pași înapoi, și-l privește.) Ești mai frumos așa.   BOGOIU (surprins, cu neîncredere, sceptic din prudență, dar parcă voind să creadă): Zău?   CORINA: Dacă-ți spun! Mult mai frumos. Mai tânăr, mai bărbat, mai… marinar. Da, da, mai marinar. Cu cravata aia oribilă — fiindcă să știi: era o-ri-bi-lă cravata aia — cu gulerul ăla, ce erai? Un civil. Pe când așa ai o înfățișare stranie, o înfățișare de navigator… Ei, ce vrei dumneata? Când treci pe aici, pe terasă, cu gulerul dumitale de cauciuc și cu cravata neagră, să te arate toți cu degetul: uite-l pe domnul Bogoiu, subșef de birou la Ministerul de Finanțe? Sau să întrebe în sinea lor, cu puțină neliniște, cine să fie oare străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuți de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Și spre ce zări nevăzute privește, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe coverta unui vapor? (A vorbit fără ironie, cu sinceritate, cu convingere, cu convingerea cuiva care se joacă cu un copil, dar se lasă prins în acest joc și crede în el. Bogoiu ascultă cu gravitate, readus la visurile lui. Moment de tăcere.) Crede-mă pe mine, domnule Bogoiu. Noi suntem vechi prieteni. Rămâi așa cum ești: ești foarte bine. Când mă uit la dumneata, am impresia că ești un adevărat lup de mare.   BOGOIU (gânditor): Lup…   CORINA (confirmând): …de mare…   BOGOIU (surâde îmbufnat, pe urmă redevine grav): Domnișoara Corina, dacă mă iubești… vreau să spun…, dacă suntem într-adevăr prieteni… în câte e azi?   CORINA: Nu știu.   BOGOIU (se bosumflă subit).   CORINA: Îți dau cuvântul meu ide onoare că nu știu.   BOGOIU: Atunci, sunt pierdut.   CORINA: De ce?   BOGOIU: Fiindcă eu nu pot să trăiesc așa. Cu ziua asta care nu știi de unde începe și unde se termină… Parcă-i o singură zi, una. Singură, lungă, lungă, lungă. N-are nume, n-are număr. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gât și s-o întrebi: cum te cheamă? Te cheamă luni? Te cheamă marți? Spune!   CORINA: Și ea nu vrea să spună.   BOGOIU: Nu. Nu vrea.   CORINA: Nu vrea, și bine face… (Se apropie de el.) Nu ești cuminte, domnule Bogoiu, și, drept să-ți spun, nu te pricep de loc. De ani de zile umbli după un vis, și acum când în sfârșit visul este sub ochii dumitale, când e aici la un pas și nu așteaptă decât să-l vezi, dumneata întorci capul, închizi ochii și-l lași să treacă. „Unde mi-e cravata?” „În câte e azi?” De asta îți arde dumitale? (Îl scutură ușor de umăr.) Trezește-te! Ce ai vrut dumneata să ai mai mult în viață? Un vapor. Ei bine, îl ai.   BOGOIU: Unde e?   CORINA: Aici. Ăsta nu e un vapor? Ssst! Asculta, nu auzi nimic?   BOGOIU (după un moment de atenție încordată): Ba da. Un foșnet. Brazii.   CORINA: Nu sunt brazii. Sunt valurile. Dacă vrei… sunt valurile. Nu vrei?   BOGOIU (care nu înțelege încă bine, dar se lasă în joc): Ba vreau.   CORINA: Atunci, ce mai aștepți ca să iei comanda vaporului? Suntem pe un vapor și dumneata ești căpitanul nostru. Nu vezi? Suntem pe mare. Nu știu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o dumneata. Suntem în larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă. Și nu se vede nicio pânză cât e marea de mare, nici un catarg, nici o sirenă. (Se duce spre stânga și strigă, cu mâinile pâlnie la gură:) Uuu! (Se întoarce spre Bogoiu:) Vezi? Nimeni. Liniște. Mergem așa de lin, că parcă nici motoarele nu se mai aud! Doar apa cum plescăie la proră… (Cu o schimbare de voce:) Ce viteză avem, căpitane?   BOGOIU (care a intrat deplin în joc, dă explicații tehnice): Cred că douăzeci de noduri pe oră! Precis nu vă pot răspunde. Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă, să verificăm indicatoarele.   CORINA: Să trecem. Pe unde o luăm?   BOCOIU (indicând scara și făcându-i loc): Pe aici.   CORINA: După dumneata, căpitane! Ia-o-nainte, să-mi arăți drumul.   BOGOIU (în timp ce urcă scara): Vedeți, cum sunt silit să merg cu viteză redusă, douăzeci de noduri, înțelegeți, o nimica toată pentru mine. Dar îmi menajez pistoanele. Am un mic ac ros la compas. Și l-am pus sub observație. (A ieșit din scenă pe la capătul de sus al scării. Corina e și ea gata să iasă pe acolo, când prin dreapta, jos, intră Ștefan.)       SCENA IV CORINA, ȘTEFAN   ȘTEFAN: Duduie Corina…   CORINA (de sus, aplecată peste rampa scării): Da?   ȘTEFAN: Voiam să-ți spun un cuvânt.   CORINA: Acuma? Nu se poate mai târziu? Tocmai îmi explica ceva căpitanul.   ȘTEFAN (a ajuns lângă scară și o ia de mână peste rampă): Te rog să ierți scena de adineauri. A fost stupidă.   CORINA (surâde ușor, își desprinde mâna dintr-a lui și, fără să răspundă, iese din scenă, urmându-l pe Bogoiu, care a ieșit înaintea ei).       SCENA V ȘTEFAN, MADAME VINTILĂ   Ștefan ridică din umeri, neînțelegând. Se apropie fără treabă de măsuța din hol, se uită cu neatenție printre hârtii, ridică plicul lui madame Vintilă, îl privește o clipă, aproape fără să-l vadă, îl pune la loc. Se întoarce pe terasă, se întinde pe șezlong.   MADAME VINTILĂ (intră prin dreapta, cu racheta de ping-pong în mână): Ai evadat.   ȘTEFAN: Da. Te prevenisem. Nu sunt bun de arbitru.   MADAME VINTILĂ: Mă întreb de ce ești bun, când e vorba de mine?   ȘTEFAN: E un reproș?   MADAME VINTILĂ: Nu. O vorbă așa… (Moment de tăcere. Ea se apropie de șezlong, se oprește o clipă la spatele lui Ștefan și pe urmă îi trece mâna prin păr.)   ȘTEFAN (fără s-o privească): Ai o scrisoare acolo pe masă.   MADAME VINTILĂ: Da… știu.   ȘTEFAN: Nu o deschizi?   MADAME VINTILĂ: Ești curios?   ȘTEFAN: Cred că ți-am mai spus: eu nu am nicio curiozitate.   MADAME VINTILĂ: Știu… te-ar surmena.   ȘTEFAN: Întocmai. M-ar surmena. Dar mă gândesc ca era un timp când plângeai dacă-ți întârzia o scrisoare. Și acum le lași să treneze ceasuri întregi, fără să le deschizi.   MADAME VINTILĂ: Era un timp… Acuma e alt timp. Vacanță! De la dumneata am învățat cu toții vorba asta. (Se înclină spre el, cochetă, aproape obraz la obraz). Te superi c-am învățat-o așa de bine?   ȘTEFAN (se ridică de pe șezlong, în defensivă): Trebuie să-ți spun ceva.   MADAME VINTILĂ: Grav?   ȘTEFAN: Foarte grav.   MADAME VINTILĂ: Bănuiam. Trebuie să fie foarte grav, de vreme ce te-ai sculat în picioare.   ȘTEFAN: Foarte grav și… foarte greu de spus.   MADAME VINTILĂ: Să te ajut eu?   ȘTEFAN: Nu. Spun singur. Da’ să știi că e ceva complet caraghios… Uite: (retezat) am impresia că-mi faci curte.   MADAME VINTILĂ: Eu?   ȘTEFAN: Nu ți-am spus că e caraghios?   MADAME VINTILĂ (încercând să glumească, încercând să fie degajată, dar, în fond, replica lui Ștefan a lovit just): Și cum ți-a venit asta?   ȘTEFAN: A! E o manie. O idee fixă. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident, e ridicul. Mă cunosc doar foarte bine. Curte! Curte pe ce? Pe nasul ăsta jupuit? Pe fruntea asta îngustă? Pe ochii ăștia fără culoare?   MADAME VINTILĂ: Totuși…   ȘTEFAN (tăind-o repede): Totuși, o idee fixă. E o idee fixă. Mi-a intrat în cap că mă iubești, și acuma fiecare cuvânt pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. Fiecare gest — o invitație.   MADAME VINTILĂ: Te asigur…   ȘTEFAN: Că nu-i adevărat. Știu. Asta ar mai lipsi. Dar pentru liniștea mea, pentru buna noastră prietenie, pentru pacea pensiunii Weber, lasă-mă să-ți spun că dacă cumva, prin absurd, prin imposibil, ar fi totuși adevărat…   MADAME VINTILĂ: Da…   ȘTEFAN: Daca printr-o aberație, prin cea mai stupidă aberație, m-ai iubi, sau ai vrea să mă iubești, sau ți s-ar părea că mă iubești…   MADAME VINTILĂ: Ei bine…   ȘTEFAN: Ei bine, ți-aș spune nu!   MADAME VINTILĂ: De ce nu?   ȘTEFAN (simplu și ferm): Sunt în vacanță.   MADAME VINTILĂ: Nu ți se pare că abia acum începi să fii ridicul?   ȘTEFAN: Nu. Ridicol sunt mai demult. Acum încep să fiu clar. Asculta-mă. (Îi vorbește neted, bărbătește, fără brutalitate însă:) Jocul ăsta nu mă interesează. Aici, nu mă interesează E prea complicat. Scene, cuvinte cu subînțeles, zâmbete. De ce ai râs? De ce n-ai râs? Vino aici, du-te-ncolo, iubește-mă, nu mă iubi, de ce nu mă iubești?... Nu, nu și nu.   MADAME VINTILĂ (înțepată): Și încă o dată nu.   ȘTEFAN: Da. Și mea o dată nu. De foarte multe ori nu.. Fii ironică, dacă vrei, dar înțelege-mă dacă poți. E și asta o voluptate: să nu iubești. E mai simplu. E mai sigur.   MADAME VINTILĂ: Nu știu, zău, ce să cred despre dumneata.   ȘTEFAN: Crede că sunt un îngâmfat, un vanitos, un închipuit, un prost-crescut, un imbecil… crede toate astea și dă-mi mâna.   MADAME VINTILĂ (demnă, ridică din umeri, îi întoarce brusc spatele și urcă spre hol).   ȘTEFAN (o urmează): A, nu. Nu așa. Aici e ca la ping-pong. E fără supărare. Ai jucat și ai pierdut. Să ne strângem frumos mâna ca doi sportivi de treabă, și gata. Data viitoare câștigi dumneata.   MADAME VINTILĂ (aproape fără voie, îi dă mâna, fără convingere. El i-o strânge tare, băiețește, dar ea și-o retrage încurcată. Odată liberă, se-ndreaptă într-o doară spre măsuța din hol. Acolo zărește plicul, îl ia în mână, îl deschide, scoate o scrisoare afară și începe s-o citească).   ȘTEFAN (care a urmărit-o cu privirea): Vezi? Ai și câștigat.       SCENA VI Aceiași, MAIORUL, JEFF   MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână transpirat, gâfâind, roșu la față): Cine a câștigat? Eu am pierdut. M-a bătut copilul asta de m-a frânt. (Se prăbușește pe un șezlong.)   JEFF (a intrat după Maior; e și el aprins de joc): Adevărat că l-am frânt. Primul set, 21 la 5. Al doilea set, 21 la 3. Dă cu racheta ca fetele.   ȘTEFAM: Și te mai lauzi că l-ai bătut!... Așa adversar, așa victorie. Bravo, Jeff!   JEFF (ostil, cu bruschețe): Te rog să nu-mi spui Jeff.   ȘTEFAN: Nu te cheamă Jeff?   JEFF: Pentru dumneata, nu.       SCENA VII Aceiași, CORINA   CORINA (intra prin fund, ușa din stânga): Jeff! Ce-i asta?   JEFF (foarte serios, către ea): Dumneata să nu te amesteci între noi bărbații.   CORINA (nici nu-l aude, coboară spre terasă, spre Jeff): Ce-i asta, Jeff? Ce fel de vorbă-i asta? Și ce e halul ăsta pe tine? Ți-am spus să nu mai joci în soare. Unde ți-e batista?   JEFF (se caută în buzunar încurcat).   CORINA: Sigur. Iar n-ai batistă. (O scoate pe a ei din buzunar, îl șterge pe frunte, pe obraji. El se lasă ca un copil bosumflat. Moment de tăcere încurcată.)   ȘTEFAN (încearcă o diversiune): Nu facem o partidă, Jeff?   JEFF (tresărind): Cu dumneata, nu.   CORINA (severă): Jeff!   ȘTEFAN (către madame Vintilă, care tot timpul a stat deoparte, citindu-și scrisoarea): Nu facem o partidă?   MADAME VINTILĂ: Mulțumesc. Am făcut astăzi una cu dumneata, și mi-e de ajuns. (Iese ostentativ prin fund, dreapta.)   ȘTEFAN: Am rămas fără partener. (Strigă:) Domnu’ Bogoiu!…   CORINA (care continuă să pună ordine în toaleta lui Jeff): Lasă-l pe Bogoiu. E ocupat.   ȘTEFAN: Atunci, domnule maior, cu tot regretul, trebuie să recurg la dumneata. Hai.   MAIORUL: Iar, frate?... Abia mă așezai.   ȘTEFAN: Nu-i nimic. Te antrenezi.   MAIORUL (resemnat, se ridică foarte greu și îl urmează. Ies amândoi prin dreapta, planul prim.)   SCENA VIII CORINA, JEFF   CORINA (a terminat toaleta lui Jeff): Așa, și să nu te mai prind fără batistă. Acum ia-o pe a mea. (Îi întinde batista cu care l-a șters pe frunte.)   JEFF (ia batista îmbufnat și rămâne cu ea în mână): Domnișoară Corina, nu-mi place gluma asta.   CORINA: Dar nu e o glumă.   JEFF: Eu am șaisprezece ani…   CORINA: Cei mulți înainte.   JEFF (continuând): …și dumneavoastră vă purtați cu mine de parc-aș avea opt. De ce? Vedeți eu un primesc orice glumă când vine de la dumneavoastră. Orice, pentru că…   CORINA: Pentru că?   JEFF (ar vrea probabil să spună „pentru că vă iubesc”, dar nu poate. Ridică din umeri, lăsând gândul întrerupt. Pe urmă izbucnește violent): Dar nu în fața lui. Nu când mă vede el.   CORINA: Cine „el”?   JEFF: Știți prea bine. El.   CORINA: Nu are nume?   JEFF (tace.)   CORINA (foarte aproape de el): Jeff! Întreb dacă are nume.   JEFF: Are, dar eu nu pot să-l spun. (Gata să plângă:) Nu pot, nu vreau.   CORINA: Uită-te la mine.   JEFF (privește în jos, încăpățânat).   CORINA: Nu vrei să te uiți la mine?   JEFF (ridică privirea spre ea).   CORINA (îi vorbește foarte simplu): Jeff, eu iubesc pe cineva de aici.   JEFF (dezolat): Știu…   CORINA: Pe tine. (Îl sărută pe obraz.) „El”! Dar el n-are timp de noi, Jeff.       SCENA IX Aceiași, UN CĂLĂTOR, NEVASTA LUI   Intră prin stânga, prăfuiți din drum, încărcați cu valize, pachete, paltoane, un domn și o doamnă   DOMNUL (punând jos valizele și răsuflând): Uf! Bine că sosirăm. Ziceam că ne-apucă noaptea pe drum. Fir-ar ai dracului cu șoseaua lor.   CUCOANA (cu un strigăt alarmat): Costache!   DOMNUL: Ei?   CUCOANA: Cutia!   DOMNUL: Ce cutie?   CUCOANA: Cutia roșie de pălării…   DOMNUL (încercând să-și amintească): Cutia roșie de pălării… A! E jos în mașină.   DOMNUL: Cum o să plece, dragă, că nici nu l-am plătit. Și n-a rămas și cufărul ăl mare?   (Corina și Jeff au privit uluiți apariția celor doi. Nu înțeleg nimic și se întreabă din ochi unul pe celălalt. În sfârșit, Corina se decide să intervină. Face câțiva pași spre cei doi.)   CORINA: Dumneavoastră… pe cine căutați?   DOMNUL: Dumneata ești domnișoara Weber.   CORINA: Nu.   DOMNUL: Noi pe dumneaei o căutam.   CORINA: Pe care „dumneaei”?   DOMNUL: Pe domnișoara Weber.   CORINA: Care domnișoara Weber?   DOMNUL: A, sunt mai multe! Păi, pe una din ele.   CORINA (din ce în ce mai îngrijorată): Pentru ce.   DOMNUL: Pentru cameră.   CORINA: Ce cameră?   DOMNUL: Camera…   CUCOANA: Camera de la jurnal… (Își deschide poșeta și scoate de acolo o coupură de ziar, pe care o citește:) „Vila Weber. Județul Ciuc. Gara Gheorghieni. Lângă Ghilcoș. Poziție admirabilă în pădure. Pensiune completă, 180 de lei pe zi. Adresați domnișoara Weber.”   Corina: Și?   DOMNUL: Și nimic. Am venit   CORINA (dezolată): Ați venit! (Strigând spre culise, stânga:) Ștefan! Ați venit! Ștefan!   ȘTEFAN (din culise): Daa.   CORINA: Vino un moment, te rog. (Către cei doi :) Ați venit… ca să stați…   CUCOANA: Că n-om fi venit ca să plecăm.       SCENA X Aceiași, ȘTEFAN   ȘTEFAN (intrând cu racheta în mână): Ce s-a-ntâmplat?   CORINA (încet, numai către el): Ăștia doi…   ȘTEFAN: Ei?   CORINA: Au venit.   ȘTEFAN: Cum au venit?   CORINA: Au venit să stea aici.   ȘTEFAN: Aici, la noi?   CORINA: Da, în pensiune.   ȘTEFAN: Nu se poate. (Face un pas spre cei doi.) Dumneavoastră pe cine căutați?   DOMNUL: Am mai spus o dată: pe domnișoara Weber.   ȘTEFAN: Nu există.   DOMNUL: Cum nu există, dom’le, cum nu există? Mă rog, pensiunea Weber…   ȘTEFAN:, Nu-i aici.   DOMNUL: Da’ unde-i?   ȘTEFAN: Habar n-am.   CUCOANA: Ia ascultă, tinere, dumneata îți bați joc de noi? Ce? Noi nu știm pe ce lume umblăm?   DOMNUL: N-am luat noi automobilul de la Gheorghieni, că zicea că autobuz nu mai este până mâine dimineață?   CUCOANA: Și nu ne-am tocmit cu trei sute de lei pân-aici?   DOMNUL: Și nu ne-a zis șoferul că-i aici, sus, între brazi?   CUCOANA (argument suprem): Și nu scrie afară, pe firmă, mare de-ți ia ochii, „Pension Weber”?   ȘTEFAN (către Jeff, încet): Ce firmă e?   JEFF (același joc): Firma de sus, deasupra balconului. N-am putut s-o dau jos.   ȘTEFAN: Ei, și dacă scrie? Ce, dumneata crezi tot ce scrie? Dac-o scrie afară Karlsbad, înseamnă că aici e Karlsbad?   DOMNUL (rămâne un moment descumpănit de argument.)   CUCOANA (și ea un moment derutată, își revine cu energie): Karlsbad, ne-Karlsbad, noi aici rămânem. Nu mă mișc din loc până nu vine domnișoara Weber. (Se așază pe valiză.) Strig-o, Costache!   DOMNUL (strigând): Să vie domnișoara Weber! Să vie domnișoara Weber!   ȘTEFAN (alarmat): N-o striga, domnul, că te aude.   DOMNUL: Ba strig, domnule, strig. (Se îneacă, tușește.)   ȘTEFAN (către Jeff): Jeff du-te sus și ține de vorbă pe Fräulein Weber. Nu cumva să coboare. Dacă e nevoie, închide-o în cameră cu cheia.   CORINA (tot către Jeff, încet): Și spune-i lui Bogoiu să vie aici repede.   (Jeff iese.)       SCENA XI Aceiași, fără JEFF   DOMNUL (care un moment tăcuse pentru ca să-și recapete suflul pierdut): Domnișoara Weber, Weber, Weber…   CORINA (se apropie de el, cu mari menajamente): Domnule, calmează-te.   CUCOANA: Nu te calma, Costache!   DOMNUL (intransigent): Nu mă calmez. Weber! Weber! (Se îneacă iar și tușește.)   CORINA: Vai de mine! I se face rău. Apă, apă!   DOMNUL (sufocat, face semn cu mâna că nu-i nimic, că n-ar nevoie de ajutor. Corina, cu alarmă simulată, aleargă în hol și toarnă un pahar cu apă pe care-l aduce. Ștefan l-a apucat ferm pe Domn și-l duce spre un șezlong. Cu o ultimă tresărire de voință, Domnul mai apucă să strige o dată: Weber!” Ștefan a izbutit să-l așeze pe șezlong, unde aproape îl imobilizează. Corina îi toarnă cu de-a sila paharul cu apă pe gât, obligându-l să-l bea. Domnul a rezistat cât a rezistat, dar acum e obosit. Șezlongul, apa l-au moleșit. Rămâne în șezlong o clipă, fără suflu. La dreapta lui — Ștefan la stânga — Corina. Cucoana a urmărit jocul mirată, neînțelegând nimic, amețită puțin de rapiditatea mișcărilor).   CORIA: Astmă. E astmatic, săracul.   STEFAN: E astmatic și vine la munte Moarte sigură.   DOMNUL (tresare): Ai? (Încearcă să se ridice. Cu o singură mâna, Ștefan îl obligă să rămână locului.)   CUCOANA: Costache! Scoal’ d-acolo! Scoal’ d-acolo n-auzi?   SCENA XII Aceiași, BOGOIU   Bogoiu intră pe scara din fund, coboară în grabă treptele. Corina se duce spre el.   BOGOIU: M-ați chemat?   CORINA: Căpitane, sunt doi pasageri clandestini pe vapor.   BOGOIU (arătându-i din ochi pe cei doi): Ăștia?   CORINA: Ăștia.   BOGOIU (coboară din planul I. Vorbește autoritar și sobru. E pătruns de ceea ce face): Voi sunteți clandestinii?   DOMNUL (care și-a revenit în parte, dar uluit de întrebare): Cum clandestini?   BOGOIU: Te faci că nu ști? Adă-ncoa bilete. Să le văd.   DOMNUL (din ce în ce mai uluit): Ce bilete, dom’le.   CUCOANA: Și cine ești dumneata?   BOGOIU: Voiajezi fără bilete și mă mai întrebi cine sunt. O să vezi dumneata cine sunt eu.   CUCOANA: Ba, pardon. Nu voiajăm fără bilete. Biletele le am eu. Sunt aici (Își deschide poșeta — o poșetă imensă — în care scotocește un timp, și scoate, în fine, două jumătăți de bilet de tren.) Poftim.   BOGOIU (a luat biletele și le-a cercetat): Nu-s bune. Altele.   CUCOANA: Cum să nu fie bune, păcatele mele? Noi plătim jumătate de preț, ca dumnealui e funcționar la Regie. Uite și carnetul (Scoate un carnet de identitate, pe care i-l întinde, dar la care Bogoiu nici nu se ostenește să se uite.)   BOGOIU: Nu-s bune, madam. Astea-s de tren.   CUCOANA: Păi da’ de ce să fie?   BOGOIU: De vapor.   DOMNUL (scos din sărite): Ia ascultă, domnule, ați înnebunit? Sau vreți să ne-nnebuniți pe noi? Ce e comedia asta? Cu mine să nu vă jucați! M-auzi? Să nu vă jucați. Eu nu știu multe.   CUCOANA: Costache!   DOMNUL (pornit de tot): Nici un Costache. Da’ până când? Aici am venit, aicea rămân. Nici nu vă cunosc. N-am venit la dumneavoastră. Eu la domnișoara Weber am venit. Să vie domnișoara Weber! Vreau s-o văd pe domnișoara Weber!       SCENA XIII Aceiași, MADAME VINTILĂ, MAIORUL   În cursul ultimelor replici, a intrat prin fund, ușa din stânga, madame Vintilă. A auzit țipete și a ieșit să vadă ce se întâmplă. Privește cu curiozitate grupul de pe terasă, întrebând din ochi, când pe unul, când pe celălalt, ce se petrece. Tot jocul destul de șters, pentru a nu distrage atenția spectatorului de la grupul principal.   MAIORUL (intră prin dreapta, cu racheta în mână, uimit de țipete, dă nas în nas cu Domnul): Ce e, domnule? Ce te-a apucat?   DOMNUL: Dumneata ești domnișoara Weber?   MAIORUL: Nu.   DOMNUL: Atunci, ce te-amesteci? (Continuă să țipe.) Weber! Weber!       SCENA XIV Aceiași, JEFF   Jeff intră în scenă, coborând scara din fund, acceptă să-i vorbească lui Ștefan, pentru că în cei doi intruși simte o primejdie comună. Dar e sobru, fără comunicativitate, atitudine de „serviciu comandat”.   ȘTEFAN: Ce e nou, Jeff?   JEFF: A auzit voci și a vrut să coboare. Am încercat s-o opresc, n-a vrut și… am închis-o. Uite cheia.   ȘTEFAN: Dă-o-ncoa. (Către cei doi intruși:) Așa. Și acum să stăm liniștiți de vorbă.   DOMNUL (țipând mereu): Cu dumneata nu stau de vorbă, dom’le. Nu te cunosc.   ȘTEFAN: Rău faci. Ascultă-mă. Ascultați-mă. Dumneavoastră vreți s-o vedeți pe domnișoara Weber? N-o s-o vedeți. Nu e. Nu mai e. O să strigați. O dată, de două ori, de nouă ori. Și n-o să vie. Vedeți, cheia asta? E de la odaia ei. (Pune cheia în buzunar.) Cred că înțelegeți.   DOMNUL (gest de protest).   ȘTEFAN: A! Știu ce o să spuneți. Că, țipând, v-ar putea auzi cineva. Un vecin… un jandarm…   DOMNUL (gest de satisfacție, care vrea să spună: „Ei vezi? Ei vezi?”).   ȘȚEFAN: Eroare, domnul meu. Profundă eroare. Ziceați că ați venit cu automobilul. Mă rog, ați văzut dumneavoastră pe tot drumul, până aici, o casă?   MAIORUL: O singură casă?   MADAME VINTILĂ: Un bordei?   BOGOIU: N-ați văzut. Și de unde să vedeți daca nu e?!   ȘTEFAN: Suntem singuri. Absolut singuri. Până la Ghilcoș, paisprezece kilometri.   JEFF: Până la Gheorghieni, treizeci și șase.   ȘTEFAN: Cine să vă audă până acolo? (Domnul și Cucoana ascultă consternați, reduși la tăcere de „logica faptelor”.) Prin urmare, nu e mai bine să stă cuminte de vorbă? O să ne înțelegem. Ia dumneata loc. (Îl ia pe Domn și-l duce din nou pe șezlong. Domnul se lasă greu, dar nu rezistă propriu-zis — mai ales Corina fiind lângă el și ajutându-l, cu multe menajamente, să se așeze.) Și dumneata… (Îndreptându-se spre Cucoana:) Dumneata aici… (Se duce la șezlongul lui, îl apropie de cel care șade Domnul și pe urmă continuă, cu gravitate:) Doamnă! Nu știu dacă vă dați seama de importanta gestului meu. Dumnealor mă cunosc și mă vor înțelege. (Arătând-o pe madame Vintilă:) Dumneaei mai ales. Scaunul acesta este al meu. (Magnanim:) Vi-l ofer, Da. Vi-l ofer. Ședeți. (Cucoana l-a urmărit buimăcită de locvacitatea lui. Se apropie timidă — e primul ei moment de timiditate — și ia loc cu un sentiment de nesiguranță.) Da, da, puteți ședea. Așa… Și acum, prietenește — da’ știți? — prietenește: ce căutați dumneavoastră aici?   (Între timp, toată lumea s-a apropiat de planul I. Spre centrul rampei. Distribuția grupului e următoarea: Domnul și Cucoana, fiecare pe câte un șezlong. Corina și Ștefan — în picioare, între cele două șezlonguri — Corina de partea Domnului, Ștefan de partea Cucoanei. Maiorul, Bogoiu, Madame Vintilă și Jeff închid șezlongurile într-un semicerc. În momentul în care Ștefan a pus ultima întrebare, grupul a fost constituit cum am spus mai sus și toată lumea îi fixează pe cei doi. Moment de tăcere. Domnul și Cucoana nu știu ce să răspundă.)   CORINA: Aici… în pustietatea asta?   ȘTEFAN: De ce nu va duceți la Borsec, că-i apă gazoasă?   CORINA: De ce nu vă duceți, la Sovata, că-i muzică militară?   MAIORUL: De ce nu la Sinaia, că-i ruletă?   MADAME VINTILĂ: De ce nu la mare?   JEFF: De ce nu la șes?   BOGOIU: De ce nu la deal?   CORINA: Da’ aici? Ce să vedeți aici?   BOGOIU: Sau ați fi venit să-l vedeți pe dumnealui (îl arată pe Maior) cum prinde pești? V-ați ars. Nu prinde niciunul. Vă spun eu.   DOMNUL (brusc interesat): Sunt și pești?   BOGOIU: Sunt, dar cine i-a văzut?   DOMNUL (cu satisfacție, către nevastă): Ei madam? Ziceai să nu-mi iau undița. Dacă te ascultam pe dumneata…   MAIORUL (direct vizat): Și ai luat-o?   DOMNUL: Se putea, nene? E jos în automobil.   MAIORUL: De ce?   DOMNUL: Cum de ce? Ca să pescuiesc.   MAIORUL: Să pescuiești, ce?   DOMNUL: Pești.   MAIORLTL: Peștii mei?!   BOGOIU: Peștii lui?!   DOMNUL (care începe din nou să se indigneze): Cum ai dumitale, dom’le? Cum ai lui, dom’le? Ce? I-ați ștampilat?   ȘTEFAN (prezidențial): Vă rog, domniilor, vă rog. Să nu ne pierdem calmul. Calmul așa de greu câștigat. Să revenim la ce ne interesează și să discutăm fără digresiuni. Nu-i așa, doamnă? Fără digresiuni.   CUCOANA (nu înțelege, dar aprobă, sedusă de „manierele” lui Ștefan).   ȘTEFAN: Vedeți? Și doamna e de aceeași părere. Să discutăm civilizat. Așadar… dumneavoastră n-ați vrea să plecați de aici?   DOMNUL: Nici mort.   ȘTEFAN: Păcat… Păcat, fiindcă dacă nu plecați singuri, o să fim siliți să vă expulzăm. (Explicând:) Să vă dăm afară. Și cu cât întârziați, cu atât e mai neplăcut. Vedeți? Se înserează. (Într-adevăr, lumina a început să scadă.)   CORINA: Se face frig.   ȘTEFAN (cu tonul politicos și impersonal cu care dă o informație): La munte, nopțile sunt reci. Și nu cred că se doarme prea bine pe șosea.   CUCOANA (cu un început de teamă): Costache?...   DOMNUL (se uită la unul, se uită la altul, nu știe ce să facă. Pe urmă, se decide): În ruptul capului. Aici rămânem. S-o vedem și p-asta!   BOGOIU: O s-o vezi. Ascultați-mă pe mine: o s-o vezi. Dumneatale nu știi ce te așteaptă. Întreabă-mă pe mine. Întâi și-ntâi îți ia creta.   DOMNUL: Care cretă?   BOGOIU: Creta. Pe urmă… Vezi cravata asta? (Îi ia cravata în mână și o pipăie.) Frumoasă, n-am ce zice. Frumoasă da’ ți-o ia. Și pantalonii… (Pipăie stofa pantalonilor.) Tii! Teribilă, dom’le! N-are moarte. Stofă englezească! Ți-i ia și pe ăștia.   MAIORUL: Și să te-ntreb și eu ceva…   DOMNUL (care l-a ascultat cu desăvârșire aiurit pe BOGOIU, urmărindu-i fiecare cuvânt, fiecare gest cu o blândă stupoare, îl întrerupe pe Maior, fără violență însă): Nu mai întreba, domnule. Lasă. Ați întrebat destul. Să întreb și eu acum. O singură dată. (Se ridică în picioare, îi privește pe toți lung și întreabă îngrijorat, cu sinceră seriozitate:) Dumneavoastră nu sunteți nebuni?   CORINA (după un moment de tăcere, în timpul căruia fiecare părea că reflectează pentru a răspunde în consecință de cauză): Ba da. Nu cu totul nebuni. Puțin. Mai mult într-o ureche, decât nebuni de-a binelea. Iertați-ne că nu v-am spus-o de la început.   DOMNUL: Nu era nevoie… se vede…   CORINA: Noi, ăștia, câți suntem aici, avem fiecare scrânteala noastră, mica noastră scrânteală. Și s-a potrivit să ne înțelegem destul de bine. Nu de la început. (Către Ștefan:) Nu e așa că nu de la început? (Din nou către cei doi:) Acuma însă facem un fel de familie… o echipă… un joc… E un joc pe care n-o să știți niciodată să-l jucați. Pentru că… voi veniți direct de la București. În timp ce noi… noi picăm puțin din lună. (Domnul și Cucoana au rămas pironiți, la dreapta și la stânga Corinei. Se privesc peste capul ei cu o mirare în care licărește parcă un început de înțelegere. Par a-și spune: „nu vezi că cu ăștia nu e nimic de făcut?”). Nu spuneți nimic. Nu e nevoie. Ați înțeles. Știu, simt că ați înțeles… Poate că trebuia să vă vorbim așa de la început. Ce vreți? Ne-ați speriat… Când v-am văzut intrând, ni s-a părut că tot jocul nostru se sfârșește… că se sfârșește prea devreme… Dar acum… fiindcă ați înțeles, o să vă duceți. (Îi ia și pe unul, și pe altul de braț și merge cu ei spre stânga, pe unde au intrat.)   ȘTEFAN: Vă așteaptă jos o mașină. Fără nicio grabă sunteți într-un ceas și jumătate la Gheorghieni. (În timp ce vorbește, Domnul și Cucoana își ridică valizele, pledurile, pachetele pe care le lăsaseră jos, la intrare.)   CORINA: Se înserează și e senin.   ȘTEFAN: O să aveți un drum minunat.   CORINA: Ce bun e pledul ăsta!   ȘTEFAN: Vă înveliți bine și nici nu știți când ați ajuns în oraș. (Cei doi și-au luat toate bagajele, așa cum au intrat prima dată, în scenă. Se retrag puțin buimăciți, cu fața spre grup, privindu-i pe toți lung.) N-ați uitat nimic? Ba da. Ați uitat să ne spuneți bună seara.   DOMNUL și CUCOANA (se uită unul la altul, ezită, sunt încurcați, și pe urmă timid, aproape în același timp): Bună seara.   TOȚI (înclinându-se ușor): Bună seara.   (Cei doi ies.)       SCENA XV Aceiași, fără CUCOANA și DOMNUL, apoi un moment, DOMNUL.   Toți câți rămân în scenă se privesc ușurați. Din toate piepturile, un lung oftat de ușurare. Fiecare se așază pe unde poate. Ștefan, evident, pe șezlongul lui. Moment de tăcere, ca după o mare primejdie din care scapi teafăr.   DOMNUL (intră iar): Tot eu… (Toți sar brusc în picioare, împinși ca de un resort. Îl privesc cu răsuflarea tăiată.) Nu vă speriați. Nu rămân. Nu mai rămân nici dacă mă rugați. Nici dacă mă plătiți. Ne ducem la mare. Da’ voiam să fac o întrebare. Ultima. De la Ghiorghieni e tren la Constanta?   MAIORUL: E, da’ e cam lung. O zi și jumătate.   DOMNUL: O zi și jumătate. Care va să zică, azi avem joi, 12… Dacă plecăm diseară… (Vocea Cucoanei din culise: „Costache!”) Vin, soro, vin… (Iese din scenă.)                 SCENA XVI Aceiași, fără DOMN   Același joc ca la începutul scenei precedente. Sentiment general de ușurare. Fiecare se așază Ia locul lui. Moment de tăcere.   BOGOIU (care a auzit ultima replică a Domnului, fără să-i dea prea mare atenție, sare luminat, ca și cum abia acum ar fi auzit-o): Ce-a zis? Joi? 12? Ați auzit? A zis joi. A zis 12. Joi, joi, joi… E joi și e 12. Dați-mi o cretă! Dați-mi un creion! Dați-mi cerneală! Dați-mi să scriu! (Scrie cu degetul pe jos, pe perete, în aer:) Joi 12 august, joi 12 august… Presimțeam eu, domnule! Îmi spunea inima. 12 august, 12 au… (Entuziasmul îi scade subit, lasă cuvântul neterminat. Rămâne ca degetul suspendat în aer, deget cu care tocmai desena cifra descoperită. Pe urmă, cu totul dezumflat:) Dacă azi e în doișpe, atunci pân’ la cincispre’ce mai sunt trei zile. Și la 15…   MADAME VINTILĂ: Ce e la 15?   BOGOIU: Păi ce să fie… Ministerul… Serviciul… Se termină vacanța… Trebuie să plec… Lumina aia galbenă de la birou… Mirosul de hârtie veche… (Tresărind, aproape violent:) Eu nu plec. Rămân. Fie ce-o fi, rămân.   MAIORUL: Ba o să pleci. Toți plecăm. Azi unul, mâine altul… Cum trece vremea, domnule… Și când mă gândesc că mă-ntorc acolo…   MADAME VINTILĂ (pe gânduri): Acolo, acasă… lucruri de care te-ai săturat… Aceeași viață, care nu se mai schimbă…   CORINA (ușoară, aproape imperceptibilă, privire spre Ștefan): Oameni pe care n-o să-i mai vezi…   MADAME VINTILĂ: Și alții, pe care ai să-i vezi mereu, întotdeauna…   (Lumina a scăzut între timp simțitor, fără să se fi întunecat însă de tot. Lung moment de tăcere, în care gândul tuturor se depărtează.)   ȘTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toți): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. În câte e azi? În câte e azi? Iacă, știi în câte e azi. Îți place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toți, dar arătând mai ales acea nelămurită tristețe care s-a furișat între ei.) Eram fericiți adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, și eram fericiți. Acuma e joi și în 12 august… și atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.   BOGOIU: De… dacă știam… Acuma… să uităm și noi…   ȘTEFAN: Dacă putem… E mai greu de uitat…   BOGOIU: Nu e greu.. Uite, o să mergem la masă și să vezi cum uităm. Nu mergem la masă?   MAIORUL (gata la apel): Ba mergem…   MADAME VINTILĂ: S-a făcut răcoare. Mă duc să mă schimb și viu și eu. (Iese).   ȘTEFAN (către Bogoiu): Tot te duci sus. Uite cheia. Descui-o, pe Fräulein Weber. Să nu știe nimic.   BOGOIU: O să țipe.   ȘTEFAN: O s-o-mpaci. Faceți un tabinet, o lași să câștige, și se-mpacă ea.       SCENA XVII CORINA, ȘTEFAN, JEFF   CORINA (care în tot timpul scenei de mai sus a rămas într-un colț, tăcută, se apropie, acum Ștefan): În câte e azi?   ȘTEFAN: Ești glumeață.   CORINA: Nu. Întreb cu toată seriozitatea în câte e azi?   ȘTEFAN (enunțând): Joi 12 august.   CORINA: Nu-ti spune nimic data asta?   ȘTEFAN: Nimic. Cel, puțin nimic special. E o aniversare?   CORINA: Gândește-te bine!   ȘTEFAN (caută o clipă și pe urmă ridică din umeri.)   CORINA: Kleine Nachtmusik… Salzburg…   ȘTEFAN (cu un gest de plictiseală): Ooo!   CORINA: Niciun „Ooo”! Avem un pact și cer să-l respecți. Recunoaște că de când am reparat aparatul de radio, nu l-am pus niciodată să cânte. Așa era învoiala. Uite, l-am lăsat, săracul „la colț”. Dar acum… (Ia aparatul de radio și-l ridică cu destulă greutate, încercând să-l ducă spre măsuța lui obișnuită.)   JEFF (îi sare în ajutor): Lăsați-mă, domnișoară Cirina… pe mine. (Ia aparatul, îl așază, pe măsuță, pune priza, întoarce butonul.) Pe unde se transmite?   CORINA: Prin Viena.   JEFF (citind pe indicatorul aparatului și învârtind butonul): 507 lungime de undă. 506 și 8.   CORINA: Nu vă oblig să rămâneți aici. Vă puteți duce la masă.   ȘTEFAN: Foame nu mi-e, și după o zi așa de agitată, nimic mai bun decât un ceas de șezlong. Fie și muzical, dacă nu se poate altfel. (Fiecare se azază pe câte un șezlong. Între timp, Jeff a continuat să caute postul Viena. S-au auzit diverse zgomote și țârâituri, iar acum se aude destul de clar tic-tacul obișnuit al postului Viena.)   CORINA: Oprește Jeff. Aici e, Viena. Recunosc semnalul. (Se uită la ceas.) Trebuie să înceapă curând. În câteva minute. Vino aici. (Jeff a rămas lângă aparatul de radio și îi privește de sus, din umbră, pe amândoi.) Nu vii? (Tăcere.) Nu vrei să vii, Jeff?   ȘTEFAN: Eu zic să vii. Am citit undeva că între muzică și matematică există legături foarte strânse. Or, dumneata, Jeff, care ești cel mai eminent corigent la matematici pe care l-am cunoscut vreodată…   (Jeff se-ntoarce brusc și iese din scenă, trântind foarte puternic ușa.)       SCENA XVIII CORINA, ȘTEFAN.   Seara s-a lăsat între timp de tot. E o seară albastră, clară, fără obscuritate. S-ar zice că lumina și-a schimbat numai densitatea, că a devenit mai ușoară, mai vaporoasă. Trecerea s-a făcut lent, fără bruschețe, pe nesimțite. Ieșirea zgomotoasă a lui Jeli e urmată de o clipă de tăcere. Semnalul lui Radio Viena se aude depărtat, ca un tic-tac de ceasornic într-o mare tăcere.   CORINA: Ce ai cu el?   ȘTEFAN: Nimic.   CORINA: Mie mi-e drag.   ȘTEFAN: Și mie.   CORINA: Atunci, de ce-l repezi?   ȘTEFAN: Pentru că așa se vorbește între bărbați. Scurt. Fără mofturi… L-ai văzut când joacă cu mine ping-pong? Simt că fiecare minge, pe care mi-o trimite e un pumn. Are șaisprezece ani. În fundul inimii lui, îmi e recunoscător că mă port cu el ca și cum ar avea douăzeci și cinci.   CORINA: Dar ești prea aspru.   ȘTEFAN: E felul meu de tandrețe. La șaisprezece ani, e singurul fel de tandrețe care se suportă bine.   CORINA: Nu poți să-l suferi.   