Ionel Teodoreanu

Sa vie Bazarcă!  Partea  I     DIMINEAŢA LUI INGRID   Cap. I     În vînt, în vîntul de primăvară, de primăvară crudă, tînără, arzător verde, — haina femeilor nu mai era vesmînt care acopere şi ascunde, ci flacără, răsucire, tresăltare nervoasă, unduire[i], spirală dezlănţuită. Cele tinere izbucneau sculptural în pîlpîirea fustelor, ca marmura Victoriei din Samotrace, — vîntul amesteca fulgerile soarelui cu strălucirea frunzelor, a ierburi­lor şi albăstrimea cerului, într-un tumult de topaze, jasp şi cobalt. Nimic nu dormea. Totul era dincolo de somn, ca în larg de mare stîrnită, asemeni valului, spu­melor, pînzelor, avîntîndu-se, clătinîndu-se, ţîşnind, fluturînd într-o ondulată şi ascuţită plutire în verdea pri­măvară nouă. În coşurile ţigăncilor, din răspîntie-n răspîntie, ca un vînăt de furtună, dar cu frăgezimi înfiorate de azur în zori, — toporaşii, uzii toporaşi, miraţii, naivii, privirea de copil a florilor de primăvară. — Hai la toporaşii — toporaşii! Toparaşii de azur vînăt, ţigăncile cu mîna de lut ars, fum acrişor de frunze din ani vechi, — şi vîntul, vîntul în soare, vîntul în frunze, vîntul în ierburi, vîn­tul în fustele detunate, răsucite pînă peste genunchi. Ţiganca smolit rubinie, cu salbe şi brăţare zornăitoare, cozi de prună afumată, jeg de şatră măslinie şi dinţi de Domniţă (bună-dimineaţa, dinţi albi), răsări ca din ver­dele primăverii, drăceşte vie, — uliu. — Să-ţi ghicească baba, dă inimă, dă daruri, dă în­tîlniri în drum, dă pagube, dă vătămături, dă una şi dă alta şi dă tot ce vrei şi-ţi pofteşte inima, că frumoasă eşti, că ochioasă eşti, că tînără eşti şi te şi văd împărăteasă în braţele ăluia de-l aştepţi.... Fata bălană era atît de dusă-n gîndul ei şi-n tot vîn­tul care i-l fura, jucîndu-i-l pe frunze şi pe ierburi pînă-n ceruri, încît se lăsă cuprinsă şi cetită de ţigancă în palma desfăcută. Începu bodogăneala interogativă a ghicitului, cu opriri galeşe, cu vorbe în două luntre, cu ocoluri, cu fereli, cu tumbe-n glas şi întunecimi isco­ditoare de sub gene. Şi totuşi, deodată, văzu ceva, nu pricepu şi izbucni: — Zi! De ce-ţi schimbi numele: uite, s-arată: iei nume nou. Dar nu te măriţi cu inel, că nu-l văd lucind. O fi ceva cu poliţia? O fi ceva cu răsuceală, cu răscoa­lă? Zi, ce? Că-ţi spune şi baba mai mult. Dă-i un bob, că-ţi întoarce ea un spic. Dar fata, cu ochi şi mai albaştri alături de ţiganca de cafea amară, nu auzea şi poate nici nu vedea că uneori în ochii ei plutea golul lunar al orbilor. O bubuia un glas: atît. Restul era ca din somn, cu transparenţe[ii] de visuri. — Văzuşi? Văzuşi? Mai zi ceva! Ce-mi dai, frumoaso, mînca-te-aş? Dă-i babei, că ţi-a împodobit urechea cu fe­lurimi de veşti, să-şi umple şi baba luleaua, că i-au cres­cut ciuperci babei în lulea de atîta sărăcie[iii]. Fata bălană ridică din umeri. — Ţi-aş da, dar n-am, — murmură ea cu buze spuzite şi cu moale lehamite. Şi iar porni în fruntea vîntului. Ţiganca o urmări ca un vîrtej de gunoaie, bodogănind-o şi afurisind-o cu în­tunecate şi pocite vorbe. Pînă cînd, sătulă, o lepădă vîn- turilor, c-un scuipat şi-un: „du-te naibii”. Du-te! Se ducea, fără să ştie unde şi de ce. Era atît de lihnită de foame, încît primăvara i se legăna în ochi ca o corabie. Trecuse de Fîntîna Mioriţei şi de Lacuri. Era singură, ca pe ceea lume. Dacă nu un drumeţ cu trup şi chip, ci un glas ar fi întrebat-o (cum s-o fi întîmplînd în lumea albăstrimilor troienite, unde nu-i nici întristare, nici suspin). — Unde te duci? I-ar fi răspuns cu glasul gîndului: — Mă duc la Dumnezeu, să-i spun că mor de foame, că mor, că vreau să mor, că m-am săturat de viaţă şi de oameni. Mor! Ăsta e cuvîntul vieţii mele. Gîndit, din bătaia inimii pînă-n golul craniului, cuvîn­tul negru era mai înalt decît plopii verzi ai primăverii. Dar unde era? Ieşise din Bucureşti, — ca un om grăbit, ca un om care pleacă. Şi de ce pleca? Şi unde pleca? De ce-şi mai chi­nuia picioarele? (Cînd era mică, tot aşa mergea în „frun­tea vînturilor”, cu mingea sau cu cercul, vorbind sin­gură, mîndră de armata din urmă, uitînd că e de o şchioapă, socotindu-se mai uriaşă decît munţii). Se opri la marginea drumului, fără trecut şi fără viitor, în secunda mereu schimbată şi totuşi aceeaşi. Treceau automobile spre munţi. Era sîmbătă: ziua plecărilor din Bucureşti. Îşi aminti deodată de mîna întinsă a cerşetorilor. Sigur! E aşa de simplu! Întinzi mîna şi cineva îţi dă... Obolul, aşa se cheamă. Cerşetor? Ei şi? Ca moţii. Nu-i era ruşine: îi era lene. Nu mai cerea pîne. Cerea somn. Şi să urască-i era lene. Dacă ar fi avut în mînă o bombă în stare să arunce în aer toată Valea Pra­hovei, cu Sinaia meselor verzi, ar fi lăsat-o să doarmă în mîna ei închisă. Nu că-i iubea pe oameni, dar îi era lene să-i urască. Se despărţise de ei. Stătea pe marginea lor, pe malul vieţii, privindu-i cum curg în automobile elegant[iv] lăcuite, zîmbitori, ghiftuiţi, fălcoşi şi rumeni, bine îmbrăcaţi, fumegînd nicotină scumpă[v], cu sclipiri pe degete, blănuri albastre şi lene cu patru roţi de cauciuc. Era singură, ca un far între vînturi amare. Blondă, cu păr amestecat din două ape, una castanie, alta aurie, cu ochi albaştri, trup avîntat (nimeni n-ar fi crezut că-i deznădăjduit de flămîndă), într-o rochie de stambă proastă, cu picioarele goale în sandale tocite. Dar era atîta dimineaţă în tinereţa ei şi atîta miere în culoare, că ochiul care o cerceta nu putea ajunge pînă la foamea trupului şi întunecata lene a sufletului. Şi vîntul mereu o învăluia, fîlfîind-o parcă, înlocuindu-i voinţa amorţită cu ademeniri şi îndemnuri venite din zvîcnirile de inimă nebună ale vîntului. Şî totuşi, şi totuşi, pămîntul fulgerat de primăvară, cu ţărînele lui, deschise a floare, cu cerul lui răsunător   albastru, cu soarele lui de aur adînc şi cu aromele şi suflările fulgerătoare ale vîntului, — era fioros de frumos. Viaţa! Moartea! Mugeau sirene de vapoare în cuvin­tele alăturate. Numele cui e Anna Carenina? numele în care a ră­mas un ţipăt. Al cuiva care a fost? sau al nimănui? Roţi care trec, trec, trec... Şi-s oameni, nu-s roţi, şi la fel te calcă. Ah! ţipătul locomotivelor! Ce adevăr e în ţipăt! Du-te! Ţiganca! Se duse ascuţit înainte; cu vîntul, ca urmărită de ţigancă. Automobilul cafeniu gemu, scrîşni şi scîrţîi, frînat nă- praznic, — cosit. — Ce faci, femeie? izbucni cu clocot de sudalmă gla­sul şoferului. Dar omul de la spate, deşi descumpănit de clocotul opririi, — cu soare şi cu vin în „Ce-am avut şi ce-am pierdut” al feţii zîmbitoare, deschise uşa, întinse mîna şi, fără mirare, ca şi cum ar fi venit exact la întîlnire, spuse, parcă recunoscînd-o: — Poftim. Se sui stupid, c-un nou gol în stomac şi cu genunchii moi. Automobilul era decapotat. Avu ciudata impresie că s-a trezit într-o casă fără tavan, după un cutremur de pămînt, în fulguranţa unei lumini copleşitoare, într-o cascadă de moloz şi tencuială. Clipea năuc. Vîntul o bătea din toate părţile. O motocicletă trecu detunător, lăsînd fum ca un revolver după împuşcătură[vi]. Porniră zmuncit. — Dar cine eşti dumneata? îl întrebă fata clipind mereu, ţinîndu-şi părul cu toată întinderea palmelor, neştiind bine: vorbeşte cu glas tare ca să vadă dacă-i trează? sau vrea să spuie ceva cuiva? — Un om, — răspunse filozofal omul întîlnit sub cerul şi în vîntul acelei clipe. Făcu o pauză interogativă, cu tîmpla înclinată, ca un violonist care şi-a sunat o strună, meditîndu-i sunetul. Apoi, dădu din cap cu regăsire, cu încuviinţare şi c-o expresie hilar indulgentă. — Un om beat. Şi faţa i se acoperi de creţurile marelui zîmbet al vinului, în timp ce degetul arătător se ridică în sus cu luare aminte, ca după un: dixi!     [i] p. 29: unduire/ pornire   [ii] p. 30: Transparenţe/desmăţ   [iii] p. 30: sărăcie/ calicie   [iv] p. 31: elegant/ falnic   [v]p. 31: fumegînd nicotină scumpă/ aburind tutunuri scumpe   [vi] p. 32: după împuşcătură/ după glonte    

Lorelei de Ionel Teodoreanu Partea Întâi   TRENUL SE OPRI LENEŞ, CU UN fumător posomorit la fereastra unui compartiment de clasa întîi. Gară mică. Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducînd în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n văratec parfum de sulfină, livănţică, mintă şi romaniţă, numele fetelor de altădată. Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întîmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de ţară, veche şi ponosită, adusă de nişte căluţi zburliţi şi urecheaţi, cam rudă cu măgăruşii. Un zîmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grîu şi maci. La gîtul cailor cînta lin cling-cling de clopoţei. O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor, şi rîdea cu dinţi proaspeţi; a doua, mai cuminte, mai măicuţă la umbra genelor negre, avea în braţe un mănunchi de flori cîmpeneşti, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creştet plutind în soare ca lotuşii pe ape — şi prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vîntul. Rochii de pînză, cam mototolite; cu mîneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din faţă, prietene tinere care s-ar scoborî din acelaşi scrînciob, unde-au plutit rîzînd alături aninate în soare, cer şi vînt, la fel vii, la fel ameţite de vară, aducînd pe pămînt un neastâmpăr aerian. Şi în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire şi o foială de hulubi speriaţi, pachete, pacheţele şi coşuri de papură, toate făcute şi legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucşit, încins cu sfoară şi frînghiuţă, un termos şi o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rîndunele piuind subt o streşină. Din trăsură mai coborîse a babă cernită; de pe capră, un moşneag cu musteţi fudule şi coada biciului înfiptă în carîmbur cizmei. Iar cinele ciobănesc, niţos, hirsut şi plin de scaieţi, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitaţii trandafirii de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mînioasă la cîte-o muscă. Fetele se mişcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba şi moşneşgul, cu grabă terestră de broaşte ţestoase, aduceau spre tren calabalîcul. Fata cu glas vesel sosea cu biletele, ţinînd un coşuleţ într-o mînă. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică şi căzu, răsturnînd coşul cu cireşe negre drept în faţa trenului. Bombate şi elastice, hui toanele se risipiră ca o turmă de mînji sălbateci într-o depărtare văzută de sus. — Vai de mine! Se şi ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămînînd atîrnată de elasticul alunecat în jurul gîtului. Negru, des şi creţ, părul îi împrejmuia compact”tîmplele şi ceafa, umflîndu-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatecă şi ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii şi gîtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereţii. Mina celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingînd-o uşor spre scară. — Hai, Luli, hai, pleacă trenul. Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se uşoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzişuri de crîng. Luli făcu o mişcare de cumpănă nehotărîtă între tren şi cireşe, dar învinsă de gorniţa plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji. Atît. Trei minute, Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pînza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza. Trenul porni. Un căluţ întoarse capul după tren, trimeţindu-i zvon blînd de clopoţei rămaşi în soare de iunie, cu numele fetelor de altădată. Fumătorul posomorit de la fereastra compartimentului de clasa întîi aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe sfîrşite, dar nu pentru timpul Încet şi lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci cînd într-o carte anostă descoperi un citat încîntător. * C-un deget, Luli îşi scoase elasticul care-o strîngea de gît, răsturnîndu-şi pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile îşi potrivesc părul cu mînile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vînt, afirmind conturul vitalităţii lui vibrante. Şi avea gîtul acela avîntat, galeş şi mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenţilor decapitaţi în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la fereastra creştină a veşniciei lor —, cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, Luli avea o gravitate meditativă, ea şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului ţi a vremii. Parcă o uitase pe Gabriela, deşi numai ele erau în compartimentul de clasa doua, faţă în faţă, lingă fereastră, hurducate de roţile aceluiaşi tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluţa cafenie, rămînînd în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stînci calcaroase; arşiţă de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul şi în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale. Alături de Luli, Gabriela nu mai simţea nevoia cărţilor, măcar ţinute pe braţe, dacă nu şi cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriţi, preajma lui Luli îi dădea o uşoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simţit delaolaltă teama şi ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanţă care înlătura echivocul. Un lied de Schumann te tulbură cu prezenţa dragostii la optsprezece ani, fără să-ţi dea nevoia de-a-l strînge în braţe, de-a-l avea numai pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirîndu-l posesiv. Aşa se simţea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încîntare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau acelaşi firesc, acelaşi calm şi aceeaşi intimitate ca şi pînă atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici noua ei situaţie de profesoară a lui Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea faţă de Luli coincidă cu surpriza apariţiei, după o despărţire de patru ani, a unei fetiţe numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul gării Galaţi, cu mirare, alta deşi aceeaşir nouă ca şi numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a rîndul să-i spuie Luli-boy, adică băieţelul Luli. Cînd se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, pînă atunci judecător de instrucţie la Bîrlad, fusese avansat judecător de instrucţie cu grad de preşedinte la Galaţi, unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bîrlad venit înainte de căsătorie. — Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguţă cu ea.   E greu să fii „drăguţă” cu prietinele impuse de capriciul tatei, mai ales cînd eşti fetiţă singură la părinţi, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea şi „Cica” fiindcă numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin guriţa ei pînă la trei ani, iar de atunci, mîndră se vede că toate poveştile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag şi goarnă, începea şi ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c-un fel de trufie zburdalnică de mînzoc care nechează cu capul în sus, scuturîndu-şi coama. — Ci-că tu cine eşti? — Gabriela Nei. — Spune şi mata frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, de la spate. Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putinţă ca o fetiţă ştiutoare de poveşti să nu cunoască numele ei cel care mergea în fruntea alaiului zînelor, zmeilor şi feţilor-frumoşi?... — O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cica. Ştiţi, e cam sălbatecă, o scuzase zîmbind magistratul. La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi şi păr. Un păr şi nişte ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creţ, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, şi un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii, ca o ţigancă cu mînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cît timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiţei jucăriile tale”. Gabriela o luase de mînă să o distreze. Dar mînuţa cu degete lungi îi scăpase din mîni ca o şopîrlă. — Ci-că fii tu calul meu. Imperativ. Gabriela fusese; era binecrescută. — Ci-că tu ai păpuşi? Le avea intacte în somnul lor de domniţe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducîndu-le la război în pas de defilare, cu trâmbiţe în glas şi armate duşmane în mîni. — Ci-că, tu ai doctor? N-avea. Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpuşile făcuseră atîtea vitejii, spunea Lucica, încît erau numai bune de înmormîntat. Peste puţin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază că părinţii micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Şi cîteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de ştirea părinţilor —, intrase pe la bucătărie şi o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în braţe o păpuşă gătită ca miresele, spunîndu-i cu un ton de protectoare dojană: — Ci-că să nu mai plîngi la război. Şi fugise cum venise. Păpuşa fusese curcubeul de după furtună. Lucica Novleanu era. mai puţin ciclon decît părea Ia primul contact Putea să asculte poveşti ceasuri de-a rândul, mult mai concentrată decît copiii cuminţi. Le asculta însă, fără lene, fără somnolenţă, fără „cap în poală”, cu dinţii încleştaţi, cu bărbia proiectată în afară, rezemîndu-şi capul slab şi palid în mînuţa uscată cu degete prelungi. Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Iţi venea s-o îmbraci cu şalvari, punîndu-i mărgele albastre la gîî, brăţări în jurul gleznelor, şi pe cap, basma de culoarea macului. Gabriela nu se mai putea gîndi la poveşti, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultîndu-le. La început, poveştile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blînd. Lucica nu-i mulţumea. In schimb, însă, apărea din senin, aducîndu-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, fluturi, clei de cireş, pui de şopîrlă, broaşte ţestoase, licurici, — cu o demnitate de şef de trib african împrietenit cu o faţă albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absenţa ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici o distracţie nu-l putea acoperi. Avea, fireşte, prietene de vîrsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, şi vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în clipele cînd o asculta, privind-o cu ochi de ţigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse de la războiul păpuşelor. La „Gabica” era cuminte. Cînd era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împielîţat Era în ograda ei ca o ploaie de vară, pînă şi pe acoperiş, pîntînd, rîzînd, tiialogînd cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cînii şi pisicile, organizînd mereu războaie din care nu ieşea mai cruţată decît păpuşele Gabrielei, căci genunchii, coatele şi fruntea ei, de la cucui pînă la zgancă, purtau toate semnele eroice. Apoi venise faza „Luly-boy”. La şaisprezece ani, Gabriela era domnişoară cu admiratori, pe cîtă vreme, vecina ei era o Scufiţă Roşie din cursul inferior cu nota şase la conduită. Avea obraji sănătoşi de ulcică ţărănească plină de căpşune, aceiaşi ochi splendizi de şatră, şi un năsuc tot atît de impertinent ca şi răspunsurile ei. Dar abea crescuse. Vecine, veneau la şcoală împreună, şi împreună se întorceau acasă. De cînd începuse să înveţe englezeşte, Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineaţa La fereastră, şi Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, mîncînd totdeauna pe stradă o felie de pîne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa a şasea, de cînd cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnişoara Ţitron: galbenă ca lămîia — ficat — şi c-o uşoară dicţiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluţa cu cerneală uitată la ea. Domnişoara Ţitron o surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, genele şi vivacitatea de veveriţă îmblînzită. — Ce cauţi aci, fetiţo? — Am venit la prietena mea. — Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăzneşte? Dar Luli nu-şi pierduse cumpătul. Scuturîndu-şi părul, cu mişcarea-aceea de mînz care nechează — păstrată din întîia copilărie —, răspunsese pompos, cum ar spune un rege, „poporul meu”: — Clasa a şasea. Zîmbise şi profesoara. De atunci, şi în cancelarie, Novleanu Lucia era numită prietena clasei a şasea. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiţă din cursul inferior. Dar cu toată diferenţa de vîrstă, de rang şcolar, şi cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela faţă de ea, Luli-boy nu era ordonanţa Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfăţat. Tovărăşia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura de o mare reputaţie şcolară. — Ce poţi tu vorbi cu dracul acesta! A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gînduri, filosofare în doi, confidenţe, proiecte împărtăşite, complicitate mîndră de generaţie nouă. Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrîstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, dar şi din natura lui Luli-boy, atît de opusă Gabrielei. Căci Luli-boy era un fel de Aghiuţă care stimula în recreaţii duhul băieţesc al cursului inferior, organizînd tot războaie, oarecum sportive: cu mingea, săniuţa şi chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stîngace sau temerare se alegeau cu semne ca şi păpuşile Gabrielei. — Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la liceu. Pe cîtă vreme Gabriela, cu toate că învăţa tenis, patinaj, înot şi călărie, şi dansa pe deasupra, era socotită şi şcolar şi extraşcolar ca o „intelectuala”. Şi totuşi, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca şi mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentîndu-le, parcă neluînd în seamă diferenţa de vrîstă. Şi ochi lui Luli-boy se deschideau gravi şi arzători, ca şi odinioară cînd era o mică ţigăncuşă albă care asculta poveşti. Parcă erau două fiinţe în ea: una care trăia exterior, pasionat şi copilăros, vorbareţă, agresivă, numai clocot şi neastîmpăr; şi alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi. Tot aşa intra, fără s-o ştie şi s-o audă nimeni — cînii n-o lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate dobitoacele — şi se instala în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simţea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua pînă ce isprăvea, fără grabă, trimeţîndu-i în treacăt un zîmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezenţa ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele deschişi în fiecare seară la fereastră, într-acelaşi loc al cerului. Era de acolo, deşi venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie şi se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca şi la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaş pe un vîrf de munte. — La ce te gîndeşti tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mînă, intrigată de perfecta ei pasivitate. — Aşa... departe... Şi mîna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest graţios, uşor, ca şi cum şi^ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mîna cu care făcea numai drăcii, pe-afară. Locul acela de lingă zid era al ei, ca şi cum ar fi germinat acolo. Mai avea şi alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învîrtea puii în frigare, deasupra jarului, ronţăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluţa, şi era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cîni, de puii lor, şi de tot ce se întîmpla cu fructele şi legumele în apă şi foc. — Ei, Luluţa nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Îşi vîra năsucul în toate oalele cercetînd şi adulmecînd, aducînd Gabrielei miros de bucătărie şi informaţii despre „ce-aveţi la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste cîtva timp, darul căpătase glas de bariton şi năravuri păsăreşti. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, aşa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrăşase din cale-afară, făcînd burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblînzit şi că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mîncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorîş la Luluţa. — Tu? o întrebase Gabriela confidenţial. — El, răspunse Luli, bătînd din palme în chip de zbor. Cărţile Gabrielei ea le tăia cu un cuţit de masă, care părea paloş în mînuţa ei. Aşa că era la curent cu toate lecturile Gabrielei, întîi prin titluri şi fraze culese la în tîmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiţie. Cu lecturile personale şi directe ajunsese la muşchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère şi Turgheniev, ajungînd pînă la Dostoievski. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriaşe, cu o mare seriozitate. La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil. — De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineaţa cînd se duceau la şcoală. — Am avut treabă, răspundea mica şcolărită, evitînd s-o privească pe cea din cursul superior. Pînă cînd, într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a acestor dispariţii şi simţind lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase acasă. Dar acasă toţi o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. In sfîrşit, printr-un pur hazard, ridicînd ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiş. — Ce faci acolo, Luli-boy? — Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărînd din cerul hornurilor. Şi scoborîndu-se de acolo îi încredinţase la ureche secretul: aştepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a şasea. Cum pui pe marginea ferestrei fărîmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori cîte o surpriză: bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mîna lui Luli, după ce se aşeza, făcea cîte o mică inspecţie laterală. Gabriela o auzea ronţăind. De mulţumit, nu mulţumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieşiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader. — Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase ea, arătînd o barcă multicoloră, cu motor şi steguleţ. — Luli-boy, n-am bani la mine. — Dar am eu, zise Luli deschizînd mîna cu tezauruL Cînd venise, ceasul despărţirii, Luli-boy era încă în cursul inferior. Gabriela absolvise liceul. Tatăl ei obţinuse un loc de avocat în contenciosul Băncii Naţionale de la Bucureşti, aşa că plecarea ei la universitate însemna şi părăsirea Galaţilor, a camaradelor dc şcoală, a casei copilăriei şi a lui Luli-boy. Mai cu seamă. Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. In ea se incarna intimitatea anilor de copilărie şi de şcoală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viaţă. Şi totuşi, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încîntată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese zîmbetul mutării, zîmbetul copilăriei de care te desparţi. Mică în sine, părea şi mai mică alături de dulapurile scoase pe uşă şi alături de camioanele cu cai normanzi. La gară, lume multă venită să-şi ia rămas bun. Luli, nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii. Şi abea în clipa clopoţelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreaţiilor şcolare, Gabriela, uitîndu-se din întîmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plîngînd cu ochii ţintă la fereastră, mică şi singură în faţa trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic şi amărît”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimîntaţi, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, şi zvîrlise pe fereastră un mare pachet plat: ediţia de lux a poeziilor lui Eminescu. Ş-apoi, fiindcă mai toţi călătorii priveau scena, ţipînd la ea: „Ia seama, fetiţo, are să te calce trenul!” — îşi scuturase iar capul şi, cu ochii zburliţi de fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsînd trenul să defileze prin faţa ei. Cu tot plînsul, Luli fusese tot zîmbet în ultima clipă a despărţirii. De-atunci, căile lor se despărţiseră, parcă pentru totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galaţi, printre vechile amintiri, devenind „fetiţa cu care mă jucam în copilărie”. Aşa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, graţioasă şi zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa unei întîmplătoare amintiri, faţa Gabrielei, cu un zîmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat: „Ce drăguţ copil”. Se gîndea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universităţii: altă muncă, alte distracţii, alţi camarazi, alt oraş. Cîtă vreme trăiseră alături, şi-o încorporase ca pe-o amuletă, făcînd-o să participe astfel la viaţa vrîstei ei. Acum însă, de cînd se despărţiseră, vrîsta devenise ocean între ele, păstrînd-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct. După ce-şi luase licenţa, îndemnată pe de o parte de situaţia modestă a părinţilor ei încurcaţi băneşte în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune —, iar pe de altă parte cuprinsă de dorinţa vieţii neatîrnate, caracteristică mai ales generaţiilor de după război, sătulă de tutelă şi sedentarism, căutase o posibilitate de cîştig oricît de modest, hotărîtă să-şi treacă doctoratul în litere fără de ajutorul părinţilor. Ocazia se ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galaţi îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obţinut prin politică. La început, Gabriela şovăise. Despărţirea de Bucureşti nu era atît de uşoară. Dar zîmbetul glumeţ al unei telegrame o hotărîse brusc, cum te-ar determina o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul. Iată textul telegramei:   Vă aşteptăm. Clasa opta.   Ştiuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy. Îi răspunse lui Luli:   Sosesc. Gabriela.   De la Bucureşti pînă la Galaţi zîmbise de atîtea ori, încît vecinii, curtenitori din clipa cînd se instalaseră, deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un amestec cu zîmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei călătorii şi spre trecut Luli era ca prezenţa sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rîndunele, la ferestrele goanei. Şi se mai întîmpla ceva în sufletul Gabrielei: involuntara mîndrie a celui care vine de departe, călător cu enigma pe umăr ca un şoim de vînătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjuraţi de cunoscut. Plecase abea ridicată pe de băncile şcolii, ducînd încă timiditatea şi stîngăcia provincială. Se întorcea de la Bucureşti licenţiată, profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie cînd eşti tînăr. După anii de Bucureşti, Galaţul îi apărea mic şi intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mînă, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuş zburlit de zbor, În clipa cînd luminile Galaţului se iviseră cu ochi fosforescenţi de buhne şi pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă şi bereta strîmbă, în faţa trenului. Asta se întîmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceea ce căuta, cînd văzuse la uşă capul tînăr şi solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare — exclamase: — Luli... rămînînd cu ochii mari deschişi spre ea, ca şi cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnişoară, unde-i Luli-boy?” Înaltă cît şi Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase decît ochii, părul şi mînile înguste cu degete prelungi. Îţi venea s-o respiri, nu s-o priveşti. Şi în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese braţele, spunîndu-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico”, — şoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deşi Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă. De-atunci începuse faza Luli. Şi de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea şi încîntarea primei revederi prelungindu-se şi înnoindu-se. Era profesoara ei şi pe deasupra locuiau împreună, căci părinţii lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, cedînd din capriciile libertăţii tale, n-o atrăgea deloc pe Gabriela; tocmai de aşa ceva dorea să scape Dar o atrăgea Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruinţelor, silind însă pe părinţii lui Luli să accepte compromisul unei aşa-zise chirii. Aşadar se vedeau mereu, trăind alături, şi totuşi Luli mereu o intriga şi o emoţiona, ca şi cum ar fi zărit-o numai* fără să-i ştie glasul şi mintea, fără să-i cunoască intimitatea şi trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar pentru că n-avea cui să-l împărtăşească Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputaţia printre cunoscuţi nu confereau lui Luli o personalitate excepţională. La şcoală era printre fruntaşe, fără să fie faima unei , promoţii, cum fusese Gabriela. — Prietena clasei a şasea s-a muiat de cînd a crescut, îi spusese domnişoara Ţitron. Am mai îmblînzit-o noi, revenise ea, transformînd într-un merit personal ceea ce spontan atribuise vrîstei. Într-adevăr, la şcoală Luli era o elevă cuminte şi normai bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — aşa că şi din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era decît o Luli-boy devenită „domnişoară”, gata-gata să intre în balul vieţii. Lipsa de mirare şi de încîntare exclamativă a celorlalţi faţă de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înşeală. Şi totuşi, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încîntător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoţi în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o domina acaparînd-o, făcînd-o parcă să renunţe temporar la afirmarea propriei ei feminităţi, deşi era tînără, abea cu patru ani mai mare decît Luli. Dar pentru Gabriela, tinereţea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întîia oară întîlnire Luli îi apărea într-o veşnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului şi sufletului ei. Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei şi oarecum spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici o constrîngere. Atît numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcîndu-i cîteva confidenţe. Dar Luli alunecase spre generalităţi, tocmai în clipa cînd tăcerea interogativă a Gabrielei aştepta parca pasul spovedaniei. Luli observase dezamăgirea Gabrielei, şi-o spusese mai tîrziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, şi în treacăt: — Ce vrei să-ţi spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi... Avînd aerul să-i spuie: „Sînt o fată ca toate fetele. Nimic interesant.” De la o vreme însă, şi fără ca nimic exterior să justifice aşa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanenţa tăinuită a unei pasiuni putea să comunice şi Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dai cu atît mai intensă, ca acele unde de parfum aduse pînă-n largul mărilor de brizele uşoare ale primăverii, fără ca ţărmul înflorit să apară ochiului. Cine?... Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuţi. Unde era acest „cine?‘‘ a cărui prezenţă în Luli îi dădea o aspiraţie nostalgică? Cine putea fi? Cum era?... Întrebări care depăşeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau in inima Gabrielei — de unde-şi trăgeau hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau. Niciodată Gabriela nu simţise o aspiraţie mai profundă spre obscura splendoare a dragostii, decît de-a-lungul acestei epoci cînd căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat. Şi această aspiraţie, în loc s-o răsfrîngă asupra sufletului adus de la Bucureşti, în loc s-o determine să întindă în sfîrşit braţele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsîndu-l încolo pe un ţărm rămas, cu sufletul palpitînd alături de Luli, ca în pînza unei corăbii care-o ducea şi pe ea spre necunoscut. La început venise cu intenţia să plece în fiecare străbată la Bucureşti. Amînase de cîteva ori, sub diferite pretexte, pînă cînd renunţase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar şi c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea şi cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galaţi, aproape logodnicul ei. Îl iubise vreodată? La Bucureşti sperase că-l va iubi, stimîndu-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l ştie alături de ea devotat şi ocrotitor, acordîndu-i ei întîietate cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraţilor oameni de ştiinţă. Înainte de-a o întîlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. Lucra la laboratorul „Babeş”, fiind deocamdată conferenţiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela De cînd însă trăia alături de Luli, simţea categoric că nu-şi mai poate ţine cuvîntul. Ceea ce la Bucureşti îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simţea capabilă. Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce pînă mai ieri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat şi fad. După vreo două luni de despărţire, Matei Dima îi ceruse voie într-o scrisoare să vie la Galaţi s-o vadă. „Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu vreau să devin fetişist alături de o fotografie. Dă-mi voie să-ţi aud glasul...” Poate că era cam desuetă delicateţa timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca şi cum ai cere voie unei femei s-o săruţi. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-şi lucrează teza de doctorat şi are nevoie de perfectă izolare. Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galaţi, neanunţat. O aşteptase în faţa şcolii, apariţia lui dînd Gabrielei o contracţie repulsivă, îl prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — şi-ntr-adevăr, prezenţa lui Luli dîndu-i numai o semnificaţie de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării şi vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lîngă ei nici o clipă. Iar la plecare, cînd o întîmplătoare dar scurtă izolare îi pusese faţă în faţă, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpînit în glas şi-îi mîini: — Spune-mi, Gabriela, iubeşti pe altcineva? — Nu iubesc pe nimeni. Net. De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzişurile, ci ca frunzele care se tîrăsc. Gabriela îi răspundea din cînd în cînd — cam de două ori pe lună, — dar atît de impersonal, încît scrisorile ei aveau caracterul unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. In această situaţie, apropierea vacanţei, în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheţa. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de Bucureşti. Iată de ce, după sfîrşitul anului şcolar, subt pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistînd-o şi în timpului examenului, îşi amînase iar plecarea. — Ştiţi ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă aţi pleca la vie? Aer curat, linişte... Acceptaseră încîntate. Via era în judeţul Tuto va. Cîteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoţite de umbra lui Luli, dadaia, o ţărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu poveşti, faţă severă şi ochi blînzi. Aşadar plecaseră cu dadaia. La gară le aştepta moş Ciocîrdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rînd de gîtul căluţilor trăsurii care le aştepta cu lumina vacanţei în ea. — Săracii ei. moşneguţii mei, cu urechi de iepurachi... Şi cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase pînă ce nu obţinuse de la ea, din fundul fundului geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluţii deprinşi să mănînce din palma ei. Locurile şi via erau blînde şi modeste ca şi căluţii. Dar Luli se lipea de ele, ca şi de căluţi, hrănindu-le parcă din palma amintirii. Şi acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfîrşitul săptămînii. Îşi petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bineînţeles, pe iarbă în livadă,- aşezate pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, şopîrle, lilieci, şerpi şi hoţi; Luli, deloc. Cu greu o hotărîse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac. Învăţau împreună. — „Vides ut alta stet...” începea Gabriela. Şi Luli trebuia să continue oda lui Horaţiu: „...stet hive candidum...” Dar cum să vorbeşti despre zăpadă, chiar cînd acoperă sfântă un vers de-al lui Horaţiu, alături de un păr busuioc, al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică... Şi Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind ca o lăcustă, ridicînduse, agăţîndu-se, căţărîndu-se, înălţîndu-se — şi de sus, dintre busuioacele cu obraji de ţărăncuţă, scuturînd asupra ei dulce potop de iunie, ş-apoi spunînd în întregime oda lui Horaţiu, cu atîta tinereţă printre frunze de fruct şi subt cer de soare, încît textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horaţiu, aprinse în zîmbet alb... Aşa că îndeobşte, Luli îi răspundea de la etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici şi unde-s glasurile cu aripi. Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. Apoi se întorcea cu paşi înceţi. — De unde vii, Luli? — M-am plimbat Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decît obligată: la şcoală. Încolo, deloc. In schimb, cînd~ dispărea ea, dispărea şi creionul Gabrielei: un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pîndise şi o urmărise. Ajunseseră aşa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greieri, soare. Nici un om. Cîte-un cocostîrc ţinea pe cîmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca rîsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru. Un loc unde nu te puteai întîlni decît cu tine în dumineca celei mai curate singurătăţi. Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria trişori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu faţa în jos, cu coatele turtite In lături, scriind singură între iarbă şi cer. Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase şi plecase. Gabriela se culcase la pămînt ca pieile-roşii cînd urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decît pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată c-un fel de mînie. Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Şi urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-aşezase, la fel, plutind cu faţa la pamînt. Ierburile erau numai cîntec: coruri de argint subţire ca tremurul stelelor şi-al apelor. Libelule dansau cu aripi străvezii ca nişte mici iele ale amiezii. Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rînduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvîcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată.   „Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sînt începutul urnii mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”   Atît. — Luli! Luli!... Asta era dar Luli. La întors Gabriela parcă aducea pe buze întîile versuri ale lumii culese din rouă. — Gabico, de unde vii? — M-am plimbat... Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea uşor, zîmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară. — La ce te gîndeşti, Luli-boy? — ...Aşa... departe... O revedea aşezată ca o ţigăncuşă albă pe covor, lingă zid, parcă dezmierdînd coarde cu degetele subţiri. — Ce faci acolo, Luli-boy? — Sst. Aştept cocorii. Luli-boy îi aştepta pe acoperişul casei. Acum îi aştepta în ea, înălţată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă şi obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental. Ciudată reacţie: o înduioşase şi o îmbunase atît de tare secretul lui Luli, încît simţise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Şi cum ai jertfi o mieluţă pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere şi alergau sprinten în soarele verii: „Mîna mea încălzită şi pîrlită de soarele de aici, îţi strînge mîna, credincios prieten”. Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese şi Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, aşezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă I-iu: un cîne ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tuşea moş Ciorîrdel, cînd nu horăia, alături de o puşcă străveche, parcă de pe vremea turcilor, care totuşi îşi păstrase prestigiul ei de puşcă. Şi mai erau încă. Subt streşina cerdacului, dormitor pe aripi lîngă dormitor, cuiburi de rîndunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup şi cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Şi în sfîrşit, ca nişte lebede bîlbîite, un cîrd de gîşte care clămpăneau şi prin somn. Aşa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să intre. Dar în ultima noapte intrase luna plină. Dintîi noaptea fusese neagră ca o mulţime de rîndunele, pană lîngă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă. Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rîndunele, descoperind trupul unei imensităţi de marmură antică. Asta se întîmpla tîrziu, mult după „noapte-bună”. gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............  https://latimp.eu/lorelei-de-ionel-teodoreanu-teatru-radiofonic-la-microfon-drama-1989/

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu NINGE NAIV. Poate că pe o fereastră aburită, un deget mic a desemnat o căsuţă cu o uşă, două ferestre şi hogeacul din care iesă codiţa unui cârlionţ de fum. Satul fulgilor e numai în ochii copiilor. Geamul e o filă veche din cartea îngerilor. Aşa începe iarna: într-o dimineaţă albă, cu copaci moşnegi şi alţii copii.   BUNICUL A FOST, BUNICA ESTE   E TERIBILĂ CASA bunicilor! Uf! de câte ori trebuie să se ducă la bunici cu părinţii, copiii se uită chiorâş unul la altui, strâmbă din buze, dau din cap, şi sunt ca zmeele descălecate de pe vânturi şi arestate în dulap, cu cozile înfăşurate, sfoara depănată şi zbârnâietoarea mută. Mâinile trebuie să fie curate şi dulci la pipăit, unghiile tăiate, părul pieptănat — dar nu cu mâinile —, hainele periate, ghetele lustruite. — Să nu vorbiţi tare şi neîntrebaţi, să nu râdeţi prosteşte, să nu puneţi mâna pe lucruri, să nu v-atingeţi de pisici, să nu faceţi obrăznicii... — Atunci ce să facem? — Să fiţi cuminţi. Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii — printre babe şi moşnegi — sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun; iar copiii, prizonieri între oche­larii bunicilor şi ochii părinţilor. Bunicul a fost procuror general, adică generalul procurorilor. Tata spune: — Nimeni nu crâcnea în faţa tatei. — Stăteau toţi smirnă? — Toţi. — Chiar şi mata? — Chiar şi eu. Teribil! — Şi bunica? urmează logic glasul inocent. Tata vrea să se încrunte, dar zâmbeşte cu ochii mici. — Mama? se întreabă el. Straşnică femeie! Râde şi nu mai spune nimic. Aşa e tata: când nu vrea să spună ceva, îi vine să râdă. Cu mama râde des. Mama se supără, şi tata parcă e copilul mamei, ca şi ceilalţi. Bunicul a fost şi primar şi decanul avocaţilor, bunicul a fost decorat: decoraţiile le ţine bunica în şifonieră, şi portretul buni­cului, din salon, pe tot pieptul fracului. — Tată, bunicul e ca o poveste. — De ce? — Fiindcă începe cu „a fost”.   Tata zâmbeşte. Asta nu înseamnă întotdeauna că o vesel. Dar nici nu se supără. Acum bunicul e alb şi zâmbeşte. Chiar şi primăvara el e tot ca un copăcel nins. Are ceas de aur cu muzicuţă, ochelari cu ramă de aur — şi stă. Stă acasă toată ziua. E foarte bine să fii bunic. Bunica a fost şi ea tânără, adică a fost mireasă când bunicul nu era bunic, când tata nu era tată, şi când copiii tatei nu erau deloc. Numai gândindu-se la tinereţea ei, mintea copiilor se în­ceţoşează de aţe de păianjeni mai colbăite decât cele din pod de pe cărţile cu litere chirilice. Când o fi fost tânără şi bunica? Atât de încâlcită-i socoteala tinereţii ei, încât nepoţii se gândesc la tinereţea bunicii ca la altceva, cum e de pildă portretul doamnei frumoase din salon, de lângă portretul cu decoraţii al bunicului, — dar simt câtă vechime e în fosta mireasă a bunicului. Teribil! Lumea spune bunicii „Coana Elencu” şi bunicului „Cuconu Alecu”. Iar bunicii între ei îşi spun Alecu şi Elencu, şi nu-şi vor­besc cu ,,tu" ca tata şi cu mama, ci cu „mata", ca şi cum ar fi în vizită unul la altul. Nepoţilor le vine să râdă. Dar: — Să nu...   VIZITA   PORNESC SPRE CASA bunicilor în trăsura comandată de tata. Se cunoaşte! Un muscal numai de catifea, ca un mitropolit cu şapcă, obrajii de duduie, bici galben ca de aur, roţi cu ochelari de cauciuc, perne moi, covoraş la picioare şi cai negri, cu coamă şi coade lungi de fată care s-a lăut. Dar sunt armăsari, fiindcă numai armăsarii pot fugi cu atâta străşnicie năzdrăvană. Unul dintre copii ar vrea să vadă luceferii de foc, care s-aprind în mers pe pieptul armăsarilor. Dar copiii stau pe scăunaş, cu spatele la muscal, nas în nas cu ochii mamei. Mama e nervoasă. Pe genunchi are o cutie de bomboane legată cu şnur de aur. Cu toate că sînt în mănuşi, degetele maniei fac game pe capacul cutiei. Copiii ştiu ce înseamnă când mama face game fără pian. Deci stau cuminţi. Tata fumează şi salută în dreapta şi în stingă. Toată lumea îl cunoaşte pe tata. Au ajuns în „Beilic”. Dar trăsura nu intră în ogradă. Stă smerită la poartă, ca la mănăstire. Mama în frunte, cu foşnetul rochiei, umbreluţa şi cutia de bomboane; tata după mama, cu scârţâitul ghetelor, uitându-se la copaci; copiii în urmă, unul după altul, târându-şi paşii, cu capetele mereu întoarse după armăsarii de la poartă. Dintâi intră cutia cu bomboane cu mâinile mamei, apoi mama cu sărutările. Tata aruncă ţigara, îşi şterge buzele cu batista care miroasă frumos a apă de colonie, se descoperă şi intră, sărutând pe rând mâna bunicilor. Bunicii îl sărută pe frunte. Tata nu mai e tata: e copilul bunicilor. Copiii, şi mai mici, rămaşi parcă fără tată, aşteaptă pe treptele antreului să le vie rândul la bunici. Treptele sunt de piatră vopsită albastru deschis. Antreul este de lemn gălbui, cu ferestre. Mâna bunicii e plină de inele cu pietre colorate şi ouşoare de mărgăritar. Miroasă ca turtele de Crăciun, a migdale şi apă de flori. — Sărută, nepricopsitule, ca lumea. Aşa se sărută? Nepotul sărută din nou — apăsat şi cu „ţoc” — mâna care parcă are un ochi în palmă ca bolta bisericii. Mâna bunicii, chiar când o săruţi, o simţi urzicându-ţi urechea. Mâna bunicului bate-n gălbui şi miroasă a frunză uscată de nuc. Copiii ar vrea să fie în casa bunicilor ca la pomul de Crăciun. Dar e altfel. În casa bunicilor totul e cuminte — ca în somn — şi nu se mişcă din loc, începând cu nepoţii aşezaţi la rând pe trei scaune prea înalte pentru ei. Stau. Stau. Stau. Le vine să se strâmbe ca la fotograf. Dar: „Să nu"... Tac. Tac. Tac. Le vine câte-un „oac" de broască, câte-un „ham" de câine, câte-un „bâz" de muscă-bâzălău, câte-un „muu” de vacă. Dar: „Să nu"... Şi nu fac nimic, nimic, nimic. Degeră de urât. Unul cască sincer: „Uăăă!" — Caşti o gură cât o şură! spune bunica. Are să-ţi intre muş­tele. Ia să văd: te speli bine pe dinţi? — De ce nu-ţi acoperi gura când iţi vine să caşti? intervine mama, trimeţindu-i o privire mai împungătoare decât acul de pălărie. Ceilalţi nu mai cască, deşi simt câte-o gură de peşteră cu ba­lauri în fălcile încleştate. În schimb, cel mai mic strănută. — Moaşa-n pod, spune bunica. Da' unde ţi-i balista? N-are. — Nu ţi-am spus, — începe mama. I-a spus, dar n-are. — Iaca ţi-o dau pe-a mea, — spune bunicul. Suflă bine. Mama nu admite batiste străine în mâna copiilor. Dar asta se va vedea acasă, la înapoiere, după ce trăsura cu doi armăsari îl va duce pe tata la club. Bunica a făcut cafeaua, a umplut filigenele cu semilună, le întinde pe rând. începând cu bunicul, varsă ca din greşeală puţină cafea în farfurioara tatei, şi spune, privindu-l pe sub ochelari: — Ai să iei parale. — Dea Domnul! Poate se sparge ghinionul! — Tot nu te-ai lăsat? îl cercetează bunica, cu glasul gros şi sprâncenele îmbinate. Tata râde, mama oftează, bunica dă din cap a pagubă şi bea cafeaua răcoritoare în farfurioară, făcând „sfrr” cu buzele, ca o vrabie când zboară de jos pe creangă. — Da' istora ce să le dau? o întreabă pe mama, ştergându-şi cu batista mustăţile de cafea. — Nu-i mai răsfăţa, mamae. Lasă că au de-ajuns acasă. Nepoţii îşi încrucişează privirile asupra cutiei cu bomboane. Deşi bunica are ochi şi-n palmă — pentru nepoţi —, nu vede. Strânge cutia cu bomboane proaspete în dulap, şi le dă din cutia cu bomboane vechi. — Voi aveţi dinţi de lup, gâgâlicilor, nu ca mine, femeie bătrână. După cafea, tata se duce în odaia de alături. Nasul bunicii parcă se ascute adulmecând urma tatei. Trece câtva timp cu miros de fum de tutun, şi tata se întoarce, ştergându-şi mustăţile cu batista parfumată. Bunica îl priveşte, îşi duce şi ea batista la nas, ia de pe o poliţă cornetul de coajă de brad cu răşină, pune un cărbune din sobă, şi suflând şi tot suflând se duce cu fumul albastru în cele patru colţuri ale odăii cum ai face semnul crucii într-un loc spurcat de Necuratul. Copiii sînt mândri că tatăl lor a cutezat să fumeze în casa bunicilor. — Tată de când fumezi mata? îl cercetează ei în taină. Tata se uită la mama cu coada ochiului, zâmbeşte ca şi cum ar vrea să tacă, dar răspunde totuşi: — Parcă de când m-am căsătorit. Nu? — Da, confirmă mama, ridicând din umeri. — Cum credeţi voi — continuă tata mult mai convins — că aş fi îndrăznit să fumez în casa părinţilor mei? Nici acuma... E teribilă casa bunicilor!   NASUL BUNICEI ŞI PĂCATELE NEPOŢILOR   Nepoţii au crescut şi cresc „văzând cu ochii", spune mama care trebuie să cumpere din ce în ce mai mulţi metri de stofă pentru uniformele lor. Ghinionul tatei tot nu s-a spart, cu toate că în fiecare zi, după ce tata-şi bea cafeaua neagră, faţa de masă are pete de noroc. Părinţii nu mai sînt atât de tineri: au băieţi mari, care le scot peri albi. Dar bunicii au rămas aceiaşi. Numai că nasul bunicei s-a as­cuţit şi mai tare şi parcă are lucirea unui acuşor la pândă, drept în vârf. Bunica e neam de grec. Nepoţii au aflat din Eminescu despre „grecotei cu nas subţire". În schimb, nasurile nepoţilor se îngroaşă patriotic, Când vin copiii în vizită — tot cu părinţii —, bunica, după ce le spune nepricopsiţilor să nu-şi ia nasul la purtare şi să-i sărute mâna cum trebuie, — îi iscodeşte pe rând cu nasul ei subţire, aflând se vede toate miroznele păcatului, căci se uită crâncen la ei, îmbinându-şi cu afurisenie sprâncenele stufoase. Nepoţii sînt într-adevăr plini de păcate. Când se uită la ei, din fundul pământului, Scaraoţchi îşi linge buzele, şi trei fire din coadă i se zburlesc, cu număr. Cel mic, pare are păr de aur creţ şi graseiază râzând cu toată faţa — ca şi cum mereu l-ar bate soarele în ochi — e bătăuş, trage cu puşca în ciorile de pe crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur, dă cu praştia nu numai în vrăbii şi în gutuile Nănoaiei — care suferă de ficat — dar şi-n ferestrele oamenilor răi, cum ar fi popa Tuchi şi dascălul Ghiţă-Sughiţă, şi merge cu bicicleta — fără număr, ca şi uniforma — cu mâinile la spate, printre tramvaie şi trăsuri, scoţând limba şi făcând schime necuviincioase birjarilor, sergenţilor şi oamenilor serioşi. Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngândurat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod, şi nu face nimic: nici la şcoală, nici acasă. Când era mic, visa şi când era treaz; acum doarme şi când nu doarme. Nuferi cresc, sau broaşte, în apele somnului lui? Mai ales el nu ştie. Se simte ca un fum care se încolăceşte în semn de întrebare, înainte de-a se destrăma. Cât despre cel mare, să afumi cu tămâie şi să stropeşti cu aghiazmă înaintea şi pe urma lui. Trebuie dat la Şcoala Militară. Altfel nu mai merge. Joacă barbut în banca repetenţilor din fundul clasei, fumează cu ţigaretă de cireş — tabacherea i-a confiscat-o domnul pedagog Jenică Bantaş —, s-a fotografiat picior peste pi­cior cu cărare la mijloc şi monoclu cu şnur, vinde cărţile şcolare înainte de Crăciun, poartă pantaloni „cloche", primeşte bilete parfumate, fredonează şansonete, face epigrame, are ticuri — închide ochii, scoate limba şi mişcă din urechi —, a fost surprins de pro­fesorul de gimnastică uitându-se tocmai în sus, căţărat pe prăjină, cu binoclul mamei în etacul domnului director... Directorul 1-a convocat pe tata la şcoală şi i-ar fi spus: — Nu mai merge. E un rău. Ruşinea unei şcoli model... Se vede că i-a mai spus ceva, fiindcă tata, după ce-a reprodus solemn vorbele directorului, a zâmbit cu faţa în şervet, şi n-a mai spus nimic. — Nu mai merge. Te dau la Şcoala Militară, — a hotărât mama. Dar a rămas tot la liceu. Răi copii! Ştie mama — şi pune la inimă —, ştie tata — şi tace —, ştiu profesorii, pedagogii, sergenţii, comisarii, Popa Tuchi, dascălul Ghiţă-Sughiţă, Nănoaia şi toate babele de la ferestrele oraşului. Huieşte târgul. Bieţii părinţi! Dar bunicii? Să afle bunicii! Ar fi teribil!   ŞI IATĂ CA...   ÎNTR-O ZI VINE cu temperatură cel mai mic. Şi după el — sau de la el — şi cel mai mare. Doctor, termometru, reţete, pază, grijă. Al treilea, cel mijlociu, teafăr ca prin minune — parcă i-a fost lene să se-mbolnăvească — va fi expediat de mama la bunici. Se pregăteşte de plecare cu inima mai grea decât picioarele de iarnă, cu ghete şi şoşoni. Un geamandan ticsit; ciorapi cârpiţi, rufele vămuite de ochii mamei, săpun de glicerină, periuţă de dinţi nouă, două pijamale şi trei mandarine. În geantă: cărţile, caietele şi o cutie de bomboane trimisă de părinţi bunicilor. Iar în bu­zunar, două pachete de ţigări, furate de la tata. Sania trage la scară. Viscoleşte. Blanşa se gudură, din coadă. E foarte solemn. Inima fotografiază tot. Prin uşa întredeschisă, lumina din casă — de acasă — e caldă şi bună ca un samovar aprins alături de cozonaci. Gheorghe aduce cu tărăboanţa lemne pentru foc. Călătorul oftează. Rău e să fii sănătos. Ninge din toate părţile cu spume de fum. Cling-cling-cling. — Şi să nu superi pe bunici, — răsună din urmă glasul mamei, suprem ca şi crucea bisericii sfântului Ion Gură de Aur. Până şi clopoţeii spun: să nu, să nu, să nu, cling-cling.   ŞI S-A TOT DUS   HII, CĂLUŢ, HII, un greier necăjit e şi mai greu decât un car cu fân. Noapte mare de iarnă. Casele nu se mai cunosc, străzile nu se mai văd. Ferestrele aprinse sunt de aur ca pâinea scoasă din cuptor. Fulgii se uită unii la alţii, clipind, până când ameţesc în scrânciobul viforniţei. Surghiunitul aprinde o ţigară, cu mare greu, dar o aprinde. N-a fumat niciodată pe stradă. Fulgii vor să-i stingă ţigara. Îi goneşte ca pe ţânţari, suflându-le fum. Se lungeşte în sanie ca un boier mare, răsturnându-si ceafa pe spetează. Nu-i mai pasă de nimic. I-atât de pesimist c-a devenit eroic. Cling-cling-cling. Dar a uitat că merge la bunici. Dumnezeule! Se leapădă de ţigară. Prea târziu. Sania s-a şi oprit la poarta ogrăzii în care trăsurile nu intră. Şi nasul bunicii... Se zburleşte ninsoarea ca o pisică rea.    gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............https://latimp.eu/in-casa-bunicilor-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-la-microfon/

