Ionel Teodoreanu

...bunica-mea din partea tatei a fost o comunista semi-analfabeta, imi amintesc ca avea in podul casei un geamantan plin cu decoratii ...a intrat in partid in ilegalitate la 16 anisori, atunci o fi a dus-o primul tovarasel pe la partid, fiindca era rea de musca, hehe...bunicul, sotul ei, era baiat de oras si nu era comunist dar a murit pe front si nu l-am cunoscut...cand eram borac mi-a placut tare mult cartea asta ...acum o urasc, sau nu

Ionel Teodoreanu La Medeleni   Vol.2 şi 3       Drumuri     Partea întîia   1   SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR   Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvo­nurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vo­ciferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu. Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji. În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai presus de celelalte ― ca prezenţa unui des­tin. De pe catedre, dominînd şirurile spinărilor aple­cate, zeii didactici ― îndeobşte sluţi, neraşi, cu oche­lari călări pe triste nasuri ― aveau expresia enig­matică a zeilor autentici. Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniate şi emoţionate ― agere şi clan­destine ca şopîrlele ― răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşa vreunei clase se deschidea cu o încetineală le­şinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n ure­chile urechite în prezent şi viitor: "Repetent... re­petent... repetent..." Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea poc­nind ca un aplauz formidabil, făcînd loc şcolarului palid de emoţie, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios carminată cu sîngele unei sticluţe de cerneală roşie...     Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie ― "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopţii moartă" ― cu o viteză păgubitoare în primul rînd ortografiei, căl­cată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gîscă pe şosea. Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-şi masca melancoliei pentru tezele ştiin­ţifice, îndeosebi pentru cea de la matematici. Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bu­levard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară... şi pe caiete "regina nopţii moartă".   "Dan Deleanu, cl. VII-a m." Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive to­renţiale, era abia schiţată, ca pe recipisa unei tele­grame urgente. Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o bruscă mişcare a braţului: unghiul drept al minu­tarelor arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea ca­maradului de bancă. ― Mircea... ― ...? clipiră ochii bruni, smulgîndu-se din deco­rul nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare parcă. ― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă. ― Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcînd con­deiul. ― Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfîrşească odată. ― Cum? Te duci acolo? ― Da. ― Şi scrisoarea? ― Rupe-o. ― ...? Asta nu! Eu o duc. ― Am spus nu. ― Dan! ― Nu te-amesteca. ― Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o subită roşeaţă în obraji. ― Am să-mi calc jurămîntul... Nu te uita aşa!... Tu... "n-ai iubit", continuă în gînd Dănuţ, intimidat şi exasperat de dispreţul ironic al camaradului său. ― Pentru o astfel de femeie? ― Mircea! ― Ssst! şuşuiră glasuri indignate. Izbind pupitrul şi aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dănuţ se ridică din bancă, spătos, zvelt şi ondulat în uşoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii clasei. Şi e o axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndes­tulătoare pentru întocmirea unei teze destinate no­telor majore, mai ales la română unde "scrii tot ce-ţi trece prin cap". ― Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmîndu-şi întrebarea şi gestul ― din distracţie ― pe aria de operetă fredonată pînă atunci. ― Da, domnule profesor. Aruncă spre uşă o privire semnificativă. ― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonă pro­fesorul cu familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie cînd se avîntă plesnind din şervet, c-un "vine, vineeee..." ― Hî! zîmbi Dănuţ condescendent. ― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte... Dănuţ strînse pumnii cu o vigoare sportivă. ― Îmi permiteţi să plec, domnule profesor... Ştiţi, căldurile! răsuflă el, trecîndu-şi batista peste faţa năduşită glacial. ― Poftim, poftim. Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsînd în urmă-i plutirea de parfum turburătoare şi im­pudică a adolescenţilor impregnaţi de intimitatea unei femei cochete. Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evoca­tor şi, netezîndu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o arie din Fetiţa dulce. Totodată des­chise caietul zvîrlit pe marginea catedrei şi, aruncînd o privire distrată pe teza indescifrabilă ― cu satisfacţia înduioşată a chefliilor care nu se uită la bacşiş ― puse un zece apăsat cu creion roşu, notă care ignora şi conţinutul tezei, şi Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune şi dessous-urile roze ale Floricăi Florescu în Fetiţa dulce.   "Mircea Balmuş, Cl. VII-a m."   Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcînd, alături de corectitudinea fină a rîndurilor de mai sus, efectul dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc. ― Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se mi­nună profesorul, consultîndu-şi ceasul. ― Sînt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea aşezîndu-şi teza sacrificată peste teza lui Dă­nuţ. Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Co­borî scările, vîrtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard. ― Dan! Dan! ― Ce mai vrei? ― ... Eşti supărat pe mine! Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida. Ceva mai înalt şi mult mai voinic decît Mircea şi decît toţi camarazii lui ― chiar decît repetenţii mustăcioşi ― Dănuţ avea în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se inelau, viorii, cear­cănele dragostii. Izgonită din trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină a bărbiei şi a gîtului, şi în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vînă răzvrătită. Mişcările sportive şi conturul hotărît al trupului îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezminţită, de dulceaţa molatecă a ochilor castanii. Roşeaţa mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan ― încă Dănuţ. ― Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, şi orice-ai gîndi tu, nu-i o femeie. Bonjour. Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici, întrecînd pe rînd pe toţi trecătorii. "Asta înseamnă că eu sînt un măgar!" monologă Mircea. Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară şovăi. Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul aplecat şi nervos ca şi scrisul. "Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", şoptea îndîrjită demnitatea lui Mircea. Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după Dănuţ, săltînd cele două genţi şcolare care-i împovărau braţul. "Ca un hamal!" se batjocori singur ştergîndu-şi cu podul palmei broboanele de năduşeală. "Aşa îţi trebuie", gîndi el, întrebuinţînd pronumele la persoana doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţă între Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să reacţioneze, şi glasul critic care, neatîrnat, înfiera această nedemnitate. Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionaţi şi lenţi. Cînii scoteau lim­ba; oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua. Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor. Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie. Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el, contrastau atît de categoric cu ritmul lînced al străzii, încît un trecător triplat de pîntec, cu un carton de îngheţată într-o mînă, umbrela des­chisă în cealaltă şi o popească batistă atîrnată de guler ca o bavetă, se întoarse după ei, exclamînd suav: ― Oh! Tinereţe! Tinereţe!...   *   Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuţ în­cepu să alerge de-a binelea. Smunci în lături portiţa de fier. Cînele îl cunoştea. Îl cunoştea şi băcanul de peste drum. ― Asta-i ăl dă inimă! Hă-hă! La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţie la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin faţa băcăniei. Se opri pe loc, profund umilit. Dănuţ sună autoritar, lung, privind duşmănos tă­bliţa de metal înşurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori.   MICHEL STEPHANO Căpitan din Marina Comercială   Tăbliţa aceasta îi amintea sarcastic ziua şi clipa cea mai încîntătoare a vieţii lui... Luase premiul întîi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile frenetice ale Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră împreună, înfruntînd vis­colul. Spre sară o întovărăşise acasă, călăuzind-o cu braţul în jurul mijlocului prin troienile viforoase. În faţa uşii, Dănuţ se descoperise ceremonios. ― Je vous baise les mains, madame[1]. ― Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?[2] Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui... Atunci zărise, la lumina becului electric, tăbliţa. Şoptise, cu ochii plecaţi şi glasul răguşit. ― J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari![3] ― Mais je suis seule, mon petit page... Il est à l'étranger[4]. Dănuţ ameţise, îngropat parcă subt trandafiri. Toţi fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dinţilor mărunţi. Intrase... Acum aştepta. Şi-i venea să smulgă şi să calce în picioare ti­nicheaua tutelară a acestui ridicol Michel Stephano "qui était toujours à l'étranger[5]. Sună din nou: ascuţită vibraţie a soneriei. Nici un răspuns. Bătu cu pumnul în lemnul uşii, apoi în geamuri. Parcă se zărea o mişcare printre perdeluţele uşii din faţă. Uitîndu-se mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri ― holbată diform de curiozitate ― figura băcanului şi, faţă în faţă, umilitoare, uniforma lui de licean. Scutură clanţa, aprig, ca pe o mînă sensibilă. Ni­mic. Casa cu storurile trase era mută, închisă, ostilă. În goana mare înconjură faţada şi intră prin ate­nanse. Îl întîmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate speriată, pe jumătate cochetă şi zîmbitoare, Aneta. Îşi friza cu degetele neliniştite, cînd danteluţele şorţului, cînd şuviţele bretonului. ― Nu-i acasă, domnişorule: plecă la Sinaia. Dănuţ se făcu palid. ― A plecat? ― Da, domnişorule. ― Nu se poate... Minţi. De ce nu mi-ai deschis? ― Dormeam, domnişorule. ― Minţi. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuţ, arătînd cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două pahare aburite. ― Pentru mine, domnişorule. Mă jur, na! Să nu mai ajung... Dacă ţi-e poftă răcoreşte-te c-o lemonată. ― Aneta! ― Zău, domnişorule! ― Minţi! Am să-ţi arăt că minţi. Toţi spuneţi minciuni, numai minciuni... ― Stai, domnişorule. Nu se poate... e închis, gîngăvi Aneta, aşezîndu-se energic în faţa uşii. Dănuţ o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl cuprinse de mijloc, înnodîndu-l cu braţele, lipindu-şi obrazul de faţa lui. Se scutură, dar braţele ei îl strîngeau din răsputeri. ― Ce-i asta?!... Vai, Dănuţ! Avec les bonnes! Oh! mon petit! Aneta îşi frămînta şorţul, legănîndu-se uşor din şolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de stăpînele lor umblîndu-le la pudră. ― Asta-i o infamie! gemu Dănuţ, smulgînd de gulerul tunicii, sufocat. Vreau să-ţi vorbesc. ― Poftim. ― În faţa Anetei!! ― Aneta, du-te afară. Dănuţ se aşeză pe un scaun de lîngă masă, cu mîna pe frunte. ― Te rog, descopere-te! Lovind cu podul palmei în cozoroc îşi aruncă jos chipiul şi, înfrînt de căldură, de alergătură şi de atîtea emoţii, îşi lăsă braţele pe masă şi capul pe braţe aşteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor. În liniştea bruscă, muştele încleiate pe spirala atîrnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie. Adina Stephano îşi pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-şi trupul gol şi bătăile inimii. Deşi abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă şi luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarităţi de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic şi ştrengăreşte cîrn, şi buza cea de sus tot cîrnă, şi părul roş şi-atît de creţ, încît Dănuţ spunea că graseiază ca şi glasul. Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuţ, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Şi avea ochii miraţi, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroşi. Aruncă o privire asupra lui Dănuţ: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Îşi culcase fruntea pe braţe ca un şcolar furat de somn pe cînd îşi face lecţia. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentă a gîtului şi o gropiţă împrejmuită de vîrtejurile părului. Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurînd spinarea aplecată. Dănuţ se scu­tură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roşie, ca o veveriţă gata să culeagă încă o alună, dar speriată şi desfătată de picurul celor care cad... Se răzgîndi. Îşi strînse din nou chimonoul desfăcut. Întîlnind oglinda bufetului se aple­că, întinzînd buzele, ciufulindu-şi părul pe tîmple, pieptănîndu-şi sprîncenele, cu gesturi iuţi, mărunte, mandolinate parcă. Obrajii lui Dănuţ ardeau ca şi respiraţia. O sim­ţea mişcîndu-se după clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fîneaţă a parfu­mului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe faţă, îi destăinuia goliciunea întîiului trup de femeie pe care adolescenţa lui îşi culcase obrajii şi trupul naiv. Cunoştea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale sărutărilor grele. Cunoştea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînă acolo unde pieliţa e dulce, grasă şi fierbinte ca a renclodelor în arşiţa de iulie. Şi cunoştea dura elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca însuşi fructul dezmierdării mînilor crispate. Şi cu­noştea vîrtejul curbelor acelui trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pămînt, şi care totuşi rămînea al ei. Se auzea zăngănitul linguriţii în paharul cu oran­jadă, batjocoritor parcă. Dănuţ sări în sus. ― Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Asta-i cruzime! N-ai inimă! ― Fiindcă beau oranjadă? Apucînd-o cu violenţă, Dănuţ o ridică în braţe, şi, blînd, o aşeză pe genunchii lui. ― Adina, de ce nu ţi-e milă de mine? Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de sînii ei. ― Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună şi spune-mi că nu-i adevărat. Şi obrazul, frămîntîndu-se, căuta goliciunea sînilor şi a adevărului dorit. ― Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înţeleg nimic!... Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi cuminte?... Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldă şi cu genele. Vorbele ei graseiate erau zîmbitoare, naive şi cu parfum de miere. ― Adina, nu mă mai iubeşti! se tîngui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat... Jură-te, Adina! Te rog ju... O sărutare se adînci ascuţit în buzele lui. Două mînuţe îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adînc. Gîfîiau. Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătîndu-şi suflarea, începu să o sărute la întîmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primă­verii, subt întîia ploaie, animalele tinere. ― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi. Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă. Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată. ― Stai aici, dragă Dănuţ... Cuminte, Dănuţ... Dă­nuţ! Nu se poate! Nu vreau! ţipă ea spăimîntată, în pragul uşii, zvîrcolindu-se. La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ieta­cului ― se deschise teatral. ― Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna? ― Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? în­trebă Dănuţ cu ochii măriţi, dînd drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită. ― Dar dumneata? Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat. Domnul zîmbea ironic, trăgîndu-şi maşinal manşe­tele. Revăzîndu-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi. ― Ieşi afară! ― Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chi­riaş nu eşti!... Ori poate mă înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zîmbet strîmb. ― Ieşi afară! ― Tinere! ― Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas. ― Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea! ― Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurînd. Te-am in­sultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20. ― Bravo, cavalere! Dar după cîte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor! ― Laşule! ― Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede! ― Ramolitule! ― Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintînd spre Dănuţ cu braţ răzbunător. Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele. ― Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară! ― Casa dumitale? Aha! O îmbrînci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întăia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică. Dănuţ îl măsură adînc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Mono­clul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vînăt ― pe amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dănuţ ca la mîna dentistului după ce ţi-a scos mă­seaua. Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflînd astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pămînt. Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor cînd se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe cînd domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o tră­sură, cînd îşi iau din nou în primire demnitatea. ― Ieşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un re­fren automat. Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, tamponîndu-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gînd răsuna, tenace şi absurd: "Să nu-şi uite ceva; să nu-şi uite ceva"... De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tusă, în falset. ― Peşte... Uşa pocni, pălmuind tăcerea. Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul buzelor. Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcînd prin cioburile inimii lui. Adina îl urmă, furişîndu-se pe lîngă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmîndu-l pe Dănuţ, desculţă ca o penitentă. ― Dănuţ! răsună duios şi plîngător glasul din urmă. Întoarse capul. O văzu spăimîntată, cu ochii în­cremeniţi şi îngheţaţi, cu buzele tremurînd, cu ume­rii ghemuiţi, cu picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că izbucni în plînset, hohotind, şi fugi.   *   ― Opreşte la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcîndu-i semn să cotească la stîngă. Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o înmormîntare. Mircea sări, strecură în mîna birjarului moneda pregătită şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mîna lui Dănuţ a cărui faţă era blîndă şi distrată. ― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...   Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor. Ţinea în­tr-o mînă fascicola 155 din Contesa fără nume. Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, şi o severă surprindere îi adînci cutele care închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi! ― Hm! Hm! ― Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul extaziat. ― Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi că te înjură pasă­rea?... Taci, Coco, taci odată! ― Sictirrr, sictirrr... ― Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl imploră Nae, scoţînd din buzunarul jiletcei o bucăţică de zahăr. Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tu­turor haimanalelor din "Făgădăul" lui Nae, nu mai contenea. Şi glasul papagalului suna mai urîcios por­nind din trupul cu penaj de perlă, mugur tînăr şi mărgean. Din pragul uşii, Mircea întoarse capul şi aruncă o privire de definitivă scîrbă papagalului în care vedea icoana Bucureştiului copleşit de lux, strident şi trivial.   *   Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepţie despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largă decît a codului civil şi a codului penal. Potrivit acestei concepţii originale, Dănuţ fusese declarat major ― de către Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, la Şcoala luterană, în chip onorabil: media şapte şi oarecare fracţiuni, la învăţă­tură, hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o reducere simţitoare a notelor la "conduită". La sfîrşitul anului şcolar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip 1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmă adusese o "fetiţă" cu haine de băiat, care-l strîngea de mînă lăcrămînd şi suspinînd. Şoferul ― acelaşi blond Herr Kulek ― încărcase bagajele sumare ale unui tînăr licean, a cărui frunte larg deschisă subt şapca pe-o ureche, şi ai cărui umeri larg croiţi ― în armonie cu fruntea ― oglindiră în ochii lui Herr Direktor, şi-n monoclul său imagina crudă a bărbăţiei temerară-n gînduri şi fermă în pumni. Spre uimirea lui Dănuţ, automobilul nu se oprise la uşa apartamentului din strada Scaune, unde Dănuţ îşi avea odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată şi grădină cu chioşc de verdeaţă. Casa albă părea pudrată în scînteierea soarelui de vară; trandafirii agăţători izvorîţi parcă din adîncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind faţada cu co­chetul lor torent. Semăna atît de mult cu o vilă casa din Pitar-Moşu, încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde. Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţigară, la în­trebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case cu două rînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier. În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie "4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la... ― ...Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas. Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă. ― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bună­voinţă, de sofragerie... explicase Herr Direktor rostul mobilierului. La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agre­siv între plafon şi podea, alături de toate cele tre­buitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti. La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe. Dar mai era o surpriză în noua garsonieră ― aceasta pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaşi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pămînt, cu păr bălan, nas ascuţit, ochi albaştri şi zîmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtînd cu dezinvoltură straiele nemţeşti şi lunecînd cu presteţă pe luciul parchetului, la care con­tribuise intens. ― Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata. Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi pentru tînărul gospodar bucureştean, solici­tudine prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc.   Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare sepa­rată. ― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oare­care solemnitate adecvată acestui simbol. Îl bătuse pe umăr. ― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta... În apartamentul de jos locuieşte un vechi şi devotat prietin al tău ― ceva mai bătrîn decît tine! suspinase Herr Direktor. Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şam­panie, după canoane... De-atunci, Dănuţ fusese stăpîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan...       [1] Sărut mîinile, doamnă (fr.).   [2] Cum? Nu intraţi, dragă domnule? (Fr.)   [3] Mi-e teamă, doamnă, să nu-l deranjez pe soţul dum­neavoastră! (Fr.)   [4] Dar sînt singură, micuţul meu paj... El este în străi­nătate (fr.).   [5] ...care era mereu în străinătate (fr.)   gasiti aici teatru radiofonic la microfon.............. https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/

Ionel Teodoreanu La Medeleni Vol.4 ÎNTRE VÎNTURI PARTEA ÎNTÎIA 1 SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR        Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată ― spuma elicei fu­mega alb pe vîntul lins al apei ― fără de trup, tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulă a unei constelaţii grupată geometric, subt tremurul captiv al constelaţiilor fixe. Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfărmat în larguri ― nici pas desculţ de val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă. Tă­cere fără cadenţă de frunză, iarbă, vînt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcă Zeul apelor adînci strivise-n palme sucul pămîntean al frunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl imensificase umed pîn' la stele. Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadînă ale lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămîi, migdal şi portocal ― aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar. De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărîtă, în prin­cipiu, să aştepte răsăritul lunii. Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpşunie cu intermitenţe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc al maryland-ului. Fumăto­rul era un fanatic al maryland-ului, tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescenţa-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de mi­dinete.   "La royne Blanche comme lis Qui chantait à voix de seraine Berte au grant pié, Bietris, Alis, Haremburgis qui tient la Maine, Et Johanne la bonne Lorraine Que Englois brûlèrent à Rouan Où sont-ilz, où Vierge souvraine? Mais où sont les neiges d'antan?"   Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee şi britanice ricanau cinic, ca şi răsfrîngerea lor în ochii midinetelor de astăzi. Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului era rîsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după război se numea mizerie, şi era. Fumul pipelor engleze şi americane, adevărat cocktail tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine şi opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echi­voc, trîndav şi cu cleioasă ceaţă, izgonise simplul şi bărbătescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranşeelor galice o dată cu o în­treagă generaţie al cărei parfum fusese. Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrîşnit, orăcăit şi hîrîit de gura cacofonică a negrilor buzaţi, des­trăbălase zîmbetul francez, copil al şansonetei me­lancolice şi maliţioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii congestionaţi ai celor care arseseră odinioară pe Ioana d'Arc, şi ai fraţilor lor transoceanici. Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui vodă Ştefan, nu se mai simţea contim­poran cu viaţa Parisului. Îmbătrînise? Cînd nu mai eşti contimporanul epocii în care-ţi porţi declinul vîrstei, ci numai al pietrelor amin­titoare a epocii apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie a unei vechi oglinzi, prin­tre tăceri uscate de mătăsuri. Alexandru Pallă nu mai trăia viaţa Parisului, şi cum pentru el a trăi însemna a picta, nu mai picta viaţa Parisului, dar nici viaţa demodată a amintirilor. Pe pînzele lui de după război, curgeau apele Senei cu cenuşiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o vîslă nu le turbură visarea, nici un catarg, nici un braţ de om, şi curgerea lor ca şi a timpului era parcă solemn împovărată de imensa trenă a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste şi pustii, c-un uuit de vînt parcă amuţit prin golul lor şi un vîrtej de frunze moarte, dus; cîte un pod trecea de la un mal la altul cu paşii tăcerii prin rugina lui; se năruia un zid de casă veche cu varul măcinat ca faţa de os a lepro­şilor. Domina albul în toate pînzele, dar un alb a cărui fragedă lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al aţelor de păianjeni în casele părăsite. Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viaţa lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al braţelor de oarbă bătrînă, călăuzind trupul prin locurile tinereţii. Pe parapet atîrna o păreche de mănuşi mici de femeie, albe. Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo după ce strînsese în mînile goale mînile iubitului ei. Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani trecuseră de atunci, desigur. Mănuşile erau veştede. Parfumul delicat al mînilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor. Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tă­ceri ca în unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Întipărirea elegiacă a timpului pe de­coruri ale tinereţii. Prin zgomotul barbar al epocii, "tăcerile" lui Alexandru Pallă erau un anacronism. În apartamentul din rue de l'Observatoire, două "tăceri" trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deşi fuseseră dăruite Olguţei, şi deşi Alexandru Pallă socotea că mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olguţei desfăşurîndu-şi ari­pile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor ― decît în odaia unde Monica îşi lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajină de bunică şi c-un zîmbet blond de miere şi de tei în cozile medievale.   * Brusc, noaptea fu neagră. Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără lumină, de un roş otoman ― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodată ai simţi că te pîndeşte c-un ochi de ciclop; ca un uriaş zid de marmură neagră care ar deveni deodată un ochi roş, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, fără pupilă, ochi opac, orb, care totuşi te vede, vine, creşte, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplîndu-se de sîngele inimii tale... Coşmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe tăiuşul zării luna pluti masiv. Deasupra şi în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorîre de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor. Vroiau parcă să înflorească maci din truda şi mocnirea sîngerie. Înfloriră, roşi, rubinii, profirii... se topiră în largă dîră. Îngălbeniră. Palid, nuferi galbeni tremurară. În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloa­rea pură a lunii, alungată tot mai sus de groaza roşie, căzută în adîncuri, a monstruosului ochi ten­tacular din încleştarea căruia scăpase. Şi marea era acoperită de sudoare rece.   *   ― Nu dormi, Olguţa? Trupul din chaise-longue nu se mişcase. Ochii nu clipeau; mari deschişi, priveau pironiţi, fără să vadă în afară, ostenind faţa, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne subt ochi şi o dungă pe frunte. ― Olguţa! Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deş­teptă. ― Am visat, Paşa... şi dumneata ai visat? urmă glasul şovăitor, cu o ironie automată. Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură. ― A răsărit luna! ― Da. Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe pi­cioare. Paşa se ridică, se aplecă acoperind la loc trupul suplu. Răsufla greu, ca după un efort. Scutură cenuşa pipei, o umplu, o aprinse. Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca şi cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deşteptărei lor. Albe denii în miez de noapte. Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn şi lenevirea trează, patul îi cheamă cînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează. Viaţa lor e un lent şi cotidian înec în pat. Dacă şi-ar face bilanţul plastic al orelor de pat şi-al celorlalte, viaţa lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă suprafaţă orizontală, într-un colţ al căreia, prizărit, un mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deşert. Pentru Olguţa, patul însemnase întotdeauna spa­ţiul strict al somnului şi nimic mai mult. În copilărie, cînd deschidea ochii dimineaţa, spontan sărea din pat, resortul săriturii fiind parcă în ridicarea pleoa­pelor. Această elasticitate a copilăriei o păstrase agre­siv de-a lungul anilor şcolari şi al celor următori. Acum şedea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii deschişi. Înfrîngere de corabie cu pînzele în­tinse, răsturnată pe ape. Mari, gravi, neclintiţi ca fluturii de noapte în lu­mină, ochii priveau. Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru. Trecuse iarăşi prin vis gîndul acela, ca un gheţar plutitor. "Voilà, il est parti le petit bobo... mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite" ... Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat şi fenicat, al hirurgilor. Cînd o auzise întîia oară, o înregistrase superficial urechea şi profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o peşteră cu ecouri şi hirsut, albise cum se zahariseşte un gavanos cu dulceaţă de nuci: tumultul cîrlionţat al părului, musteţilor, sprîncenelor şi bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două nucuşoare ver­zui rîdeau: ochii. Intonată de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieşi o pro­feţie lugubră dintr-un astfel de om ilar. După cîteva luni însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise şi de accentul cu care răsu­naseră atunci, se împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonală ca şi cum cu­vintele care-o alcătuiau s-ar fi format de la sine din tăceri de spital. "...mais s'il venait à se répéter"... Olguţa cînta. Monica lucra în odaia ei. Paşa îşi fuma pipa. Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat. O tăcere cu sîngele zvîcnind în tîmple. Obrajii Olguţei albiseră. Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuţise negru. ― Noapte bună, Paşa! Congediat mult mai devreme ca de obicei, Paşa strînse o mînă îngheţată. A doua zi, însă, şi în toate zilele care urmară pînă la îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Paşa, pentru profesorul ei de pian şi pentru toate cama­radele ei şi ale Monicăi, Olguţa fu aceeaşi Olguţă de pînă atunci. "...mais s'il venait"... Cînd îţi aminteşti cuvintele cuiva, e o mişcare în suflet, un murmur mut, o vorbire a gîndurilor. În sufletul Olguţei, însă, nici o silabisire nu răsuna. Şi totuşi, fraza era. O vedea deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii pironiţi în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui din faţă, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cîmpului vizual. Începutul era un coşmar. Simţise răceala viperii şi înţepătura colţilor în sînul drept. Se deşteptase cu tîmplele reci şi inima-n galop. Lucidă, imediat îşi dăduse seama că, în timpul somnului, cruciuliţa cu lemn sfînt, pe care o purta din copilărie la gît, atîrnată de un lănţujel lung, îi încrustase, ostil parcă, un colţ în sînul drept. Atît. Adormise iar, pe cealaltă coastă. Peste cîteva luni, dimineaţa, în odaia de baie, cu o mişcare familiară din copilărie, îşi apăsa părul cu palmele, de o parte şi de alta a cărării. Abia ieşise de subt duşul rece. Simţise o jenă, ca o haină nouă greşit tăiată, care te strînge subţioară. Făcuse mişcări cu braţele. Jena dispăruse. Reapărea însă atunci cînd ridica braţele deasupra capului. Parcă se strîmtase pielea. Descoperise cauza: o mică duri­tate rotundă, superficial ascunsă în sînul drept. Ridicase din umeri şi se îmbrăcase. Cîteva zile scena matinală se repetase, fără ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru cîteva zile, la prietena lor comună Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetărie, ca să-i extragă "cette énervante boule de graisse" "Extracţia" luase proporţii de operaţie, din cauza decorului şi a cloroformului numai, căci prezenţa profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, trans­forma lugubrul doliu alb al sălii de operaţie într-un alb culinar, un alb de cofetărie în care fierbe cio­colata cu dulce clocot, aşteptată de mormanele de frişcă decorativă. Olguţa se aşezase pe masa de ope­raţie, în lunga cămaşă de noapte al cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu. Un gest neprevăzut al Olguţei dăduse un ritm alegru şi zîmbitor tăcerii preliminare în timpul că­reia se pregăteşte cloroformul. Fusese invitată să-şi scoată cămaşa care nu avea deschizătură în faţă. Îşi scuturase pletele şi cu o singură mişcare găsise soluţia oportună. Trasă brusc, din două părţi, de degetele lungi şi impetuoase, c-un fîşîit metalic olanda se rupse net pînă subt sîni. În această atmo­sferă de ea creată, Olguţa îşi părăsise trupul de o puritate egipţiană, pe masa de operaţie. După opt zile, abia, îşi revăzuse sînul, bandajat pînă atunci, cînd profesorul Mass îi scosese firele. Puţin bosumflat, ca un obraz de copil deşteptat noap­tea din somn, purta o fină semilună roză. "...voilà, il est parti le petit bobo..., mais s'il ve­nait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite"... Era frig şi umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, intimidîndu-i respiraţia. Închise ochii ghemuindu-şi bărbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea des­curajarea luptătorului călit în lupte glorioase, cînd îşi dă seama că lama lungă, tăioasa prelungire a braţului, care-l purtase pînă atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată grea în mînă şi străină, biruindu-l şi pe el .   *   Amiaza lunii ardea atît de intens încît pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poamă. Nici albul mat al varului mînăstiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de îngeri s-a împă­ienjenit şi agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici fosforescenţa albă a zăpezii ― şi nici una din înfloririle, mîniile, gînguririle, curgerile, plutirile şi suavităţile albului pămîntesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dez­lănţuire a luminii de lună. Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse mistuindu-le. Neagră, densă ca încleştarea pămîntului, marea de­venise adîncă, şi clarul ei afund era al lunii: în cer ca şi în mare. Fusese pămînt, era apă haotică după somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pămînt? Mai erau munţi, dealuri, stînci, mari re­liefuri aspre pe care pasul sună, şi prin care cuvîntul fîlfîie-n ecouri? Dar mai erau paşi? Mai răsunau cuvinte? Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai. Din orizont în orizont, stea, apă şi noapte, sufle­tul era un gol în golul fără piedică şi fără de hotar al lunii.   *   Minutarele cronometrului arătau două jumătate. "A stat", gîndi precipitat Monica, sărind din pat. Şi încă zăpăcită de somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă-n obraz, puse mîna pe be­retă, reveni, smunci cămeşa de zi şi ciorapii, scu­tură capul alungîndu-şi cozile pe spate, clipi... Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi incredulă ca pe-o farsă de-a Olguţei, zîmbi stelelor ― era luna ― şi respiră adînc, punîndu-şi mînile pe inimă. Cu capul înclinat pe o parte, părea că ţine-n braţe un buchet prea greu. Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, cutremurînd trupul Monicăi. Închise fereastra şi se aşeză pe pat bucuroasă că erau numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, fericită că va ajunge la Constanţa în zori, tristă că Iaşul nu era port la Marea Neagră în locul Constanţei, bucuroasă şi tristă de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile. Atîta aur îi îmbrăca părul, încît părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avîntate care mai strălucesc încă atunci cînd tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian. Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după trei ani de despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei care-o umple. Dănuţ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplă a vieţii, zvîcnirea ei caldă. Cînd se gîndea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adînci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amin­tirii. Era atît de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încît toţi ceilalţi oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau pictaţi pe pînze moarte, cu încremenită lor mişcare desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţea celorlalţi părea si­tuată în istorie, ca tinereţea străbunilor, căci sin­gurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mîner păstra întipărirea caldă a mînii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră la care privea Dănuţ, cu bărbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dea­lurile Iaşului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zîmbetul Monicăi aplecat spre el ― sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate. Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul mergea încet şi erau... "A stat!" se încruntă Monica. Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de lăcustă moartă a minutarului. Erau trei fără douăzeci... şi aproape cinci minute. Minutare! Minutare! Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele fami­liare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a rămas nici unul în urmă? Minutarele ceasului din bucătăria de la Iaşi mer­geau. Ceas nichelat, cu pîntece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. Rămînea totdeauna în urmă. ― De ce nu-s gata puii? ― Da i-aţi poruncit pi la opt! ― Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic. ― Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară? ― Uf! Am să-l dau pe foc "riveiu" vostru. ― Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, interve­nea Olguţa. Era nemuritor ceasul din bucătărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori, "crăcănel", cum îl poreclise Olguţa din pricina atitudinei de călăreţ cu patru picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile. Trei fără douăzeci şi trei de minute. În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bîzîie som­nul natal al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a "babii". Baba... Le scrisese doamna De­leanu că baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că "dacă mai continuă, îi dau drumul"...   Inima Monicăi se strînse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară, ca mîţişorii lepădaţi. gasiti aici teatru radiofonic la microfon.............. https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/

Ma gandesc cu drag si dor la bunicii mei, la trenul care trecea prin spatele casei si care tinea loc de ceas. Cu el masura bunicul timpul iar bunica stia cat e ora dupa pozitia soarelui. Chiar daca aveam un caiet invizibil cu reguli si superstitii, tot n-as putea urî ceva si nici macar cartea aceasta. Intr-o zi poate ca voi scrie si eu despre casa bunicilor mei intr-o casa unde voi trai si eu tot ca o bunică. Cu soba si laviță, cu cani de pamant si linguri de lemn, o lume departe de tehnologie. 

Lorelei de Ionel Teodoreanu Partea Întâi   TRENUL SE OPRI LENEŞ, CU UN fumător posomorit la fereastra unui compartiment de clasa întîi. Gară mică. Tot aşa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducînd în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, şi-n văratec parfum de sulfină, livănţică, mintă şi romaniţă, numele fetelor de altădată. Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întîmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de ţară, veche şi ponosită, adusă de nişte căluţi zburliţi şi urecheaţi, cam rudă cu măgăruşii. Un zîmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grîu şi maci. La gîtul cailor cînta lin cling-cling de clopoţei. O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireşelor, şi rîdea cu dinţi proaspeţi; a doua, mai cuminte, mai măicuţă la umbra genelor negre, avea în braţe un mănunchi de flori cîmpeneşti, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creştet plutind în soare ca lotuşii pe ape — şi prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vîntul. Rochii de pînză, cam mototolite; cu mîneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din faţă, prietene tinere care s-ar scoborî din acelaşi scrînciob, unde-au plutit rîzînd alături aninate în soare, cer şi vînt, la fel vii, la fel ameţite de vară, aducînd pe pămînt un neastâmpăr aerian. Şi în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire şi o foială de hulubi speriaţi, pachete, pacheţele şi coşuri de papură, toate făcute şi legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucşit, încins cu sfoară şi frînghiuţă, un termos şi o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rîndunele piuind subt o streşină. Din trăsură mai coborîse a babă cernită; de pe capră, un moşneag cu musteţi fudule şi coada biciului înfiptă în carîmbur cizmei. Iar cinele ciobănesc, niţos, hirsut şi plin de scaieţi, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitaţii trandafirii de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mînioasă la cîte-o muscă. Fetele se mişcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba şi moşneşgul, cu grabă terestră de broaşte ţestoase, aduceau spre tren calabalîcul. Fata cu glas vesel sosea cu biletele, ţinînd un coşuleţ într-o mînă. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică şi căzu, răsturnînd coşul cu cireşe negre drept în faţa trenului. Bombate şi elastice, hui toanele se risipiră ca o turmă de mînji sălbateci într-o depărtare văzută de sus. — Vai de mine! Se şi ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămînînd atîrnată de elasticul alunecat în jurul gîtului. Negru, des şi creţ, părul îi împrejmuia compact”tîmplele şi ceafa, umflîndu-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatecă şi ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii şi gîtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereţii. Mina celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingînd-o uşor spre scară. — Hai, Luli, hai, pleacă trenul. Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se uşoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzişuri de crîng. Luli făcu o mişcare de cumpănă nehotărîtă între tren şi cireşe, dar învinsă de gorniţa plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji. Atît. Trei minute, Dar între miliardele de minute ale vieţii, sure ca pînza păianjenilor morţi, acestea se iviseră cu graţia şi prospeţimea unor acuarele de Tonitza. Trenul porni. Un căluţ întoarse capul după tren, trimeţindu-i zvon blînd de clopoţei rămaşi în soare de iunie, cu numele fetelor de altădată. Fumătorul posomorit de la fereastra compartimentului de clasa întîi aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe sfîrşite, dar nu pentru timpul Încet şi lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci cînd într-o carte anostă descoperi un citat încîntător. * C-un deget, Luli îşi scoase elasticul care-o strîngea de gît, răsturnîndu-şi pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile îşi potrivesc părul cu mînile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vînt, afirmind conturul vitalităţii lui vibrante. Şi avea gîtul acela avîntat, galeş şi mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenţilor decapitaţi în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la fereastra creştină a veşniciei lor —, cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, Luli avea o gravitate meditativă, ea şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului ţi a vremii. Parcă o uitase pe Gabriela, deşi numai ele erau în compartimentul de clasa doua, faţă în faţă, lingă fereastră, hurducate de roţile aceluiaşi tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluţa cafenie, rămînînd în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stînci calcaroase; arşiţă de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul şi în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseţa învăluirea soarelui, dar parcă o şi hrănea ca pe fructele tropicale. Alături de Luli, Gabriela nu mai simţea nevoia cărţilor, măcar ţinute pe braţe, dacă nu şi cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriţi, preajma lui Luli îi dădea o uşoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simţit delaolaltă teama şi ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanţă care înlătura echivocul. Un lied de Schumann te tulbură cu prezenţa dragostii la optsprezece ani, fără să-ţi dea nevoia de-a-l strînge în braţe, de-a-l avea numai pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirîndu-l posesiv. Aşa se simţea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încîntare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau acelaşi firesc, acelaşi calm şi aceeaşi intimitate ca şi pînă atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici noua ei situaţie de profesoară a lui Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea faţă de Luli coincidă cu surpriza apariţiei, după o despărţire de patru ani, a unei fetiţe numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul gării Galaţi, cu mirare, alta deşi aceeaşir nouă ca şi numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a rîndul să-i spuie Luli-boy, adică băieţelul Luli. Cînd se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod şi o fetiţă. Tatăl lui Luli, pînă atunci judecător de instrucţie la Bîrlad, fusese avansat judecător de instrucţie cu grad de preşedinte la Galaţi, unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bîrlad venit înainte de căsătorie. — Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguţă cu ea.   E greu să fii „drăguţă” cu prietinele impuse de capriciul tatei, mai ales cînd eşti fetiţă singură la părinţi, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea şi „Cica” fiindcă numele Lucica, dat de părinţi, nu încăpuse încă întreg prin guriţa ei pînă la trei ani, iar de atunci, mîndră se vede că toate poveştile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag şi goarnă, începea şi ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c-un fel de trufie zburdalnică de mînzoc care nechează cu capul în sus, scuturîndu-şi coama. — Ci-că tu cine eşti? — Gabriela Nei. — Spune şi mata frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, de la spate. Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putinţă ca o fetiţă ştiutoare de poveşti să nu cunoască numele ei cel care mergea în fruntea alaiului zînelor, zmeilor şi feţilor-frumoşi?... — O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cica. Ştiţi, e cam sălbatecă, o scuzase zîmbind magistratul. La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi şi păr. Un păr şi nişte ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creţ, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, şi un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii, ca o ţigancă cu mînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cît timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiţei jucăriile tale”. Gabriela o luase de mînă să o distreze. Dar mînuţa cu degete lungi îi scăpase din mîni ca o şopîrlă. — Ci-că fii tu calul meu. Imperativ. Gabriela fusese; era binecrescută. — Ci-că tu ai păpuşi? Le avea intacte în somnul lor de domniţe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducîndu-le la război în pas de defilare, cu trâmbiţe în glas şi armate duşmane în mîni. — Ci-că, tu ai doctor? N-avea. Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpuşile făcuseră atîtea vitejii, spunea Lucica, încît erau numai bune de înmormîntat. Peste puţin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază că părinţii micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Şi cîteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de ştirea părinţilor —, intrase pe la bucătărie şi o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în braţe o păpuşă gătită ca miresele, spunîndu-i cu un ton de protectoare dojană: — Ci-că să nu mai plîngi la război. Şi fugise cum venise. Păpuşa fusese curcubeul de după furtună. Lucica Novleanu era. mai puţin ciclon decît părea Ia primul contact Putea să asculte poveşti ceasuri de-a rândul, mult mai concentrată decît copiii cuminţi. Le asculta însă, fără lene, fără somnolenţă, fără „cap în poală”, cu dinţii încleştaţi, cu bărbia proiectată în afară, rezemîndu-şi capul slab şi palid în mînuţa uscată cu degete prelungi. Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Iţi venea s-o îmbraci cu şalvari, punîndu-i mărgele albastre la gîî, brăţări în jurul gleznelor, şi pe cap, basma de culoarea macului. Gabriela nu se mai putea gîndi la poveşti, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultîndu-le. La început, poveştile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blînd. Lucica nu-i mulţumea. In schimb, însă, apărea din senin, aducîndu-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, fluturi, clei de cireş, pui de şopîrlă, broaşte ţestoase, licurici, — cu o demnitate de şef de trib african împrietenit cu o faţă albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absenţa ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici o distracţie nu-l putea acoperi. Avea, fireşte, prietene de vîrsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, şi vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în clipele cînd o asculta, privind-o cu ochi de ţigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse de la războiul păpuşelor. La „Gabica” era cuminte. Cînd era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împielîţat Era în ograda ei ca o ploaie de vară, pînă şi pe acoperiş, pîntînd, rîzînd, tiialogînd cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cînii şi pisicile, organizînd mereu războaie din care nu ieşea mai cruţată decît păpuşele Gabrielei, căci genunchii, coatele şi fruntea ei, de la cucui pînă la zgancă, purtau toate semnele eroice. Apoi venise faza „Luly-boy”. La şaisprezece ani, Gabriela era domnişoară cu admiratori, pe cîtă vreme, vecina ei era o Scufiţă Roşie din cursul inferior cu nota şase la conduită. Avea obraji sănătoşi de ulcică ţărănească plină de căpşune, aceiaşi ochi splendizi de şatră, şi un năsuc tot atît de impertinent ca şi răspunsurile ei. Dar abea crescuse. Vecine, veneau la şcoală împreună, şi împreună se întorceau acasă. De cînd începuse să înveţe englezeşte, Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineaţa La fereastră, şi Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, mîncînd totdeauna pe stradă o felie de pîne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa a şasea, de cînd cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnişoara Ţitron: galbenă ca lămîia — ficat — şi c-o uşoară dicţiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluţa cu cerneală uitată la ea. Domnişoara Ţitron o surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, genele şi vivacitatea de veveriţă îmblînzită. — Ce cauţi aci, fetiţo? — Am venit la prietena mea. — Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăzneşte? Dar Luli nu-şi pierduse cumpătul. Scuturîndu-şi părul, cu mişcarea-aceea de mînz care nechează — păstrată din întîia copilărie —, răspunsese pompos, cum ar spune un rege, „poporul meu”: — Clasa a şasea. Zîmbise şi profesoara. De atunci, şi în cancelarie, Novleanu Lucia era numită prietena clasei a şasea. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiţă din cursul inferior. Dar cu toată diferenţa de vîrstă, de rang şcolar, şi cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela faţă de ea, Luli-boy nu era ordonanţa Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfăţat. Tovărăşia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura de o mare reputaţie şcolară. — Ce poţi tu vorbi cu dracul acesta! A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gînduri, filosofare în doi, confidenţe, proiecte împărtăşite, complicitate mîndră de generaţie nouă. Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrîstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, dar şi din natura lui Luli-boy, atît de opusă Gabrielei. Căci Luli-boy era un fel de Aghiuţă care stimula în recreaţii duhul băieţesc al cursului inferior, organizînd tot războaie, oarecum sportive: cu mingea, săniuţa şi chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stîngace sau temerare se alegeau cu semne ca şi păpuşile Gabrielei. — Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la liceu. Pe cîtă vreme Gabriela, cu toate că învăţa tenis, patinaj, înot şi călărie, şi dansa pe deasupra, era socotită şi şcolar şi extraşcolar ca o „intelectuala”. Şi totuşi, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca şi mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentîndu-le, parcă neluînd în seamă diferenţa de vrîstă. Şi ochi lui Luli-boy se deschideau gravi şi arzători, ca şi odinioară cînd era o mică ţigăncuşă albă care asculta poveşti. Parcă erau două fiinţe în ea: una care trăia exterior, pasionat şi copilăros, vorbareţă, agresivă, numai clocot şi neastîmpăr; şi alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi. Tot aşa intra, fără s-o ştie şi s-o audă nimeni — cînii n-o lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate dobitoacele — şi se instala în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simţea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua pînă ce isprăvea, fără grabă, trimeţîndu-i în treacăt un zîmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezenţa ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele deschişi în fiecare seară la fereastră, într-acelaşi loc al cerului. Era de acolo, deşi venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie şi se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca şi la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaş pe un vîrf de munte. — La ce te gîndeşti tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mînă, intrigată de perfecta ei pasivitate. — Aşa... departe... Şi mîna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest graţios, uşor, ca şi cum şi^ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mîna cu care făcea numai drăcii, pe-afară. Locul acela de lingă zid era al ei, ca şi cum ar fi germinat acolo. Mai avea şi alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învîrtea puii în frigare, deasupra jarului, ronţăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluţa, şi era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cîni, de puii lor, şi de tot ce se întîmpla cu fructele şi legumele în apă şi foc. — Ei, Luluţa nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Îşi vîra năsucul în toate oalele cercetînd şi adulmecînd, aducînd Gabrielei miros de bucătărie şi informaţii despre „ce-aveţi la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste cîtva timp, darul căpătase glas de bariton şi năravuri păsăreşti. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, aşa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrăşase din cale-afară, făcînd burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblînzit şi că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mîncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorîş la Luluţa. — Tu? o întrebase Gabriela confidenţial. — El, răspunse Luli, bătînd din palme în chip de zbor. Cărţile Gabrielei ea le tăia cu un cuţit de masă, care părea paloş în mînuţa ei. Aşa că era la curent cu toate lecturile Gabrielei, întîi prin titluri şi fraze culese la în tîmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiţie. Cu lecturile personale şi directe ajunsese la muşchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère şi Turgheniev, ajungînd pînă la Dostoievski. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriaşe, cu o mare seriozitate. La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil. — De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineaţa cînd se duceau la şcoală. — Am avut treabă, răspundea mica şcolărită, evitînd s-o privească pe cea din cursul superior. Pînă cînd, într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a acestor dispariţii şi simţind lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase acasă. Dar acasă toţi o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. In sfîrşit, printr-un pur hazard, ridicînd ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiş. — Ce faci acolo, Luli-boy? — Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărînd din cerul hornurilor. Şi scoborîndu-se de acolo îi încredinţase la ureche secretul: aştepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a şasea. Cum pui pe marginea ferestrei fărîmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori cîte o surpriză: bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mîna lui Luli, după ce se aşeza, făcea cîte o mică inspecţie laterală. Gabriela o auzea ronţăind. De mulţumit, nu mulţumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieşiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader. — Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase ea, arătînd o barcă multicoloră, cu motor şi steguleţ. — Luli-boy, n-am bani la mine. — Dar am eu, zise Luli deschizînd mîna cu tezauruL Cînd venise, ceasul despărţirii, Luli-boy era încă în cursul inferior. Gabriela absolvise liceul. Tatăl ei obţinuse un loc de avocat în contenciosul Băncii Naţionale de la Bucureşti, aşa că plecarea ei la universitate însemna şi părăsirea Galaţilor, a camaradelor dc şcoală, a casei copilăriei şi a lui Luli-boy. Mai cu seamă. Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. In ea se incarna intimitatea anilor de copilărie şi de şcoală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viaţă. Şi totuşi, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încîntată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese zîmbetul mutării, zîmbetul copilăriei de care te desparţi. Mică în sine, părea şi mai mică alături de dulapurile scoase pe uşă şi alături de camioanele cu cai normanzi. La gară, lume multă venită să-şi ia rămas bun. Luli, nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii. Şi abea în clipa clopoţelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreaţiilor şcolare, Gabriela, uitîndu-se din întîmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plîngînd cu ochii ţintă la fereastră, mică şi singură în faţa trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic şi amărît”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimîntaţi, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, şi zvîrlise pe fereastră un mare pachet plat: ediţia de lux a poeziilor lui Eminescu. Ş-apoi, fiindcă mai toţi călătorii priveau scena, ţipînd la ea: „Ia seama, fetiţo, are să te calce trenul!” — îşi scuturase iar capul şi, cu ochii zburliţi de fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsînd trenul să defileze prin faţa ei. Cu tot plînsul, Luli fusese tot zîmbet în ultima clipă a despărţirii. De-atunci, căile lor se despărţiseră, parcă pentru totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galaţi, printre vechile amintiri, devenind „fetiţa cu care mă jucam în copilărie”. Aşa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, graţioasă şi zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa unei întîmplătoare amintiri, faţa Gabrielei, cu un zîmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat: „Ce drăguţ copil”. Se gîndea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universităţii: altă muncă, alte distracţii, alţi camarazi, alt oraş. Cîtă vreme trăiseră alături, şi-o încorporase ca pe-o amuletă, făcînd-o să participe astfel la viaţa vrîstei ei. Acum însă, de cînd se despărţiseră, vrîsta devenise ocean între ele, păstrînd-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct. După ce-şi luase licenţa, îndemnată pe de o parte de situaţia modestă a părinţilor ei încurcaţi băneşte în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune —, iar pe de altă parte cuprinsă de dorinţa vieţii neatîrnate, caracteristică mai ales generaţiilor de după război, sătulă de tutelă şi sedentarism, căutase o posibilitate de cîştig oricît de modest, hotărîtă să-şi treacă doctoratul în litere fără de ajutorul părinţilor. Ocazia se ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galaţi îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obţinut prin politică. La început, Gabriela şovăise. Despărţirea de Bucureşti nu era atît de uşoară. Dar zîmbetul glumeţ al unei telegrame o hotărîse brusc, cum te-ar determina o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul. Iată textul telegramei:   Vă aşteptăm. Clasa opta.   Ştiuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy. Îi răspunse lui Luli:   Sosesc. Gabriela.   De la Bucureşti pînă la Galaţi zîmbise de atîtea ori, încît vecinii, curtenitori din clipa cînd se instalaseră, deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un amestec cu zîmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei călătorii şi spre trecut Luli era ca prezenţa sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rîndunele, la ferestrele goanei. Şi se mai întîmpla ceva în sufletul Gabrielei: involuntara mîndrie a celui care vine de departe, călător cu enigma pe umăr ca un şoim de vînătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjuraţi de cunoscut. Plecase abea ridicată pe de băncile şcolii, ducînd încă timiditatea şi stîngăcia provincială. Se întorcea de la Bucureşti licenţiată, profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie cînd eşti tînăr. După anii de Bucureşti, Galaţul îi apărea mic şi intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mînă, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuş zburlit de zbor, În clipa cînd luminile Galaţului se iviseră cu ochi fosforescenţi de buhne şi pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă şi bereta strîmbă, în faţa trenului. Asta se întîmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceea ce căuta, cînd văzuse la uşă capul tînăr şi solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare — exclamase: — Luli... rămînînd cu ochii mari deschişi spre ea, ca şi cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnişoară, unde-i Luli-boy?” Înaltă cît şi Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase decît ochii, părul şi mînile înguste cu degete prelungi. Îţi venea s-o respiri, nu s-o priveşti. Şi în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese braţele, spunîndu-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico”, — şoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deşi Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă. De-atunci începuse faza Luli. Şi de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea şi încîntarea primei revederi prelungindu-se şi înnoindu-se. Era profesoara ei şi pe deasupra locuiau împreună, căci părinţii lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, cedînd din capriciile libertăţii tale, n-o atrăgea deloc pe Gabriela; tocmai de aşa ceva dorea să scape Dar o atrăgea Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruinţelor, silind însă pe părinţii lui Luli să accepte compromisul unei aşa-zise chirii. Aşadar se vedeau mereu, trăind alături, şi totuşi Luli mereu o intriga şi o emoţiona, ca şi cum ar fi zărit-o numai* fără să-i ştie glasul şi mintea, fără să-i cunoască intimitatea şi trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar pentru că n-avea cui să-l împărtăşească Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputaţia printre cunoscuţi nu confereau lui Luli o personalitate excepţională. La şcoală era printre fruntaşe, fără să fie faima unei , promoţii, cum fusese Gabriela. — Prietena clasei a şasea s-a muiat de cînd a crescut, îi spusese domnişoara Ţitron. Am mai îmblînzit-o noi, revenise ea, transformînd într-un merit personal ceea ce spontan atribuise vrîstei. Într-adevăr, la şcoală Luli era o elevă cuminte şi normai bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — aşa că şi din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era decît o Luli-boy devenită „domnişoară”, gata-gata să intre în balul vieţii. Lipsa de mirare şi de încîntare exclamativă a celorlalţi faţă de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înşeală. Şi totuşi, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încîntător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoţi în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o domina acaparînd-o, făcînd-o parcă să renunţe temporar la afirmarea propriei ei feminităţi, deşi era tînără, abea cu patru ani mai mare decît Luli. Dar pentru Gabriela, tinereţea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întîia oară întîlnire Luli îi apărea într-o veşnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului şi sufletului ei. Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei şi oarecum spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici o constrîngere. Atît numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcîndu-i cîteva confidenţe. Dar Luli alunecase spre generalităţi, tocmai în clipa cînd tăcerea interogativă a Gabrielei aştepta parca pasul spovedaniei. Luli observase dezamăgirea Gabrielei, şi-o spusese mai tîrziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, şi în treacăt: — Ce vrei să-ţi spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi... Avînd aerul să-i spuie: „Sînt o fată ca toate fetele. Nimic interesant.” De la o vreme însă, şi fără ca nimic exterior să justifice aşa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanenţa tăinuită a unei pasiuni putea să comunice şi Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dai cu atît mai intensă, ca acele unde de parfum aduse pînă-n largul mărilor de brizele uşoare ale primăverii, fără ca ţărmul înflorit să apară ochiului. Cine?... Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuţi. Unde era acest „cine?‘‘ a cărui prezenţă în Luli îi dădea o aspiraţie nostalgică? Cine putea fi? Cum era?... Întrebări care depăşeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau in inima Gabrielei — de unde-şi trăgeau hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau. Niciodată Gabriela nu simţise o aspiraţie mai profundă spre obscura splendoare a dragostii, decît de-a-lungul acestei epoci cînd căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat. Şi această aspiraţie, în loc s-o răsfrîngă asupra sufletului adus de la Bucureşti, în loc s-o determine să întindă în sfîrşit braţele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsîndu-l încolo pe un ţărm rămas, cu sufletul palpitînd alături de Luli, ca în pînza unei corăbii care-o ducea şi pe ea spre necunoscut. La început venise cu intenţia să plece în fiecare străbată la Bucureşti. Amînase de cîteva ori, sub diferite pretexte, pînă cînd renunţase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar şi c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea şi cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galaţi, aproape logodnicul ei. Îl iubise vreodată? La Bucureşti sperase că-l va iubi, stimîndu-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l ştie alături de ea devotat şi ocrotitor, acordîndu-i ei întîietate cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraţilor oameni de ştiinţă. Înainte de-a o întîlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. Lucra la laboratorul „Babeş”, fiind deocamdată conferenţiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela De cînd însă trăia alături de Luli, simţea categoric că nu-şi mai poate ţine cuvîntul. Ceea ce la Bucureşti îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simţea capabilă. Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce pînă mai ieri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat şi fad. După vreo două luni de despărţire, Matei Dima îi ceruse voie într-o scrisoare să vie la Galaţi s-o vadă. „Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu vreau să devin fetişist alături de o fotografie. Dă-mi voie să-ţi aud glasul...” Poate că era cam desuetă delicateţa timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca şi cum ai cere voie unei femei s-o săruţi. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-şi lucrează teza de doctorat şi are nevoie de perfectă izolare. Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galaţi, neanunţat. O aşteptase în faţa şcolii, apariţia lui dînd Gabrielei o contracţie repulsivă, îl prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — şi-ntr-adevăr, prezenţa lui Luli dîndu-i numai o semnificaţie de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării şi vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lîngă ei nici o clipă. Iar la plecare, cînd o întîmplătoare dar scurtă izolare îi pusese faţă în faţă, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpînit în glas şi-îi mîini: — Spune-mi, Gabriela, iubeşti pe altcineva? — Nu iubesc pe nimeni. Net. De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzişurile, ci ca frunzele care se tîrăsc. Gabriela îi răspundea din cînd în cînd — cam de două ori pe lună, — dar atît de impersonal, încît scrisorile ei aveau caracterul unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. In această situaţie, apropierea vacanţei, în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheţa. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de Bucureşti. Iată de ce, după sfîrşitul anului şcolar, subt pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistînd-o şi în timpului examenului, îşi amînase iar plecarea. — Ştiţi ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă aţi pleca la vie? Aer curat, linişte... Acceptaseră încîntate. Via era în judeţul Tuto va. Cîteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoţite de umbra lui Luli, dadaia, o ţărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu poveşti, faţă severă şi ochi blînzi. Aşadar plecaseră cu dadaia. La gară le aştepta moş Ciocîrdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rînd de gîtul căluţilor trăsurii care le aştepta cu lumina vacanţei în ea. — Săracii ei. moşneguţii mei, cu urechi de iepurachi... Şi cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase pînă ce nu obţinuse de la ea, din fundul fundului geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluţii deprinşi să mănînce din palma ei. Locurile şi via erau blînde şi modeste ca şi căluţii. Dar Luli se lipea de ele, ca şi de căluţi, hrănindu-le parcă din palma amintirii. Şi acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfîrşitul săptămînii. Îşi petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bineînţeles, pe iarbă în livadă,- aşezate pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, şopîrle, lilieci, şerpi şi hoţi; Luli, deloc. Cu greu o hotărîse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac. Învăţau împreună. — „Vides ut alta stet...” începea Gabriela. Şi Luli trebuia să continue oda lui Horaţiu: „...stet hive candidum...” Dar cum să vorbeşti despre zăpadă, chiar cînd acoperă sfântă un vers de-al lui Horaţiu, alături de un păr busuioc, al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică... Şi Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind ca o lăcustă, ridicînduse, agăţîndu-se, căţărîndu-se, înălţîndu-se — şi de sus, dintre busuioacele cu obraji de ţărăncuţă, scuturînd asupra ei dulce potop de iunie, ş-apoi spunînd în întregime oda lui Horaţiu, cu atîta tinereţă printre frunze de fruct şi subt cer de soare, încît textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horaţiu, aprinse în zîmbet alb... Aşa că îndeobşte, Luli îi răspundea de la etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici şi unde-s glasurile cu aripi. Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. Apoi se întorcea cu paşi înceţi. — De unde vii, Luli? — M-am plimbat Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decît obligată: la şcoală. Încolo, deloc. In schimb, cînd~ dispărea ea, dispărea şi creionul Gabrielei: un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pîndise şi o urmărise. Ajunseseră aşa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greieri, soare. Nici un om. Cîte-un cocostîrc ţinea pe cîmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca rîsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru. Un loc unde nu te puteai întîlni decît cu tine în dumineca celei mai curate singurătăţi. Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria trişori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu faţa în jos, cu coatele turtite In lături, scriind singură între iarbă şi cer. Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase şi plecase. Gabriela se culcase la pămînt ca pieile-roşii cînd urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decît pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată c-un fel de mînie. Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Şi urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-aşezase, la fel, plutind cu faţa la pamînt. Ierburile erau numai cîntec: coruri de argint subţire ca tremurul stelelor şi-al apelor. Libelule dansau cu aripi străvezii ca nişte mici iele ale amiezii. Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rînduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvîcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată.   „Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sînt începutul urnii mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută.”   Atît. — Luli! Luli!... Asta era dar Luli. La întors Gabriela parcă aducea pe buze întîile versuri ale lumii culese din rouă. — Gabico, de unde vii? — M-am plimbat... Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea uşor, zîmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară. — La ce te gîndeşti, Luli-boy? — ...Aşa... departe... O revedea aşezată ca o ţigăncuşă albă pe covor, lingă zid, parcă dezmierdînd coarde cu degetele subţiri. — Ce faci acolo, Luli-boy? — Sst. Aştept cocorii. Luli-boy îi aştepta pe acoperişul casei. Acum îi aştepta în ea, înălţată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă şi obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental. Ciudată reacţie: o înduioşase şi o îmbunase atît de tare secretul lui Luli, încît simţise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Şi cum ai jertfi o mieluţă pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere şi alergau sprinten în soarele verii: „Mîna mea încălzită şi pîrlită de soarele de aici, îţi strînge mîna, credincios prieten”. Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese şi Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, aşezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă I-iu: un cîne ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tuşea moş Ciorîrdel, cînd nu horăia, alături de o puşcă străveche, parcă de pe vremea turcilor, care totuşi îşi păstrase prestigiul ei de puşcă. Şi mai erau încă. Subt streşina cerdacului, dormitor pe aripi lîngă dormitor, cuiburi de rîndunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup şi cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Şi în sfîrşit, ca nişte lebede bîlbîite, un cîrd de gîşte care clămpăneau şi prin somn. Aşa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să intre. Dar în ultima noapte intrase luna plină. Dintîi noaptea fusese neagră ca o mulţime de rîndunele, pană lîngă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă. Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rîndunele, descoperind trupul unei imensităţi de marmură antică. Asta se întîmpla tîrziu, mult după „noapte-bună”. gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............  https://latimp.eu/lorelei-de-ionel-teodoreanu-teatru-radiofonic-la-microfon-drama-1989/