Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL XXI   Doamna Pryor   În timp ce Shirley discuta cu Moore, Caroline urcă la etaj şi se duse la doamna Pryor. O găsi grozav de abătută. Nu sar fi zis că purtarea repezită a domnişoarei Keeldar o jignise; dar era evident că o rană lăuntrică îi învenina sufletul. Oricui având o altă fire decât a Carolinei, doamna Pryor i-ar fi părut insensibilă faţă de atenţiile blânde şi duioase cu care tânără fată încerca să-i aducă mângâiere; însă domnişoara Helstone ştia bine că oricât de neimpresionată sau puţin impresionată ar fi părut, le primea, le preţuia şi se lăsa alinată de ele. — Îmi lipseşte hotărârea şi încrederea în mine, spuse doamna Pryor în cele din urmă. Niciodată nu le-am avut. Totuşi, cred că până acum domnişoara Keeldar ar fi putut să-mi cunoască destul de bine firea, ca să ştie că totdeauna simt o nevoie aproape dureroasă de a proceda numai aşa cum se cuvine, de a face cele mai bune lucruri cu putinţă. Caracterul neobişnuit al acelei solicitări de-a lua hotărâri ma pus în încurcătură, mai ales după cele petrecute în timpul nopţii. Nu m-am putut hazarda să acţionez imediat în locul altuia; sper însă că n-are să iasă nimic într-adevăr rău din pricina lipsei mele de fermitate. În clipa aceea se auzi o bătaie sfioasă în uşa pe jumătate deschisă şi o voce înceată rosti: — Caroline. Vino puţin încoace! Domnişoara Helstone ieşi; dinaintea uşii stătea Shirley amărâtă, ruşinată, chinuită de regrete ca orice copil pocăit, întrebă: — Ce face doamna Pryor? — E cam deprimată, răspunse Caroline. — M-am purtat cu dânsa într-un chip cât se poate de ruşinos, cât se poate de egoist şi foarte lipsit de recunoştinţă, afirmă Shirley. Câtă neruşinare din partea mea să-i fac asemenea reproşuri pentru ceva ce, la urma urmei, nu era o greşeală, ci doar un exces de corectitudine! Dar regret din toată inima. Spune-i te rog asta şi întreab-o dacă poate să mă ierte. Caroline îşi îndeplini misiunea cu sufletul plin de bucurie. Doamna Pryor se sculă şi veni la uşă. Nu-i plăceau scenele; avea groază de ele, ca toţi oamenii timizi. Se mulţumi să spună cu glas tremurător: — Vino încoace, draga mea. Shirley intră înăuntru cam năvalnic. Îşi aruncă braţele în jurul fostei ei guvernante şi în timp ce o săruta din toată inima, zise: — Doamnă Pryor, ştiţi bine că trebuie să mă iertaţi. N-aş putea îndura pentru nimic în lume ca între noi să existe vreo neînţelegere. — N-am ce să-ţi iert. Te rog mult să trecem peste asta. Încheierea acestei întâmplări e încă o dovadă, mai limpede decât toate, că nu sunt în stare să fac faţă anumitor încercări. Şi acesta este simţământul dureros ce avea să rămână încrustat în mintea doamnei Pryor; de-acum încolo niciun efort depus de Shirley ori de Caroline nu va mai izbuti să-l şteargă. Putea să acorde iertare elevei care o jignise, dar nu putea să şi-o acorde sufletului ei neajutorat. Sortită ca în dimineaţa aceea să fie mereu solicitată, domnişoara Keeldar trebui iar să coboare la parter. Parohul fu cel dintâi vizitator. Îl întâmpină cu o însufleţită urare de bun sosit şi cu o şi mai însufleţită dojană; la amândouă se aştepta, şi fiind în culmea entuziasmului le primi pe amândouă cu aceeaşi inimă uşoară. În vremea acestei scurte vizite, uită cu totul să întrebe şi de nepoată: atacul, răzvrătiţii, fabrica, magistraţii, stăpâna conacului îi acaparaseră toate gândurile, dând la o parte chiar şi grija pentru legăturile de familie. Pomeni însă de rolul jucat de el însuşi şi de diaconul său în apărarea fabricii. — Mânia fariseilor se va revărsa asupra noastră din pricina celor ce am făcut în această împrejurare, spuse domnul Helstone. Dar desfid pe orice calomniator. M-am aflat acolo doar ca să apăr legea, să-mi îndeplinesc datoria de om şi de britan, iar pe acestea le socotesc întru totul potrivite cu calitatea de preot şi levit, luată în sensul ei cel mai înalt. Arendaşul dumneavoastră Moore, continuă preotul, a obţinut întreaga mea aprobare. N-aş avea cum să-mi doresc a vedea un comandant mai stăpân pe sine, niciunul mai hotărât. În afară de asta, omul a dovedit judecată sănătoasă şi bunsimţ; mai întâi fiind pe deplin pregătit pentru cele ce s-au întâmplat, iar în al doilea rând, după ce succesul i-a fost asigurat datorită planurilor lui bine puse la punct, pricepându-se să uzeze de victorie fără să abuzeze de ea. Unii dintre magistraţi sunt speriaţi zdravăn şi, ca toţi laşii, tind să devină cruzi; cu o admirabilă înţelepciune, Moore îi domoleşte. Până acum a fost foarte nepopular pe aici, pe la noi; dar ţineţi minte vorbele mele: de aci înainte un val de simpatie va porni către ei; oamenii îşi vor da seama că nu lau preţuit şi se vor grăbi să-şi îndrepte greşeala; iar el, la rândul său, când va vedea că oamenii sunt dispuşi să-i recunoască meritele, ne va arăta o atitudine mult mai îngăduitoare decât cea cu care ne-a milostivit până acum. Domnul Helstone tocmai se pregătea să adauge acestei cuvântări câteva remarci pe jumătate serioase, pe jumătate glumeţe, menite s-o pună în gardă pe domnişoara Keeldar în legătură cu unele zvonuri privind părtinirea arătată înzestratului ei arendaş, când clopoţelul de la uşă sună anunţând un nou vizitator şi curmă avântul glumeţ al preotului; iar cum celălalt vizitator se înfăţişa ca un domn mai în vârstă şi cu părul alb, cu chip încruntat şi priviri sfidătoare – fiind vorba, pe scurt, de vechea noastră cunoştinţă şi vechiul vrăjmaş al parohului, domnul Yorke – preotul şi levitul îşi înşfăcă pălăria, apoi, cu cel mai scurt rămas bun adresat domnişoarei Keeldar şi cea mai încruntată înclinare din cap către musafirul ei, părăsi brusc încăperea. Domnul Yorke nu se afla într-o stare sufletească senină şi nici nu-i trecu prin cap să cântărească vorbele prin care îşi exprima opinia cu privire la cele petrecute în timpul nopţii; Moore, magistraţii, soldaţii, conducătorii răzvrătiţilor, toţi şi fiecare în parte îşi primiră porţia de ocări; dar cuvintele cele mai tari – şi erau într-adevăr nişte adjective de cea mai pură obârşie din Yorkshire – le rezervă întru folosul popilor luptători, preotul şi diaconul „sângeroşi, demonici”. — Biserica, perora domnul Yorke, a ajuns la o frumoasă ananghie; nici nu se putea să nu ajungă aici când popii seapucă să se grozăvească printre soldaţi, să umble cu arme, gloanţe şi praf de puşcă şi să ridice vieţile unor oameni cu mult mai cinstiţi decât ei. — Dar ce ar fi făcut Moore dacă nimeni nu i-ar fi dat ajutor? întrebă Shirley. — Ar fi dormit aşa cum şi-a aşternut. — Ceea ce înseamnă că dumneavoastră l-aţi fi lăsat singur în faţa mulţimii aceleia dezlănţuite. Frumos. E un om foarte curajos; dar cea mai mare vitejie ce s-a putut afla vreodată într-o inimă de om ar putea fi de foarte puţin ajutor în faţa a două sute de vrăjmaşi. — Avea soldaţii; îi avea pe acei nefericiţi sclavi care pentru bani îşi închiriază sângele lor şi îl varsă pe al altora. — Îi insultaţi pe ostaşi aproape la fel de grav cum îi insultaţi şi pe clerici. Pentru dumneavoastră toţi cei care poartă haine roşii sunt nişte lepădături ale naţiei şi toţi cei în haine negre sunt şarlatanii acestei naţii. După dumneavoastră, domnul Moore, a făcut rău când a apelat la ajutorul armatei, şi încă şi mai rău când a acceptat orice fel de alt ajutor. Felul dumneavoastră de a vorbi duce la următoarea concluzie: ar fi trebuit să-şi lase fabrica şi viaţa la voia turbării unei adunături de descreieraţi conduşi pe căi greşite, iar domnul Helstone şi toţi ceilalţi domni din parohie ar fi trebuit să privească de pe margini, să vadă cum clădirea este rasă de pe faţa pământului şi proprietarul ei măcelărit, dar să nu mişte niciun deget pentru a salva ce poate fi salvat. — Dacă Moore s-ar fi purtat încă de la început cu oamenii lui aşa cum trebuie să se poarte un patron, aceia n-ar fi ajuns niciodată să aibă faţă de el simţămintele pe care le au. — Dumneavoastră vă vine uşor să vorbiţi, exclamă domnişoara Keeldar începând să se înfierbânte în apărarea cauzei arendaşului: dumneavoastră, un om a cărui familie trăieşte la Briarmains de şase generaţii, cu a cărui persoană oamenii au avut timp să se tot înveţe vreme de cincizeci de ani, care le cunoaşteţi apucăturile, prejudecăţile şi preferinţele. E uşor, într-adevăr, pentru dumneavoastră, să vă purtaţi aşa fel încât să nu-i jigniţi niciodată; însă domnul Moore a venit ca străin prin părţile astea; a venit sărac şi lipsit de prieteni, fără putinţa de a se sprijini pe altceva decât pe propria lui energie; fără să dispună pentru a-şi croi drum de altceva decât onoarea, talentul şi hărnicia sa. În asemenea împrejurări este desigur o crimă faptul că n-a reuşit să-şi facă dintr-o dată plăcute şi populare manierele care, conform firii lui, sunt mai grave şi mai potolite; că n-a izbutit să fie glumeţ, degajat şi afectuos cu o ţărănime străina, la fel cum sunteţi dumneavoastră în relaţiile cu concetăţenii dumneavoastră! A comis o greşeală de neiertat atunci când a introdus acele îmbunătăţiri şi n-a dat dovadă chiar de cea mai mare iscusinţă politică; n-a făcut aceste schimbări pe îndelete, treptat-treptat, şi cu aceeaşi scrupulozitate pe care ar fi arătat-o un mare capitalist! Şi pentru greşeli de soiul acesta trebuie neapărat să devină victimă a gloatelor dezlănţuite? Trebuie să-i fie contestat până şi dreptul de a se apăra? Şi oare aceia care poartă în piepturile lor inimă de bărbat (iar domnul Helstone – indiferent ce aţi spune dumneavoastră despre el – are o asemenea inimă) sunt sortiţi să fie ponegriţi ca răufăcători pentru că au stat alături de el – pentru că au riscat să apere cauza unuia singur împotriva a două sute? — Stai – stai puţin – linişteşte-te, rosti domnul Yorke şi zâmbi în faţa înflăcărării cu care Shirley îşi sporea năvala întrebărilor. — Să mă liniştesc! E cazul să ascult în linişte lucruri cares de-a dreptul năzbâtii – năzbâtii primejdioase? Nu. Ţin foarte mult la dumneavoastră, domnule Yorke, după cum bine ştiţi; dar urăsc din toată inima unele dintre principiile dumneavoastră. Toată această făţărnicie – iertaţi-mă, dar repet cuvântul – făţărnicie despre soldaţi şi preoţi îmi sună cât se poate de dezgustător în auz. Orice elogiu ridicol, iraţional adus unei anumite categorii, orice ponegrire a unei alte categorii, fie ea a militarilor ori a clericilor – orice gravă nedreptate făcută unui individ, fie el împărat sau cerşetor – îmi produce într-adevăr greaţă; orice aţâţare a unor categorii de oameni împotriva altora, orice ură a unui grup, orice tiranie deghizată în libertate – eu le resping şi mă spăl pe mâini. Dumneavoastră vă socotiţi filantrop; dumneavoastră vă credeţi un avocat al libertăţii; dar am să vă spun un lucru domnul Hall, parohul de la Nunnely, e un prieten mult mai sincer atât al oamenilor cât şi al libertăţii, decât Hiram Yorke, reformatorul de la Briarfield. Domnul Yorke n-ar fi suportat cu prea multă răbdare un astfel de limbaj din partea unui bărbat, nici un l-ar fi îngăduit vreunei femei; pe Shirley însă o socotea şi sinceră şi încântătoare, iar mânia asta exprimată pe faţă îl amuza; în plus, simţea o plăcere tainică auzind-o cum îşi apără arendaşul, fiindcă, după cum am lăsat să se înţeleagă mai înainte, interesele lui Robert Moore îi stăteau foarte aproape de inimă; mai mult decât atât, ştia bine că în cazul când ar fi vrut să se răzbune pentru severitatea cu care era tratat, mijloacele îi stăteau la dispoziţie; era convins că un singur cuvânt ar fi fost de ajuns ca s-o îmblânzească şi s-o reducă la tăcere, să-i acopere fruntea senină cu umbra roşie a ruşinii şi să-i ascundă strălucirea ochilor sub perdeaua pleoapelor şi genelor lăsate. — Ce altceva mai ai de spus? întrebă în clipa când vorbitoarea făcu o pauză, după câte se părea mai degrabă pentru a-şi trage răsuflarea decât din pricină că subiectul sau înfocarea i-ar fi ajuns la capăt. — De spus, domnule Yorke?! veni răspunsul din partea celei care acum se plimba cu pas grăbit de la un capăt la celălalt al salonului lambrisat. De spus! Aş mai avea eu multe de spus dacă mi-aş putea rândui gândurile într-o ordine raţională, ceea ce nu pot face niciodată. Am de spus că părerile dumneavoastră, ca şi acelea ale celor mai extremişti politicieni, sunt păreri pe care numai nişte oameni ce se situează pe o poziţie de iresponsabilitate le pot susţine; şi sunt pur şi simplu păreri menite să facă opoziţie, să se tot discute pe baza lor, străine de intenţia de a fi vreodată puse în practică. Dacă ar fi să ajungeţi mâine prim-ministru al Angliei, v-aţi lepăda imediat de ele. Îl insultaţi pe Moore fiindcă şi-a apărat fabrica; dacă aţi fi fost în locul lui şi aţi fi ţinut să vă păstraţi onoarea şi dreapta judecată, n-aţi fi putut proceda altfel. Îl ponegriţi pe domnul Helstone pentru orice ar face; domnul Helstone are păcatele lui: greşeşte câteodată, dar mult mai adesea procedează aşa cum se cuvine. Dacă ar fi să păstoriţi parohia Briarfield, repede v-aţi da seama că nu e treabă uşoară să duci la bun sfârşit toate activităţile binefăcătoare pentru parohie iniţiate şi continuate cu energie de predecesorul dumneavoastră. Tare mă mir că oamenii nu sunt în stare să se judece cu mai multă nepărtinire unii pe alţii şi pe ei înşişi. Când îi aud pe domnii Malone şi Donne pălăvrăgind despre autoritatea Bisericii, despre demnitatea şi pretenţiile preoţilor, despre respectul ce li se datorează în calitatea lor de clerici; când aud izbucnirile duşmăniei meschine pe care o poartă disidenţilor; de câte ori sunt martoră măruntelor şi prosteştilor înfumurări şi invidii cărora le dau glas aceşti domni; când pălăvrăgeala lor despre forme, tradiţii şi superstiţii îmi pătrunde în auz; când văd cu câtă neruşinare se poartă faţă de cei săraci şi cu câtă josnică servilitate faţă de bogaţi, îmi spun că Biserica anglicană a apucat într-adevăr pe un drum jalnic, că atât ea cât şi fiii ei au neapărată nevoie de reforme. Întorcându-mi mâhnită faţa de la turnurile catedralelor şi de la clopotniţele bisericilor săteşti – da, la fel de mâhnită ca un epitrop convins că biserica trebuie văruită, dar fără a avea mijloacele de a şi procura cele necesare – îmi aduc aminte de nesocotitele dumneavoastră ironii împotriva „episcopilor burduhănoşi”, a „popilor ghiftuiţi”, a „bătrânii noastre maici Biserica”, etc. Îmi aduc aminte cu câtă îndârjire îi ponegriţi pe toţi cei ce nu sunt asemenea dumneavoastră, cu câtă neîndurare condamnaţi categorii întregi de oameni şi indivizi izolaţi, fără să aveţi vreodată nici cea mai slabă înţelegere faţă de împrejurări şi de ispite; iar atunci, domnule Yorke, îndoiala îmi prinde în gheare inima şi mă face să mă întreb dacă există într-adevăr oameni îndeajuns de îngăduitori, de cumpăniţi şi drepţi pentru a li se încredinţa răspunderea reformării. Şi nu cred că dumneavoastră vă număraţi printre aceia. — Ai o părere proastă despre mine, domnişoară Shirley; până acum niciodată nu ţi-ai mărturisit atât de deschis gândurile. — Niciodată n-am avut prilejul; dar seri în şir am stat pe