ȘTEFAN: Mi-e foarte drag. Întâi… întâi pentru că e corigent… Nu râde. Am un sentiment de familie pentru toți corigenții din lume. Și eu am fost pe vremea mea… Și sunt și astăzi… (Tăcere.) Pe urmă… mi-e drag pentru că te iubește. În felul lui. Cu pumnii strânși. Încruntat. Cred că nu știi cum te iubește. Și nici nu trebuie să știi. Nu ți-ar ierta-o…   CORINA: Îl cunoști bine? (Întrebarea nu e apăsată. Ea trece mai departe. Visează altceva.)   ȘTEFAN: Destul de bine. L-am mai întâlnit o dată, mai demult. Acum vreo douăzeci de ani. Nu s-a schimbat prea tare. Aceeași privire care trece înaintea cuvintelor. Aceeași frunte care se deschide singură — ca o fereastră — când totul ar voi să se închidă, să se refuze… Și un fel de tăcere bruscată, colțuroasă, de care se lovesc gesturi și cuvinte… Gesturi pe care nu le va, duce niciodată până la capăt… Cuvinte pe care niciodată nu le va spune pe de-a-ntregul.   CORINA (chemându-l ușor, fără să-l privească): Ștefan!   ȘTEFAN (n-a auzit-o, nu o privește): De atunci, l-am mai văzut de câteva ori. „În viață”, cum se zice. Din ce în ce mai rar… Din ce în ce mai departe… Când am venit aici, îl pierdusem de tot. Mi se părea că e o foarte veche amintire, foarte veche, foarte ștearsa… Într-o dimineață am dat ochii cu el în oglindă, ca la un colț de stradă. „Unde ai fost?” „Ce-ai făcut?” N-am știut ce să-i răspund. Mi se părea că nu fusesem nicăieri, că nu făcusem nimic…   CORINA: Eu nu l-am cunoscut, dar l-am așteptat. L-am așteptat mereu, în toți oamenii pe care i-am întâlnit… în acei câțiva, foarte puțini, pe care mi se părea că-i iubesc. Îmi ziceam: nu-ți pierde răbdarea. Are să vină. Așteaptă. Este poate sub încruntarea asta care te rănește, este poate sub această indiferență, sub această uitare… Așteaptă. Are să vină.   ȘTEFAN: Și când vine, nu-l vezi. Și când vorbește, nu-l auzi.   CORINA: Și când îl vezi, el trece mai departe. Și când îl auzi, el a tăcut. (După o tăcere:) Ștefan!   ȘTEFAN: Daa.   CORINA: Mi-a frig.   ȘTEFAN: La munte, nopțile sunt reci.   CORINA: Este în hol, pe divan, un șal — șalul meu albastru.   ȘTEFAN: E o informație asta?   CORINA: Nu. E o rugăminte.   ȘTEFAN (se ridică din șezlong cu foarte mare greutate): Presimțeam. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. Sunt un sentimental (S-a dus spre divanul din hol, a luat șalul, vine spre Corina și i-l întinde.)   CORINA: Nu așa, dragul meu. Învelește-mă.   ȘTEFAN: Mă exploatezi. (O acoperă cu șalul pe picioare, pe urmă se întoarce la locul lui și se întinde în șezlong.)   CORINA (după o secundă): Ștefan? Nu auzi?   ȘTEFAN: Ba da… ca prin vis. Ciudat. Am sentimentul că dorm, că dorm profund. Și chiar dacă-ți mai este frig, n-am să mă pot ridica de aici, să mai caut un șal.   CORINA: Ștefan… Vreau să te sărut.   ȘTEFAN: E o rugăminte?   CORINA: Nu. E o informație.   (Un moment, rămân nemișcați la locurile lor. Pe urmă, aproape în același timp, se ridică amândoi, se apropie unul de altul și în sfârșit… se sărută. Se privesc apoi cu gravitate, ca și cum sărutul ar fi rămas undeva între ei. El o ia de mână și se îndreaptă spre scena din fundul holului. Ea îl urmează. În timp ce urcă scara, încep să se audă, ca o voce care a fost mereu prezentă, dar care abia acum se desprinde din tăcere, primele măsuri din romanța din Kleine Nachtmusik, de Mozart. La jumătatea scării se opresc.)   CORINA (șoptind): Kleine Nachtmusik…   (Ascultă amândoi o clipă, pe urmă, cu pași foarte ușori, urcă mai departe scara, ieșind din scenă.)             SCENA XIX BOGOIU.   Scena rămâne o clipă goală. Viorile din Salzburg se aud mai precise, dar mereu în surdină. Lumina e foarte albastră. Cu șezlongurile desfăcute, cu șalul Corinei trenând pe unul din ele, terasa pensiunii are într-adevăr ceva de covertă pustie, noaptea.   BOGOIU (intră prin stânga. Privește de jur împrejur. Se apropie de cele două șezlonguri. Ia o clipă în mână șalul și-l lasă să cadă la loc. Privește lung spre scara pe unde au ieșit Corina și Ștefan. Se reazemă de perete, pe pragul dintre terasă și hol, și pe urmă, ca și cum în transmite departe un ordin, unui echipaj nevăzut). Opriți motoarele. Desfaceți pânzele. Să n-aud nici un val. Nici unul…     CORTINA -       ACTUL III Același decor spre sfârșitul lunii august. Dimineață ce, cu lumina ușor obosită, de vag început de toamnă.       SCENA 1 CORINA, ȘTEFAN.   CORINA (într-o rochie caldă de casă. Ștefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci lungi și închis la gât. Ținuta lor arată o dimineață rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga, pe un șezlong, aproape paralel cu rampa, privește afară, spre culise, într-un fel de reverie atentă ca și cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. În hol, comod instalat într-unul din fotoliile albe de nuiele, Ștefan citește o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de tăcere prelungește această situație, care durează probabil mai de demult): Încă una…   ȘTEFAN: Ai spus ceva?   CORINA: A mai căzut încă una. E a șaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci.   ȘTEFAN: Vrei să le numeri pe toate?   CORINA: Aș vrea! Sunt așa de multe, că mi-ar trebui o eternitate… Ștefan!   ȘTEFAN (fără să-și întrerupă lectura): Daa…   CORINA: Pot să spun o prostie?   ȘTEFAN: Te rog. Nu te jena.   CORINA: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe și cade.   ȘTEFAN: Ai intuiții miraculoase, Corina. Închipuiește-ți că într-adevăr asta e singura metodă a frunzelor de a cădea: se rup și cad. Mă epatezi.   CORINA: Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi, nu bănuiești câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză… (Tăcere.) Optsprezece…   CORINA: Zic, optsprezece. A optsprezecea frunză de azi-dimineață.   ȘTEFAN: Corina!   CORINA (întrebare mormăită): Mmm?   ȘTEFAN: Te plictisești?   CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisesc. Mi se întâmplă prima oară în viață — și e delicios.   ȘTEFAN: Eu te plictisesc?   CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisești — și n-am să te uit niciodată din cauza asta… Hm! E curios poate: eu n-am cunoscut până acum decât numai oameni amuzanți. Tu ești primul care nu mă amuză.   ȘTEFAN: Mă flatezi, Corina.   CORINA: Nu, nu — sunt foarte sinceră. În prima zi când ne-am vorbit, țiu minte că mi-ai spus: „Eu sunt un tip terre-à-terre: plat”. Credeam că te lauzi, dar nu te lăudai. Ești într-adevăr foarte terre-à-terre, Ștefan. N-ai vervă. N-ai fantezie. Și taci. Taaci! Tu ești primul om din viața mea care tace.   ȘTEFAN: Sunt primul care te iubește, Corina.   CORINA; Poate că e totuna… Te ascult ore întregi cum taci. Ai tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase… De la tine am învățat și eu să tac. Nu găsești că fac progrese?   ȘTEFAN: În momentul ăsta, nu.   CORINA: Ai dreptate, acum nu. Am gust de vorbă, dar o să-mi treacă. De obicei însă, fii loial, Ștefan, și recunoaște: am învățat să tac. Mă mir și eu uneori când mă surprind tăcând. Nu mă recunosc. Mi se pare că ani de zile am trăit într-un vacarm, și că a încetat dedată. Era vacarmul meu personal, erau gesturile mele, pașii mei, mâinile mele, care se agitau… Eram plină de gesturi, ca un pom plin de vrăbii…   ȘTEFAN: Dacă nu mă înșel, e o imagine.   CORINA: Da, dragul meu. Iartă-mă. N-am să mai fac. Dar lasă-mă s-o termin pe asta: tot am început-o. Ziceam: ca un pom plin de vrăbii Ai venit tu, le-ai speriat și s-au dus. Acuma, uite-mă aici, fără gesturi, fără vorbe… (Tăcere. Își duce mâna la ureche ca și cum ar asculta bătaia unui ceas de mână.) Îl auzi?   ȘTEFAN: Ce?   CORINA: Pulsul.   ȘTEFAN: Nu.   CORINA: Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit douăzeci și cinci de ani… Ș-acuma îl aud. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știam… Din câte voci mici e făcută o mare tăcere… Ștefan, tu le auzi?   ȘTEFAN: Ce să aud?   CORINA: Vocile.   ȘTEFAN: Una singură, Corina: pe a ta.   CORINA: Eu am mai multe, dragul meu. Abia aici le-am descoperit. Vocile mele interioare…   ȘTEFAN: Trebuie să fie un scandal când vorbesc toate-deodată…   CORINA: Nu. Se înțeleg destul de bine între ele… (Tăcere.) Nouăsprezece. A căzut a nouăsprezecea frunză.   ȘTEFAN: Înseamnă pe hârtie, să nu le uiți.   CORINA: Nouăsprezece într-o singură dimineață; nu e mult? Vine toamna. Mi se pare că a și venit. E o pată roșcată pe Hășmașul Mare. Ieri era mai palidă, azi-dimineață mai aprinsă… Septembrie…   ȘTEFAN: Încă nu.   CORINA: Ba da. Două zile, trei zile, și pe urmă… (Tăcere.)   ȘTEFAN (își închide cartea, se ridică de la locul lui, vine spre ea, se oprește lângă șezlongul ei, jumătate pas în urmă, îi pune ușor mâna pe umăr): Ce e cu tine?   CORINA (ridica din umeri, fără să-l privească): Știu eu? Septembrie..   ȘTEFAN: Cum te-ai schimbat, Corina! Ești tu fata pe care am întâlnit-o aici, pe terasa, acum douăzeci și… câte zile?   CORINA: Nu, le-am numărat. Mai târziu o să le vină și lor rândul. Acuma sunt ocupată cu frunzele.   ȘTEFAN: Ești tu? Aveai un surâs scurt, bătăios. Unde e? Grava mea iubită!   CORINA: Mai spune odată.   ȘTEFAN: Ce?   CORINA: „Grava mea iubită”.   ȘTEFAN: Îți place?   CORINA: Mă surprinde. Nu credeam că voi putea fi o iubită gravă. (Încercând să glumească.) Nu era genul meu… gravul meu domn. Necunoscutul meu domn.   ȘTEFAN: Ce vrei să spui?   CORINA: Eu nu vreau să spun nimic. Cel mult aș vrea să întreb.   ȘTEFAN: Întreabă.   CORINA: Dar să nu râzi. (Se ridică de la locul ei: cu o foarte mare simplicitate, fără și sconteze niciun efect:) Ștefan, cine ești tu?   ȘTEFAN: Nu m-am prezentat?   CORINA: Te-am rugat să nu râzi. Cine ești? Ești un domn bun cu un șezlong și cu câteva manii simpatice de vacanță. Și pe urmă? Și mai departe?   ȘTEFAN: Mai departe…   CORINA: Da. Știu cine ești în august. Dar în septembrie, cine ești?   ȘTEFAN: Ei bine, Corina, în septembrie și în octombrie, „mai departe”, cum zici tu…   CORINA: Ștefan.   ȘTEFAN: Da.   CORINA: Vrei să faci un lucru oribil.   ȘTEFAN (scurtă privire întrebătoare).   CORINA: Vrei să răspunzi.   ȘTEFAN: M-ai întrebat.   CORINA: N-am întrebat nimic.   ȘTEFAN: Corina…   CORINA: N-am întrebat nimic. Nu vreau să-mi spui nimic.   ȘTEFAN: Totuși…   CORWA: Te rog, Ștefan, te rog, taci. Tu, care știi să nu taci așa de bine, taci și de astă dată. Nu te întreb, nu-ți cer, nu vreau, nu mă interesează…   ȘTEFAN: Corina, ce înseamnă copilăria asta? Liniștește-te.   CORINA: Lasă-mă, te rog, lasă-mă. Sunt zăpăcită. Nu știu ce spun. Nu știu ce întreb. Nu întreb nimic. Lasă-mă singură, cinci minute, două minute.   ȘTEFAN: Dar nu se poate. Dar trebuie să-mi explici.   CORINA (aproape de lacrimi): Nu am nimic de explicat. Lasă-mă, îți spun, lasă-mă…       SCENA II ACEIAȘI, BOGOIU   Bogoiu a intrat de câteva secunde prin fund și a rămas acolo, tăcut, lângă perete, privind fără să înțeleagă ce se întâmplă. În momentul acesta îl zărește Corina.   CORINA (încercând să găsească un surâs, în enervarea de care treptat s-a lăsat cuprinsă): Uite, dacă nu mă lași, am să mă plâng căpitanului. Domnule Bogoiu! Căpitane! Domnul acesta e indiscret. Nu se mai poate plimba o femeie tânără pe covertă fără să fie acostată? Ce fel de vapor e ăsta?   BOGOIU (s-a apropiat. Simte că gluma acoperă un lucru destul de serios, totuși, sau tocmai de aceea, are tactul de a accentua gluma): Tinere, ce fel de purtări sunt astea?   ȘTEFAN (care preferă și el un moment de destindere): Domnule căpitan, te rog să crezi că nu am nicio vină.   BOGOIU: Las’, că știm noi. Nicio vină. N-o să-mi spui mie că duduia s-a legat de dumneata.   ȘTEFAN: Zău, domnule căpitan.   BOGOIU: Nimic. Te rog să fii la docul dumitale. Să nu mă silești să chem echipajul. (Ducându-l puțin de spate:) Hai, du-te-n cabină și lasă-ne singuri!   ȘTEFAN (o privește pe Corina lung): Ce copilă ești, Corina!   CORINA (surâs afectuos, trist, ușor cochet, cerând parcă iertare. Ștefan iese din scenă).       SCENA III CORINA, BOGOIU   BOGOIU (rămâne încurcat. Așteaptă explicații. Dar Corina tace, iar el, prea timid ca să întrebe, încearcă să schimbe vorba): E cam rece azi. Toamnă timpurie. Ce i-o fi venit și maiorului să plece tocmai azi pe munte?… Auzi dumneatale, în excursie, și madame Vintilă după el. Te pomenești că-i apucă și ploaia... Eu le-am tot spus: stați, mă oameni buni, că om merge altă dată… că…   CORINA (fără bruschețe, continuând parcă un gând): Domnule Bogoiu, s-a întâmplat pe vaporul dumitale un lucru…   BOGOIU: Trist?   CORINA: Nu! Trist nu. Dar serios. Mai serios decât credeam la început.   BOGOIU: Pe vaporul meu, domnișoară Corina, se întâmplă numai lucruri serioase.   CORINA: Crede-mă, când am venit aici eram foarte departe de tot ce avea să se întâmple. Lăsasem acasă o iubire… un fel de iubire.   BOGOIU (mai mult șoptind): Civita Vecchia…   CORINA: Daa… Civita Vecchia… O! nu mare lucru… Câteva obișnuințe, câteva amintiri… Venisem aici bucuroasă că sunt singură și că le pot uita… Totul era așa de simplu: dumneata, maiorul, Jeff… Până când a venit el… Ții minte seara în care au fost pasagerii clandestini?… În Seara aceea…   BOGOIU: Știu.   CORINA (ridica surprinsă capul, întrebând din ochi).   BOGOIU: Da, știu. Eu știu tot ce se petrece pe vaporul meu. Iartă-mă. Nu sunt indiscret, dar e datoria mea. Am știut din prima zi. Cred că am știut înaintea dumitale și înaintea lui.   CORINA: Vezi, la început încă nu era prea grav. O întâmplare de vacanță. O mică întâmplare de vacanță. Dar pe urmă… Nu întreba cum… n-aș ști să-ți răspund. Așa cum se face toamna. Așa cum descrește ziua. Fără să prinzi de veste, fără să știi când. L-am iubit. Credeam că e un joc ușor de vară. Bag de seamă că e mai mult, că amenință să fie mai mult decât un joc. Dumneata, domnule Bogoiu, care ești un bătrân căpitan de vapor…   BOGOIU: Ei, nu chiar așa de bătrân.   CORINA: …ai cunoscut poate multe întâmplări de felul asta… Nimeni nu le știe, decât poate căpitanul vasului, care zâmbește și uită.   BOGOIU: Trebuie neapărat să uite?   CORINA: De ce?   BOGOIU: Cunosc eu un căpitan care n-ar voi…   CORINA: Și eu cunosc o fată, care nici ea n-ar voi… Adineauri, când ai intrat aici, era să fac o prostie. O mare prostie. Era să-i spun tânărului domn întâlnit într-o dimineață de august, pe puntea vaporului dumitale, era să-i spun că, deși ne apropiem de port, eu la debarcader nu mă voi despărți. Era să-i spun că iubirea mea nu este un joc și că nu vrea să fie de pe acum o amintire. Era să-i spun… (Tăcere, apoi o schimbare de glas:) Domnule Bogoiu, eu plec.   BOGOIU: Cum pleci? Unde pleci?   CORINA: Plec, la București. Acasă.   BOGOIU: Când?   CORINA: Astăzi. Acum.   BOGOIU: Nu se poate.   CORINA: Ba da. E mai bine așa. E simplu.   BOGOIU: Domnișoară Corina, nu te las.   CORINA: Domnule Bogoiu, te rog, înțelege. Înțelege și nu-mi cere explicații. O să-mi ceară el destule.   BOGOIU: Dar e o prostie ce vrei să faci.   CORINA: Nu. E un lucru cuminte. E poate primul lucru cuminte pe care-l. Fac de când mă știu. Nu mai pot rămâne. Nu mai trebuie să rămân. Haide, domnule Bogoiu, dă-mi o mină de ajutor, dă-mi puțin curaj. Am nevoie. Azi e duminică. Zi de târg la Sîn Dominic. Mai târziu trebuie să treacă, pe la prânz, camioneta O.N.E.F.-ului, de la Borsec. O să-i facem semn. O să mă ia și pe mine… (Cu bruscă deschidere de expresie:) Ții minte duminica trecută, la Sîn Dominic… Era o nebunie: în costume de baie pe străzi; era o nebunie. Cum se uitau unguroaicele tinere la noi, speriate… Să nu pierzi pipa pe care ți-am cumpărat-o de-acolo. (Bogoiu scoate din buzunar o pipă, arătând-o demonstrativ.) E proastă, săraca. E urâtă, săraca. Dar e de la Sîn Dominic…   BOGOIU (rugător, încet): Domnișoară Corine, rămâi.   CORINA (face semn din cap că nu. Gest blând, dar decis): Mă duc sus, să-mi strâng lucrurile. Dumneata rămâi aici. Ai să-l vezi pe Jeff… Și pe Ștefan… Spune-le că plec. (Corina se depărtează de el, îndepărtându-se spre scena din fund.)   BOGOIU: Domnișoară Corina!   CORINA (se oprește din mers, îl privește așteptând.)   BOGOIU (cu elan): Plec și eu cu dumneata.   CORINA: Nu. Un căpitan, domnule Bogoiu, nu-și părăsește niciodată vaporul. (Se urcă pe scară.)       SCENA IV Aceiași, JEFF   JEFF (a apărut la capătul de sus al scării, tocmai în momentul în care Corina se pregătea să urce. Are o carte în mână): Bună dimineața, domnișoară Corina.   CORINA (a rămas locului. Răspunde încet, fără să-l privească bine în ochi, ca și cum s-ar eschiva): Bună dimineața, Jeff.   JEFF (urcă treptele spre ea. Se oprește în fața ei. Vorbește cu animație): Azi e duminică. Am venit să dau raportul săptămânii.   CORINA: Da, Jeff. (Îi pune ușor o mână pe umăr.)   JEFF (deschide cartea): La geometria descriptivă, de luni până azi, patruzeci și două de pagini. Să știi că am trecut de cea mai grea…   CORINA (fără prea multă convingere): Dar le știi?   JEFF: Ca pe apă. La algebră, douăsprezece pagini: ecuațiile de gradul al doilea. (Se oprește, se uită drept în ochii ei, așteptând un cuvânt de aprobare.) N-am lucrat bine?   CORINA: Ba da. Ai fost harnic.   JEFF: Știți, am făcut mai mult decât mi-ați însemnat dumneavoastră. Vedeți (îi arată pe carte:) era însemnat numai până aici… Eu am făcut și… (Pentru că ea tace, el are impresia că se îndoiește de spusele lui. Îi întinde cu un gest brusc cartea deschisă.) Dacă nu credeți, puteți să mă ascultați.   CORINA: Te cred, Jeff.   JEFF: Atunci, după masă la patru…   CORINA (Cu un gest vag): După masă…   JEFF: Domnișoară Corina, mi-ați promis. Eram înțeleși. Dacă termin într-o săptămână până unde ați făcut semn, atunci duminică după masă, la patru veniți cu mine pe lac, numai cu mine, numai noi doi, și vâslesc eu. Mi-ați promis…   CORINA: După masă nu se poate. Nu se mai poate.   JEFF (violent): Nu vă lasă el!   CORINA: Jeff, te-am rugat de atâtea ori să nu mai spui așa: „el”. (Pauză. Pe urmă cu o voce care încearcă să fie fără emoție:) După masă… nu mai sunt aici.   JEFF (o privește pe ea. Pe urmă, scurt, pe Bogoiu, întrebător).   BOGOIU: Pleacă.   JEFF: Când? De ce?   CORÂNA: Plec chiar acum. Înainte de prânz. De ce? (Ridicare din umeri.) Am primit o veste de la București.   JEFF: Ce veste? Când? Poșta n-a trecut. Telefonul n-a sunat. De ce glumiți cu mine? V-am rugat de atâtea ori să nu glumiți cu mine.   CORINA (îl privește drept în ochi): Jeff, de-atâtea ori am glumit cu tine. Acuma nu glumesc.   JEFF (nu înțelege, nu acceptă, o privește plin de întrebări, deși simte că ceea ce spune ea este foarte serios.)   CORINA (se desprinde de lângă el și urcă scara încet, urmărită de privirea lui, până ce iese din scenă. Bogoiu a asistat la întreaga scenă, fără să spună nici un cuvânt, încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jeff, de gesturile evazive ale Corinei.)         SCENA V BOGOIU, JEFF, mai târziu ȘTEFAN   JEFF (după ce a rămas un moment ațintit spre ușa de sus, pe unde, a ieșit Corina, își îndreaptă privirea spre Bogoiu): Domnule Bogoiu…   BOGOIU: Pe mine, băiete, să nu mă întrebi nimic. Nu știu nimic. Nu pricep nimic. (În momentul acesta intră Ștefan. Jeff îl zărește, îl fixează intens și pe urmă izbucnește.)   JEFF: Din cauza ta… (Iese alergând și trântind cu violență ușa.)     SCENA VI BOGOIU, ȘTEFAN   ȘTEFAN (nu înțelege strigătul lui Jeff. E mai mult decât supărat): Ce e cu el? Ce are?   BOGOIU (evaziv): Domnișoara Corina…   ȘTEFAN: Ei?   BOGOIU: Trebuia să meargă după masă cu el pe lac, și acuma… și acuma, cică nu mai merge.   ȘTEFAN: Foarte rău. De ce nu merge?   BOGOIU (încurcat): Fiindcă… (Apoi energic, ca și cum s-ar decide să spună tot:) Fiindcă… (Totuși nu îndrăznește.) Ei, da’ știu eu de ce nu mai merge?…   ȘTEFAN: Capricii. Capricii cu Jeff! I-am spus că nu se cochetează cu un copil ca el. Bietul băiat! (Pauză.) Nu știu ce e cu Corina. Nu înțeleg ce are. Ai văzut adineauri… Vorbeam foarte calm amândoi. Deodată, din senin lacrimi în ochi, palidă, gata să plângă… Nu o recunosc. Ea, care de obicei este așa de simplă, așa de deschisă… Dacă n-ai fi intrat dumneata nu știu ce ar fi făcut. Era într-un hal de nervi… Într-adins v-am lăsat împreună. I-ai vorbit?   BOGOIU (evaziv): Daa…   ȘTEFAN: Și?   BOGOIU (același joc): Dee…   ȘTEFAN: Cam puțin. Daa… Dee… Ce spune?   BOGOIU (ridică din umeri): Hm!   ȘTEFAN: Și altceva?   BOGOIU (deodată devenit solemn): Dragul meu… Vezi… Viața… Înțelegi…   ȘTEFAN (îl privește atent căutând să descifreze încurcătura lui): Nu înțeleg.   BOGOIU: Nici eu.   ȘTEFAN: Domnule Bogoiu… Explică-mi.   BOGOIU: Da’ mai lăsați-mă, pentru Dumnezeu, mai lăsați-mă. Da’ ce vină am eu? Da’ cine sunt eu? Pe toate, să le explic. Pe toți să-i consolez. Da’ mie cine-mi explică? Și pe mine cine mă consolează?   ȘTEFAN (se duce hotărât spre el și-l întreabă aproape răstit): S-a întâmplat ceva?   BOGQIU: Da. S-a întâmplat.   ȘTEFAN: Ce?   BOGOIU (pornit să descopere tot): S-a întâmplat… S-a întâmplat că… (Se întrerupe iar. Hotărât, nu are destul curaj. Tace o clipă; pe urmă, coborând glasul:) Nu s-a întâmplat nimic.   ȘTEFAN (renunță „să mai ancheteze”. E enervat, face câțiva pași prin hol): Bună zi, n-am ce spune. Ați visat rău. Corina, Jeff, dumneata… V-ați molipsit unul de la altul… Pensiunea Weber mi se pare că se duce. Vaporul dumitale se scufundă…   BOGOIU (descurajat): Crezi că eu vreau?   ȘTEFAN: Nu știu ce vrei și nici nu mă interesează. Văd ce vorbești și mi-e de-ajuns. (E lângă șezlongul lui. Bate cu degetul în speteaza lui de lemn, cum ar bate pe un om pe umăr.) Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… și n-are mistere… și nu se enervează.       SCENA VII Aceiași, CORINA   CORINA (coboară scara din fund. Are într-o mână câteva cravate. Bogoiu și Ștefan o privesc, fără să-i vorbească. Ea vine spre Bogoiu și-i întinde cravatele): Cravatele, domnule Bogoiu.   BOGOIU (uluit): Dumneata le aveai?!   CORINA: Eu.   BOGOIU (arătându-l pe Ștefan): Și eu îl bănuiam pe el.   CORINA: Mă ierți?   BOGOIU: Acum…   CORINA: Erau în odaia mea. Le și uitasem. Am dat de ele adineauri făcându-mi valiza.   ȘTEFAN (întreabă aproape cu indiferență, căci nu știe ce se întâmplă): Ce valiză?   CORINA (către Bogoiu): Nu i-ai spus?   BOGOIU (teribil încurcat): Eu…   ȘTEFAN: Ce valiză, Corina? (O privește întrebător, ea își îndreaptă de asemenea ochii asupra lui, dar nu-i suportă privirea și înclină ușor capul, eschivându-se.)   BOGOIU (care se simte de prisos, se îndreaptă spre ușa din fund, cu cravatele în mână, mergând de-a-ndărătelea, neștiind cum să dispară mai neobservat): Eu… înțelegi… vezi… (Iese din scenă.)       SCENA VIII CORINA, ȘTEFAN.   Rămași singuri, se privesc îndelung unul pe celălalt. Într-un sfârșit, Corina se apropie de el. Îi vorbește foarte simplu, s-ar spune fără emoție.   CORINA: Ștefan… eu plec.   ȘTEFAN: Sigur că pleci. Plecăm cu toții. Azi e duminică, joi e întâi, miercuri seara plecăm.   CORINA: Nu miercuri. Astăzi.   ȘTEFAN (îngrijorat): S-a întâmplat ceva?   CORINA: Nu. Nimic. Plec.   ȘTEFAN (o privește un moment tăcând. Pe urmă surâde și-i dă o ușoară palmă peste obraz, ca unui copil): Dragă Corina, ai nimerit-o rău. Sunt într-o zi în care nu am nici un chef de glumă. (Se depărtează de ea, merge spre măsuța de nuiele, pe care sunt țigări și chibrituri.) Vrei o țigară?   CORINA (ia cutia de țigări, cu un gest liniștit, și o pune la loc pe masă): Ascultă, Ștefan. Tu înțelegi foarte bine, când vrei. (Vorbește rar:) Eu trebuie să plec. Astăzi. Acum. (Scurt, întorcându-și capul:) Nu mai pot rămâne.   ȘTEFAN: Corina!… (O apucă de mâini.) Uită-te la mine. Ce palidă ești azi! Ce obosită pari! Iartă-mă. Sunt un monstru. Un monstru de indiferență. Ar fi trebuit să văd singur. Înaintea ta. Sigur, ai dreptate. Nu mai poți rămâne aici. Dar înțeleg… E prea pustiu, prea multă tăcere, prea multă singurătate. Eu rabd foarte bine. Sunt obișnuit. Sunt antrenat. Dar tu…   CORINA: Dar nu e asta…   ȘTEFAN: Ba da, ba da. Văd foarte bine. Ți-am spus-o și azi-dimineață. Te plictisești. Lasă nu protesta. Nu e o rușine. Ai nevoie să umbli pe o stradă, să vezi lume, să auzi un clopot de tramvai, să te oprești la o vitrină. Cu ce entuziasm te uitai săptămâna trecută la bietele vitrine de la Sîn Dominic! Parcă erai un copil într-o prăvălie de jucării. Ar fi trebuit să înțeleg de-atunci.   CORINA: Dar te înșeli…   ȘTEFAN: Nu mă înșel de loc și te asigur, n-ai niciun motiv să te ascunzi. Ai dreptate, e și asta o bucurie, să umbli pe o stradă cu lume multă, să vezi lumini de oraș, să auzi zgomote de oraș, după ce patru săptămâni n-ai auzit decât greierii țârâind și n-ai văzut decât norii trecând. Uite, și eu sunt fericit — m-auzi? — fericit că mă întorc. E adevărat, mi se părea că încă două-trei zile am mai putea aștepta. Dar nu. Îmi dau seama că e prea mult Plecăm. Plecăm imediat.   CORINA: Nu „plecăm”. Plec. Singură.   ȘTEFAN: Singură? Cum singură? De ce singură?   CORINA (se află acum lângă măsuța telefonului, de care se reazemă cu un gest întâmplător.)   ȘTEFAN: Înțeleg. Telefonul!   CORINA (cap surprins, nedumerit.)   ȘTEFAN (aspru): Domnul de la Civita Vecchia? Te cheamă! I s-a urât singur. Spune! I s-a urât — nu? — și te cheamă.   CORINA: Dar nu… Nu e nici un domn… Și puțin îmi pasă de el…   ȘTEFAN: Îți pasă așa de puțin, că la primul lui semn alergi. Domnul a terminat cu Mediterana. E azi la Piure, mâine la Constanța, marți la București. Trebuie să fii în gară, pe peron, să-l aștepți, să-l primești, să-l săruți — sărutul de întoarcere.   CORINA: Ștefan, ești stupid.   ȘTEFAN: Sunt stupid pentru că înțeleg.   CORINA: Ești stupid pentru că vrei să înțelegi. Nu e nimic de înțeles. Nu e nimic de întrebat.   ȘTEFAN: Așa credeam și eu: ca nu-i nimic de întrebat. Telefonul acela care venea, nici astăzi nu știu de la cine… nici astăzi nu știu de unde… Dintr-o lume care aveam impresia că nu există.   CORINA (încet): Și nici nu există…   ȘTEFAN: Eram convins că ceea ce se întâmplă aici, între noi doi, este mai adânc și mai grav decât tot ce lăsaseși în urmă. Și de aceea nici nu mă interesa, și de aceea nu întrebam. Dar m-am înșelat. Cumplit: ca un imbecil, ca un licean, ca un începător. E de ajuns să te cheme, pentru ca să fugi și să lași totul aici, ca și cum n-ar fi fost decât o glumă, ca și cum n-ar fi fost decât un joc.   CORINA: Dar un joc a fost, Ștefan… Jocul de-a vacanța. L-ai uitat așa de repede? Tu m-ai învățat să-l joc și tocmai tu îl strici! Ce artă ai tu să înveți pe alții jocuri, pe care pe urmă le pierzi! (Încercând să surâdă:) Așa a fost și cu ping-pongul. Ții minte? Tu mi-ai pus racheta în mână și după trei zile ai pierdut. Ești un profesor prost sau poate că sunt eu o elevă prea bună…   ȘTEFAN: Totuși, nu poți pleca așa, Corina. Ce știu eu despre tine?   CORINA: Ce-ai zis? Ce știi tu despre mine? (Îl sărută.) Știi asta. (Îl sărută iar.) Și asta. Și multe altele. Știi totul.   ȘTEFAN: Și nu știu nimic.   CORINA: Întocmai. Știi totul și nu știi nimic. Mai mult decât totul și mai puțin decât nimic nu se poate. Ce mai vrei?   ȘTEFAN (răspicat): Vreau să știu de ce pleci.   CORINA: Pentru că trebuie. Pentru că se sfârșește. Pentru că mă întorc.   ȘTEFAN: Unde? Lângă cine?   CORINA (un moment de tăcere. Pe urmă, cu o schimbare de voce, cu o nuanță de oboseală și de rezistență care cedează): Ascultă, Ștefan. Nu mai întreba. Simt că dacă mai întrebi, am să răspund. S-ar putea să-ți pară rău… Și eu știu să întreb. Dar nu vreau. Cine ești tu? Cine sunt eu? Nu știu. Poate că ești prințul de Galles. Poate sunt o mare dansatoare. Pe vapor niciodată nu știi bine cine au fost tovarășii tăi de călătorie. Ștefan… poate că într-adevăr ești prințul de Galles. Rămâi așa. Ce vrei să aflu de la tine? Că est un mic inginer, sau un mic avocat, sau un mic arhitect… Că te vei duce de aici la fabrică, sau pe șantier, sau la tribunal, unde muncești de dimineață până seara și câștigi cinci mii sau opt mii, sau zece mii de lei pe lună. Că tot anul ai, făcut economii naive, de care te jenezi, pentru ca să cucerești o lună de vacantă, în care ți-ai putut da impresia că trăiești o viață somptuoasă… (coborând glasul) cu o sută optzeci de lei pe zi… Că pantalonii tăi albi — frumoșii tăi pantaloni albi — costă trei sute de lei și sunt cumpărați de gata. Că puloverul tău albastru ți l-a croșetat mama sau o soră… Că eleganța ta — înduioșătoarea ta eleganță, Ștefan — este câștigată cu socoteli mici, eroice, pe care n-o să le mărturisești niciodată… Și eu, ce vrei să-ți spun eu? Că mă întorc într-o casă modestă, oarecare. Că rochiile mi le cos singură, după ce am visat ceasuri întregi la vitrina unui mare magazin… Că pălăria mea nouă este pălăria mea veche, șifonată puțin, ca să semene cu un model văzut la cinematograf… Că fiecare bucurie a mea se plătește cu trei renunțări… Că o floare mai scumpă — uite, o creangă de liliac în februarie… — este o mare sărbătoare, când se întâmplă s-o primesc, sau când fac nebunia să o cumpăr. Că „domnul de la Civita Vecchia” este și el un biet om fără mister. Toate sunt altfel aici, dragul meu. Până și el!… Ce nume de legendă i-ai dat: „domnu e Civita Vecchia”! Ștefan!… Lasă-mă să fiu necunoscuta care se rupe de lângă tine, pentru a se întoarce într-o viață de mister. Lasă-mă să fiu marea dansatoare, care douăzeci de zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat să treacă drept o mică fată sentimentală. Și tu… rămâi prințul meu de Galles.   (Tăcere. Se privesc lung. Ștefan schițează un gest de obiecție, ar vrea să răspundă, să reziste. Corina îl oprește cu o ridicare de mână, ca și cum i-ar zice: „nu, lasă, vezi bine că am dreptate, vezi bine că nu mai e nimic de spus”. Pe urmă se depărtează, urcă scările, iese din scenă, urmărită de privirea lui.)       SCENA IX ȘTEFAN, JEFF   Câteva clipe, Ștefan rămâne singur în scenă. Pe urmă, prin fund, stânga, intră Jeff, care îl privește intimidat, apoi se apropie de el.   JEFF: O lași să plece? N-o lăsa. Numai dumneata poți s-o oprești, dacă vrei.   ȘTEFAN: Cred că nimeni nu poate s-o oprească. Și mi se pare că nici nu trebuie.   JEFF: Pentru că n-o iubești.   ȘTEFAN: Ca tine, Jeff, nu. Nimeni nu iubește ca tine.   JEFF: N-o lăsa să plece. Uite… poate te supără că trebuie să meargă cu mine singură pe lac. Renunț. Dar n-o lăsa să plece. Știu, m-am purtat rău cu dumneata. Nu-mi pare rău și nu-ți cer scuze. Dar dacă te răzbuni, răzbună-te altfel.   ȘTEFAN: Nu te-ai purtat rău cu mine. Te-ai purtat dârz. Ca un camarad. Suntem doi camarazi, Jeff. Noi, când vorbim, ne privim în față. (Jeff, care până acum avea ochii în pământ, îi ridică asupra lui Ștefan.) Dacă n-ai fi așa de tânăr, aș spune „doi bătrâni camarazi”. Fiindcă într-adevăr te cunosc foarte de mult.   JEFF: Eu pe dumneata, nu.   ȘTEFAN: Și răspunsul ăsta îl cunosc. (Face un pas spre el. Jeff tace cu încăpățânare.) Jeff, mă tem că nu mai e nimic de făcut. Ne părăsește… Acum, că rămânem singuri, e timpul să facem pace.   JEFF: Niciodată.   ȘTEFAN: Nu spune vorbe mari. Gândește-te că vine seara. Că ea n-o să mai fie aici. Și că amândoi — și tu, și eu — o să avem nevoie să stăm de vorbă despre ea. O să mă găsești colo la masă, lângă lampă, citind… Încercând să citesc… Serile sunt lungi, băiatule, și seara asta va fi foarte lungă… O să-ți dau o pipă și o să fumăm împreună. Tutunul e cam tare pentru tine, dar nimic nu e mai bun decât o pipa tare, într-o seară ca asta. Și ca să ne treacă de urât, o să rezolvăm ecuații de gradul al treilea, în amintirea ei.   JEFF: În amintirea ei… Cel puțin pe dumneata te-a iubit.   ȘTEFAN: Nu știu. Cred că și în mine ea descoperise un Jeff din trecut. Un Jeff pe care-l pierduse… și pe care i-am ajutat să-l regăsească… (Tăcere.) Mă pricepeam destul de bine pe vremuri la ecuațiile de gradul al treilea. Cu puțin exercițiu, cred că o să-mi reamintesc. Tot ecuațiile le faceți într-a șasea?   JEFF: Nu. Le-am făcut într-a cincea. Acuma facem trigonometrie și geometrie în spațiu.   ȘTEFAN: Stai! Poate mi-amintesc. Cos pătrat de x…   JEFF (completând formula): …plus sin pătrat de x, egal cu unu.   ȘTEFAN: E minunat, Jeff. Au trecut douăzeci de ani și cos pătrat de x plus sin pătrat de x este tot egal cu unu. Nimic nu s-a schimbat… Parcă văd tabla mea de logaritmi. Era în franțuzește, de la Hachette, de unul Dupuis.   JEFF: A mea tot de Dapuis este.   ȘTEFAN: Nu se poate.   JEFF: Ba da. Uite-o. (Ridică de jos, de lângă scara, cărțile pe care le lăsase să cadă la prima ieșire din scenă a Corinei.)   ȘTEFAN (ia cartea în mâna și o răsfoiește cu aviditate): Dar e tabla mea de logaritmi, Jeff. Pe asta am învățat eu. Pe una ca asta. Și tot pe una ca asta am rămas corigent, în clasa șasea.   JEFF: Ai fost corigent?   ȘTEFAN: Da.   JEFF: În clasa șasea?   ȘTEFAN: Da.   JEFF: De ce nu mi-ai spus? Totdeauna am crezut că râzi de mine.   ȘTEFAN: Niciodată n-am râs de tine. Tu nu vezi câte lucruri ne leagă? Corina, trigonometria, logaritmul lui Dupuis, corigența… Toate sunt astăzi neschimbate, cum au fost acum douăzeci de ani. Toate sunt la fel. Parcă am fi doi colegi de bancă.   JEFF (gânditor). Dumneata…   ȘTEFAN: Nu „dumneata”. Tu.   JEFF: Tu?   ȘTEFAN: Da. Tu. E mai simplu. Încearcă.   JEFF: Tu.   ȘTEFAN: Vezi?   SCENA X Aceiași, BOGOIU   BOGOIU (intră prin stânga, ușa din fund. Se uită când la unul, când la altul, ca și cum ar vrea să le citească în ochi ce s-a mai întâmplat): Care va să zică, tot pleacă… (Către Ștefan:) O lași? (Către amândoi:) O lăsați… Vouă, la urma urmelor, ce vă pasă? O să găsiți alta. Sunteți tineri. Dar eu? La mine nu v-ați gândit?   JEFF (încet, către Bogoiu, care se află acum între el și Ștefan): Cum? Și dumneata?   ȘTEFAN: Și dumneata… o iubești?   