Charlotte Bronte carti de citit

1.                                                         BRETTON       NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa. În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului. Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă. Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte. În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci. Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs. Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit. A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.” Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”. Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil. În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară. — Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici. Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal. — Acesta-i copilul? am întrebat eu. — Da, domnişoară. Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren. — Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva. Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton. — Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc. Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare. Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o: — Şi cum o cheamă pe micuţa mea? — Missy. — Dar pe lângă Missy? — Tăticul îi spune Polly. — Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine? — Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma. Şi clătină expresiv din cap. — Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el. — Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta? — Aşa cred. — Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav. Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse: — Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun. I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă: — N-am putea suna clopoţelul după Harriet? Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit. — Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu. Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta. — Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet. — Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine. Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul. — Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută. — Noapte bună, Polly, i-am spus eu. — Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon. O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară. Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce. — O să mă culc, fu răspunsul. — Ai să răceşti, Missy. A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze. Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme. Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare. — Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie. — De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy? — Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură. — Vrei ca eu să plec? — Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog. — Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata! — Trebuie înnodată altfel. Te rog. — Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea. — Asta în niciun caz. — De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata. — Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine. — Ce nostimă mai eşti! — Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă. — Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine? — Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg? — Te conduc eu în sufragerie, — Haide atunci. Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată. — O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia. — Fii un copil cuminte, Missy. — Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule! M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite. — Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet. Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere. Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă. — Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit. Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi. — Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.

CAPITOLUL I                 TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827. După cum ştii prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaş din comitatul X; şi, după dorinţa-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privinţă, întrucît ambiţia mă îndemna către ţeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putinţă pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiţia e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătăţirea situaţiei mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri şi, pînă şi pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase şi el, şi înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuinţele-mi deşarte, purtîndu-mi cinstit paşii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum şi de a face în aşa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoşeşti cel puţin la fel de înfloritoare cum le-am moştenit eu de la el. Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit şi harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societăţii; şi dacă îmi închin talentele cultivării proprietăţii mele şi propăşirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate şi cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, şi omenirea toată; aşadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului. Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puţin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă şi înnorată de pe la sfîrşitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuş, întrezărit prin fereastra salonaşului, a fost mai de folos pentru a mă înviora şi pentru a mă dojeni pentru ne­mulţumirile mele ingrate, decît toate cugetările înţe­lepte şi hotărîrile cuminţi pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci şi patru de ani — şi nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea. Şi totuşi, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curaţi şi surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — şi pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfăţişa dina­intea unei societăţi cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătăţii şi blîndeţii ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privinţe. Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetişcană drăguţă şi curăţică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deşi cam plinuţă, cu faţa rotundă, ca obrajii rumeni şi înfloritori, cu cîrlionţi bogaţi şi străluci­tori şi cu ochişori negri şi tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Ştiu că încă şi acum e o matroană destul de chipeşă şi, fără în­doială, cu nimic mai puţin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîţiva ani va deveni soţia unui om pe care nu-l cunoşteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — şi în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de şaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, şi era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiş­nuit de tare, mai era şi apărată de o tufă îmbelşugată de bucle scurte şi roşcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei. Intrînd împreună în salonaş, am găsit-o pe această distinsă doamnă aşezată în fotoliul ei de lîngă foc şi îm­pletind de zor, aşa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul şi făcuse focul, care-şi înălţa acum flăcările semeţe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharniţa şi cutia de ceai dintr-o despărţitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonaşul. — Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mişca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice şi a andrelelor strălucitoare. Aşa, acuma închideţi uşa şi apropiaţi-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceştile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneţi-mi ce-aţi făcut toată ziua; tare îmi place să ştiu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii. — Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăţ să meargă la pas — şi n-a fost deloc o treabă uşoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei mirişti de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Şi pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător şi de mare folos pentru a seca şi iriga lunca mereu supusă inundaţiilor. — Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut? — Am fugărit viezurele. Şi apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracţie, precum şi dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele şi cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenţie şi-i privea faţa — foarte animată în acele momente — cu o admiraţie maternă care mie mi se păru cam exagerată faţă de obiec­tul asupra căruia se revărsa. — Ar fi timpul să te mai ocupi şi de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­ţiunea lui mi-a permis să plasez şi eu un cuvînt. — Dar ce-aş putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toţi încît pînă la urmă să ziceţi mersi dacă scă­paţi de mine în orice condiţii. Mama îi mîngîie, cu blîndeţe, buclele scurte şi cam re­bele. Fergus mîrîi şi îşi luă un aer posomorît, după care ne aşezarăm cu toţii la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrşit ascultare repetatelor insistenţe ale Rosei. — Ei, acum, beţi-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Şi zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit şi tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward! — Mă rog, şi ce-i cu asta? — A, nimic! N-am să-ţi vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută şi amuzantă cînd e bine dispusă şi că n-aş avea nimic împotrivă să pot s-o numesc... — Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! şopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget. — Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtăşesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Ştiţi şi voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — şi... şi ce credeţi? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Şi noi care habar n-am avut! — Cu neputinţă! strigă mama. — Aiurea!!! ţipă Fergus. — Ba da, aşa e! E locuit de o doamnă singură! — Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină! — Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; şi locuieşte acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o serveşte, şi-atîta tot! — Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-şi o felie groasă de pîine şi ungînd-o cu unt. — Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi şi tu, mamă, nu-i aşa că e ciudat? — Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred! — Ba poţi foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a şi văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînţeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o şi pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viaţa ei. Se numeşte doamna Graham şi e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăzneţe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomaţia ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observaţie întîmplătoare ori cine ştie ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieţii ei, asupra situaţiei sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine ştie ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviinţă, şi se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine aţi venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă şi să-i ofere sfaturile şi păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ţinutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu şi-a făcut apariţia la biserică. Iar ea — adică Eliza — ţine morţiş să-l însoţească, şi cu siguranţă că va izbuti să smulgă cît de cît unele informaţii de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, ştii că Eliza nu dă greş ni­ciodată cînd îşi pune ceva în gînd. Şi, mămico, cred că şi noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îţi dai seama că e de datoria noastră. — Bineînţeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă! — Dar vă rog foarte mult să vă grăbiţi! Şi să nu ui­taţi cumva să-mi raportaţi cît zahăr îşi pune în ceai şi ce fel de boneţele şi şorţuleţe poartă şi toate celelalte amănunte, pentru că pur şi simplu nici nu ştiu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus. Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eşecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni şi nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt şi se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conştient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forţa irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă şi să ţîşnească din odaie înecîndu-se şi horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toţii ţipînd de-ţi lua urechile, din grădină. Cît despre mine, mi-era tare foame, aşa că m-am mul­ţumit să-mi iau în tăcere ceaiul, şunca şi pîinea pră­jită, în timp ce mama şi soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situaţia evidentă sau neevidentă şi istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma păţaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceaşca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conţinutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus. A doua zi maică-mea şi cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuşi, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăşi nu fusese cu nimic mai cîştigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reuşise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, şi avea un aer oarecum