scăunelul ocupat de obicei de Jessy, alături de fotoliul dumneavoastră, în salonul din fund de la Briarmains, şi-am ascultat cu sufletul la gură cele ce spuneaţi, admirându-vă jumătate din cele afirmate şi răzvrătindu-mă împotriva celeilalte jumătăţi. Vă consider un minunat om vârstnic din Yorkshire, sir; sunt mândră că m-am născut în acelaşi ţinut şi în aceeaşi parohie ca şi dumneavoastră. Sunteţi un om deschis, integru, independent ca o stânca ce se înalţă de pe fundul mării; dar în acelaşi timp sunteţi aspru, nepoliticos, închistat şi neîndurător. — Nu cu cei săraci, fetiţo, nu faţă de umiliţii şi obidiţii pământului, numai cu cei fuduli şi orgolioşi. — Şi cine vă dă dreptul, sir, să faceţi asemenea diferenţieri. Om mai fudul şi mai orgolios decât dumneavoastră nu se află sub soare. Vă este uşor să vorbiţi cu blândeţe celor mai prejos de dumneavoastră, dar sunteţi prea fălos, prea ambiţios, prea duşmănos ca să puteţi vorbi politicos cu cei ce vă sunt mai presus. Toţi sunteţi însă la fel. Helstone e şi el mândru şi înţesat de prejudecăţi. Moore, deşi mai cumpănit şi decât dumneavoastră şi decât parohul nostru, e totuşi arogant, dur, şi, după cum socoate opinia publică, egoist. Ce bine este că mai există şi astfel de oameni ca domnul Hall, şi îi mai poţi întâlni din când în când – oameni cu inimă largă şi iubitoare, capabili să îndrăgească întreaga lor seminţie, care îi pot ierta pe alţii că sunt mai bogaţi decât ei, că le merge mai bine sau dispun de mai multă putere. Asemenea oameni pot fi mai puţin originali, poate că nu au un caracter atât de dârz ca dumneavoastră, dar sunt nişte prieteni mult mai buni ai omenirii. — Şi pentru când s-a hotărât? rosti domnul Yorke, ridicându-se de pe scaun. — Ce să se hotărască? — Cununia. — A cui cununie? — Doar cununia lui Robert Gérard Moore, Esq., de la Hollow’s Cottage, cu domnişoara Keeldar, fiică şi moştenitoare a răposatului Charles Cave Keeldar de la Fieldhead Hall. Shirley se uită la interlocutorul său şi obrajii începură să i se îmbujoreze; dar lumina din ochi nu-i pălea defel; strălucea cu tărie – da, ardea în adâncuri. — Asta e răzbunarea dumneavoastră, spuse ea rostind cuvintele rar şi răspicat; apoi adăugă: Ar fi oare o căsătorie nepotrivită, nedemnă de urmaşa răposatului Charles Cave Keeldar? — Fetiţo dragă, Moore este un gentleman, de neam ales şi sângele îi e la fel de albastru ca al meu sau al dumitale. — Şi noi punem preţ pe albăstrimea sângelui? Avem mândrie de familie, cu toate că cel puţin unul dintre noi e republican? Rămânând încă în faţa ei, Yorke se înclină. Buzele îi erau mute, dar ochii mărturiseau temeinicia acuzaţiei. Da – ştia ce este mândria de familie – puteai s-o vezi în întreaga lui purtare. — Moore este un gentleman, repetă Shirley înălţându-şi capul cu graţie voioasă. Se stăpâni însă. Părea că pe limbă îi năvălesc vorbe pe care nu voia să le rostească; dar în clipa aceea privirile ei spuneau multe; ce anume, Yorke încerca să citească, însă nu izbutea, vorbirea era acolo – vizibilă dar cu neputinţă de tradus; un poem, de un lirism arzător, însă într-o limbă necunoscută. Cu toate acestea nu era o poveste obişnuită, nu doar o izbucnire de simţăminte – nu o oarecare mărturisire de dragoste – toate acestea se vedeau limpede; era altceva, mai adânc şi mai greu de înţeles decât bănuise el; îşi dădu seama că răzbunarea lui nu-şi atinsese ţinta; şi simţea că Shirley triumfase, îl prinsese pe picior greşit, ruşinat, nedumerit; ea savura clipa aceea, nu el. — Iar dacă Moore este un gentleman, atunci nu poţi, fi decât o lady, prin urmare… — Prin urmare, nu va fi nicio inegalitate în unirea noastră? — Niciuna. — Mulţumesc pentru încuviinţare. Şi n-o să mai vreţi să ştiţi de mine, atunci când voi renunţa la numele de Keeldar, pentru a-l lua pe acela de Moore? În loc să răspundă, domnul Yorke o privi cu totul uluit. Nu izbutea să ghicească ce înseamnă înfăţişarea aceea a ei, dacă vorbea serios ori glumea. În trăsăturile mobile se vădea emoţie şi hotărâre, persiflare şi ironie, toate amestecate ca într-o joacă. — Nu te înţeleg, spuse şi se răsuci pe călcâie, dând să plece. Shirley râse: — Nu vă pierdeţi curajul, sir; ignoranţa asta o împărtăşiţi şi cu alţii. Dar socot că dacă Moore izbuteşte sa mă înţeleagă e de ajuns – nu credeţi? — Din partea mea, de-acum încolo Moore n-are decât să-şi vadă singur de treburi cum crede de cuviinţă: eu nu mă mai bag şi nu mă mai amestec. Un gând nou îi trecu prin minte domnişoarei Keeldar; înfăţişarea i se schimbă ca prin minune. Cu ochii dintr-o dată întunecaţi şi o severă imobilitate a trăsăturilor, îl întrebă: — Aţi fost vreodată rugat să vă amestecaţi? Îmi puneţi mie întrebări socotindu-mă împuternicită a altcuiva? — Doamne iartă-mă! Oricine o fi să se însoare cu dumneata trebuie să fie cu ochii în patru! Păstrează-ţi toate întrebările pentru Robert; eu nu mai răspund la niciuna. Rămâi cu bine, fetiţo!   Fiind o zi frumoasă, ori cel puţin plăcută - ceva nori pufoşi adumbreau soarele şi o ceaţă străvezie, dar nici răcoroasă şi nici umedă, se întinsese albastră peste coline – în vreme ce Shirley era ocupată cu musafirii, Caroline o convinsese pe doamna Pryor să-şi ia boneta şi şalul de vară şi să facă împreună cu ea o plimbare până la capătul cel îngust al vâlcelei. În locul acela, cele două margini ale vâlcelei se apropiau una de alta, începeau să se acopere cu tufişuri şi stejari piperniciţi şi alcătuiau o viroagă împădurită pe fundul căreia pârâul fabricii curgea nestăvilit, înspumat, gălăgios şi neastâmpărat, luptându-se cu bolovănişul, într-un şuvoi neliniştit şi învolburat, rozând malurile colţuroase şi frecându-se de rădăcinile pline de noduri. Aici, după ce te îndepărtai de fabrică vreo jumătate de milă, te puteai bucura de-o adevărată izolare; o găseai la umbra copacilor crescuţi în voia lor, o recunoşteai în ciripitul nenumăratelor păsărele cărora umbra aceea le oferea sălaş. Nu era un drum bătut; prospeţimea florilor de pădure arăta că rareori pas de om trece peste ele; belşugul trandafirilor sălbatici părea să sugereze că florile acelea îmboboceau, înfloreau şi se treceau sub oblăduirea singurătăţii, ca în haremul unui sultan. Aici puteai să vezi azurul încântător al clopoţeilor, iar în albul perlat al florilor ce spuzeau iarba puteai recunoaşte un fel de colţ de lume presărat cu stele. Doamnei Pryor îi plăceau plimbările liniştite; totdeauna ocolea drumul mare, căuta cărările lăturalnice şi drumeagurile izolate; prefera însă o unică tovărăşie în locul singurătăţii depline, fiindcă în singurătate devenea nervoasă; o teamă vagă de întâlniri nedorite tulbura bucuria hoinărelilor cu totul solitare. Alături de Caroline nu se mai temea însă de nimic; de îndată ce se îndepărta de aşezările omeneşti şi pătrundea în paşnica împărăţie a Naturii, întovărăşită de această prietenă plină de tinereţe, o schimbare prielnică părea să i se strecoare în cuget şi să-i strălucească în înfăţişare. Când se afla împreună cu Caroline – şi numai cu Caroline – ai fi zis că inima i se leapădă de o povară, fruntea i se descoperă de sub un văl şi înseşi gândurile i se eliberează dintr-o strânsoare; alături de ea devenea veselă; cu ea, câteodată, devenea tandră, ei îi împărtăşea cunoştinţele, îi dezvăluia scurte fragmente din propria-i experienţă, îi oferea prilejuri de a ghici ce fel de viaţă trăise, în ce măsură îşi cultivase mintea, cât de viguroasă îi era inteligenţa, care erau şi pe unde i se ascundeau părţile vulnerabile ale simţămintelor. Aşa de pildă, astăzi, în vreme ce îşi continuau plimbarea, doamna Pryor îi vorbea Carolinei despre păsările ce cântau prin copaci, îi arăta deosebirile dintre un soi şi altul, şi îi spunea câte ceva despre obiceiurile şi însuşirile fiecăreia. Toate aspectele naturii din Anglia păreau să-i fie familiare. Recunoştea fiece floare de câmp din preajma potecii: plante firave ce răsăreau pe lângă pietre sau se iţeau din crăpăturile zidurilor năruite de vreme - plante aproape neobservate până atunci de Caroline - primeau un nume şi erau înfăţişate fiecare cu proprietăţile ei; se părea că studiase în amănunţime botanica, mai ales în ce priveşte zestrea câmpiilor şi pădurilor Angliei. După ce ajunseră în capătul viroagei, se aşezară alături pe un prag de stâncă cenuşie şi acoperită de muşchi, răsărit la poalele unei coline verzi şi pieptişe ce se înălţa deasupra lor; doamna Pryor privi în jur şi vorbi despre locurile de acolo ca şi cum le-ar mai fi văzut cândva, odată, demult. Făcu aluzie la schimbările petrecute şi compară aspectele cu cele de prin alte părţi ale Angliei; şi în toate lăsa să se vadă, prin sfioase şi neintenţionate trăsături ale descrierii, un fin simţ al pitorescului, pricepere subtilă şi deosebirea frumosului de banal, multă forţă în comparaţiile dintre locurile sălbatice şi cele cultivate, dintre maiestuos şi searbăd, lucruri care dădeau vorbirii ei un farmec plin de culoare, cu atât mai plăcut eu cât era lipsit de orice pretenţii. Felul acela de încântare respectuoasă cu care asculta Caroline – atât de sincer, atât de liniştit şi totuşi atât de evident – stârni în cugetul doamnei Pryor o însufleţire caldă. Cu aspectul ei exterior atât de rezervat şi puţin atractiv, cu expresia neîncrezătoare şi purtările necomunicative, probabil că doamna Pryor rareori avusese prilej să vadă ce înseamnă a trezi interesul cuiva pe care şi ea putea să-l iubească, să citească în ochii altuia afecţiune caldă şi preţuire plină de admiraţie. O încânta, fără îndoială, conştiinţa faptului că o tânără către care s-ar fi părut – judecând după expresia emoţionată a ochilor şi trăsăturilor feţei – că şi inima ei năzuieşte cu un impuls afectuos, o priveşte ca pe o călăuzitoare şi se apropie de ea ca un prieten. Arătând un interes mai accentuat decât îşi îngăduia de obicei, se aplecă înspre tânără însoţitoare, îi ridică de pe frunte o şuviţă de un castaniu pal scăpată de sub stăpânirea pieptenului, şi spuse: — Sper din toată inima că adierea asta alinătoare ce coboară dinspre coline are să-ţi priască, draga mea Caroline; as fi bucuroasă să văd mai multă culoare în obrajii dumitale, dar probabil că n-ai fost niciodată rumenă la faţă. — Cândva am avut obrajii roşii, răspunse zâmbind domnişoara Helstone. Mi-aduc aminte de-acum un an-doi, când mă uitam în oglindă şi vedeam un chip cu totul deosebit de cel pe care îl văd astăzi – mai rotund şi mai roz. Dar când suntem tineri, adăugă fata de optsprezece ani, viaţa ne este mai uşoară şi minţile mai ferite de griji. — Nu cumva, urmă doamna Pryor, făcând eforturi să-şi stăpânească tiranica timiditate ce o reţinea, chiar în împrejurări atât de favorabile, să încerce a cerceta în inima altuia, nu cumva, la o asemenea vârstă, îţi faci griji cu privire la viitor? Te rog crede-mă pe mine: e mai bine să le alungi. Lasă viitorul să se îngrijească singur de ale sale. — E-adevărat, dragă doamnă; nu grijile de viitor mă chinuie pe mine. Relele din ziua de astăzi sunt apăsătoare – prea apăsătoare, şi ard de dorinţa de a scăpa de ele. — Adică – răul din ziua de azi; adică – probabil că unchiul dumitale nu e – găseşti că e greu de înţeles - nu apreciază… Doamna Pryor nu izbuti să-şi închege fraza frântă; nu ştia cum să facă şi în ce fel să procedeze pentru a întreba dacă nu cumva domnul Helstone se purta prea aspru cu nepoata, dar Caroline înţelese şi dădu răspuns: — Nu, nici vorbă de aşa ceva; eu şi unchiul ne înţelegem foarte bine; nu ne certăm niciodată – n-aş spune că e aspru – niciodată nu mă mustră. Uneori doresc într-adevăr ca vreo fiinţă de pe lumea asta să mă iubească; dar n-aş putea să spun că vreau ca tocmai el să ţină la mine mai mult decât ţine. Când eram copil, probabil am simţit nevoia să mi se dea atenţie, însă numai slujnicele erau foarte drăguţe cu mine; însă când oamenii sunt multă vreme indiferenţi faţă de noi, începem şi noi să devenim indiferenţi faţă de indiferenţa lor. Stă în firea unchiului meu să nu acorde atenţie femeilor şi fetelor - afară de cazul când e vorba de doamne pe care le întâlneşte în societate; el nu se mai poate schimba, iar eu nici n-aş dori să se schimbe, în ce mă priveşte pe mine. Dacă în ziua de azi mi-ar arăta multă afecţiune, teamă mi-e că naş simţi decât stinghereală şi frică. Dar ştiţi, doamnă Pryor, nu prea înseamnă că trăieşti atunci când stai şi măsori timpul aşa cum mi se întâmplă mie în casa parohială. Ceasurile trec şi într-un fel sau altul le fac şi eu faţă, dar asta nu înseamnă că trăiesc. Suport existenţa, însă rareori mă bucur de ea. De când domnişoara Keeldar şi dumneavoastră aţi venit încoace sunt – era să spun mai fericită – dar asta n-ar fi adevărat. Şi se opri. — Cum adică? În ce fel n-ar fi adevărat? O iubeşti pe domnişoara Keeldar, nu-i aşa, draga mea? — Ţin foarte mult la Shirley; o şi iubesc şi o şi admir; dar mă aflu într-o situaţie foarte dureroasă; din motive pe care nu le pot explica, vreau să plec de aici şi să uit locurile astea. — Mi-ai spus mai demult că ai vrea să intri undeva guvernantă; dar, draga mea, dacă îţi aduci aminte, nu te-am încurajat în privinţa asta. Eu însămi am fost guvernantă, mare parte din viaţă. Faptul că am cunoscut-o pe domnişoara Keeldar a fost pentru mine o incomparabilă fericire; însuşirile deosebite şi firea ei încântătoare au făcut din slujba mea o treabă foarte uşoară: însă în tinereţe, înainte de a mă fi măritat, am trecut prin încercări aspre, dureroase. Nu mi-ar plăcea ca – nu mi-ar plăcea deloc să treci şi dumneata prin încercări asemănătoare. Soarta a făcut să ajung la o familie grozav de încrezută şi sigură de nobleţea neamului şi de superioritatea intelectuală a componenţilor ei, iar toţi aceştia credeau că „la ei se distingea cu uşurinţă” o înzestrare deosebit de bogată în ce priveşte „virtuţile creştine”; că inimile tuturor erau purificate şi spiritele într-o excepţională stare de disciplină riguroasă. Foarte curând mi s-a dat să înţeleg că „nefiind egală cu ei“ naveam cum mă aştepta „să le câştig simpatia”. Nimeni nu făcea niciun efort pentru a-mi ascunde că sunt socotită o „povară şi piedică în societate”. Domnii, mi-am dat repede seama, mă considerau un fel de „femeie tabu”, faţă de care „le era interzis să manifeste atenţiile obişnuite acordate sexului slab”, dar care totuşi „îi deranja ieşindu-le deseori în cale”. Doamnele de asemenea îmi arătau pe faţă că mă socotesc „o pacoste”. Mi s-a pus la fel în vedere că slujitorii mă „detestă”; de ce, niciodată n-am putut să înţeleg. Mi s-a mai spus că elevii mei „oricât de mult ar putea ei să mă iubească şi oricât de mult interes aş arăta eu în grija ce le-o port, nu pot să fie prieteni cu mine”. Mi se dădea să înţeleg că trebuie să „trăiesc retrasă, şi cu niciun preţ să nu depăşesc vreodată linia invizibilă, dar rigidă, care stabilea deosebirile dintre mine şi stăpânii mei”. În casa aceea, viaţa mi-a fost sedentară, însingurată, nefirească, tristă şi trudnică. Îngrozitoarea înăbuşire a dragostei de viaţă, obsesia permanentă a faptului că nu ai prieteni şi nu ai un