BOGOIU: Ba nu. Numai voi. Că eu… inimă… n-am. (Se așază pe unul din scaunele de nuia albă. În timp ce vorbește, Jeff și Ștefan se vor așeza și ei pe câte un scaun, la dreapta și la stânga lui, ascultându-l.) Nu credeam să nu se întâmple una ca asta tocmai acum, la bătrânețe… Seamănă… seamănă grozav cu o fată pe care am văzut-o eu odată, mai demult… Tot blondă… Mă-namorasem de ea, dar nu i-am spus nici un cuvânt. Nici nu puteam, că tocmai eram în călătorie. Făceam primul meu drum la Madagascar. Drum lung. Da’, ziceam, lasă, că mă-ntorc eu, și-i vorbesc, dar n-am mai găsit-o: se măritase. De-atunci n-am mai iubit pe nimeni. Era și greu. Nu prea aveam timp. Știi, mereu pe drumuri, mereu pe apă… câte fete nu mi-au zâmbit mie prin porturi… În fiecare port câte una. Uneori, eram obosit de călătorie și aș fi vrut să rămân… Da’ nu mă răbda inima: a doua zi ridicam ancora și mă duceam mai departe, singur, că, se vede, așa mi-a fost scris. Când am venit aici și am văzut-o, am tresărit. Parcă era fata mea de pe vremuri. Aș fi vrut sa-i spun: uite, m-am întors și te iubesc. Nu i-am spus nimic, se înțelege, că doar văd eu bine, mi-a trecut vremea. Da’ eram fericit că o știu pe aici, pe aproape, că pot s-o privesc și că mă ascultă când am chef de vorbă… Pe mine nu m-a ascultat nimeni niciodată ce ziceam și ce nu ziceam. Nici acasă, nici la minister. Numai ea mă ascultă…   ȘTEFAN: Și noi…   BOGOIU: Voi… Dumneata, barem, când te-am văzut venind prima oară, parcă mi-a dat cu un cuțit în inimă. Sigur eram că ne-o furi. Și… ne-ai furat-o.   ȘTEFAN (gest jenat, de protest).   BOGOIU: Lasă, lasă, că acuma totuna e. M-am obișnuit și cu asta. Ba, dacă vrei să mă crezi, într-un fel eram bucuros. Mă uitam la dumneata și-mi ziceam, că sunt eu, cu douăzeci de ani în urmă. Și dacă te săruta, ziceam că mă sărută pe mine… în trecut… Acuma… se duce. Ne lasă. Ce-o să ne facem fără ea?…   (Toți trei rămân gânditori, tăcuți, cu privirea pierdută înainte, dincolo de rampă.)       SCENA XI Aceiași, CORINA.   Corina apare sus pe scara. E îmbrăcată într-un taior gri sau într-o rochie gri de voiaj. Tăietură foarte simplă. În mână are o mică valiză. Ultimele cuvinte ale lui Bogoiu le-a auzit. Rămâne un moment locului, privindu-i de sus pe cei trei bărbați, care — cu fața spre rampă — nu o pot vedea și nici nu-și dau seama de intrarea ei. În cursul replicilor următoare, ea va coborî scara, treaptă cu treapta, până jos, foarte ușor, așa încât pe de-o parte să nu atragă atenția celor trei, dar pe de altă parte să nu distragă atenția spectatorilor de la ceea ce se întâmplă și se vorbește în primul plan..   BOGOIU: Nimeni n-o să-mi mai spună: „Bună dimineața, căpitane! Ce viteză avem?”   JEFF: Nimeni n-o să-mi facă semne pe cartea de trigonometrie: „Uite, până aici să înveți”.   BOGOIU (tainic): Dac-am închide-o…   ȘTEFAN: … ca pe Fräulein Weber…   JEFF: …în ziua când au venit clandestinii…   BOGOIU: Da. Ca pe Fräulein Weber. Cu cheia… De multe ori m-am gândit la asta. S-o facem prizoniera noastră. Am eu pământ în Argeș. Îl vând, și cu banii ăia trăim toți patru aici. Nimeni să nu ne știe…   ȘTEFAN și JEFF: Nimeni!   (Tăcere. Gândul li se pare poate și lor absurd, dar consolator. Corina ascultă cu gravitate, fără gesturi.)   BOGOIU: Facem o fermă. Câteva vaci, găini…   JEFF: Vacile le duc eu să pască…   BOGOIU: …Și seara le mulg eu, în hârdaie mari.   JEFF: Duminică dimineața mergem la Sîn Dominic, la târg, după cumpărături…   BOGOIU: Ne luăm o căruță și doi cai. Duminica la Sîn Dominic, și joia la Gheorghieni.   ȘTEFAN: Eu îmi aleg o pușcă bună de vânătoare, și mă duc la pădure după vânat. Spre Hășmaș sunt și mistreți.   BOGOIU: Un mistreț ne ajunge pe o lună.   ȘTEFAN: Și pe urmă împușcăm altul.   BOGOIU: O fermă, o fermă mică… Noi trei și ea.   ȘTEFAN: Mai târziu, spre iarnă…   JEFF: …când o începe să ningă…   BOGOIU: …și drumurile vor fi înzăpezite…   ȘTEFAN: …seara…   CORINA (a ajuns între timp jos, s-a apropiat de ei; s-a opri la câțiva pași în urma lor și a lăsat jos mica ei valiză, a ascultat tot ce-au vorbit, și acum intră în vorba lor, fără bruschețe, ca și cum glasul ei l-ar continua pe al lor, așa de firesc, încât niciunul din ei nu e surprins, de parcă ar fi știut-o mereu acolo, aproape — și nici unul nu întoarce capul): …seara… la ceasurile cinci… eu am să vă aștept aici, cu lampa aprinsă la fereastră, ca s-o vedeți de departe, prin pădure. În casă e cald, apa de ceai clocotește, și e un miros de pâine prăjită. „Bună seara, căpitane, bună seara Jeff, bună seara, Ștefan. Scuturați-vă bine de zăpadă, să nu-mi stricați covoarele, și închideți repede ușa, să nu între frigul. De când v-aștept! Dacă nu mi-a fost urât singură? Nu. M-am gândit la voi. Am stat aici lângă, sobă, am lucrat și m-am gândit la voi. Încearcă mănușile astea, căpitane și vezi dacă-ți vin bine. Sunt de lână. Le-am lucrat pentru dumneata. Fularul ăsta e pentru tine, Ștefan. Sweaterul ăsta e pentru tine, Jeff…” (S-a apropiat între timp de masă și a luat loc între Ștefan și Bogoiu, toți patru privind mereu dincolo de rampă, în sus, ca și cum ar urmări acolo viziunea evocată de vorbele ei.) Ce aspră a fost ziua, dar ce dulce e seara, acum, că ne-am strâns toți patru în jurul lămpii. E o lampă de gaz, cu glob alb de faianță. Dacă asculți bine de tot, o auzi cum bâzâie cald, surd, a somn. Căpitanul joacă șah cu Jeff. Ștefan citește și eu mă uit la voi, cum tăceți. Uneori vine de departe un șuierat de tren — de la Gheorghieni să fie? de la Sîn Dominic să fie? — și ridicăm cu toții capetele, să ascultam.   Ne privim o clipă unii pe alții și ne întrebăm din ochi, fără cuvinte: „Ce s-o mai fi întâmplat prin lume?” Pe urmă ne întoarcem la partida de șah, la cartea începută, la tăcerea noastră veche. Și anotimpurile trec, și anii vin, și noi suntem mereu aici toți patru, în mica noastră fermă, ca pe o navă pornită prin lume, fără escală… (Lung moment de tăcere. Pe urmă Corina, ca și cum s-ar desprinde dintr-un vis terminat, se ridică ușor, dar cu foarte multă simplicitate. După o secundă, cei trei bărbați se ridică și ei. Corina și-a luat valiza în mână. Cei trei o privesc cu solemnitate.) Acuma… mă duc. Dar, vă rog, nu faceți capetele astea posomorite, solemne. Uite, Fräulein Weber a fost mai drăguță decât voi, adineauri, când m-am dus la ea, să-mi iau rămas bun… Să nu mă obligați să plâng. Eu plâng ușor și mă fac urâtă. Vreți să mă fac urâtă, acum (persiflându-se, declamator), „în ceasul despărțirii”?   ȘTEFAN: Dă-mi valiza, Corina.   CORINA: Nu. Valiza îi aparține lui Jeff. El mi-a adus-o până aici în ziua când am sosit, el mi-o duce înapoi. Nu-i așa, Jeff?   JEFF (se apropie, ia valiza în mână.)   CORINA (îl ia de braț): Promite-mi că n-ai să uiți ecuațiile de gradul al treilea. Promite-mi c-ai să înveți. Promite-mi c-ai să treci corigența. Jeff, dacă treci examenul, mergem împreună la cinematograf. Numai noi, doi. Singuri. Tu și cu mine. Și tu plătești biletele! Da?   JEFF: Da!   CORINA (se apropie de Bogoiu): Domnule Bogoiu, vreau să-ți cer un lucru greu, poate imposibil. Știu bine că femeile nu se primesc de obicei în echipaj. Totuși… te rog să mă iei cu dumneata în toate călătoriile. Te voi urma peste tot. Chiar în Oceanul Înghețat de Nord. Oriunde.   BOGOIU (tace emoționat.)   CORINA (se îndreaptă spre Ștefan. Pe urmă se uită stingherită pre cei doi): Și acum…   BOGOIU (a înțeles): Eu… mă duc înainte… jos, pe șosea.   JEFF (completându-l): …Mergem împreună, că poate trece camioneta… și e bine s-o oprim din timp… (ies amândoi, stânga, planul I, timizi, încurcați.)       SCENA XII CORINA, ȘTEFAN   CORINA (se apropie de el și-l sărută): Așa de rece? Așa de departe?   ȘTEFAN: Nu te recunosc, Corina. În rochia asta, cu pantofi, cu poșetă, cu pălăria asta, nu te mai recunosc. Parcă ești o fată întâlnită pe stradă, o fată frumoasă, după care întorci capul…   CORINA: …și pe care o uiți…   ȘTEFAN: …pentru că a trecut mai departe, pentru că n-a vrut să se oprească.   CORINA: …i-a fost frică să se oprească.   ȘTEFAN: Corina, te voi căuta…   CORINA: Și eu te voi căuta, dragul meu… Dar te voi găsi? Niciodată n-am visat un vis de două ori.   ȘTEFAN: Un vis din care fugi de bunăvoie…   CORINA: Pentru ca să nu se sfârșească singur. Voi reveni, Ștefan. Totdeauna. Mereu. Va fi de-ajuns să închid ochii, pentru ca să revin. Și tu vei fi mereu aici, pe terasă, la locul tău pe șezlong, cu cartea în mână, leneș, visător și prost-crescut, cum te-am cunoscut în prima zi. În prima zi… Ștefan! Vreau să-ți fac o ultimă rugăminte. O ultimă copilărie.   ȘTEFAN: Spune.   CORINA: Nu veni cu mine la autobuz. Rămâi aici. Vreau să mă despart de tine aici. Uite-ți cartea. Uite-ți ochelarii de soare. (S-a apropiat de șezlongul lui, îl mângâie ca pe un om, cu gestul obișnuit al lui Ștefan.) Șezi! Ca atunci. Ca în prima dimineață. Și citește. (Îi deschide cartea, el o privește și întoarce capul după ea.) Uită-te în carte, nu la mine. Te rog, Ștefan, promite-mi că n-ai să ridici capul. Rămâi așa. Poate că nici eu n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citești… Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o glumă, un joc. (Se depărtează ușor de el, privindu-l mereu, până ce iese din scenă, în timp ce foarte încet se lasă cortina.)      - CORTINA -   piesa audio          Jocul de-a vacanta

Ultima oră de Mihai Sebastian     PERSONAJELE     ALEXANDRU ANDRONIC, conferențiar universitar   GRIGORE BUCȘAN, mare industriaș   I.D. BORCEA, directorul ziarului „Deșteptarea”   ȘTEFĂNESCU, secretar de redacție   VOICU, redactor   POMPILIAN, redactor   BRĂNESCU, ministrul instrucțiunii publice   AGOPIAN, proprietarul tipografiei   HUBERT, șef de atelier la tipografie   NIȚĂ, om de serviciu la „Deșteptarea”   UN BĂIAT CU CAFELE   MAGDA MINU, studentă   GABY, actriță   ANA, femeie de serviciu la Andronic   DOMNIȘOARA WERNER, secretara lui Bucșan     ACTUL I   Redacția ziarului Deșteptarea. În dreapta, planul II, o ușă de intrare. În peretele din fund, o ușă cu o firmă dreptunghiulară: „Direcția”. În stânga, planul II, o ușă ce duce spre alte încăperi ale redacției. În stânga, planul I, cam o treime din scenă e despărțită într-un fel de boxă cu vitrine. Nu este o încăpere separată, ci o boxă propriu-zisă. Se intră în această boxă printr-o portiță, care poartă și ea o firmă: „Secretarul de redacție”. În boxă, o masă cu telefon, două scaune. Pe masă, teancuri de ziare, hârtii, coupuri, manuscrise, clișee, creioane, foarfeci etc. În peretele din stânga boxei, ferestre ce dau spre stradă. În restul scenei, în afară de boxă, mai sunt două mese de scris. În dreapta, planul I, rafturi de lemn, în care se văd cotoarele unor imense volume: colecții de ziare. Pe pereți, afișe mari tipografice de reclamă, cam îngălbenite de timp: „Citiți «Deșteptarea», ziar de luptă cetățenească. Opt pagini, lei 3.”   SCENA I   VOICU, NIȚĂ   Dimineață de vară. Soare mult. Ferestrele deschise. Voicu, la masa din dreapta, doarme, sau numai dormitează, cu capul culcat pe brațul drept și pălăria lăsată pe frunte. Un moment de tăcere. Se aude doar prin ferestrele deschise rumoarea surdă a străzii. Pe urmă izbucnesc strigătele vânzătorilor de ziare: "«Dișteptarea»! «Dișteptarea» specială! Specială! Senzaționale declarații! Noi amănunte! «Dișteptarea»!" Strigătele se depărtează treptat. Se mai aude de undeva departe încă o dată: „Dișteptarea”! Voicu a rămas tot timpul nemișcat. Intră Niță, servitorul, cu un teanc de exemplare. Se vede bine titlul tipărit, „Deșteptarea”. Trece pe la fiecare masă și lasă câte un exemplar.   NIȚĂ: Iacă și gazeta noastră.   VOICU (mormăind, fără să ridice capul): A apărut?   NIȚĂ: Acu o aduse băiatu de la tipografie. E caldă. (Freacă cu degetele hârtia, și pe urmă se uită la degetele înnegrite de cerneală.) Uite, se ia cerneala pe dește. (Duce gazeta la nas și o miroase.) Și miroase! Miroase de te trăznește.   VOICU: Miroase a mort.   NIȚĂ: Aș! Pe acela-l știu eu. Că doar sunt vechi în presă. Acesta-i alt miros. (Ducând încă o dată gazeta la nas și încercând să-i definească mirosul:) Parc-ar fi gaz. Parc-ar fi catran. Parc-ar fi pucioasă. Ascultați-mă pe mine, domnule Voicu. Eu am îmbătrânit în meseria asta. Am fost la „Epoca” lui conu Nicu Filipescu, înainte de războiul ăl mare. Și la „Seara” lui conu Bogdan-Pitești. Și la „Fulgerul” lui conu Stratiliu. Gazetă să miroase ca asta, n-am pomenit. Biata nevastă-mea o simte de la o poștie: „Niță, zău, iar mi-ai adus bestemăția aia în casă. Scoate-o afară.” Nu doarme noaptea, domnule Voicu, nu doarme noaptea dacă e „Dișteptarea” în casă. (Sună telefonul în boxa secretarului de redacție. Niță se îndreaptă spre telefon fără grabă și tot fără grabă ridică receptorul.) Alo! Da! Domnu Agopian? Nu e aici. E la administrație Aici e redacția. Cum? Cuum? (Se vede că cel care a chemat nu mai răspunde. Niță ridică din umeri și pune receptorul la loc.)   VOICU (care între timp s-a trezit și a rămas cu capul rezemat în coate, cu pălăria pe ceafă, gânditor): Niță!   NIȚĂ (reîntorcându-se din boxă): Poftiți.   VOICU: Tu nu te-ai întrebat niciodată: din ce o fi trăind?   NIȚĂ: Cine?   VOICU: Gazeta.   NIȚĂ: Care gazetă?   VOICU: Gazeta noastră.   NIȚĂ: «Dișteptarea»?   VOICU: Da.   NIȚĂ (scărpinându-se în cap): Păi de! (O clipă de gândire și pe urmă cu un fel de tresărire sceptică:) Da’ mai întâi: trăiește?   VOICU: Oarecum. În orice caz, se ține pe picioare. Apare. (Cu un accent brusc de surpriză, ca și cum în clipa asta ar descoperi faptul:) Da, domnule, apare. Uite-o. E aici. E pe masă. (Din stradă se aude din depărtare un strigăt de vânzător de ziare: „Dișteptarea”!) E pe stradă. Există. Te întrebi cum! Prin ce minune? Cine o scoate? Cine o citește? Cine plătește?   NIȚĂ: De scos, o scoatem noi. De citit… (caută un moment) o citim tot noi. Da’ de plătit, zău, nu cred să plătească cineva.   VOICU: N-am mai văzut o chenzină, frate Niță, de trei luni.   NIȚĂ: Ba eu numai de două.   VOICU: Ei, stai bine…   NIȚĂ: Credeți că astăzi…?   VOICU: Da, Niță, cred. În fiecare zi cred că astăzi. Și pe urmă, seara mă duc la cafenea să împrumut un sutar sau un pol.   NIȚĂ: Așa nu mai merge.   VOICU: Ba da, Niță. Merge. Nu vezi că merge? Toată șandramaua asta stă în aer. Chiria neplătită. Tipografia neplătită. Hârtia neplătită. De noi, ce să mai vorbim… Și totuși merge. În fiecare seară îmi spun: gata! s-a terminat! mâine nu mai apare! (Luând gazeta în mână și arătând-o:) Și totuși apare.     SCENA II   ACEIAȘI, BĂIATUL CU CAFELE   BĂIATUL: Bună dimineața! (Uitându-se spre boxă:) Dom’ Ștefănescu a venit?   NIȚĂ: N-a venit încă. Dar poți să-i lași cafeluța. Acu trebuie să pice și dumnealui.   BĂIATUL: Numa’ să nu se răcească.   VOICU: Ad-o ’ncoa.   BĂIATUL: Ați zis ceva?   VOICU: Dă-mi mie cafeaua și-aduci alta lui dom’ Ștefănescu.   BĂIATUL: Coane, vă rog să nu vă supărați, da’ nu se mai poate.   VOICU: De ce?   BĂIATUL: Păi, făceți și dumneavoastră socoteala, zău așa. (Scoate un carnet din buzunar și-l răsfoiește până dă de „contul” lui Voicu.) Douăzeci și șapte de cafeluțe, nouă marghilomane, paisprezece dulcețuri de trandafir duble, un șerbet de zahăr ars, că ziceați că e tare și-mi rupeți picioarele dacă mă mai prindeți cu el, douăzeci și două de ceaiuri și un pachet de „Regale”. Nu mai pot nici eu, coane, zău așa. Nu mai pot pă credit.   VOICU: Bine mă, neisprăvitule, tocmai azi te găsiși și tu să nu mai poți? Tocmai azi, când se plătesc chenzinele?   BĂIATUL: Lasă, coane, cunoaștem bancul acesta. S-a-nvechit. Când s-or plăti chenzinele aicea, o să scoateți drapelul.   SCENA III[modifică] ACEIAȘI, PROFESORUL ANDRONIC   ANDRONIC (intră cu pălăria în mână, timid, privind cu curiozitate în toate părțile, ca și cum și-ar căuta drumul și ar cere scuze): Scuzați, vă rog… aș vrea să întreb… aș vrea să știu…   NIȚĂ: Ce doriți dumneavoastră?   ANDRONIC: Mă rog… ziarul „Deșteptarea”…   NIȚĂ: Aicea-i.   ANDRONIC: În cazul acesta… aș vrea — cum să vă spun eu?... aș vrea…   VOICU: Aveți vrun anunț? A doua ușă pe dreapta. La administrație.   ANDRONIC (venind spre Voicu, pe care abia acum îl vede): Îmi dați voie să mă prezint: Andronic. Profesorul Andronic. Profesor de istorie.   VOICU: Pare bine. (Îi strânge, fără prea mare chef, mâna întinsă. Pe urmă, oarecum jenat de extrema politețe a tipului, își scoate pălăria din cap și o pune pe masă.)   ANDRONIC: Vedeți, eu am scris un articol.   VOICU: Și vreți să-l publicați?   ANDRINIC: Nu. Dimpotrivă. Aș vrea… aș fi vrut să nu-l public.   VOICU: Păi nu e obligatoriu.   ANDRONIC: Da, dar acum e prea târziu.   VOICU: De ce?   ANDRONIC: Fiindcă s-a publicat.   VOICU: Unde?   ANDRONIC: Aici.   VOICU: Aici la noi?   ANDRONIC: Da. În „Deșteptarea”.   VOICU: Mai demult?   ANDRONIC: Nu. Azi-dimineață. Da, da, chiar azi-dimineață. În foileton. (Scoate gazeta din buzunar, o despăturește și arată cu degetul.)   VOICU (cu oarecare mirare): Uite, dom’le! P-ăsta nici nu-l văzusem. (Citind titlul:) Alexandru cel Mare în Media de Alexandru Andronic.   ANDRONIC: Eu sunt…   VOICU: Alexandru cel Mare?   ANDRONIC: Nu. Alexandru Andronic. Autorul.   VOICU: Și ce poftiți?   ANDRONIC: Aș vrea să vorbesc cu domnul director.   VOICU: Cu domnul director? Și eu aș vrea.   ANDRONIC: Nu vine?   VOICU: Ba da. Se-ntâmplă să și vină… Uneori. La zile mari. Când i se năzare.   ANDRONIC: Totuși, vedeți… eu… ar trebui… E o chestiune care…   VOICU: E ceva grav?   ANDRONIC: Foarte grav. Pot chiar spune, de extremă importanță.   VOICU: Atunci, știu eu?… să vorbiți cu secretarul de redacție, cu domnul Ștefănescu.   ANDRONIC: E aici?   VOICU: Încă nu. Dar trebuie să vină.   ANDRONIC: Să aștept.   NIȚĂ: Pe culoar, la stânga, în sala de așteptare.   VOICU: Sau și mai bine… dacă sunteți grăbit, mai faceți dumneavoastră un tur, două, pe stradă și reveniți.   ANDRONIC: Mai bine așa. Tot am de făcut o târguială jos la librărie. Mă duc și mă-ntorc. Am onoarea să vă salut. (Se depărtează, se oprește, se întoarce din nou spre Voicu.) Da, da. Mă întorc.   VOICU (îl privește cum se depărtează, dar când a ajuns aproape de ieșire, îl oprește brusc, fulgerat de o idee): Nu cumva… nu cumva ați venit pentru onorar?   ANDRONIC: Care onorar?   VOICU: Onorariul pentru colaborare. Plata foiletonului!   ANDRONIC: Se plătește?   VOICU: Mai e vorbă? Dacă pentru asta ați venit, nu mai e nevoie să vă deranjați. Lăsați-ne adresa, și vă trimitem noi acasă cu omul de serviciu.   ANDRONIC: La drept vorbind, eu am venit pentru altceva. Pentru cu totul altceva.   VOICU: În sfârșit, mare lucru n-o să fie. Dar, oricum, o mie, două mii…   ANDRONIC: N-aș vrea să credeți… E mai ales o chestiune de principiu… Eu…   VOICU (atacând direct): Uite ce, domnule profesor. Ca să nu vă mai pierdeți vremea cu formalitățile: lăsați aici o sută de lei pentru timbre, impozit și celelalte angarale, și când veniți înapoi, vă prezentați la ghișeu și încasați banii.   ANDRONIC (nebănuitor, dar timid, căutându-și portofelul): Credeți că…   VOICU: Dacă vă spun eu……   ANDRONIC (a găsit o monedă de o sută și i-o întinde): Sunteți prea amabil. Vă mulțumesc. Mă-ntorc eu. Am onoarea. (Iese.)   SCENA IV[modifică] VOICU, NIȚĂ, BĂIATUL CU CAFELE   VOICU (aruncă suta pe platoul cu cafele și pahare cu apă ale băiatului): Pune cafeaua pe masă. Restu-i pentru tine.   BĂIATUL: Să trăiți, coane. (Pune cafeaua pe masă și pe urmă iese prin dreapta.)     SCENA V   VOICU, NIȚĂ, POMPILIAN   POMPILIAN (intrând grăbit prin stânga): Ștefănescu e aici?   VOICU: N-a venit.   POMPILIAN: Mai bine. (Își aruncă pălăria în cuier. Se așază la unul din birouri.) Niță, niște hârtie de manuscris! (Către Voicu): Am făcut-o lată azi-noapte.   VOICU: Așa de lată, c-ai uitat de reportaj.   POMPILIAN: A spus ceva Ștefănescu?   VOICU: A urlat.   POMPILIAN: Și pe urmă?   VOICU: Ca totdeauna. S-a potolit.   POMPILIAN (către Niță, care i-a adus și pus pe birou câteva foi albe de hârtie): Ce-i asta, Niță? Hârtie de scris sau de împachetat?   NIȚĂ: Alta nu-i. Ordin de la administrație. Iconomie.   POMPILIAN: Mizerie.   VOICU: Și decădere. Cunoscutul publicist George Pompilian scrie pe hârtie de împachetat brânză.   POMPILIAN (sentențios): Care va înfrunta veacurile! (Cu o schimbare de ton:) N-ai un subiect?   VOICU: Mi-e somn. (Se culcă iar cu capul pe masă.)   NIȚĂ (dând să iasă, se lovește nas în nas cu Ștefănescu, care intră): S’ trăiți, dom’ Ștefănescu.     SCENA VI   VOICU, POMPILIAN, ȘTEFĂNESCU   Telefonul din boxă a început să sune din chiar momentul intrării lui Ștefănescu. Cu pălăria pe cap, fără să salute pe nimeni, merge direct spre biroul lui și ridică receptorul, aruncându-și în același timp privirea asupra hârtiilor de pe masă.   ȘTEFANESCU (vorbește scurt, retezat, fără brutalitate, dar puțin mecanic, ca un om obișnuit să vorbească de sute de ori pe zi la telefon): Da… Eu… Nu… Am zis nu… Pagina a doua, coloana a treia, nouă drepte… Nici cursive, nici bloc. Nouă drepte-i ajunge… Fără clișeu… Fără, domnule… (Închide telefonul. În aceeași atitudine, în picioare, în fața biroului, cu pălăria pe cap, continuă să răsfoiască hârtiile de pe birou, de la care de altfel nici o clipă nu și-a ridicat privirea.) Voicule!   VOICU: Aici. (Se ridică alene de la masă, merge spre boxă, se oprește în fața biroului lui Ștefănescu.)   ȘTEFANESCU: E ceva nou?   VOICU: Mai nimic.   ȘTEFANESCU: Telegramele „Rador” au venit?   VOICU: Da. Uite-le colo. (Îi arată cu degetul niște hârtii pe masă.)   ȘTEFANESCU: Clișeele?   VOICU: Numai unul. (Ia de pe masă un clișeu de zincografie și i-l dă.)   ȘTEFANESCU: De ce?   VOICU: Nu mai vrea să lucreze zincografia. (Pauză.)   Fără bani.   ȘTEFANESCU (ridicare din umeri, gest vag, de indiferență): De!... (Continuă să citească.) Nu ta duci să te culci?   VOICU: Mai aștept. Poate vine Agopian. Zicea aseară că poate ne dă ceva din salariu. Mai știi?   ȘTEFANESCU (își ridică pentru prima oară ochii din hârtii și îi privește. După o scurtă pauză): Du-te, băiatule, și te culcă. (Ia loc la birou. Își pune pălăria-n cui.)   VOICU (e gata să plece. Se oprește pe pragul boxei, cu ușa deschisă, întreabă cu indiferență): Ai văzut gazeta?   ȘTEFĂNESCU (reintrat în lectura hârtiilor): Văzut.   VOICU: Cum e?   ȘTEFANESCU: O porcărie!   VOICU: Nu e nimic. Tot n-o citește nimeni. (Revine plictisit spre locul lui.)   POMPILIAN (de la masa lui, unde tot timpul a stat cu stiloul deasupra hârtiei, în căutare de subiect): Să nu zici vorbă mare. Am văzut azi doi oameni, (repetă și arată cu degetele) doi, cu „Deșteptarea” în mână. Unul era în tramvai — s-a dat jos la liceul Lazăr — și altul era în colț la Regală.   VOICU (fals intrigat): Cine să fi fost?   POMPILIAN: Mă întreb și eu. Provinciali poate.   VOICU: Fiindcă veni vorba, ce tiraj om fi având noi?   POMPILIAN: Treizeci de mii.   VOICU: Vrei să râzi.   POMPILIAN: Dacă nu crezi, întreabă la administrație. Întreabă-l pe Agopian. La nevoie, îți arată și bonul de tiraj: treizeci de mii în cap.   VOICU: Și în realitate?   POMPILIAN (gest cu mâna, parcă ar cântări cifrele): O mie opt. O mie nouă.   VOICU: Și câte se vând?   POMPILIAN: Știu eu? Șapte sute. Opt sute.   VOICU: Cu provincie cu tot?   POMPILIAN: Cu tot.   VOICU: Și pentru asta ne pierdem noi vremea aici?   ȘTEFĂNESCU (care tot timpul și-a văzut de lucru în boxă, ca și cum ar fi fost cu desăvârșire absent, ridică capul din hârtii): Pentru asta și pentru altele. Mai ales pentru altele.   POMPILIAN: Ce vrei să spui?   ȘTEFĂNESCU: Vino aici să-ți spun eu.   POMPILIAN (schimba cu Voicu o privire întrebătoare, se ridică, merge spre boxă. Se oprește în fata biroului lui Ștefănescu): Am venit.   ȘTEFĂNESCU (îi face semn să ocolească biroul și să treacă de partea cealaltă): Mai aproape. Lângă mine.   POMPILIAN (ocolește biroul și se oprește în spetele lui Ștefănescu, aplecându-se peste umărul lui).   ȘTEFĂNESCU (punând degetul brusc pe o coloană din gazetă): Cât?   POMPILIAN: Ce vrei să spui?   ȘTEFĂNESCU: Exact ce ai înțeles. Cât?   POMPILIAN: Șefule, nu știu ce vrei să spui.   STEFĂNESCU: Câți bani ei primit pentru asta?   POMPILIAN (continuând jocul inocenței): Pentru care asta?   ȘTEFĂNESU: Pentru toată povestea asta. De exemplu, pentru fraza asta. (Citește:) „Cititorii noștri cunosc obiectivitatea cu care am urmărit și deseori atacat activitatea domnului Protopopescu, în fruntea fabricii de conserve «Fructul», dar în fața marilor realizări recente, nu putem să nu recunoaștem în domnia-sa un mare înfăptuitor, un perfect gospodar, un factor economic însuflețit deopotrivă de mari inițiative și largi devotamente.” (Cu o schimbare de ton:) Frumos, n-am ce spune! Și nici nu cred că e prea scump. Cât?   POMPILIAN: Șefule, mă jignești.   ȘTEFĂNESCU: Tu mă jignești pe mine. Crezi serios că la vârsta mea, și după treizeci de ani de gazetărie, nu știu să citesc? Ești un recrut, băiatule.   POMPILIAN: Șefule, pe onoarea mea…   ȘTEFĂNESCU: Și încă un recrut prost. Mai ia lecții. Citește-l pe director. Acolo artă! Când pune o pilă, nici nu se simte. Simte numai cine trebuie. La tine totu-i cusut cu ață albă. Uite… (Citește mai departe:) „Spiritul de inițiativă al domnului Protopopescu, curajul său civic, dezinteresarea…” (Bruscă schimbare de ton:) Dar asta ce-i?   POMPILIAN: Care?   ȘTEFĂNESCU: Asta! (S-a ridicat în picioare, cu gazeta în mână.) Voicule! (Pleacă de la birou și ieșind din boxă se apropie de masa lui Voicu, în timp ce Pompilian se întoarce la masa lui de scris.) Ce e asta? (Îi arată ceva în josul paginii.) De unde a mai răsărit și asta? Alexandru cel Mare în Media… Ai trimis-o tu la tipografie?   VOICU: Nu. Poate dumneata.   ȘTEFĂNESCU: Da’ de unde! Nici n-am văzut manuscrisul. Nici nu mi-a trecut prin mână. (Citind din nou.) Alexandru cel Mare… de Alexandru Andronic. Andronic. Andronic. Cine-o mai fi și Andronic ăsta?   VOICU: Habar n-am. A fost pe-aci — zicea c-o să vină.   ȘTEFĂNESCU: Dar cine l-a dat la tipar? Ei cum, domnule, așa am ajuns, că răsar foiletoane-n gazetă fără să știe secretarul de redacție? Ce-i debandada asta?   POMPILIAN: L-o fi dat directorul.   ȘTEFĂNESCU (revenind spre boxă): Ei directorul și Alexandru cel Mare! (Ajuns la biroul lui, ridică receptorul și formează un număr.) Alo! Tipografia. Dă-mi-l pe sefu’ de atelier. Dă-mi-l pe Hubert, sau mai bine spune-i să vină până sus, cu revizia de aseară și cu șpalturile din pagina treia. Cu toate șpalturile, m-auzi? (Închide telefonul și se asază la birou, continuând să lucreze.)     SCENA VII   ACEIAȘI, FATA BLONDĂ   Un moment de tăcere. Ștefănescu lucrează în boxă, Pompilian, care pare a fi găsit un „subiect”, scrie, iar Voicu dormitează. Intră o fată tânără, blondă, douăzeci de ani, îmbrăcată cam bătător la ochi, dar nu dezagreabil, și nici mahalagește.   FATA BLONDĂ: Bună ziua! (Nu-i răspunde nimeni, nu o vede nimeni. Se apropie de masa lui Pompilian.) Vreau să vorbesc cu domnul director.   POMPILIAN (ridică privirea și constată că fata e „nostimă”): Eu sunt.   FATA BLONDĂ: Domnule director… (A pornit cu multă inimă, ritos, energic, dar se oprește scurt.) Nu ești dumneata.   POMPILIAN: După ce se vede?   FATA BLONDĂ: După tot.   POMPILIAN: Domnișoară, mă insulți.   FATA BLONDĂ: Se poate. Dar eu cu directorul vreau să vorbesc.   POMIPILIAN: Personal?   FATA BLONDĂ: Personal.   POMPILIAN: Despre ce?   FATA BLONDĂ: Despre… (A pornit să spună, dar, ca mai sus, se oprește brusc.) Nu pot să spun. E o chestiune intimă.   POMPILIAN: Intimă de tot?   FATA BLONDĂ: Nu te privește pe dumneata.   POMPILIAN: Dar te privește pe dumneata. Fiindcă dacă e „intimă de tot”, aici la redacție e cam incomod.   FATA BLONDĂ (fără violență, mai mult familiar): Obraznicule!   POMPILIAN: Iar dacă nu-i intimă, directorul nu-i aici.   FATA BLONDĂ: Vreau să fac o reclamație într-o chestiune din jurnalul de azi.   POMPILIAN (mai puțin interesat): De ce nu spui, domnișoară? (Arată cu degetul spre boxă.) Domnul de acolo.   FATA BLONDĂ: E director?   POMPILIAN: Mai mare. Secretar de redacție!   FATA BLONDĂ (se îndreaptă în direcția indicată, deschide ușa boxei, intră): Bună ziua!   (Ștefănescu continuă să lucreze fără să ridice capul.)   POMPILIAN: Voicule!   VOICU (întrebare mormăită): Mmm?   POMPILIAN: Uite colo! (Îi face semn să se uite la fata blondă din boxă.)   VOICU (ridică leneș capul și are un moment de surpriză. Hotărât, fata e nostimă): Cam blondă.   POMPILIAN: Și cam tânără.   VOICU: Dar mi-e somn. (Își culcă din nou copul pe masă.)   POMPILIAN: Și eu am de lucru. (Reîncepe să scrie.)   FATA BLONDĂ (care între timp aștepta, lângă ușa boxei, crezând că în cele din urmă Ștefănescu o va vedea, încearcă din nou să se semnaleze.) Bună ziua.   ȘTEFANESCU (fără să ridice privirea și continuând să lucreze): Da.   FATA BLONDĂ: Numele meu este Gaby Brăulescu.   ȘTEFĂNESCU (același joc): Da.   GABY (decisă „să-i dea drumul”): Domnule secretar!   ȘTEFANESCU: Da.   GABY: Da, da, dar dacă nu vă uitați la mine, eu nu pot să vorbesc.   ȘTEFĂNESCU: Despre ce e vorba, (ridică capul și în sfârșit o privește) domnișoară?   GABY: Despre asta. (Îi întinde ziarul, arătându-i în același timp un articol de pe ultima pagină.)   ȘTEFĂNESCU (citind): „Cronica dramatică. Teatrul de vară. «Ia-o mai încet», revistă în două acte și-un prolog.”   GABY: Am jucat și eu în piesa asta.   ȘTEFĂNESCU: Aha! Artistă.   GABY: Artistă, dar ce folos. Nu spune o vorbă de mine în toată cronica. Nici nu mă pomenește.   ȘTEFĂNESCU: Nu se poate!   GABY: De toate spune câte ceva. De toate. Numai de mine nu.   ȘTEFĂNESCU: Imposibil!   GABY (aproape plângând): Mă persecută. Totdeauna m-a persecutat. Și data trecută. Are ceva contra mea.   ȘTEFĂNESCU: Ți se pare dumitale.   GABY: Mi se pare? Citiți și dumneavoastră. (Parcurge cronica și citește, de ici, de colo, câte o frântură de frază:) „O apariție încântătoare, domnișoara Grigoriu… Admirabilă, domnișoara Yvette Stancu… Domnișoara Gigi Vasiliad a cântat tangoul Ai să mă uiți într-un ritm languros… Domnișoarele Cilibiu, Ștefănescu și Walter, în notă… Domnișoara Georgina Mălin e-un element care promite.” Vedeți? Pe toate, pe toate. Numai pe mine nu. Să spună și despre mine ceva. Nu zic mare lucru, dar măcar că am fost bine, sau că sunt în notă, sau că promit.   ȘTEFĂNESCU: Dar promiți?   GABY: Promit. Sigur că promit. Eu de asta am venit, domnule secretar. Să scrie și despre mine. Nu plec de aici până nu scrie.   ȘTEFĂNESCU: Ba de plecat o să pleci, că eu am de lucru.   GABY (dezolare): Care va să zică, n-am făcut nimic.   ȘTEFĂNESCU: Ba da. O să scrie și despre dumneata.   GABY: Când?   ȘTEFĂNESCU: Cu primă ocazie.   GABY: Mâine.   ȘTEFĂNESCU: Poate și mâine.   GABY: Și dacă tot scrie, să scrie și el două-trei rânduri mai mult, că nu-i cade mâna.   ȘTEFĂNESCU: Asta așa e.   GABY: Vă mulțumesc, domnule secretar. La revedere.   ȘTEFĂNESCU (cufundat din nou în hârtiile lui): La revedere.   GABY (dă să plece, dar se oprește în prag): Domnule secretar!   ȘTEFĂNESCU: Da.   GABY: Îmi puneți și fotografia?   ȘTEFĂNESCU: Ce fotografie?   GABY: Fotografia mea. Uite, o am aici. (Caută în poșetă și scoate o fotografie.) O puneți?   STEFĂNESCU: O punem.   GABY: S-o las?   STEFĂNESCU: Las-o.   GABY (după ce a lăsat fotografia pe masă): Ce-o să fie la teatru când or vedea-o! Îngălbenesc toate. (Iese din boxă.)   VOICU (care de la un timp s-a deșteptat din toropeală și a privit cu oarecare curiozitate scena din boxa, urmărind de la masa lui convorbirea de mai sus, o interpelează pe fată, care se îndreaptă spre ieșire): Domnișoară!   GABY: Poftim?!   VOICU (se ridică; vine spre ea): Dumneata o să faci carieră.   GABY: De unde știi?   VOICU: Presimt. Dumneata ai talent. Un anumit fel de talent.   GABY: M-ai văzut la teatru?   VOICU: Nu, dar te-am văzut aici. Ai fost foarte bine.   GABY: Vorbiți serios?   VOICU: Foarte. Vezi dumneata… (O ia de braț și pornesc împreună spre ieșire. Îi spune ceva cu voce scăzută — nu se aude bine ce. Fata izbucnește în râs.)   POMPILIAN (s-a oprit din scris și îi vede plecând): Ei domnu! Încotro?   VOICU: Mergem să ne plimbăm.   POMPILIAN: Și eu ce fac?   VOICU: Scrii! (Iese împreună cu Gaby prin stânga.)   SCENA VIII   ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN, HUBERT   Intră prin dreapta Hubert, șeful de atelier, având în mână mai multe șpalturi tipografice și un exemplar din „Deșteptarea”, revizia, plin de ștersături și semne cu creion roșu și albastru.   HUBERT (în trecere spre boxă): Salut, dom’ Pompilian.   POMPILIAN (continuând să scrie): Saltare!   HUBERT (intrând în boxă): Salut, dom’ Ștefănescu!   ȘTEFĂNESCU: Ce mi-ai făcut, Hubert?   HUBERT: Cu ce?   ȘTEFĂNESCU: Ai văzut gazeta de azi?   HUBERT: Am văzut-o.   ȘTEFĂNESCU: Și pagina treia?   HUBERT: Și.   ȘTEFĂNESCU: Ce foileton mi-ai pus în pagina treia?   HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm.   ȘTEFĂNESCU (deschide gazeta la pagina treia și i-o arată): Poftim!   HUBERT (citește): Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic.   ȘTEFĂNESCU: De unde mi l-ai scos pe Andronic ăsta?   HUBERT: Știu eu? De-aici, se vede, de la dumneavoastră.   ȘTEFĂNESCU (enervat): Mă rog, aseară, la revizie, ce foileton aveai în pagina treia?   HUBERT (moment de gândire): Să ne uităm.   ȘTEFĂNESCU: Uită-te.   HUBERT (deschide revizia și caută): Cronica literară.   ȘTEFĂNESCU: Și ce s-a făcut cu ea?   HUBERT (amintindu-și): A! Am trecut-o în pagina cincea. Casetă, coloana trei, patru și cinci.   ȘTEFĂNESCU: De ce?   HUBERT: Fiindcă n-aveam casetă. Caseta din pagina cincea a trebuit s-o scot. Era un articol despre prețul ovăzului. Și mi-a telefonat dom’ director azi-noapte să-l scot.   ȘTEFĂNESCU: Și?   HUBERT: L-am scos, ce era să fac? Dumneavoastră nu erați aicia, domnu Voicu dormea. L-am scos. Am luat atunci cronica literară din pagina doua și am trecut-o casetă în pagina cincea. Da’ mi-a rămas foiletonu din pagina doua liber. Și-atunci l-am băgat pe Alexandru ăsta în loc.   ȘTEFĂNESCU: De unde l-ai luat?   HUBERT: Din tipografie, de unde să-l iau! Era gata cules și l-am pus.   ȘTEFĂNESCU: Manuscrisul îl ai?   HUBERT: Nu-l am.   ȘTEFĂNESCU: Dar șpaltul? Dă-mi șpaltul.   HUBERT (caută în teancul de șpalturi aduse): N-am nici șpaltul. Trebuie să fie jos în atelier. Vi-l trimit eu cu Niță.   ȘTEFĂNESCU: Ascultă, Hubert. Cu articolul ăsta nu-i lucru curat. Nu e de la noi. Prin mâinile mele n-a trecut.   HUBERT (după un moment de gândire, se lovește cu palma pe frunte): Aoleu! Să știți că așa e. Nu e de la dumneavoastră. E de la „Revista istorică”.   ȘTEFĂNESCU: Ce revistă?   HUBERT: „Revista de istorie antică”. Se tipărește la noi în tipografie. S-or fi încurcat șpalturile.   ȘTEFĂNESCU: Halal tipografie!   HUBERT: Păi de, domnu Ștefănescu. Eu zece în n-am. Prost plătit sunt. Asta e.   ȘTEFĂNESCU: Treaba voastră. Eu am vrut doar să descurc afacerea cu foiletonul. N-am chef să mă trezesc în fiecare dimineața cu diverse chestii strecurate peste noapte în gazeta. Acum, c-am descurcat-o, poți să te duci.   