încăpăţînat, părea capabilă să cugete cu înţelep­ciune. Atîta doar că mama nu ştia unde putuse să-şi tră­iască viaţa această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaştere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înţelepciunea ca măcar să se ruşineze de ignoranţa ei. — La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu. — La treburile gospodăriei, şi la toate micile fineţuri culinare, şi altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informaţii utile, precum şi nişte reţete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viaţă atît de simplă şi de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanţă, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le ştie. Şi pe urmă, chiar dacă acum eşti singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată şi probabil — aş putea spune mai degrabă cu siguranţă — te vei mărita din nou.” „În privinţa asta vă înşelaţi, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeţie; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­rienţă mult mai mare de viaţă. — Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-şi sfîrşească zilele în singurătate şi să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să ţină prea multă vreme. — Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Şi pe urmă e şi extraordinar de drăguţă — aş zice chiar de o frumuseţe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi şi tu, Gilbert; ai să zici că e perfecţiunea întruchipată, deşi ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea şi Eliza Millward. — Păi bine, îmi pot foarte uşor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu şi mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenţii de per­fecţiune; dar pe de altă parte, susţin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrşire, ar fi mai puţin interesantă. — Şi atunci tu îi preferi defectele faţă de perfecţiu­nile altora, nu? — Chiar aşa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun. — Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbeşti! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise mama ridicîndu-se şi părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecţiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăşi alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfăţişarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă şi mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate şi precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenţie, n-aş izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aş strădui. A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului şi va veni la bi­serică. Mărturisesc că şi eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparţinînd conacului Wildfell, unde pernele şi tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieşite de soare — nu mai fuseseră călcate şi nici reînnoite de atîţia ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Faţa ei era întoarsă spre mine şi avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a ţintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfăşurat în zulufi lungi şi mătăsoşi — o coafură cam neobişnuită pe vremea aceea, deşi întotdea­una avea ceva graţios şi venea bine; obrajii ei erau fru­moşi, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecaţi asupra cărţii de rugăciuni, erau ascunşi de pleoapele lăsate şi de genele lungi şi negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive şi cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecţie tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supţi şi ochii puţin duşi în fundul capului, iar buzele, deşi de o formă rafinată, erau cam prea subţiri, cam prea strîmte şi păreau să trădeze (sau cel puţin aşa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă. Aşadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aş prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”. Tocmai atunci s-a întîmplat să-şi ridice ochii şi mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul şi ea s-a aplecat din nou asupra cărţii, dar cu o expresie greu de definit, de dispreţ calm, care pe mine m-a scos pur şi simplu din sărite. „Mă socoate un căţeluş obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-şi schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privinţă.” Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaş de rugăciune şi că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situaţiei. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toţi cei care nu se uitau în cărţile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama şi sora mea, precum şi doamna Wilson cu fiica ei. Şi pînă şi Eliza Miliward trăgea, şi­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiţă, a roşit şi şi-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-şi recapete înfăţişarea serioasă. Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenţia asupra greşelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frăţior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior şi amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieşit din biserică. Şi acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ţi spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunţică şi cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, şi ea ştia acest lucru, deşi nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct şi nici nu aveam intenţia precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susţinea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetişcană ştearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea şi pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat şi durdulie, feţişoara îi era cît un pumn, şi cam la fel de rotunjoară ca şi a surorii mele, cu care semăna oarecum şi la ten — cu toate că al ei era mai delicat şi nu chiar aşa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic şi trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracţie a Elizei — cel puţin în ceea ce priveşte aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi şi înguşti cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aş zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularităţi deodată. Glasul îi era blînd şi copilăros, pasul uşor şi moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuţă drăguţă şi jucăuşă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era şmecheră şi obrăznicuţă, o dată sfi­oasă şi prefăcută, aşa cum îi dicta caracterul ei dulce. Sora ei, Mary, era cu cîţiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă şi mult mai masivă şi mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniştită şi înţeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate şi apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera şi roaba familiei. Se bucura de încrederea şi preţuirea tatălui ei, de dragostea şi simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor şi săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită şi nebăgată în seamă de toţi ceilalţi oameni. Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt şi grav, care-şi punea pălăria cu borul lat în aşa fel încît îi acoperea faţa lătăreaţă, pătrată şi cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, îşi strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmţi de călărie cît şi în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăţi şi deprins să-şi respecte obiceiurile, lipsit de îngăduinţă faţă de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acţiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste şi oricine nu le împărtăşeşte trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare. În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reuşit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deşi avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte şi adeseori ne certase cu asprime pentru greşelile şi poznele noastre tinereşti. Şi, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinţii noştri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui şi să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fost Ce face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putinţă — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică şi la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ţinem minte. Uneori vrednicul domn îi reproşa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei şi în sprijinul acestei afirmaţii făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David şi Avesalom, lucru care o amăra cumplit; şi oricît de mult îl respecta ea şi oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuşi: — Ce n-aş da să aibă şi el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea şi el ce înseamnă să ai de strunit doi băieţi. Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula şi se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase şi să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Şi nimeni nu-şi amintea să-l fi auzind vreodată ţinînd o predică înainte de a fi înghi­ţit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni şi cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privinţa mîncării şi băuturii deşi nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît dispreţuia din inimă ceaiul şi alte asemenea licori apoase, ţinînd în schimb mult mai mult la băuturile de malţ, la ouăle cu şuncă, la afumături şi alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune şi sănătoase pentru toată lumea şi le recomanda cu în­credere chiar şi celor mai firavi convalescenţi sau bolnavi de stomac, cărora în caz că reţetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datoreşte lip­sei lor de perseverenţă. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asiguraţi că toate acestea nu sînt decît închipuiri. Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, şi apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson şi de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, aşa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la ţară, şi Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrăţişa apoi cariera preoţească. Sora lor, Jane, era o domnişoară cu multe însuşiri frumoase şi cu mai multă ambiţie. Conform propriei ei dorinţe, primise o educaţie corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala şi lustrul se lipi­seră bine de ea şi fata învăţase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial şi se putea lăuda că are mai multe deprinderi şi însu­şiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era şi considerată o frumuseţe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere şi pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era năltuţă şi foarte sub­ţirică şi avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roşu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos şi de luminos, iar căpşorul cu o bărbie micuţă şi delicată era aşezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subţiri şi roşii, ochii căprui, limpezi, ageri şi pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o fiinţă total lipsită de poezie şi de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulţi peţitori şi adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreţ pe toţi; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălţimea gusturilor ei rafinate şi numai un bogătaş ar fi putut să-i satisfacă ambiţiile nemăsurate. Un gentleman exista, şi în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenţii, iar lumea şoptea ici şi colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele şi averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălăşluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern şi mai confortabil din parohia înve­cinată. Şi acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele faţă de tine. Dacă îţi convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, şi am să-ţi trimit şi restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ţi umfli punga cu nişte monezi atît de greoaie şi de neplăcute la înfăţişare, — atunci iarăşi te rog să mi-o spui şi am să-ţi iert lipsa de gust şi cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine. Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.        

La răscruce de vânturi  de  Emily Brontë carte de citit online download free   CAPITOLUL 1     1801   Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.   — Domnul Heathcliff? l-am întrebat.  Răspunsul a fost un semn făcut din cap. — Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji... — Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!   Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: "Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine. Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă:  — Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin! "Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."   Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.  — Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec. Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată. Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.   Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.   Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc.   Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.   Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.   În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit!   M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită. — Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!   Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.   Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic. — Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră. — Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era! — Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin? — Nu, mulţumesc. — Nu te-au muscat, nu-i aşa? — Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.  Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. — Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule! Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.    film  https://latimp.eu/wuthering-heights-la-rascruce-de-vanturi-1939-film-subtitrat-romana/