cămin, obsesie izvorâtă din această stare de lucruri, începuseră de mult să aibă urmări dăunătoare asupra constituţiei mele – m-am îmbolnăvit. Stăpâna casei mi-a spus cu răceală că nu eram decât o victimă a „vanităţii rănite”. Mi-a dat de înţeles că în cazul în care nu voi face eforturi pentru a-mi înăbuşi acea „păgână nemulţumire”, nu voi înceta „să mă răzvrătesc împotriva rânduielilor stabilite de Dumnezeu”, nu mă voi întoarce cu inimă senină la adânca umilinţă potrivită cu starea mea, e mai mult decât probabil că „mintea mi se va destrăma”, iar stânca de care s-au lovit şi au naufragiat majoritatea celor de-o seamă cu mine, morbida supraapreciere a propriei persoane – toate acestea îmi vor pecetlui soarta – voi muri internată într-o casă de nebuni. Nu i-am dat niciun răspuns doamnei Hardman; ar fi fost de prisos. Dar într-o bună zi am făcut unele remarci în faţa fiicei sale mai mari, şi mi s-a răspuns astfel: Da, recunoaşte, meseria de guvernantă prezintă anumite greutăţi; „fără îndoială că te pune la unele încercări; dar”, a subliniat atunci într-un fel care mă face să zâmbesc acum, când îmi aduc aminte, „aşa trebuie să fie. Dânsa (domnişoara H.) nu credea, nu spera şi nici nu dorea să vadă asemenea greutăţi înlăturate; căci dată fiind însăşi natura obiceiurilor, sentimentelor şi prejudecăţilor englezeşti un astfel de lucru nu e cu putinţă. Guvernantele”, a observat domnişoara, „trebuie totdeauna ţinute într-un soi de izolare; este singurul mijloc de a menţine acea distanţă impusă de sobrietatea obiceiurilor englezeşti şi de buna-cuviinţă ce domneşte în familiile engleze”. Mi-aduc aminte că am oftat adânc atunci când domnişoara Hardman a plecat de lângă patul meu; a auzit, s-a întors, şi mi-a spus cu severitate: „Mi-e teamă, domnişoară Gray, că ai moştenit mai mult decât din plin cel mai rău dintre păcatele vicioasei noastre firi omeneşti - păcatul mândriei. Eşti mândră, şi de aceea eşti şi nerecunoscătoare. Mama îţi plăteşte o leafă frumoasă; iar dacă ai avea un bun-simţ obişnuit, ai încerca plină de recunoştinţă să te împaci cu tot ce e obositor de îndeplinit şi neplăcut de îndurat, de vreme ce pentru leafa asta merită s-o faci.” Draga mea, domnişoara Hardman era o tânără foarte autoritară şi cu însuşiri dintre cele mai alese; fără îndoială că aristocraţia este o clasă deosebită – atât din punct de vedere fizic, cât şi moral şi intelectual, ca o tory înverşunată ce sunt, recunosc asta. Nu pot să-ţi descriu demnitatea din glasul şi ţinuta ei în vreme ce îmi vorbea astfel; totuşi, mi-e teamă că era egoistă, draga mea. Niciodată nu mi-a plăcut să spun vorbe rele despre cei de rang mai înalt decât mine; dar cred că era puţin cam egoistă. Îmi aduc aminte, continuă doamna Pryor după o pauză, încă una din remarcile domnişoarei Hardman, pe care o rostea cu un aer maiestuos. „NOI”, obişnuia să spună — “NOI” avem nevoie de nesocotinţele, extravaganţele, greşelile şi crimele unora dintre înaintaşii noştri ca să se arunce sămânţa din a cărei rodire să putem pe urmă culege recolta de guvernante. Fiicele negustorilor, oricât de aleasă educaţie ar primi, rămân în mod obligatoriu prost crescute, şi prin urmare nepotrivite să ajungă a locui în casele NOASTRE, ori îndrumătoare ale minţilor şi personalităţii copiilor NOŞTRI. Totdeauna vom prefera să alegem pe cele din aceeaşi tagmă ca a NOASTRĂ, care au fost născute şi crescute oarecum în acelaşi rafinament ca şi NOI ÎNŞINE. — Probabil că domnişoara Hardman se credea cu mult deasupra semenilor ei, doamnă, de vreme ce susţinea că până şi nenorocirile abătute asupra lor şi crimele săvârşite de ei erau necesare pentru a le aduce foloase. Spuneţi că era credincioasă: credinţa ei trebuie să fi fost asemeni celei a fariseilor, care mulţumeau lui Dumnezeu că nu sunt la fel cu ceilalţi oameni, nici măcar la fel cu vameşii. — Draga mea, n-o să discutăm acum treaba asta. Aş fi ultimul om de pe lume în stare să doresc a-ţi strecura în minte vreun simţământ de nemulţumire faţă de ce ţi-a fost sortit în viaţă, sau de invidie ori nesupunere împotriva maimarilor tăi. Totala supunere faţă de autorităţi, respectul plin de grijă faţă de cei mai buni decât noi (şi prin asta înţeleg, desigur, şi clasele mai sus-puse ale societăţii) sunt, după câte cred eu, indispensabile pentru bunăstarea oricărei comunităţi. Tot ce am vrut să-ţi spun, draga mea, este că ai face mai bine să nu încerci să ajungi guvernantă, fiindcă îndatoririle unei astfel de situaţii ar fi mult prea grele pentru constituţia dumitale. N-am avut de gând să suflu o vorbă nerespectuoasă împotriva doamnei sau domnişoarei Hardman; atât doar că, amintindu-mi de propria mea experienţă, mi-e cu neputinţă să nu mă gândesc ce s-ar întâmplă cu dumneata dacă ai ajunge într-o situaţie asemănătoare; o vreme te-ai lupta vitejeşte cu soarta; pe urmă suferinţele te-ar doborî, şi n-ai mai avea puteri să-ţi îndeplineşti îndatoririle; şi te-ai întoarce acasă – dacă ai mai avea o casă – într-adevăr zdrobită. Pe urmă ar veni anii aceia de chin, cărora numai infirmii şi prietenii lor intimi le pot intui deznădejdea şi cunoaşte povara: slăbiciunea şi prăbuşirea ar urma să încheie capitolul. Asta este povestea multor vieţi; nu pot admite să fie şi a dumitale. Draga mea, dacă îţi face plăcere, ar fi bine să ne plimbăm puţin. Amândouă se ridicară şi păşiră domol pe iarba unei terase naturale de la marginea râpei. — Draga mea, reîncepu nu peste multă vreme doamna Pryor, şi pe când vorbea, un fel de repezeală timidă, stânjenită, i se vădea în gesturi, tinerele, mai ales acelea cu care natura a fost mărinimoasă – deseori – de multe ori – fac planuri – se gândesc – se gândesc la viitor - la căsătorie, ca încununare şi ţel al speranţelor. Aici se opri. Caroline îi veni imediat în ajutor, arătând mult mai mult curaj şi stăpânire de sine în abordarea acestui subiect de temut. Răspunse cu o energie calmă, care o făcu pe doamna Pryor să tresară: — Sigur că se gândesc; şi e natural să fie aşa. Se gândesc la căsătoria cu un om iubit ca la cea mai luminoasă – singura soartă luminoasă ce le poate sta în faţă. Credeţi că greşesc? — Vai, draga mea! exclamă doamna Pryor împreunându-şi mâinile; şi din nou tăcu. Caroline îndreptă o privire curioasă, cercetătoare către chipul prietenei sale şi văzu că era foarte agitat. Draga mea, continuă în şoaptă, viaţa nu-i decât o amăgire. — Dar nu şi dragostea! Dragostea e ceva adevărat - cel mai adevărat şi cel mai trainic – cel mai dulce şi totuşi cel mai amar dintre toate lucrurile pe care ne e dat să le cunoaştem. — Draga mea – e foarte amar. Şi se spune că e rezistent – rezistent ca moartea! Cele mai multe dintre deşertăciunile vieţii sunt rezistente. Cât despre dulceaţă, nimic nu e la fel de trecător; întâlnirea cu ea durează un singur moment – cât ai clipi din ochi; durerea rămâne pentru vecie. S-ar putea să piară în zorii eternităţii, dar te chinuie toată vremea în adâncurile nopţii. — Da, te chinuie toată vremea, încuviinţă Caroline; afară de cazul când e o dragoste împărtăşită. — Dragoste împărtăşită! Draga mea, poveştile romanţioase ascund în ele mari primejdii. Sper că nu citeşti asemenea lucruri? — Câteodată, ori de câte ori îmi cade vreuna în mână, o citesc. Dar cei care scriu poveştile astea probabil că nu ştiu nimic despre dragoste, cel puţin aşa s-ar zice după felul cum o înfăţişează. — Absolut nimic, draga mea! conveni doamna Pryor cu înfocare. Şi nici despre căsătorie; iar falsele tablouri zugrăvite de ei pe astfel de teme nu pot fi condamnate cu destulă asprime. N-au nimic de-a face cu realitatea; nu-ţi arată decât suprafaţa verde şi ispititoare a mlaştinii, fără să-ţi arate drept şi adevărat nicio părticică din primejdia de moarte ce se ascunde dedesubt. — Dar nu întotdeauna e vorba de o mlaştină, protestă Caroline. Există şi căsnicii fericite. Când dragostea e reciprocă şi sinceră, când sufletele se află în armonie, căsnicia trebuie să fie fericită. — Niciodată nu e pe de-a întregul fericită. Doi oameni nu pot niciodată alcătui cu adevărat o, singură fiinţă; există, probabil, putinţa de a fi mulţumit, în anumite condiţii speciale, aşa cum rareori se pot întâlni; dar totdeauna e la fel de bine să nu înfrunţi un asemenea risc; e posibil să comiţi greşeli fatale. Fii mulţumită, draga mea; şi s-ar cuveni ca toţi cei necăsătoriţi să se bucure de libertatea lor. — Repetaţi întocmai cuvintele unchiului meu! exclamă Caroline cu glas mâhnit şi nedumerit. Vorbiţi ca doamna Yorke în clipele sale cele mai întunecate; ca domnişoara Mann când e în dispoziţia cea mai acrită şi mai ipohondrică. Asta e ceva cumplit! — Nu. E numai adevărat. Vai, copilule drag! N-ai trăit decât dimineaţa plăcută a vieţii; de-abia de-acum încolo te aşteaptă arşiţa obositoare a amiezii, tristeţea serii şi noaptea cea fără de soare! Spui că domnul Helstone vorbeşte la fel ca mine; iar eu mă întreb ce fel ar vorbi doamna Matthewson Helstone dacă s-ar mai afla încă în viaţă. Dar a murit! A murit! — Şi, din păcate, chiar tatăl şi mama mea… strigă deodată Caroline, zguduită de-o tristă aducere-aminte. — Ce-i cu ei? — Nu v-am spus niciodată că s-au despărţit? — Am auzit despre treaba asta. — Prin urmare trebuie să fi fost foarte nefericiţi. — După cum vezi, toate faptele vin în sprijinul spuselor mele. — În cazul ăsta n-ar trebui să mai existe căsătorie. — Ba ar trebui, draga mea, fie şi numai pentru a dovedi că viaţa asta nu e decât un simplu stagiu de ucenicie, în timpul căruia nu poţi avea parte nici de odihnă şi nici de răsplată. — Dar căsnicia dumneavoastră, doamnă Pryor? Doamna Pryor se închirci şi se cutremură ca şi cum un deget aspru i-ar fi fost apăsat pe un nerv lipsit de înveliş. Caroline înţelese că atinsese ceva ce nu putea să îndure nici cel mai slab contact. — Căsnicia mea a fost nefericită, spuse doamna adunându-şi în cele din urmă curajul. Şi totuşi… Se feri să continue. — Şi totuşi, sugeră Caroline, nu în întregime nenorocită. — Nu în consecinţe, cel puţin. Nu, adăugă pe un ton mai împăcat. Dumnezeu amestecă uneori balsamul îndurării chiar şi în sticluţa celei mai cumplite dintre nenorociri. El poate întoarce în aşa fel şirul întâmplărilor, încât din aceeaşi faptă oarbă şi nechibzuită de unde izbucneşte blestemul revărsat asupra unei jumătăţi din viaţa noastră, să izvorască binecuvântarea pentru vremea ce ne-a mai rămas de trăit. Şi-apoi, trebuie să recunosc deschis că sunt o fire ciudată – departe de a fi uşor de suportat, sunt lipsită de tact şi în unele privinţe chiar excentrică. N-ar fi trebuit să mă mărit niciodată; firea mea nu e dintre acelea care îşi pot cu uşurinţă găsi o copie, sau capabile de a se contopi cu un contrast. Eram pe deplin conştientă de inaptitudinea mea; şi de n-aş fi fost atât de nenorocită ca guvernantă, niciodată nu m-aş fi măritat; iar apoi… Ochii Carolinei îi cereau să continue, implorau să spargă norul gros de deznădejde pe care cuvintele mai înainte rostite păruseră să-l întindă asupra vieţii. — Iar apoi, draga mea. Mr… Adică domnul cu care m-am măritat, era, probabil, un personaj mai degrabă excepţional decât obişnuit. Aş dori, cel puţin, ca experienţa unui cât mai mic număr de oameni să fie asemănătoare cu a mea, şi un cât mai mic număr de oameni să sufere aşa cum am suferit eu. Aproape că mi-am pierdut minţile; uşurarea părea atât de imposibilă, îndreptarea stării mele atât de irealizabilă! Dar, draga mea, n-aş vrea deloc să te descurajez, nu vreau decât să previn, şi să dovedesc că cei necăsătoriţi n-ar trebui să fie prea nerăbdători să-şi schimbe situaţia, de vreme ce ar fi cu putinţă să facă un schimb foarte prost. — Vă mulţumesc, draga mea doamnă, vă înţeleg perfect binevoitoarele dumneavoastră intenţii; dar pentru mine nu există nicio primejdie să cad în greşeala la care vă referiţi. Eu, cel puţin, nu mă gândesc câtuşi de puţin la căsătorie, şi tocmai din pricina asta aş vrea să-mi creez o situaţie prin alte mijloace. — Scumpa mea, ascultă-mă pe mine. M-am gândit mult la cele ce vreau să ţi le spun astăzi; fiindcă într-adevăr le-am tot frământat în mintea mea încă de când mi-ai spus prima dată că vrei să-ţi faci o situaţie. După cum ştii, acum stau împreună eu domnişoara Keeldar, în calitate de însoţitoare. Dacă o să se mărite (şi are să se mărite în scurt timp, fiindcă prea multe semne mă duc înspre concluzia asta) n-am să-i mai fiu de folos în calitatea pomenită. Trebuie să-ţi spun că sunt oarecum independentă, am mijloacele mele de existenţă datorită în parte economiilor pe care le-am făcut şi în parte unei moşteniri primite acum câtva timp; indiferent când voi pleca de la Fieldhead, o să-mi găsesc o casă unde să mă stabilesc; mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc în singurătate, şi nam rude pe care să le pot primi în intimitatea cuibului meu; fiindcă, aşa cum de bună seamă ai observat singură şi după cum ţi-am mărturisit şi eu, obiceiurile şi gusturile mele îşi au curiozităţile lor. Nu cred că mai e nevoie să-ţi spun cât de mult ţin la dumneata; în preajma dumitale mă simt mai fericită decât am fost vreodată alături de orice altă fiinţă omenească (cuvintele din urmă fură rostite cu deosebită elocinţă). Aş considera tovărăşia dumitale ca pe un preascump privilegiu – un privilegiu nepreţuit, o mângâiere, o binecuvântare. Şi-atunci ai să vii la mine. Caroline, mă refuzi? Îmi îngădui să sper c-ai putea să mă iubeşti? Şi după aceste două întrebări neaşteptate, se opri. — Dar vă iubesc cu adevărat! fu răspunsul. Mi-ar face plăcere să stau cu dumneavoastră; însă sunteţi mult prea drăguţă. — Tot ce am, urmă doamna Pryor, am să-ţi las dumitale; o să ai tot ce-ţi trebuie, dar să nu mai spui niciodată că sunt prea drăguţă. Asta îmi zdrobeşte inima, copila mea! — Cum aşa, doamnă dragă – atâta generozitate - n-am niciun drept… — Nu mai vorbi! Să nu mai vorbeşti despre lucrurile astea – sunt lucruri pe care nu suportăm să le auzim. E întradevăr târziu ca s-o iau de la capăt, dar s-ar putea să mai trăiesc vreo câţiva ani. N-am cum şterge trecutul, dar nu-i cu neputinţă ca un timp oarecare încă să-mi mai aparţină viitorul! Doamna Pryor părea foarte agitată. Lacrimi grele îi sticleau în ochi şi i se scurseră pe obraji. Caroline o sărută duios şi mângâietor şi îi spuse cu glas domol: — Vă iubesc foarte mult. Nu mai plângeţi. Dar întreagă fiinţa doamnei Pryor părea zguduită. Se aşeză, îşi sprijini capul pe genunchi şi plânse în hohote. Nimic nu putu s-o liniştească până ce furtuna lăuntrică nu se potoli de la sine şi chinul luă sfârşit. — Biată copilă! murmură sărutând-o la rândul ei pe Caroline. Sărmana mea mieluşică stingheră. Haide, spuse deodată tresărind. Haide, trebuie să ne întoarcem acasă! La începutul drumului doamna Pryor merse foarte repede; dar treptat se potoli, îşi reluă gesturile obişnuite şi reveni la pasul ei caracteristic – unul aparte, aşa cum îi erau toate mişcările – iar la vremea când pătrunseră pe poarta de la Fieldhead era pe de-a întregul ea însăşi; aspectul exterior arăta ca de obicei: liniştit şi sfios.    