HUBERT: Îți fi descurcat-o dumneavoastră, dar eu mai rău am încurcat-o. Ăștia de la „Revista istorică”, pentru o greșeală de tipar urlă zece săptămâni. Dar încă pentru una boacănă ca asta… (Își strânge revista și șpalturile și iese din scenă prin ușa din dreapta.)     SCENA IX   ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN   Moment mai lung de tăcere. Ștefănescu și Pompilian își văd fiecare de treabă la mesele lor. Pompilian, care în decursul scenelor precedente a scris cu oarecare întreruperi de gândire, scrie acum cu mare repeziciune.   POMPILIAN (a ajuns la ultima frază, a încheiat, a pus punct): Uf! (Își strânge hârtiile de manuscris, își ia pălăria, și-o pune-n cap și intră-n boxă.) Șefule, am terminat. (Pune hârtiile pe masă și dă să plece.) Și m-am dus.   STBFANESCU: Pompilian!   POMPILIAN: La revedere.   STBFANESCU: Pompilian!   POMPILIAN: Da!   ȘTEFĂNESCU: N-ai terminat. Îmi trebuie un cursiv de pagina întâia.   POMPILIAN: Da’ ce? E rândul meu?   ȘTEFĂNESCU: Nu știu. Mie să-mi dai un cursiv.   POMPILIAN: Mă iei cam repede, șefule. Nu era rândul meu azi. Să vedem ce zice țintarul. (Se apropie de „țintarul” lipit în perete și caută cu degetul.) Miercuri. Miercuri, miercuri… (a găsit) miercuri, cursiv pagina întâia: Grigoriu. Să-l scrie Grigoriu.   ȘTEFĂNESCU: Grigoriu nu-i aici.   POMPILIAN: Nici eu nu sunt. Am dispărut. (E gata să plece.)   ȘTEFĂNESCU (țipând): Pompilian!   POMPILIAN (s-a oprit locului, pironit de strigăt.)   ȘTEFĂNESCU (ritos): În cincisprezece minute îmi dai un cursiv.   POMPILIAN (înțelegând că nu mai e nimic de făcut): Fir-ar a dracului de meserie! (Își scoate pălăria și dă să iasă din boxă, ca să se întoarcă la masa lui de scris. În prag se oprește.) N-ai un subiect?   ȘTEFĂNESCU: Nu.   POMPILIAN: N-am subiect.   ȘTEFĂNESCU: Caută.   POMPILIAN (se întoarce la masa de scris): Niță!   SCENA X[modifică] ACEIAȘI, NIȚĂ   NIȚĂ: Poftiți?   POMPILIAN: Hârtie de manuscris.   NIȚĂ: Am terminat-o.   NIȚĂ (aducând hârtie): Prea le terminați repede și dumneavoastră.   POMPILIAN (după o pauză): Niță! N-ai un subiect?   NIȚĂ: Am avut unu aseară, da’ l-am dat. L-am dat lui domnu’ Voicu. (După o pauză:) Dacă mai găsesc vreunul…   SCENA XI   ACEIAȘI. ANDRONIC   ANDRONIC (intrând prin stânga, cu aceeași stângăcie ca și prima oară): Domnul director a venit?   NIȚĂ: Domnu director, nu. Nu prea vine. Da’ domnu Ștefănescu e colo. (Iese.)   SCENA XII[modifică] ANDRONIC, ȘTEFANESCU, POMPILIAN   ANDRONIC (după ce a intrat în boxă și a așteptat o clipă să fie remarcat): Bună ziua.   ȘTEFĂNESCU (fără să ridice capul din hârtii): Da.   ANDRONIC: Îmi dați voie să mă prezint. Numele meu este Andronic.   ȘTEFĂNESCU (același joc): Da… (După o trecere de moment, ca și cum abia ar fi auzit numele rostit:) Cum ați spus?   ANDRONIC: Andronic.   STEFĂNESCU: Andronic, cu… (Face un gest cu mâna arătând spre gazetă.)   ANDRONIC: Da.   ȘTEFĂNESCU: Luați loc, vă rog. Cu ce vă pot servi?   ANDRONIC: Vedeți, domnule...   ȘTEFĂNESCU: Ștefănescu…   ANDRONIC: Vedeți, domnule Ștefănescu, eu nu am plăcerea… vreau să spun nu am obișnuința… să citesc ziarul dumneavoastră… de altfel, în genere nu citesc ziare…   ȘTEFĂNESCU: Foarte hirte.   ANDRONIC: Mă rog?   ȘTEFĂNESCU: Foarte bine că nu citiți ziare. Nici eu nu le-aș citi, dacă aș putea. Mă obligă meseria.   ANDRONIC: Totuși… din întâmplare… mi s-a arătat în ziarul de astăzi un articol, semnat cu numele meu.   ȘTEFĂNESCU: Despre Alexandru cel Mare.   ANDRONIC: Întocmai. E un articol ce trebuia să apară într-o publicațiune de specialitate: „Reviste de istorie antică”. Nu-mi explic, nu înțeleg cum a ajuns aici.   ȘTEFĂNESCU: Nici eu nu-mi explic prea bine. Dar a ajuns.   ANDRONIC: Din nefericire.   ȘTEFĂNESCU: De ce „din nefericire”? E compromițător?   ANDRONIC: Nu. Vă rog să nu mă Înțelegeți greșit. Dar… vedeți… e un articol de știință… și e oarecum nepotrivit… nelalocul lui într-o gazetă zilnică de informație, de politică…   STEFĂNESCU: Și de scandal.   ANDRONIC: N-am vrut să spun asta.   ȘTEFĂNESCU: Dar ați fi putut spune. Și n-ați fi greșit prea mult…   ANDRONIC: În sfârșit… recunosc că mi-e penibil... da, penibil… ca articolul meu, care aduce o contribuție, îndrăznesc să spun, absolut nouă… poate epocală… la istoria lui Alexandru cel Mare… cel puțin într-un capitol al acestei istorii… să apară… așa cum a apărut. E penibil și poate chiar, în anumit fel, primejdios.   STEFĂNESCU: Primejdios?   ANDRONIC: Vedeți… eu sunt… poate știți… sau în sfârșit n-aveți cum ști… eu sunt conferențiar la facultatea de Litere… Catedra de istorie — istorie antică — este de câtva timp vacanță… S-ar putea crede, s-ar putea insinua că, publicând acest articol într-un cotidian, am încercat să provoc anumită rumoare în jurul numelui meu, în afară de cercurile universitare. E un procedeu neacademic, un procedeu neștiințific. Înțelegeți?   ȘTEFĂNESCU: Drept să spun, nu. Dar chiar dacă aș înțelege, de vreme ce articolul a apărut, nu văd ce mai putem face.   ANDRONIC: Mă rog, acest articol a fost publicat din eroare?   ȘTEFĂNESCU: Da.   ANDRONIC: Ei bine, nu s-ar putea da o dezmințire?   ȘTEFĂNESCU: Greu. O gazetă nu-și dă singură dezmințiri.   ANDRONIC: Vreți să spuneți că ar trebui să mă adresez altui ziar?   ȘTEFĂNESCU: Doamne ferește! În niciun caz. La urma urmelor, ce ați putea spune în acea dezmințire? „Domnul Alexandru Andronic, confereați universitar, aduce la cunoștința publicului că nu este una și aceeași persoană cu domnul Alexandru Andronic autorul articolului din «Deșteptarea»”.   ANDRONIC: Nu. Ar fi de ajuns să spun că acel articol a apărut în „Deșteptarea” fără consimțământul meu, că a apărut dintr-o eroare regretabilă.   ȘTEFĂNESCU: Regretabilă pentru cine? Nu cumva pentru ziarul „Deșteptarea” și pentru cititorii săi, (umflând tonul) care din această eroare au fost obligați să citească un articol lung, plicticos, prost scris, un articol plin de neadevăruri, teorii false și aberații, un articol care…   ANDRONIC: Dumneavoastră ați citit articolul?   ȘTEFĂNESCU: Nu.   ANDRONIC: Atunci cum puteți afirma?…   ȘTEFĂNESCU: Nu afirm nimic. Vă arăt doar în ce mod s-ar putea să răspundem, în ce mod s-ar putea să fim siliți a răspunde. Nu, nu, domnule profesor, ascultați-mă pe mine: toată chestia n-are nicio importanță. S-o lăsăm așa cum este.   ANDRONIC: Nicio importanță? Dar e tipărit!   ȘTEFĂNESCU (cu dispreț): Tipărit! (Cu oarecare amărăciune sceptică, blazată:) O gazetă trăiește o zi. Mai puțin decât atât. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită.   ANPRONIC: Totuși, mie mi se pare că un cuvânt tipărit…   ȘTEFĂNESCU: Pentru că n-ați trăit, ca mine, treizeci de ani în redacții și tipografii. Pentru că n-aveți, ca mine, mâinile pline de cerneală. Pentru că n-veți, ca mine, un uruit continuu de rotative în urechi. Pentru că n-ați văzut, ca mine, pierzându-se în neant milioane de tone de hârtie tipărită. Mâine dimineață, astă-seară, nu va fi un om în București, în România, pe globul pământesc un singur om care să știe, care să țină minte că profesorul Andronic a publicat un articol fără să vrea într-o gazetă care l-a tipărit fără să știe. (Sună telefonul. Ștefănescu a ridicat receptorul și vorbește aproape fără tranziție:) Da… Încă nu… Pagina doua, titlu pe trei coloane, bloc și aldine… Un singur clișeu… Merge numai la capitală. Încă nu… Da… (Închide telefonul.) Pompilian! Grăbește cursivul. Îi cere de la tipografie.   POMPILIAN (mai mult pentru el): Fir-ar al dracului de cursiv!   ANDRONIC: Mi se pare că vă deranjez.   ȘTEFĂNESCU: Sincer vorbind, da. E ora la care facem gazeta. Gazeta de mâine. Pentru că cea de azi, pentru noi (gest cu mâinile) a murit.   ANDRONIC: Nu s-ar putea ca în numărul de mâine să puneți, cel puțin, o erată?   ȘTEFĂNESCU: O erată: De ce?   ANDRONIC: Pentru că, vedeți, articolul meu e plin de greșeli de tipar.   ȘTEFĂNESCU: Toată gazeta e plină de greșeli de tipar!   ANDRONIC: Dar în cazul meu e un articol de știință. Sunt denumiri geografice, sunt date istorice. Nu mai înțelege nimeni nimic.   ȘTEFĂNESCU: Nici nu trebuie.   ANDRONIC: Dați-mi voie să vă arăt. Sunt fraze fără sens. Bunăoară, bunăoară aici. (Citește:) „Vom arăta altă dată și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — pe ce se întemeiază convingerea noastră că de la Prophtasia la Kabul, itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate până azi și care ar merita să fie aduse la lumină.” Ei bine, în loc de Prophtasia știți ce a apărut? În loc de Kabul știți ce a ieșit?   ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care sună din nou): Da!… Încă nu… Bine, bine… (Răcnind:) Bine! (Închizând telefonul:) Termină, Pompilian, termină odată, că mă-nnebunește tipografia!   POMPILIAN: Vine, vine!   ȘTEFĂNESCU (către Andronic, expeditiv): Domnule profesor, dacă vreți erată, fie și erată. Treceți dincolo, la o masă, scrieți pe o bucată de hârtie și mi-o aduceți.   ANDRONIC: O am aici. (Scoate din buzunar o hârtie.)   E gata scrisă.   ȘTEFĂNESCU: Cu atât mai bine. (Îi ia hârtia din mână și o pune pe birou, într-un colț.)   ANDRONIC: Aș mai avea multe de spus…   ȘTEFĂNESCU: Dar nu acum.   ANDRONIC: Sigur, nu acum… (Se pregătește să plece.)   Însă în ce privește onorariul…   ȘTEFĂNESCU: Ce onorar?   ANDRONIC: Era un tânăr adineauri aici… zicea că se ocupă el…   ȘTEFĂNESCU: Ce tânăr? Ce onorar? (Sună telefonul. Ridică receptorul.) Da… Agopian?… Care Agopian? La administrație, nu aici. (Închide telefonul.) Dobitoc.   ANDRONIC (intimidat de enervarea lui Ștefănescu): Eu vă las. Am onoarea… (Iese.)     SCENA XIII   ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN   POMPILIAN (a terminat cursivul și s-a repezit cu el spre boxă, lovindu-se de altfel de Andronic, care tocmai ieșea. Intră în boxă și întinde manuscrisul): S-a făcut.   ȘTEFĂNESCU: Despre ce ai scris?   POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului.   ȘTEFĂNESCU: Pentru sau contra?   POMPILIAN: Pentru.   ȘTEFĂNESCU: O făcuși! Nu știi că directorul e la cuțite cu Brănescu de la Instrucție?   POMPILIAN: Zău?   ȘTEFĂNESCU (ținând manuscrisul în mână): Acu ce vrei să fac cu ăsta? La coș! (E gata să-l arunce într-adevăr la coș. Pompilian i-l ia înapoi cu o mișcare scurtă.)   POMPILIAN: Stai, șefule, că altu’ nu scriu. Dă-l încoa’ să-l schimb. Ia să vedem! (Scoate stiloul din buzunar și începe să citească:) „Noua reformă a bacalaureatului este un eveniment fericit pentru învățământul nostru secundar.” (Ștergând și scriind:) Este un eveniment nefericit. (Către Ștefănescu, plin de subînțeles:) Ai, ce zici?   ȘTEFĂNESCU (mulțumit): Așa da. Dă-i drumul. Repede.   POMPILIAN: În trei minute. (Se întoarce în redacție, și, în picioare, la masă, își reface manuscrisul, ștergând și adăugând din când în când câte ceva.)     SCENA XIV   ACEIAȘI, DIRECTORUL   Intră Directorul prin dreapta. Patruzeci și cinci de ani. Încă tânăr și zvelt. Costum de vară, deschis, elegant. Nimic strigător, dar eleganța lui contrastează vizibil cu ținuta delăsată a celorlalți redactori.       POMPILIAN (continuând să scrie): Am onoarea să vă salut, domnule director!   DIRECTORUL (în trecere spre boxă, cu neatenție): Bună ziua, Pompilian. (Intră în boxă.) Ai ceva pentru mine, Ștefănescule?   ȘTEFĂNESCU: Azi nimic. Ieri erau niște hârtii. Le-am lăsat pe birou, la dumneata.   DIRECTORUL: N-am putut să trec ieri.   ȘTEFĂNESCU: Știu.   DIRECTORUL: Dar. Am telefonat. S-a scos articolul cu ovăzul din pagina cincea?   ȘTEFĂNESCU: S-a scos.   DIRECTORUL: Uite ce e, Ștefănescu: de aici încolo, câteva zile, niciun cuvânt despre ovăz. Ovăz, grâu, porumb… Nimic. Nu există. Înțeles?   ȘTEFĂNESCU: Înțeles.   DIRECTORUL (zărește pe birou, într-un colț, fotografia fetei blonde și o ia în mână): Dar asta ce-i!   ȘTEFĂNESCU: Care?   DIRECTORUL: Fotografia asta. (O privește.) Nostimă fată!   ȘTEFĂNESCU: O nebună. Vrea să-i punem poza la gazetă.   DIRECTORUL (foarte liniștit rupe fotografia în patru și-o aruncă la coș): Și asta? (A luat în mână erata lăsată de Andronic și o parcurge cu privirea, citind câte un cuvânt.) Prophtasia… Marocardo… Oxyartes… Ce-i asta?   ȘTEFĂNESCU: Alt nebun… Vrea erată. Auzi dumneata: erată!   DIRECTORUL (cu același gest de mai sus, rupe hârtia, aruncând-o la coș): Cum stai cu gazeta?   ȘTEFĂNESCU: Prost. Peste un ceas trebuie să închei provincia, și n-am pân’ la ora asta mai nimic.   DIRECTORUL: Ai nevoie de-un articol?   ȘTEFĂNESCU: Mi-ar trebui un editorial.   DIRECTORUL: Editorial n-am timp. Îți fac o casetă pentru ultima pagină.   ȘTEFĂNESCU: Fie și casetă.   DIRECTORUL: Mă duc s-o scriu. (Iese din boxă și se îndreaptă spre ușa din fund a direcției, dar se oprește în treacăt la masa lui Pompilian, pe care îl întreabă cu neglijență:) Despre ce scrii, Pompilian?   POMPILIAN: Despre reforma bacalaureatului. Îi trag un frecuș lui Brănescu de la Instrucție, de-o să ne țină minte.   DIRECTORUL: Te dai la el?   POMPILIAN: Tare. Tare de tot.   DIRECTORUL: Asta nu se poate.   POMPILIAN: De ce, domnule director?   DIRECTORUL: Pentru că nu se poate.   POMPILIAN: Bine, dar dom’ Ștefănescu zicea adineauri… (Către Ștefănescu, ridicând vocea, ca să fie auzit din boxă:) Șefule!… Nu ziceai că Brănescu de la Instrucție…   ȘTEFĂNESCU: E la cuțite cu directorul.   DIRECTORUL: Ei, „la cuțite”! Exagerați și voi. Și pe urmă, trebuie să fim obiectivi.   ȘTEFĂNESCU: Te-ai împăcat cu Brănescu?   DIRECTORUL: L-am văzut ieri într-o chestie.   ȘTEFĂNESCU: Ei, atunci, da. Să fim obiectivi. Schimbă macazul, Pompilian.   POMPILIAN: Iar? Fir-ar al dracului de articol! M-apucă noaptea cu el.   DIRECTORUL: Vino la mine, în birou, să-l văd și eu (Prin ușa din fund, intră la direcție, lăsând ușa deschisă.)   POMPILIAN (îl urmează, citind începutul articolului): „Noua reformă a bacalaureatului este un eveniment nefericit pentru învățământul nostru secundar.” (Cu tocul șterge un cuvânt.) Este un eveniment fericit.     SCENA XV   ȘTEFĂNESCU, POMPILIAN, MAGDA   MAGDA (intră prin stingă, e foarte tânără, simplu îmbrăcată într-o rochie sportivă de dimineață; i se adresează lui Pompilian, tocmai când acesta a ajuns aproape în pragul direcției și e gata să intre): Mă iertați că vă întrerup, domnule. Aș vrea să vorbesc cu domnul Alexandru Andronic.   POMPILIAN (căutând): Andronic… Andronic… Parc-am auzit de numele ăsta… O fi din administrație… (Intră la direcție și închide ușa după el.)   SCENA XVI   ȘTEFĂNESCU, MAGDA   Magda rămâne un moment nedumerită în fața ușii închise. Pe urmă, uitându-se în dreapta și în stânga, cu oarecare curiozitate, vine în planul I. Îl observă în sfârșit pe Ștefănescu și intră în boxă.   MAGDA: Bună ziua, domnule!   ȘTEFĂNESCU (nici nu ridică privirea din hârtii): Da.   MAGDA: Vă pot cere o informație?   ȘTEFĂNESCU (același joc): Nu.   MAGDA: Păcat. (Puțin intimidată de bruschețea răspunsului, ezită, parcă ar vrea să plece, face un pas spre ușa boxei, se oprește.) Totuși… (Pe urmă, repede:) Domnul Andronic la ce oră vine?   ȘTBFĂNESCU (sărind:) Cum? Iar vine?   MAGDA: Așadar, a fost.   ȘTEFĂNESCU: A fost, dar vine iar?   MAGDA: Asta nu știu. Tocmai de asta întreb.   ȘTEFĂNESCU: Și eu de unde să știu?   MAGDA: Nu e redactor aici?   ȘTEFĂNESCU: Redactor! Asta ne-ar mai lipsi!   MAGDA: Totuși, în ziarul de astăzi, e un articol semnat cu numele lui.   ȘTEFĂNESCU: Da. Un articol. Unul singur. Și e de ajuns un articol ca să nu mai am liniște. De azi-dimineață, de când a apărut, numai cu el am avut de-a face.   MAGDA: Nu mă miră.   ȘTEFĂNESCU: Te pomenești că dumneata tot pentru articolul ăsta ai venit!   MAGDA (după o ezitare): Da… Aș fi vrut să cer unele lămuriri.   ȘTEFĂNESCU: Mie?   MAGDA: Domnului Andronic. Dar dacă nu-i aici.. (După o pauză:) Vedeți, articolul afirmă unele lucruri ciudate, aș putea spune tulburătoare… Dacă s-ar adeveri, ar fi îngrozitor… Până acum era stabilit că drumul de la Prophtasia la Kabul, Alexandru l-a făcut în iarna 330—329 înainte de Hristos... Domnul Andronic pretinde însă că abia un an mai târziu, în iarna 329—328.   ȘTEFĂNESCU (nerăbdător): Bine, dar ce importanță…   MAGDA: Imensă, domnule. Știu că vreți să spuneți că data aceasta a mai fost susținută înainte și de alți istorici, că, de exemplu, Hoygharth și Wuertemburg adoptă aceeași cronologie.   ȘTEFĂNESCU: Ascultă, domnișoară. Puțin îmi pasă.   MAGDA (îl întrerupe; vorbește animat): Vă cred. Și mie puțin mi-ar păsa dacă ar fi numai atât. Dar domnul Andronic face o ipoteză îngrozitoare, insinuează, afirmă, că în 330 Alexandru s-ar fi putut afla în Media, (subliniind) în 330, în momentul asasinării lui Parmenion, ba chiar că ar fi luat parte la asasinat.   ȘTEFĂNESCU (fierbând): Ei și?   MAGDA: Ar fi groaznic. E o crimă oribilă. Alexandru nu poate… Alexandru nu trebuie…   ȘTEFĂNESCU (izbucnind): Ia ascultă domnișoară. Dumneata ai timp de glume. Eu n-am.   MAGDA: Dar nu glumesc deloc. Nici n-aș îndrăzni cu lucruri atât de grave.   ȘTEFĂNESCU: Grave! Fleacuri. Prostii. Idei fixe. Eu n-am timp. Înțelegi? N-am timp. Eu fac aici o gazetă. Știi dumneata ce e o gazetă? Fapte, fapte, fapte! Și dumneata mă ții de vorbă ca să-mi spui povești cu Alexandru cel Mare. Că a făcut, că a dres, că s-a dus, că nu s-a dus. Din partea mea, ducă-se! La 329, la 330, sau la 3330, mie totuna mi-e. Treaba lui. Treaba dumitale. Pe mine să mă lăsați în pace. Eu am de lucru. Înțelegi? Pricepi?   Mă auzi?   MAGDA (care nu și-a pierdut cumpătul, cu toată izbucnirea lui Ștefănescu): Înțeleg. Pricep. Mai ales aud… Dar îmi pare rău.   SCENA XVII   ACEIAȘI, POMPILIAN   POMPILIAN (ieșind de le direcție): Șefule, s-a terminat. (Vine repede spre boxă, cu manuscrisul în mână.) Uite-ți cursivul. Să nu mă ții, că nu stau. Salutare!   ȘTEFĂNESCU: Un moment, să-l citesc.   POMPILIAN: Nu-i nevoie. L-a văzut directoru’. A zis că merge. Dă-i literă și trimite-l. Salutare!   ȘTEFĂNESCU (a luat articolul și scrie pe el cu creionul într-un colț, probabil indicația de literă): Pompilian!   POMPILIAN (furios, speriat că va fi din nou reținut): Ce mai e?   ȘTEFĂNESCU: Lasă manuscrisul jos la tipografie. Tot ești în drum.   POMPILIAN (ia articolul și dispare în mare grabă): Salutare!     SCENA XVIII   ȘTEFĂNESCU, MAGDA   MAGDA: Înainte de plec, mai pot pune o întrebare?   ȘTEFĂNESCU (potolit între timp): Scurtă.   MAGDA: Chiar dacă e indiscretă?   ȘTEFĂNESCU: Dacă e scurtă, nu e indiscretă.   MAGDA: Despre ce e vorba în articolul acestui domn… Pompilian?   ȘTEFANESCU: Despre un om pontic. Brănescu de la Instrucție.   MAGDA: Îl laudă sau îl atacă?   ȘTEFANESCU: Îl atacă. Ba nu, îl laudă.   MAGDA: Totuna. Îl laudă, îl atacă, oricum, n-are nicio importanță. Crezi într-adevăr că Brănescu e mai interesant decât Alexandru cel Mare? Crezi că toată gazeta asta, cu toți oamenii ei, cu Brănescu, cu Pompilian, cu dumneata, există? Există într-adevăr? Crezi că sunteți mai adevărați, mai vii, crezi că sunteți mai frumoși decât Alexandra cel Mare?... (Un moment a rămas pe gânduri; pe urmă, brusc:) Bună ziua, domnule! (Iese din boxă.)   ȘTEFANESCU (puțin intrigat): Domnișoară! (Magda nu întoarce capul. Se îndreaptă liniștită spre ușa de ieșire din stânga. El se ridică de la birou și din boxei o mai strigă o dată:) Domnișoară!   MAGDA (se oprește, se întoarce): Ce s-a întâmplat?   ȘTEFĂNESCU: Domnișoară… (Se apropie de ea.) La urma urmelor, ce-ți pasă dumitale de Alexandru cel Mare?   MAGDA (simplu): Îl cunosc.   ȘTEFĂNESCU: Pe cine?   MAGDA: Pe Alexandru cel Mare. (Cu gravitate, cu ușoară emoție:) Îl cunosc. Îl știu. L-am văzut. Uneori îl văd.   ȘTEFĂNESCU (nedumerit, îngrijorat): Nu înțeleg.   MAGDA: Sigur că nu înțelegi. Dar eu, sunt clipe când îl văd foarte bine. Aș putea să-i vorbesc… Uite! Suntem în iunie (schimbare de voce), 2, 3, 4 iunie 323. Nopți grele de vară în Asia. Corturile ard încă de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm încinși, cu spada în mină, cu scutul la căpătâi. Un singur om veghează, sub stele albe, și printre stele, steaua lui, care încă n-a căzut. Are treizeci și trei de ani. A cucerit jumătate de planetă și are mâinile pure. Mâini albe, lungi, tinere. În zori, va face un semn și cei patruzeci de mii de oameni se vor pune din nou în mișcare, să cuprindă cu armele cât pământ a rămas. În zori! Dar e încă noapte. Și steaua lui, care n-a căzut, va cădea. Apropie-te de el. Mâinile lui ard… Fruntea e caldă… Buzele sunt palide…   ȘTEFĂNESCU (foarte îngrijorat): Domnișoară, poate ți-e rău…   MAGDA (continuă încă un moment reveria începută, și pe urma izbucnește în râs － râs tânăr, sincer): Te-am speriat.   ȘTEFĂNESCU (sever): Dumneata… dacă ai fi fata mra, nu te-aș lăsa să umbli pe stradă, cu capul în nori.   MAGDA: Dar nu sunt. Și nici nu vreau. Dumneata, întoarce-te la faptele dumitale diverse. Eu plec… cu Alexandru cel Mare. (Iese prin stânga, râzând ușor, copilărește, fericită.)       SCENA XIX   ȘTEFĂNESCU, apoi DIRECTORUL   Ștefănescu rămâne singur în scenă, privind lung după fata care a ieșit. Telefonul din boxă sună, dar el nu aude. Face câțiva pași spre planul I al scenei, încet, îngândurat. Când ajunge la ușa boxei, se oprește în prag, rezemat cu spatele de boxă. Telefonul sună mereu. În momentul acesta intră Directorul, din cabinetul lui, cu un manuscris în mână. Sa apropie de Ștefănescu, care nu-l aude.   DIRECTORUL (lovindu-l ușor pe umăr): Ce-i cu dumneata?   ȘTEFĂNESCU (indiferent): Nimic.   DIRECTORUL (arătând cu capul spre telefonul care sună mereu): Nu răspunzi?   ȘTEFĂNESCU (într-o doară): Ba da. (Intră fără precipitarea obișnuită în boxă și ridică receptorul.) Da… Eu… Nu… (Bruscă ridicare de voce:) Am zis: nu! Schimbă! Schimbă tot. (A revenit la stilul normal, a reintrat în funcțiune.) Ridici cursivul cu un vingalac… șase-șaptele… în pagina doua… Da… (Închide telefonul, se așază la masă, pe urmă, către Director:) Ai terminat caseta?   DIRECTORUL (dându-i manuscrisul): Uite-o. Ce zici, n-ar merge editorial?   ȘTEFĂNESCU (răsfoind foile manuscrisului): Cam scurt pentru editorial.   DIRECTORUL: Mai rărești rândurile.   STEFĂNESCU: Să-ncercăm. Semnezi?   DIRECTORUL (blazat): Cu inițiale. E de ajuns.   ȘTEFĂNESCU: Ba, uneori, prea mult. (Continuă să lucreze în tăcere.)   DIRECTORUL (și-a aprins o țigară și se așază pe un colț de masă; după un timp): M-am uitat prin gazetă.   Moartă. N-are nimic. Nimic.   ȘTEFĂNESCU: Ce să-i fac? O scriu eu?   DIRECTORUL: Știri vechi. Reportaje răsuflate. Articole idioate… Ai văzut articolul lui Grigoriu?   ȘTEFĂNESCU: E un om subțire. Și are idei.   DIRECTORUL: Mie nu-mi trebuie oameni subțiri. Și   n-am ce face cu ideile lor. (Ironic:) Idei! Ideile omoară o gazetă.   ȘTEFĂNESCU: Nu pe a noastră, în orice caz.   DIRECTORUL: A noastră! Gazeta noastră e o porcărie.   ȘTEFĂNESCU: Mai mare chiar decât crezi. Dar ce să fac cu o redacție neplătită de trei luni? Oamenii nu mai pot.   DIRECTORUL: Las’, că se aranjează ei. Nu-l plâng eu pe Pompilian.   ȘTEFĂNESCU: Pe Pompilian, nu. Dar pe Voicu, dar pe Grigoriu?   DIRECTORUL: Se învârtesc.   ȘTEFĂNESCU: Și dacă nu pot să se „învârtească”? Și dacă nu se pricep?   DIRECTORUL: Foarte râu. Eu ce să le fac? Eu închid ochii. Restul e treaba lor. Să mai ciupească și ei, de ici, de colo…   ȘTEFĂNESCU: Bună școală, n-am ce zice.   DIRECTORUL: Nu suntem aici într-un pension de fete. Suntem într-o redacție.   ȘTEFĂNESCU: Și încă ce redacție!   DIRECTORUL: Să lăsăm gluma. Așa nu mai merge.   ȘTEFĂNESCU: Ba, deocamdată, de bine de rău, mai merge. Dar mă întreb cât timp. Uite, zincografia nu mai vrea să lucreze. Și azi mi-au oprit patru clișee. Vor bani.   DIRECTORUL: Canalii.   ȘTEFĂNESCU: Mai grav e cu tipografia. Mă tem că ne lasă.   DIRECTORUL: Alte canalii.   ȘTEFĂNESCU: Ne trebuie bani.   DIRECTORUL: Nu, Ștefănescule, ne trebuie altceva. Ne trebuie o lovitură. O lovitură, înțelegi? Ceva tare, tare. Ceva senzațional.   ȘTEFĂNESCU: O bombă.   DIRECTORUL: Da. O bombă. Un scandal. O crimă.   ȘTEFĂNESCU: Crimele nu rentează. Sunt în toate gazetele.   DIRECTORUL: Poate că ai dreptate. În orice caz, un scandal. Ceva care să răsune, să aducă cititori, să ridice tirajul.   ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care din nou sună): Da… (Strigând:) Cum?… De ce?… Ei, drăcia dracului… (Trântește receptorul și închide furios telefonul.) Lua-v-ar dracul cu tipografie cu tot!   DIRECTORUL: Ce s-a întâmplat?   ȘTEFĂNESCU: Mi-au încurcat toată paginația. Una spun eu, alta fac ei. Iar o să iasă o halima.   DIRECTORUL: De ce nu te duci până jos, în atelier? Mai scutură-i puțin..   ȘTEFĂNESCU: M-aș duce, dar n-am pe cine să las aici. Te pomenești că sună provincia între timp.   DIRECTORUL: Rămân eu… dacă nu stai mult.   ȘTEFĂNESCU: În cinci minute sunt înapoi. (Strânge de pe masă oarecare hârtii, șpalturi, manuscrise și pleacă cu ele.)   DIRECTORUL: Și gândește-te la ce ți-am spus. O lovitură. Ne trebuie o lovitură.     SCENA XX   DIRECTORUL, POMPILIAN   DIRECTORUL (rămas singur, înconjoară masa lui Ștefănescu, se uită distrat prin hârtii): O lovitură… o lovitură… (Se așază pe scaunul lui Ștefănescu și își aprinde o țigară.)   POMPILIAN (intră în mare grabă prin stânga, se repede la ușa direcției, o deschide): Domnule director! (A băgat de seamă că nu e nimeni la direcție, și se întoarce.) Niță! Șefule! Directorul a plecat?   DIRECTORUL (leneș): Ce e, Pompilian?   POMPILIAN: Acolo sunteți? (Vine grabnic spre boxă și se oprește în pragul ei. E, în mod vizibil, purtătorul unei mari vești.) Domnule director! Să vă spun una… să-ncremeniți!   DIRECTORUL (mai degrabă indiferent): Spune.   POMPILIAN: Cine credeți că e jos?   DIRECTORUL: Unde jos?   POMPILIAN: Jos, la noi. Pe scări.   DIRECTORUL (ridicare din umeri): Știu eu?!   POMPILIAN (se apropie de birou, se reazemă cu amândouă mâinile de margine, se apleacă peste masă): Bucșan.   DIRECTORUL (surprins, neîncrezător): Griguță?   POMPILIAN: El.   DIRECTORUL (care nu poate crede): Bucșan-Remet?   POMPILIAN: În persoană.   DIRECTORUL: Fugi d-acolo!   POMPILIAN (vexat): Dom’le director, îmi pare rău! Nu-l cunosc eu pe Bucșan? L-am văzut cu ochii mei, jos la poartă. Întreba la ce etaj e „Deșteptarea” și dacă directoru-i aici. Vine, vă spun ca vine. Am luat-o ’nainte pe scări să v-anunț.   DIRECTORUL (e într-adevăr uimit; se ridică în picioare): Bucșan aici! (Repede:) Pompilian, șterge-o.   POMPILIAN: Am dispărut.   DIRECTORUL: Dar rămâi pe aproape. Stai pe la administrație. Cine știe? Poate avem nevoie de tine.   POMPILIAN: Am înțeles. (Iese repede prin dreapta.)     SCENA XXI   DIRECTORUL, BUCȘAN   DIRECTORUL (ieșind în întâmpinarea lui Bucșan, care intră prin stânga): Coane Griguță! Dumneata la noi? Ce surpriză! Dar de ce te-ai deranjat? De ce nu mi-ai dat un telefon? Veneam eu.   BUCȘAN (cincizeci de ani. Eleganță sobră, precisă. Răceală neafectată): Așteptai un telefon? De la mine?   DIRECTORUL: Daa… Eu, totdeauna aștept.   BUCȘAN: Totdeauna — și mai ales astăzi?   DIRECTORUL: De ce „mai ales”?   BUCȘAN: Ascultă! Să vorbim limpede.   DIRECTORUL: Să vorbim — dar nu aici. Vino la mine, în birou. (Gest cu mâna spre biroul direcției.)   BUCȘAN: Nu, Prefer aici. E mai sigur. (Privește de jur împrejur.) Sunt mai multe ieșiri. Și pe urmă, sper să nu fie mult de vorbă. Ia spune-mi: cât vrei?   DIRECTORUL: Cât mai mult. Dar pentru ce?   BUCȘAN: Pentru infamia de azi.   DIRECTORUL (după un moment de gândire): Care din ele?   BUCȘAN: Sunt mai multe?   DIRECTORUL: Niciodată una singură. Deviza mea.   BUCȘAN: Și a gazetei dumitale…   DIRECTORUL: Da. În fiecare zi, mai multe infamii, cât mai multe cu putință. Numai că în momentul de față nu știu exact la care din ele te referi.   BUCȘAN: Cinic — ai?   DIRECTORUL: Nu. Surprins. Sincer surprins. Nu știu despre ce e vorba…   BUCȘAN: E în gazeta dumitale de astăzi un articol foarte interesant.   DIRECTORUL: Imposibil!   BUCȘAN: Ba da, ba da…   DIRECTORUL: Serios? Mă flatezi, coane Griguță. Mă flatezi, dar nu cred.   BUCȘAN (cu ironie): Poate n-ai citit.   DIRECTORUL: Ba, din întâmplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un număr din „Deșteptarea” și îl ține în mână, privindu-l.) Opt pagini de prostii și vechituri.   BUCȘAN: Iar între aceste prostii și vechituri, bine camuflat, un mare șantaj.   DIRECTORUL (râde): Cum exagerezi, coane Griguță! Un mare șantaj! Cel mult câteva mici găinării. Îmi cunosc gazeta și îmi cunosc oamenii. Nu e nici unul între ei capabil de un mare șantaj.   BUCȘAN: Dar dumneata ești capabil!   DIRECTORUL: Da, când îmi dau osteneala.   BUCȘAN: Și ți-ai dat-o.   DIRECTORUL: Coane Griguță, nu vrei să-mi explici?   BUCȘAN: Ba da. Tocmai de aceea am venit. Ascultă-mă: mie îmi plac corsarii. Când mă atacă din față. Mă supără doar când îmi sar din spate. Vreau să vorbim sincer: ca între bandiți. Ca între doi bandiți onorabili. Spune: ce vrei? cât vrei?   DIRECTORUL: Ești brutal.   BUCȘAN: Sunt grăbit.   DIRECTORUL: Și rău informat. Ca toți oamenii grăbiți. Habar n-am la ce faci aluzie. Poate… poate la afacerea Canin.   BUCȘAN: Și la afacerea Canin.   DIRECTORUL: Ei bine, îți dau cuvântul meu de onoare că până aseară n-am știut că ești amestecat în ea. Nu știam că e afacerea dumitale. Știam că faci petrol, știam că faci metalurgie, nu știam că lucrezi în cereale.   BUCȘAN: Dar ai aflat… la timp.   DIRECTORUL: Aseară. Și îndată ce am aflat, am dat ordin să se scoată din gazetă orice aluzie, cât de vagă, în chestia cerealelor. Era un întreg articol despre prețul ovăzului, și s-a scos din pagină.   BUCȘAN: Din pura generozitate.   DIRECTORUL: Nu. Din calcul. Știam, bănuiam, că ți-ar fi agreabil ca timp de zece-cincisprezece zile să nu se prea vorbească despre afacerea asta. Cel puțin până la încheierea definitiva a contractelor. Și mai știam că dacă voi veni să te vizitez, să zicem poimâine, voi găsi la dumneata oarecare înțelegere.   BUCȘAN: Și oarecare bani.   DIRECTORUL: Văd că-ți plac expresiile triviale. Da. Fie: oarecare bani. Știam ca n-o să-mi faci dificultăți.   BUCȘAN: Dar ca să fii mai sigur, ai preferat să ameninți.   DIRECTORUL: Nu.   BUCȘAN: Ba da. Să ameninți, să strângi documente. Să le închizi în sertarul dumitale. Și să insinuezi că ești gata să le publici… altă dată. Vechiul sistem de șantaj: altă dată.   DIRECTORUL: Coane Griguță, iartă-mă; nu știi ce vorbești.   BUCȘAN: Se poate. Dar știu să citesc. (Îi smulge ziarul din mână, îl deschide grăbit, caută ceva, și pe urmă i-l viră sub ochi.) Asta ce e?   DIRECTORUL: Alexandru cel Mare în Media. (După o secundă:) Ce ai dumneata comun cu Alexandru cel Mare?   BUCȘAN: Multe. Dacă citești printre rânduri. Ascultă! (Citind:) „Alexandru cel Mare așteaptă încă un an pentru a da o nouă lovitură, și aceasta nu pentru că spiritul său de aventură nu-l împinge mai departe, ci pentru că se lovește acum de problema gravă a cerealelor. El trebuie să hrănească importante efective de cavalerie, și chiar dacă ar izbuti să organizeze un monopol al ovăzului…” (Ridică ochii din ziar.) Un monopol al ovăzului — nu e clar?   DIRECTORUL: Vrei să spui că-i o aluzie la afacerea Carun?   BUCȘAN: Aluzie? Nu. Atac direct. Ascultă mai departe. (Citește subliniind fiecare intenție:) „Vom arăta altă dată — vezi, altă dată — și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — evident că preferi! — pe ce se întemeiază convingerea noastră — sigur! convingerea! ești un om de convingeri dumneata!... — că între Protar și Carun itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate (pronunțând cuvânt cu cuvânt) și care ar merita să fie aduse la lumină”. E clar, nu? (Aruncă gazeta pe masă.) Plătește sau aduc la lumină.   DIRECTORUL (a ascultat tot timpul nedumerit, dar calm. Ia gazeta în mână și se uită cu atenție la articolul citit): E o prostie. O confuzie. O eroare.   BUCȘAN: E ceva mai simplu: un șantaj.   DIRECTORUL: Nu înțeleg nimic.   BUCȘAN: Ba eu înțeleg tot. Sau, ca să fiu drept, e un lucru pe care nici eu nu-l înțeleg. De unde ai dumneata informații asupra afacerii Protar?   DIRECTORUL: Protar? Ce-i aia?   BUCȘAN: O publici în gazetă, și pe urmă mă-ntrebi pe mine ce-i aia? Proiectul e în cartoanele mele de un an. Credeam că nu-l știe nimeni. Văd că m-am înșelat. Tocmai de aceea am venit să te întreb: Ce știi? Cât știi? Și cât vrei pentru ceea ce știi?   DIRECTORUL: Coane Griguță, de vrut aș vrea mult, dar nu știu nimic.   BUCȘAN: Prin urmare, refuzi.   DIRECTORUL: Refuz să înțeleg. Refuz să cred. Am impresia că-ți bați joc de mine. Îmi arăți un articol idiot, un foileton de istorie — Alexandru cel Mare! — scris dracu știe de cine… (Ia gazeta în mână și se uită la semnătura foiletonului.) Alexandru Andronic! Cine o mai fi și ăsta…   BUCȘAN: Nu știi cine e?   DIRECTORUL: Nu.   BUCȘAN: Nu-l cunoști?   DIRECTORUL: Nu.   BUCȘAN: Joci tare. Joci mai tare decât credeam. Dar greșești, te previn. Eu știu să lupt.   DIRECTORUL: Coane Griguță…   BUCȘAN: Am terminat, pentru azi. Te sfătuiesc să te gândești bine la ce faci. Mă găsești mâine dimineață la nouă, la birou. Poate te răzgândești între timp și n-ar fi rău — crede-mă pe mine.   DIRECTORUL: La urma urmelor… poate că ai dreptate… poate… cine știe?... poate că mă răzgândesc…   (Bucșan iese repede prin stânga, fără să salute.)     SCENA XXII   DIRECTORUL, pe urmă POMPILIAN   DIRECTORUL (rămas pe gânduri): Protar… Protar… (Cu o mișcare decisă, merge spre telefonul din boxă și formează în grabă un număr.) Alo! Tipografia? Ștefănescu e acolo? Spune-i să urce sus. Imediat. Îl aștept. (Închide telefonul și iese din boxă.) Pompilian!   POMPILIAN (intră prin dreapta): A plecat?   DIRECTORUL: Pompilian, cine este Alexandru Andronic?   POMPILIAN: Andronic? Am mai auzit de numele ăsta, astăzi, da’ cine e habar n-am.   DIRECTORUL: E la noi în redacție. Unul cu numele ăsta sau cu un pseudonim?   POMPILIAN: Nu cred— n-am auzit…   DIRECTORUL: Articolul ăsta l-ai văzut? (Îi arată foiletonul din gazetă.)   POMPILIAN: Alexandru cel Mare în Media, de Alexandru Andronic… O fi vrun colaborator din afară.   DIRECTORUL: Da, se poate, dar trebuie să știm cine e.     SCENA XXIII   ACEIAȘI, VOICU   VOICU (intrând prin stânga): Să trăiți, domnule director. (Către Pompilian:) Agopian a venit?   POMPILIAN: Nu.   VOICU: Domnule director, vă rog să mă iertați, dar eu nu mai pot. Zicea Agopian că ne dă azi ceva din chenzină, și…   DIRECTORUL: Lasă asta acum.   