...bunica-mea din partea tatei a fost o comunista semi-analfabeta, imi amintesc ca avea in podul casei un geamantan plin cu decoratii ...a intrat in partid in ilegalitate la 16 anisori, atunci o fi a dus-o primul tovarasel pe la partid, fiindca era rea de musca, hehe...bunicul, sotul ei, era baiat de oras si nu era comunist dar a murit pe front si nu l-am cunoscut...cand eram borac mi-a placut tare mult cartea asta ...acum o urasc, sau nu

Ma gandesc cu drag si dor la bunicii mei, la trenul care trecea prin spatele casei si care tinea loc de ceas. Cu el masura bunicul timpul iar bunica stia cat e ora dupa pozitia soarelui. Chiar daca aveam un caiet invizibil cu reguli si superstitii, tot n-as putea urî ceva si nici macar cartea aceasta. Intr-o zi poate ca voi scrie si eu despre casa bunicilor mei intr-o casa unde voi trai si eu tot ca o bunică. Cu soba si laviță, cu cani de pamant si linguri de lemn, o lume departe de tehnologie. 

 Bal mascat de Ionel Teodoreanu    NERVII FERMENTAU MAI DEMULT, OŢEŢIND TĂCERILE din compartimentul ocupat de familia Iustin Danielescu, dar abea în gara Iaşi se afirmară urzicători ca şi tremurul burniţei de toamnă rece, vizibil numai în dreptul becu­rilor electrice din faţa gării. Ochelarii cu rame de aur ai doamnei Danielescu nu erau nici în tocul lor din sacoşă, nici în şanţurile fondante ale canapelei ceferiste, nici pe nas. Îi găsi Luchi — cu un zîmbet înregistrat tocmai de cine n-ar fi trebuit nici să-l zărească — sparţi, după ce mama lui, într-un moment de nestăpînită exasperare, zvîrli pe asfaltul peronului numărul cu foi lucioase din Illustration, cetit în tren, şi-n care-şi lăsase ochelarii des­tinaţi numai lecturei, aşa cum îi uita şi la şcoală în cata­log: doamna Danielescu era profesoară de higienă. Trăsuri, de loc. — Ioc! constată Luchi, cu gîndul mai cu seamă la nevoia imperioasă de tutun şi la vidul buzunarelor. — Stil Agapia-maidan! înfieră Duduia sarcastic locu­ţiunea lui Luchi. O clipă, Luchi şovăi: sperase, prin absurd, împrumu­tul salvator de la Duduia, căci Andi îi dăduse cu două zile înainte de plecare tot ce mai avea. Dar imediat îşi aminti că Duduia nu împrumută: „din principiu”, ci-că! Ca şi cum zgîrcenia ar fi, pentru Duduia, un principiu. Şi replica sună: — Lasă, păpuşică, mîne mergem la cîntar! Duduia se îngrăşaşe. Nu mai încăpea în rochiile pur­tate la începutul verii. — Îţi interzic să mai vorbeşti cu mine, idiotule! Du-ţi idioţia ta la cîntar. — Stil Agapia-palace! — Ah, vă rog, nu mai începeţi! interveni doamna Da­nielescu. Şi către Luchi: Tu să taci, viperă! Cu tot amendamentul ,,tu să taci” şi invectiva satis­făcătoare „viperă”, acel „vă rog, nu mai începeţi”, plural de la subiect pînă la predicat, plural compus din Duduia, domnişoară de optsprezece ani, studentă, şi Luchi, li­cean de şaptesprezece ani, mucos, o mortifică pe Duduia. Sîngerară rănile proaspete. Nările-i vibrară. Cu coada ochiului privi spre Andi: „Poseur!” El nu se îngrăşase la Agapia, cu toate că nu făcuse cură de slăbit. Şi sen­tinţa „infectei englezoaice cu păr roş” îi sună parcă păs­trată în bătăile inimii, aşa cum o surprinsese noaptea la Agapia, cu necuviinciosul ei acent britanic în mirosul bra­zilor autoh­toni: — Aoh! Dudui e frumos... dac vreţ; Andi e fin, aoh alta rasa... Privirile Duduiei vitriolară profilul dulce de subt pă­lăria cenuşie cu boruri mici, plecate. Plecat şi capul, ple­cate şi genele. Şi Duduia, şi doamna Danielescu, şi Luchi suportau umezeala şi frigul nopţii de toamnă cu viguroasa vitalitate a legumelor. Dar silueta lui Andi avea linia în­clinării graţioase şi triste pe care-o au cocorii zgribuliţi într-un picior, cu ciocul subt aripă, cînd sînt ţintuiţi pe pămîntul ţinuturilor reci, de toamne timpurii. Tăcea, cum tăcuse de la Paşcani pînă la Iaşi, — distrat? absorbit? distant? „Infect, articulă în gînd Duduia. Parcă vine de la Nisa, nu de la Agapia cu noi.” În faţa gării, în loc de trăsuri, un vid ieşan: era sîm- bătă. Oraşul întreg de altfel, cu luminile şi clădirile lui, la acea oră vînătă de toamnă, părea un loc viran acoperit, în loc de coji, galoşi şi tinichele, cu stele şi case lepădate la gunoi. Doamna Beatrice Danielescu era preşedinta unei im­portante societăţi de binefacere, în care calitate putea să dispuie după bunul plac de automobilul societăţii, dar domnul Justin Danielescu, adversar şi denunţător prover­bial al tuturor abuzurilor atît în Parlament, cît şi prin presă, nu înţelegea să se folosească în văzul călătorilor şi al personalului ceferist, el şi copiii preşedintei, de vehi­cului hărăzit exclusiv personalului superior al societăţii, în exerciţiul funcţiunii. — Luchi, unde-i tata? — Predică. O palmă răsună mat pe obrazul zîmbitor şi prea co­lorat ca o palmă — cu mănuşi de piele — să lase urme. „Palmă morală, reflectă Luchi. Mama ştie numai să pişte “ — Marş după trăsură! Ai dat telegrama? Luchi porni în goană, făcîndu-se că n-aude întrebarea. Deşi călătorea oarecum incognito, barba de aur cu fire albe a domnului Danielescu fusese recunoscută la cobo- rîrea din tren de mai multe persoane care nu se mulţu­miră numai să salute pe „Domnul profesor”, ci se grăbiră să-l întîmpine, circumscriindu-l în grupul acela special care caracterizează apariţia în societate a oamenilor iluş­tri, dîndu-le acestora semnificaţie de fîntînă publică şi celor din jurul lor atitudini hipnotizate de cofe şi căldări adunate la hazna. După un sfert de oră — calculat de secundarul nervi­lor doamnei Danielescu — Luchi sosi vesel, fredonînd, cu două trăsuri scoase parcă delaolaltă cu birjari şi cai dintr-o hală cu vechituri şi vietăţi împăiate. Într-una se urcă părinţii şi Duduia, care-şi repartiză posesiv cele şaizeci şi opt de kilograme în floare pe cîte-un genunchi al fiecărui părinte — Şi Andi unde stă? întrebă autoritar doamna Da­nie­lescu, gata să „repeadă” pe cineva. — Eu merg pe jos O! dorea din tot sufletul să rămîie numai cu nervii impersonali ai nopţii de toamnă; să fie orfan, nu mult, de la gară pînă acasă. Să ajungă ud de ploaie, dar nu cu acea senzaţie de matasă zburlită de gheare de pisică, pe care i-o va lăsa tăcerea în patru din trăsură. Aşezîndu-se pe scăunaş, simţi ostilitatea cotului Du- duiei, aşezată prin ucaz matern alături de el. Şi totuşi, gestul de autoritară duioşie al mamei lui, care-i acoperi picioarele proiectate lateral în bătaia ploii, cu pelerina ei, îl făcu să regrete... Ce? Nu-i plăcea nici să-şi mărturi­sească sieşi, şi chiar în clipele de renegare a gîndului iconoclast, că se simţea din nou intoxicat de viaţa de fa­milie. — Ce face Luchi? Unde-i Luchi? — Vinee! vine şi ordonanţa cu furgonul de bagaje! izbucni din urmă glasul jovial, recapitulînd doamnei Da-   nielescu zîmbetul care comentase ireverenţios dezastrul ochelarilor şi răspunsul „Predică”, iar Duduiei, aluzia la îngrăşare. Pe capra „furgonului de bagaje”, întors cu faţa la avu­tul familiei, conform prescripţiilor, cu un picior pe coşul cu dulceţi în care, asasinate, două gavanoase cu dulceaţă de zmeură sîngerau cleios, Luchi se uita cu jind la ceaţa tabagică a crîşmelor prin faţa cărora trecea. — Ia ascultă, amice, n-ai cîţiva lei mărunţi, să-mi îm­prumuţi pînă acasă? Cu banii împrumutaţi de la birjar îşi cumpără un pa­chet de ţigarete „Funcţionar” — Cordon bleu, cum le nu­mea Luchi —, oferi şi birjarului o ţigară, şi în sfîrşit cu gura şi nările pline de asprul şi delicios puturosul fum — echivalent tabagic al brînzeturilor fermentate —, medită la „ce se va întîmpla”, considerînd problema numai din punct de vedere practic. Catastrofa era iminentă şi de ne­înlăturat. Fusese însărcinat de mama lui, la Agapia, să plece cu bicicleta la Tîrgul-Neamţ şi să dea telegrama prin care familia îşi anunţa sosirea acasă mamiţei: mama doam­nei Danielescu. Cu banii telegramei, adunaţi cu cei luaţi de la Andi, Luchi îşi plătise datoriile făcute la crîşmă şi la sora Aglaia. „Sărac, dar demn” — asta era deviza lui Luchi. Sora Aglaia... I se lărgiră nările ca la mînji cînd vîntul le aduce miros de iarbă crudă. „Tii, mare paciavură!” Creţuri de rîs îi fugiră din ochi de-a lungul obrajilor; şi uitînd complet viitorul spre care îl duceau roţile tră­surii, muşcă din amintirea ca piersica a sorei Aglaia. Între timp, trăsura ajunsese la poarta casei părinteşti. Mai demult doamna Danielescu bănuia că nu-i lucru curat cu recipisa telegramei, pe care Luchi pretinsese c-o pierduse la întoarcerea de la Neamţ. I-ar fi luat-o vîntul! Hm! — Ce-ai făcut, ticălosule? N-ai dat-o! — Nu. — Unde-i depeşa? — În buzunar. Întinse manuscrisul telegramei spre a înlătura îndoiala doamnei Danielescu.   — Şi banii?... — Aveam datorii... Răsună o palmă „morală”. Luchi clipi umed: oricum, în faţa birjarilor! Drama era generală şi devenea complexă. Căruţa cu lăzi, pornită de la Agapia de cu noapte, nu sosise. Asta însemna că moş Darîngă se îmbătase şi că lăzile ori erau furate, ori înecate în Moldova umflată de ploi, „cu tică­losul de moşneag cu tot”. Casa, cu toate ferestrele astupate cu hîrtie albastră prinsă cu piuneze, nu arăta nici un semn de viaţă. Ma- miţa era cam surdă. La servitori, în schimb, o iluminaţie de Zece mai. Dar acasă nu era decît Lina, care împreună cu un fruntaş de roşiori, îmbrăcată cu rochia de catifea violetă a Duduiei, la lumina becului de-o sută de lumini, luat din biroul domnului Danielescu, bea vin — furat desigur din pivniţă — în paharele de cristal destinate nu­mai musafirilor; descuiase aşadar şi bufetul! Umbreluţa doamnei Danielescu se frînse de spinarea Linei; Duduia tresări, căci spinarea Linei însemna rochia ei de catifea violetă. „Phii, nostimă-i Lina! constată Luchi de la fereastra bucătăriei, privind trupul servitoarei, care dilata trium­fal, la şolduri, pîntece şi sîni rochia colantă a Duduiei. Andi intră în odaia lui, după o absenţă de două luni, ca într-o odaie de hotel, tîrîndu-şi geamandanul plin de scrisorile nedesfăcute de la Magda Boldur; îl lăsă lîngă prag, încuie uşa, şi fără să mai aprindă lampa se aşeză pe marginea patului — somiera scîrţîi — şi rămase aşa, cu braţele pe genunchi, cu pardesiul pe el. Schimbi de hotel, dar de casă părintească... O muscă bîzîi metalic în cana de apă goală. Streşinele ţîrîiau apos, dînd frigului din casă accent de ploaie ascul­tată în oraşe necunoscute. Apoi, de alături, din odaia Iui Luchi, unde după vioi­ciunea mişcărilor se simţea că lumina-i aprinsă, porni un şuier argintiu, pe melodia Hai, leliţo,-n deal la vie, Luchi se dezbrăcă. Luchi avea şaptesprezece ani, dar zgomotele din odaia lui aveau paisprezece ani. Cădeau zgomotele ca nucile din nucii scuturaţi, începînd cu pocnetul ghetelor descălţate violent, şi-atîta zarvă şi bocăneală răsuna în   încăperea de alături, că parcă Luchi nu era învestmintat şi cu tăcerea ştofei şi a pînzei, ci numai cu ghete din cap pînă-n picioare,   *   Odaia lui Andi, ca o amplificare a urechii lui, pîndi, cu mişcarea convulsivă a urechilor de iepure, în care-s şi bătăile inimii. Din copilărie, Andi fusese osîndit să supravieţuiască noaptea întregii case, devenind spionul odăilor de-alături tocmai în clipa de perfectă intimitate şi abject adevăr a zgomotelor, vorbelor şi tăcerilor din preajma somnului. Dormise dintîi în ietacul părintesc, trecînd din leagăn într-un pătuc aşezat la picioarele celor două paturi de nuc ale părinţilor, pînă la vîrsta de patru ani, adică pînă cînd venise pe lume Duduia. Spaima apăruse într-o noapte a ultimului an petrecut în dormitorul părintesc. Asupra nopţii, mama lui îi spu­nea o poveste scurtă, îl înfăşa în oghial, şi-n clipa cînd îl vedea cu ochii închişi, anunţa cu glas tare pe domnul Da- nielescu, rămas în birou: — Andi a adormit. Andi nu dormea. Dar pe-atunci ceea ce se petrecea în mintea lui era cu totul neatîrnat de ceea ce se întîmpla în jurul lui. Îşi spunea singur, în gînd, poveşti, nu cu vorbe, ci de-a dreptul cu icoane: vedea cu ochii închişi poveştile născocite de mintea lui. Şi cînd din mintea lui începeau să răsară, ca dintr-o casă părăsită, icoane prea fioroase, o formulă magică mistuia totul: „Asta a spus-o Zmeul”. Adică tot ce se întîmplase subt pleoapele lui în acea viaţă tainică de oglindă a minţii nu era în el aievea; dar în schimb era un Zmeu care-i şoptea la ureche poveşti înfricoşătoare. Şi cînd Andi rostea formula „Asta a spus-o Zmeul”, Zmeul pleca de la urechea lui, şi-n el nu mai era decît somnul. Dar într-o noapte de furtună cu fulgere care zburau imens, iute şi alb prin sufletul mic cu poveşti, Andi au­zise zgomote străine în ietacul părintesc: un fel de lătrat scurt şi-nvălmăşit, gemete gîfîite şi parcă şi-un fel de grohăit. Ochii lui Andi se deschiseră cu fulgerile din po­veşti asupra ietacului părintesc, şi văzuse pe tatăl lui omorînd-o pe mama lui. El lătra, el grohăia şi parcă mînca din mama lui cu curmături înverşunate de mistreţ. La aceeaşi vîrstă, dacă s-ar fi întîmplat să vadă ace­laşi spectacol Luchi, ar fi umplut casa de urlete. Dar Andi, scuturat de friguri, cu dinţii strînşi, nu ţi­pase. Rostise din nou formula magică: „Asta a spus-o Zmeul”. Şi-ntr-adevăr, nu mult după aceea, auzise gla­sul mamei lui — vra să zică n-o mîncase — : „Trece-mi un pahar cu apă”. Şi nici atunci Andi nu voise să vadă născînd semn de întrebare de după: „Asta a spus-o Zmeul”. Apoi pă­tucul lui fusese mutat în odaia de alături; în fostul lui leagăn din ietacul părintesc venise scîncetul şi stridenţa de scripcă dezacordată a Duduiei. Şi ani de-a rîndul co­pilul cu insomnii din odaia de alături şoptise în miez de noapte: „Asta a spus-o Zmeul”, deşi nici în poveşti nu mai crede, şi nici în Moş Crăciun. Dar magica formulă a copilăriei, şoptită cu acelaşi fanatism, nu mai tăgăduia ceea ce se-ntîmpla aievea în ietacul părintesc, ci judecăţile, de pe atunci lucide, care se formau în mintea de copil. La şcoala primară aflase din gura dascălului că tatăl lui e un „Apostol al neamului”. Pe stradă, cînd trecea de mînă cu tatăl lui, zeci de pălării se plecau adînc. La un Zece mai, din rîndurile şcolarilor îl ascultase pe tatăl lui vorbind în Piaţa Unirii de pe soclul statuiei lui Cuza-vodă. Se acoperise piaţa de un zbor de aplauze, ca şi cum vorbele oratorului ar fi prefăcut mînile mulţimei în aripi; iar uralele dădeau văzduhului un vîjîit de fluviu. Mitro­politul Moldovei sărutase obrajii capului de zeu cu păr de aur care în gloria soarelui de primăvară vorbise oa­menilor. Aşa era tot ce se întîmpla ziua. Din toate părţile nu­mai stimă, laudă şi veneraţie pentru tatăl lui. Chiar şi sufletul diurn al copilului împărtăşa atitudinea celorlalţi; îl admira şi Andi pe tatăl lui, din gura căruia aflase „Po­vestea Nea­mului”. Căci domnul Iustin Danielescu era ad­versarul poveştilor cu feţi-frumoşi şi cosinzene, care dau copiilor „o bolnăvicioasă nostalgie a irealului, distrugă­toare a energiei sociale”. De îndată ce Andi intrase la şcoala primară, domnul Danielescu începuse să schiţeze verbal, pentru folosinţa delfinului său, o „poveste a Neamului”, care apoi deve­nise volumul cu acelaşi nume, vîndut în mii de exem­plare, mai întîi în „Biblioteca Minerva”, apoi în „Biblioteca pentru   toţi”. Scopul acestui grup de „poveşti reale” era să dezvolte în copii, adică în „tinerele vlăstare ale neamului”, interesul pentru istoria naţională şi sentimen­tul mîndriei de-a face parte dintr-un „neam de eroi”, de unde necesara emulaţiune. Dar venea noaptea. Nu ziua, noaptea Andi aflase printre altele fragmente din povestea neamului în faza ei actuală: amănunte in­time şi picante despre capii ţării, despre mitropoliţi, mi­niştri şi înalţii dregători. Din acea epocă începuse Andi să aibă uneori un surîs ciudat în colţul gurei. Zîmbet „de femeie care minte”, îl definise mai tîrziu o prietenă de-a lui Andi. Era ceva tulbure, echivoc în acest surîs care dădea o aplecare ru­şinată pleoapelor pe o privire nesigură şi piezişă, în timp ce colţul drept al gurei se insinua ascuţit în lături, schim- bînd întreaga expresie a obrazului. Surîsul acesta nu era un semn de veselie, provocat de ceva exterior: apărea, în dezacord cu seriozitatea clipei, izolîndu-l pe Andi de o atmosferă generală, şi prin aceasta surîsul apărea ca o contrazicere jignitoare. Mai tîrziu cunoscuse oameni —: mai ales femei — care nu-l puteau suferi, din pricină surîsului involuntar care nu era nici ironie, nici sarcasm, nici dispreţ, cum socoteau unii. La treisprezece ani, doamna Danielescu îi propusese o odaie numai pentru el, odaie de băiat mare, mai în­depărtată de ietacul părintesc, urmînd ca în vechea odaie să locuiască Duduia. Să afle şi Duduia? Nu! Se împotrivise, cu o dulceaţă la care mama lui nu putea rezista. Şi tot el continuase să fie sacul de rufe negre al istoriei contemporane a nea­mului, precum şi al ietacului părintesc. Apoi, văduvă, venise mamiţa să locuiască în casa ginerelui. Şi Andi devenise vecinul acestei odăi. Şerban Lateş, tatăl doamnei Danielescu, fusese avocat celebru al Baroului ieşan. Cîştiga „tot ce vroia”. În schimb, pînă în clipa morţii îşi pierduse nopţile la joc de cărţi, cu sticlele de şampanie şi ceştile de cafea nea­gră pe masa verde. De la el, se vede, moştenise doamna Danielescu acea crispare a degetelor şi-acele gesturi vio­lente, rapace, care dădeau mîinilor ei o fizionomie şi un ritm caracteristic mai ales mînilor blestemate să ardă pe rugul cartofor al maselor verzi. Doamna Danielescu se aştepta să moştenească la moartea tatălui ei o avere importantă. O moştenise numai pe mamiţa, văduvă cu casa, via şi trăsura vîndute de creditori. Pe cind trăia Şerban Lateş, mamiţa era Moş Crăciu­nul săptămînal al nepoţilor ei. Venea în fiecare sîmbătă, în trăsură de casă, — mărunţică, uscată, modestă şi spe- rioasă ca şoarecii, mergînd mereu pe lîngă păreţi, nicio­dată prin mijlocul casei, temîndu-se de musafiri şi de ori­şice figuri cu care nu era de mult familiarizată. Cînd în­tindea mîna cuiva să i-o sărute, abea atinsă de sărutarea respectuoasă, mîna fugea îndărăt, parcă arsă, şi trupul ma- miţei avea o înfiorare de porţelan cînd casa-i zguduită de trecerea unui camion. Vorbea foarte puţin, cu ochii plecaţi în jos, sfioasă ca fetele crescute la maici. În schimb, dezmierda cu mişcări drăgălaşe de veveriţă capul copiilor mici, umplîndu-i de daruri scumpe. Şocolăţile căpătate de la mamiţa erau grase, amărui şi cu delicat parfum de vanilie sau de coajă de portocale. Drajelele aduse de mamiţa nu erau făinoase şi grosolan fardate, ci învăluite în zmalţul cel mai fin al za­hărului, cu ten de flori de piersic şi migdal. Iar hainele dăruite de mamiţa erau atît de elegante, încît şedeau mai mult în dulapul doamnei Danielescu. Cînd mergeau la masă în casa bunicilor, mamiţa îi lăsa să-şi comande singuri mîncărurile şi dulciurile pre­ferate, astfel că nepoţii mîncau acolo numai ce doreau. Erau stîpîni. Dacă spărgeau vreun porţelan de preţ, sau o oglindă, mamiţa nu le spunea nimic, ba dimpotrivă, c-un aer ruşinat de fetiţă constrînsă să vorbească, spunea cu precipitarea timizilor: — Nu-i nimica, drăguţă. Lasă-lasă, nu mai plînge. Spune, ce să-ţi dea bunica? O singură restricţie. Mamiţa avea o odaie numită „sa­lonul păpuşelor”, în care adunase vreo treizeci de păpuşi, unele de loc din legendarul Nürenberg, altele aduse din aristocraţia vitrinelor Parisului, altele cumpărate la voia întîmplării. Acolo copiii n-aveau voie să intre. Auzise odată Andi, tot în ietacul părintesc, de „ne­bunia mamiţei”, care plătise o sumă fabuloasă pentru un cufăr-dormitor anume comandat pentru păpuşele ei, ca să poată călători cu ele. Văduvă şi săracă, mamiţa venise în casa

Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4 ÎNTRE VÎNTURI PARTEA ÎNTÎIA 1 SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR        Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată ― spuma elicei fu­mega alb pe vîntul lins al apei ― fără de trup, tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulă a unei constelaţii grupată geometric, subt tremurul captiv al constelaţiilor fixe. Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfărmat în larguri ― nici pas desculţ de val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă. Tă­cere fără cadenţă de frunză, iarbă, vînt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcă Zeul apelor adînci strivise-n palme sucul pămîntean al frunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl imensificase umed pîn' la stele. Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadînă ale lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămîi, migdal şi portocal ― aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar. De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărîtă, în prin­cipiu, să aştepte răsăritul lunii. Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpşunie cu intermitenţe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc al maryland-ului. Fumăto­rul era un fanatic al maryland-ului, tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescenţa-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de mi­dinete.   "La royne Blanche comme lis Qui chantait à voix de seraine Berte au grant pié, Bietris, Alis, Haremburgis qui tient la Maine, Et Johanne la bonne Lorraine Que Englois brûlèrent à Rouan Où sont-ilz, où Vierge souvraine? Mais où sont les neiges d'antan?"   Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee şi britanice ricanau cinic, ca şi răsfrîngerea lor în ochii midinetelor de astăzi. Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului era rîsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după război se numea mizerie, şi era. Fumul pipelor engleze şi americane, adevărat cocktail tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine şi opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echi­voc, trîndav şi cu cleioasă ceaţă, izgonise simplul şi bărbătescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranşeelor galice o dată cu o în­treagă generaţie al cărei parfum fusese. Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrîşnit, orăcăit şi hîrîit de gura cacofonică a negrilor buzaţi, des­trăbălase zîmbetul francez, copil al şansonetei me­lancolice şi maliţioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii congestionaţi ai celor care arseseră odinioară pe Ioana d'Arc, şi ai fraţilor lor transoceanici. Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui vodă Ştefan, nu se mai simţea contim­poran cu viaţa Parisului. Îmbătrînise? Cînd nu mai eşti contimporanul epocii în care-ţi porţi declinul vîrstei, ci numai al pietrelor amin­titoare a epocii apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie a unei vechi oglinzi, prin­tre tăceri uscate de mătăsuri. Alexandru Pallă nu mai trăia viaţa Parisului, şi cum pentru el a trăi însemna a picta, nu mai picta viaţa Parisului, dar nici viaţa demodată a amintirilor. Pe pînzele lui de după război, curgeau apele Senei cu cenuşiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o vîslă nu le turbură visarea, nici un catarg, nici un braţ de om, şi curgerea lor ca şi a timpului era parcă solemn împovărată de imensa trenă a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste şi pustii, c-un uuit de vînt parcă amuţit prin golul lor şi un vîrtej de frunze moarte, dus; cîte un pod trecea de la un mal la altul cu paşii tăcerii prin rugina lui; se năruia un zid de casă veche cu varul măcinat ca faţa de os a lepro­şilor. Domina albul în toate pînzele, dar un alb a cărui fragedă lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al aţelor de păianjeni în casele părăsite. Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţa lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al braţelor de oarbă bătrînă, călăuzind trupul prin locurile tinereţii. Pe parapet atîrna o păreche de mănuşi mici de femeie, albe. Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo după ce strînsese în mînile goale mînile iubitului ei. Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani trecuseră de atunci, desigur. Mănuşile erau veştede. Parfumul delicat al mînilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor. Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tă­ceri ca în unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Întipărirea elegiacă a timpului pe de­coruri ale tinereţii. Prin zgomotul barbar al epocii, "tăcerile" lui Alexandru Pallă erau un anacronism. În apartamentul din rue de l'Observatoire, două "tăceri" trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deşi fuseseră dăruite Olguţei, şi deşi Alexandru Pallă socotea că mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olguţei desfăşurîndu-şi ari­pile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor ― decît în odaia unde Monica îşi lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajină de bunică şi c-un zîmbet blond de miere şi de tei în cozile medievale.   * Brusc, noaptea fu neagră. Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără lumină, de un roş otoman ― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodată ai simţi că te pîndeşte c-un ochi de ciclop; ca un uriaş zid de marmură neagră care ar deveni deodată un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, fără pupilă, ochi opac, orb, care totuşi te vede, vine, creşte, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplîndu-se de sîngele inimii tale... Coşmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe tăiuşul zării luna pluti masiv. Deasupra şi în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorîre de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor. Vroiau parcă să înflorească maci din truda şi mocnirea sîngerie. Înfloriră, roşi, rubinii, profirii... se topiră în largă dîră. Îngălbeniră. Palid, nuferi galbeni tremurară. În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloa­rea pură a lunii, alungată tot mai sus de groaza roşie, căzută în adîncuri, a monstruosului ochi ten­tacular din încleştarea căruia scăpase. Şi marea era acoperită de sudoare rece.   *   ― Nu dormi, Olguţa? Trupul din chaise-longue nu se mişcase. Ochii nu clipeau; mari deschişi, priveau pironiţi, fără să vadă în afară, ostenind faţa, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne subt ochi şi o dungă pe frunte. ― Olguţa! Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deş­teptă. ― Am visat, Paşa... şi dumneata ai visat? urmă glasul şovăitor, cu o ironie automată. Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură. ― A răsărit luna! ― Da. Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe pi­cioare. Paşa se ridică, se aplecă acoperind la loc trupul suplu. Răsufla greu, ca după un efort. Scutură cenuşa pipei, o umplu, o aprinse. Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca şi cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deşteptărei lor. Albe denii în miez de noapte. Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn şi lenevirea trează, patul îi cheamă cînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează. Viaţa lor e un lent şi cotidian înec în pat. Dacă şi-ar face bilanţul plastic al orelor de pat şi-al celorlalte, viaţa lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă suprafaţă orizontală, într-un colţ al căreia, prizărit, un mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deşert. Pentru Olguţa, patul însemnase întotdeauna spa­ţiul strict al somnului şi nimic mai mult. În copilărie, cînd deschidea ochii dimineaţa, spontan sărea din pat, resortul săriturii fiind parcă în ridicarea pleoa­pelor. Această elasticitate a copilăriei o păstrase agre­siv de-a lungul anilor şcolari şi al celor următori. Acum şedea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii deschişi. Înfrîngere de corabie cu pînzele în­tinse, răsturnată pe ape. Mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lu­mină, ochii priveau. Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru. Trecuse iarăşi prin vis gîndul acela, ca un gheţar plutitor. "Voilà, il est parti le petit bobo... mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite" ... Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat şi fenicat, al hirurgilor. Cînd o auzise întîia oară, o înregistrase superficial urechea şi profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o peşteră cu ecouri şi hirsut, albise cum se zahariseşte un gavanos cu dulceaţă de nuci: tumultul cîrlionţat al părului, musteţilor, sprîncenelor şi bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două nucuşoare ver­zui rîdeau: ochii. Intonată de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieşi o pro­feţie lugubră dintr-un astfel de om ilar. După cîteva luni însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise şi de accentul cu care răsu­naseră atunci, se împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonală ca şi cum cu­vintele care-o alcătuiau s-ar fi format de la sine din tăceri de spital. "...mais s'il venait à se répéter"... Olguţa cînta. Monica lucra în odaia ei. Paşa îşi fuma pipa. Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat. O tăcere cu sîngele zvîcnind în tîmple. Obrajii Olguţei albiseră. Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuţise negru. ― Noapte bună, Paşa! Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paşa strînse o mînă îngheţată. A doua zi, însă, şi în toate zilele care urmară pînă la îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Paşa, pentru profesorul ei de pian şi pentru toate cama­radele ei şi ale Monicăi, Olguţa fu aceeaşi Olguţă de pînă atunci. "...mais s'il venait"... Cînd îţi aminteşti cuvintele cuiva, e o mişcare în suflet, un murmur mut, o vorbire a gîndurilor. În sufletul Olguţei, însă, nici o silabisire nu răsuna. Şi totuşi, fraza era. O vedea deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii pironiţi în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui din faţă, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cîmpului vizual. Începutul era un coşmar. Simţise răceala viperii şi înţepătura colţilor în sînul drept. Se deşteptase cu tîmplele reci şi inima-n galop. Lucidă, imediat îşi dăduse seama că, în timpul somnului, cruciuliţa cu lemn sfînt, pe care o purta din copilărie la gît, atîrnată de un lănţujel lung, îi încrustase, ostil parcă, un colţ în sînul drept. Atît. Adormise iar, pe cealaltă coastă. Peste cîteva luni, dimineaţa, în odaia de baie, cu o mişcare familiară din copilărie, îşi apăsa părul cu palmele, de o parte şi de alta a cărării. Abia ieşise de subt duşul rece. Simţise o jenă, ca o haină nouă greşit tăiată, care te strînge subţioară. Făcuse mişcări cu braţele. Jena dispăruse. Reapărea însă atunci cînd ridica braţele deasupra capului. Parcă se strîmtase pielea. Descoperise cauza: o mică duri­tate rotundă, superficial ascunsă în sînul drept. Ridicase din umeri şi se îmbrăcase. Cîteva zile scena matinală se repetase, fără ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru cîteva zile, la prietena lor comună Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetărie, ca să-i extragă "cette énervante boule de graisse" "Extracţia" luase proporţii de operaţie, din cauza decorului şi a cloroformului numai, căci prezenţa profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, trans­forma lugubrul doliu alb al sălii de operaţie într-un alb culinar, un alb de cofetărie în care fierbe cio­colata cu dulce clocot, aşteptată de mormanele de frişcă decorativă. Olguţa se aşezase pe masa de ope­raţie, în lunga cămaşă de noapte al cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu. Un gest neprevăzut al Olguţei dăduse un ritm alegru şi zîmbitor tăcerii preliminare în timpul că­reia se pregăteşte cloroformul. Fusese invitată să-şi scoată cămaşa care nu avea deschizătură în faţă. Îşi scuturase pletele şi cu o singură mişcare găsise soluţia oportună. Trasă brusc, din două părţi, de degetele lungi şi impetuoase, c-un fîşîit metalic olanda se rupse net pînă subt sîni. În această atmo­sferă de ea creată, Olguţa îşi părăsise trupul de o puritate egipţiană, pe masa de operaţie. După opt zile, abia, îşi revăzuse sînul, bandajat pînă atunci, cînd profesorul Mass îi scosese firele. Puţin bosumflat, ca un obraz de copil deşteptat noap­tea din somn, purta o fină semilună roză. "...voilà, il est parti le petit bobo..., mais s'il ve­nait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite"... Era frig şi umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, intimidîndu-i respiraţia. Închise ochii ghemuindu-şi bărbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea des­curajarea luptătorului călit în lupte glorioase, cînd îşi dă seama că lama lungă, tăioasa prelungire a braţului, care-l purtase pînă atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată grea în mînă şi străină, biruindu-l şi pe el .   *   Amiaza lunii ardea atît de intens încît pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poamă. Nici albul mat al varului mînăstiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de îngeri s-a împă­ienjenit şi agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici fosforescenţa albă a zăpezii ― şi nici una din înfloririle, mîniile, gînguririle, curgerile, plutirile şi suavităţile albului pămîntesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dez­lănţuire a luminii de lună. Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse mistuindu-le. Neagră, densă ca încleştarea pămîntului, marea de­venise adîncă, şi clarul ei afund era al lunii: în cer ca şi în mare. Fusese pămînt, era apă haotică după somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pămînt? Mai erau munţi, dealuri, stînci, mari re­liefuri aspre pe care pasul sună, şi prin care cuvîntul fîlfîie-n ecouri? Dar mai erau paşi? Mai răsunau cuvinte? Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai. Din orizont în orizont, stea, apă şi noapte, sufle­tul era un gol în golul fără piedică şi fără de hotar al lunii.   *   Minutarele cronometrului arătau două jumătate. "A stat", gîndi precipitat Monica, sărind din pat. Şi încă zăpăcită de somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă-n obraz, puse mîna pe be­retă, reveni, smunci cămeşa de zi şi ciorapii, scu­tură capul alungîndu-şi cozile pe spate, clipi... Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi incredulă ca pe-o farsă de-a Olguţei, zîmbi stelelor ― era luna ― şi respiră adînc, punîndu-şi mînile pe inimă. Cu capul înclinat pe o parte, părea că ţine-n braţe un buchet prea greu. Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, cutremurînd trupul Monicăi. Închise fereastra şi se aşeză pe pat bucuroasă că erau numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, fericită că va ajunge la Constanţa în zori, tristă că Iaşul nu era port la Marea Neagră în locul Constanţei, bucuroasă şi tristă de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile. Atîta aur îi îmbrăca părul, încît părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avîntate care mai strălucesc încă atunci cînd tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian. Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după trei ani de despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei care-o umple. Dănuţ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplă a vieţii, zvîcnirea ei caldă. Cînd se gîndea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adînci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amin­tirii. Era atît de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încît toţi ceilalţi oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau pictaţi pe pînze moarte, cu încremenită lor mişcare desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţea celorlalţi părea si­tuată în istorie, ca tinereţea străbunilor, căci sin­gurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mîner păstra întipărirea caldă a mînii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră la care privea Dănuţ, cu bărbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dea­lurile Iaşului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zîmbetul Monicăi aplecat spre el ― sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate. Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul mergea încet şi erau... "A stat!" se încruntă Monica. Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de lăcustă moartă a minutarului. Erau trei fără douăzeci... şi aproape cinci minute. Minutare! Minutare! Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele fami­liare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a rămas nici unul în urmă? Minutarele ceasului din bucătăria de la Iaşi mer­geau. Ceas nichelat, cu pîntece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. Rămînea totdeauna în urmă. ― De ce nu-s gata puii? ― Da i-aţi poruncit pi la opt! ― Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic. ― Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară? ― Uf! Am să-l dau pe foc "riveiu" vostru. ― Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, interve­nea Olguţa. Era nemuritor ceasul din bucătărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori, "crăcănel", cum îl poreclise Olguţa din pricina atitudinei de călăreţ cu patru picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile. Trei fără douăzeci şi trei de minute. În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bîzîie som­nul natal al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a "babii". Baba... Le scrisese doamna De­leanu că baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că "dacă mai continuă, îi dau drumul"...   Inima Monicăi se strînse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară, ca mîţişorii lepădaţi. gasiti aici teatru radiofonic la microfon.............. https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/