CAPITOLUL XXV   Bate vântul dinspre apus   Cei destul de îndrăzneţi să se adreseze cu atâta ardoare divinităţii nu capătă întotdeauna darul cerut. Se poate întâmplă ca noapte după noapte sudorile agoniei să izvorască întunecând fruntea bolnavului; cel ce se roagă poate să strige după îndurare cu acel glas fără sunet folosit de suflet când se adresează Nevăzutului. Şi poate cerşi: „Cruţă-l pe cel atât de drag inimii mele. Tămăduieşte lumina vieţii mele. Nu smulge de lângă mine ceea ce dragostea îndelungată a făcut să fie una cu întreaga-mi fiinţă. Dumnezeule al cerurilor şi al pământului, apleacă-ţi urechea – auzi-mă – milueşte-mă!“ Iar după atâta strigăt şi zbuciumare, soarele se poate înălţa pe cer ca să-l vadă aproape răpus. Aceiaşi zori de ziuă, care obişnuiau să-l salute cu murmurele zefirilor, cu triluri de ciocârlii, pot să se desprindă acum, cu întâiele lor freamăte, de pe buzele dragi lipsite de culoare şi reci. „Vai! Ce noapte chinuitoare am avut. Azi-dimineaţă mă simt şi mai rău. Am încercat să mă ridic. Şi nu pot. Visuri cu totul neobişnuite m-au torturat.” Pe urmă cel ce veghează se apropie de perna bolnavului şi vede o ciudată şi nouă alcătuire a trăsăturilor binecunoscute, simte numaidecât cum se apropie acele clipe de neîndurat, ştie că e voia Domnului ca idolul său să fie zdrobit, şi îşi lasă capul în piept, îşi supune sufletul sentinţei pe care nu are cum o ocoli şi pe care abia de izbuteşte s-o suporte. Fericita doamnă Pryor! Încă se mai ruga, fără să ştie că soarele de vară se ridicase deasupra colinelor, când copilul i se deşteptă lin în braţele sale. Niciun geamăt sfâşietor şi inconştient – acel sunet în stare să ne sleiască atât de adânc puterile, încât chiar dacă am jurat să fim tari, un val de lacrimi nestăpânite ia cu sine jurământul – nu îi vesti deşteptarea. Şi niciun răstimp de apatie neînsufleţită nu îi urmă. Cele dintâi vorbe rostite nu erau acelea ale înstrăinaţilor de lumea noastră şi cărora începe să li se îngăduie a rătăci pe tărâmuri necunoscute celor vii. Era limpede: Caroline îşi aducea perfect aminte ce se întâmplase. — Mămico, am dormit atât de bine! N-am visat şi nu m-am trezit decât de două ori. Doamna Pryor se ridică brusc, pentru ca fiica să nu-i pontă vedea lacrimile de bucurie ce îi năpădiseră ochii la auzul drăgăstosului cuvânt „mămico” şi binevenita linişte ce le urmase Multe zile în şir mama nu îndrăzni să se bucure decât cu teamă în suflet. Prima reîntremare păruse asemeni pâlpâirii unei lămpi ce stă să se stingă; dacă flacăra se înalţă luminoasă pentru o clipă, în cea următoare, rămasă fără vlagă, se-ascunde în căciulă. Epuizarea urma numaidecât după vioiciune. Toată vremea erau vizibile emoţionante sforţări de a arăta mai bine, dar prea adesea puterile refuzau să dea ascultare voinţei; prea adesea încercările de a face faţă eşuau strădaniile de a mânca, de a vorbi, de a părea voioasă nu dădeau roade. Se scurseră ceasuri nenumărate în răstimpul cărora doamna Pryor se temea că strunele vieţii nu mai rezistau la încordare, deşi momentul când aveau să plesnească putea fi amânat. În vremea asta mama şi fiica păreau să fi fost pe deplin date uitării în împrejurimi. Era către sfârşitul lui august: vremea se păstra frumoasă, adică rămânea foarte secetoasă şi cu foarte mult praf, fiindcă un vânt uscat din răsărit suflase fără contenire în ultima lună; şi foarte senină, de asemenea, deşi un fel de abur palid atârna în văzduh părând să răpească orice adâncime cerului, orice prospeţime verdeţii câmpurilor şi orice strălucire luminii zilei. Aproape toate familiile din Briarfield plecaseră în vreo călătorie. Domnişoara Keeldar şi prietenii ei se duseseră la mare; la fel întreg clanul doamnei Yorke. Domnul Hall şi Louis Moore, între care, probabil ca urmare a similitudinilor de vederi şi de temperament, se legase o spontană şi strânsă prietenie, plecaseră „în nord” să facă pe jos o excursie în ţinutul Lacurilor. Până şi Hortense, care fără îndoială ar fi fost bucuroasă dacă ar fi rămas s-o ajute pe doamna Pryor la îngrijirea bolnavei, fusese cu atâta stăruinţă rugată de domnişoara Mann s-o întovărăşească din nou la Wormwood Wells, unde nădăjduia să-şi mai îndulcească suferinţele mult înrăutăţite de vremea neprielnică, încât se simţise obligată să se supună; şi într-adevăr, nu-i stătea în fire să refuze rugămintea ce făcea apel la bunătatea ei şi totodată – prin recunoaşterea unei stări de dependenţă – îi măgulea amorulpropriu. Cât despre Robert, de la Birmingham trebuise să se ducă la Londra, unde încă se mai afla. Atâta vreme cât suflarea pustiurilor asiatice usca buzele şi înfierbânta vinele Carolinei, restabilirea ei fizică nu putea ţine pasul cu refacerea liniştii sufleteşti; dar veni o zi când vântul încetă să mai suspine la frontonul dinspre răsărit al casei parohiale şi la fereastra turnului bisericii. Un nor micuţ cât o mână omenească se înălţă către apus; răbufniri de vânt venite tot dintr-acolo îl împinseră înainte şi-l făcură să se lăţească; vremea ploioasă şi furtunoasă se înstăpâni pentru un timp. Când toate astea se sfârşiră, soarele se arătă plin de veselie, cerul îşi recâştigă azurul şi pământul verdeaţa; livida nuanţă holerică se şterse de pe chipul naturii: colinele se înălţau limpezi de-a lungul zărilor, eliberate de sub aburul palid aducător de friguri. Tinereţea îi putu fi acum de oarecare folos Carolinei şi la fel se arătară şi îngrijirile mamei: amândouă – încoronate de binecuvântarea Domnului, trimisă pe aripile adierilor limpezi ale vântului dinspre apus ce se strecurau alinătoare şi proaspete prin veşnic deschisa fereastră a camerei – îi reînsufleţiră puterile multă vreme aproape stinse. În cele din urmă doamna Pryor îşi dădu seama că nădejdile prindeau pe-ncetul temei: începuse o adevărată şi vizibilă convalescenţă. Nu numai că zâmbetul Carolinei devenise mai luminos şi întreaga stare sufletească mai senină, dar o anumită expresie i se ştersese de pe chip şi din priviri – o expresie dureroasă şi de nedescris, dar uşor de reamintit de către cei ce urmăriseră evoluţia primejdioasei boli. Cu mult înainte ca vlăguitele trăsături ale chipului ei să înceapă a se împlini, sau culorile ofilite să înceapă a se înviora, se petrecu o schimbare mai subtilă: toate deveniră mai blânde şi mai calde. În loc de o mască de marmură şi nişte ochi sticloşi, doamna Pryor văzu sprijinită de pernă o faţă palidă şi destul de vlăguită, poate mai trasă decât arătase înainte, dar mai puţin jalnică: fiindcă acum era vorba de o fată bolnavă dar în viaţă – nu de un simplu mulaj alb, statuar şi împietrit. La fel, în ultima vreme nu mai cerea întruna de băut. Cuvintele „Mi-e tare sete“ încetară de a-i fi unica lamentare. Uneori, după ce înghiţea câte ceva, mai spunea şi că a întremat-o; nu orice îmbiere la mâncare îi era la fel de silnică; câteodată chiar putea fi convinsă să-şi exprime o preferinţă. Cu câtă plăcere înfiorată şi grijă clocotind de dragoste îi pregătea mama bucatele alese! Cum o mai sorbea din ochi când gusta din ele! Hrana aduse vigoare. Putea să se ridice în capul oaselor. Pe urmă tânji de dorul de a respira aer curat, de a-şi revedea florile, de a vedea cum se coc fructele. Totdeauna darnic, unchiul cumpără un fotoliu de grădină numai pentru ea; o duse el însuşi în braţe şi o aşeză în frumosul fotoliu cu rotile iar William Farren se afla de faţă ca s-o împingă pe alei, să-i arate cum îi îngrijise plantele şi să primească instrucţiuni pentru ce avea de făcut în viitor. William şi Caroline găseau multe de discutat; aveau nenumărate preocupări comune; pasionante pentru ei, lipsite de orice interes pentru restul lumii. Amândoi arătau aceeaşi dragoste faţă de animale, păsări, insecte şi plante. Împărtăşeau cam aceleaşi idei cu privire la omenire şi la formele mai modeste de viaţă, şi cam aceeaşi înclinaţie către observarea amănuntelor naturii. Obiceiurile furnicilor şi muşuroiul clădit de ele la umbra unui cireş bătrân alcătuiau un subiect de discuţie; cuiburile unui anume soi de vrăbii, tihna unor ouşoare ca perlele şi propăşirea unor pui golaşi care abia încercau să zboare alcătuiau un altul. Dacă pe vremurile de atunci ar fi existat Chambers’s Journal el ar fi ajuns fără îndoială publicaţia favorită a domnişoarei Helstone şi a lui William Farren. Prima s-ar fi abonat la el; iar lui, desigur, i-ar fi fost împrumutat cu regularitate; amândoi ar fi crezut orbeşte şi s-ar fi delectat de minune cu minunatele povestiri despre iscusinţa animalelor. Asta e o digresiune; dar este în stare să explice din ce pricină Caroline n-ar fi acceptat pe nimeni altcineva să-i împingă fotoliul, şi pentru ce motiv această simplă tovărăşie şi conversaţie izbutea să asigure interesul plimbărilor prin grădină. Mergând prin preajma lor, doamna Pryor se mira că fiica ei se poate simţi atât de bine în tovărăşia unui „om din popor“. Ei îi era cu neputinţă să-i vorbească altfel decât solemn. Avea impresia că o largă prăpastie se întinde între casta ei şi a lui; şi că a trece peste această prăpastie sau a-l întâlni la jumătatea drumului ar fi însemnat să se înjosească. O întrebă blând pe Caroline: — Nu ţi-e teamă, draga mea, să discuţi atât de deschis cu această persoană? Ar fi în stare să depăşească măsura şi să devină incomod de vorbăreţ. — William să depăşească măsura, mămico? Nu-l cunoşti. Niciodată nu depăşeşte măsura; e mult prea mândru şi sensibil ca să facă asemenea lucru. William e un om deosebit. Doamna Pryor zâmbi neîncrezătoare pe socoteala acestei naive concepţii în stare să presupună că o astfel de persoană cu mâini butucănoase, cap colţuros şi trup greoi ar putea fi „un om deosebit”. La rândul său, Farren n-avea pentru doamna Pryor decât priviri încruntate. Îşi dădea seama când era judecat greşit, şi putea deveni arţăgos cu cei care nu-i acordau ce i se cuvenea. Seara o restituia pe Caroline în întregime mamei, şi doamnei Pryor îi plăceau serile; fiindcă atunci, singură numai cu fiica ei fiind, nicio umbră omenească nu reuşea să se interpună între ea şi obiectul adoraţiei. În timpul zilei revenea la obişnuitele ei momente de răceală şi purtare sobră. Între ea şi domnul Helstone se menţineau relaţii foarte respectuoase dar prea rigid ceremonioase; orice gest ce ar fi semănat a familiaritate ar fi trezit dispreţul imediat al unuia sau al amânduror acestor personaje; dar cu ajutorul unei politeţi stricte şi al unei rezerve niciodată încălcate, lucrurile mergeau destul de bine. Faţă de slujnice, purtarea doamnei Pryor nu era lipsită de curtenie, dar reţinută, îngheţată, fără amabilităţi. Probabil că mai curând sfiala decât mândria o făceau să pară atât de distantă; însă, cum era şi de aşteptat, Fanny şi Eliza nu izbutiră să sesizeze deosebirea, şi ca urmare nu se bucura de simpatia lor. Efectul nu întârzie să se arate; ajungea câteodată să fie nemulţumită de sine însăşi pentru greşeli pe care n-avea cum să le evite; şi în afară de celelalte, deveni abătută, rece şi taciturnă. Această stare se schimba sub influenţa Carolinei şi numai sub influenţa ei. Recunoscătorul sentiment de dependenţă faţă de îngrijirile ei, fireasca dragoste filială se revărsau asupra-i cu multă gingăşie; şi-atunci îngheţul se topea; rigiditatea se mlădia, devenea zâmbitoare şi maleabilă. Caroline nu-şi mărturisea dragostea prin vorbe – asta nu s-ar fi potrivit deloc cu doamna Pryor; ar fi văzut în ea o dovadă de nesinceritate; dar se lăsa pe seama ei fără rezerve; se bizuia pe dânsa cu o încredere neţărmurită; toate acestea îi desfătau inima de mamă. Îi făcea mare plăcere să-şi audă fiica spunându-i: „Mămico, fă cutare lucru”. „Te rog, mămico, dă-mi cutare.“ „Citeşte-mi ceva, mămico.“ „Cântă puţin, mămico.“ Nimeni altcineva – nicio fiinţă vie – nu-i solicitase vreodată în felul acesta serviciile, nu aşteptase astfel ajutor din partea ei. Faţă de ea unii oameni erau totdeauna mai mult ori mai puţin rezervaţi, solemni, la fel cum şi ea se arăta rezervată şi solemnă; alţii lăsau să se întrevadă că îşi dau seama de punctele ei slabe şi nu se pot împăca defel cu ele. Caroline în schimb nu vădea acum mai multă atitudine critică sau sensibilitate încărcată de reproşuri decât pe vremea când fusese un prunc de trei luni. Şi totuşi Caroline putea găsi pricini de reproş. Oarbă faţă de slăbiciunile înnăscute şi deci de nelecuit, avea ochii larg deschişi faţă de deprinderile câştigate şi deci cu posibilităţi de îndreptare. În anumite privinţe era în stare să-şi dojenească mama fără niciun fel de menajamente; iar mama, în loc să se simtă ofensată, găsea un izvor de bucurie descoperind că fata îndrăzneşte s-o dojenească, prin urmare că alături de ea se simte într-adevăr la largul său. — Mămico, sunt absolut hotărâtă să nu te mai las să porţi nicio zi rochia aceea veche; n-are o croială potrivită: fusta e prea dreaptă. De-acum în fiecare după-amiază o să-ţi pui rochia de mătase neagră; în rochia aceea arăţi drăguţă, îţi şade bine; iar pentru duminică ai să-ţi faci o rochie de satin negru – satin adevărat – nu imitaţie sau mai ştiu eu ce fleacuri. Şi ia seama, mămico, după ce ţi-o faci ai grijă s-o şi porţi. — Draga mea, eu ziceam că rochia cea neagră are să-mi slujească drept îmbrăcămintea mea cea mai bună încă mulţi ani de-acum înainte, şi mă gândeam să-ţi cumpăr ţie câteva lucruri. — N-are niciun rost, mămico. Unchiul îmi dă bani să-mi cumpăr tot ce doresc, ştii doar cât e de darnic; iar eu aşa am hotărât în inima mea: să te văd îmbrăcată în satin negru. Cumpără-ţi degrabă materialul şi să-l dai la cusut unei croitorese pe care am să ţi-o recomand eu; şi tot eu am să-ţi aleg modelul. Totdeauna vrei să te travesteşti în bunică; vrei neapărat să convingi lumea că eşti bătrână şi urâtă – iar asta nu-i deloc adevărat! Ba dimpotrivă – când te îmbraci drăguţ şi eşti bine dispusă arăţi într-adevăr frumoasă. Zâmbetul ţi-e atât de plăcut, dinţii atât de albi, iar părul păstrează o atât de frumoasă nuanţă deschisă! Şi pe urmă vorbeşti ca o doamnă tânără, ai un glas atât de limpede, cu o tonalitate fermecătoare, iar de cântat cânţi mai frumos decât orice altă femeie tânără ce-am auzit-o vreodată. De ce, mămico, porţi asemenea rochii şi bonete cum nu mai poartă nimeni? — Asta te deranjează, Caroline? — Foarte mult; chiar mă supără. Lumea zice că n-ai cu ce trăi; şi totuşi n-o duci deloc greu, fiindcă dăruieşti în dreapta şi-n stânga săracilor şi asociaţiilor religioase, deşi darurile astea le faci atât de discret şi pe tăcute, încât în afară de cei care le primesc foarte puţini ştiu de ele. Dar lasă că am să-ţi fiu eu cameristă; de îndată ce mă simt ceva mai în putere am să mă apuc de treabă, iar tu trebuie să fi aşa de bună, mămico, şi să urmezi tot ce spun eu. Şi aşezându-se alături de maică-sa, Caroline îi aranjă baticul de muselină şi îi netezi părul. Apoi continuă, ca şi cum chiar şi numai gândul la legătura dintre ele i-ar fi iscat o mare plăcere: — Mămica mea, care-i doar a mea şi eu sunt doar a ei. Acum sunt o fată bogată; am ceva ce pot iubi din toată inima, fără să-mi fie teamă că iubesc. Mămico, cine ţi-a dat broşa asta mică? Lasă-mă s-o desprind şi să mă uit la ea. Deşi de obicei se ferea de degetele îndrăzneţe şi de orice apropiere, doamna Pryor se supuse cu plăcere. — Tata ţi-a dat-o, mamă? — Mi-a dat-o sora mea, singura mea soră, Cary. De-ar fi trăit şi mătuşa ta Cary să-şi vadă nepoata! — De la tata nu ai nimic? Niciun medalion, niciun dar de la el? — Am unul singur. — Şi ţii la el? — Ţin foarte mult. — E drăguţ şi de valoare? — E scump şi nepreţuit pentru mine. — Arată-mi-l şi mie, mămico. Îl ţii aici, ori la Fieldhead? În clipa asta vorbeşte şi se apleacă spre mine; mă strânge în braţe. — Vai, mămico! Vorbeşti despre fetiţa ta care te necăjeşte, care nicio clipă nu te lasă în pace; când te duci în cameră la tine nu se poate stăpâni şi dă fuga să te caute, se ţine pretutindeni după tine, ca un căţeluş. — Ale cărei trăsături câteodată încă îmi mai pricinuiesc un fior ciudat. Pe jumătate încă îmi mai e teamă de frumuseţea ta, draga mamei. — Să nu-ţi fie; nu se poate să-ţi fie. Mămico, îmi pare foarte rău că tata n-a fost un om bun; atât de mult aş fi dorit să fi fost! Răutatea strică şi otrăveşte toate lucrurile plăcute; ucide dragostea. Dacă tu sau eu am crede despre cealaltă că e un om rău, n-am putea să ne iubim, nu-i aşa? — Şi dacă n-am putea să avem încredere una în alta, Cary? — Cât de nenorocite am fi! Mamă, înainte de a te fi cunoscut aveam o bănuială că nu eşti un om bun, că n-aş fi putut să te preţuiesc; teama asta îmi slăbea dorinţa să te văd; iar acum sunt în al nouălea cer când văd că eşti fără cusur – aproape; bună, deşteaptă, frumoasă. Singura ta meteahnă e că ai rămas prea de modă veche, dar de asta am să te lecuiesc eu. Mămico, lasă te rog lucrul; citeşte-mi ceva. Îmi place accentul tău din sud; e aşa de pur, de dulce! N-ai nicio pronunţie graseiată, nicio fornăială pe nas, aşa ca mai fiecare om de-aici, din nord. Unchiul şi domnul Hall spun că citeşti minunat, mămico. Domnul Hall a spus că niciodată na mai auzit vreo doamnă citind cu o nuanţare atât de corectă şi cu un accent atât de pur. — Aş fi bucuroasă dacă aş putea să întorc complimentul, Cary; dar, îţi spun drept, prima oară când l-am auzit pe întradevăr excelentul tău prieten citind şi predicând, n-am reuşit să înţeleg nimic din dialectul lui lăbărţat, de nordic. — Pe mine ai putut să mă înţelegi, mămico? Ţi s-a părut că şi eu vorbesc necizelat? — Nu. Dar aproape că doream să fie aşa, la fel cum doream să fi arătat ca o persoană neşlefuită. Tatăl tău, Caroline, avea înnăscut darul de a vorbi frumos; cu totul altfel decât vrednicul său frate; vorbea corect, melodios, mângâietor. Ai moştenit darul ăsta. — Bietul tata! Dar dacă era un om atât de plăcut, de ce nu era şi un om bun? — De ce era aşa cum era – adică într-un fel pe care, din fericire, tu n-ai cum ţi-l închipui, fetiţa mamei – n-aş putea să răspund; rămâne o taină de nepătruns. Cheia tainei rămâne în mâinile Celui ce l-a alcătuit, iar eu acolo o las. — Mămico, toată ziua lucrezi şi iar lucrezi; termină, te rog, odată de cusut; urăsc asta din toată inima. Îţi acoperă toată poala şi eu vreau să pun capul în ea; îţi ţine ochii ocupaţi, iar eu am nevoie de ei ca să se uite pe o carte. Poftim, ai aici pe scriitorul tău preferat - Cowper. Cicălelile de felul ăsta alcătuiau încântarea mamei. Dacă zăbovea vreodată cu împlinirea lor, asta se întâmplă numai fiindcă voia să le mai audă o dată şi să se bucure de insistenţele blânde, pe jumătate jucăuşe, pe jumătate nerăbdătoare ale copilei sale. Iar pe urmă, după ce le îndeplinea, Caroline, îi spunea cu şiretenie: — Să ştii că mă răsfeţi, mămico. Totdeauna mi-am închipuit că mi-ar face plăcere să fiu răsfăţată şi simt că e de-a dreptul încântător. La fel simţea şi doamna Pryor.  

CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos

CAPITOLUL XXIX   Louis Moore   Louis Moore era învăţat cu o viaţă liniştită. Fiind un bărbat liniştit, o suporta mai bine decât ar fi suportat-o majoritatea bărbaţilor; având o lume întreagă în propria sa minte şi propria sa inimă, îndura cu multă răbdare limitarea la un colţ strâmt şi paşnic al lumii reale. Ce adâncă pace domneşte la Fieldhead în seara asta! Toţi ceilalţi în afară de Moore – domnişoara Keeldar, întreaga familie Sympson, chiar şi Henry – au plecat la Nunnely. Sir Philip i-a invitat acolo; dorea să le facă tuturor cunoştinţă cu mama şi surorile sale, aflate acum la Priory. Fiind un gentleman atât de amabil, îl invitase şi pe preceptor; însă preceptorul mult mai bucuros ar fi acceptat o întâlnire cu stafia contelui de Huntingdon şi o ceată de măscărici ursuzi de-ai lui sub baldachinul celui mai frunzos, întunecat şi bătrân stejar din pădurea Nunnely. Da, mai curând ar fi aranjat o întâlnire cu stafia unei stareţe, ori cu o călugăriţă de ceaţă palidă, printre rămăşiţele umede şi năpădite de buruiene ale ruinatului lor sanctuar ce putrezea în adâncurile pădurii. Louis Moore tânjeşte să aibă în noaptea asta ceva lângă el, dar nu pe baronetul cu caş la gură, nici pe binevoitoarea dar rigida lui mamă, nici surorile de neam mare, nici pe vreunul dintre Sympsoni. Nu e o noapte liniştită; echinoxul încă se face simţit prin zvâcniri ale vântului. Ploile puternice din timpul zilei s-au domolit; uriaşul nor stingher se sparge şi se rostogoleşte departe pe ceruri, dar nu lunecând şi lăsând în urma sa o mare de safire, ci aruncându-se zgomotos înaintea unei necontenite, răsunătoare, năvalnice furtuni pe clar de lună. Luna domneşte cu slavă, bucuroasă de vijelie; atât de bucuroasă de parcă ea însăşi s-ar supune cu dragoste înverşunatelor ei mângâieri. Niciun Endimion nu-şi va admira zeiţa în astă-noapte; nu se află turme ieşite pe coastele munţilor; şi e bine aşa, fiindcă în astă-noapte îl întâmpină cu dragoste pe Eol. Stând în camera de studiu, Moore auzea vuietul furtunii ce se înverşuna împotriva frontonului celuilalt şi da roată către faţada holului. Capătul unde se afla el era adăpostit. Dar Louis Moore nu dorea adăpost; nu dorea sunete potolite şi o aşezare ferită. — Toate saloanele sunt goale, spuse. Mi s-a făcut silă de celula asta. O părăsi şi se duse acolo unde ferestrele cu canaturi, mai mari şi mai libere decât ferestrele zăbrelite şi umbrite de ramuri ale camerei sale, lăsau să treacă în voie întunecimea albăstruie, sclipirile argintii, tabloul unduios şi rotitor al cerului nopţii de toamnă. Nu avea lumânare; nu era nevoie nici de lămpi şi nici de foc: bogatele şi curatele revărsări de lumină ale lunii, deşi schimbătoare şi scrijelite de nori, se prelingeau peste podele şi peste pereţi. Moore rătăceşte prin toate încăperile; pare că din salon în salon urmăreşte o nălucă. În salonul lambrisat se opreşte; aici nu e atâta răcoare şi atâta rafinament ca în alte părţi; aici e foc; căminul e fierbinte şi tăciunii mai sclipesc de sub cenuşă, cu căldură intensă şi lucire limpede; lângă covor e o măsuţă de lucru, o casetă pe ea, un jilţ alături. Oare vedenia urmărită de Moore şedea în acel jilţ? Dacă lai vedea cum stă dinaintea lui, ai crede că da. Un atât de mare interes îi străluceşte în ochi, atât de elocventă îi este expresia feţei, încât s-ar zice că în singurătăţile acestei case şi-a găsit un tovarăş viu şi se pregăteşte să stea de vorbă cu el. Face şi descoperiri. Un săculeţ, un mic săculeţ de şaten e agăţat pe spătarul jilţului. Caseta e deschisă, cheile sunt în broască; o pecete drăguţă, un creion de argint, câteva fructe roşii şi coapte pe o frunză verde, o mănuşă mică, delicată, curată – aceste nimicuri decorează şi în acelaşi timp răvăşesc locul unde se află. Într-o imagine ordinea ascunde detaliile; le scoate pe toate, rânduite, din câmpul atenţiei; dar detaliile sunt cele care dau farmec. Moore vorbi. „Urmele ei. A trecut pe aici – nepăsătoare, fermecătoare fiinţă! - a fost chemată în grabă, fără îndoială, şi a uitat să se mai întoarcă şi să le pună la locul lor. De ce până şi urmele paşilor îi sunt încântătoare? De unde a luat darul de a nu băga în seamă oamenii, fără să jignească vreodată? La ea poţi găsi oricând pricină de mustrare, dar mustrarea nu-ţi iscă niciodată amărăciune în suflet; iar pentru iubitul sau bărbatul ei, dojana, după ce se va fi stins puţintel în cuvinte, i se va topi pe buze transformându-se în sărut. Mai bine să petreci o jumătate de oră cu ea în mustrări, decât o zi întreagă admirând sau lăudând orice altă femeie de pe lume. Am început să bombănesc? - vorbesc singur? încetează!“ Şi încetă. Rămase cufundat în gânduri; şi pe urmă făcu mici pregătiri ca să-şi petreacă seara în tihnă. Trase perdelele peste ferestrele largi şi regina Lună; îndepărtă vederii Suverana, Curtea şi Armatele stelare; înteţi din nou focul încă fierbinte dar pe cale să se stingă; aprinse una dintre cele două lumânări aflate pe masă; puse un scaun în faţa celui de lângă măsuţa de lucru, apoi se aşeză în el. Următorul gest fu să scoată din buzunar un carnet mic şi gros, cu foile albe; să dea la iveală un creion; şi să înceapă a scrie cu litere înghesuite şi greu de descifrat. Orice ar fi, apropie-te, cititorule; nu te ruşina: apleacă-te fără teamă peste umărul lui şi citeşte pe măsură ce el îşi aşterne mâzgălitura pe hârtie. „Sunt ceasurile nouă; n-am nicio îndoială, trăsura n-o să se întoarcă înainte de unsprezece. Până atunci a mea e toată libertatea; până atunci pot să-i ocup camera; să stau în faţa jilţului ei; să-mi sprijin cotul de masa ei; să păstrez în jurul meu nimicuri ce-mi aduc aminte de ea.“ „Odinioară îmi cam plăcea Singurătatea – mi-o închipuiam ca pe o nimfă oarecum liniştită şi gravă, dar de mare frumuseţe; o Oreadă venită către mine dinspre trecătorile munţilor; din ceţurile albăstrii ale colinelor îi erau alcătuite veşmintele, iar răsuflarea îi pornea din adierile lor răcoroase; şi pe chip i se vădea, de asemeni, mare parte din solemna lor frumuseţe. Cândva puteam să-i fac cu seninătate curte şi sămi simt inima uşoară dacă o înduplecam să asculte – cu totul mută dar maiestuoasă.“ „Dar de când am chemat-o pe S. în camera de studiu, iar ea a venit şi a stat atât de aproape de mine; de când şi-a deschis sufletul în faţa mea şi mi-a arătat ce-o tulbură – mi-a cerut ocrotire – a făcut apel la puterile mele; din ceasul acela urăsc Singurătatea. Abstracţie de gheaţă, schelet fără de carne – fiică – mamă – şi însoţitoare a Morţii!“ „Ce plăcut e să scriu despre ceva ce e apropiat şi scump ca înseşi adâncurile inimii mele; nimeni nu mă poate lipsi de carneţelul ăsta, şi cu ajutorul creionului îi pot spune tot ce vreau – tot ce nu îndrăznesc a rosti în faţa nici unei fiinţe vii – tot ce nu îndrăznesc a gândi cu glas tare.“ „Din seara aceea aproape că nu ne-am mai văzut. O dată, pe când eram singur în salon şi căutam o carte de-a lui Henry, a intrat, îmbrăcată pentru un concert de la Stilbro’. Timiditatea – timiditatea ei, nu a mea - a întins între noi un văl de argint. Multe oi fi auzit şi citit eu despre «sfioşenia fetelor»; dar, folosite la locul cuvenit şi nu la întâmplare, cuvintele acestea sunt cuvinte adevărate şi potrivite; când s-a îndreptat către fereastră, după ce în mod tăcut dar plin de graţie dăduse semn că mă recunoscuse, în gândul meu nu o puteam numi altfel decât «fecioară imaculată»: îmi apărea vederii înveşmântată în gingaşă splendoare şi aureolată de sfioşenie copilărească. Fiind unul dintre oamenii cei mai comuni, s-ar putea să fiu şi unul dintre cei mai înfumuraţi; dar adevărul adevărat este că acea sfială mi-a prilejuit o încântătoare emoţie; mi-a măgulit cele mai alese senzaţii. Aş avea îndrăzneala să spun că arătam ca un prostănac; am trăit clipe paradisiace atunci când am văzut cum îşi îndepăstrează privirile ei de privirile mele, şi cum îşi întoarce încetişor capul ca să-şi ascundă roşeaţa obrajilor.” „Ştiu că astea sunt vorbe de visător – vorbele unui nebun exaltat şi romantic; da, e adevărat, visez şi voi mai visa din când în când; iar dacă ea a insuflat idei romanţioase prozaicei mele compuneri, ce-aş putea eu face?” „Ce copil e uneori! Cât e de simplă şi neştiutoare! O văd şi acum, privindu-mă direct în faţă şi împlorându-mă să stau în calea celorlalţi, să nu-i las s-o sufoce, să fiu stăpân pe mine şi să-i dau un narcotic puternic; o văd cum îmi mărturiseşte că nu e atât de îngâmfată, nici atât de indiferentă faţă de simpatie cum o socoate lumea; văd cum de pe gene i se desprindea lacrima aceea tainică. Spunea că o cred copilăroasă – şi aşa o credeam. Îşi închipuia că o dispreţuiesc. S-o dispreţuiesc! a fost nespus de fermecător să mă simt dintr-o dată aproape şi mai presus de ea; să-mi dau seama că am un drept firesc şi puterea de a o sprijini, aşa cum un bărbat şi-ar sprijini soaţa.” „Îi ador desăvârşirile; dar defectele, sau cel puţin slăbiciunile ei, sunt acelea care o apropie de mine – care o fac să mi se cuibărească în inimă – care o învăluiesc în dragostea mea – iar asta dintr-o pricină cum nu se poate mai egoistă, dar profund firească; defectele acestea sunt trepte ce-mi îngăduie să urc până la a căpăta ascendenţă asupra ei. Dacă ar păşi pe o înălţime artificială şi lină, fără niciun fel de oprelişti, cu ce s-ar mai putea lăuda piciorul? Tocmai înălţimile naturale, cu prăpăstiile şi piedicile lor de muşchi alunecos sunt acelea care ispitesc pe căţărător, şi al căror pisc îţi oferă bucurie când l-ai atins.” „Să lăsăm metaforele! vederea ei îmi încântă ochiul; îmi insuflă viaţă; dacă aş fi rege şi ea slujnica ce-mi mătură scările palatului – chiar şi prin întreagă această distanţă ce ne-ar despărţi – privirea mea i-ar recunoaşte calităţile; din pricina ei bătăile inimii mi s-ar înteţi, deşi prăpastia de netrecut ar face cunoştinţa imposibilă. Dacă aş fi un nobil, iar ea slujnica mea, tot mi-ar fi cu neputinţă să n-o îndrăgesc pe acea Shirley. Să o lipsim de educaţia primită – să o lipsim de podoabe, de eleganta ei îmbrăcăminte – de toate avantajele exterioare – de orice graţie, în afară de aceea de neînlăturat a armoniilor trupului; şi să mi se arate pe pragul unei cocioabe, îmbrăcată într-o rochie de pânză; iar de acolo să-mi ofere o gură de apă, cu zâmbetul acela – cu aceeaşi caldă bunăvoinţă cu care acum îşi împarte senioriala ospitalitate – şi tot aş îndrăgi-o. Aş dori să rămân acolo un ceas; aş tânji să stau de vorbă cu acea ţărăncuţă. Nu aş simţi ceea ce simt acum, nu aş afla în preajma