VOICU: N-am nici un ban, domnule director.   DIRECTORUL: Nici eu n-am. Dar o să avem. Și tu și eu, și toată gazeta. Cunoști pe unul Andronic?   VOICU: A fost pe aici.   DIRECTORUL: Când?   VOICU: Azi-dimineață. Zicea că se întoarce. Dar eu am plecat. Poate s-a întors.   DIRECTORUL: Ce voia?   VOICU: Vă căuta pe dumneavoastră.   DIRECTORUL: Pe mine? De ce?   VOICU: N-a vrut să spună. Zicea că e o chestie de extremă importanță.   DIRECTORUL: Avea dreptate. De extremă importanță.   VOICU: M-aș mira. Arăta mai mult a ageamiu. Zicea ca-i profesor.   DIRECTORUL: Și încă ce profesor! Ar putea să ne dea lecții. La toți. Băieți, pe Andronic asta trebuie să-l găsim. Astăzi. Neapărat. De sub pământ. Cu orice preț!     SCENA XXIV   ACEIAȘI, ȘTEFĂNESCU   ȘTEFĂNESCU: M-ai chemat, dom’le director?   DIRECTORUL: Ștefănescule, am găsit.   ȘTEFĂNESCU: Ce?   DIRECTORUL: Lovitura. Marea lovitură!   ȘTEFĂNESCU (sceptic): Zău?   DIRECTORUL (strânge gazeta în mână): O am, o am aici.   ȘTEFĂNESCU: Unde?   DIRECTORLL: Unde te așteptai mai puțin. În gazeta noastră.   ȘTEFĂNESCU: Să văd.   DIRECTORUL: Uite. (Îi dă ziarul în mână și îi arată cu degetul foiletonul.) E mai mult decât o lovitură. E o revoluție! Ștefănescule, eu am plecat. Rămâi aici. Nu te dezlipești de lângă telefon. Fii gata pentru o ediție specială. În orice caz, păstrează-mi o pagină liberă. (Se îndreaptă spre ieșirea din stânga, urmat de cei doi. Din prag, se mai întoarce o dată la Ștefănescu.) Curaj! O să avem știri mari la ultima oră. (Iese.)   ȘTEFĂNESCU (uimit, nu-și poate lua ochii de la foileton): Alexandru cel Mare… la ultima oră!   CORTINA     ACTUL II   După-amiaza aceleiași zile. Orele cinci-șase. Odaia de lucru a profesorului Andronic. În peretele din fund, spre stânga, o ușă care dă în antret. În peretele din dreapta, planul I, o ușă ce duce spre altă încăpere a apartamentului. Toți pereții sunt acoperiți cu cărți. Rafturi simple de lemn, fără vitrine, înțesate de cărți. Într-un colț, o scară mică, dublă, de bibliotecă. În mijlocul odăii, un birou, două fotolii. Pe birou, cărți, fișe, toate într-o firească dezordine. În fund, o măsuță și un aparat radio.   SCENA I   ANA, MAGDA   La ridicarea cortinei, aparatul de radio e deschis, iar Ana, servitoarea profesorului Andronic, stă lângă aparat și ascultă cu mare atenție. Se transmite o conferință. Vocea conferențiarului răsună puternic în toată odaia.   „Că în Phrigia, și mai ales la Gordium, Alexandru a fost în iarna anului 333, că bătălia de la Issus în Cilicia a urmat în primăvara aceluiași an, că asediul Tyrului, iar pe urmă asediul cetății Gaza au loc într-o succesiune de timp bine determinată, că întreaga campanie din Egipt se termină în ultimul trimestru al anului 332 și primele luni ale anului 331 －toate aceste aserțiuni, pe care istoria le primește drept definitiv stabilite, ar putea fi puse la îndoială, și în orice caz, ar merita să fie supuse unui nou examen, mai…”   (Se aude sunând de afară. Soneria tulbură și acoperă pe moment vocea aparatului, dar Ana nu se mișcă și ascultă mai departe.)   „ …atent, mai sever, mai puțin respectuos cu anumite adevăruri, care au de partea lor calitatea de a fi vechi, dar nu neapărat și virtutea de a fi incontestabile. Întreaga cronologie a războaielor alexandrine e susceptibilă de revizuire”.   (Se aude din nou soneria, de astă dată mai lung, mai insistent. Ana e vădit contrariată, dar — n-om încotro — se decide să deschidă. Întoarce un buton al aparatului de radio, făcând să se audă emisiunea mai încet, și iese prin ușa din fund, lăsând-o dată de perete. După o clipă, se aude din antreu vocea Magdei: „Domnul profesor Andronic locuiește aici? În tot acest timp, vocea de la radio, continuă, mai scăzut, dar distinct.)   „ … Chiar acolo unde consensul istoricilor părea că exclude orice îndoială, noi avem dreptul să reexaminăm lucrurile, atât timp cât nu ne aflăm în fața unor documente precise. De multe ori, ipoteze cu totul plauzibile, întărite de considerațiuni savante, cad în fața unor fapte mărunte, dar irecuzabile. Popasul lui Alexandru cel Mare la Troia are loc într-adevăr în 334? îndoiala e legitimă. Ceva mai mult: îndoiala se poate extinde asupra faptului însuși. Popasul la Troia a avut loc? A avut cu adevărat loc? Legenda îl vrea pe Alexandru cel Mare aplecat acolo asupra mormântului lui Ahile. E mai mult decât o legendă, e un simbol. Epopeea se întâlnește cu istoria, eroul lui Homer cu elevul lui Aristotel. Imagine majestuoasă, imagine de nesfârșită măreție, dar omul de știință nu are dreptul să fie sedus de asemenea frumuseți când adevărul lor istoric este nesigur, și cu atât mai puțin când el este categoric fals.”   (Ana se reîntoarce în odaie, urmată de Magda. Magda e într-o rochie de după-masă, un taior ușor de vată. Intră cu oarecare timiditate. Din prag, aruncă o privite cercetătoare prin odaie, privirea cuiva care intră prima oară într-o casă necunoscută.)   MAGDA: Nu e aici?   ANA (cu degetul la gură, îi face semn să tacă): Sssst! (Merge spre aparatul de radio. Întoarce butonul, întărind sunetul. Vocea conferențiarului răsună din nou puternică. Magda, de la primele cuvinte, e interesată de subiect și se apropie da radio. Amândouă, Ana de o parte, Magda de cealaltă parte a aparatului, ascultă cu mare atenție.)   „ … Foarte puține sunt datele certe, absolut certe, din istoria războaielor lui Alexandru cel Mare. E de exemplu sigur că armatele lui trec Tigrul în septembrie 331 înainte de Hristos, în ultima zi a lunii, și această preciziune o datorăm împrejurării că trecerea fluviului coincide cu eclipsa de lună de la 30 septembrie 331. Asemenea coincidențe nu sunt multe în cronologia alexandrină. Istoricul poate să regrete lipsa lor, căci istoricul dorește cât mai multă preciziune, dar figura lui Alexandru cel Mare nu pierde nimic din nesiguranța datelor. Miturile sunt mult mai puternice decât documentele, și poate că ceea ce este cu deosebire fascinant în marele macedonean este misterul ce încă azi, după douăzeci și trei de veacuri, înconjoară și ascunde miraculoasa sa aventură.”   (Conferința s-a terminat. Ana și Magda rămân încă cu aceeași încordată atenție, asupra aparatului de radio. După câteva secunde, se aude vocea speaketiței: „În ciclul «Mituri și eroi» a vorbit domnul profesor Alexandru Andronic despre Alexandru cel Mare”. Ana întoarce butonul care se stinge.)   MAGDA: Cum? El a vorbit? El a fost?   ANA: Da. Dumnealui.   MAGDA: Prin urmare… nu-i acasă.   ANA: Păi… (lovind cu palma aparatul de radio) dacă-i aici, cum o să fie acasă?   MAGDA: Atunci… mă duc.   ANA: Da’ cine sunteți dumneavoastră, ca să-i spun.   MAGDA: Nu mă cunoaște. Nu cred să mă cunoască.   ANA: Da’ ce nu stați, că acu trebuie să vie și dumnealui. A zis că de la Radio vine de-a dreptul acasă, că nici nu-i departe.   MAGDA: Poate întârzie…   ANA: Aș! Nu-l cunoașteți. Se vede bine că nu-l cunoașteți. Dumnealui nu întârzie niciodată. A vorbit, a spus omul ce-a avut de spus — drept acasă vine… Da’ frumos a vorbit!   ANA: Da, frumos…   MAGDA: Frumos și tare. Mă și mir, zău. Aici acasă, abia deschide gura, abia-l auzi. Nu prea e vorbăreț. Cât e ziua de mare, stă colo, la masă. Citește și scrie; scrie și citește.   MAGDA (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi.   ANA: Da, zău. Multe mai sunt. Și mereu vin. Nu e zi de la Dumnezeu să nu vie câte trei, câte patru. Nu mai are loc de ele. Pe masă cărți, sub masă cărți, pe scaune cărți — unde te-ntorci, cărți. Eu să le scutur și nu le mai dau de rost, dar dumnealui să le citească!   MAGDA (s-a apropiat de birou, se uită o clipă la cărțile de pe masă și ia, cu mișcare subită, de interes, una din ele): Cartea asta e nouă? Primită de curând?   ANA: S-o vedem. (Ia cartea în mână. O cântărește, o deschide, pipăie o foaie, pe urmă o închide la loc și i-o înapoiază.) E-n grecește.   MAGDA: După ce o cunoști?   ANA: Ei! După multe. Pe toate le cunosc. M-am învățat cu ele. Numai s-o iau în mână și spun care cum e. Sunt unele de scârțâie, când le deschizi, ca o ușă neunsă. Altele nici nu le auzi. Sunt și cărțile ca oamenii: unele tac, altele țipă.   MAGDA: Și altele râd.   ANA: Ba, de râs, nu le-am auzit să râdă. Ia ascultați? (Gest cu degetul: o secundă amândouă ascultă cu urechea ațintită spre cărțile din rafturi.) E câte una care trosnește din senin, ca butucul iarna în vatră. Parc-ar vrea să zică ceva, da’ nu știu ce.   MAGDA: Poate că știe domnul profesor.   ANA: Ei, dumnealui pe toate le știe... Domnișoară, nu vă supărați, să punem cartea la loc așa cum a fost, că dacă bagă de seamă c-am mișcat-o din loc, atâta ne trebuie. Să nu-i umble cineva pe masă, că e rău de tot. Eu nici nu mă ating de masă. Zac hârtiile pe ea, cu lunile…   (Magda potrivește cartea la loc. Se aude de afară soneria.)   MAGDA: A venit.   ANA: Nu e el. (Cu mirare:) Cine să fie?   MAGDA: Poate că totuși el e.   ANA: Nu, nu. Nu sună niciodată. Are cheie. Cine să fie?   MAGDA: Eu mă duc.   ANA: Da’ de ce? Stați liniștită. Eu cred că nici nu e la noi. N-are cine să fie. (Ascultă cu atenție.) Vedeți? Nu mai sună. O fi greșit careva ușa. Și-adineauri, când ați sunat dumneavoastră întâi, mă gândeam nici să nu deschid. Tot așa ziceam, că-i o greșeală. La noi foarte rar să vie cineva. (Se aude din nou soneria, mai lung decât prima dată.) Cine să fie? Poate că tot e cineva. Stați aicea, că mă duc să văd. (Iese prin ușa din fund. Soneria se aude întruna. E afară cineva care insistă, care și-a pierdut răbdarea. În sfârșit, soneria încetează. Probabil că Ana a deschis și stă acum de vorbă cu noul-venit. După câteva secunde, ușa din fund se deschide brusc și intră Directorul.)     SCENA II   MAGDA, ANA, DIRECTORUL   DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?...   ANA (care vine în urma lui, cam contrariată de năvălire): Păi nu vă spusei că nu-i acasă?   DIRECTORUL (cu o înclinare spre Magda): Doamna Andronic?   MAGDA: Nu.   DIRECTORUL: Domnișoara Andronic?   MAGDA: Nici.   DIRECTORUL: O prietenă o domnului profesor?   MAGDA: Încă nu.   DIRECTORUL: O studentă?   MAGDA: Oarecum.   DIRECTORUL: Domnișoara. Vă rog să mă iertați; pun prea multe întrebări și nu dau nici o explicație. Dar trebuie neapărat să-l văd pe domnul profesor.   ANA: O fi trebuind, dar dacă nu-i acasă!… Cine sunteți dumneavoastră?   DIRECTORUL (scurt, către Ana): Dumneata să taci! (Către Magda:) Domnișoară, sunteți singura care ați fi în drept aici să puneți această întrebare, dar e mai bine să vă spun de la început că nu pot răspunde.   MAGDA: Vă înșelați, domnule. Nu am niciun drept să pun întrebări în această casă. De altfel, nu am nimic să vă întreb și nu sunt curioasă să aflu.   DIRECTORUL: Cu atât mai Irine… Pentru că, în ce mă privește, sunt foarte curios… (Se uită scrutător de jur împrejur.) și am multe lucruri de aflat. (Merge spre birou, aruncă o privire asupra lucrurilor de pe el, ia în mină o carte, pe urmă un dosar, pe care îl deschide.)   ANA: Vă rog să nu umblați acolo.   DIRECTORUL: Dumneata ești un personaj cu totul de prisos. Te rog să ieși. N-am nevoie de dumneata.   MAGDA: Vreți să spuneți că de mine aveți nevoie?   DIRECTORUL: Nu. Nici pe dumneavoastră nu vă rețin. (Trece de cealaltă parte a biroului, pe care îl cercetează cu atenție, deși rapid. Trage câteva sertare, unul după altul, pe unele în grabă închizându-le, pe altele nu.)   ANA: Te poftesc să le închizi la loc, că altfel strig.   DIRECTORUL: Strigă, dar ieși! (A găsit un dosar care i se pare interesant. Se așază la birou și îl răsfoiește.)   ANA (către Magda): Vai de mine! Ăsta e nebun. (Către Director.) Ce te-a apucat, domnule? Lasă hârtiile în pace.   DIRECTORUL: Tot aicia ești? (Către Magda:) E surprinzător că un om distins ca profesorul Andronic poate ține în casă o asemenea persoană.   ANA: Eu strig! Eu îl chem pe portar! Mă duc să-l chem!   MAGDA (o oprește cu un gest ferm, liniștitor): Rămâi aici. (Se apropie de birou; foarte calmă:) Am impresia, domnule, că sunteți în căutarea unor documente…   DIRECTORUL (răsfoiește mai departe dosarul, fără să ridice capul): Da.   MAGDA: A unor documente importante.   DIRECTORUL (același joc): Da.   MAGDA: Foarte importante.   DIRECTORUL (ridică scurt privirea): Dumneavoastră știți ceva?   MAGDA: Mai mult bănuiesc decât știu.   DIRECTORUL: Ce?   MAGDA: Bănuiesc că daca un om binecrescut năvălește într-o casă străină în felul în care ați năvălit dumneavoastră și caută ceva, acel ceva nu poate fi decât foarte important.   DIRECTORUL: V-am prevenit că sunt grăbit. Știți sau nu știți ceva precis?   MAGDA: Da și nu.   DIRECTORUL: Ce-nseamnă da, ce-nseamnă nu?   MAGDA: Știu că domnul profesor a plecat cu o servietă. Că a pus în ea o serie de hârtii. Că a încuiat servieta cu cheia și a încercat broasca de câteva ori. Asta înseamnă da. Nu știu însă ce erau acele hârtii și nu știu dacă erau hârtiile pe care le căutați. Asta înseamnă nu.   DIRECTORUL: Și… unde e domnul profesor?   ANA: E la Radio… Acu’ trebuie…   MAGDA (întrerupând): E la Radio, și de acolo se duce la Universitate. Azi e miercuri. Totdeauna miercuri (se uită la ceas) de la șase la șapte are curs.   DIRECTORUL: Pot să-i telefonez de aici? Unde e telefonul?   ANA: N-avem.   DIRECTORUL: Asta așa e. Toată dimineața v-am căutat în carte.   MAGDA: Și nici nu e bine să telefonați. Domnul profesor e în sala de curs. S-ar putea să nu răspundă. Mai bine vă duceți acolo. Îl găsiți sigur.   DIRECTORUL: Poate că aveți dreptate… (Totuși ezită; parcă n-ar pleca.) Dar, de la curs, nu vine aici?   MAGDA: Uneori… (Degajată:) Dacă vreți, așteptați.   DIRECTORUL: S-ar putea să întârzie?…   MAGDA: O oră, două…   ANA: Poate trei…   DIRECTORUL: Atunci, mă duc. (Se înclină, curtenitor.) Domnișoară, vă cer scuze.   MAGDA: Nu aveți de ce. A fost foarte plăcut.   DIRECTORUL: Dacă mergeți în oraș, vă las în drum.   Am un taximetru jos, care așteaptă.   MAGDA: Vă mulțumesc, dar eu am de lucru. Ați ghicit bine adineauri. Sunt o studentă a domnului profesor Andronic. M-a chemat să-i copiez niște fișe.   DIRECTORUL: Îmi pare rău că v-am întrerupt. Bună ziua.   ANA (ironică): Mai poftiți pe la noi.   DIRECTORUL: Dumneata să taci. (Iese.)     SCENA III   MAGDA, ANA   ANA (rămâne în pragul ușii din fund și privește de acolo spre antret, până ce se aude o ușă trântită. Pe urmă reintră în cameră, închizând ușa din fund): A plecat. Dacă nu erați aici, nu știu, zău, cum scăpăm de el… Da… să știți, domnul profesor n-are astăzi curs.   MAGDA: Știu.   ANA: Și nici servietă n-are.   MAGDA: Eu credeam că are.   ANA: Când o afla, nebuno, că l-ați păcălit, vine ’napoi.   MAGDA: N-are decât. Pe mine nu mă mai găsește.   ANA: Și eu nu-i mai deschid... (Apropiindu-se de birou:) Ia te uită ce-a făcut! A încurcat toate hârtiile.   MAGDA: Primiți des asemenea vizite?   ANA: Ba nu primim deloc. Nu v-am spus că la noi nu vine nimeni?   MAGDA: Nimeni, nimeni?   ANA: Câteodată, așa, câte-un domn bătrân, câte-o fată urâtă.   MAGDA: Totdeauna urâtă?   ANA: Totdeauna. Parcă anume le alege. Și numai depre cărți vorbește cu ele. (Pauză.) Dumneavoastră sunteți prima fată frumoasă care intră-n casa asta.   MAGDA: Eu tot despre cărți am venit să vorbesc.   ANA: Foarte rău. Mai mare păcatul! (Se aude dinspre antreu o cheie ce se răsucește în broască, o ușă ce se deschide.) I-auziți! A venit. Dumnealui e.     SCENA IV   ACEIAȘI, ANDRONIC   ANA (merge spre ușa din fund, o deschide, și din prag se adresează lui Andronic, care a rămas probabil în antret): Conașule, vă așteaptă cineva în birou.   ANDRONIC (de afară): De mult?   ANA: Cam de multișor.   ANDRONIC (intrând și zărind-o pe Magda): Bună ziua, domnișoară.   MAGDA: Bună ziua, domnule profesor.   ANA: Foarte frumos ați vorbit la Radio, conașule! Mi-a plăcut.   ANDRONIC (către Magda): Domnișoară, nu trebuia să luați în nume de rău declarația prea sinceră a Anei. E o veche admiratoare a mea. E publicul meu credincios. (Către Ana): Îți mulțumesc, Ana. M-am gândit, în timp ce vorbeam, la dumneata. Știam că, chiar dacă nimeni nu m-ascultă, chiar dacă toate aparatele de radio sunt închise, unul e deschis…   ANA: Foarte frumos a fost…   ANDRONIC (către Magda): Vedeți?   ANA: Conașule, v-a căutat un domn.   ANDRONIC: Ce domn?   ANA: N-a vrut să spună, cine-i. Acu’ a ieșit pe ușă.   ANDRONIC: Poate domnul cu care m-am întâlnit pe scări. Era să ne lovim unul de altul, de prea mare grabă.   ANA: Atunci, să știți că el era Mai grăbit nici că se poate.   ANDRONIC: Bine, Ana. Îți mulțumesc.   ANA: Eu, acu vă las. (Dă să iasă, dar se oprește, privindu-l fix pe Andronic.) Da’ asta ce mai e?   ANDRONIC: Ce?   ANA: Iar vă cade un nasture.   ANDRONIC: Unde?   ANA: Uite. (Pune mâna pe nasturele hainei lui.)   ANDRONIC: Ai dreptate. Cade.   ANA: Abia aseară l-am cusut.   ANDRONIC: Nu pe ăsta. Era altul.   ANA: Mereu cade câte unul. (Scoțând din șorț un ac cu ață:) Stai să-l cos.   ANDRONIC: Nu acuma, Ana lasă. Mai târziu.   ANA (bombănind și îndreptându-se spre ușa din fund, ca să iasă): Pe urmă iar vă treziți fără el. (O zărește pe Magda râzând amuzată de scena la care asistă.) Și râde lumea de noi. (Iese.)     SCENA V   ANDRONIC, MAGDA   ANDRONIC: De ce râzi, domnișoară?   MAGDA: Pentru că… Pentru că mi-am adus aminte de cursul dumneavoastră.   ANDRONIC: E așa de vesel cursul meu?   MAGDA: Vă rog să nu vă supărați. E o, glumă. De multe ori, înainte de intrați în sala, ne întrebam — ba uneori chiar făceam prinsoare între noi — ne întrebam care din cei trei nasturi de la haină va lipsi.   ANDRONIC: Nu lipsește totdeauna același?   MAGDA: Nu. De cele mai multe ori (arătând cu capul sau cu un gest mic cu mâna) ăsta, cel, din mijloc. Alteori, cel de jos. Mai rar, primul nasture, cel de lângă buzunar.   ANDRONIC: Foarte interesant cursul meu. Nu știam că am studenți așa de atenți… Și… nu se întâmplă niciodată ca toți trei nasturii să fie la locul lor?   MAGDA: Ba da. Foarte rar, dar se întâmplă. Ba chiar o dată am pierdut un pariu destul de mare din cauza asta.   ANDRONIC: Îmi pare rău. Dacă știam…   MAGDA (gest de mic protest): O!...   ANDRONIC: La drept vorbind, nu-mi aduc aminte de figura dumitale. Ești înscrisă la mine? Urmezi cursul meu?   MAGDA: L-am urmat. În primul semestru. (Cu puțină ezitare:) Acum…   ANDRONIC: Numele dumitale (căutând să-și aducă aminte) este…   MAGDA: Madga Minu.   ANDRONIC (același joc): Minu Magda… Minu Magda… (Brusc:) Da. Îmi aduc aminte. Cred că-mi aduc aminte. Locul dumitale era… în fund.   MAGDA (completând): Lângă fereastră.   MAGDA: Da, lângă fereastră.   ANDRONIC; Da, da. Acum te văd... Ai făcut și o lucrare de seminar, astă-toamnă. Despre… Despre… Protocolul la curtea lui Alexandru cel Mare.   MAGDA: Cum? Țineți mirate?   ANDRONIC: Foarte bună lucrate. Excelentă!   Puțin cam îndrăzneață. Scrisă cu prea multă imaginație, dar foarte bună. Cred că ți-am dat miște cărți să le consulți.   MAGDA: A lui Bernoulli și a lui Spieker. Dar le-am înapoiat. Vi le-am lăsat la cancelarie.   ANDRONIC: Știu... Unde ai dispărut de atunci? Nu   te-am mai văzut la curs. De ce?   MAGDA: Sa vorbesc… deschis?   ANDRONIC: Sigur. Te rog.   MAGDA: Nu mai puteam suporta cursul dumneavoastră. Mă indigna. Mă înfuria.   ANDRONIC (fără ironie): foarte interesant.   MAGDA (brusc, după un moment de reflecție): Domnule profesor, mie îmi place Alexandru cel Mare.   ANDRONIC: Și mie.   MAGDA: Nu. Dumitale nu-ți place. Îl critici, n-ai încredere în el.   ANDRONIC: Face prea multe greșeli.   MAGDA (scurt): Nu-i adevărat!   ANDRONIC (redevenind profesor): Domnișoară Minu, tonul dumnitale pentru o studentă…   MAGDA (redevenind și ea studentă): Vă rog să mă iertați…   ANDRONIC (mai degajat): Prin urmare, ai plecat de la cursul meu, fiindcă nu erai de acord cu mine.   MAGDA: Vedeți, pentru dumneavoastră, Alexandru cel Mare este o problemă, un obiect de studiu…   ANDRONIC: Iar pentru dumneata?   MAGDA: E altceva. Un om. Un prieten. Mal mult decât atât.   ANDRONIC: O pasiune.   MAGDA: Da. O pasiune.   ANDRONIC: Veche?   MAGDA: Destul de veche. Încă din liceu…   ANDRONIC: Nu știam că fetele de liceu își caută pasiunile în cartea de istorie.   MAGDA: Râdeți de mine.   ANDRONIC: Nu râd. Ești o fată silitoare și gravă.   MAGDA: Nici silitoare, nici gravă. Mai degrabă leneșă și frivolă. Anul trecut, în iunie, nu mi-a lipsit mult să cad la bacalaureat… (Cu o schimbare de ton:) Dar pe Alexandru cel Mare l-am iubit din primul moment.   ANDRONIC: Iubit?   MAGDA: Da. Iubit.   ANDRONIC: Ceea ce se cheamă iubit?   MAGDA: Cred că da.   ANDRONIC: Și cum s-a întâmplat?   MAGDA: Nu știu. Cum se întâmplă de obicei. L-am văzut și mi-a plăcut.   ANDRONIC (jumătate întrebător): E frumos?   MAGDA (cu elan). E foarte frumos. E frumos, e tânăr, e puțin nebun, e generos.   ANDRONIC: Puțin nebun, da. (Cu un gest vag de îndoială:) Generos…   MAGDA: Cunosc gestul ăsta. Din cauza lui am plecat de la curs. De câte ori e vorba de Alexandru cel Mare, de strălucirea lui, de eroismul lui, dumneata ridici din umeri și faci un gest cu mâna, un semn de întrebare. (Scurt:) Nu pot să te sufăr.   ANDRONIC: Îmi pare rău.   MAGDA: Știi cum îți spunem noi la curs?   ANDRONIC: Cine „noi”?   MAGDA: Noi, fetele.   ANDRONIC: Cum?   MAGDA: Alexandru cel Mare.   ANDRONIC: De ce?   MAGDA: Mai întâi, fiindcă te cheamă Alexandru. Ca pe el.   ANDRONIC: Și pe urmă?...   MAGDA: Pe urmă, fiindcă ești mic.   ANDRONIC: Găsești?   MAGDA: Sigur. În comparație cu el, ești mic. El e înalt, puternic, îndrăzneț. Dumneata ești timid.   ANDRONIC (puțin vexat): Domnișoară Minu…   MAGDA: Da. Ești timid. Alexandru cel Mic.   ANDRONIC: Domnișoară! Te fac atentă că felul dumitale de a vorbi cu un profesor — chiar dacă nu mai sunt profesorul dumitale…   MAGDA: Dar sunteți profesorul meu.   ANDRONIC: Cum?   MAGDA: Vreau să mă prezint la examen.   ANDRONIC: La mine?   MAGDA: Da.   ANDRONIC: Când?   MAGDA: În sesiunea asta, dacă se poate.   ANDRONIC (bănuitor, sever): Și de aceea vii aici?   MAGDA: O, nu! Să nu mă înțelegeți greșit. Eu examenele nu obișnuiesc să le trec la domiciliul profesorilor. E loc destul la facultate.   ANDRONIC: Te rog să mă scuzi. N-am vrut să te jignesc. Totuși, aș vrea să știu…   MAGDA: De ce am venit aici?   ANDRONIC: Da.   MAGDA: Am citit articolul dumneavoastră de astăzi…   ANDRONIC (întrerupând): Ce articol?   MAGDA: Articolul! Foiletonul din ziar… din „Deșteptarea”.   ANDRONIC: L-ai citit?   MAGDA: Da.   ANDRONIC (dezolat): L-ai citit! Prin urmare, se citește. Ce penibil!   MAGDA: Penibil? De ce?   ANDRONIC: Pentru că e plin de greșeli de tipar. Tot articolul e mutilat, desfigurat de greșeli. Desigur că n-ai înțeles nimic.   MAGDA: Ba da. Sau cel puțin cred.   ANDRONIC: Nu, nu. Nici eu nu mai înțeleg, eu, care l-am scris… Dar am dat o erată. O să apară mâine. (Ia gazeta de pe birou și o agită.) Ce s-a petrecut cu articolul acesta e înspăimântător. Mă întreb cine l-a cules, cine l-a corectat. Parcă e un text căzut pe mâini de hotentoți, de canibali. Cuvintele cele mai simple sunt schimonosite. Nu mai vorbesc de termenii tehnici, de numele proprii… (Parcurgând foiletonul:) Uite… uite... În loc de Marocardo apare Maroc; în loc de Kabul, apare Carun, în loc de Oxyaxtes, Ohrida; în loc de Prophtasia, Protar — auzi dumneata: Protar! Nu e frază, nu e rând să n-aibă greșeală. Cred că ai băgat de seamă!   MAGDA: Nu. N-am avut când. Am citit totul într-o suflare. Cu inima strânsă. Domnule profesor, am venit să-mi spuneți că nu-i adevărat.   ANDRONIC: Ce?   MAGDA: Alexandru nu l-a ucis pe Parmeniou. Alexandru n-a fost în Media.   ANDRONIC: Ba da.   MAGDA: Nu se poate. În orice caz, nu în 330. În 330 era la Kabul.   ANDRONIC: Nu ajunsese încă.   MAGDA: De unde știți?   ANDRONIC: Presupun.   MAGDA (aproape cu violență): N-aveți dreptul. Nu are nimeni dreptul.   ANDRONIC: Domnișoară Magda... Pui prea multă inimă în lucruri atât de vechi…   MAGDA: Pentru mine nu sunt vechi. Pentru mine sunt vii. Încă vii… Eu îl cunosc pe Alexandru. Îl cunosc, înțelegi?   ANDRONIC: Și eu cred că îl cunosc. De… (aruncă o privire circulară asupra bibliotecii) de douăzeci de ani.   MAGDA (cu ușor dispreț): Din cărți.   ANDRONIC: Da. Din cărți. Știi dumneata un alt mijloc de a-l cunoaște pe Alexandru cel Mare? L-ai întâlnit dumneata în altă parte decât în cărți?   MAGA: În vis.   ANDRONIC: O! Atunci să știi că nu e el.   MAGDA: Ba da. Uneori îl văd. Uneori îl aud. Cunosc vocea lui, cunosc privirea lui – privirea lui arzătoare, ochii lui calzi și umezi.   ANDRONIC (ca și cum ar confirma un răspuns la un examen): Asta-i exact. Avea ochii umezi. Și Plutarh e de acord… „Umezeala ce răsărea în ochii lui…”   MAGDA: Cu ce orgoliu își ridică fruntea spre stele! Cu ce sfidare își lasă capul pe spate!   ANDRONIC: Inexact. Aici te înșeli. E o eroare. Obișnuia să încline capul spre stânga. Și Plutarh o spune… „Gâtul îl avea aplecat puțin pe umărul stâng.” Toți autorii sunt de acord.   MAGDA: Dar nici unul nu l-a văzut. Ca mine. Nici dumneata nu l-ai văzut. Niciodată.   ANDRONIC: Drept să spun, nu.   MAGDA: Uneori la curs, ascultându-te cum vorbeai despre el, aș fi vrut să te întrerup, aș fi vrut să strig. Vorbeai cu indiferență despre lucruri amețitor de frumoase. Cum puteai fi așa de rece, așa de absent?   ANDRONIC: Ce vrei? Eu sunt un profesor. Eu n-am viziuni. Eu nu mă întâlnesc noaptea în vis cu Alexandru cel Mare.   MAGDA: Cu atât mai rău pentru dumneata. Și totuși, erau clipe când se părea că înțelegi, că vezi. Erau momente în cursul dumitale, când lucrurile înviau deodată… Uite, astă-toamnă, în noiembrie, poate ai uitat, poate nu ții minte… într-o joi după masă, ningea, ningea pentru prima oară… Noi eram puțini în sală. Să fi fost douăzeci. Ai intrat târziu. Erai palid, puțin obosit. Ai început să vorbești cu vocea dumitale indiferentă de întotdeauna. Vorbeai despre plecarea lui Alexandru în Asia. Păreai plictisit, absent. Și deodată — nu știu cum s-a întâmplat — ai tresărit. Ai ridicat mâna cu un gest care deschidea porțile Asiei, porțile visului. Glasul îți vibra. În ochi aveai o mare lumină… Simțeam că te iubesc.   ANDRONIC (puțin speriat): Pe mine?   MAGDA: Pe dumneata. Pe el. Pe amândoi.   ANDRONIC: Era o confuzie.   MAGDA: Sigur că era o confuzie. Aveai dumneata grijă să ne trezești la timp. Să ne readuci la realitate. (Cu ușor dispreț:) Alexandru cel Mic!   ANDRONIC: Domnișoară Magda, ești o copilă. O fată exaltată.   MAGDA: Știu. Mi s-a spus mereu acasă. Mama, tata, mătuși, unchi… Magda, ești exaltată. Magda, ești nebună. Și într-adevăr sunt. (Jumătate glumind:) Ce păcat că nu ești și dumneata! Ne-am înțelege de minune.   ANDRONIC: Dar „el” este.   MAGDA: O, da! Și de aceea îl iubesc. Îmi venea să râd la curs, când te auzeam cum îl judeci. (Profesoral:) E inexplicabil că Alexandru a făcut așa. E inadmisibil că a făcut altminterea. E de neînțeles că s-a dus. E absurd că s-a întors.” Îmi venea să râd cum te chinuiai să explici lucruri care nu se explică.   ANDRONIC: În știință totul se explică.   MAGDA: Se poate. Dar în viață nu. Alexandru știe asta. El merge cu mâinile libere, cu ochii închiși înainte, în neprevăzut, în plină aventură, până la capăt.   ANDRONIC: Și uneori până la crimă.   MAGDA (violent): Nu-i adevărat.   ANDRONIC (cu vocea scăzută): L-a ucis pe Parmenion.   MAGDA: Minți!   ANDRONIC (moment de tăcere. Cuvântul a fost prea tare, dar omul de știință biruie): E un fapt istoric. Îmi pare rău, dar l-a ucis.   MAGDA (intens, surd): El?   ANDRONIC: Da.   MAGDA: Cu mâna lui?   ANDRONIC: Cred că da.   MAGDA: Crezi? Ce ușor îți vine să arunci cuvintele. Crezi! (Cu o schimbare de voce, fermă:) Nu avea niciun motiv să-l ucidă.   ANDRONIC: Niciunul. Și Plutarh spune la fel.   MAGDA: Dar Plutarh nu spune că l-a omorât el, cu mâna lui.   ANDRONIC: Nu. Asta spun eu. E o descoperire. Sau cel puțin o ipoteză.   MAGDA: Pe care n-a mai făcut-o nimeni înaintea dumitale?   ANDRONIC: Nimeni.   MAGDA: De ce îl urăști? Ce ai cu el?   ANDRONIC (cu o ridicare din umeri): Îl urăsc! Eu n-am dreptul să urăsc pe nimeni.   MAGDA: Dar nici să iubești.   ANDRONIC: Sunt un om de știință. Caut adevărul. Încerc să-l găsesc. În cazul de față, cred că l-am găsit Am probe.   MAGDA: Unde sunt?   ANDRONIC: Aici. (Deschide un sertar:) Și aici. (Deschide alt sertar:) Și dincolo. (Arată cu degetul spre alt dosar de fișe.) Vrei să le vezi?   MAGDA: Da (Bruscă răzgândire:) Sau mai bine nu. N-am ce face cu ele. (Violent:) Păstrează-le! (Se întoarce brusc spre ușă.)   ANDRONIC: Magda!   MAGDA (se oprește, se întoarce): Păstrează-le! (Mândră:) Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planșele, cu toate fișele, cu toate cărțile n-ai s-o stingi E mai puternic, e mai viu, e mai frumos. E așa de frumos! Uită-te în ochii lui — drept în ochii lui — și spune-mi: nu ți-e frică de el?   ANDRONIC: Ba da. Totdeauna mi-a fost puțin frică de el.   MACDA: Vezi?   ANDRONIC: Totdeauna. Nu ne potrivim deloc. Eu sunt un om pașnic, așezat, doritor de liniște...   MAGDA: Timid…   ANDRONIC: Dacă vrei…   MAGDA: Alexandru cel Mic!   ANDRONIC: Fie și așa. El e însetat de aventură. E un erou. Mă sperie.   MAGDA: Pe mine mă fascinează.   ANDRONIC: Și pe mine puțin. Dar nu e bine să te apropii prea mult de el,   MAGDA: Ești prudent.   ANDRONIC: N-am fost totdeauna. Vezi, când am început să studiez nu aveam de gând să fac istorie. Mă preocupa filosofia. Visam o teză despre Aristot. Prin Aristot l-am cunoscut pe Alexandru. Și pe urmă… am rămas cu el.   MAGDA: Te-a cucerit.   ANDRONIC: M-a tulburat. Aveam douăzeci de ani. El avea douăzeci și unu, douăzeci și doi când l-am cunoscut. Tocmai venea din Aegea, după moartea lui Filip. Și se ducea spre Dunăre. Mie îmi place Dunărea. Credeam că vom face drumul împreună. Dar de acolo s-a întors scurt, nebunește, spre Teba.   MAGDA: A fost splendid.   ANDRONIC: Năucitor. Îmi pierdusem respirația.   MAGDA: Te cred.   ANDRONIC: Voiam să știu cine e omul ăsta. Voiam să scriu un portret al lui.   MAGDA: L-ai scris?   ANDRONIC: Trei ani am stat la Göttingen ca să-l scriu.   MAGDA: Unde e?   ANDRONIC: La dreapta dumitale. (Magda se întoarce spre dreapta.) Raftul al doilea. (Magda întinde mâna spre raftul indicat.) A cincea carte din stânga. (Magda pune mâna pe o carte.) Nu. Cealaltă.   MAGDA (scoate cartea și citește titlul): Studien über das Bildnis Alexanders des Grossen.   ANDRONIC: Studii. Schițe. Nimic definitiv.   MAGDA: Și pe urmă?…   ANDRONIC: Pe urmă… toate cărțile pe care le vezi acolo… (Arată cu mâna spre acel „raft al doilea”.) Toate despre el. Mereu și mereu.   MAGDA: De ce nu l-ai lăsat?   ANDRONIC: Pentru că n-am mai putut. De la Teba la Troia. Din Grecia în Asia, Susa, Persepolis, Ecbatana, drumul spre Indii, drumul spre ocean.   MAGDA: Pasionant.   ANDRONIC: Da — și obositor. De multe ori aș fi vrut să-i spun lui Alexandru cel Mare, să-i pot spune: destul! oprește! hai acasă!   MAGDA: Nu te-ar fi ascultat.   ANDRONIC: N-ar fi avut încredere în mine. Dar astăzi sunt mai bătrân decât el. Am patruzeci de ani. Sunt multe lucruri pe care el nici nu le bănuia și pe care eu le știu. Îmi pare rău că nu i le pot spune.   MAGDA (cu un surâs): Î le spun eu. Eu îl văd.   ANDRONIC (glumind): Da, dar dumneata îl adori. N-are să te creadă. Un bărbat nu crede în femeile care îl adoră… (Serios:) Vezi, toată campania lui Alexandru în Asia este plină de greșeli.   MAGDA: Crezi?   ANDRONIC: Sunt sigur. Aș putea dovedi. Dar pentru asta mi-ar trebui timp. Mai întâi mi-ar trebui să pot reface întreg itinerariul lui Alexandru. De la Teba la capătul Indiei.   MAGDA: Eu l-am făcut.   ANDRONIC. În vis. Eu însă aș vrea să-l fac în realitate, pe teren. Îmi trebuie o cunoaștere perfectă a terenului. N-am încredere în geografi. Vreau să văd cu ochii mei. Aș vrea să străbat pas cu pas, metru cu metru, toate drumurile lui Alexandru.   MAGDA (cucerită): Ar fi minunat de frumos! (Scurt practic:) Mă iei și pe mine.   ANDRONIC (râzând): Te iau. Mai ales că nu voi pleca niciodată.   MAGDA (cu inocență): De ce?   ANDRONIC: Nu-ți dai seama ce poate fi o asemenea călătorie. E o adevărată expediție. O caravană. Ar trebui ani mulți și bani mulți. Foarte mulți bani.   MAGDA: Și nu-i avem?   ANDRONIC: Nu. Am o leafă de profesor, din care trăiesc eu și biblioteca mea.   MAGDA: Iar eu…   ANDRONIC: Dumneata! (Râzând:) Dumneata ai în poșetă bani pentru un bilet de cinematograf.   MAGDA: Și un abonament pe linia 16.   ANDRONIC: Care nu ne va duce prea departe.   MAGDA: Păcat! Ar fi așa de frumos!   ANDRONIC: Da. Frumos ar fi. Uite harta. (Ia dintr-un colț al biroului o hartă și o deschide pe masă.) Hartă cu nume șterse. Cu fluvii secate. Cu cetăți dispărute.   MAGDA: Unde e Gaza? Unde e Gordium? Unde e Prophtasia?   ANDRONIC: Aici… și aici… și aici…   (Lung moment de tăcere. De afară se aude soneria. Amândoi ridică privirea, care li se pierduse pe hartă. Soneria reîncepe insistent, energic. Pe urmă te oprește. Prin antreu se aude, nedistinct, vocea Anei și a Directorului.)   DIRECTORUL: Domnul profesor a venit? E acasă?   ANA: Da. A venit. Cum vă cheamă pe dumneavoastră, ca să-i spun cine sunteți.   DIRECTORUL: Las’ că-i spun eu.   (Ușa din fund se deschide și apare Directorul, urmat de Ana.)     SCENA VI   ACEIAȘI, DIRECTORUL, ANA   DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?   ANDRONIC: Eu.   ANA: Dumnealui e, conașule, domnul care v-a căutat. Nici acum nu vrea să spună cum îl cheamă. Uite, a dat buzna peste mine.   ANDRONIC: Ana, ce fel de vorbă…   DIRECTORUL: Are dreptate, domnule profesor. E adevărat. Am dat buzna. Am năvălit. Dar veți înțelege graba mea. Dorința de a vă cunoaște. Nerăbdarea de a vă vorbi. Mai ales (se uită sever spre Magda) că am fost copilărește indus în eroare. Mi s-a spus că sunteți la Universitate și că vă întoarceți decât seara târziu.   AVDRONIC: Vă, rog să luați loc. Ana, te poți duce.   ANA (îmbufnată): Păi de! Da’ nasturele ăsta când o să-l cos? (Iese prin ușa din fund.)   ANDRONIC: Lasă, mai târziu.   SCENA VII[modifică] MAGDA, ANDRONIC, DIRECTORUL   DIRECTORUL: Domnule profesor, numele meu este Borcea. I.D. Borcea. Sunt directorul ziarului „Deșteptarea”.   ANDRONIC (fără compresare): Îmi pare bine.   DIRECTORUL: Am fost informat că m-ați căutat azi-dimineață la redacție.   