 JANE EYRE   de  CHARLOTTE BRONTE   CAPITOLUL I     În ziua aceea nu aveam putinţa să ieşim la plimbare. E drept că rătăcisem dimineaţa un ceas prin crângul desfrunzit, dar de la prânz (când nu avea pe nimeni, doamna Reed prânzea devreme), vântul îngheţat al iernii adusese nori atât de întunecaţi şi o ploaie atât de pătrunzătoare, încât nici nu te puteai gândi la plimbare. Eram mulţumită. Nu mi-au plăcut niciodată plimbările lungi, mai ales pe frig, şi eram îngrozită că o să trebuiască să mă întorc în înserarea rece, cu mâinile şi picioarele îngheţate, mâhnită de cuvintele cu care mă mustra Bessie, bona copiilor, şi umilită de conştiinţa inferiorităţii mele fizice faţă de Eliza, John şi Georgiana Reed. Eliza, John şi Georgiana erau acum adunaţi în salon, lângă mama lor; iar mama, întinsă pe o canapea, în preajma locului, şi înconjurată de toţi cei dragi care deocamdată nu se certau, nici nu plângeau  părea pe deplin fericită. Doamna Reed îmi interzisese să mă alătur grupului lor, spunându-mi cât îi părea de rău că e silită să mă ţină la distanţă, dar până ce nu va afla mai întâi de la Bessie şi până ce ea însăşi nu va observa străduinţa mea de a-mi schimba caracterul, devenind mai prietenoasă şi mai copilăroasă  ceva mai veselă, mai deschisă, şi mai firească decât mă arătam  nu-mi va putea recunoaşte drepturile cuvenite numai copiilor ei mulţumiţi şi fericiţi. — Ce spune Bessie că aş fi făcut? întrebai eu. — Jane, nu-mi plac de loc curioşii care mă pisează cu tot felul de întrebări! De altfel, e întradevăr nemaipomenit ca un copil să se poarte aşa cu cei mai în vârstă. Stai la locul tău şi nu mai vorbi, dacă nu poţi vorbi ca o fată cuminte. Din salon dădeai într-o mică sufragerie, unde era şi un dulap cu cărţi; mă furişai acolo. Luai numaidecât o carte, având grijă să fie una cu cât mai multe ilustraţii. Mă aşezai în pervazul ferestrei, strângând picioarele turceşte şi trăgând draperia de damasc roşu, mă găseam adăpostită de amândouă părţile. Cutele draperiei stacojii îmi ascundeau tot ce se găsea la dreapta mea; în stânga erau geamurile limpezi, care mă ocroteau fără să-mi ascundă vederii priveliştea unei zile mohorâte de noiembrie. Din când în când, întorcând foile cărţii, cercetam înfăţişarea acelei dupa-amieze de iarnă. În depărtare se zărea o grămadă tulbure de pâclă şi de nori; în apropiere, frunzişul ud, tufişuri biciuite de furtună şi o ploaie necurmată gonită sălbatic din urmă de vijelia tânguitoare. Mă întorsei la cartea mea. Era Istoria păsărilor din Anglia de Bewick. Nu mă prea sinchiseam de text; existau, totuşi, câteva pagini de introducere peste care nu puteam trece în fugă, cu toată vârsta mea fragedă. Pomeneau despre locurile unde se aţin păsările de mare, despre stâncile singuratice şi promontoriile locuite numai de ele, despre acele coaste ale Norvegiei, presărate cu insule de la marginea de miazăzi, Lindeness sau Naze, până la capul Nord.   "La nord unde-oceanul în valuri se zbate,  Ape în clocot izbind de stâncile-aride,  Acolo, spre Thula, talazuri se umflă, Gem ca furtuna şi spală Hebridele ţărmuri."   De asemenea nu puteam să trec peste descrierea sumară a acelor ţinuturi îngheţate ale Laponiei, Siberiei, Spitzbergului, Noii Zemlia, Islandei, Groenlandei, cu vasta întindere a zonei arctice şi a acelor ţinuturi nemărginite, a acelor rezervoare de ger şi zăpadă, unde întinderi de gheaţă masivă, strânse în timpul iernilor de mai multe veacuri, sau îngrămădite în strălucire de sticlă, munţi peste munţi, înconjoară Polul şi concentrează acolo toată asprimea celui mai cumplit frig. Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură. Textul acelor pagini introductive era legat de succesiunea gravurilor şi dădea un înţeles stâncii singuratice, în mijlocul unei înspumate mări vijelioase, corăbiei sfărâmate şi aruncate pe o coastă pustie, razelor înfiorătoare şi reci ale lunii care, strălucind printre perdelele de nori, luminau un naufragiu. Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care prevestea ora fluxului de seară. Cele două corăbii oprite pe marea liniştită mi s-au părut fantome marine. Pe demonul care prindea cu o şpangă traista în spinarea tâlharului l-am privit numai în fugă: era o arătare de groază. La fel şi făptura aceea neagră, cu coarne, cocoţată semeţ în vârful unei stânci, cercetând cu privirea o mulţime îndepărtată, strânsă în jurul unei spânzurători. Fiecare gravură îmi spunea o poveste, deseori tainică pentru înţelegerea mea nedezvoltată şi pentru sentimentele mele nedesăvârşite, dar totdeauna deosebit de interesantă; interesantă ca şi acele poveşti pe care ni le spunea uneori Bessie, în serile de iarnă, când se întâmpla să fie bine dispusă şi când, după ce aducea masa de călcat în odaia copiilor, ne dădea voie să ne aşezăm lângă ea. Atunci, în vreme ce făcea cute la dantelele şi scufiţele de noapte ale doamnei Reed, ne hrănea curiozitatea înflăcărată cu întâmplări de dragoste şi aventuri din vechi poveşti cu zâne şi balade şi mai vechi sau, aşa cum am descoperit mai târziu, din Pamela şi Henric, conte de Moreland. Cu Bewick pe genunchi, eram fericită, fericită cel puţin în felul meu; nu mă temeam decât de o întrerupere. Şi ea nu întârzie să vină. Uşa sufrageriei fu deschisă violent. — Ei! Madam Mope! strigă glasul lui John Reed. După aceea, tăcu, fiindcă i se păruse că odaia era goală. Unde dracu o fi? Lizzy, Georgy! Jane nu e aici, urmă el (vorbind cu surorile sale). Spuneţi mamei că Jane s-a dus să alerge prin ploaie  sălbatică lighioaie! "Am făcut bine că am tras perdeaua", mă gândii eu şi doream din tot sufletul să nu mi se descopere ascunzătoarea. John n-ar fi descoperit-o niciodată; n-avea nici privirea, nici mintea destul de agere; dar Eliza, băgând capul pe uşă, strigă numaidocât: — Poţi să fii sigur că e în pervazul ferestrei, John. Am ieşit îndată de acolo, căci tremuram la gândul de a fi târâtă de John afară din ascunzătoare. — Ce vreţi? întrebai eu, cu o neîncredere stângace. — Spune: "Ce doriţi, domnule Reed?" mi se răspunse. Vreau să vii încoa'! Apoi, aşezându-se într-un jilţ, îmi făcu semn să mă apropii şi să stau în picioare în faţa lui.  