ei nimic divin; însă ori de câte ori aş întâlni în cale tânără ţărăncuţă, mi-ar face plăcere – ori de câte ori ne-am despărţi, aş pleca plin de regrete.” „Ce neglijenţă condamnabilă, să-şi lase deschisă caseta unde ştiu că are bani! În broască atârnă toate cheile ei, până şi ale casetei de bijuterii. În săculeţul de satin văd că se află o pungă; ciucurii din mărgele de argint atârnă în afară. Asemenea spectacol l-ar scoate din fire pe fratele meu Robert; la fel s-ar întâmpla cu toate micile ei greşeli, fiindcă ştiu că fiecare dintre ele ar fi pentru Robert pricină de enervare; dacă pe mine mă necăjesc, atunci e vorba de un necaz cum nu se poate mai plăcut; orice greşeală de-a ei e pentru mine o desfătare, iar dacă am sta mereu împreună, ştiu că n-ar fi zgârcită în a-mi dărui bucurii. N-ar face decât să-mi dea ceva de lucru, ceva să corectez: subiect pentru mustrările mele de preceptor. Pe Henry niciodată nu îl cert: niciodată nu mă simt dispus s-o fac; dacă greşeşte cumva – şi asta se întâmplă foarte rar, dragul de el! - un cuvânt este de ajuns; de cele mai multe ori mă mulţumesc să clatin din cap; dar în clipa când dau cu ochii de acea minois mutin a ei, cuvinte de mustrare blândă mi se îngrămădesc pe buze; dintr-un taciturn, cred că are să mă preschimbe în vorbăreţ. De unde vine bucuria ce o trăiesc prin acele vorbe? Uneori mă minunez şi eu singur; cu cât mai crânes, malignes, taquines îi sunt reacţiile, ca urmare a prilejurilor mai evidente de dezaprobare ce mi le oferă, cu atât mai multă înfrigurare o caut, eu atât mai mult o îndrăgesc. Niciodată nu e mai dezlănţuită decât atunci când îşi pune costumul de călărie; niciodată mai supusă decât atunci când se întoarce mândră cu Zoe, după ce s-au luat la întrecere cu vântul pe coline. Şi mărturisesc – acestei pagini mute o pot mărturisi – că am aşteptat în curte o oră întreagă norocul de a fi martor la întoarcere şi încântătorul prilej de a o primi în braţele mele când cobora din şa. Am băgat de seamă (şi din nou, numai faţă de această pagină aş menţiona-o) că niciodată nu îngăduie vreunui alt bărbat în afară de mine s-o ajute la descălecat. Am văzut-o refuzând politicos ajutorul lui Sir Philip Nunnely; şi e totdeauna nespus de binevoitoare faţă de tânărul ei baronet; nespus de atentă faţă de sentimentele lui gingaşe – ce să mai vorbim? - şi chiar faţă de atât de delicatul său amor-propriu; am văzut cu câtă aroganţă respingea ajutorul lui Sam Wynne. Acum ştiu – inima o ştie, fiindcă a simţit-o – că se bizuie pe mine fără vreo ezitare; oare e convinsă cât se bucură puterile mele de câte ori pot s-o slujească? Nu sunt robul ei – o spun ritos – dar talentele mi se adună în jurul frumuseţii ei ca spiritele în jurul strălucirii Soarelui. Toate cunoştinţele, toată înţelepciunea, întreaga-mi stăpânire de sine, toate puterile mele, în faţa ei stau şi aşteaptă cu umilinţă o însărcinare. Şi cât de fericite sunt atunci când o primesc! Câtă bucurie culeg din muncile la care sunt supuse. Oare ea ştie?“  „Am spus că e neglijentă; e cu totul remarcabil faptul că neglijenţa asta nu-i umbreşte niciodată rafinamentul; şi întradevăr, tocmai prin această fierăstruică din firea ei pot fi văzute şi recunoscute existenţa, profunzimea şi autenticitatea pomenitului rafinament; uneori slăbiciuni şi infirmităţi sunt acoperite de un noian de podoabe; cu ajutorul unei mâneci meşteşugit făcute se poate arăta un braţ rotund şi frumos. Am văzut şi am umblat cu multe dintre lucrurile ei, fiindcă deseori le rătăceşte. Dar niciodată n-am dat peste ceva care să nu dezvăluie o adevărată lady; nimic pătat, nimic josnic; într-un anume sens e tot atât de scrupuloasă pe cât este, în altul, de necugetată; de-ar fi fost fată de ţăran, s-ar fi purtat totdeauna dichisită şi curată. Uite pielea imaculată a acestei mici mănuşi de seară – sau satinul gingaş fără o pată din care e făcut săculeţul!“ „Câtă deosebire există între S. şi acest giuvaer minunat de C. H.! Caroline, îmi închipui, este însăşi icoana punctualităţii fără greş şi a preciziei încântătoare; s-ar potrivi de minune obiceiurilor casnice ale unei exigente rude de-ale mele; e-atât de gingaşă, de îndemânatică, de demodată, ageră şi liniştită; toate le face într-o clipă, toate-s la locul lor precis; s-ar potrivi cu Robert; dar eu, ce-aş putea eu face cu o fiinţă aproape perfectă? Ea e pe potriva mea; la fel ca mine de săracă; este desigur drăguţă, are un cap ce-ţi aminteşte de Rafael; Rafael în trăsături, pe de-a întregul englezoaică în expresie; graţie şi puritate cu totul insulare; dar unde ai putea să afli ceva de schimbat, ceva de îndurat, vreun motiv de mustrare, vreo pricină de îngrijorare? Aşa este ea, ca o lăcrămioară, lipsită de culori, dar fără să aibă nevoie de culoare. Ce schimbare i-ar putea spori calităţile? Ce penel ar îndrăzni să intervină? Iubita mea, dacă voi avea vreuna cândva, va trebui să se asemene mai mult cu trandafirul; să fie o desfătare dulce şi plină de viaţă, străjuită de primejdia spinilor. Nevasta mea, dacă mă voi însura vreodată, va trebui ca din când în când să-mi aţâţe cu câte o împunsătură făptura greoaie; va trebui să găsească întrebuinţare pentru masiva cantitate de răbdare a bărbatului ei. N-am fost făcut un om atât de răbdător ca să fiu împerecheat cu o mieluşea; aş afla o răspundere mult mai prielnică firii mele dacă mi sar da pe seamă o făptură din neamul leilor ori al leoparzilor. Îmi plac puţine lucruri dulci, dacă nu sunt totodată şi picante; puţine lucruri strălucitoare, dacă nu sunt în acelaşi timp şi fierbinţi. Îmi plac zilele verii, al căror soare face fructele să se rumenească şi grânele să dea în pârg gălbui. Frumuseţea nu e niciodată atât de cuceritoare ca atunci când, dacă o sâcâi, se întoarce asupră-mi cu mânie. Fascinaţia nu e niciodată mai copleşitoare decât atunci când, întărâtată şi pe jumătate furioasă, ameninţă să se preschimbe în cruzime. Teamă mi-e că m-aş plictisi de muta şi monotona nevinovăţie a mielului; n-ar trece mult şi m-aş simţi povară pentru porumbiţa care ar cloci în cuib şi niciodată nu mi s-ar zbate în piept; dar îndurarea mea s-ar înălţa pe culmile fericirii dacă ar trebui să potolesc zbaterile şi să îndrum eforturile nedomolitului erete. În stăpânirea instinctelor sălbatice ale celei mai nesupuse bête fauve, puterile mele ar afla un adevărat ospăţ.” „O, tu, discipola mea! O, fermecată Peri! Eşti prea răzvrătită pentru a merita raiul – prea nevinovată pentru a fi aruncată în iad! Niciodată nu putea-voi să fac mai mult decât să te văd, să mă închin ţie, şi să mă rog pentru tine. Vai! Ştiind bine că ţi-aş putea aduce fericirea, fi-mi-va oare soarta să privesc cum treci în stăpânirea celor ce nu au această putere?“ „Oricât de protector va fi braţul – dacă e slab nu va izbuti s-o încovoaie pe Shirley; şi ea trebuie încovoiată. Nu va izbuti să o încline, şi ea trebuie înclinată.” „Ia seama, Sir Philip Nunnely! Nu o văd niciodată păşind ori şezând alături de dumneata, cu buzele strânse ori cu sprâncenele încruntate, în sforţarea de a suporta vreo trăsătură din caracterul dumitale pe care nici n-o admiră şi care nici nu-i place; în hotărârea de a-ţi suporta vreo slăbiciune pe care o nădăjduieşte răscumpărată de vreo virtute, şi care o supără, în ciuda acestei nădejdi; niciodată nu observ grava strălucire a chipului, străfulgerările lipsite de bucurie din ochii ei, uşoara retragere a întregii ei făpturi atunci când vii puţin prea aproape, priveşti puţin prea expresiv sau şopteşti cu puţin prea multă căldură; niciodată n-am fost martor unor asemenea gesturi, dar mă gândesc la legenda Semelei răsturnată.“ „Nu pe fiica lui Cadmus o văd; nici nu-mi răsare în minte tragica ei dorinţă de a-l zări pe Iupiter în maiestuoasa-i splendoare de stăpânitor al zeilor. Un preot ai lunonei îmi apare atunci înainte, veghind târziu şi însingurat lângă altarul unui templu din Argos. În ani şi ani de preoţie pustnică, el s-a hrănit cu visuri; o nebunie divină s-a abătut asupra lui; iubeşte idolul căruia îi slujeşte şi zi şi noapte se roagă ca delirul să-i fie împlinit şi ca zeiţa cu ochi de bou să zâmbească închinătorului. Zeiţa a auzit şi se va arăta mărinimoasă. Întregul Argos doarme. Uşile templului sunt ferecate, preotul veghează dinaintea altarului.” „Se simte o ciocnire între pământ şi ceruri – dar nu de către oraşul adormit; numai de singuraticul veghetor brav şi neclintit în fanatismul său. Şi în inima tăcerii, fără niciun zgomot prevestitor, se trezeşte deodată învăluit în lumină. Prin acoperiş – prin albastra spărtură larg deschisă, necuprinsă, străbătută de albeaţă orbitoare, se scurge o coborâre mai presus de fire – înfricoşătoare ca şi căderea stelelor. Acum are ce a cerut: retrage-te - nu-i îngăduit să te uiţi – am orbit. Şi în acel sanctuar aud un sunet de negrăit – nu l-aş mai fi auzit! Văd o strălucire de neîndurat arzând spăimântător printre stâlpi. Îndură-se zeii s-o stingă!“ „Un binecredincios din Argos veni la templu dis-dedimineaţă ca să aducă ofrande în văzduhul răcoros al dimineţii. Tunase în timpul nopţii; trăsnetul se abătuse aici. Altarul e făcut ţăndări; lespezile de marmură din jur sunt sparte şi înnegrite. Statuia zeiţei stă senină, măreaţă, neatinsă; la picioarele ei, mormane pale de cenuşă. Nu se mai află acolo niciun preot; şi nimeni n-avea să-l mai vadă vreodată pe cel ce stătuse de strajă.”   „Soseşte trăsura! Am să închid caseta şi am să vâr cheile în buzunar; mâine are să le caute: va trebui să vină la mine. Parc-o aud: «Domnule Moore, n-ai văzut cheile mele?» “ „Aşa are să spună cu glasul ei limpede, vorbind cu fereală, ruşinată, dându-şi seama că pentru a douăzecea oară pune această întrebare. Am s-o necăjesc puţin; am s-o ţin lângă mine dându-i speranţe şi făcând-o să se îndoiască; iar când am să i le înapoiez n-am să mă opresc de la mustrare. Uite aici şi săculeţul – şi punga - deodată cu cheile; mănuşa – creionul – pecetea. Pe toate are să le ia din mâna mea, încet şi una câte una; numai cu mărturisire, pocăinţă şi rugăminţi. Nu-i pot niciodată atinge mâna, o buclă sau o panglică a îmbrăcămintei, dar am să-mi asigur anumite privilegii; fiecare trăsătură a feţei, ochii ei scăldaţi în lumină, buzele vor trece prin toate schimbările pe care le cunosc, numai pentru desfătarea mea; îmi vor înfăţişa fiecare minunată nuanţă de privire şi unduire pentru a mă bucura - a-mi da fiori – pentru a mă înlănţui şi mai fără nădejde. Dacă trebuie să-i devin sclav, atunci n-am să-mi dau libertatea pe nimic.” Închise caseta, vârî în buzunar toate acele bunuri şi părăsi încăperea.