ANDRONIC: Da. Mi s-a spus însă că nu veniți niciodată.   DIRECTORUL: Niciodată! Viu când trebuie și pentru cine trebuie. Dovadă că am venit până aici.   ANDRONIC: Sunt măgulit.   DIRECTORUL: Eu sunt măgulit, domnule profesor… Vă rog să-mi spuneți cu toată încrederea ca vă aducea azi-dimineață la mine. Despre ce era vorba? Mi s-a spus că e o chestiune de extremă importanță.   ANDRONIC: Așa credeam. Dar am găsit acolo un domn — Ștefănescu mi se pare — care mi-a explicat că mă înșel și că de fapt chestiunea n-are nici o importanță.   DIRECTORUL (enervat): Ștefănescu… Un dobitoc.   ANDRONIC: Nu părea.   DIRECTORUL: În sfârșit… un meseriaș. Fără perspectivă, fără orizont.   ANDRONIC: Un om de treabă. Cam nervos, dar de treabă. I-am lăsat o erată și mi-a promis că o va publica. E tot ce mai puteam dori.   DIRECTORUL (apăsat, cu intenție): Tot? Absolut tot?   ANDRONIC (nu înțelege, se uită la Director, se uita la Magda): Da…   DIRECTORUL: Domnule profesor, vă înțeleg. Sunt lucruri pe care nu le putem discuta decât între patru ochi.   MAGDA: Eu vă las.   ANDRONIC: De ce? (Către Director:) Aveți un secret?   DIRECTORUL (plin de intenții): Aș vrea să vorbim mai pe larg… mai amănunțit, despre articolul dumneavoastră.   ANDRONIC: Cu atât mai bine. Domnișoara cunoaște articolul. Ne poale fi de folos.   DIRECTORUL: Cunoaște… (plin de subînțelesuri) întreaga chestiune?   ANDRONIC: Da.   DIRECTORUL: E informată asupra… (Gest vag.)   MAGDA: Perfect informată.   ANDRONIC: Într-adevăr, bine informată. Pune poate prea multă pasiune, prea mult interes personal…   DIRECTORUL: Atunci, înțeleg de ce ținea să scape adineauri de mine.   MAGDA (râzând): Exagerați.   DIRECTORUL: Domnule profesor, colaborarea dumneavoastră la „Deșteptarea” este pentru mine și gazeta mea o mare cinste.   ANDRONIC: Colaborare! Bine… dar e un accident.   DIRECTORUL: Un accident fericit.   ANDRONIC: Mărturisesc că până azi-dimineață nu cunoșteam gazeta dumneavoastră.   DIRECTORUL: Dar ea vă cunoștea. Noi toți vă cunoaștem.   ANDRONIC: Nu-mi amintesc s-o fi citit vreodată.   DIRECTORUL: Noi însă v-am citit totdeauna. V-am citit și v-am stimat. De câte ori nu ne-am spus: dacă am putea face din Alexandru Andronic un prieten, un colaborator! Dacă l-am putea aduce în mijlocul nostru, să lucreze cu noi, să scrie cu noi, să lupte cu noi!   ANDRONIC (mirat, naiv): Sunt surprins.   DIRECTORUL: Pentru că nu ne cunoașteți. Pentru că n-ați vrut să ne cunoașteți. Dumneavoastră, oamenii de bibliotecă priviți spre noi cu dispreț…   ANDRONIC (gest timid de protest): Cu dispreț!   DIRECTORUL (energic și umilind treptat tonul): Da, cu dispreț, spre noi, oamenii de acțiune, care luptăm în tranșeele înaintate ale cotidianului. Din turnul de fildeș în care v-ați retras, abia aruncați o privire indiferentă spre munca noastră, spre truda noastră — și vi se pare că e prea vulgară, dar cine e vinovat, dacă nu chiar dumneavoastră, care vă izolați departe de lume, în loc să veniți între noi, pentru ca împreună să ridicăm nivelul preocupărilor publice, însuflețindu-le cu idei, cu idealuri!   ANDRONIC (timid, încurcat): Bine, dar eu sunt un profesor, un om de știință… Ce pot spune eu marelui public?   DIRECTORUL: Marele public e însetat să vă cunoască, să vă audă, să vă urmeze. A fost ambiția mea să vă prezint acestui public. Și am reușit. Eram hotărât să obțin colaborarea dumneavoastră prin orice mijloc. Și am obținut-o.   ANDRONIC: Cum? Vreți să spuneți că articolul meu… nu din întâmplare… nu printr-o confuzie…   DIRECTORUL: Să fim serioși! O gazetă ca a mea nu trăiește din întâmplări și din confuzii. (Categoric:) V-am adus la „Deșteptarea”. Eu cu mâna mea. Și nu vă mai las.   ANDRONIC: Nu știu ce vreți să spuneți!   DIRECTORUL: Vreau să spun că veți colabora cu noi.   De aceea am și venit. Ca să stabilim condițiile colaborării.   ANDRONIC: Domnule… sunt surprins, sunt uimit, sunt   mișcat… Nimeni nu mi-a vorbit vreodată ca dumneata... N-am crezut că scrisul meu poate să trezească atâta interes, să aibă atâta ecou, atâta răsunet…   DIRECTORUL: Și încă nu știți nimic. Veniți între noi, și veți vedea ce se cheamă răsunet.   ANDRONIC: Nu, nu. Mă tem că e o eroare. Lucrările   mele se adresează unor cititori de specialitate, unui public restrâns.   DIRECTORUL: Prejudecată! Ce v-a adus dumneavoastră acest public restrâns? O biată conferință universitară. Nici măcar o catedră plină. Eu vă aduc notorietatea, celebritatea, puterea. Dumneavoastră aveți lucruri mari de spus, și trebuie să le spuneți.   ANDRONIC: Da, dar nu într-o gazetă.   DIRECTORUL: De ce nu într-o gazetă? Glasul dumneavoastră trebuie să pătrundă departe, adânc în opinia publică.   ANDRONIC: Opinia publică n-are ce face cu studiile mele.   DIRECTORUL: Vă înșelați cumplit. Știți oare că articolul de azi-dimineața a stârnit uimire, a trezit conștiințe? Știți oare câte priviri se îndreaptă în momentul de față spre dumneavoastră, așteptându-vă să vorbiți, somându-vă să vorbiți?   ANDRONIC (încurcat): E prea mult… E măgulitor, dar e prea mult.   DIRECTORUL: Domnule profesor! În articolul de azi-dimineață, ați făcut anumite afirmații grave.   MAGDA (cu convingere): Foarte grave.   DIRECTORUL: Și ați lăsat să se înțeleagă că aveți dovezi.   ANDRONIC: Le am.   DIRECTORUL: Dați-mi-le mie.   ANDRONIC: De ce?   DIRECTORUL: Ca să le public.   MAGDA (alarmată): Asta nu se poate!   DIRECTORUL (cu politețe, dar ritos): Domnișoară, vă rog să nu vă amestecați într-o chestiune care nu vă privește.   MAGDA: Nu mă privește? Trece prin inima mea — și nu mă privește?!   DIRECTORUL: Domnule profesor, e poate momentul să vorbim clar. Ați atins în articolul de azi lucruri de un interes capital.   ANDRONIC: Credeți?   DIRECTORUL: Să lăsam falsele modestii. Articolul e făcut cu mare artă. Spune puțin, atât cât trebuie. Restul se citește printre rânduri.   ANDRONIC: Pentru că n-am avut destul spațiu. E un articol introductiv. Un fragment. Intenția mea este să revin mai târziu.   DIRECTORUL: Asta vă cer și eu. Să reveniți. Dar nu mai târziu. Acum. Imediat.   ANDRONIC: Un om de știința nu e niciodată grăbit.   DIRECTORUL: Dar eu sunt. Vă pun toată gazeta mea la dispoziție. Vă deschid larg coloanele. Nu mă dau în lături de la nimic. Sunt gata să dau cea mai largă publicitate întregii chestiuni. Afișe, clișee, facsimile. Tot! Dacă e nevoie, scoatem o ediție specială.   ANDRONIC: Ediție specială! Mă speriați. Nu vi se pare că e prea mult?   DIRECTORUL: Dacă probele sunt zdrobitoare, nu e prea mult.   ANDRONIC: Zdrobitoare! Vorbiți un limbaj cu care nu sunt obișnuit. Eu nu cunosc în istorie probe zdrobitoare. Cel mult plauzibile, concludente.   DIRECTORUL: Numiți-le cum vreți, dar dați-mi-le.   MAGDA: Nu. (Către Andronic:) Nu, domnule profesor. (Către Director:) Nu, domnule director. (Către Andronic:) Nu vei da nimic. (Către Director:) Nu vei primi nimic. Câtă vreme sunt eu aici, nu va ieși o hârtie din această casă.   DIRECTORUL: Domnule profesor, noi discutăm între bărbați. Nu știu ce drepturi are domnișoara să intervină între noi…   MAGDA: Poate că n-am niciun drept. Dar am o datorie. Să împiedic atentatul moral pe care îl puneți la cale.   DIRECTORUL: Atentat moral! Ha! Mă faci să râd. Ar râde și el dac-ar auzi. Atentat moral împotriva celui mai mare bandit din lume.   MAGDA (violent): Domnule! Nu-ți permit! N-ai dreptul.   ANDRONIC (încercând s-o calmeze): Magda, te rog… (Către Director:) E o fire ciudată, o imaginație aprinsă… De altfel, și dumneata ești nedrept. Pui prea multă patimă într-o chestiune care ar trebui privită mai calm, mai senin.   DIRECTORUL: Eu nu sunt senin. Meseria mea nu-mi dă voie.   ANDRONIC: Totuși, nu putem arunca vorbe atât de grele cu ușurință. Bandit?   DIRECTORUL: Domnule profesor, îl apărați.   ANDRONIC: Nu. Meseria mea nu este să apăr pe nimeni, ci să înțeleg.   DIRECTORUL: Dar aici nu e nimic de înțeles. Probele sunt limpezi.   MAGDA: De unde știi?   DIRECTORUL: Mi-o spune profesorul Andronic, și mi-o spune în ziarul meu. (Ia gazeta de pe masă și citește:) „Vom arăta altă dată și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm să nu le destăinuim pentru moment.” (Aruncând gazeta la loc:) Ei bine, eu prefer să le destăinuiți. Și vi le cer. Dați-mi-le, și mâine dimineață „Deșteptarea” va fi în toate mâinile. Dați-mi-le, și în trei zile numele lui Alexandru Andronic va fi pe toate buzele.   ANDRONIC (evaziv, intimidat): Știu eu…   DIRECTORUL: Eu știu. Eu vă asigur.   ANDRONIC: Domnule… propunerea dumneavoastră mi se pare stranie, ireală… Mă întreb dacă nu e o farsă.   DIRECTORUL: Am eu aerul unui om care-și pierde timpul cu farse?   ANDRONIC: Totuși nu înțeleg… nu cred… nu pot crede… Ani de zile am lucrat în singurătate, între puținii mei studenți, între puținii mei colegi… aproape necunoscut… și deodată o asemenea fantastică propunere.   DIRECTORUL: O primiți?   MAGDA: Nu. Nu primește.   DIRECTORUL: Vă întreb pe dumneavoastră. O primiți?   ANDRONIC: Nu cred să pot… Nu cred să am dreptul… În orice caz, dați-mi timp. Mă voi gândi, voi reflecta, voi vedea…   DIRECTORUL: Așteptați poate alte propuneri?… Aveți alte intenții?… Vă gândiți poate să lucrați cu altcineva?…   ANDRONIC: Nu.   DIRECTORUL: Cu atât mai bine. Pentru că să știți: (ferm, aproape amenințător) peste mine nu veți trece.   ANDRONIC: Nici nu mă gândesc.   DIRECTORUL (se uită la ceasul lui de mână): E șase fără zece. În două ore, îmi trebuie articolul. La opt îl aștept la redacție. Sau mai bine viu să-l iau.   ANDRONIC: Domnule…   DIRECTORUL: Acum vă las. La opt fără zece sunt înapoi.   ANDRONIC: Dar nu se poate, dar…   DIRECTORUL (a pornit spre ușă, dar se oprește pe loc, se întoarce): Domnule profesor, un sfat: nu pierdeți prilejul pe care vi-l dau. Și încă un sfat: nu pierdeți timpul. Noi doi putem face împreună lucruri mari. (Iese).     SCENA VIII   MAGDA. ANDRONIC   Andronic a făcut câțiva pași spre ușa prin care a ieșit Directorul — nu s-ar putea spune exact cu ce intenție: ca să-l conducă, sau ca să-l cheme Înapoi. Se oprește în fața ușii câteva secunde, cu spatele la public. Pe urmă se întoarce și vine cu pași mici, rari, spre birou.   MAGDA: Vei primi?   ANDRONIC: Nu.   MAGDA: Foarte bine.   ANDRONIC (cu oboseală): Nu, nu voi primi. Voi publica mai departe în reviste de istorie, de știință, în reviste pe care nu le citește nimeni.   MAGDA: Îți pare rău?   ANDRONIC: Nu știu. Cred că da… (după o pauză:) Știi câți auditori au fost la ultima mea lecție?   MAGDA: Puțini?   ANDRONIC: Șase. Și unul din ei, intrat din întâmplare. Greșise sala, bietul băiat…   MAGDA (simte tonul lui de amărăciune): Ești obosit.   ANDRONIC: Să vorbești o viață întreagă în fața unor săli goale. Patru, cinci, zece studenți, care iau note… Nici măcar nu știi dacă te ascultă. Iau note. Niciun răspuns, niciun surâs, niciun semn, niciun ecou. Poate sunt surzi… Poate sunt morți... Doar câte unul se ridică deodată în mijlocul lecții trântește pupitrul și pleacă… Tu rămâi mai departe, pe catedră — pentru cine? pentru ce?   MAGDA (ca unui copil): Ești obosit.   ANDRONIC: O! Dacă s-ar putea! Dacă aș putea! Să vorbești într-o mare sală, plină de lume, fremătând de nerăbdare, de curiozitate, de emoție. Să simți fixate asupra ta sute de priviri, mii de priviri. Care așteaptă, care cheamă, care întreabă. Să simți cum fiecare cuvânt al tău deschide inimi, aprinde imaginații, răscolește pasiuni… Scrisul tău să treacă din mână în mână, din om în om, numele tău să străbată mulțimile, să însemne ceva…   MAGDA: Dar numele dumitale înseamnă mult.   ANDRONIC: Pentru cine? Pentru câți?   MAGDA: Sunt puțini poate, dar sunt cei mai buni!   ANDRONIC (plictisit, sceptic): O! cei mai buni!   MAGDA: Ești nedrept. Nedrept cu dumneata. Nedrept cu ei. Te-a tulburat gazetarul ăsta… (Semn spre ușa prin care a ieșit Directorul.)   ANDRONIC: Da. Mărturisesc că da. M-a tulburat. Ce spunea el era amețitor. Era poate o aventură, o nebunie — dar o nebunie care te îmbată. Mai ales dacă nu ești obișnuit cu băuturi atât de tari.   MAGDA: Poate că tot ai să primești.   ANDRONIC: Nu. Nu pot. Nu mă simt în stare. Știa el ce spune. (Cu dispreț:) Sunt un om de bibliotecă. (Ia în mână o carte, o deschide.)   MAGDA: Vrei să te las? Vrei să lucrezi?   ANDRONIC: Nu. Te rog nu pleca. Astă-seară nu lucrez. Simt că n-aș putea.   MAGDA: Nu vrei să ieși puțin din casă?   ANDRONIC: Unde?   MAGDA: Undeva pe stradă. Undeva, unde să nu fie atâtea cărți.   ANDRONIC: Ai dreptate. Apasă. Le simt cum apasă.   MAGDA: Haide cu mine să ne plimbăm.   ANDRONIC (nici da, nici nu – indiferent): Știu eu?...   MAGDA: Uite, se înserează. Trebuie să fie frumos spre Șosea. Vii?   (Se aude soneria de la intrare.)   ANDRONIC: Cine o mai fi?   MAGDA (după o pauză): Să se fi întors el?   ANDRONIC: Nu cred. Dar dacă e el, nu vreau să-l văd.   MAGDA: Ți-e frică?   ANDRONIC: Nu știu. Dar nu mai vreau sa-l vad.     SCENA IX   MAGDA, ANDRONIC, ANA   ANA (intrând prin ușa din fund): Conașule, vă caută un domn.   ANDRONIC: Domnul de adineauri?   ANA: Nu. Altul.   ANDRONIC: Cine e?   ANA: Nici ăsta nu vrea să spună. Zice că-l cunoașteți dumneavoastră.   ANDRONIC: Să intre.   ANA: Da, dar zice că… vrea să fie singur cu dumneavoastră…   ANDRONIC: Nu i-ai spus că e cineva la noi?   ANA: Ba da, dar zice…   MAGDA: Eu plec.   ANDRONIC: Nu, Magda. Te rog, rămâi. N-am hotărât să mergem la plimbare împreună? Fii bună și rămâi. Vreau să ies de aici. (Semn spre toată camera cu toate cărțile ei.) Treci o clipă dincolo și așteaptă-mă. Vrei?   MAGDA (bună camaradă): Vreau. (Iese prin ușa din dreapta, planul I, pe care i-o deschide Andronic.)   ANDRONIC: Ana, spune domnului să intre!   (Ana iese prin ușa din fund, prin care, o clipă mai târziu, intră Bucșan.)             SCENA X   ANDRONIC, BUCȘAN   BUCȘAN: Dumneata ești domnul Andronic?   ANDRONIC: Da. Cu cine am onoarea?   BUCȘAN: Știi dumneata prea bine.   ANDRONIC: Ne-am mai cunoscut?   BUCȘAN: Eu nu. Dar dumneata… mă cunoști.   ANDRONIC: Drept să spun… nu-mi aduc aminte.   BUCȘAN (tranșant): Sunt Grigore Bucșan.   ANDRONIC: Bucșan! (Se gândește un moment.) Nu… nu-mi aduc aminte!   BUCȘAN (ironic): N-ai auzit niciodată de numele meu?   ANDRONIC: Nu cred.   BUCȘAN (același joc): E un nume nou pentru dumneata? Necunoscut?   ANDRONIC (ca și cum și-ar cere scuze pentru ignoranță): Îmi pare rău, dar…   BUCȘAN (ia o scrumieră de metal de pe birou și o ține în mână, cântărind-o parcă): Frumoasă scrumieră… (O întoarce scurt pe dos și o pune sub ochii lui Andronic.) Ce scrie aici?   ANDRONIC (citind): Uzinele Bucșan.   BUCȘAN (ia de pe birou un bloc de hârtie și cu aceeași mișcare scurtă i-l pune sub nas): Și pe blocul acesta de hârtie ce scrie?   ANDRONIC: Fabrica de Hârtie Bucșan…   BUCȘAN (rotește privirea prin odaie și alege un alt obiect, pe care îl aduce sub nasul lui Andronic): Și aici?   ANDRONIC: Oțelăriile Bucșan.   BUCȘAN (se apropie de Andronic și, cu o mișcare bruscă, îi rupe nasturele de la haină, arătându-i-l): Și aici?   ANDRONIC: Fabrica de Nasturi Bucșan.   BUCȘAN: Și dumneata nu mă cunoști! Nu e nimic în casa asta care să nu fi trecut prin mâinile mele. Nu e nimic în tot orașul ăsta care să nu poarte imprimat numele meu. Și dumneata nu mă cunoști! Ascensorul cu care te urci e un ascensor Bucșan. Betonul din care e clădită casa e beton Bucșan. Ghetele pe care le porți sunt lucrate cu talpă Bucșan. Asfaltul pe care umbli e asfalt Bucșan. Și dumneata nu mă cunoști!   ANDRONIC (uimit, încurcat): Domnule, vă cer scuze. Sunt sincer impresionat. E într-adevăr nepermis ca un nume atât de popular, atât de răspândit, să-mi fie necunoscut. Dar vedeți, eu duc o viată retrasă, singuratecă, sunt absorbit de lucrările mele, sunt distrat…   BUCȘAN: Termină, domnule! Să lăsăm glumele. Am venit să vorbesc cu dumneata răspicat. E felul meu obișnuit de vorbă. Nu-mi plac intermediari și nici fraze. Afaceri de astea îmi place să le rezolv singur și direct. Spune: cât vrei?   ANDRONIC: Nu vă înțeleg.   BUCȘAN (răspicat): Câți bani vrei?   ANDRONIC: Pentru ce? Ce să fac cu ei?   BUCȘAN: Treaba dumitale. Eu te întreb doar: cât? Și dacă-mi convine, plătesc.   ANDRONIC: E vorba de o donație?   BUCȘAN (printre dinți): Da. Donație.   ANDRONIC: Pentru Institutul meu de istorie antică?   BUCȘAN: Îmi place formula. Nu pentru dumneata — pentru institut. Ingenios!   ANDRONIC: Domnule Bucșan, nu vă pot spune cât sunt de emoționat. Lucrăm la institut în condiții materiale grele. Ne lipsește o mare bibliotecă de specialitate. De mult doream să pot crea câteva burse pentru studenții mei. Eu însumi mă gândeam să întreprind o călătorie de studii în Asia. Toate acestea, sau o parte din ele, le-am putea realiza datorită generozității…   BUCȘAN (și-a pierdut răbdarea): Ascultă, domnule! Am citit articolul dumitale de azi-dimineață.   ANDRONIC: L-ați citit? Și v-a interesat?   BUCȘAN: Dumneata ce crezi?   ANDRONIC: Nu îndrăznesc să sper. E o chestiune atât de străină de preocupările dumneavoastră obișnuite.   BUCȘAN: Și nu-mi dai voie?   ANDRONIC (intimidat): Eu…   BUCȘAN: Nu-mi dai voie să fac altceva decât am făcut până azi? E interzis? E interzis, de exemplu, să mă ocup de cereale?   ANDRONIC: Ce vreți să spuneți?   BUCȘAN: E interzis să mă ocup de ovăz? Dumneata numești asta un monopol al ovăzului.   ANDRONIC (măgulit): Ați reținut expresia!   BUCȘAN: Da. Închipuiește-ți că am reținut-o. Te poți felicita. Ai lovit bine.   ANDRONIC: Vedeți, mi-am dat foarte bine seama că e o expresie îndrăzneață, oarecum improprie, care ar avea nevoie de lămuriri suplimentare…   BUCȘAN: Dar ai preferat să le lași pentru altă dată.   ANDRONIC: Întocmai. Dacă va fi nevoie, voi reveni mai pe larg.   BUCȘAN: Nu va fi nevoie.   ANDRONIC: Totuși, cred că anumite explicații sunt necesare.   BUCȘAN: Îți spun eu că nu sunt.   ANDRONIC: Mă tem să nu se creadă că e o eroare la mijloc, o eroare grosolană. Ovăzul la care mă refer nu e cereala comună pe care o cunoaștem toți sub numele popular de ovăz și sub denumirea științifică de „avena-nuda”…   BUCȘAN: Absurd!   ANDRONIC: Evident că-i absurd. Acest ovăz nici nu exista pe vremea lui Alexandru. E o plantă care în Europa a apărut abia în secolul XIII, iar în Asia probabil mult mai târziu.   BUCȘAN: Mai târziu sau mai devreme, să venim la chestiune.   ANDRONIC: Dar tocmai aceasta e chestiunea. Și e foarte delicată. Eu presupun că trebuie să fie un fel de ovăz sălbatec, poate o specie de „avena-sativa” sau, și mai probabil, o specie de „avena-vesca”. Nu credeți…   BUCȘAN: Eu nu cred nimic.   ANDRONIC: Aveți dreptate. În fond, aveți dreptate. Lucrurile sunt foarte complicate și certitudini nu există. După cum spuneam azi după masă la radio…   BUCȘAN: Ai vorbit la radio?   ANDRONIC: Da. Azi după masă.   BUCȘAN: Despre re?   ANDRONIC: Despre chestiunea asta.   BUCȘAN: Nenorocitule!   ANDRONIC (lovit): Domnule!   BUCȘAN: Ce fel de șantaj e ăsta?   ANDRONIC (uluit): Șantaj?   BUCȘAN: De ce te amesteci în meserii pe care nu le cunoști? Dacă nu știi cum se face un șantaj, lasă pe alții.   ANDRONIC: Domnule, vă rog…   BUCȘAN: Ai scris un articol. Foarte bine. Am înțeles. Am venit. Veneam mai devreme dacă știam de unde să te iau. Dar ce nevoie mai aveai de radio? Spune! Răspunde! Explică! Vorbește! (Tonul a crescut mereu, iar cu ultimele cuvinte a devenit violent. Apropiindu-se de Andronic, îl apucă cu mâinile de reverele hainei.) Vorbește, n-auzi? De ce taci?   ANDRONIC (palid, năucit): Nu știu… nu știu ce să răspund… Nu știu ce vreți.   BUCȘAN: Canalie!   ANDRONIC: E o neînțelegere. Poate nu știți cine sunt… poate căutați pe altcineva… Eu sunt profesorul Alexandru Andronic. Alexandru Andronic.   BUCȘAN: Și eu sunt Bucșan. Grigore Bucșan. Vrei să te măsori cu mine? (Plin de dispreț:) Dumneata?   ANDRONIC: Domnule, vă repet că e la mijloc o confuzie, o îngrozitoare confuzie. Sau o farsă. Sau poate… sau poate… (Face un pas înapoi, un gest de îngrijorare abia stăpânită.)   BUCȘAN: Sau poate sunt nebun.   ANDRONIC (repede): N-am spus asta.   BUCȘAN: Da. Într-un fel, sunt nebun. Nebun că viu aici să-ți ofer bani, în loc să te nimicesc cu o singură lovitură. Crezi dumneata serios că mi-ar fi greu mie, Grigore Bucșan, să lichidez un lefter ca dumneata? Dar nu vreau. Nu-mi plac scandaluri. Când pot, le evit.   ANDRONIC: Atunci…   BUCȘAN: Atunci termină cu jocul ăsta stupid și vorbește. De unde cunoști afacerea Protar?   ANDRONIC: Afacerea?   BUCȘAN: PROTAR.   ANDRONIC: Nu înțeleg… Nu știu…   BUCȘAN: Nu înțelegi, nu știi, dar publici.   ANDRONIC: Domnule, încă o dată, vă rog… vă rog să vă lămuriți, să vă explicați… Nu se poate, nu e cu putință…   BUCȘAN (ia cu un gest gazeta de pe masă și citește, sărind ici-acolo cuvinte din frază): „Vom arăta altă dată… convingerea noastră că de la Protar la Carum… faze insuficient studiate… ar merita să fie aduse la lumină.” Cunoști fraza asta?   ANDRONIC: Da.   BUCȘAN: Cine a scris-o?   ANDRONIC: Eu.   BUCȘAN: Și nu știi ce e Protar?   ANDRONIC: Nu e Protar. E Prophtasia.   BUCȘAN: Cum?   ANDRONIC: Prophtasia. E o greșeală de tipar. În loc de Prothasia a apărut Protar. În loc de Kabul, Carun.   BUCȘAN: Îți bați joc de mine?   ANDRONIC: De ce? Vă spun adevărul. Tot articolul e plin de greșeli. Am dat și o erată. Are să apară mâine.   BUCȘAN (bănuitor): Unde?   ANDRONIC: În „Deșteptarea”.   BUCȘAN: Iar? Îmi întinzi o nouă cursă?   ANDRONIC: Cursă? Cum cursă? Ce fel de cursă? Nu vă spun că e o erată? Sunt zeci de greșeli și am vrut să se rectifice măcar unele din ele, cele mai grave… Prophtasia și Kabul nu sunt singurele. La drept vorbind, nici nu înțeleg de ce vă supără atât de mult. Pentru mine e penibil, fiindcă e articolul meu, dar dumneavoastră, ar trebui să vă fie indiferent. Prophtasia sau Protar, Kabul sau Carun…   BUCȘAN: Prophtasia… Ce înseamnă: Prophtasia?   ANDRONIC: E un oraș vechi în Asia Mică.   BUCȘAN: Și Kabul?   ANDRONIC: Un fluviu.   BUCȘAN (scurt): Nu cred.   ANDRONIC: Vedeți-l pe hartă. (Arată cu degetul ceva pe harta care a rămas deschisă pe birou.) Sunt aici. Două etape în itinerariul lui Alexandru cel Mare..   BUCȘAN (oarecum dezarmat de evidenta inocentă a   tipului): Și dumneata vrei să cred că nu e nici o aluzie în articolul ăsta?   ANDRONIC: Ce fel de aluzie?   BUCȘAN: Niciun subînțeles?   ANDRONIC: Ce fel de subînțeles?   BUCȘAN (rămas pe gânduri, se întreabă mai mult pe el singur): Să fie oare posibil?… Să fie oare posibil?                     SCENA XI   ACEIAȘI. MAGDA   MAGDA (a deschis ușa din dreapta și a intrat pe replica lui Bucșan, rămânând în prag): Nu. Nu e posibil.   BUCȘAN (surprins, ridică privirea spre ea): Dumneata… (Către Andronic:) Cine e… Dumneaei?   MAGDA: Nu-l întreba pe el, că nu știe; mai bine întreabă-mă pe mine despre el. Vrei să știi cine e? E un escroc.   ANDRONIC (trăsnit): Magda!   MAGDA (energic): Un șantagist!   ANDRONIC (cu indignare): Domnișoară!   MAGDA (adresându-se mereu lui Bucșan): Și dumneata… dumneata ești un naiv, un biet naiv, pe care-l duce oricine de nas. Ascultam de dincolo — fără voia mea — strigați așa de tare că vă auzeam ascultam de dincolo și muream de râs. Greșeală de tipar! Ha! Prophtasia. Ha! Și dumneata crezi!   ANDRONIC: Domnule, n-o ascultați. N-o credeți. Fata asta, fata asta nu știe ce vorbește.   MAGDA (provocatoare către Andronic): așa, insulta-mă. Din parte dumitale nu mă aștept la ceva mai bun. Insultă-mă lovește-mă, dacă vrei. Dar n-ai să mă împiedici să spun adevărul… tot adevărul.   ANDRONIC: Ce adevăr? Care adevăr? Ce fel de adevăr? Adevărul îl spun eu. Purul adevăr. Nu există alt adevăr. Magda, te rog, vino-ți în fire. Domnule, fac apel la bunul dumneavoastră simț. Ce se întâmplă aici e năucitor. Să stăm o clipă să discută, să ne înțelegem, să facem lumină…   MAGDA: Da, să facem lumină. Sune domnului, spune, te rog, dacă ai curaj, cine a fost adineauri aici?   ANDRONIC: Când?   MAGDA: Adineauri.   ANDRONIC (sincer zăpăcit): Nu știu. Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc.   MAGDA: Vrei să spun eu?   ANDRONIC: Nu știu… un gazetar parcă… director la „Deșteptarea”, așa zicea el…   MAGDA (către Bucșan): Vezi, mai vrei și alte probe? E nevoie să-ți spun despre ce au discutat acești doi domni?   ANDRONIC (care nu mai înțelege nimic): Bine, dar ce legătură… Pentru Dumnezeu, ajutați-mă să pricep și eu ceva… Magda… Domnule…   BUCȘAN: Destul. Acum știu tot.   ANDRONIC: Eu nu știu nimic.   BUCȘAN: Ziceai adineauri că nu mă cunoști. Aveai dreptate. Te voi învăța eu să mă cunoști! (Merge spre ușa din fund, cu hotărâre.)   ANDRONIC (ținându-se după el): Domnule, e o eroare, ascultați-mă pe mine, e o groaznică eroare…   BUCȘAN (se oprește în prag și-l mai privește o dată, strivitor): Ești un om pierdut. (Iese trântind ușa. O clipă mai târziu, se aude cum trântește ușa din antret.)     SCENA XII   MAGDA, ANDRONIC   ANDRONIC (după o pauză, încet): De ce ai făcut asta?   MAGDA (cu sinceritate): Nu știu.   ANDRONIC: Ce ai urmărit?   MAGDA: Nu știu. Încă nu știu.   ANDRONIC: Cum e posibil să vorbești despre mine așa cum ai vorbit? Escroc! Șantajist! Eu… (Încet, dereros.) Știi dumneata cine sunt eu? Ce sunt eu?   MAGDA: Da. Ești un copil.   ANDRONIC: Domnișoară! Nu uita că sunt profesorul dumitale. Nu uita că vei da un examen cu mine. Un examen de istorie. S-ar putea să cazi.   MAGDA: Și dumneata ai dat cu mine, adineauri, un examen. Un examen de viață. Și ai căzut. Ești un copil!   ANDRONIC: Nu-ți dau voie!   MAGDA: Nici nu-ți cer voie. Dacă nu eram aici, dacă nu intram la timp…   ANDRONIC: Ce s-ar fi întâmplat?   MAGDA: Ar fi făcut din dumneata tot ce voia.   ANDRONIC: Dar ce voia?   MAGDA: Asta nu știu. Dar ceva voia. Și el, și celălalt.   ANDRONIC: Care celălalt?   MAGDA: Gazetarul.   ANDRONIC: Crezi că e vreo legătură? Crezi… crezi că se cunosc?   MAGDA: Nu-ți spun că ești un copil?   ANDRONIC: Și eu îți spun că am intrat din cauza dumitale în cele mai mari încurcături. Am intrat amândoi într-o teribilă aventură.   MAGDA: Da. Prima dumitale aventură. Ți-e frică?   ANDRONIC: Ce-i de făcut?   MAGDA: Nu știu. (Pe urmă, brusc:) Ba da, știu. E de cusut acest nasture. Să-l coasem. (Ia nasturele de pe birou, acul și aia lăsate acolo de Ana.) Vino aici. (Începe să coasă.)   ANDRONIC (docil): Și pe urmă?   MAGDA: Pe urmă vom vedea. (Se oprește o clipă din cusut și ridică ochii spre el.) Crezi că Alexandru cel Mare pleca la luptă cu nasturii rupți?     CORTINA       ACTUL III Seara aceleiași zile. Biroul lui Bucșan, la sediul întreprinderii sale. Mare elegantă, dar simplă, sobră, aproape severă. Un birou imens, pe care sunt puține hârtii în mare ordine. Contrast cu biroul Iul Ștefănescu din actul I și chiar cu al lui Andronic din actul II. Fotolii de piele. Un dulap cu dosare puține și de asemenea câteva mari volume, care se văd printr-o vitrină de sticlă. O imensă casă de fier – zidită în perete - mare, puternică, impunătoare ca o locomotivă. Pe biroul lui Bucșan, un telefon. În peretele din dreapta, o ușă dublă, capitonată cu piele. În peretele din stânga la fel. În peretele din fund e tăiată o singură fereastră dreptunghiulară, lungă aproape cât întreg peretele. La ridicarea cortinei, scena e în întuneric. Prin fereastră se vede orașul de seară: acoperișuri depărtate de casă, bloc, hausuri, lumini, reclame luminoase, totul dominat de două firme electrice, care se aprind și se sting alternativ. „Uzinele Bucșan”, „Oțelăriile Bucșan”. Încăperea e luminată doar de această lumină difuză a orașului, prin fereastră.     SCENA I   BUCȘAN, SECRETARA   După câteva clipe de tăcere completă, se aude din dreapta o cheie ce se răsucește în broască; ușa se deschide apoi fără zgomot. Bucșan intră. După ce a închis ușa, vine spre birou și aprinde acolo o lampă de masă. Restul încăperii rămâne în penumbră. Pe urmă apasă pe unul din butoanele de pe birou. Se aude depărtat o sonerie de un timbru surd, discret. Trec câteva secunde și apoi, prin ușa din stânga intră secretara. Îmbrăcată sobru, puțin bărbătește, fără exagerare în acest sens, vorbește precis, direct, fără bruschețe însă.   BUCȘAN: I-ai găsit?   SECRETARA: Pe Brănescu încă nu.   BUCȘAN: Foarte rău!   SECRETARA: L-am căutat peste tot. La Cameră, la minister, acasă, la Capșa. Nu e nicăieri.   BUCȘAN: Să fi plecat din oraș?   SECRETARA: Nu cred. Azi-dimineață a vorbit la Senat.   BUCȘAN: Trebuie să-l văd. Neapărat. În noaptea asta.   SECRETARA: Am lăsat peste tot vorbă că, la orice oră ar veni, îl aștepți aici.   BUCȘAN: Bine. (După o scurtă pauză:) Celălalt?   SECRETARA: Agopian?   BUCȘAN: Da.   SECRETARA: E aici. Vă așteaptă.   BUCȘAN: Unde?   SECRETARA: E în biroul meu. Să-l introduc?   BUCȘAN: Încă nu. Ai informații despre el?   SECRETARA: V-am lăsat o notă scrisă pe birou. (Gest spre un bloc de hârtie de pe masă. Bucșan ia blocul arătat și citește, în timp ce secretara așteaptă în tăcere, atentă.)   BUCȘAN (fără să-și întrerupă lectura): Sunt date exacte?   SECRETARA: Cred că da. Tot ce am putut afla în două-trei ore.   BUCȘAN: Cât e ceasul?   SECRETARA: Unsprezece fără opt.   (Bucșan continuă să citească. Secretara se duce spre fereastra deschisă și trage o perdea de pânză albastră, care închide vederea spre oraș.)   BUCȘAN: De ce închizi?   SECRETARA: E mai bine. La ora asta, fereastra luminată ar putea să pară… (caută o secundă cuvântul) neobișnuit.   BUCȘAN: Ai dreptate. (A terminat de citit și a rămas cu blocul în mână, pe gânduri.)   SECRETARA: Să-l introduc?   BUCȘAN (după un moment): Pe cine?   SECRETARA: Agopian.   BUCȘAN: Da. Sigur.   SECRETARA (se îndreaptă spre ușa din stânga, dar înainte de a ieși, se oprește în prag și întoarce capul spre Bucșan): Sunteți obosit. Nervos.   BUCȘAN: Eu?     SCENA II   BUCȘAN, AGOPIAN   Agopian intră o clipă mai târziu pe ușa prin care a ieșit secretara. Rămâne în prag, destul de intimidat de decor.   BUCȘAN (în picioare, la birou): Dumneata ești Agopian?   AGOPIAN: Kenk. Kenk Agopian.   BUCȘAN (pleacă de la birou și vine spre el, apropiindu-se la un pas depărtare): Domnule, dumneata ai o tipografie.   AGOPIAN: Da, am.   BUCȘAN: Vreau să mi-o vinzi. (Agopian, uluit, tace.) Aștept un răspuns.   AGOPIAN: Să v-o vând? De ce?   BUCȘAN: Ăsta nu e un răspuns. E o întrebare. Vreau să mi-o vinzi… pentru că vreau s-o cumpăr.   AGOPIAN (prudent): Păi... să vedem.   BUCȘAN (îi arată cu mâna fotoliul din fața biroului): Șezi. (El însuși ia loc la birou.) Tipografia dumitale merge prost.   AGOPIAN: Prost, dar merge.   BUCȘAN: E plină de datorii.   A.GOPIAN: E adevărat. Are datorii. Dar are și clienți. Dacă-mi plătește „Deșteptarea”… „Deșteptarea” e o gazetă care se tipărește la mine.   BUCȘAN: Știu.   AGOPIAN: Dacă-mi plătește restanțele…   BUCȘAN: Restanțe de patru sute optzeci de mii de lei.   AGOPIAN: Cam mult, e drept. Dacă-mi plătește, răsuflu.   BUCȘAN: Nu va plăti.   AGOPIAN: Credeți?   BUCȘAN: Sunt sigur.   AGOPIAN: Totuși, chiar azi mi-a trimis vorbă directorul că până mâine seară…   BUCȘAN (întrerupând): Nu va plăti.   AGOPIAN (intimidat): Nu?   AGOPIAN: Vedeți, e o tipografie mică, dar bună. Are tot ce-i trebuie. Două mașini plane, trei linotipuri, o rotativă modernă.   BUCȘAN: Cât te costă?   AGOPIAN: Un milion opt..   BUCȘAN (întrerupând): Mai puțin.   AGOPIAN: Știți cât mă costă?   BUCȘAN: Știu.   AGOPIAN: Atunci…   BUCȘAN: Știu. Dar vreau să aflu din gura dumitale.   AGOPIAN: Să spun exact?   BUCȘAN: Da.   AGOPIAN: Exact de tot?   BUCȘAN: Cât se poate.   AGOPIAN: Un milion două sute patruzeci…   BUCȘAN: Din care, două sute patruzeci…   AGOPIAN: Nu i-am plătit nici până azi.   BUCȘAN: Întocmai! Ei bine, îți ofer pentru tipografia dumitale patru milioane.   AGOPIAN (trăsnit. Toată atitudinea lui prudentă, bănuitoare, de până acum, s-a prăbușit:) Cam ați spus?   BUCȘAN: Patru milioane.   AGOPIAN (după o tăcere, palid): Vorbiți serios?   BUCȘAN (sever): Agopian! Uiți unde te afli.   AGOPIAN: E adevărat. Uit. Nu-mi vine a crede. Ați spus patru milioane?   BUCȘAN: Da.   AGOPIAN: E… e mult.   BUCȘAN: E enorm.   AGOPIAN: Atunci… atunci de ce…?   BUCȘAN: Fiindcă vreau să cumpăr.   SCENA III[modifică] ACEIAȘI, SECRETARA   SECRETARA (intră prin stânga, se apropie de birou): Domnul ministru Brănescu.   BUCȘAN: Să aștepte.   SECRETARA: Spune că…   BUCȘAN: Să aștepte.   (Secretata iese tot prin stânga.)     SCENA IV   BUCȘAN, AGOPIAN   BUCȘAN: Ei! Te-ai hotărât?   AGOPIAN: Nu știu. Mi-e frică.   BUCȘAN: Frică?   AGOPIAN: Da. E prea mult.   BUCȘAN: Vrei mai puțin?   AGOPIAN: Poate… poate ați fost rău informat. Tipografia, nu zic, e bună… e bunicică… în sfârșit… nu rea… Vedeți, eu vreau să spun adevărul. Ziceam că are două mașini plane. Are, ce-i dreptul, dar…   BUCȘAN: Dar sunt vechi. Și linotipurile sunt defecte. Și rotativa modernă nu e modernă. Și toată instalația de litere e uzată.   AGOPIAN: Prin urmare… știți?   BUCȘAN: Tot.   AGOPIAN: Atunci?   BUCȘAN: Atunci, repet propunerea: patru milioane. Primești?   AGOPIAN: Nu mai înțeleg nimic.   BUCȘAN: Nici nu e nevoie. Primești?   AGOPIAN: Pot să nu primesc? Dumneavoastră în locul meu n-ați primi?   BUCȘAN: Ești un om rezonabil, Agopian. (Trage un sertar mic al biroului și scoate de acolo un carnet.) Îți semnez un cec sau vrei bani?   AGOPIAN (care încă nu crede): Chiar acuma?   BUCȘAN: Da!   AGOPIAN: Atunci, cec, că e mai ușor.   BUCȘAN: Bine. (Începe să scrie cecul și după o clipă se oprește.) Vei găsi dincolo, la secretariat, un contract provizoriu. Clauze simple. Îl semnezi, și asta e tot. (Continuă să scrie, dar după o clipă, din nou se întrerupe.) Da, să nu uit. Te duci; a tipografie și anunți că ai vândut-o. Iei mașina mea.   AGOPIAN: Nu e mai bine mâine dimineață?   BUCȘAN: Nu. Acum. Am nevoie de ateliere.   AGOPIAN: Bine. Cum doriți.   BUCȘAN: Vreau să fac transformări mari acolo. Tocmai de aceea pentru moment opresc orice lucrare. Închid atelierele.   AGOPIAN: Când?   BUCȘAN: Acum.   AGOPIAN: Vreți să spuneți… Vreți să spuneți că...   BUCȘAN: Da, Agopian. Tipografa se închide imediat.   AGOPIAN: În noaptea asta?   BUCȘAN: În clipa asta.   AGOPIAN: Nu se poate.   BUCȘAN: De ce?   AGOPIAN: Fiindcă acum, noaptea, se tipărește „Deșteptarea”. „Deșteptarea” de mâine dimineață. Nu putem…   BUCȘAN (întrerupând): De ce nu putem?   AGOPIAN: Am un contract cu ei.   