John Reed era un şcolar în vârstă de paisprezece ani, cu patru ani mai mare decât mine, pentru că atunci eu nu aveam decât zece. Era destul de spătos şi îndesat pentru vârsta lui; avea pielea smolită şi nesănătoasă, trăsăturile grosolane, faţa largă, mădularele greoaie, iar mâinile şi picioarele dezvoltate. Din pricina obiceiului de a se îndopa la masă, pielea îi era plină de pete, ca a bolna-vilor de ficat, ochii tulburi, obrajii buhăiţi. Ar fi trebuit să fie atunci la şcoală, dar mamă-sa îl luase acasă pe o lună sau două "din cauza sănătăţii sale delicate". Domnul Miles, directorul pensionului, spunea că ar fi pe deplin sănătos, dacă i s-ar trimite mai puţine prăjituri şi dulciuri de-acasă; dar inima mamei se împotrivise unei păreri atât de aspre şi-i surâdea mai mult ideea rafinată că as-pectul nesănătos al lui John se datora prea marii lui sârguinţe, şi, poate, dorului de casă. John nu-şi prea iubea nici mama, nici surorile, iar pe mine nu mă putea suferi. Mă pedepsea şi mă ocăra nu de două-trei ori pe săptămână, nu o dată sau de două ori pe zi, ci întruna. Fiecare nerv al meu se temea de el şi fiecare părticică din carnea sau din oasele mele tresărea când se apropia. Erau clipe când mă înfioram de groaza pe care mi-o insufla; pentru că atunci când mă ameninţa sau mă bătea, nu puteam cere ajutorul nimănui. Servitorii s-ar fi temut să-l jignească pe tânărul lor stăpân, luându-mi apărarea, iar doamna Reed era, în această privinţă, oarbă şi mută. Ea nu-l vedea niciodată lovindu-mă, nu-l auzea niciodată ocărându-mă, cu toate că din când în când făcea şi una şi alta chiar faţă de dânsa, însă mai adesea în spatele ei. Obişnuită să fiu supusă faţă de John, mă apropiai de jeţul său. Timp de trei minute scoase limba la mine, de-un cot. Îmi dădeam seama că în curând avea să mă lovească şi, aşteptând cu spaimă lovitura, gândul meu se oprea la înfăţişarea dezgustătoare şi urâtă a celui care mă va lovi. Nu ştiu dacă mi-a citit gândul pe faţă, dar deodată se ridică şi, fără să vorbească, mă lovi cu putere. M-am clătinat şi, regăsindu-mi echilibrul, m-am îndepărtat cu un pas sau doi de scaunul lui. — Asta-i pentru neruşinarea cu care ai răspuns mamei, apoi fiindcă te-ai ascuns hoţeşte în dosul draperiei şi la urmă pentru privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri, guzganule! Obişnuită cu ocările lui John, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-i răspund; grija mea era cum să fac să rezist loviturii ce trebuia neapărat să urmeze ocărilor. — Ce făceai în dosul draperiei? mă întrebă el.  — Citeam. — Arată cartea. Mă întorsei spre fereastră şi-i adusei volumul lui John. — N-ai voie să ne iei cărţile; mama spune că depinzi de noi, n-ai bani, fiindcă tatăl tău nu ţi-a lăsat nimic; ar trebui să cerşeşti, nu să trăieşti aici cu copii de gentilomi ca noi, să mănânci aceeaşi mâncare ca şi noi, să porţi aceeaşi îmbrăcăminte, pe cheltuiala mamei noastre! Acum am să te învăţ eu minte să-mi răscoleşti biblioteca în halul ăsta, fiindcă toate cărţile sunt ale mele, toată casa-i a mea sau o să fie peste câţiva ani; du-te la pervazul uşii, departe de oglindă şi de fereastră. M-am dus, fără să înţeleg mai întâi ce gând avea; apoi când îl văzui ridicând cartea, ţinând-o în cumpănă şi pregătindu-se s-o arunce, mă retrasei instinctiv, scoţând un ţipăt; n-o făcui însă destul de repede. Volumul zbură în aer, mă lovi şi eu căzui izbindu-mi capul de uşă şi făcându-mi o tăietură. Tăietura sângera; mă durea cumplit; spaima mea trecuse de orice culme, făcând loc altor sentimente. — Băiat rău şi crud ce eşti! îi strigai eu. Te porţi ca un ucigaş, te porţi ca un vătaf de sclavi  ca împăraţii romani! Citisem Istoria Romei de Goldsmith şi-mi făcusem o anumită părere despre Neron, Caligula şi ceilalţi. Făcusem în tăcere şi paralele pe care până atunci încă nu mă gândisem să le rostesc cu glas tare. — Cum, cum! exclamă el, mie mi-ai spus toate astea? Aţi auzit-o, Eliza, Georgiana! Am s-o spun mamei, dar înainte de toate... Spunând aceste cuvinte, se năpusti asupra mea şi-l simţii cum mă înşfacă de păr şi de umeri. Avea însă de-a face cu o fiinţă ajunsă la desperare. Vedeam cu adevărat în el un tiran, un ucigaş. Simţeam picături mici de sânge şiroindu-mi din cap de-a lungul gâtului şi simţeam o durere ascuţită. Aceste senzaţii erau mai puternice decât teama, care se prefăcu în furie. Nu prea ştiu ce făceam cu mâinile, dar îl auzii pe John strigându-mi: "Guzganule! Guzganule!" şi mugind ca o vită. Ajutorul îi sosi curând. Eliza şi soră-sa alergaseră s-o cheme pe mama lor, care se dusese sus. Doamna Reed intră în timp ce se petreceau toate astea. Camerista ei, domnişoara Abbot, şi Bessie o însoţeau. Furăm despărţiţi şi auzii pe cineva rostind aceste cuvinte: — Doamne! Ce furie! Să-l lovească pe domnul John! — A mai văzut vreodată cineva atâta patimă? — Luaţi-o, spuse doamna Reed celor ce o urmau. Duceţi-o şi închideţi-o în odaia roşie. Patru mâini mă apucară şi fui dusă imediat sus.   download carte 

Rezumat – Jane Eyre este o copilă orfană crescută din obligaţie de către o mătuşă, doamna Reed. O servitoare, pe nume Bessie, este singura persoană din anturajul lui Jane care o tratează cu blândeţe, îi spune poveşti seara sau îi cântă. Într‑o zi, ca pedeapsă pentru că s‑a bătut cu vărul ei, agasantul John Reed, mătuşa o închide în camera roşie, cea în care murise unchiul ei. În timp ce era prizonieră aici, Jane, crezând că vede fantoma unchiului începe să ţipe şi în cele din urmă leşină. Când îşi revine, lângă ea se află Bessie şi gentilul farmacist, domnul Lloyd. Spre încântarea lui Jane, şi susţinut de vărul ei, domnul Lloyd propune ca micuţa să fie trimisă la şcoală în altă parte. Odată ajunsă la şcoala Lowood, Jane îşi dă seama că viaţa ei aici este departe de a fi una de vis. Directorul şcolii, domnul Brocklehurst este un om rău, abuziv şi ipocrit. El predică o doctrină a sărăciei şi privaţiunii în faţa elevilor săi, în timp ce, cu fondurile primite pentru şcoală asigură un stil de viaţă îndestulat pentru propria familie. La Lowood, Jane se împrieteneşte cu o tânără, Helen Bums, a cărei atitudine puternică şi în acelaşi timp voinţă ce putea merge până la sacrificiu vizavi de lipsurile din şcoală o ajută, dar o şi nemulţumeşte pe Jane. O epidemie masivă de tifos pune stăpânire pe internat, în urma căreia Helen îşi pierde viaţa. Această epidemie este cauza pentru care domnul Lowood este nevoit să plece de la conducerea şcolii, el fiind înlocuit cu persoane mai înţelegătoare, fapt ce‑i îmbunătăţeşte considerabil viaţa lui Jane. Ea va mai petrece 8 ani la şcoală, 6 ani ca elevă şi încă 2 ani ca profesoară. După aceşti ultimi doi ani, Jane, devenind independentă pentru că avea 18 ani, realizează că vrea mai mult de la viaţă şi acceptă o poziţie de guvernantă la conacul Thomfield, unde se ocupă de o fetiţă franţuzoaică orfană plină de energie pe nume Adele. Menajera conacului, doamna Fairfax este cea care conduce treburile. Angajatorul lui Jane la Thomfield, domnul Edward Rochester, este un om puţin atrăgător, misterios, pătimaş, dar foarte cult şi cam