Ionel Teodoreanu La Medeleni   Vol.2 şi 3       Drumuri     Partea întîia   1   SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR   Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvo­nurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vo­ciferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu. Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji. În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai presus de celelalte ― ca prezenţa unui des­tin. De pe catedre, dominînd şirurile spinărilor aple­cate, zeii didactici ― îndeobşte sluţi, neraşi, cu oche­lari călări pe triste nasuri ― aveau expresia enig­matică a zeilor autentici. Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniate şi emoţionate ― agere şi clan­destine ca şopîrlele ― răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşa vreunei clase se deschidea cu o încetineală le­şinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n ure­chile urechite în prezent şi viitor: "Repetent... re­petent... repetent..." Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea poc­nind ca un aplauz formidabil, făcînd loc şcolarului palid de emoţie, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios carminată cu sîngele unei sticluţe de cerneală roşie...     Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie ― "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopţii moartă" ― cu o viteză păgubitoare în primul rînd ortografiei, căl­cată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gîscă pe şosea. Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-şi masca melancoliei pentru tezele ştiin­ţifice, îndeosebi pentru cea de la matematici. Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bu­levard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară... şi pe caiete "regina nopţii moartă".   "Dan Deleanu, cl. VII-a m." Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive to­renţiale, era abia schiţată, ca pe recipisa unei tele­grame urgente. Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o bruscă mişcare a braţului: unghiul drept al minu­tarelor arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea ca­maradului de bancă. ― Mircea... ― ...? clipiră ochii bruni, smulgîndu-se din deco­rul nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare parcă. ― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă. ― Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcînd con­deiul. ― Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfîrşească odată. ― Cum? Te duci acolo? ― Da. ― Şi scrisoarea? ― Rupe-o. ― ...? Asta nu! Eu o duc. ― Am spus nu. ― Dan! ― Nu te-amesteca. ― Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o subită roşeaţă în obraji. ― Am să-mi calc jurămîntul... Nu te uita aşa!... Tu... "n-ai iubit", continuă în gînd Dănuţ, intimidat şi exasperat de dispreţul ironic al camaradului său. ― Pentru o astfel de femeie? ― Mircea! ― Ssst! şuşuiră glasuri indignate. Izbind pupitrul şi aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dănuţ se ridică din bancă, spătos, zvelt şi ondulat în uşoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii clasei. Şi e o axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndes­tulătoare pentru întocmirea unei teze destinate no­telor majore, mai ales la română unde "scrii tot ce-ţi trece prin cap". ― Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmîndu-şi întrebarea şi gestul ― din distracţie ― pe aria de operetă fredonată pînă atunci. ― Da, domnule profesor. Aruncă spre uşă o privire semnificativă. ― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonă pro­fesorul cu familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie cînd se avîntă plesnind din şervet, c-un "vine, vineeee..." ― Hî! zîmbi Dănuţ condescendent. ― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte... Dănuţ strînse pumnii cu o vigoare sportivă. ― Îmi permiteţi să plec, domnule profesor... Ştiţi, căldurile! răsuflă el, trecîndu-şi batista peste faţa năduşită glacial. ― Poftim, poftim. Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsînd în urmă-i plutirea de parfum turburătoare şi im­pudică a adolescenţilor impregnaţi de intimitatea unei femei cochete. Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evoca­tor şi, netezîndu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o arie din Fetiţa dulce. Totodată des­chise caietul zvîrlit pe marginea catedrei şi, aruncînd o privire distrată pe teza indescifrabilă ― cu satisfacţia înduioşată a chefliilor care nu se uită la bacşiş ― puse un zece apăsat cu creion roşu, notă care ignora şi conţinutul tezei, şi Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune şi dessous-urile roze ale Floricăi Florescu în Fetiţa dulce.   "Mircea Balmuş, Cl. VII-a m."   Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcînd, alături de corectitudinea fină a rîndurilor de mai sus, efectul dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc. ― Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se mi­nună profesorul, consultîndu-şi ceasul. ― Sînt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea aşezîndu-şi teza sacrificată peste teza lui Dă­nuţ. Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Co­borî scările, vîrtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard. ― Dan! Dan! ― Ce mai vrei? ― ... Eşti supărat pe mine! Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida. Ceva mai înalt şi mult mai voinic decît Mircea şi decît toţi camarazii lui ― chiar decît repetenţii mustăcioşi ― Dănuţ avea în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se inelau, viorii, cear­cănele dragostii. Izgonită din trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină a bărbiei şi a gîtului, şi în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vînă răzvrătită. Mişcările sportive şi conturul hotărît al trupului îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezminţită, de dulceaţa molatecă a ochilor castanii. Roşeaţa mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan ― încă Dănuţ. ― Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, şi orice-ai gîndi tu, nu-i o femeie. Bonjour. Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici, întrecînd pe rînd pe toţi trecătorii. "Asta înseamnă că eu sînt un măgar!" monologă Mircea. Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară şovăi. Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul aplecat şi nervos ca şi scrisul. "Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", şoptea îndîrjită demnitatea lui Mircea. Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după Dănuţ, săltînd cele două genţi şcolare care-i împovărau braţul. "Ca un hamal!" se batjocori singur ştergîndu-şi cu podul palmei broboanele de năduşeală. "Aşa îţi trebuie", gîndi el, întrebuinţînd pronumele la persoana doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţă între Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să reacţioneze, şi glasul critic care, neatîrnat, înfiera această nedemnitate. Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionaţi şi lenţi. Cînii scoteau lim­ba; oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua. Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor. Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie. Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el, contrastau atît de categoric cu ritmul lînced al străzii, încît un trecător triplat de pîntec, cu un carton de îngheţată într-o mînă, umbrela des­chisă în cealaltă şi o popească batistă atîrnată de guler ca o bavetă, se întoarse după ei, exclamînd suav: ― Oh! Tinereţe! Tinereţe!...   *   Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuţ în­cepu să alerge de-a binelea. Smunci în lături portiţa de fier. Cînele îl cunoştea. Îl cunoştea şi băcanul de peste drum. ― Asta-i ăl dă inimă! Hă-hă! La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţie la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin faţa băcăniei. Se opri pe loc, profund umilit. Dănuţ sună autoritar, lung, privind duşmănos tă­bliţa de metal înşurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori.   MICHEL STEPHANO Căpitan din Marina Comercială   Tăbliţa aceasta îi amintea sarcastic ziua şi clipa cea mai încîntătoare a vieţii lui... Luase premiul întîi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile frenetice ale Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră împreună, înfruntînd vis­colul. Spre sară o întovărăşise acasă, călăuzind-o cu braţul în jurul mijlocului prin troienile viforoase. În faţa uşii, Dănuţ se descoperise ceremonios. ― Je vous baise les mains, madame[1]. ― Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?[2] Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui... Atunci zărise, la lumina becului electric, tăbliţa. Şoptise, cu ochii plecaţi şi glasul răguşit. ― J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari![3] ― Mais je suis seule, mon petit page... Il est à l'étranger[4]. Dănuţ ameţise, îngropat parcă subt trandafiri. Toţi fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dinţilor mărunţi. Intrase... Acum aştepta. Şi-i venea să smulgă şi să calce în picioare ti­nicheaua tutelară a acestui ridicol Michel Stephano "qui était toujours à l'étranger[5]. Sună din nou: ascuţită vibraţie a soneriei. Nici un răspuns. Bătu cu pumnul în lemnul uşii, apoi în geamuri. Parcă se zărea o mişcare printre perdeluţele uşii din faţă. Uitîndu-se mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri ― holbată diform de curiozitate ― figura băcanului şi, faţă în faţă, umilitoare, uniforma lui de licean. Scutură clanţa, aprig, ca pe o mînă sensibilă. Ni­mic. Casa cu storurile trase era mută, închisă, ostilă. În goana mare înconjură faţada şi intră prin ate­nanse. Îl întîmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate speriată, pe jumătate cochetă şi zîmbitoare, Aneta. Îşi friza cu degetele neliniştite, cînd danteluţele şorţului, cînd şuviţele bretonului. ― Nu-i acasă, domnişorule: plecă la Sinaia. Dănuţ se făcu palid. ― A plecat? ― Da, domnişorule. ― Nu se poate... Minţi. De ce nu mi-ai deschis? ― Dormeam, domnişorule. ― Minţi. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuţ, arătînd cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două pahare aburite. ― Pentru mine, domnişorule. Mă jur, na! Să nu mai ajung... Dacă ţi-e poftă răcoreşte-te c-o lemonată. ― Aneta! ― Zău, domnişorule! ― Minţi! Am să-ţi arăt că minţi. Toţi spuneţi minciuni, numai minciuni... ― Stai, domnişorule. Nu se poate... e închis, gîngăvi Aneta, aşezîndu-se energic în faţa uşii. Dănuţ o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl cuprinse de mijloc, înnodîndu-l cu braţele, lipindu-şi obrazul de faţa lui. Se scutură, dar braţele ei îl strîngeau din răsputeri. ― Ce-i asta?!... Vai, Dănuţ! Avec les bonnes! Oh! mon petit! Aneta îşi frămînta şorţul, legănîndu-se uşor din şolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de stăpînele lor umblîndu-le la pudră. ― Asta-i o infamie! gemu Dănuţ, smulgînd de gulerul tunicii, sufocat. Vreau să-ţi vorbesc. ― Poftim. ― În faţa Anetei!! ― Aneta, du-te afară. Dănuţ se aşeză pe un scaun de lîngă masă, cu mîna pe frunte. ― Te rog, descopere-te! Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, înfrînt de căldură, de alergătură şi de atîtea emoţii, îşi lăsă braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor. În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atîrnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie. Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi trupul gol şi bătăile inimii. Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi ştrengăreşte cîrn, şi buza cea de sus tot cîrnă, şi părul roş şi-atît de creţ, încît Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul. Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi. Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de somn pe cînd îşi face lecţia. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentă a gîtului şi o gropiţă împrejmuită de vîrtejurile părului. Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurînd spinarea aplecată. Dănuţ se scu­tură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi desfătată de picurul celor care cad... Se răzgîndi. Îşi strînse din nou chimonoul desfăcut. Întîlnind oglinda bufetului se aple­că, întinzînd buzele, ciufulindu-şi părul pe tîmple, pieptănîndu-şi sprîncenele, cu gesturi iuţi, mărunte, mandolinate parcă. Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O sim­ţea mişcîndu-se după clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fîneaţă a parfu­mului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea întîiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase obrajii şi trupul naiv. Cunoştea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînă acolo unde pieliţa e dulce, grasă şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea dura elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării mînilor crispate. Şi cu­noştea vîrtejul curbelor acelui trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pămînt, şi care totuşi rămînea al ei. Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oran­jadă, batjocoritor parcă. Dănuţ sări în sus. ― Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă! ― Fiindcă beau oranjadă? Apucînd-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blînd, o aşeză pe genunchii lui. ― Adina, de ce nu ţi-e milă de mine? Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de sînii ei. ― Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună şi spune-mi că nu-i adevărat. Şi obrazul, frămîntîndu-se, căuta goliciunea sînilor şi a adevărului dorit. ― Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înţeleg nimic!... Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi cuminte?... Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldă şi cu genele. Vorbele ei graseiate erau zîmbitoare, naive şi cu parfum de miere. ― Adina, nu mă mai iubeşti! se tîngui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat... Jură-te, Adina! Te rog ju... O sărutare se adînci ascuţit în buzele lui. Două mînuţe îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adînc. Gîfîiau. Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătîndu-şi suflarea, începu să o sărute la întîmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primă­verii, subt întîia ploaie, animalele tinere. ― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi. Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă. Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată. ― Stai aici, dragă Dănuţ... Cuminte, Dănuţ... Dă­nuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimîntată, în pragul uşii, zvîrcolindu-se. La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ieta­cului ― se deschise teatral. ― Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna? ― Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? în­trebă Dănuţ cu ochii măriţi, dînd drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită. ― Dar dumneata? Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat. Domnul zîmbea ironic, trăgîndu-şi maşinal manşe­tele. Revăzîndu-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi. ― Ieşi afară! ― Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chi­riaş nu eşti!... Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zîmbet strîmb. ― Ieşi afară! ― Tinere! ― Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas. ― Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea! ― Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurînd. Te-am in­sultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20. ― Bravo, cavalere! Dar după cîte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor! ― Laşule! ― Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede! ― Ramolitule! ― Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintînd spre Dănuţ cu braţ răzbunător. Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele. ― Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară! ― Casa dumitale? Aha! O îmbrînci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întăia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică. Dănuţ îl măsură adînc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Mono­clul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vînăt ― pe amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dănuţ ca la mîna dentistului după ce ţi-a scos mă­seaua. Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflînd astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pămînt. Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor cînd se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe cînd domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o tră­sură, cînd îşi iau din nou în primire demnitatea. ― Ieşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un re­fren automat. Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, tamponîndu-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gînd răsuna, tenace şi absurd: "Să nu-şi uite ceva; să nu-şi uite ceva"... De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tusă, în falset. ― Peşte... Uşa pocni, pălmuind tăcerea. Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul buzelor. Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcînd prin cioburile inimii lui. Adina îl urmă, furişîndu-se pe lîngă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmîndu-l pe Dănuţ, desculţă ca o penitentă. ― Dănuţ! răsună duios şi plîngător glasul din urmă. Întoarse capul. O văzu spăimîntată, cu ochii în­cremeniţi şi îngheţaţi, cu buzele tremurînd, cu ume­rii ghemuiţi, cu picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că izbucni în plînset, hohotind, şi fugi.   *   ― Opreşte la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcîndu-i semn să cotească la stîngă. Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o înmormîntare. Mircea sări, strecură în mîna birjarului moneda pregătită şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mîna lui Dănuţ a cărui faţă era blîndă şi distrată. ― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...   Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor. Ţinea în­tr-o mînă fascicola 155 din Contesa fără nume. Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, şi o severă surprindere îi adînci cutele care închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi! ― Hm! Hm! ― Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul extaziat. ― Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi că te înjură pasă­rea?... Taci, Coco, taci odată! ― Sictirrr, sictirrr... ― Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl imploră Nae, scoţînd din buzunarul jiletcei o bucăţică de zahăr. Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tu­turor haimanalelor din "Făgădăul" lui Nae, nu mai contenea. Şi glasul papagalului suna mai urîcios por­nind din trupul cu penaj de perlă, mugur tînăr şi mărgean. Din pragul uşii, Mircea întoarse capul şi aruncă o privire de definitivă scîrbă papagalului în care vedea icoana Bucureştiului copleşit de lux, strident şi trivial.   *   Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepţie despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largă decît a codului civil şi a codului penal. Potrivit acestei concepţii originale, Dănuţ fusese declarat major ― de către Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, la Şcoala luterană, în chip onorabil: media şapte şi oarecare fracţiuni, la învăţă­tură, hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o reducere simţitoare a notelor la "conduită". La sfîrşitul anului şcolar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip 1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmă adusese o "fetiţă" cu haine de băiat, care-l strîngea de mînă lăcrămînd şi suspinînd. Şoferul ― acelaşi blond Herr Kulek ― încărcase bagajele sumare ale unui tînăr licean, a cărui frunte larg deschisă subt şapca pe-o ureche, şi ai cărui umeri larg croiţi ― în armonie cu fruntea ― oglindiră în ochii lui Herr Direktor, şi-n monoclul său imagina crudă a bărbăţiei temerară-n gînduri şi fermă în pumni. Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa apartamentului din strada Scaune, unde Dănuţ îşi avea odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă. Casa albă părea pudrată în scînteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorîţi parcă din adîncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu co­chetul lor torent. Semăna atît de mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde. Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţigară, la în­trebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case cu două rînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier. În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie "4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la... ― ...Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas. Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă. ― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bună­voinţă, de sofragerie... explicase Herr Direktor rostul mobilierului. La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agre­siv între plafon şi podea, alături de toate cele tre­buitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti. La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe. Dar mai era o surpriză în noua garsonieră ― aceasta pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaşi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pămînt, cu păr bălan, nas ascuţit, ochi albaştri şi zîmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtînd cu dezinvoltură straiele nemţeşti şi lunecînd cu presteţă pe luciul parchetului, la care con­tribuise intens. ― Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata. Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi pentru tînărul gospodar bucureştean, solici­tudine prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc.   Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare sepa­rată. ― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oare­care solemnitate adecvată acestui simbol. Îl bătuse pe umăr. ― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta... În apartamentul de jos locuieşte un vechi şi devotat prietin al tău ― ceva mai bătrîn decît tine! suspinase Herr Direktor. Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şam­panie, după canoane... De-atunci, Dănuţ fusese stăpîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan...       [1] Sărut mîinile, doamnă (fr.).   [2] Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)   [3] Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dum­neavoastră! (Fr.)   [4] Dar sînt singură, micuţul meu paj... El este în străi­nătate (fr.).   [5] ...care era mereu în străinătate (fr.)   gasiti aici teatru radiofonic la microfon.............. https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/

Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.1 - Hotarul nestatornic Partea întîi I POTEMKIN ŞI KAMI-MURA      Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt. ― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din ţărani. ― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă. ― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu. ― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boie­rească! Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se în­depărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi ţărani. ― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei. Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... şi se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic. ― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri. Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate. Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copi­laşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea. ― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani, ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir. ― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ, abia stăpînindu-şi lacrimile. ― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!... Ia te uită mata!... Ş-ăl tragi... ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod... şi iar tragi hăţu... Ian auzi! Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vîn­turilor. ― Hooo-pa!... Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele se mlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte. Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... şi mîrîind se înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul... În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare. ― Hăi-hăi! chiuiră copiii. Dănuţ clipi, zîmbind. Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălţă deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins. ― Uite-l, măi! izbucni un băieţel. ― Taci, măi! se răsti la el altul. ― Ci, măi? Ci? ― Sss! se-ncruntară ceilalţi. În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbuşit. Dănuţ pipăi sfoara ca pe tăişul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor. ― Apucă zdravăn, boierule, că ţin şi eu... Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pă­truns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului. Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel. ― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte! Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de băr­băţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi. ― De-acum poţi pleca. ― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcîndu-se că pleacă. Sfoara-i izbucni din mînă. ― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh. ― Iaca aici-s! Din urmă răsună un trap jucăuş... ― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte. ― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă. ― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul. ― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat. Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ. ― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădej­dea în ţăran... Îl dăm jos? ― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ. ― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm. ― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului. În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile. ― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi. ― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare. ― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar! ― Ai isprăvit, Dănuţ? ― Bine, da` cine-l păzeşte? se îngrijoră el. ― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii. ― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul. Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului. ― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ. ― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul. ― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii. ― Gheorghiţă, sărut mîna! ― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii? ― Ehei!... ― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ. ― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1) ― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu. Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte. Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă. ― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc. ― Să trăiască boierul şi să crească mare! se plo­coni ţăranul. Trăsura porni. Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia spriji­nită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul. Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească cerul ca un flăcău în­drăgostit. ― ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea. ― Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile...   Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeşti frumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.).   Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor. Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... În sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o în­clinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic. Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară cuvintele de prin văzduh... şi parcă nu-i venea să creadă. ― Vine regulat, domnule Şteflea? ― Vai de mine, coniţă, imediat! gîfîi şeful. ― Hai, Dănuţ, afară. Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani. ― Ia să te văd, Dănuţ.... Vai! În ce hal eşti! Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele. Doamna Deleanu se aşeză pe bancă, avîndu-l pe Dă­nuţ în faţă, ca o problemă de arhitectură. Îşi ridică voaleta, îşi scoase mănuşile. Dănuţ se simţi reconstruit. Cochetă impertinenţă ― poruncită de năsucul cîrn copilăreşte ― bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; pangli­cile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe faţă, la îmbinarea aripelor gulerului... ― Numai o mireasă-i lipseşte! se minună duios şeful gării, răsărind cu o condicuţă subţioară şi cu chipiul roş deasupra pletelor batistei. ― Vine? ― Vine. ― Dănuţ! Dănuţ! Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuţ se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul verti­ginos al şinelor un punct negru, duşmănos ca o gaură de revolver încărcat. Mai aşteptară, privind şinele nervoase... Îngrozitor de supărată pe gară, maşina trecu înainte... ― Marfă... marfă... marfă; a treia... a treia... a treia... descifra Dănuţ în gura mare, clipind şi strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu. ― Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănuşele spre cei de pe peron... La uşa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguţei. Nici nu se oprise trenul, că Olguţa şi sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea şi dimineaţa din pat pe covoraş. ― Vai, Olguţa! vrei să mă îmbolnăveşti? ţipă doamna Deleanu, alergînd spre ea. În treacăt, Olguţa-i sărută mîna şi se repezi la vizitiu : ― Moş Gheorhge! Moş Gheorghe! Am venit! În urma Olguţei se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mişcări liniştite şi ochi mari de îndrăgostită, privind şi respirînd vacanţa, Monica. ― Îţi pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în braţe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, şi sărutîndu-i obrajii. ― Da. Pălăria de pai, cu boruri rotunde şi panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i de gît. Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o. ― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-şi mînile ca după un proces cîştigat. Gestul bucuriei, al enervării şi al spălatului pe mîni era acelaşi la domnul Deleanu. Dănuţ se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el! Închise ochii şi se făcu nevăzut! ― Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguţa, sosind în goana mare de la cai. Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului, apăru la fereastra vagonului. ― Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră? ― Ba da! o revendică Olguţa cu tărie. ― Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa... Pof­tim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu. ― Pfuuu! izbucni Olguţa, dînd cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi. ― Pfuuu! pufniră amîndouă. ― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apos­trofă Olguţa pe Dănuţ. Cele două săptămîni de vacanţă la ţară îi rotun­jiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mînile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor. ― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn. ― Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor. ― Vus tis di land?... A ghiten Weig. La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonu­lui de-a doua se umplură de capete semite, ca feres­trele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare... şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu! ― Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna De­leanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei. ― Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa. ― Lasă, Olguţa, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luînd-o de braţ. Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuţ le ajunse din urmă. ― Voi... voi sînteţi nişte fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare. ― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguţa, răzbită de insultă. ― Nici nu mai încape vorbă. Tu eşti băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiţă e Monica. Aşa-i, Monica? ― Ba şi eu! protestă Olguţa... Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte! ― Numai foc îi duduiţa noastră, şopti moş Gheorghe, cu zîmbete-n mustăţi şi-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruţă. ― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă? ― Eu! se pripi Dănuţ. ― Ba eu! îl înlătură Olguţa. ― Eu am spus întîi! ― Ce-are a face! ― Ba are! ― Nu vorbesc cu tine. Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură. ― Bine, da cu mine nu vine nimeni? ― Eu, tante Alice, se oferi Monica. ― Atunci, voi haideţi cu mine în bihunca. ― El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguţa. ― Duduiţă, îi şopti moş Gheorghe, hai cu moşu pe capră. Olguţa se însemnă... dar repede-şi luă o figură de mucenică. ― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!... Lasă, lasă! se prefăcu ea că suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată: ştiu eu! Şi smulgînd biciul din teaca lui, şfichiui caii. ― Stai binişor, duduiţă, că ne răstoarnă! ― Moş Gheorghe, zvîcni Olguţa cu neastîmpăr între picioarele lui, mînă cît poţi... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moş Gheorghe? ― Vă salut cu respect, coane Iorgule! ― Hei! ce mai faci, domnule Şteflea? Tot voinic?! Tot vesel?! ― Vă mulţumesc! Cu slujba... Mmdă!... Neastîmpărul şi mînia clocoteau în sufletul lui Dănuţ, încălecat pe bihunca; deopotrivă şi-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii. ― Hai, papa, te rog... iute... ― Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu eşti preşe­dinte la Casaţie! ― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Şteflea. ― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo? ― Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest... Nu­mai la Curtea de apel, dă, ca omul! ― O mînă de-ajutor? ― Dac-aţi vrea! îndrăzni el. ― Ei! Om vorbi altădată. Dănuţ se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gît, amintindu-şi cum se urcase Olguţa pe capră... Atîta obidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plînge şi să fie consolat... Locul era ocupat de Monica!... Dănuţ dădu pinteni roţilor bihuncii. Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii; atîrnau. Totuşi, nu şi le legăna. Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaş. Şi mînile Monicăi pluteau liniştite pe genunchii împreunaţi. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori... şi iar se lăsau, şi iar tresăreau răsfirîndu-se... ...Fiindcă de-a dreapta şi de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri s-alungau atîţia maci, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme porniseră însufleţite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile... "Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu, şi îndată-şi duse cu spaimă superstiţioasă mîna la gură. Monica avea abia zece ani şi purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu... ― Monica, ce culoare îţi place ţie mai mult? Ochii fetiţei priviră grav pe doamna Deleanu. Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiţei de doliu, îşi plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feţei... Mînuţile ei strînseră rochiţa ca pe o păpuşă primejduită. ― Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr! Îi luă capul mîhnit pe genunchi, murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor şi-ale îndrăgostiţilor. Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului. ― Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!... Îmi place albastrul, şopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanţa. ― Nu mai tragi din lulea, moş Gheorghe? ― Duduiţa moşului, toate le ştie!... clătină din cap moşneagul. Ba trag eu, cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor. ― Da acuma de ce nu tragi? Moşneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre şi bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnişorii albi încleştaţi pe hăţuri, ca două coji de nucă miezurile fragede. ― Da caii cine să-i mîie, duduiţa moşului? ― Cine?!... Eu. ― Bată-te norocul să te bată! ― N-ai titiun? îl cercetă Olguţa, imitîndu-l. ― Cumpără moşu`! ― Moş Gheorghe, începu Olguţa cu sfială, întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieşite din cuib, ţi-am adus un pac di titiun... Vezi că m-am ţinut de cuvînt, moş Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate. De astă-vară făgăduise Olguţa moşului un pac di titiun, şi nu uitase! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguţa din banii ei, de cu toamnă, şi păstrată în dulăpiorul ei un an întreg. Olguţa n-avea bunici. Chipul vioi şi ghiduş al moşneagului se încruntă de înduioşare. Ochii mici se micşorară sclipitori; musteţile-mproşcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzînd c-o mînă hăţurile încrustate cu mînile Olguţei, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiţă sălbatecă şi, binişor, înfipse în ple­tele întunecate ale fetiţei roşul luceafăr al dedeochiului. Dănuţ n-auzea decît tictacul mat al copitelor, bătînd în tact cu inima lui, pînă-n inima pămîntului. Subt roţile bihuncei, şoseaua viscolea-ndărăt... Dănuţ în­chise ochii. "...Se făcuse noaptea neagră ca iadul, cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul şi Făt-Frumos simţea în spate..." Dănuţ deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simţise numai spaima lui Făt-Frumos!... Ş-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguţa?... Dănuţ porni din nou la drum, călare pe bihuncă... Domnul Deleanu ţinea hăţurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... Şi cum să-l fi mînat! Şi bihunca şi calul şi hăţurile, şi Ion, care-l ţinea pe Dănuţ să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuţ prefăcut în ei toţi. Cu dinţii strînşi, cu ochii închişi, cu fruntea încordată, Dănuţ se iuţea după Olguţa, în rostogolul roţilor, în tictacul mat al copitelor. Dănuţ se putea preface-n oricine, şi-n orice; putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidă ochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuţ era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el... Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi şi-l pusese la colţ. Închizînd ochii Dănuţ o omorîse... suferise... şi, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Ni­meni nu bănuia tainele lui Dănuţ, nici doctorul care-l ştia pe de rost înlăuntru şi-n afară. Subt pleoapele lui Dănuţ, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacri­mile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toţi, chiar peste tata şi mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguţa ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie. Cînd le povestise moş Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguţa ceruse moşului o turbincă la fel cu a lui Ivan. ― Dac-aş fi Sîn-Petru, matale ţi-aş da-o, duduiţa moşului! ― Dă-mi-o, moş Gheorghe! ― De unde s-o iau? ― Dă-mi-o, moş Gheorghe! Olguţa se înroşise de necaz. Dănuţ tăcuse, c-un zîmbet pentru el, în ochi... Mai tîrziu, la lumina lu­mînării, Dănuţ îşi pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul şi tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuţ, fiindcă ni­meni ― nici Olguţa ― n-avea turbincă. Şi nimeni nu ştia că numai el o are, cînd închide ochii... Dănuţ simţi deodată vîntul şi soarele în părul lui. ― Ce-i? ― Opriţi, boierule, opriţi... a căzut pălăria conaşului. Fluturîndu-şi panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sări după ea. ― Papa, nu pornim? întrebă Dănuţ, alarmat de presimţirea unui nou popas. ― Ţine hăţul, Ioane... Iar te grăbeşti? Măi, măi! Stai să-nvîrt o ţigară. Uite şi pentru tine. Zîmbind copilăreşte, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuţ, lăsîndu-l fără cap, ca un cuier ocupat. ― Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd braţele alene. Dănuţ ridică panamaua, posomorît, şi se uită la tatăl lui, care-şi răsucea ţigara, cu ochii femeilor neînţelese de bărbaţii lor. ― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!... ― Cine face-aşa, moş Gheorghe?! întrebă Olguţa făcînd întocmai. ― Caii, duduiţa moşului; au băut multă apă. ― Aşa! au broaşte-n burtă. Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu. ― Tante Alice! ― Ce-i Monica? ― Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc. ― Vrei să-mi spui ceva, Monica? ― Nu... E frumos, tante Alice! ― Pui mic!... Scoate-ţi pălăria, să te rumenească soarele... ― Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor. Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă. ― Acele ce-s, tante Alice? ― Sînziene! ― Şi acelea? ― Sîngele-voinicului! ― Şi acelea? ― Condurul-doamnei! ― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremură­toare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor. Tăcură. Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mînile împreunate ― pe Monica. Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd. ― Mi-i foame, protestă Olguţa. De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta! ― Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva! ― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut. Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie. ― Ce are moşu?? ― Roşcove! porunci Olguţa. ― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moş­neagul. ― Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa. ― Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic. ― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră... ― Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu. ― Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică!... Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci. ― Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe? ― Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa! Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile slo­iului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ. ― Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un cas­travete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa. ― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el. ― Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetă­rie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe? ― Aud eu! ― Şi cumpărăm? ― Cumpărăm, cum nu! ― Şi mîncăm. ― ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu, şo­ricelul moşului! ― Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot. Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguţa se ră­suci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici. ― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung! Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la tră­sură, şi pe cei de la bihuncă. Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor. Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el. ― Hii-hiii!... chiui Olguţa. Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba lup­telor. ― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie. Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului. ― S-apropie? ― Parcă... şovăi răspunsul. ― S-apropie? ― Parcă da, se temu Monica. ― S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe. ― Da-da ! se-nspăimîntă Monica. Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă. ― Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu. Dănuţ, senin, se uita drept înainte, încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă. "Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate. ― Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa. ― Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi! Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi. ― Da, da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii, le aruncă Olguţa, ca o piatră ucigă­toare din urmă, mărinimia milei. Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc. Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea. Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasma sulfinei îi învălui. ― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voini­ceşte. ― Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi. ― Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr. Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului... ― Tante Alice! Trăsura n-are număr! ― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr. ― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa, bucuroasă. Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase ur­măriră colibioara de sulfină... În soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură. ― Tante Alice! ― Ce-i, Monica? ― Mai e mult pînă acasă? ― Acuşi ajungem! ― Vai! ― Îţi pare rău, Monica? ― Nuuu, tante Alice! Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără nu­măr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei. ― Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor. ― Bat cînii! ― Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe! ― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ. ― Aha! mormăi Olguţa. ― Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos! ― Nu-mi trebuie! Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecură pra­gul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un mari­nar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon. Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi. Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged. ― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Unde eşti, babo? La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bu­cătăreasa. ― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată! Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile feres­trei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răco­rită boare. În odăiţa fetiţelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşu­rel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi scli­pise în oglinda ovală a şifonierei de mahon, surîsul de ţigancă tînără. Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era sin­gur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi. Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învă­ţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochi­ţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura în­chisă, ţinîndu-se dreaptă... Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor pre­miate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni. ― Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot. Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnul De­leanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îm­brăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului De­leanu ― că roba dă aripi cuvîntului, şi vor rein­troduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi. Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deş­tepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată spune la fel... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!... ― Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata? Doamna Deleanu ridică din umeri. ― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!... Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!... Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-i mai mică decît tine! Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Dănuţ se înroşi. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai des­coperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznă­dejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei! Blonda!... Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie! "Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul. Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slă­bea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi. ― De ce te uiţi la mine? ― Eu? se miră candid Olguţa. ― Da, tu! replică el, hotărît să facă scandal. ― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la Monica. Spune şi mata, mamă? ― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbînd timpul şi împungînd cu degetul, violent. ― Ei, şi?! N-am voie să mă uit? ― Bine! Vom vedea! ― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu. ― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură. ― Şi tu să te linişteşti! ― Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa. ― Ia, mă rog ! Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră rîsul. Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă. ― Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi! ― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas. ― Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!... Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi ener­gic, doamna Deleanu. Dănuţ se duse, gîrbov... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bună­tate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţin­tiţi asupra ei. ― Vrei să-l iert, Monica? Monica dădu din cap cu putere. ― Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi! Da, da! ― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi. ― Acum mănîncă-ţi caisele. Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aş­teptă, şi aşteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiţi... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în far­furia cu caise graţiate de la moarte. ― Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc! ― Dănuţ, du-te şi tu la culcare. ― De ce, mamă? ― Fiindcă aşa trebuie! ― Hai cu tata şi te culcă, măi băiete! îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă. ― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ. ― Te-aşteaptă. Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit. "Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul după-amiezelor copilăreşti. ― Ai isprăvit, Monica? ― Da, tante Alice; mulţumesc! răspunse Monica, păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă. ― Haidem să-ţi arăt odaia voastră... Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită şi atentă ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost. ― Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte. ― Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă ea. ― Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Să nu cumva să te prind pe-afară! ― Dacă spun că vin! ― Bine-bine! Rămînînd singură, Olguţa trase cu urechea... Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa tur­tită de pansea albă spre Olguţa. Aşteptă... scuturînd un şervet. ― Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hîrtie! ges­ticulă Olguţa cu degetul arătător, întovărăşind sub­stantivele cu cîte o ciocăneală în masă. ― La ce, duduie? căută să se dumirească femeia. ― Nu te priveşte! Aşa vreau eu! În aşteptarea Profirei, Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strîngîndu-şi obra­jii cu pumnii, şi medită preocupat. ― Ai adus? ― Am adus. ― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa. ― Ba chiar aşa! ― Vai, Profira! Şi vrei să am încredere în tine ― De ce, duduie? Iaca am adus. ― Şi ce-a spus mama? ― A spus să caut la dumneaei în odaie, şi eu am căutat şi am adus. ― Aşaa! Bun!... Îţi mulţumesc. Olguţa zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei, începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cu­tia de scrisori ― mare, lătăreţ, apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă. ― Bun! Ieşi hotărîtă, cu ochii înneguraţi de Salomee, cu foarfece de parcă despicat în mînă. ― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, muşcînd dintr-o caisă. Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă. Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier, în care atîrnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita. Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bîlbîit şi gust acrişor. Mai jos de panoplie, despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcă şi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin. Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1). Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi. De aceea, decoraţia ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amira­lului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se des­tupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuţ îl avansase generos la gra­dul de peste-peste-amiral: "ceea ce, spunea Olguţa, e imposibil". Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu: ― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anun­ţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de ami­ral japonez. ― Nu-i adevărat! ― Să spuie papa. ― Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bă­taie; iacătă jurnalele. ― Ruşii, nu eu. ― Da tu nu eşti Potemkin? o sfidase Dănuţ. ― Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam să fiu.   (1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 şi s-a sfîrşit cu victoria japonezilor.   ― Cum? ― Fetele nu fac armată. Eu îs fată... să spuie papa... Şi-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi. ― Minţi! ― Mint? Atunci de ce-s galbeni? ― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii. ― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa pentru urechile întregii Japonii... Şi dacă vrei să te baţi, să te baţi cu mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus. La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise următorul comunicat:   Potemkin şi Kami-Mura Au pornit dîrji la răzbel Foc şi pară şi oţel. Ura! Ura! S-au luptat cît s-au luptat ― Umplînd casa de clemstre ― Prin salon, sufragerie Şi prin locuri mai sihastre.   Au mai stat ei şi la colţ ― Aveau şi părinţi duşmanii! Ripostând: colţ pentru colţ, Cu toată cenzura mamii.   În ce hal fără de hal Ţi-e chipiul, Potemkin! Dar e peste-amiral Kami-Mura-i mai puţin!   Peste-peste-amiral Kami-Mura-i avansat. Dar chipiul e-ntr-un hal Supra-supranatural.   Kami-Mura a învins, Şi Dănuţ a cîştigat; Dar Olguţa a pretins Că e fată, nu băiat.   Şi că deci nu poate fi Biruită, nici vasal, Fiindcă n-a fost niciodată Autentic amiral.   Envoi (1)I   Kami-Mura legendar, Vezi proverbul cu căruţa! Buturuga nu-i la ruşi, Ocoleşte-o pe Olguţa.   Envoi II   Japonezi stăpînitori Pe îndepărtata mare, La ce bun? Toţi veţi pieri În curînd de gălbenare.   Odăiţa lui Dănuţ avea şi flota! Flota de lighean lucrată de moş Gheorghe din coji mari de nucă: chi­brituri drept catarg, foiţe de hîrtie ceruită drept vîntrele, buzele lui Dănuţ drept vînt şi ale Olguţei drept ciclon. Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe, cu vietăţi de celuloid găunos.   1 Dedicaţie (fr.). gasiti aici teatru radiofonic la microfon.............. https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/