BUCȘAN: Pe care nu l-au respectat. În caz de neplată regulată, dumneata ți-ai rezervat dreptul să încetezi oricând imprimarea gazetei.   AGOPIAN: Asta așa e.   BUCȘAN: Atunci?   AGOPIAN: Totuși, o să mă dea în judecata. O să ceară despăgubiri.   BUCȘAN: Despăgubirile mă privesc pe mine. Am prevăzut în contract.   AGOPIAN: Ați prevăzut?   BUCȘAN: Da.   AGOPIAN: La toate vă gândiți...   BUCȘAN: Prin urmare, suntem înțeleși.   AGOPIAN: Eu tot zic s-o lăsăm pe mâine dimineață. Zău așa. Ce mi-e acum, ce mi-e mâine? Încă zece ore. Treacă de la noi. Ce ziceți?   BUCȘAN: Nu.   AGOPIAN: Explicați-mi și mie.   BUCȘAN (enervat): Eu când plătesc, nu explic Pentru ultima oară. Primești sau refuzi? Da sau nu?   AGOPIAN: Eu sunt un om de onoare. Am zis odată da, rămâne da.   BUCȘAN (termină de scris și semnat cecul): Într-adevăr, un om de onoare. (Apasă pe butonul soneriei.)   SCENA V   ACEIAȘI, SECRETARA   BUCȘAN (către secretară): Agopian se duce la tipografie și se întoarce. Dacă totul e în ordine, îi predai acest cec. (Secretara ia cecul.) Aștept aici răspunsul.   SECRETARA (către Agopian): Vă rog să veniți cu mine, domnule. Pe aici. (Îi arată ușa din stânga și așteaptă până ce Agopian iese din cameră. Pe urmă se uită la cec și face un pas spre biroul lui Bucșan.) Patru milioane?   BUCȘAN: Da.   SECRETARA: Nu e prea mult?   BUCȘAN: Nu. Pentru ceea ce vreau eu, e destul de ieftin. (După o secundă:) Werner! (Fata, care se îndreptă spre ușă, se oprește.) Contractele Cugir sunt gata?   SECRETARA: Da. Mâine dimineață se autentifică.   BUCȘAN: Mai e posibilă o modificare?   SECRETARA: Greu.   BUCȘAN: Totuși, trebuie. (Moment de gândire.) Majorezi comisionul nostru cu 0,75 la sută. (Pauză.)   Dă o diferență mare?   SECRETARA (după o clipă de reflecție): Patru milioane   și vreo șase sute.   BUCȘAN: Tocmai cât trebuie. (Cu un vag zâmbet:) Ei?   E mult?   SECRETARA: Nu. Așa merge. (A surâs și ea. Pe urmă, imediat, revine la seriozitatea ei rece de funcționară precisă.) Îl primiți pe Brănescu?   BUCȘAN: Să vie!   (Secretara iese.)       SCENA VI BUCȘAN, BRĂNESCU   BRĂNESCU (intrând prin ușa din stânga, gras, jovial, nădușit): Coane Griguță, omul dumitale.   BUCȘAN: De unde-mi vii ministrule?   BRĂNESCU: De la Sinaia.   BUCȘAN: Sinaia? Când ai plecat, când te-ai întors?   BRĂNESCU: Nu mă mai întreba. Mort sunt de oboseală. Mă lași să șed? (Se apropie de fotoliul din fața biroului.)   BUCȘAN: Poftim.   BRĂNESCU (lăsându-se să cadă în fotoliu): De alaltăieri n-am mai dormit.   BUCȘAN: Dacă te ții de chefuri!   BRĂNESCU: Chefuri! Păcatele mele! Nici la masă n-am stat ca lumea de două zile.   BUCȘAN: N-ai dormit, n-ai mâncat — dar ce-ai făcut?   BRĂNESCU: Am vorbit.   BUCȘAN: Într-una?   BRĂNESCU: Într-una. Ieri, la Consiliul de Miniștri. Azi-noapte, la Cameră. Azi-dimineață, la Senat. (Își trage respirația.) Blestemata asta de lege a bacalaureatului.   BUCȘAN: Nu s-a terminat?   BRĂNESCU: Ba da. A dat Dumnezeu. Azi după masă am trimis-o la Monitor. Și când m-am văzut liber — în sfârșit, liber! — mi-am zis: ce-ar fi să mă reped până la Sinaia să trag un pui de somn, la răcoare?   BUCȘAN: Și eu, între timp, te caut în tot Bucureștiul.   BRĂNESCU: De unde să știu, coane Griguță? Parcă eu nu te caut? Parcă e chip să te vadă cineva? N-am fost săptămâna trecută de trei ori? N-am întrebat, n-am scris, n-am telefonat? Cine poate să te vadă, când nu vrei dumneata?   BUCȘAN: Dar azi am vrut.   BRÂNESCU: Și iată-mă-s. Nici n-am intrat bine în Sinaia, nici n-am apucat să dau jos valiza din mașină, când mi-a ieșit înainte telefonistul de la „Caraiman” și mi-a dat o notă telefonică de la București că m-ai căutat acasă. M-am suit iar în mașină, și dă-i drumul înapoi, cu optzeci de kilometri pe oră.   BUCȘAN: Ministrule, ești om de ispravă.   BRĂNESCU: Sunt, coane Griguță, sunt, măcar că dumneata nu mă iubești.   BUCȘAN: Nu te iubesc?   BRĂNESCU: Nu. Că dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să mucegăiesc la Ministerul Instrucțiunii. Spine și dumneata: ăsta-i minister de mine? Instrucțiune îmi trebuie?   BUCȘAN: Ce pot să fac eu?   BRĂNESCU: Poți, coane Griguță, poți. Spui o vorbă unde trebuie, și se aranjează. Să mă scoată de aicea, că prea sunt pe linie moartă. Să-mi dea altceva.   BUCȘAN: Ce?   BRANESCU: Finanțele.   BUCȘAN: Exagerezi.   BRĂNESCU: Sau Industria. Sau Comunicațiile. În sfârșit un minister serios, unde să fie de lucru pentru mine… (cu un semiton mai jos) și pentru dumneata. (Aproape patetic:) O să-ți fiu de folos, coane.   BUCȘAN (vag): Să vedem! (Precis:) Deocamdată, poți să-mi fii de folos acum.   BRANESCU: Zău?   BUCȘAN: De asta te-am chemat.   BRĂNESCU: Poruncește!   BUCȘAN: Brănescule! Cunoști pe unul Andronic?   BRANESCU: Andronic?!   BUCȘAN: Alexandru Andronic.   BRĂNESCU: Funcționar în minister?   BUCȘAN: Nu. Profesor.   BRANESCU: De liceu?   BUCȘAN: Nu cred. La Universitate.   BRANESCU (căutând): La Universitate… Andronic… Andronic… (Brusc:) Stai, că știu cine e. Unul blond, spălăcit. E la Litere, da’ nu e profesor. E conferențiar de istorie.   BUCȘAN: Tocmai. Ei bine…   BRĂNESCU (întrerupând): S-a făcut. Nu mai e nevoi să vorbești. Am înțeles – și s-a făcut. E conferențiar. Catedra de istorie antică e liberă. O vrea el, i-o dau.   BUCȘAN: Nu.   BRĂNESCU: Da’ de ce nu? Dacă-ți spun că i-o dau! Ba chiar se nimerește foarte bine. E o bătaie pe catedra asta, că m-au năucit. I-o dau lui, și-am terminat. (Convingându-se pe sine însuși de buna alegere:) Nu face politică, e muncitor, are lucrări – e savant, ce mai încoace-încolo!   BUCȘAN: O fi. Dar o să-l dai afară.   BRĂNESCU: Cum ai spus?   BUCȘAN: Îl dai afară.   BRĂNESCU (nu-și revine): De ce?   BUCȘAN: Fiindcă te rog eu.   BRĂNESCU (îngrijorat): Serios, coane Griguță?   BUCȘAN: Foarte serios. Îl dai afară.   BRĂNESCU: De unde?   BUCȘAN: De oriunde. De peste tot. De la Universitate, în primul rând.   BRĂNESCU (a rămas pe gânduri; pe urmă, aproape oftând): O să fie greu.   BUCȘAN: Greu, ușor – asta e!   BRĂNESCU (clătinând din cap): Foarte greu. Poate imposibil.   BUCȘAN (surd, amenințător. E un cuvânt ce nu face parte din vocabularul său): Imposibil!   BRĂNESCU (căindu-se): Nu-ți spun eu că ăsta-i un minister nenorocit? Crezi că faci ce vrei? Ești cu mâinile legate. Autonomie universitară, consiliu… Păi de ce vreau eu să plec de-aici?!   BUCȘAN (tăios): Ai să pleci.   BRĂNESCU: N-o lua așa, coane Griguță. N-o lua așa, că mă îmbolnăvești. Stai să ne sfătuim. Să vedem ce-i de făcut.   BUCȘAN: Un singur lucru: Îl dai afară!   BRĂNESCU: N-am motiv. Și nici n-am cum. E un tip șters, modest. N-are ambiții, n-are dușmani. Toată ziua în bibliotecă. Dă-l afară dacă poți!   BUCȘAN: Nu poți?   BRĂNESCU (dezolat): Nu. (Cu bruscă vioiciune:) Dar nici nu trebuie, coane Griguță. Să stea acolo unde e, că stă bine. La urma urmelor, ce mare scofală? (Disprețuitor:) Conferențiar! Cinșpe mii pe lună. Lasă-l pe mine, și dacă nu ți-l țiu toată viața pe loc, cu cinșpe mii, până-nverzește, să vezi!   BUCȘAN: Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt?   BRĂNESCU (gest încurcat de neputință): Păi de…   BUCȘAN: Bine. (Se ridică de la locul lui, merge spre telefon, pune mâna pe receptor.)   BRĂNESCU: Ce ai de gând să faci?   BUCȘAN: O să vezi. (A format între timp un număr.) Alo! Clubul? Domnul ministru Ichim e acolo?   BRĂNESCU (alarmat): Coane Griguță!   BUCȘAN: Dă-mi-l la telefon.   BRANESCU (sare spre telefon, apasă pe furcă, întrerupând legătura): Coane Griguță, îmi pare rău! (Îi ia receptorul din mână și-l pune la loc.) Să-mi faci mie una ca asta!   BUCȘAN: Brănescule! Omul ăsta trebuie să iasă din învățământ. Neapărat. Dacă tu nu poți să faci asta, îmi găsesc eu oameni care să poată. Înțelegi?   BRĂNESCU: Înțeleg. Dar lasă-mă să mă gândesc. Să caut soluții.   BUCȘAN: N-am timp.   BRĂNESCU: Stai! Stai c-am și găsit-o. Tii! Cum de nu m-am gândit mai înainte?   BUCȘAN: Ei vezi!   BRANESCU: Uite, coane! Catedra — cum ți-am mai spus — e vacantă. Numesc la catedră, peste capul lui, un om de-al nostru.. Și mi ți-l freacă timp de două-trei luni, până-l înnebunește. Și dacă nu-și dă el demisia, să nu-mi zici pe nume.   BUCȘAN: Ridicul, Două-trei luni. Crezi că te-am chemat aici, la ora asta, pentru ca să aștept pe urmă trei luni? Totul trebuie să se termine imediat. Mâine cel mai târziu.   BRĂNESCU (cu o subită schimbare de ton, ca și cum dintr-o dată s-ar fi făcut lumină): Mâine?!   BUCȘAN: Da.   BRĂNESCU (categoric): S-a făcut.   BUCȘAN (nedumerit de repedea schimbare): Cum?   BRĂNESCU: Da. Cred că s-a făcut. Vezi, vezi dacă-mi dai timp să mă gândesc? S-a aranjat. Se aranjează.   BUCȘAN (încă neîncrezător): E chiar așa de simplu?   BRĂNESCU: Nu e simplu, dar e sigur. Uite: mâine, dacă Andronic are lecție la facultate…   BUCȘAN (întrerupând): Are…   BRĂNESCU: De unde știi?   BUCȘAN: M-am informat.   BRĂNESCU: Ei bine, n-are să și-o țină.   BUCȘAN: De ce?   BRĂNESCU: Fiindcă n-o să-l lase. O să fie scandal în sală. Am eu oamenii mei. Vociferări, șuierături – la nevoie, pocnete…   BUCȘAN: Și?   BRĂNESCU: Și în fața acestei situații, ministerul va fi obligat să intervină, să deschidă o anchetă, să ia măsuri. Nu?   BUCȘAN: Ba da.   BRĂNESCU: Ministerul nu poate tolera.   BUCȘAN: Ai dreptate. Nu poate.   BRĂNESCU: Păi nu? Telefon, dispoziții urgente…   BUCȘAN: Ministrule, îmi placi.   BRĂNESCU: Coane Griguță, totdeauna omul dumitale. Da’ să știi că m-ai înfierbântat rău adineauri, cu telefonul. Să-mi faci dumneata mie una ca asta!   BUCȘAN (împăciuitor): Ei, las’ că trece.   BRĂNESCU: Trece, trece — dar am tras o spaimă! (Se ridică.) Vii cu mine? Te duc în oraș.   BUCȘAN: Pleci?   BRĂNESCU: Păi crezi că am timp de pierdut? E târziu. Acu se face dimineață.   BUCȘAN: Bine, ministrule. (Îi dă mâna.)   BRĂNESCU: Nu vii?   BUCȘAN: Nu. Mai am niște hârtii de văzut.   BRĂNESCU: Acuma, noaptea?   BUCȘAN: Noapte, zi…   BRANESCU (admirativ): Ești un om mare, coane Griguță.   BUCȘAN (simplu): Sunt.   BRANESCU: Da’ să nu mă uiți. Să mă scoată de-aici. Nu-i de mine. Să-mi dea altceva. (Iese.)     SCENA VII   BUCȘAN, SECRETARA   Bucșan l-a condus pe Brănescu până la ușa din stânga. Rămas singur, întoarce butonul electric de lângă ușă, stingând lumina mare. Scena rămâne luminată doar de lampa de birou. Pe urmă merge spre fereastră și ridică cu o singură smucitură perdeaua albastră: apare din nou peisajul de oraș, cu cele două firme luminoase ce se aprind și se sting. Bucșan e îngândurat. Rămâne acolo, la fereastră, privind în gol. Prin ușa din stânga intră secretara cu un dosar în mână. Se apropie și se oprește la un pas în spatele lui.   SECRETARA: Obosit?   BUCȘAN: Eu?   SECRETARA: Da. Obosit și nervos.   BUCȘAN (aspru, dar fără violență): Werner! Nu e obiceiul meu să discut chestiuni intime cu funcționarii. (Pleacă de lângă fereastră și merge spre birou.)   SECRETARA: Vă rog să mă iertați.   BUCȘAN (a luat loc la birou): Agopian s-a întors?   SECRETARA: Încă nu.   BUCȘAN: Când vine, mă anunți.   SECRETARA: Da.   BUCȘAN: Hârtiile Cugir s-au modificat?   SECRETARA (întinzând dosarul): Vreți să le vedeți acum?   BUCȘAN: Da. Sau mai bine nu. Mâine dimineață.   SECRETARA: Bine. (Se îndreaptă spre ușa din stingă, ca să iasă din birou.)   BUCȘAN: Werner!   SECRETARA: Vă rog.   BUCȘAN (se ridică de la birou și vine spre ea): Câți ani sunt de când lucrezi cu mine?   SECRETARA: Mulți.   BUCȘAN: Câți?   SECRETARA: Șaisprezece.   BUCȘAN: Ei bine, ziua de azi a fost cea mai grea din tot acest timp.   SECRETARA: Cea mai grea? Uitați nopțile de la Viena, de la Kreditlanstaft. Și împrumutul Morgan. Și contractul Pietroșița…   BUCȘAN: Nu, nu. Erau afaceri grele. Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele niciodată.   SECRETARA: Nici oamenii?   BUCȘAN: Ba da Când nu-i cunosc. Când nu știu cine sunt — și de unde vin — și ce vor…   SECRETARA: Dacă-mi dați voie să vă spun părerea mea…   BUCȘAN (face un gest scurt de autorizare).   SECRETARA: Ați exagerat.   BUCȘAN: Cu ce?   SECRETARA: Cu tot ce s-a întâmplat azi. E prea mult. E prea scump. E prea violent. Cred că totul se putea aranja mai simplu și mai ieftin.   BUCȘAN: Poate. E chiar probabil. Dar nu voiam să încerc. Nu am timp și nici nervi pentru asta.   SECRETARA: Vedeți?   BUCȘAN: Ce mă îngrijorează în toată afacerea, e că n-o înțeleg. Dosarul Protar e în casa mea de fier de un an. N-a ieșit niciodată de aici. Nu l-a văzut nimeni. N-am vorbit nimănui. Și totuși, cineva îl cunoaște. Cum? De ce?   SECRETARA: Cum? — nu știu. De ce? — e simplu. Vrea bani.   BUCȘAN: Am oferit și a refuzat. Nu-mi plac oamenii care refuză Mi-a frică de ei.   SECRETARA: Frică?   BUCȘAN: Da. Pentru că nu-i înțeleg. Eu oamenii îi cumpăr sau îi dărâm.   SECRETARA: Sunteți un om tare.   BUCȘAN: Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare… deocamdată. Cât timp are biciul în mină. Dar e de ajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, că toți ceilalți să tabere pe el și să-l sfâșie… (După o pauză:) Eu nu mă las zgâriat.   SECRETARA (încet, mai mult pentru ea): Știu.   BUCȘAN: Werner, vino aici. (O ia de braț și o duce spre fereastră.) Vezi luminile astea care se aprind deasupra orașului, cu numele meu? Mi-a fost teamă astăzi — înțelegi? teamă! — că s-ar putea stinge pentru totdeauna. Și nu vreau. Și nici nu trebuie.   SCENA VIII   ACEIAȘI, DIRECTORUL   În timp ce Bucșan și Secretara sunt în fața ferestrei, privind departe, ușa din stânga se deschide și intră Directorul, care din prag îl privește o secundă în tăcere pe cei doi.   DIRECTORUL: Te deranjez, coane Griguță?   (Bucșan și Secretara se întorc brusc, surprinși.)   BUCȘAN: Dumneata aici?   DIRECTORUL: Eu.   BUCȘAN (întoarce butonul electric și face lumina mare): Cum ai intrat?   DIRECTORUL: Simplu. Treceam pe stradă și am văzut lumină la fereastra dumitale. Ia te uită, zic, nu doarme la ora asta! Am sunat și mi s-a deschis. În sala de așteptare nu era nimeni. La secretariat, nimeni. Am intrat.   BUCȘAN: Werner! Lasă-ne.   (Secretara iese prin stânga.)     SCENA IX   BUCȘAN, DIRECTORUL   BUCȘAN: Ce vrei?   DIRECTORUL: M-ai chemat, și am venit.   BUCȘAN: Te-am chemat eu?   DIRECTORUL: Da. Nu mi-ai spus că mă aștepți aici mâine la nouă dimineața?.   BUCȘAN: Și e nouă dimineața?   DIRECTORUL: Nu. E douăsprezece noaptea.   BUCȘAN: Atunci?   DIRECTORUL: Am venit ceva mai devreme. Nu-mi plac orele fixe, coane Griguță. Știi cine te cheamă, dar nu știi cine te așteaptă. (Se uită sub birou, pipăind cu palma planșa de dedesubt.) Un microfon instalat sub birou… Un indiscret în odaia cealaltă… (Merge spre ușa din dreapta, o deschide, se uită în încăperea alăturată, închide la loc.) Am oroare de flagrante, delicte…   BUCȘAN: Nu mă cunoști. Sunt un om discret.   DIRECTORUL: Și eu. Tocmai de aceea am venit acum. Când ai plecat azi-dimineață de la mine, mi-ai spus că-mi lași timp să mă răzgândesc. Ei bine, m-am răzgândit. Primesc.   BUCȘAN: Primești? Ce?   DIRECTORUL: Ce mi-ai propus.   BUCȘAN: Ți-am propus ceva?   DIRECTORUL: Să lăsăm glumele, coane Griguță. Nu e momentul. Am avut o zi grea… amândoi.   BUCȘAN: Eu nu.   DIRECTORUL: Poate. Deși nu te cred. Dar eu, uite îți spun drept: am avut o zi grea.   BUCȘAN (cu subînțeles): Și încă nu s-a terminat.   DIRECTORUL: Ai dreptate: încă nu. Dar vreau s-o termin. Toată ziua m-am zbătut, am alergat, am scotocit. Nu e ușor să lupte cineva cu dumneata.   BUCȘAN: Mie mi-o spui?   DIRECTORUL: Am căutat documente, acte, cifre, probe.   BUCȘAN: Și?   DIRECTORUL: Le-am găsit. Cu greu — dar le-am găsit.   BUCȘAN (calm): Unde sunt?   DIRECTORUL: Aici. (Se bate discret peste buzunarul hainei.) În buzunarul meu.   BUCȘAN: Te felicit.   DIRECTORUL: Mă feliciți, dar nu din toată inima, în realitate ești destul de preocupat și foarte neliniștit.   BUCȘAN: Eu?   DIRECTORUL: Dumneata. Și te înțeleg. Un scandal acum, înainte de semnarea contractelor Carun, ar cădea prost.   BUCȘAN (fără ironie): Foarte prost.   DIRECTORUL: Vezi? Și atunci, nu e mai bine să ne înțelegem? Uite, mă duceam spre redacție adineauri. De azi-dimineață n-am mai dat pe acolo. Sunt așteptat. Trebuie să scriu un reportaj pentru ultima oră. Poate că e mai bine să nu-l mai scriu? Poate că e mai bine să nu apară? Ce zici?   BUCȘAN: Nici n-o să apară.   DIRECTORUL: Bravo, coane Griguță. Știam eu că ne înțelegem. Uite, dau un telefon la „Deșteptarea” (pune mâna pe telefon) să le spun să-i dea drumul fără ultima oră.   BUCȘAN: Nu te mai osteni.   DIRECTORUL: Trebuie. Mă așteaptă.   BUCȘAN: Nu te așteaptă nimeni. „Deșteptarea” dumitale nu mai apare.   DIRECTORUL: Cum?   BUCȘAN: Am suprimat-o.   DIRECTORUL (o secundă a încremenit. Pe urmă izbucnește într-un râs scurt): Ah! Ce farsă mai e și asta? Dumneata poți multe, coane Griguță, dar sunt lucruri pe care nici dumneata nu le poți.   BUCȘAN: Domnule! Gazeta dumitale datorează tipografiei mele suma de lei patru sute optzeci de mii. Am dat dispoziții ca, începând de astă-seară, să se înceteze lucrul.   DIRECTORUL: Ai dat dispoziții! Tipografia dumitale?   BUCȘAN: Da. Tipografia mea.   DIRECTORUL: De când?   BUCȘAN: De… (se uită la ceas) jumătate oră.   DIRECTORUL: Nu te cred.   BUCȘAN: Informează-te. (Îi arată cu mâna telefonul.)   DIRECTORUL (o clipă rămâne nemișcat, apoi ridică brusc receptorul, începe să formeze numărul, cu mișcări scurte, nervoase — dar deodată se oprește și pune receptorul la loc): Nu. Dumneata nu minți.   BUCȘAN: Ba da. Dar nu așa de grosolan. Când mint, sunt mai subtil.   DIRECTORUL: Joci tare! (Se așeză în fotoliul din fața biroului. E palid, sfârșit și totuși calm, ca la sfârșitul unei partide pierdute.)   BUCȘAN (modest): Fac și eu ce pot.   DIRECIORUL: Joci prea tare. Și nu e bine.   BUCȘAN: De ce?   DIRECTORUL: Nu vorbesc pentru mine. Eu deocamdată sunt terminat. Nu zic, am să încerc și eu să fac ceva. Să găsesc altă tipografie, să caut bani… În sfârșit, voi vedea. Dar mă gândesc la dumneata.   BUCȘAN: Îți mulțumesc.   DIRECTORUL: Mă gândesc sincer la dumneata. Ai greșit!   BUCȘAN: Serios?   DIRECTORUL: Da, ai greșit. În fond, dumneata ce vrei? Să faci tăcere în jurul afacerii Protar. Să nu se vorbească nimic. Să nu se audă nici o șoaptă.   BUCȘAN (ritos, șuierat): Nici una.   DIRECTORUL: Și pentru asta suprimi „Deșteptarea”, o foaie obscură, pe care n-o citea nimeni și care va face mai mare zgomot într-o singură clipă dispărând decât a făcut în zece ani de apariție.   BUCȘAN: Crezi?   DIRECTORUL: Mâine se va ști în tot orașul — fiindcă asta ți-o promit: se va ști — că Bucșan, Grigore Bucșan, a suprimat cu mâna lui „Deșteptarea”, pentru că i-a fost frică. Și vor fi cinci sute de oameni care se vor întreba: de ce? Va trebui să le răspunzi sau să-i împiedici să întrebe.   BUCȘAN: Nu vor întreba.   DIRECTORUL: Primii cinci sute, poate nu. Dar ceilalți? Sunt mulți, coane Griguță, sunt foarte mulți. Și pe urmă, mai e cineva pe care-l uiți: Andronic.   BUCȘAN: Tovarășul dumitale.   DIRECTORUL: Tovarășul! Nu. E prea abil și prea primejdios ca să aibă tovarăși. Lucrează singur.   BUCȘAN: Nu ești înțeles cu el?   DIRECTORUL: Aș fi vrut să fiu.   BUCȘAN: Totuși, l-ai vizitat azi după masă.   DIRECTORUL: Fără rezultat. (Cu o mișcare de sinceritate:) Uite. Acum pot să vorbesc deschis cu dumneata. E prea târziu și prea inutil să ascund. Sunt ca un jucător decavat. Arunc cărțile pe masă. Tot nu mai am nimic de pierdut. (Scurtă pauză. Schimbare de voce:) Adineauri, când am intrat, spuneam că am în buzunar documente, probe. Mințeam. N-am nimic. (Își întoarce scurt buzunarele.) Nimic.   BUCȘAN: Și afacerea Protar?...   DIRECTORUL: Habar n-am de ea. Totul e în mâna lui Andronic.   BUCȘAN: Prin urmare, azi-dimineață…   DIRECTORUL: Eram de bună-credință. Articolul fusese strecurat în gazetă fără știrea mea, fără știrea nimănui. Andronic ăsta e un bandit!   BUCȘAN: Stiu.   DIRECTORUL: Am fost la el. Voiam să-l fac să vorbească. I-am luat în toate felurile. Am ademenit, am rugat, am promis, am amenințat. Uneori mi se părea că am reușit, că sunt gata să reușesc… Dar era la el o femeie… o fată…   BUCȘAN: Brună.   DIRECTORUL: O cunoști?   BUCȘAN: Puțin. Din vedere.   DIRECTORUL: Abia acum îmi dau seama că era instrumentul lui. Jucau împreună comedia. Ezitări, scrupule… (Cu o schimbare de voce): Tipul e tare, coane Griguță. Sub masca lui de savant aiurit, se ascunde un bandit. Un mare bandit.   BUCȘAN: Mai mare decât noi?   DIRECTORUL: Nu știu. Se va vedea… Da, da, se va vedea. Un moment am crezut că l-am convins. Mi-a promis că până la ora opt îmi dă un articol și documente. (Devotat:) Nu că le-aș fi publicat, coane Griguță. Nu. Tot aici veneam cu ele. Dar altfel vorbeam cu dumneata dacă aveam hârtiile în buzunar.   BUCȘAN: Păcat.   DIRECTORUL: Să știi că-i păcat. Era mai bine și pentru dumneata. Cu mine te-ai fi înțeles. Cu el, e mai greu. La ora opt am fost la el. Am sunat, am băut, am strigat. Nimic. Nimeni. Dispărut. L-am căutat, am alergat după el în tot orașul. Nu-l știe nimeni. Nu l-a văzut nimeni. Nu e nicăieri.   BUCȘAN: Și atunci?   DIRECTORUL (gest de neputință): Am renunțat. Ce era să fac? Am renunțat. Îmi mai rămânea o ultimă carte să joc. Dumneata. Mi-am zis: hai să-i văd. Să-ncerc marea cu degetul. Cine știe? Poate se prinde.   BUCȘAN: Și nu s-a prins.   DIRECTORUL: Nu.   BUCȘAN: Vezi?   DIRECTORUL (se ridică în picioare): M-ai scos din joc, dar rămâne el. Cu mine a fost ușor, fiindcă ne cunoaștem de mult. Dar pe el nu-l cunoști. Asta e marea lui forță: nu-l cunoaște nimeni. A stat o viață întreagă în bibliotecă, ascuns ca într-o vizuină și acum iese la pradă cu figura lui de martir vasător.   BUCȘAN: Îi viu eu de hac și visătorului ăsta!   DIRECTORUL: Nu se știe. Dumneata ești obișnuit cu escrocii, coane Griguță. Escrocii sunt băieți simpatici și oameni de înțeles. Cu visătorii e mai greu. (După o clipă:) În sfârșit. Treaba dumitale. (Se ridică deodată, își ia pălăria de pe birou.) Noapte bună. (Se îndreaptă cu pași leneși, de om obosit, spre ușa din stânga.)   BUCȘAN (rămas la biroul lui, foarte calm, îl lasă să se depărteze, dar înainte să fi ajuns la ușă, îl oprește cu un singur cuvânt): Ascultă! (Directorul se oprește în loc, se întoarce. Fără grabă, Bucșan se ridică de la birou și vine spre centrul scenei, la un pas de Director, față în față.) Vrei să scoți gazeta mâine dimineață?   DIRECTORUL (ridicare din umeri de neputință, de nedumerire, de oboseală).   BUCȘAN: Cumpără tipografia. Ți-o vând.   DIRECTORUL: Îți râzi de mine.   BUCȘAN: Nu, sunt dispus să vând. Cumpăr-o!   DIRECTORUL: Cu ce bani?   BUCȘAN: Ei! Bani găsim noi.   DIRECTORUL: Ușor de spus.   BUCȘAN: Îți spun că găsim. Nu asta-i întrebarea. Întrebarea e dacă vrei să cumperi.   DIRECTORUL (într-o doară): Cât?   BUCȘAN: Zece milioane.   DIRECTORUL: Ieftin.   BUCȘAN: Nu. E scump. Groaznic de scump. Dacă plătești. Dar dacă nu plătești — e ieftin de tot.   DIRECTORUL (nedumerit): Atunci…   BUCȘAN: Semnezi niște polițe.   DIRECTORUL: De zece milioane?   BUCȘAN: Da. De zece milioane.   DIRECTORUL: Și cum vrei să ți le plătesc? Când vrei să ți le plătesc?   BUCȘAN: Niciodată.   DIRECTORUL: Nu înțeleg.   BUCȘAN: Și totuși, nu e greu. Polițele rămân la mine. În caseta mea particulară. Și nu ies de acolo niciodată. Îți dau cuvântul meu de onoare. Niciodată, dacă ești rezonabil.   DIRECTORUL (moment de gândire, până își dă seama de sensul propunerii; pe urmă cu elan, cu entuziasm): Coane Griguță, n-o să-ți pară rău!   BUCȘAN: Știu. Mie nu-mi pare niciodată rău.   DIRECTORUL: De azi încolo sunt omul dumitale. Eu și „Deșteptarea”. Faci ce vrei cu ea Îți aparține.   BUCȘAN: Nu. Să ne înțelegem: între noi a intervenit o afacere comercială. Strict comercială. „Deșteptarea” rămâne a dumitale. Faci ce vrei. Scrii ce vrei. Nu-mi place să impietez asupra convingerilor nimănui.   DIRECTORUL: Ești un om delicat, coane Griguță.   BUCȘAN: Și dumneata un băiat inteligent. (A ocolit biroul și trage un sertar, același din care a scos carnetul de cecuri, în scena cu Agopian.) Semnezi polițele?   DIRECTORUL: Chiar acum?   BUCȘAN: Dacă vrei să apari mâine dimineață.   DIRECTORUL: S-a făcut. (Se așază în fata biroului, întorcându-și fotoliul așa încât să poată scrie. E cu spatele la ușa din stânga.)   BUCȘAN (întinzându-i un pachet cu polițe): Sunt zece polițe de câte un milion. Scadențele le lași în alb.   DIRECTORUL: Înțeles. (Începe să scrie.)     SCENA X   ACEIAȘI, SECRETARA   Ușa stângă se deschide și apare, oprindu-se în prag, Secretara.   BUCȘAN (către Secretară): Ce e?   SECRETARA (șoptind, ca să n-o audă Directorul): Agopian.   BUCȘAN: (cu voce normală): A venit?   SECRETARA (semn cu mâna spre încăperea de unde vine): E aici.   BUCȘAN: Să intre.   SECRETARA (ezită; gest vag spre Director, care, absent, continuă să scrie polițele): Dar…   BUCȘAN: Să intre.   SCENA XI[modifică] ACEIAȘI, AGOPIAN   BUCȘAN (către Agopian, care, intrând, nu-l vede decât din spate pe Director, mereu aplecat la birou asupra polițelor): Ce se aude, Agopian?   AGOPIAN: Am executat. Cum ați dorit dumneavoastră. Am oprit lucrul. Am închis atelierele. Uite cheile aici.   BUCȘAN: A fost greu?   AGOPIAN: Nici ușor n-a fost. Când au aflat despre ce e vorba, au coborât toți de sus din redacție în tipografie. Țipau, urlau, ziceau că nu se lasă… Dar eu am dat ordin lucrătorilor să înceteze lucrul, și gata. I-am lăsat pe toți acolo, pe scări. Și acuma se ceartă. Ziceau căi nu-i lasă pe lucrători să plece, că sparg ușile. Cheile vi le las dumneavoastră?   BUCȘAN: Nu, că nu mai sunt proprietar.   AGOPIAN (uimit): Cum ați spus?   BUCȘAN: Am vândut tipografia.   AGOPIAN (plin de îndoială): Acuma?… Noaptea?   BUCȘAN: N-am cumpărat-o tot noaptea?   AGOPIAN (încă nu crede): Și… cui ați vândut-o?   BUCȘAN: Uite, dumnealui. (Îi arată pe Director. Acesta a terminat de semnat polițele și, în timp ce Bucșan i le ia din față, el se întoarce cu fața spre Agopian.)   AGOPIAN (din uluială în uluială): Dumneata aici?   DIRECTORUL: Eu. (Se apropie de el, în timp ce Bucșan, rămas la birou, verifică polițele.) Și zi așa! Îmi omori gazeta, noaptea, pe la spate!...   AGOPIAN: De! Ce era să fac? Preț mare. Om sunt și eu.   BUCȘAN (a terminat de controlat polițele): În regulă. (Le închide în sertar.) Dumnealui e noul proprietar.   AGOPIAN: Vorbiți serios?   BUCȘAN (sever): Agopian!   AGOPIAN: Vă rog să mă iertați, dar nu-mi vine a crede. (Către Director:) Ai cumpărat tipografia?   DIRECTORUL: Da, am cumpărat-o.   AGOPIAN: Cu ce bani, domnule? Datoria n-aveai cu ce s-o plătești, și acum…   DIRECTORUL: Agopian! Nu te amesteca în treburi care nu te privesc.   AGOPIAN: Așa e. Nu mă privesc. Dar nu mai înțeleg nimic. Și acuma, cu cheile ce fac?   DIRECTORUL: Te duci înapoi la tipografie, o deschizi și dai drumul gazetei.   AGOPIAN (către Bucșan): Dumneavoastră ce ziceți?   BUCȘAN: Eu? Nimic. Dumnealui e proprietar.   AGOPIAN: Să mă bată Dumnezeu dacă pricep ceva. M-ați zăpăcit de tot.   DIRECTORUL: Hai cu mine. Mergem împreună.   BUCȘAN: Nu, directore. Dumneata mai rămâi. Mai avem de vorbit   DIRECTORUL: Atunci, ia-o-nainte, Agopian. Repede. Să nu iasă vreo încurcătură. Viu și eu mai târziu.   AGOPIAN: Ar fi bine să dau un telefon, să nu plece lucrătorii.   SECRETARA: De dincolo, de la secretariat.   AGOPIAN: Eu… eu vă salut. Teribilă noapte domnule!   (Iese prin stânga, împreună cu Secretara.)     SCENA XII   BUCȘAN, DIRECTORUL     DIRECTORUL: Are dreptate. Teribilă noapte!   BUCȘAN: Ai obosit?   DIRECTORUL: Puțin. Mi-ai cam tăiat răsuflarea.   BUCȘAN: Uite, directore, de ce te-am oprit. S-ar putea ca mâine dimineață, la cursul lui Andronic, să fie oarecare neliniște.   DIRECTORUL: Neliniște?   BUCȘAN: Da. Acuma, înainte de examene, se întâmplă uneori.   DIRECTORUL: Dacă trebuie, se întâmplă sigur.   BUCȘAN: Eu… n-am nici o informație precisă, dar presupun. S-ar putea… să nu-și poată ține lecția. Vacarm în sală, întreruperi, huiduieli… în sfârșit, poate și mai rău. Un scandal știi cum începe — nu știi niciodată cum se termină.   DIRECTORL: Foarte just.   BUCȘAN: Și atunci, ministerul… (Întrerupându-și fraza începută:) Cum ești cu Brănescu?   DIRECTORUL: De la Instrucție?   BUCȘAN: Da.   DIRECTORUL (precaut, încercând să ghicească intențiile): Să zic… bine?   BUCȘAN: N-ar fi rău.   DIRECTORUL (ușurat): Păi atunci, sunt foarte bine. Dar știi? — foarte bine. Uite. Chiar în numărul de mâine, e în pagina întâia un articolaș despre el.   BUCȘAN: Favorabil?   DIRECTORUL: Cât se poate.   BUCȘAN: Cu atât mai bine. Să-i pui și fotografia.   DIRECTORUL: S-a făcut.   BUCȘAN: Și cum ziceam, ministerul va trebui să intervină.   DIRECTORUL: Evident.   BUCȘAN: Dar pentru asta ar trebui să i se atragă atenția.   DIRECTORUL: Asupra gravității faptului.   BUCȘAN: Sigur.   DIRECTORUL: Un scandal universitar, în împrejurările actuale, nu este un simplu fapt divers. Opinia publică vrea să știe. Ea cere explicații, sancțiuni.   BUCȘAN: Mai ales sancțiuni.   DIRECTORUL: Iar ziarul „Deșteptarea” e primul care dă alarma, e primul care cunoaște întreaga chestiune — pentru că întâmplător mâine dimineață, la cursul domnului Andronic, un reporter al nostru asistă în sală, ia note și poate chiar – eventual fotografii.   BUCȘAN: Directore, îmi placi.   DIRECTORUL: Coane Griguță, și dumneata mie.   BUCȘAN: Totuși, trebuie să băgăm de seamă că… (În momentul acesta sună telefonul. Bucșan se întrerupe din vorbă și ridica receptorul.) Alo!... Da.. Eu… Da, eu… Cine?… Dumneata… Un moment, te rog… (Acoperă cu palma pâlnia receptorului și i se adresează Directorului, cu vocea scăzută:) Știi cine e la aparat? Fata.   DIRECTORUL: Care fată?   BUCȘAN: Fata brună! A lui Andronic.   DIRECTORUL: Ce vrea?   BUCȘAN (ridică din umeri, iar apoi vorbește din nou la telefon): Da… Acuma?… Ești jos… Bine… Aștept. (Închide telefonul; pe urma, către Director:) Vine aici.   DIRECTORUL: Ia te uită!   BUCȘAN: Ce-o fi vrând?   DIRECTORUL: Știu eu? În orice caz, trebuie multă atenție. E primejdioasă.   BUCȘAN: Crezi?   DIRECTORUL: E instrumentul lui.   BUCȘAN: N-am avut impresia asta.   DIRECTORUL: Nici eu la început. Dar dacă te gândești bine…   BUCȘAN: Nu, nu. Cred că e altceva la mijloc. În sfârșit, am să văd.   DIRECTORUL: Eu te las.   BUCȘAN: Nu. E mai bine să nu pleci.   DIRECTORUL: Ar trebui să trec pe la redacție.   BLCȘAN: Mai așteaptă puțin. Poate mai avem nevoie de dumneata. (Ușa din stânga se deschide. În prag apare Secretara. Cu un gest, Bucșan o oprește să vorbească.) Da. Știu. Să aștepte o clipă. (Secretara iese. Din nou către Director:) Directore, treci dincolo. (Îi arată ușa din dreapta.) E un salonaș particular al meu. Te chem eu mai târziu. (Îl petrece până la ușa din dreapta, i-o deschide, îl lasă să intre, închide ușa la loc. Pe urmă, rămas singur, străbate scena spre ușa din stânga și o deschide, lăsând-o să intre pe Magda.)     SCENA XIII   BUCȘAN, MAGDA   MAGDA: Domnule, oricât de surprinzătoare ar putea să pară vizita mea aici, la această oră…   BUCȘAN: Domnișoară, aici, în biroul acesta, nici o vizită nu e surprinzătoare. La nici o oră. Te rog să șezi și să nu-mi ceri scuze. Nu mă deranjezi deloc.   MAGDA: Nu mă gândeam să cer scuze și știam că nu te deranjez. Ba chiar, în anumit fel, cred că eram așteptată.   BUCȘAN: Așteptată — mărturisesc că nu. Dar binevenită.   MAGDA: Asta o să vedem… Domnule Bucșan! Ne-am cunoscut astăzi, și mai ales ne-am despărțit, într-un mod…   BUCȘAN: Ciudat…   MAGDA: Cel puțin ciudat. Intervenția mea într-o conversație care, personal, nu mă privea deloc, a fost poate violentă.   BUCȘAN: Dar sinceră.   MAGDA: Prea sinceră.   BUCȘAN: Îți pare rău?   MAGDA: Încă nu știu dată trebuie să-mi pară rău. Vezi, au trecut de atunci câteva ore. Și mi-e teama că am provocat, fără voia mea, o serie de încurcături, care ar putea să ducă la o catastrofă.   BUCȘAN: Catastrofă? Pentru cine?   MAGDA: Pentru toată lumea. Pentru dumneata în primul rând.   BUCȘAN: O! Nicio grijă. Dacă e vorba de mine, nicio grijă.   MAGDA: Îmi pare bine că te văd așa de calm. Azi după masă erai mai nervos.   BUCȘAN: Între timp m-am liniștit.   MAGDA: Dar eu, nu. Vezi, mă plimbam adineauri — înainte de a te chema la telefon — mă plimbam jos, pe stradă, în fața clădirii dumitale. Frumoasă clădire! Câte etaje! Câte ferestre! Și deodată mi s-a părut că toată această clădire se clatină, se prăbușește…   BUCȘAN (iritat): Domnișoară!   MAGDA: Mi s-a părut.   BUCȘAN: Ai prea multă imaginație.   MAGDA: Se poate. Dar nu știi ce straniu lucru este noaptea, într-o clădire cu patru sute de ferestre, întunecate, o singură fereastră luminată. Îți spui: acolo e un om care veghează, un om care se zvârcolește, care se teme.   BUCȘAN: Domnișoară! Cine ești dumneata?   MAGDA: E nevoie să arăt hârtiile mele de identitate?   BUCȘAN: Nu. Dar e nevoie să știu cine ești. Ce căutai în casa profesorului Andronic? Ce cauți aici?   MAGDA: Ce caut aici, am să spun. De aceea am venit. Ce căutam în casa lui Andronic… întrebarea e mai indiscretă…   BUCȘAN (bănuitor): Trebuie să înțeleg că…   MAGDA: Înțelege ce vrei, dar nu-mi pune întrebări.   BUCȘAN: Ești… ești prietena lui? (A evitat să spună „metresa”.)   MAGDA: Am aerul?   BUCȘAN: Drept să spun, nu. Semeni mai mult a fată de școală.   MAGDA: E genul meu. (Ia de pe birou o țigaretă și o aprinde cu degajare.) Îmi dai voie?   BUCȘAN: Prietena lui! Prin urmare, izbucnirea dumitale de azi după masă a fost o scenă.   MAGDA: Așa se numește?   BUCȘAN: O scenă de menaj. Erați supărați. Ai vrut să te răzbuni.   MAGDA: Da și nu. Mai mult am vrut să mă apăr.   BUCȘAN: Nu înțeleg.   MAGDA: Vezi, dumneata nu-l cunoști pe Andronic. E un om primejdios.   BUCȘAN: Nu pare.   MAGDA: Pe aceea e primejdios. Pentru că nu pare. Dar când se dezlănțuie, e sălbatec. E un tip rece, aspru, violent. E năprasnic!   BUCȘAN: Frumos portret! Îl iubești?   MAGDA: Nu știu dacă îl iubesc! Mă amețește. Mă domină. Lângă el simt primejdia. Lângă el simt că totul în viață e posibil. N-are scrupule, n-are prejudecăți, n-are ezitări. E ca o mare furtună.   BUCȘAN: Mă sperii.   MAGDA: Aș vrea să te sperii. Am venit ca să te sperii.   BUCȘAN: Ești sinceră.   MAGDA: N-am timp să nu fiu sinceră. Sunt prea multe lucruri în joc. Suntem cu toții în joc, și nu e timp să ne ascundem unul de altul.   