CAPITOLUL V   Hollow’s Cottage   A doua zi, când se sculă dimineaţa, Moore era încă bine dispus. Şi el şi Joe Scott petrecuseră noaptea în fabrică, folosindu-se amândoi de unele locuri amenajate pentru dormit şi în aripa din faţă şi în cea din spate a birourilor; patronul se scula totdeauna foarte de dimineaţă, dar acum o făcuse chiar mai devreme decât de obicei; îl trezi pe Scott cântând un cântec franţuzesc în vreme ce se spăla. — Va să zică nu suntem la pământ, aşa-i, patroane? strigă Joe. — Nici de doi bani, mon garçon – adică băiatule - hai, scoală-te şi să dăm o raită prin fabrică până nu vin lucrătorii, că vreau să-ţi arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuşi o s-avem maşinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce? — Şi de păianjen? Da, cum să nu: am citit şi eu istoria Scoţiei şi se-ntâmplă să ştiu în privinţa asta cât şi dumneavoastră; şi după câte pricep vreţi să spuneţi că n-o să vă daţi bătut. — Aşa e. — Aveţi cumva bani lăsaţi acolo, în ţara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce îşi strângea lucrurile cu care-şi improvizase culcuşul şi le punea la locul lor. — În ţara mea! Care-i ţara mea? — Cum care? Franţa – nu? — Nu Franţa, asta în niciun caz. Întâmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franţuz. — Atunci Olanda? — Nu sunt nici olandez: acuma confunzi Anversul cu Amsterdamul. — Flandra cumva? — Mi-e silă de ce vrei tu să laşi să se-nţeleagă, Joe! Eu – şi flamand! Am eu mutră de flamand? — nasul butucănos şi proeminent, fruntea îngustă şi teşită, ochii albaştri spălăciţi, „à fleur de tête“? Sunt cumva numai trup şi picioare deloc, aşa cum arată un flamand? Dar tu nici nu ştii cum arată – neerlandezii ăştia. Joe, eu sunt din Anvers: maică-mea a fost de-acolo, deşi se trăgea dintr-un neam franţuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franţuzeşte. — Dar tatăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că şi dumneavoastră sunteţi puţintel de pe-aici; şi oricine poate să vadă că sunteţi din sângele nostru, dornic să faceţi bani şi să mergeţi mereu înainte cum sunteţi. — Joe, eşti cam porc-de-câine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinereţe, cu obrăznicia asta ţărănească: la classe ouvrière – aşa se spune în Belgia muncitorilor – se poartă brutal cu patronii lor; şi prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan. — În ţara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoţii ăştia tineri şi domnii cei mari de la Londra e miraţi că suntem neciopliţi, da’ nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare şi ne veselim de-a mai mare hazul când îi vedem cum holbează ochii cât cepele şi-şi întind mânuşiţele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în faţă, şi pe urmă să-i auzim cum zic muşcându-şi vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemaţi!“ — Şi sunteţi sălbatici, Joe; doar n-oţi fi crezând că sunteţi civilizaţi, nu-i aşa? — Ei, aşa şi-aşa, aşa şi-aşa, patroane. Eu zic că noi ăştia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord suntem mult mai deştepţi şi ştim mult mai multe decât ştie fermierii ăia din sud. Negoţul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliţi să gândească. Ştiţi dumneavoastră? Tot scotocind eu la maşinării şi altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea când văd ceva să caut şi care-i pricina, şi deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să şi citesc şi-s dornic să aflu ce-or fi având de gând ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi şi cu noi: şi e alţii încă mai deştepţi ca mine; mulţi sunt printre flăcăii noştri unsuroşi de miroase a păcură, şi dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulţi de au capul cât baniţa şi sunt în stare să-ţi lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca şi dumneavoastră sau bătrânul de Yorke, da’ mai e şi unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury şi scandalagiii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul. — Ştiu, Scott, tu te crezi băiat deştept. — Ei, mă mai descurc şi eu; mă pricep să spun care-i brânză şi care-i cretă, şi înţeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile ce mi-au ieşit în cale, mult mai bine decât socotesc unii de primprejurul meu; numa’ că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca şi mine, şi vreo doi-trei încă şi mai de nădejde. — Eşti un om tare de ispravă – un flăcău minunat; dar ţi s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciuguleşti câteva cunoştinţe de matematici practice, şi ai aflat despre unele fleacuri din elementele chimiei, uitându-te în fundul căzilor de vopsit, acuma eşti un savant neluat în seamă; şi nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totdeauna ca pe roate, iar tu, şi alţii de-o seamă cu tine, mai rămâneţi câteodată şi fără lucru şi fără pâine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri şi întreaga formă de guvernământ sub care trăiţi e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult decât atâta, nu este cazul să laşi nicio clipă să se înţeleagă precum că toate virtuţile s-au refugiat în colibe şi au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiş de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă ştiu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiş de ţiglă, fie sub acoperiş de paie, şi că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul şi virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporţii mai mari sau mai mici, iar proporţiile astea nu sunt hotărâte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogaţi şi am întâlnit nemernici care erau săraci, după cum am întâlnit şi nemernici care nu erau nici bogaţi şi nici săraci, dar împliniseră dorinţa Agarei şi trăiau într-o bunăstare modestă şi voioasă. Uite că ceasul se pregăteşte să sune de şase: dă-i drumul Joe, şi trage clopotul. Era pe la jumătatea lunii februarie; de aceea, zorile abia se pregăteau să se furişeze pe urmele nopţii, să se strecoare cu o strălucire pală prin întunecimile cafenii şi să împrumute umbrelor o transparenţă neguroasă. În acea dimineaţă strălucirea se arăta mai pală decât de obicei; zarea dinspre răsărit rămânea fără culoare şi nicio lumină nu venea s-o învioreze. Dacă vedeai cu câtă încetineală îşi ridica ziua pleoapele îngreuiate, cât de spălăcită îi era privirea aruncată peste coline, ai fi zis că văpăile soarelui se înecaseră cu totul în ultimele talazuri ale nopţii. Răsuflarea acelei dimineţi îi era la fel de rece ca şi înfăţişarea; un vânt aspru scutura nămeţii norilor de noapte care lăsau la vedere, pe măsură ce se ridicau domol – împrăştiind în urmă, de jur împrejurul zărilor, un cerc decolorat cu sclipiri de argint – nu albăstrime de cer, ci un strat de aburi încă şi mai palizi. De plouat nu mai ploua, dar pământul era îmbibat de apă, pârâiaşele şi bălţile se umpluseră dând peste margini. La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, şi-atunci copiii micuţi dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, şi să sperăm că din pricina asta nu simţeau prea adânc ascuţimea frigului; şi, într-adevăr, prin comparaţie, poate că dimineaţa de-acum li se părea mai curând blândă decât aspră; căci deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit. Domnul Moore stătea la intrare şi le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe uşă; celor care cam întârziară le spunea câte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa când întârziaţii ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul şi nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, niciunul dintre ei, deşi amândoi păreau să fie aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenţii sosiţi mult prea târziu: domnul Moore îi punea să plătească un peni de îndată ce intrau, şi le atrăgea atenţia că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni. Regulile de disciplină sunt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi şi neomenoşi stabileau reguli crude şi neomenoase pe care, cel puţin în vremea ce ne interesează pe noi, obişnuiau să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de faţă este mai mult sau mai puţin imperfect, pana mea refuzând să schiţeze ceva în stil exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfăţişa pe vreunele depravate sau de-a dreptul mârşave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpânii şi vătafii de sclavi, îi las în seama temnicerului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-şi murdărească paginile cu relatarea unor astfel de isprăvi. În loc de asta, prin urmare, în loc de a chinui sufletul cititorului şi a-i aţâţa simţământul Mirării cu descrieri amănunţite de biciuiri şi bătăi, sunt fericită să-l pot informa că nici domnul Moore şi nici supraveghetorul aflat în slujba lui n-au lovit vreodată vreun copil la ei în fabrică. Ce-i drept, Joe îi trăsese o dată o chelfăneală zdravănă unui fecior de-al lui fiindcă îl minţise şi stăruia în minciună; dar la fel ca şi patronul său, avea prea mult sânge rece, era prea calm şi, de asemenea, înzestrat cu prea mult simţ de răspundere, pentru a face din pedepsele corporale altceva decât o întâmplare cu totul excepţională în purtarea faţă de tineri. Domnul Moore dădu ocol fabricii sale, trecând prin hala de filatură, prin hala vopsitoriei, prin ţesătorie, până ce zorii gălbejiţi se întremară prefăcându-se în zi. Până la urmă se înălţă şi soarele – sau cel puţin un disc alb, limpede, decolorat şi aproape la fel de rece ca un bloc de gheaţă – mijindu-se peste creasta întunecată a colinei, prefăcându-se în argint pe marginea lividă a norului de deasupra lui, şi privind apoi în jos, cu măreţie, către întreaga întindere a vizuinii sau vâlcelei înguste între ale cărei hotare ne aflăm împrejmuiţi. Se făcuseră ceasurile opt; în fabrică luminile erau toate stinse; se dădea semnalul pentru gustarea de dimineaţă: copiii, eliberaţi de la muncă pentru o jumătate de ceas, se ocupau acum de micile căni de tablă unde se afla cafeaua şi de măruntele săculeţe în care îşi aveau porţia de pâine. Să tragem nădejde că aveau mâncare destulă; ar fi păcat să nu fie aşa. Abia acum, în sfârşit, domnul Moore părăsi curtea fabricii şi îşi îndreptă paşii spre locuinţă. De la fabrică şi până acolo era drum scurt, dar gardul viu şi talazurile înălţate pe amândouă laturile cărării dintre ele păreau să inspire ceva asemănător unei senzaţii de izolare. Era o casă mică, spoită cu var, şi cu o marchiză verde deasupra uşii; tulpini subţiratice şi cafenii se înălţau din pământul grădinii, pe lângă marchiza cea verde, de asemenea şi sub ferestre alte tulpine, văduvite acum de boboci şi de flori, prevesteau înmugurirea şi înflorirea plantelor căţărătoare ce-aveau să vină în zilele de vară. Dinaintea casei se afla o brazdă de iarbă cu margini frumos conturate; marginile nu erau încă decât nişte grămăjoare de pământ negru şi numai ici şi colo, prin unghere adăpostite, se iţeau abia ieşite din pământ primele firişoare firave de ghiocei şi şofran, verzi ca smaraldul. Primăvara întârzia; fusese o iarnă grea şi nesfârşită; ultimii nămeţi de zăpadă abia dispăruseră dinaintea ploilor din ajun; ce-i drept, pe coline rămăşiţele albe mai sclipeau încă, pătau văile şi încoronau piscurile; pajiştea nu se înverzise, dar se luminase ca şi iarba de pe taluz şi din josul gardului viu de pe marginea drumeagului. Trei copaci aşezaţi unul aproape de altul alcătuiau un grup elegant împrejurul casei; nu se înălţau semeţi, dar nefiind alţii prin apropiere păreau frumoşi şi impunători acolo unde creşteau. Aşa arăta locuinţa domnului Moore; un cuib tihnit, prielnic pentru mulţumire şi meditaţie, dar un cuib înăuntrul căruia aripile acţiunii şi ambiţiei nu puteau rămâne niciodată multă vreme adunate pe lângă trup. Aerul ei de confort modest nu părea să prezinte vreo atracţie specială pentru stăpân; în loc să intre numaidecât înăuntru, el luă dintr-un mic şopron un hârleţ şi se apucă să lucreze prin grădină. Cam vreun sfert de ceas săpă fără întrerupere.; în cele din urmă, totuşi, se deschise o fereastră şi un glas de femeie îi strigă: — Eh, bien! Tu ne déjeunes pas ce matin?  Răspunsul, ca şi restul discuţiei, urmară în franţuzeşte; dar cum cartea de faţă este o carte englezească, am să le traduc în englezeşte: — Masa e gata, Hortense? — Sigur că da; e gata de o jumătate de ceas. — Atunci sunt şi eu gata; mi-e o foame de lup. Aruncă hârleţul şi intră în casă; coridorul îngust îl conduse către un mic salon, unde o gustare alcătuită din cafea şi pâine cu unt, cu un supliment, cam neenglezesc, de compot de pere, stătea întinsă pe masă. Peste aceste bunătăţi trona doamna care vorbise de la fereastră. Înainte de a face vreun pas mai departe, se cuvine s-o descriu. Părea puţin mai în vârstă decât domnul Moore, să fi avut cam treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi deşi voinică, avea proporţii armonioase; părul foarte negru, era în momentul de faţă pus pe bigudiuri de hârtie; culori aprinse în obraji, nas mic, ochi mici şi negri. Partea de jos a feţei părea mare în comparaţie cu cea de sus; fruntea îi era mică şi destul de zbârcită; purta pe chip o expresie de iritare, lipsită însă de răutate; în întreaga ei înfăţişare exista un aer pe care te-ai fi simţit înclinat să-l socoţi pe jumătate provocator şi pe jumătate amuzant. Lucrul cel mai ciudat era îmbrăcămintea: jupă de stofă şi un camizol de bumbac în dungi. Jupa era scurtă şi permitea să se vadă picioarele şi gleznele care, în ce priveşte simetria, lăsau mult de dorit. Îţi vei fi închipuind, cititorule, că am descris o femeie deosebit de şleampătă; nici pe departe. Hortense Moore (sora domnului Moore) era o persoană foarte ordonată şi foarte chibzuită; jupa, camizolul şi bigudiurile alcătuiau îmbrăcămintea ei de dimineaţă şi cu care fusese obişnuită dintotdeauna, în ţara de baştină, să-şi „vadă de treburile gospodăreşti”. Nu se hotărâse să adopte obiceiurile englezeşti fiindcă era obligată să trăiască în Anglia; rămânea la vechea ei modă belgiană, pe deplin mulţumită că faptul acesta reprezenta un merit. Mademoiselle avea o excelentă părere despre sine, opinie nu cu totul neîndreptăţită, fiindcă era înzestrată cu unele calităţi autentice; numai că le cam supraestima fondul şi intensitatea şi lăsa cu totul deoparte feluritele mici cusururi care le întovărăşeau. Niciodată n-ai fi putut-o convinge că este o persoană plină de prejudecăţi şi cu vederi înguste, că se dovedea prea sensibilă în ce priveşte propria-i demnitate şi importanţă şi prea înclinată să găsească jigniri în tot soiul de fleacuri; nu era însă decât purul adevăr. În ciuda acestor lucruri, atunci când pretenţiile ei de distincţie nu întâmpinau piedici, iar prejudecăţile nu-i erau jignite, putea să fie destul de drăguţă şi prietenoasă. Faţă de cei doi fraţi (căci mai exista şi un Gérard Moore, în afară de Robert) dovedea un ataşament fără limite. Fiind singurii reprezentanţi în viaţă ai familiei lor scăpătate, deveniseră pentru ea nişte fiinţe aproape sacre: despre Louis, totuşi, ştia mai puţine lucruri decât despre Robert; fusese trimis în Anglia când era băiat nevârstnic şi îşi făcuse educaţia într-o şcoală englezească. Educaţia asta nefiind de natură să-l pregătească pentru negoţ – după cum, de asemenea, se poate ca înclinaţiile lui fireşti să nu-l fi împins către preocupări mercantile – atunci când năruirea perspectivelor de moştenire îi arătase că este nevoie să-şi croiască singur un drum în viaţă, alesese foarte trudnica şi foarte modesta carieră de profesor; fusese pedagog într-o şcoală, şi se spunea că pe urmă trecuse preceptor într-o familie. De câte ori vorbea despre Louis, Hortense afirma că are ceea ce ea numea des moyens, dar că este prea retras şi prea sfios. Aprecierile ei despre Robert erau făcute pe alt ton şi erau mai puţin moderate; cu Robert se mândrea foarte tare; pentru ea era cel mai mare om din Europa; în ochii surorii toate vorbele şi faptele lui apăreau remarcabile şi ea se aştepta ca şi lumea cealaltă să-l socotească la fel; nimic n-ar fi putut fi mai iraţional, mai monstruos şi mai infam decât dezacordul în orice privinţă cu părerile lui Robert – cu excepţia dezacordului faţă de părerile ei. Prin urmare, de îndată ce mai sus-pomenitul Robert se aşeză la masă şi ea îi servi o porţie de compot de pere, tăindu-i apoi o tartină zdravănă, de modă belgiană, dădu drumul unui potop de mirări şi nedumeriri în legătură cu isprava din noaptea trecută, adică distrugerea ramelor. — Quelle idée! să le sfărâmi. Quelle action honteuse! On voyait bien que les ouvriers de ce pays étaient à la fois bêtes et méchants. C’etait absolument comme les domestiques Anglais, les servantes sourtout, rien d’insupportable comme cette Sarah, par exemple! — Pare curată şi harnică, observă domnul Moore. — Pare! Eu nu ştiu ce fel pare; şi nici un spun ca ar fi cu totul murdară şi leneşă: mais elle est d’une insolence! Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o până am făcut-o numai zdrenţe şi că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mâncare cum este gustosul nostru bouilli, şi că le bouillon nu ar fi nimic altceva decât apă caldă şi grasă, iar cât despre choucroute zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniţă – excelent pregătită cu mâinile mele – a zis că e un hârdău de lături, adică de mâncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta şi nu mă pot totuşi lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta şi mai îngrozitoare. La fel păţeşti şi tu cu muncitorii - pauvre cher frère! — Mi-e teamă că nu te simţi prea fericită în Anglia, Hortense. — Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; altminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul oraşului nostru de baştină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-elevé). Văd că obiceiurile mele sunt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie şi să mă găsească îmbrăcată în jupă şi camizol pregătind de mâncare (fiindcă după cum ştii în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rânjeşte ironic. Dacă accept cumva vreo invitaţie la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sunt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenţia care bineînţeles că mi se cuvine. Şi din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine ştim, la fel ca şi Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect, şi să se simtă, jigniţi atunci când nu le este arătat. La Anvers am fost totdeauna tratată cu deosebită consideraţie; aici s-ar zice că, de câte ori deschid gura în societate vorbesc englezeşte cu un accent ridicol, deşi eu sunt întru totul convinsă că am o pronunţie impecabilă. — Hortense, la Anvers eram cunoscuţi ca oameni bogaţi; în Anglia nu. Ne-a ştiut nimeni decât de săraci. — Exact; şi cât de interesaţi sunt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica, trecută, dacă-ţi aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălţată cu saboţii mei cei negri şi frumoşi, încălţări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraş distins, dar pe care în ţară am fost dintotdeauna obişnuită să-i pun când trebuie să merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am păşit pe culoarul dintre bănci, calmă şi liniştită, cum sunt eu întotdeauna, patru doamne şi tot atâţia domni au început să râdă şi şi-au ascuns faţa în cartea de rugăciuni. — Bine, bine! Altă dată să nu-ţi mai pui saboţii. Ţi-am mai spus şi înainte că nu sunt chiar potriviţi pentru ţara asta. — Cum, frate dragă, doar nu sunt saboţi, obişnuiţi, dintraceia din care poartă ţăranii. Ascultă-mă pe mine, sunt sabots noirs, très propres, très convenables. La Mons şi la Leuze – oraşe nu prea depărtate de o capitală atât de elegantă cum este Bruxelles-ul – foarte rar se întâmplă ca persoanele respectabile să încalţe altceva când trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussée flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m’em dirait des nouvelles! — Lasă încolo Mons şi Leuze şi acele chaussées flamande; când eşti la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealtminteri eu nu sunt chiar atât de sigur nici în privinţa jupei şi camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone. — Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privinţa felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privinţele; e un copil. — Are optsprezece sau cel puţin şaptesprezece ani; e destul de mare ca să ştie tot ce trebuie despre rochii, jupe şi chaussures. — N-o răsfăţa pe Caroline, te implor, dragă frate; nu-i da mai multă importanţă decât i se cuvine. În clipa de faţă e modestă şi fără fumuri: hai s-o păstrăm aşa. — Din toată inima. Vine azi-dimineaţă pe-aici? — Vine ca de obicei, la zece, pentru lecţia de franceză. — Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i aşa? — Nici vorbă, mă apreciază mai mult decât toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilităţi de a mă cunoaşte îndeaproape: e convinsă că sunt o persoană educată, inteligentă, manierată şi cu principii; pe scurt, toate calităţile unui om de familie bună şi binecrescut. — O iubeşti cât de cât? — Că o iubesc – n-aş putea spune: eu nu sunt o fiinţă înclinată către pasiuni violente şi, prin urmare, la mine prietenia rămâne lucrul pe care te poţi bizui cu cea mai mare nădejde. Îi arăt solicitudine ca unei rude; şi situaţia ei trezeşte interes, iar până acum, felul cum se poartă ca elevă a avut darul mai degrabă de a spori decât de a micşora simpatia izvorâtă din alte pricini. — La lecţii se comportă destul de bine? — Faţă de mine se comportă ireproşabil; dar îţi dai seama, dragul meu frate, că folosesc o metodă bine calculată pentru a împiedica excese de familiaritate, a câştiga stimă şi a impune respect. Totuşi, fiind înzestrată cu un spirit pătrunzător, îmi dau limpede seama că fata asta nu e scutită de defecte; că în unele privinţe lasă încă mult de dorit. — Mai dă-mi o ultimă ceaşcă de cafea, şi cât o beau fii bună şi distrează-mă cu o relatare a defectelor ei. — Dragă frate, sunt fericită să văd că mănânci liniştit după o noapte atât de obositoare cum a fost noaptea trecută. Caroline, după cum îţi spuneam, are defecte; dar cu dibăcia mea de pedagog şi cu grija aproape maternă pe care i-o port, ar putea să se mai îndrepte. Are fata asta din când în când ceva – un fel de reţinere, cred - care mie nu prea îmi place fiindcă nu e destul de copilăroasă şi de supusă; şi mai există în firea ei unele scânteieri de grabă necumpănită, care pe mine m-au tulburat. Şi cu toate astea, de obicei, e cât se poate de liniştită, uneori chiar prea abătută şi gânditoare. Dar, cu timpul, sunt sigură c-am s-o fac să fie mereu la fel de liniştită şi cuviincioasă, fără să se mai lase pradă gândurilor în chip inexplicabil. Niciodată nu sunt de acord cu ce nu poate fi înţeles. — Nu pricep deloc relatarea asta a ta; ce vrei să spui, de pildă, prin „grabă necumpănită”? — Poate că un exemplu ar fi explicaţia cea mai potrivită. După cum ştii, din când în când o pun să citească versuri franţuzeşti, ca să facă astfel exerciţii de pronunţie, în decursul lecţiilor a citit foarte mult din Corneille şi din Racine într-un mod serios, sobru – aşa cum îmi place mie. Din când în când însă, lăsa să se vadă un soi de lâncezeală în lectura acestor mari scriitori, însă o lâncezeală ce venea mai mult din apatie decât din sobrietate, iar apatia este tocmai ce nu pot eu îngădui la cei care au norocul de a se bucura de îndrumările mele; în afară de asta, nu este îngăduit să fii apatic atunci când studiezi opere exemplare. Ieri însă i-am pus în mână un volum cu bucăţi scurte şi uşurele. Am trimis-o lângă fereastră ca să înveţe pe dinafară una dintre ele, şi când m-am uitat la ea am văzut-o cum întoarce grăbită pagină după pagină şi îşi strânge buzele. În chip evident cu dispreţ, parcurgând superficial micile poeme. Am certat-o. „Ma cousine, mi-a spus, tout cela m’ennuie à la mort.“ I-am atras atenţia că ăsta e un limbaj cu totul nepotrivit. „Dieu! a exclamat atunci. Il n’y a donc pas deux lignes de poésie dans toute la littérature française? Am întrebat-o ce anume vrea să spună. Mi-a cerut frumos iertare, cu o supunere foarte la locul ei. După aceea a fost cuminte; am văzut-o cum se uită la paginile cărţii şi zâmbeşte doar pentru sine; şi s-a pornit să înveţe cu râvnă. Peste o jumătate de oră a venit şi s-a oprit în faţa mea, mi-a înapoiat cartea, şi-a încrucişat braţele, aşa cum îi cer totdeauna să facă, şi a început să recite bucata aceea scurtă a lui Chénier, La Jeune Captive. Dacă ai fi auzit cum a reprodus poezia aceasta şi cum a rostit câteva comentarii incoerente, după ce a terminat recitarea, atunci ai fi înţeles ce am vrut să spun prin „grabă necumpănită”. Ai fi putut crede că Chénier este mai emoţionant decât întregul Corneille şi întregul Racine. Tu, dragul meu frate, care dispui de o inteligenţă atât de vie, ai să-ţi dai seama că această preferinţă cu totul exagerată dovedeşte o minte necumpănită; dar are noroc de o anumită educatoare. Am s-o fac să-şi însuşească un sistem, o metodă de gândire, o stringenţă a opiniilor; am s-o fac să capete un desăvârşit control şi putere de îndrumare a simţămintelor. — Fără-ndoială, Hortense: uite-o c-a sosit. Cred că umbra ei a trecut prin dreptul ferestrei. — A! Într-adevăr. A venit prea devreme – cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit. Fetiţo, ce te-aduce aici înainte de a fi terminat eu cu masa? Întrebarea era adresată unei persoane care tocmai intra în cameră, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o pelerină de iarnă ale cărei falduri stăteau strânse cu oarecare graţie în jurul unei siluete aparent subţiratice. — Hortense, m-am grăbit să vin mai repede ca să văd ce faci şi ce face Robert. Eram convinsă că amândoi o să fiţi necăjiţi din pricina celor întâmplate azi-noapte. Până acum dimineaţă n-am auzit nimic; unchiu-meu mi-a spus la masă. — Oho! dar e nemaiauzit. Tu eşti de partea noastră? Unchiul tău e de partea noastră? — Unchiul e tare furios; dar mi se pare c-a fost cu Robert: n-a fost? N-a fost cu dumneata până la Stilbro’ Moor? — Da: am pornit într-un chip foarte războinic, Caroline; dar prizonierii pe care ne duceam să-i eliberăm ne-au ieşit înainte la jumătatea drumului. — N-a fost nimeni rănit, nu-i aşa? — Ei, nu; doar Joe Scott s-a ros puţin la încheieturi, fiindcă i-au legat prea strâns mâinile la spate. — Dar n-ai fost de faţă? Nu erai împreună cu furgoanele când le-au atacat? — Nu; omului îi e dat rareori norocul de a se afla de faţă când se întâmplă ceva la care ar dori în mod special să ia parte. — Unde vrei să te duci acum dimineaţa? L-am văzut pe Murgatroyd cum îşi înşeua calul în curte. — La Whinbury: e zi de târg. — Se duce şi domnul Yorke; l-am văzut în gabrioletă. Întoarce-te împreună cu el. — De ce? — E mai bine să fiţi doi decât unul singur, şi pe domnul Yorke nu-l duşmăneşte nimeni; sau cel puţin oamenii săraci nu-l duşmănesc. — Va să zică ar trebui să fie un fel de protector pentru mine, care sunt duşmănit? — Care eşti neînţeles: ăsta ar fi, probabil, cuvântul. Ai să te întorci târziu? — Are să se întoarcă târziu, verişoară Hortense? — E mai mult decât probabil: de cele mai multe ori are nenumărate afaceri de încheiat la Whinbury. Ţi-ai adus, fetiţo, caietul? — Da. Pe la ce oră ai să te întorci, Robert? — De obicei mă întorc pe la şapte. Vrei să fiu acasă ceva mai devreme? — Tare bine ar fi să te întorci pe la şase – ia încearcă; acuma pe la şase nu e chiar întuneric de tot, dar la şapte s-a terminat de mult cu lumina zilei. — Şi de ce fel de primejdie ţi-e teamă, Caroline, după ce lumina zilei s-a stins? Care anume primejdie crezi că se iveşte pentru mine dimpreună cu întunericul? — Nu prea ştiu dacă aş putea să spun exact despre ce mi-e frică, dar în vremurile astea ne gândim cu toţii plini de teamă la prietenii noştri. Unchiu-meu zice că sunt nişte vremuri pline de primejdii; şi tot el spune că proprietarii de fabrici nu prea sunt iubiţi. — Şi eu, unul dintre cei mai puţin? Nu-i ăsta adevărul? Te sfieşti să vorbeşti deschis, dar în sufletul tău eşti convinsă că mă poate aştepta soarta lui Pearson, împotriva căruia au tras – da, e drept, nu din spatele unui gard viu, ci în propria lui casă, pe fereastra de pe scări, când se ducea să se culce. — Ann Pearson mi-a arătat glonţul înfipt în uşa camerei, spuse Caroline foarte serioasă, în timp ce-şi împăturea pelerina şi o aşeza dimpreună cu fularul pe o măsuţă de lângă perete, după care continuă: Ştii, pe toată întinderea drumului de aici şi până la Whinbury e un gard viu şi trebuie să mai treci şi pe lângă livada abia plantată de la Fieldhead; dar o să fii îndărăt la şase – ori mai devreme? — Sigur că o să fie, declară Hortense. Şi acum, fetiţo, pregăteşte-ţi lecţiile pentru repetiţie, câtă vreme pun eu la fiert mazărea pentru prânz. Şi după ce dădu indicaţiile cuvenite, ieşi din încăpere. — Prin urmare crezi că am mulţi duşmani, Caroline, spuse domnul Moore; şi, bineînţeles, ştii că nu mai am niciun fel de prieteni? — Nu că nu ai mai avea prieteni, Robert. Mai sunt încă sora dumitale, fratele dumitale Louis – pe care nu l-am văzut niciodată – mai este domnul Yorke, şi mai este unchiu-meu; în afară, bineînţeles, de mulţi alţii. Robert zâmbi. — Ai fi pusă în mare încurcătură dacă ar trebui să-i numeşti pe cei „mulţi alţii“. Fii bună şi arată-mi caietul tău. Cât de cumplit te chinuieşti cu scrisul ăsta! După câte pot eu bănui, soră-mea ştie una şi bună: vrea neapărat să te formeze după modelul unei şcolăriţe flamande. Şi cărui fel de viaţă îi eşti tu hărăzită, Caroline? Ce-ai să faci cu franţuzeasca, desenul, şi alte isprăvi după ce ai să le înveţi cum trebuie? — Pe bună dreptate poţi să spui „cum trebuie“; fiindcă, după cum ştii, până când a început Hortense să se ocupe de mine, nu învăţasem mai nimic. Cât despre viaţa căreia îi sunt hărăzită, n-aş avea ce să zic: mă gândesc să rămân în casa unchiului meu până… şi aici şovăi. — Până când? — până ce moare? — Nu. Cum poţi spune una ca asta! La moartea lui nu mam gândit niciodată – n-are decât cincizeci şi cinci de ani. Dar până când – să zicem, până ce întâmplarea mi-o oferi altă ocupaţie. — Nişte perspective destul de incerte! Eşti mulţumită cu ele? — Mai înainte eram. Ştii, copiii nu prea stau să se gândească, sau dacă se gândesc, gândurile astea seamănă mai mult cu nişte visuri. Acum se întâmplă uneori să nu fiu chiar mulţumită. — De ce? — Nu scot niciun ban – nu câştig nimic. — Ai pus degetul pe rană, Lina. Şi tu, prin urmare, vrei să câştigi bani? — Da. Mi-ar plăcea să am o ocupaţie; iar dacă aş fi băiat, nu mi-ar veni chiar atât de greu să găsesc. Am în minte un mijloc tare plăcut şi lesnicios de a învăţa o meserie şi de a-mi croi un drum în viaţă. — Spune mai departe: hai s-auzim ce mijloc. — Aş putea să învăţ meseria dumitale – fabricarea şi negustoria cu stofe: aş putea s-o învăţ de la dumneata, de vreme ce suntem rude îndepărtate. Aş putea să fac muncă de birou, să ţin registrele, să scriu scrisorile, câtă vreme dumneata te duci pe la târguri. Ştiu că doreşti cu aprindere să fi bogat ca să poţi plăti datoriile rămase de la tatăl dumitale; poate aş fi în stare să-ţi dau o mână de ajutor ca să te îmbogăţeşti. — Să mă ajuţi pe mine? La tine ar trebui să te gândeşti. — Mă gândesc şi la mine; dar omul trebuie oare să se gândească totdeauna numai la el însuşi? — La cine altul să mă gândesc? La cine altul aş îndrăzni să mă gândesc? Săracii nu pot nutri multă slăbiciune pentru alţii; datoria lor e să fie cât mai zgârciţi. — Nu, Robert… — Ba da, Caroline. Sărăcia este de nevoie egoistă, închisă în sine, slugarnică, îngrijorată. Din când în când, inima unui om sărac, dacă se întâmplă să fie cine ştie cum mângâiată de raze şi de rouă, poate creşte ca vegetaţia asta minunată din grădina pe care o vezi acolo într-o asemenea zi de primăvară, se poate simţi gata să-şi desfacă mugurii sau chiar să îmbobocească; dar ea nu trebuie să dea frâu liber înclinărilor plăcute; este nevoită să invoce prudenţa ca să se controleze în faţa suflării ei îngheţate, care-i la fel de neiertătoare ca şi orice vânt dinspre miazănoapte. — În cazul ăsta nicio colibă n-ar putea să cunoască fericirea. — Când vorbesc despre sărăcie nu mă gândesc atât la sărăcia firească, obişnuită, a omului muncitor, cât la lipsurile chinuitoare ale omului încărcat de datorii; ceea ce mă roade pe mine necontenit sunt necazurile unui om de afaceri sărac, încordat, ros de griji. — Înfrăţeşte-te cu speranţa, nu cu grijile. Sunt unele idei care au prins rădăcini prea adânci în mintea dumitale. Poate că e un act de îngâmfare s-o spun, dar am impresia că există ceva greşit în părerile dumitale cu privire la căile cele mai nimerite pentru a atinge fericirea. La fel ca şi în… Urmă o a doua şovăire. — Spune, Caroline, sunt numai urechi. — În – (da! trebuie să am curaj şi să spun adevărul) – în purtările – te rog ia seama, spun numai purtările – faţă de muncitorii ăştia din Yorkshire. — De multe ori ai vrut să-mi spui treaba asta, nu-i aşa? — Da; de multe – de foarte multe ori. — Şi părţile rele din purtarea mea sunt numai de natură negativă, după câte îmi închipui. Nu sunt mândru: cu ce ar putea să se mândrească un om aflat în situaţia mea? Nu sunt decât taciturn, nepăsător şi veşnic morocănos. — Te porţi ca şi cum fiinţele acestea vii care sunt muncitorii n-ar fi decât nişte maşini, la fel cu ramele şi cuţitele dumitale: uite, acasă eşti cu totul altfel. — Pentru cei de acasă nu sunt un străin, cum sunt pentru ţopârlanii ăştia englezi. Trebuie să mă prefac şi să mă arăt bun faţă de ei, dar prefăcătoria nu este însuşirea mea de căpetenie. După câte cred eu sunt nişte oameni lipsiţi de raţiune, pervertiţi; fac tot ce le stă în putinţă ca să mă tragă îndărăt, când eu ard de nerăbdare să merg cât mai repede înainte. Dacă îi tratez cu dreptate, îmi fac pe deplin datoria faţă de ei. — Bineînţeles: doar nu te-i fi aşteptând să te iubească? — Şi nici nu doresc. — Aha! exclamă sfătuitoarea clătinând capul şi suspinând din adânc. Şi cu această exclamaţie, menită să arate că vedea pe undeva o rotiţă stricată, dar nu-i stătea în putere s-o repare, se aplecă asupra cărţii de gramatică şi căută regula şi exerciţiul stabilite pentru ziua aceea. — După câte bănuiesc, nu sunt un suflet prea afectuos, Caroline; simpatia unui foarte mic număr de oameni îmi este de ajuns. — Te rog frumos, Robert, înainte de a pleca nu vrei să-mi ascuţi şi mie o pană? — Înainte de asta, lasă-mă să-ţi controlez caietul, că totdeauna faci tu ce faci şi tragi liniile strâmbe… Uite aşa trebuie… Şi-acuma, penele: vrei una cu vârf foarte subţire, nu? — Aşa cum le faci de obicei pentru Hortense şi pentru mine; nu boante, ca ale dumitale. — Dacă aş avea firea lui Louis, ar trebui să rămân acasă şi să-mi consacru dimineaţa doar ţie şi lecţiilor tale; aşa însă, trebuie s-o petrec în magazia de lână a lui Sykes. — De-acolo ai să câştigi bani. — E mai probabil că o să pierd. Tocmai când termina de ascuţit penele, cineva îi aduse la portiţa grădinii calul cu şaua şi frâul puse după cum se cerea. — Uite, mă aşteaptă Fred; trebuie să plec. Înainte de toate am să mă uit să văd ce-a mai făcut primăvara prin partea dinspre miazăzi. Părăsi camera şi străbătu grădina din spatele fabricii. Un strat gingaş de verdeaţă şi flori îmbobocite – ghiocei, şofran şi chiar ciuboţica cucului – surâdeau în soare lângă zidul cald al fabricii. Moore culese de ici şi de colo câte o floricică ori o frunză până când strânse un bucheţel; apoi se întoarse în salon, fură un fir de mătase din coşuleţul de lucru al surorii sale, legă florile şi le puse pe masa Carolinei. — Şi-acuma: la revedere. — Mulţumesc, Robert: tare-s frumoase; aşa cum stau aici parcă ar fi scântei de soare şi cer albastru; la revedere. Robert se duse până la uşă, se opri, deschise buzele pregătindu-se să vorbească, nu spuse nimic şi porni mai departe. Ieşi pe portiţă şi încalecă: peste o clipă sări jos din şa, dădu dârlogii lui Murgatroyd şi se întoarse în casă. — Mi-am uitat mănuşile, spuse prefăcându-se că ia ceva de pe o măsuţă de lângă perete; pe urmă, ca şi cum chiar atunci i-ar fi trecut prin minte, adăugă: Cred că n-ai nicio treabă anume acasă, nu, Caroline? — N-am niciodată o treabă anume: câteva perechi de ciorapi pentru copii, pe care mi-a spus doamna Ramsden să le împletesc fiindcă îi trebuie la coşul milosteniei; dar ăştia pot să mai aştepte. — Fir-ar să fie… vândut, coşul ăsta al milosteniei! Niciodată n-a avut vreo unealtă nume mai potrivit. Mai mare milostenie decât asta – şi cu ce cuprinde, şi cu preţurile – nici nu se poate închipui; dar văd ceva la tine, o foarte mică încreţitură la colţurile buzelor, care îmi spune că îi cunoşti meritele tot la fel de bine cum le cunosc şi eu. Atunci dă uitării coşul milosteniei şi în schimb petrece-ţi ziua aici. Unchiului tău n-are să i se rupă inima dacă n-o să fii acasă? Caroline zâmbi. — Nu. — Soldăţoiul naibii! Aş îndrăzni şi eu să spun că nu, mormăi Robert. Atunci rămâi să mănânci la prânz cu Hortense; o să se bucure că-i ţii tovărăşie; şi eu mă întorc la vreme. Seara o să citim ceva: luna răsare la opt şi jumătate, iar la nouă am să merg cu tine până la casa parohială. Vrei? Fata încuviinţă dând din cap; şi ochii i se aprinseră. Moore mai zăbovi acolo două minute; se aplecă peste masa unde şedea Caroline şi-şi aruncă privirile pe cartea ei de gramatică, pipăi vârful penei, luă în mână buchetul şi se uită la el; calul bătea nerăbdător din copite; Fred Murgatroyd îşi dregea glasul şi tuşea la portiţă ca şi cum s-ar fi minunat ce Dumnezeu putea să facă stăpânu-său. — La revedere, spuse din nou Moore şi în cele din urmă plecă. Peste zece minute, când reveni în cameră, Hortense văzu cu multă mirare că eleva ei încă nici nu-şi începuse exerciţiul.