cu 20 de ani mai în vârstă. Cu toate astea în sufletul ei începe să încolţească o dragoste secretă. Într‑o seară ea îl salvează pe Rochester dintr‑un incendiu care, pretinde el, izbucnise din vina unei servitoare bete, Grace Poole. Dar pentru că aceasta continua să lucreze aici, Jane ajunge la concluzia că nu i se spusese adevărul. Casa o captiva, dar o şi intriga, mai ales că la etajul al treilea se petrecea ceva ciudat, iar Jane nu avea voie să meargă acolo. Conştientă că situaţia socială este o barieră în calea dragostei pe care o nutreşte pentru Edward, Jane este deznădăjduită atunci când Rochester aduce acasă o femeie frumoasă, dar vicioasă – Blanche Ingram. Jane se aşteaptă ca el să o ceară în căsătorie pe Blanche, dar spre marea ei surprindere, cererea îi este adresată ei. Uluită, acceptă propunerea. Ziua nunţii soseşte şi, în timp ce Jane şi domnul Rochester se pregătesc să facă schimbul de jurăminte, Richard Mason vine şi dă în vileag faptul că Rochester avea deja o soţie. Mason se prezintă ca fiind fratele soţiei lui Rochester, Bertha Mason. Acesta declară că Bertha se căsătorise cu Rochester pe când el se afla în Jamaica şi că ea este încă în viaţă. Rochester nu contestă cele spuse de domnul Mason şi îi explică lui Jane că Bertha este o femeie nebună, din coloniile engleze, fiind ţinută în taină la castel pentru a nu fi închisă într‑un ospiciu. La întoarcerea la conac toţi sunt martori la manifestările de nebunie ale Berthei care aleargă în toate direcţiile în patru labe, mârâind ca un animal. Rochester recunoaşte că Bertha era cauza incendiului care izbucnise la conac, precum şi a altor episoade ce fuseseră puse în sarcina servitoarei Grace Poole pe care o plătea ca să aibă grijă de ea. Dându‑şi seama că era imposibil să rămână alături de Rochester, Jane fuge de la conac. Sleită de puteri şi bolnavă, ajunge la familia Rivers cu care se înrudea. Cei trei fraţi – Diana, Mary şi preotul misionar John o îngrijesc atent şi cu multă căldură. John îi găseşte lui Jane o slujbă la o şcoală de caritate în Morton. Într‑o zi, spre surprinderea ei îi mărturiseşte că unchiul ei, John Eyre, i‑a lăsat moştenire o sumă mare de bani: 20.000 de lire, iar Jane se hotărăşte imediat să împartă banii cu verii ei. John decide să călătorească în India ca misionar, şi îi propune lui Jane să îl însoţească, dar nu oricum, ci ca soţie a lui. Jane este de acord să plece în India, însă refuză căsătoria pentru că nu îl iubea. John o presează să se răzgândească şi Jane este aproape să cedeze. Dragostea faţă de Rochester o macină. Într‑o noapte are impresia că aude vocea lui Rochester că o cheamă Şi îşi dă seama că nu‑l poate abandona pe bărbatul pe care îl iubea cu adevărat. Jane se întoarce la Thomfield şi află că respectivul conac a ars din temelii, focul fiind pus de Bertha Mason, care şi‑a pierdut viaţa în incendiu. Rochester a reuşit să salveze servitorii, dar şi‑a pierdut vederea şi o mână. Jane pleacă apoi spre noua reşedinţă a lui Edward, Femdean, unde acesta trăieşte alături de doi servitori, John şi Mary. Capitolul 1 La Femdean, Rochester şi Jane îşi reconstruiesc relaţia şi curând se şi căsătoresc. În finalul poveştii sale, Jane scrie că este căsătorită de 10 ani cu Edward şi că se bucură de armonie în viaţa lor. După doi ani, Rochester îşi recapătă vederea la un ochi şi este capabil să îşi zărească primul copil. Cum altfel ar putea să înceapă povestea unei căsnicii şi a personajelor din ea, dacă nu în punctul de pornire? Biserica era goală şi tăcută, cu excepţia preotului, lângă care stătea diaconul. Solemni şi pioşi, nu ne‑au răspuns la zâmbete, în timp ce Edward şi cu mine ne apropiam de altar. Clericul ne‑a întrebat: — Sunteţi perechea care urmează să se cunune în dimineaţa asta? — Da, a răspuns Edward, noi suntem. De la locul său de onoare, aflat cu un cap mai sus de Edward şi mine, preotul a oficiat ceremonia. După ce ne‑a explicat scopul căsniciei şi a întrebat dacă există vreun impediment în calea ei, a făcut o pauză, privind sever spre ochii lipsiţi de vedere ai lui Edward. — O iei pe această femeie ca soţie legiuită? — Da. După rostirea acestor cuvinte, pe chipul lui se citi uşurarea. Viitorul meu soţ îmi aştepta cu nerăbdare legământul. — Jane Eyre? Îl iei pe acest bărbat ca soţ legiuit? — Da, am răspuns, cu un uşor zâmbet spre paroh. Mi‑am privit noul soţ, punându‑i pe faţă mâinile tremurătoare, şi i‑am călăuzit gura spre a mea. După un sărut scurt şi tandru, ne‑am despărţit. Edward îmi luă mâna,” mulţumi clericului cu o înclinare a capului şi mă urmă demn prin scurtul naos al bisericii. Cu inimile uşoare, am ieşit în lumina curată a soarelui de dimineaţă. Când am trecut de colţul clădirii, razele ce străluceau de deasupra orizontului m‑au orbit. Edward se opri şi mă strânse la piept. Silueta lui îmi umbrea faţa, iar pantofii mei aproape se desprinseră de iarba înrourată. Inima lui Edward îmi bubuia la ureche, în timp ce el mă ţinea în braţe. — Jane. Lumina ochilor mei! Mireasa mea înfloritoare, aş dori atât de mult să te sărut din nou... Faţa mi se încălzi, când i‑am văzut gura căutând‑o pe a mea. Ardeam de nerăbdare ca buzele să ni se întâlnească, şi în timp ce eu mă temeam să nu‑i produc vreo durere, îmbrăţişarea lui Edward mă ameninţa cu o intensitate de care aflasem cât era de capabil, dar până acum n‑o înţelesesem niciodată. Îmi dădu drumul şi‑mi mângâie obrazul şi buza de jos cu degetul mare. — Jane, trebuie să am grijă cu tine. Acum, că eşti soţia mea, îmi poţi porunci să plec şi mă voi supune, dar numai pentru o clipă. Tu eşti tovarăşa mea de suflet şi vom depinde unul de altul în toate privinţele! De‑acum, vei sta cu mine. Da, Jane? — Trebuie. Am renunţat rapid la tonul stoic, când am văzut expresia abătută pe care o adusese pe chipul iubitului meu. Era insuportabil să privesc aceaşi faţă pe care mi se ceruse s‑o examinez prima oară când îl găsisem pe Edward, singur, cu câteva zile în urmă, privind fără vedere împrejurimile de pe treptele Conacului Femdean. În seara întoarcerii mele la el, stătea cu ochii spre coroanele copacilor, fără să ştie nici de prezenţa mea, nici că venisem cu gândul de a‑i rămâne alături în orişice împrejurare. Ca mireasă a lui, refuzam să‑i mai aduc vreodată pe chip cea mai mică umbră de singurătate. L-am cuprins cu braţele pe după talie şi, când am ridicat faţa spre figura lui, i‑am văzut o lucire umedă în ochiul mai puţin vătămat, tocmai când o absorbeau genele lui negre. Un surâs nesigur apăru pe gura cândva austeră, în timp ce‑i şopteam: — Iubitul meu, sunt mireasa ta, cea mai bună confidentă, îngrijitoarea ta, şi n‑am să te părăsesc niciodată, atâta vreme cât ai suflare în plămâni ca să mă chemi lângă tine. Oftând, Edward mi se alătură: — Eşti o minune. Uneori, în prezenţa ta, mă simt din nou întreg. — Recunoşti deja că ai nevoie de mine. Sunt