BUCȘAN: Vrei să te explici?   MAGDA: Uite. Am știut de la început că Andronic are afacerea Protar în mână.   BUCȘAN: O cunoști și dumneata?   MAGDA: Vag. Dar am știut că are documente care te privesc și că poate să vorbească.   BUCȘAN: Canalia!   MAGDA (jignită): Domnule!   BUCȘAN: Te rog să mă scuzi.   MAGDA: Că poate să vorbească, dar că poate să și tacă.   BUCȘAN: N-am fost la el? Nu i-am oferit?…   MAGDA: Știam că ai să vii. Bănuiam că vei face propuneri rezonabile.   BUCȘAN: Nici nu m-a lăsat să vorbesc.   MAGDA: Propuneri rezonabile pe care eram convinsă că el le va accepta.   BUCȘAN: Totuși…   MAGDA: Dar la venirea dumitale, s-a răzgândit. Probabil că și-a spus: ce-mi poate oferi omul ăsta e mult mai puțin decât îi pot smulge eu dacă lupt cu el. Mai bine să lupt.   BUCȘAN: Și atunci?   MAGDA: Și atunci a inventat jocul pe care l-ai văzut. Că nu te cunoaște. Că nu știe cine ești. Că totul e o confuzie, o eroare… Și dumneata erai gata să crezi.   BUCȘAN: Pentru că nu înțelegeam — și nici acum nu înțeleg — ce urmărea negând. De ce?   MAGDA: Foarte simplu. Voia să te deruteze. Să te liniștească. Să-ți înlăture orice bănuială, și pe urmă, după două-trei zile, prin surpriză, să lovească.   BUCȘAN: Și de ce nu l-ai lăsat?   MAGDA: Pentru că n-am vrut. Eram convinsă că se înșală. Vezi, dumneata și Andronic aveți același cusur. Nu vă cunoașteți unul pe altul. Fiecare din voi crede că-l va distruge cu ușurință pe celălalt. Dar eu îmi dau seama că sunteți amândoi îngrozitor de puternici și că lupta poate fi teribilă.   BUCȘAN: Aici ai dreptate: teribilă.   MAGDA: De aceea am sărit astăzi între voi. Voiam cu orice preț să-l oblig pe Andronic să nu mai simuleze și să discute deschis cu dumneata. Voiam să vă înțelegeți pe loc și să terminați în mod cuminte întreaga afacere.   BUCȘAN: N-ai reușit.   MAGDA: Nu. Dumneata ai plecat trântind ușile, iar el s-a apucat imediat să scrie.   BUCȘAN: Să scrie ce?   MAGDA: Despre ovăz și despre alte plante.   BUCȘAN: Prin urmare lupta e deschisă?   MAGDA: Da.   BUCȘAN: Fie. Sunt gata.   MAGDA: Și el. Numai eu nu sunt gata. Numai eu mai vreau, mai încerc să vă opresc… Cât nu e prea târziu.   BUCȘAN: Eu mi-am luat măsurile mele.   MAGDA: Și el pe ale lui.   BUCȘAN: Bănuiesc. Va scrie un articol.   MAGDA: Poate o carte.   BUCȘAN: Poate zece cărți. Va ține conferințe. Va vorbi la facultate.   MAGDA: Nu. La facultate nu va vorbi.   BUCȘAN: De ce?   MAGDA (foarte vag): Știu eu?   BUCȘAN: Nu-și mai ține cursul?   MAGDA: Deocamdată nu.   BUCȘAN: Nici mâine?   MAGDA: Mai ales mâine.   BUCȘAN (scurt, violent): Asta nu se poate!   MAGDA: De ce nu se poate? Aveai de gând să te înscrii student la Facultatea de litere?   BUCȘAN (fierbând): Canalia!   MAGDA: Nu e o canale. E mai mult. E mult mai mult! E un aventurier. Un mare aventurier.   BUCȘAN: Mă ameninți?   MAGDA: Te previn. Te-ai uitat bine la el? Ai observat cu cine seamănă?   BUCȘAN: Nu.   MAGDA: Și totuși e izbitor. Când îl vezi prima oară, îți taie respirația. Serios? N-ai băgat de seamă?   BUCȘAN: Ce?   MAGDA: Că seamănă?   MAGDA (tainic): Cu Alexandru cel Mare   BUCȘAN: Nu știu. Nu cunosc.   MAGDA: Aceeași privire. Aceeași expresie. Și cu un asemenea om vrei să te lupți dumneata? Te plâng.   BUCȘAN: Plânge-l pe el.   MAGDA: El n-are nimic de pierdut. Cel mult o biată jumătate de catedră. Dar dumneata rămâi descoperit cu toată averea, cu toate fabricile, cu toate uzinele, cu toate birourile. Nu le simți pe toate cum se clatină încet, ca înainte de cutremur?   BUCȘAN: Domnișoară! Ce vrei? Ce propui?   MAGDA: Îți propun liniștea. Îți aduc liniștea.   BUCȘAN: N-am nevoie. Sunt liniștit.   MAGDA: Nu-i adevărat. Dacă ai fi liniștit, nu te-ai găsi aici, la ora asta.   BUCȘAN: Dar nici dumneata.   MAGDA: Eu n-am spus că sunt liniștită. Dimpotrivă. Nu sunt de loc.   BUCȘAN: Ai motive personale?   MAGDA: Da.   BUCȘAN: De ordin intim?   MAGDA: Întrebi prea mult. Atâta lucru îți pot spune: vreau ca Andronic să place din țară, departe, cu mine.   BUCȘAN: E la mijloc altă temele?   MAGDA: Ți-am spus că întrebi prea mult! Lasă-mă și pe mine să întreb: nu crezi că dacă va pleca mâine dimineață într-un lung voiaj de trei ani, departe, undeva în Asia, dumneata vei dormi mai liniștit?   BUCȘAN: S-ar putea.   MAGDA: Atunci, voiajul ăsta e o soluție.   BUCȘAN: Scumpă?   MAGDA: Nu știu ce numești dumneata scumpă.   BUCȘAN (ia la întâmplare o hârtie de pe birou și scrie cu un creion, luat de pe birou, o cifră): Atât… (îi întinde hârtia:) ar fi de ajuns?   MAGDA (luându-i creionul din mână, corectează): Da, dacă mai adăugăm un zero la sfârșit.   BUCȘAN: Se face prea mult.   MAGDA: Pentru ce capeți în schimb – liniștea dumitale – e destul de puțin.   BUCȘAN (după o clipă de gândire, brusc): Pot să-l văd pe Andronic?   MAGDA: Da. Îl aduc imediat.   BUCȘAN: Unde e?   MAGDA: E pe aici. Pe aproape. Mă așteaptă.   BUCȘAN: Bine.   MAGDA: Dar fii atent cum vorbești cu el. E așa susceptibil!   BUCȘAN: La prețul ăsta, ar putea să fie!   (Magda iese prin stânga.)     SCENA XIV   BUCȘAN, DIRECTORUL   Bucșan, rămas singur, merge spre ușa din dreapta, o deschide și îl lasă pe Director să intre.   BUCȘAN: Directore, o să te miri.   DIRECTORUL: Nu cred. Am văzut atâtea astăzi…   BUCȘAN: M-am înțeles cu Andronic.   DIRECTORUL: A fost aici?   BUCȘAN: Nu el. Fata. Trebuie să vină și el îndată.   DIRECTORUL: Scump?   BUCȘAN: Destul.   DIRECTORUL: Cel puțin ai garanții?   BUCȘAN: Cea mai bună garanție. Pleacă. Pleacă din țară.   DIRECTORUL: Pentru mult timp?   BUCȘAN: Trei ani.   DIRECTORUL: Coane Griguță, bine ai făcut. Uite, acuma, să-ți spun drept: parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă. Cu tipul ăsta aici, n-am fi avut liniște niciodată.   BUCȘAN (puțin pe gânduri): Găsești… găsești că seamănă cu Alexandru cel Mare?   DIRECTORUL: Cine?   BUCȘAN: Andronic.   DIRECTORUL: Cu Alexandru cel Mare? Mai știi? Te pomenești… (După un timp:) Da pentru că veni vorba de Alexandru cel Mare, cu reportajul ce facem?   BUCȘAN: Ce reportaj?   DIRECTORUL: Reportajul de mâine… Scandalul de la curs.   BUCȘAN: A! Bine că mi-ai adus aminte! (Merge spre telefon.) Să-i dau telefon lui Brănescu. (Ridică receptorul, formează numărul.) Alo! Brănescule… Dormeai?... Ei, trezește-te (Către Director:) Ramolit e și ăsta! (La telefon:) Te-ai trezit? Ascultă. Scandalul de mâine dimineață – nu mai e nevoie. Se contramandează… Cum?... Nu se poate?... Să faci bine să iei măsuri. Ordine, mă auzi? Ordine! (Trântește receptorul furios.) Cretin! (După o scurtă pauză, către Director:) Ziceai că ai un articol mâine despre Brănescu.   DIRECTORUL: Da.   BUCȘAN: Păcat.   DIRECTORUL: De ce?   BUCȘAN: Mă plictisește, nu vezi?   DIRECTORUL: Am putea să-l schimbăm.   BUCȘAN: Mai e timp?   DIRECTORUL: Dacă zici dumneata…   BUCȘAN: Atunci, schimbă-l. M-am săturat și de domnul ăsta!   SCENA XV[modifică] ACEIAȘI, MAGDA, ANDRONIC   Prin ușa din stânga intră Magda, urmată de Andronic, timid, încurcat, buimăcit.   BUCȘAN: Domnule profesor, sunt încântat că te văd. Drept să spun, azi după masă, când ne-am despărțit, nu speram să ne mai întâlnim așa de repede – și încă buni prieteni!   ANDRONIC: Eu… vedeți…   BUCȘAN: Cred că domnișoara… (Se oprește, pentru că abia acum observă că nu-i cunoaște numele și i se adresează întrebător:) Domnișoara?...   MAGDA: Magda.   ANDRONIC: Studenta mea.   MAGDA: Și secretara.   DIRECTORUL: Și prietena.   MAGDA (îl observă pe Director): A! Erai și dumneata aici?   DIRECTORUL (înclinându-se): Cu voia dumneavoastră.   BUCȘAN: Sper, zic, domnișoara Magda ți-a comunicat propunerea mea și că o primești.   ANDRONIC: Nu știu încă… dacă pot… dacă…   BUCȘAN: Cum nu știi? Ne faci iar dificultăți? (Gest de surpriză și îngrijorare spre Magda.) Asta ce mai e?   MAGDA: Vrea să spună…   ANDRONIC: Vreau să spun ca… vedeți… tot ce s-a întâmplat astăzi… e așa de neașteptat… așa de… așa de năucitor… Dumneavoastră… (Arătându-l pe Director:) Dumnealui… (Spre Magda:) Dumneaei… E prea mult într-o singură zi. Eu… vedeți… cum spune undeva Virgil: „Vixi ei quem dederat cursum fortuna peregi”.   DIRECTORUL (încet către Bucșan): Dacă vorbește latinește, să știi că-i rău.   ANDRONIC: „Am trăit, și drumul pe care mi l-a dat fortuna, soarta, l-am terminat.” Nu credeam, nu speram că mi se mai pot întâmpla lucruri noi — și încă așa de noi. Și atunci… atunci trebuie și înțelegeți că dacă ezit…   BUCȘAN: Eziți?   ANDRONIC: Dacă încă nu știu ce să răspund…   DIRECTORUL (printre dinți): Mare bandit!   BUCȘAN: Domnule profesor, dumneata nu știi să răspunzi, dar eu știu să întreb.   DIRECTORUL (încet către Bucșan): Ia-l repede.   MAGDA (același joc): Fii atent!   BUCȘAN: Dumneata vrei să pleci?   ANDRONIC: Dacă vreau! Dar a fost visul meu de o viață întreagă.   BUCȘAN: Atunci, pleacă. Cred că ți-am pus la dispoziție tot ce trebuie.   ANDRONIC: Asta așa e. Mai mult decât trebuie. Mai mult decât visam. Prea mult!   BUCȘAN: prea mult?   MAGDA: Ce înseamnă prea mult? Pentru o asemenea întreprindere nimic nu e prea mult. E mai bine să pornim de la început cu un buget asigurat decât să ne întoarcem din drum… (apăsat) înainte de vreme. Obiectivele științifice pe care le urmărește profesorul Andronic în Asia sunt încă vaste.   ANDRONIC: Întradevăr, vaste. Îmi îngădui s-o spun fără modestie. Mi se pare că din punct de vedere istoric, din punct de vedere al culturii umane, Asia este încă un continent necunoscut, un mister — și că pornind pe urmele lui Alexandru cel Mare…   MAGDA (încet către Bucșan): Vezi?   ANDRONIC (continuând): voi încerca, mă voi sili să descifrez ceva din acest mister. Ce e surprinzător, domnule Bucșan, ba chiar emoționant în gestul dumneavoastră, este că destinați o sumă atât de însemnată…   BUCȘAN: Recunoști că e însemnată,   ANDRONIC (continuând): …nu unor investigații de știință aplicată — cum ar fi fost de așteptat din partea unui om de finanțe — ci unor cercetări istorice și istoria este, oricum, o disciplină a spiritului.   DIRECTORUL (încet, către Bucșan): Te ia de departe!   ANDRONIC: Totuși, îndrăznesc să cred că chiar pentru un economist, chiar pentru un om de afaceri, concluziile mai îndepărtate ale lucrării mele nu vor fi lipsite de interes. Vedeți, dacă n-ar fi decât problema cu totul secundară, pe care de altfel am atins-o în treacăt în articolul meu de azi, a ovăzului și a cerealelor în genere…   BUCȘAN (către Magda, încet, iritat): Iar începe.   ANDRONIC: Eu nu sunt un materialist în istorie… dar există multe probleme tulburătoare, tocmai pentru că par simple. De ce apare ovăzul așa de târziu în Europa? De ce și mai târziu în Asia? Cu ce e înlocuit până la apariție? Cu ce își hrănește Alexandru cel Mare importantele lui efective de cavalerie? Ce dă de mâncare Alexandru cailor lui? Întrebarea pare copilăroasă…   DIRECTORUL: Și în realitate e perfidă.   ANDRONIC: Perfida? Cum perfidă?   BUCȘAN: Domnule profesor să lăsăm toate astea. E târziu și e inutil. Vrei să mă convingi? Nu e nevoie. Sunt gata convins. Când pleci?   MAGDA: Oricând. Mâine. Cât mai repede.   BUCȘAN: Dumneata ce spui?   ANDRONIC: Aș putea și eu la fel. Oricând. Cât mai repede. Dar…   BUCȘAN: Dar?   ANDRONIC: E ceva care mă neliniștește.   BUCȘAN: Ce?   ANDRONIC: Aș vrea să știu… și trebuie să știu… ce e Protar?   BUCȘAN: Cum?   MAGDA: Cum?   DIRECTORUL: Cum?   ANDRONIC: Da. Ce însemnează vorba asta: Protar?   BUCȘAN (iritat): Cum ce însemnează? Cum ce-n-semnează? E… o confuzie!   MAGDA: O eroare!   BUCȘAN: O greșeală de tipar.   MAGDA: Cum singur ai spus.   ANDRONIC: Am spus și am crezut, dar acuma… M-am gândit bine…   BUCȘAN (căire Magda): E nebun.   DIRECTORUL (printre dinți): O face pe nebunu.   ANDRONIC: Cuvântul ăsta trebuie să aibă un înțeles ascuns. Protar. E de ajuns să-l auziți - Protar - și tresăriți cu toții, cu un fel de ciudată spaimă. De ce?   DIRECTORUL (printre dinți): Începe iar șantajul.   BUCȘAN (fierbând, câtre Magda): Dacă-și închipuie că mai poate smulge de la mine o singura centimă mai mult, se înșală.   ANDRONIC: Protar…   MAGDA: Vrei să știi ce înseamnă?   ANDRONIC: Da.   MAGDA (lui Bucșan): Să-i spun? Îmi dai voie să-i spun? (Gest de stupoare al lui Bucșan. Către Andronic:) Ei bine, iată: îmi pare rău că trebuie să destăinuiesc un lucru care trebuia să fie pentru dumneata o surpriză. Dar pentru că ții cu tot dinadinsul… Protar e o societate pe care domnul Bucșan o plănuiește mai demult, și acum, acum în sfârșit vrea s-o realizeze. Protar. Nu bănuiești?   ANDRONIC: Nu.   MAGDA: Gândește-te. Pro-tar. Nu vezi?   ANDRONIC (gest): Nu văd.   MACDA: Asociația pentru încurajarea studiilor de istorie antica.   ANDRONIC (uimit copilărește): Extraordinar!   BUCȘAN (explodând): Într-adevăr, extraordinar! (Traversează.) Domnișoară… domnișoară, ești un geniu! (Merge spre ușa din dreapta.) Werner! Werner!   MAGDA (încet, către Andronic): Să știi că nu sunt un geniu. Sunt numai o fată care te iubește… puțin…     SCENA XVI   ACEIAȘI, SECRETARA   BUCȘAN (din pragul ușii din dreapta): Werner! (Intră Secretara.) Werner, mâine dimineață constituim societatea Protar.   SECRETARA: Imposibil!   BUCȘAN: Și tu spui asta, Werner? Imposibil? E ăsta un cuvânt pe care l-ai auzit deseori în acest birou? Să-mi pregătești pentru mâine actul constitutiv și statutele.   SECRETARA: Bine, dar… Președintele…   BUCȘAN: …consiliului de administrație? (Gest larg spre Andronic.) Domnul profesor Alexandru Andronic.   ANDRONIC: Eu?   SECRETARA: El?   DIRECTORUL: El?   ANDRONIC: Bine, dar eu plec.   BUCȘAN: Tocmai de aceea.   DIRECTORUL: E o lovitură!   BUCȘAN: Formidabilă!   DIRECTORUL: Ar merita s-o dăm la gazetă.   BUCȘAN: Sigur c-o dăm.   DIRECTORUL: La ultima oră.   BUCȘAN: Evident.   DIRECTORUL (a ridicat receptorul, a format numărul): Alo! Alo! „Deșteptarea”! Tu ești, Ștefănescule?... Mi-ai păstrat ultima oră liberă? Ia o hârtie și scrie ce îți dictez: „Ieri, în capitală, s-a constituit Societatea anonimă Protar. Scopul acestei societăți...”   BUCȘAN (rectificând): Unul din scopuri… Mai sunt și altele…   DIRECTORUL: „Unul din scopurile societății este încurajarea studiilor de istorie antică. Președintele consiliului de administrație este domnul profesor Alexandru Andronic — ai scris? — profesor Alexandru Andronic — eminentul nostru colaborator.”   descarcare piesa de teatru : 

Steaua fără nume  de Mihail Sebastian   Piesa “Steaua fără nume” a fost prezentată pentru întâia oară în seara zilei de 1 Martie 1944 pe scena teatrului Alhambra cu următoarea distribuţie în ordinea intrării în scenă:   ŞEFUL GĂRII Marcel Anghelescu UN ŢĂRAN I. Şerbănescu PROFESORUL Radu Beligan ICHIM C. Iordănescu D-RA CUCU Nora Piacentini O ELEVĂ Nineta Gusti PASCU N. Tomazoglu CONDUCĂTORUL G. Basmagian NECUNOSCUTA Maria Mohor UDREA V. Brezianu GRIG Mircea Şeptilici     DIRECŢIA DE SCENĂ Soare Z. Soare DECORURI Mircea Şeptilici     Actul I Gara mică în provincie. Biroul şefului de gară, care este în acelaşi timp “birou de mişcare, telegraf”, “cassa de bilete”. In peretele din fund o fereastră dublă, iar mai la dreapta o uşe cu geam şi uşa cu fereastra dă în spre peron. Se văd prin ferestrele afumate, peronul gării, doi stâlpi de felinar, linia ferată, câteva vagoane de marfă, trase undeva mai departe pe o “linie moartă”. Între fereastră şi uşe, fixată în perete, un orologiu mare, în fund, arătătoarele înţepenite în cadran, arătând 3 şi 12 minute. In peretele din stânga, o ferestruie mică, pătrată, de ghişeu, răspunzând de sigur în sala de aşteptare, pe unde se cumpără şi se vizează biletele. In restul încăperii, mobilă şi ustensile adecuate. Un aparat telegrafic, frâne, telefon etc. Pe pereţi un mers al trenurilor şi diverse tabele şi avize ceferiste. La ridicarea cortinei nu e nimeni în scenă. Telefonul sună, aparatul telegrafic bate, amândouă fără răspuns, cine ştie de când. Uşa dinspre peron larg deschisă. O locomotivă manevrează undeva pe o linie secundară gâfâind şi suflând din greu. O voce se aude strigând somnoroasă, fereşte linia, fereşte linia. Un ţignal ascuţit, ca un nechezat de mânz, sgomot de tampoane etc. Între timp telegraful şi telefonul sună mereu.   Scena I Intră şeful, cu chipiul pe cap, un fanion în mână. Merge spre aparatul telegrafic. Se uită la banda de hârtie, o rupe, şi pe urmă apasă pe mânerul aparatului telegrafic, care’ amuţeşte. Se îndreaptă spre telefonul din perete, întoarce de câteva ori manivela, ridică receptorul. ŞEFUL Allo, allo… (Nu răspunde nimeni probabil. Acroşează De afară se aude un nou şuerat de locomotivă. Şeful merge spre uşă şi din prag strigă, cu mâna pâlnie la gură, peste linie): Ichim! Ichim! Să fii cu ochii în patru când o trece acceleratul. Vezi. de raţe şi de gâşte. Să nu-mi calce vreuna, că te pui s’o mănânci… Ş’o plăteşti. (Işi scoate chipiul şi-l pune în cuier. Merge spre masa telegrafului şi ia loc acolo şi citind încă odată banda ruptă adineaori din aparat. Pe uşe intră un ţăran). ŢĂRANUL Dacă nu vă e cu supărare… ŞEFUL (Sever): Ce pofteşti d-ta? ŢĂRANUL Un belet pentru… ŞEFUL Treci la cassa de bilete. ŢĂRANUL Păi io ziceam că… ŞEFUL Treci la cassa de bilete, n’auzi? (Se ridică de pe scaun şi vine spre uşă): Aici intrarea e oprită. Scrie şi pe uşe. (Inchide uşa): Intrarea particularilor oprită. Strict oprită. (Ţăranul a rămas afară pe peron, în faţa uşii ce i s’a închis în nas şi o clipă rămâne acolo, ca şi când ar silabisi avizul. Pe urmă trece spre stânga, spre faţa ferestrei şi dispare. Şeful a revenit la birou. Abia s’a aşezat, că se şi aud ciocănituri în ferestruica din stânga. Şeful ridică oblonul ghişeului, apare capul ţăranului). ŞEFUL Ce pofteşti d-ta? ŢĂRANUL Să-mi daţi un belet pentru… ŞEFUL (Scurt): Mai târziu. (Vrea să tragă în jos ferestruica). ŢĂRANUL Nu-i aicea cassa de belete? ŞEFUL Aicea e. Dar nu e deschis. ŢĂRANUL Păi parcă ziceaţi… ŞEFUL N’auzi omule că nu s’a deschis. ŢĂRANUL Şi când se deschide? ŞEFUL Scrie afară. (Trage ferestruica pe jumătate, pe urmă citeşte un bilet lipit pe geamul ghişeului): “Cassa de bilete se deschide jumătate oră înainte de sosirea trenului”. ŢĂRANUL (Introducându-şi capul pe sub ferestruică): Şi trenul când soseşte? ŞEFUL Scrie afară. (Trage definitiv oblonul ghişeului. Se aşează iar la birou. Pe peron se vede trecând prin faţa ferestrei silueta profesorului, care, o secundă mai târziu apare în faţa uşii, parcă ezită puţin, ridică privirea spre probabil  orologiul peronului, se uită la ceasul lui de mânaşi pe urmă deschide uşa).   Scena II   Profesorul 30-32 ani. îmbrăcat curat, chiar îngrijit, dar modest. PROFESORUL Bună ziua. ŞEFUL (Cordial): Aaaa! Am onoarea, dom’ profesor. Lume nouă. PROFESORUL (Din prag): Voiam… ŞEFUL Intră, intră te rog. PROFESORUL Voiam… voiam numai să întreb… ceasul de afară de pe peron… merge înainte? ŞEFUL Uneori. Alteori rămâne în urmă. PROFESORUL Aşa gândeam şi eu… fiindcă… ŞEFUL (Arătându-i un scaun): Da ia poftim. Nu iei loc? PROFESORUL Nu, mulţumesc. Intrasem doar să văd cât e ceasul. (Se uită la orologiul din perete): 3 şi 12… Nu se poate. (Se uită la ceasul lui de mână). ŞEFUL De ce? Cât e la al d-tale? PROFESORUL 7 fără 20. ŞEFUL Păi aşa o fi. (Se duce spre orologiu şi întoarce cu degetul minutarele): Le mai aşez şi cu mâna… că dacă ar fi să mă iau după ele… PROFESORUL Dar atunci… atunci d-ta nu ştii niciodată cât e ceasul. ŞEFUL Ei asta-i… Cum să nu ştiu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e 8. Când vine 115 dinspre Sinaia, e 8,20: când se încrucişează 63 cu 97, e 12 şi 5. Când vine d-ra Cucu, e 7. Şapte precis. PROFESORUL Şi dacă întârzie? ŞEFUL Cine? D-ra Cucu? N’o cunoşti. PROFESORUL Nu. Trenul. Cum ştii d-ta când întârzie trenul? ŞEFUL Dar ce zor am să ştiu? Pe mine mă găseşte totdeauna aici, la datorie. PROFESORUL Totuşi, bunăoară astăzi… Personalul… Vine la timp? ŞEFUL De ce? Pleci undeva? Aştepţi pe cineva? PROFESORUL Da… Aştept. ŞEFUL Pe cine? PROFESORUL Adică, de fapt nu aştept. I-am dat lui Pascu să-mi aducă ceva dela Bucureşti. ŞEFUL Care Pascu?… PROFESORUL Pascu… cu magazinul general, de pe uliţa veche. ŞEFUL A! Omul nostru. L-am văzut azi dimineaţă când a plecat. PROFESORUL (Parcă puţin neliniştit): Ai vorbit cu el? Ţi-a spus că se întoarce diseară? ŞEFUL N’am prea vorbit, că-mi era somn. Am fost azi noapte la Judecător la un poker. M’au lăsat lefter al dracului, dar ştii lefter. PROFESORUL Prin urmare n’ai vorbit cu Pascu? ŞEFUL Eu nu, dar nevastă-mea i-a dat nu ştiu ce, să-i cumpere dela Bucureşti, nişte panglici, nişte ace. Că chiar îi ziceam: ce te sculaşi femee cu noaptea ‘n cap, să baţi capul omului. PROFESORUL (Preocupat, uitându-se la ceasul din perete şi pe urmă la al lui): Numai de n’ar întârzia. ŞEFUL Dar de ce? E o chestie importantă? PROFESORUL (Evasiv): Da… Vezi… ŞEFUL Fac prinsoare că iar e vorba de o carte. PROFESORUL (Ca şi cum s’ar scuza): Da… ŞEFUL (Dojenitor): Nu te mai laşi de cărţi dom’ Profesor. PROFESORUL E o carte mai… Cum să-ţi spun eu? mai rară, mai deosebită… O comandasem de mult din străinătate… încă din astă iarnă. Credeam că nu mai vine, că nu se mai găseşte… Când ieri dimineaţa mi-a venit înştiinţare dela Bucureşti, dela librari, că a sosit… Şi atunci am rugat pe Pascu… ŞEFUL Şi n’ai avut răbdare să ţi-o aducă acasă. Venişi la gară să-i ieşi înainte. PROFESORUL O aştept de atâtea luni. ŞEFUL Patimă mare cărţile, dom’ Profesor. Da, da, patimă mare. Nu te mai saturi de ele. Uite, chiar azi noapte, stăteam de vorbă cu judecătorul şi farmacistul. “Băiat bun Profesorul  zicea Lascu farmacistul  dar are un cusur; toată ziua cu nasu ‘n cărţi”. PROFESORUL Exagerează. ŞEFUL Ba chiar aşa e. Nu te vede omul la cafenea, sau la grădină, sau la bodegă… Să mai iei o ţuiculiţă. Să mai schimbi o vorbă. Să mai faci un pokeraş… PROFRSORUL Nu prea am timp. ŞEFUL Ei, bravo! îmi plăcuşi. Da’ noi, cum avem?… Cum zicea şi d-ra Cucu; dacă într’un târg ca al nostru, noi intelectualii…. PROFESORUL (S’a uitat din nou îngrijorat la ceasul lui apoi la cel din perete): D-le Şef! Eu cred că ceasul d-tale stă. ŞEFUL Dar de ce? PROFESORUL La mine acum e 7 fără 14. ŞEFUL Zău!… (Merge spre ceas şi pe urmă mişca limba cea mare a orologiului): Cum trece vremea domnule! PROFESORUL Mai e mult până vine personalul? ŞEFUL Mai e. Intâiu trece rapidul. PROFESORUL Care rapid? ŞEFUL Automotorul. PROFESORUL Aşa? Atunci… atunci am venit prea devreme. Mai am timp să mă duc şi să mă întorc. ŞEFUL Dar de ce să te duci? Mai bine stai aici să vezi cum trece rapidul, că e frumos. PROFESORUL Nu, nu, am treabă. ŞEFUL E plin de coconet şi de domnişori spilcuiţi. Se duc la Sinaia să joace la ruletă. PROFESORUL Las’că mă întorc. Mă ‘ntorc (Iese). Aproape în acelaş timp pe peron, dinspre stânga, se vede prin fereastra Ichim, magazionerul, cu un cărucior ceferist. Profesorul şi Ichim se întâlnesc cam în dreptul uşii. Profesorul dispare prin stânga, Ichim se opreşte în faţa uşii rămasă deschisă.   Scena III   ICHIM (Din prag): Dom’ Şef! A zis cucoana să-mi daţi bani, că se duce la târguit. ŞEFUL Cât? ICHIM A zis că cinci sute. ŞEFUL 500? (Deschide un sertar, se uită înăuntru şi pe urmă-l închide): Să lase pe mâine, că e zi ‘ntâi şi primim leafa.  ICHIM A zis c’acum… că dumneaei se duce în târg şi că mâine nu poate, că vine cucoana lu’ domnu Lascu, în vizită. ŞEFUL Ei drăcie. (Deschide încă odată sertarul, se mai uită odată înăuntru, îl închide la loc): Ichim! N’ai tu nişte bani mărunţi până mâine. ICHIM N’am, să trăiţi dom’ Şef. Că m’aţi pus eri de-am plătit raţa… aia de-a călcat-o acceleratul. ŞEFUL De, Ichim, ce să-ţi fac. Regulamentul. Regulamentul înainte de toate. ICHIM (Mormăind, mai mult pentru el): Şi barem s’o fi mâncat. ŞEFUL (S’a căutat prin buzunare, a mai deschis odată sertarul şi pe urmă, aducându-şi aminte, se duce spre ferestruica ghişeului, ridică oblonul, scoate capul şi strigă): Ei! Nu e nimeni la bilete? S’a deschis cassa. (Işi trage capul înapoi şi lasă jos oblonul): Ascultă, Ichim, parcă era unul adineaori, care voia să cumpere un bilet. Ia vezi, unde a dispărut, (In momentul acesta se aud bătăi în ferestruică). Ba stai. parcă s’a întors. (Ridică din nou oblonul): Ce vrei, omule? ŢĂRANUL (Introducându-şi capul): Păi să-mi daţi un belet. ŞEFUL Până unde? ŢĂRANUL Până la Jirovăţ. Câte parale face? ŞEFUL 380 cu clasa 3-a. Ori vrei a doua? ŢĂRANUL Ba m’a ferit Dumnezeu. Cât ziceaţi? ŞEFUL 380. ICHIM Dom’ Şef. Nu ajunge. 500 a zis cucoana. ŞEFUL Mai bine să-ţi dau un bilet pentru Imoasa. 509 lei. Ce să cauţi la Jirovăţ? ŢĂRANUL Păi am nişte opinci de vânzare. Şi am un cumătru la Jirovăţ de are prăvălie. ŞEFUL Da’ la Imoasa n’ai niciun cumătru? ŢĂRANUL Ba am şi acolo, că eu de felul meu. ŞEFUL (Tâindu-l scurt): Atunci să-ţi dau pentru Imoasa. (A şi scos un bilet din raftul cu cartoane, îl stampilează la maşină, şi i-l dă): 509 lei. ŢĂRANUL 509? Păi eu aveam treabă la Jirovăţ. ŞEFUL Nu-i nimic. Te dai jos la Jirovăţ, îţi faci treburile acolo şi p’ormă a doua zi te urci în tren şi mergi mai departe, la Imoasa. ŢĂRANUL Da’ ce să fac la Imoasa? ŞEFUL Nu zici că ai un cumătru? ŢĂRANUL Ba am. ŞEFUL Atunci ce mă mai ţii de vorbă. Scoate banii şi pleacă sănătos. ŢĂRANUL (Numărând banii): 400… 500… şi patru, şi şase şi 9… ŞEFUL (A luat banii şi aproape instantaneu a lăsat oblonul în jos): Dă-i cucoanei banii, Ichim. ICHIM Am înţeles, dom’ Şef. (Iese, îşi ia căruciorul şi dispare pe peron în dreapta. Se aud bătăi în oblonul ghişeului Şeful ridică oblonul). ŞEFUL Ce mai e? Ce mai vrei? ŢĂRANUL Da’ dac’o fi să plec la Imoasa, trebue alţi bani? ŞEFUL Nu. II vizezi pe ăsta la gară. ŢĂRANUL Aha! Care vasăzică… (Şeful nu-l mai lasă să termine şi trage oblonul).   Scena IV   Telegraful bate. Şeful urmăreşte panglica hârtiei. Prin fereastra se vede trecând pe peron, dinspre stânga, d-ra Cucu. ŞEFUL (Bătând în geam): Săru’mâna, d-ră Cucu. D-ra CUCU Bună ziua, domnu Ispas. (Trece prin faţa uşii spre dreapta, continuându-şi plimbarea pe peron). ŞEFUL (Se ridică dela masă, se apropie de orologiul din perete, muta minutarul la 7 fix): Cum trece vremea dom’le! (Iese pe urmă în prag): Cald! Cald al dracului domnişoară Cucu. ‘ D-ra CUCU Ba aici, la d-ta, la gară, parcă-i mai răcoare. ŞEFUL Aşi. Ţi se pare. Nici n’ai zice că suntem în Mai. S’a înserat şi uite ce zăpuşeală. Parc’am fi în Iulie. D-ra CUCU Dar ce-am auzit, d-le Ispas? Ţi-a călcat ieri rapidul un curcan? ŞEFUL Cum?  D-ra CUCU Aşa mi-a spus azi dimineaţă, la şcoală, în cancelarie, M-me Voinea, de Ştiinţe Naturale. Zicea c’a aflat bărbatu-său dela poştă, că-i spusese dirigintele… ŞEFUL Da’ de unde, d-ră Cucu? Mai întâi n’a fost rapidu. A fost acceleratul. Şi pe urmă nu era curcan. Era raţă. D-ra CUCU Ia te uită cum exagerează lumea! ŞEFUL O raţă pestriţă, cu ciocul sur. A făcut-o nevastă-mea pe varză, azi la prânz. O minune! D-ra CUCU Da parcă tot a fost o chestie cu un curcan? Sau curcă era? ŞEFUL Ei! Acu trei săptămâni, după Rusalii. Pe aia o călcase un tren de marfă. (Toată această convorbire a avut loc în fundul scenei, Şeful fiind în pragul uşei, iar d-ra Cucu pe peron, în faţa uşii). D-ra CUCU (Cu o mişcare bruscă de alarmă, intră în birou): O elevă! ŞEFUL O elevă? D-ra CUCU Mi se pare că e Zamfirescu. Zamfirescu dintr’a şasea. ŞEFUL Treci după uşe, să nu te vadă. Să n’o sperii. D-ra CUCU (Se trage pe lângă perete şi duce degetul la gură): Ssst! ŞEFUL Lasă-mă pe mine să văd. (Iese pe peron şi se uită în dreapta şi în stânga cu un aer de prefăcută indiferenţă. Pe urmă se întoarce): Aşi. Ţi s’a părut. Nu e nimeni. D-ra CUCU Dac’o prind, o dau afară din şcoală. ŞEFUL Prea eşti aspră. D-ra CUCU (Ritos): O dau afară. Am spus de o mie de ori că nu e voie să vie la gară. Am pus şi afiş la cancelarie. Ce e desmăţul ăsta? Una, două, hai la gară. ŞEFUL Ei! Le place şi lor că… e mai răcoare. D-ra CUCU Las’că ştiu eu ce le place. Le place să se sgâiască la ferestrele vagoanelor şi să-şi facă semne cu bucureştenii. (Sună telefonul). ŞEFUL (Ridicând receptorul): Allo!… Da… linia întâia… Salut… (închide telefonul): Vine automotorul de Sinaia. I-a dat drumul dela canton. (Ia din cuier chipiul şi-l pune pe cap). D-ra CUCU Automotorul ăsta e un scandal. De când l-au pus in circulaţie, nu mai am linişte în cursul superior. Toate fetele şi-au pierdut capul. ŞEFUL Şi nici măcar nu opreşte la noi. Ce-ar mai fi dac’ar opri? D-ra CUCU (Indignată): Să oprească? N’avem nevoie. Nu ne trebue. ŞEFUL Tren de lux, d-ră Cucu. Nu se uită el la noi. D-ra CUCU Tren de pierzanie. Plin de jucători de ruletă şi femei… uşoare. ŞEFUL Asta aşa zic eu. Miroase a parfum când trece. D-ra CUCU Nu ştiu a ce miroase, dar într’un oraş cum se cade n’ar trebui să se permită. Eu l-aşi pune să treacă noaptea şi cu perdelele trase. ŞEFUL Ba eu drept să spun, îmi pare rău când îl văd aşa, numai cum îmi sboară prin ‘naintea ochilor… Şi eu stau cu mâna la chipiu. D-ra CUCU (Reprobatoare): Stai cu mâna la chipiu? ŞEFUL Ce să fac ? Regulamentul!… (După o secundă, vindicativ): Nu dă Dumnezeu o iarnă cu zăpadă mare, să se împotmolească p’aici pe la noi. I-aşi da pe toţi jos din tren şi le-aşi pune lopata în mână, să cureţe linia. D-ra CUCU Aşa le-ar trebui. ŞEFUL Ehei! Câte d’astea am văzut eu… Eram de serviciu la Deduleşti, pe linia Făurei, acum vreo 20 de ani. Linie inundabilă… Ei… şi ‘ntr’o toamnă, aşa cam prin Noemvrie… (se aude de departe un şuerat ascuţit. Şeful se întrerupe): I-auzi-l că vine. (Iese pe peron. Sgomotul trenului se apropie. D-ra Cucu dă să iasă şi ea pe peron, dar în prag tresare,  a văzut ceva… face un pas înapoi şi scoţând numai vârful nasului afară, rămâne într’o atitudine încordată de pândă. Un sgomot ritmat de roţi şi pistoane creşte, se apropie, devine asurzitor: cu o iuţeală de fulger şi cu un ţipăt scurt de locomotivă, trece prin fund, trenul automotor. Prin fereastră se vede din spate, şeful, salutând smirnă. Câteva secunde după trecerea monstrului, nicio mişcare. Se aude doar sgomotul roţilor depărtându-se, şeful dispare din dreptul ferestrei spre stânga.   Scena V   D-ra CUCU (Făcând un pas pe peron): Zamfirescu! (Formidabilă): Stai pe loc, Zamfirescu… Ia vino aici domnişoară… Mai aproape! Mai aproape, n’auzi? (Prin fereastră se vede ivindu-se din stânga o fată de şcoală în uniformă. Abia îndrăsneşte să se apropie de teribila d-ră Cucu, care a rămas în faţa uşii şi-i face semn cu degetul): Prin urmare, de astea-mi eşti d-ta? Aici îţi faci d-ta veacul? La gară, ai? La gară! ELEVA (Pierdută): Domnişoară… D-ra CUCU Taci! (Din dreapta se iveşte Ichim împingând căruciorul lui ceferist. D-ra Cucu cu un gest scurt îi arată elevei uşa biroului): Intră înăuntru… (Fata ezită): Intră înăuntru, n’auzi? (O împinge înăuntru. Intră şi ea, trage uşa): Ce cauţi aici? ELEVA (Pe jumătate moartă): Dom’şoară vă rog. D-ra CUCU Taci! (Răspicat): Ce cauţi aici? ELEVA Dom’şoară vă rog… D-ra CUCU Taci! Nenorocito. Să n’aud o vorbă. Unde ti-e numărul? ELEVA (Inocentă şi speriată): Numărul? D-ra CUCU (Apucând-o de mâneca stângă a şorţului): Da, numărul. Te faci că nu ştii? Ce număr ai? ELEVA 218. D-ra CUCU Şi unde e? ELEVA A… a… a căzut. D-ra CUCU L-ai prins în copci, Zamfirescu! ELEVA Dom’şoară vă rog. D-ra CUCU Taci! (Caută în buzunărelul de sus al şorţului şi scoate de sus un petec de stofă): L-ai prins în copci! Şi de când porţi d-ta gamenul pe o ureche? Şi şorţul pe talie! (Cu fiecare cuvânt îi corectează ţinuta): Unde te trezeşti? La bal?   Scena VI   PROFESORUL (Deschide uşa, dă să intre, dar se opreşte în prag): Pardon. (Vrea să plece). D-ra CUCU Stai, stai, domnu Miroiu. Stai să vezi cu ochii d-tale. PROFESORUL (Intrând): S’a întâmplat ceva? Ce s’a întâmplat? D-ra CUCU Ce s’a întâmplat? Mă mai întrebi ce s’a întâmplat? (Cu un calm sdrobitor): Adineaori a trecut automotorul şi am prins-o pe dumneaei (gest acuzator) pe peron. PROFESORUL           (Blând): Chiar pe peron? D-ra CUCU (Sdrobitor): Chiar pe peron. PROFESORUL Poate… poate că n’a ştiut… ELEVA (O licărire de speranţă). Să vedeţi, domnule profesor. D-ra CUCU Taci! (către profesor). N’a ştiut? Cum n’a ştiut? (Către elevă): Cum n’ai ştiut, Zamfirescu? N’am pus afiş la şcoală, negru pe alb? Nu l-ai copiat pe caiet de 75 de ori? Nu l-aţi învăţat pe dinafară în ora de educaţie? (Schimbare de ton. Brusc. Poruncitor): Ce scrie în afiş, Zamfirescu? ELEVA (Ca o lecţie): “E interzis elevelor din cursul inferior şi mai ales din cursul superior…”. D-ra CUCU Mai ales! ELEVA …să se plimbe la gară ziua sau seara, dar mai ales… D-ra CUQU Mai ales? ELEVA …în orele când trece automotorul”. D-ra CUCU (Cruntă): Ei ? PROFESORUL (Mai slab, mai neconvins): Ei? D-ra CUCU Ce cauţi la gară, Zamfirescu? ELEVA Să vedeţi, dom’şoară. D-ra CUCU Taci! PROFESORUL Dac’o întrebi, las-o să răspundă. D-ra CUCU Ce să răspundă? Ce să răspundă? (Către elevă): Poftim, răspunde. ELEVA (Năucită): Ce să răspund? D-ra CUCU Ce cauţi aici? De ce ai venit? ELEVA Să vedeţi dom’şoară… Mama… Vreau să spun tata… Adică o mătuşă a mea… O scrisoare… Un colet… da un colet… PROFESORUL (Ca sa pună capăt sbuciumului): Nu te mai osteni. Să-ţi spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ţi place să vii la gară. Iţi place să te uiţi când trec trenurile. (Omeneşte, simplu): Nu-i aşa? ELEVA (Isbucneşte în plâns). D-ra CUCU Plângi Zamfirescu. Plângi că ai de ce plânge. Ai să vezi tu mâine după conferinţă. Te dau afară. ELEVA (Intre lacrimi şi sughiţuri): Dom’şoară vă rog. D-ra CUCU Taci! Şterge-ţi ochii. Pleacă. Du-te acasă. (Fata plângând face un pas spre uşă). Stai! Stai să nu te vadă cineva. Ne mai faci de râsul târgului. (Iese pe peron şi se uită atent în dreapta şi ‘n stânga. O ia spre stânga, pe lângă fereastră şi dispare câteva secunde). PROFESORUL (Care a rămas singur cu eleva): D-ră Zamfirescu, nu e poate momentul să ţi-o spun, dar teza d-tale pe al treilea, la cosmografie, este… este mizerabilă… inadmisibilă. (Ca un dureros reproş personal): Se poate, domnişoară, să spui d-ta, că Orion este o planetă? Că Jupiter este un satelit? Şi Cometa lui Halley o stea căzătoare? D-ra CUCU (Întorcându-se): Nu e nimeni. Pleacă repede. Să te duci drept acasă. Ne socotim noi mâine dimineaţă, Zamfirescu Eleonora. (Ii arată uşa cu un gest neiertător. Fata iese plângând mereu).   piesa de teatru completă .............   pentru ascultatori : Steaua fără nume teatru radiofonic