în avantaj. Edward se încruntă în glumă, ridicând din umăr. — Aha, rolul de soţie nu se află dincolo de imaginaţia ta, teamă mi‑e. Voi fi atent la farmecele tale, vrăjitoareo! Am râs, şi vă pot spune că era un râs de soi nou. Simţeam în mine o căldură dulce, care se întindea din creştetul capului cuprins de furnicături până‑n vârfurile picioarelor, şi am presupus că niciodată nu voi mai redeveni Jane cea veche. Doamna Rochester. Ce ciudat şi atrăgător îmi sunau acele cuvinte! Eram în acelaşi timp recunoscătoare şi uluită că întreaga ceremonie se terminase atât de repede, iar viitorul meu era complet schimbat. Eram pur şi simplu cea mai mulţumită tânără mireasă din Anglia, în acea zi de iunie. În zilele dinaintea nunţii, m‑am gândit cum îşi achitase Edward datoria pentru a‑mi fi înşelat firea încrezătoare, îmi era greu să‑i îndur pierderea unui ochi şi orbirea celuilalt, în vreme ce mutilarea mâinii stângi era de asemenea foarte tristă. Fostele diversiuni ale acceselor lui de poftă şi lăcomie erau înlocuite de regretul sincer al soţului meu reformat. Furia, durerea şi umilinţa dragului meu Edward aveau să se calmeze curând, cu ajutorul atenţiei mele mărinimoase, consideraţiei pasionale şi companiei zilnice. Avea să redevină acelaşi stăpân de fortăreaţă Pe care ajunsesem să‑l stimez şi să‑l ador. Fără niciun balamuc secret pe care să‑l ascundă, se putea dezvălui pe deplin ca un om plin de empatie şi compasiune. Edward Rochester nu mai era soţul Berthei Mason – epava de la Thomfield Hali. Fusese eliberat din rolul de pion într‑o intrigă a poftei şi a lăcomiei instigată de tatăl şi fratele lui. Îl păcăliseră să se însoare cu o frumuseţe morbidă dintr‑o familie cu antecedente de nebunie. Prima doamnă Rochester nu‑şi mai putea ispiti soţul să uite de firea lui sinceră şi cinstită, credincioasă şi filantropică, îşi nimicise prezenţa de torţionară tăcută cu mâna ei, prin propria ei voinţă, în focul care devorase Thomfield Hali. După nuntă, m‑am rugat la porţile bisericii să‑şi găsească în cer un loc potrivit şi mântuirea sufletului. Vai, alte amintiri hidoase nu mai existau pentru o zi atât de fericită! Revin adesea la amintirea primului nostru drum cu trăsura, ca soţ şi soţie: ne‑am urcat în mica noastră cabrioletă, iar eu am mânat iapa castanie înapoi la Conacul Femdean. Edward m‑a cuprins cu braţul de talie şi a spus: — Janet. Când ajungem acasă, aş dori să le dai asta lui Mary şi John, pentru bunătatea cu care m‑au slujit. Am luat din mâna lui o hârtie de cinci lire sterline, vârând‑o în buzunarul rochiei. Eram mulţumită să văd că firea mea generoasă influenţa deja tendinţa spre meschinărie a omului de lângă mine, când de la ceremonia nupţială nu trecuseră decât zece minute! — Îţi mulţumesc, domnişoară Eyre... Scuză‑mi greşeala! Ar trebui să‑ţi spun doamnă Edward Fairfax Rochester. Te‑ai obişnuit deja cu acest nume? Aţi exersat în secret semnătura? Tânjesc să‑ţi văd faţa de mireasă. Domnul Rochester întinse mâna teafără, iar eu i‑am condus‑o la bărbia mea, pe care o ciupi uşurel. Îmi scăpă un chicotit şăgalnic, iar Edward zâmbi ca un copil care descoperă ascunzătoarea unei făpturi de poveste. — Ah, ce bine e! Aerul este curat şi înviorător. Chiar şi atât de devreme, dimineaţa, briza e suportabilă, şi simt cum inima mi se eliberează din lanţurile cele vechi. Jane, vrei să‑mi mai vorbeşti? Mă agăţ de vocea aceea sigură şi puternică. La ce te gândeşti? Te implor, insistă Edward, prinzându‑mă de mijloc ca să mă tragă spre el. — Domnule Rochester! Încerc să ajungem cu bine acasă! Te rog, dă‑mi drumul! m‑am ferit eu, ca în joacă. Dar, la drept vorbind, mâna lui care‑mi stăruia pe trup începea să‑mi stârnească simţurile şi abia dacă‑mi dădea puţină siguranţă faptul că nu putea să‑mi vadă zâmbetul. Edward îşi retrase mâna, şi i‑am simţit profund lipsa, dar mă temeam să i‑o cer înapoi, ca să nu mă ia drept vicleană sau prea nerăbdătoare. — Ar trebui să‑mi măsor cuvintele înainte de a fi rostite. Însă mă enervezi aşa de tare, Edward... Da, sunt în delir de bucurie. Fac mari eforturi ca să‑mi păstrez calmul. În visele mele, când eram la şcoala sătească din Morton, îmi imaginam că eram sincer împreună, în hoinărelile mele nocturne. Visele erau singura mea alinare. De fapt, căutam instrucţiuni, dar soţul meu nu mi le oferea. Actul fizic al consumării mariajului nu mă îmspăimânta, tocmai, dar mă intimida. Nu ştiam dacă aveam să mă desfăt în torentul de emoţii şi senzaţii. Cea mai profundă întrebare era: cum să‑mi mulţumesc soţul? Necunoscând îndatoririle unei mirese şi neavând cui pune întrebări, plănuiam să‑mi folosesc instinctele ca pe o hartă, pe parcursul activităţilor din seara care urma. Edward rămăsese tăcut şi părea cufundat adânc în visare. Mi‑am simţit inima tresărind, ca şi cum ar fi lovit‑o un stol de săgeţi. Ce mărturisisem? Mă întrebam dacă soţul meu, atât de cunoscător în cele lumeşti, îmi putea înţelege inocenţa; era aşa de departe de o asemenea situaţie... Am început să turui, comentând peisajele. — Ferigile par să prospere în vremea asta blândă, de vară. Copacii de pe plajă freamătă într‑o briză uşoară, iar merii au coroanele în floare. E o zi mai frumoasă decât sperasem. Nu‑mi pot imagina un cer mai eteric, mai frumos. Inspiră aerul curat! Lumea se trezeşte la viaţă! Am aruncat o privire spre Edward şi am văzut că părea amuzat de exuberanţa mea prefăcută. Recunosc, firea lui misterioasă îmi incita intelectul, şi am încercat să‑i ghicesc gândurile, dar degeaba. Edward era de nepătruns. Nu comentă decât că mă considera cam vivace, la care n‑am avut niciun răspuns. Am mers în tăcere câteva minute, înainte de a apărea la vedere amfiteatrul de copaci care ascundea Conacul Femdean. Soarele strălucea la jumătatea drumului spre zenit, luminând colinele joase din spatele clădirii. Eram vrăjită de strălucirea priveliştii, care‑mi părea atât de primitoare şi fascinantă. Era ca o veche grădină a plăcerilor, pregătită pentru desfătarea aparte şi încântarea omenească a stăpânului şi a stăpânei. Deşi pustiu şi neîngrijit, Conacul Femdean era pentru mine ca un palat. Iapa ne duse printre stâlpii de granit ai porţii înguste de fier, apoi pe drumul plin de bălării şi hurducături, pentru a opri pe aleea cu pietriş, lângă uşa din faţă. Niciun servitor nu se zărea, când am coborât din vehicul. — Jane, te rog să‑mi îndeplineşti cererea de a le da lui Mary şi John darul nostru. Dacă vrei, acum poţi să le spui că ne‑am căsătorit. Eu aş prefera să mă retrag în camera mea, ca să mă odihnesc. Sunt obosit. Pilot ne întâmpină cu un lătrat de bun‑venit şi, în timp ce bătrânul animal venea în goană spre cabrioletă, l‑am ajutat pe Edward să coboare. Mângâie câinele, care ne urmă în casă. Odată ajunşi în lumina vie a holului îngust aflat în mijlocul clădirii, soţul meu mă sărută pe frunte şi‑i făcu semn lui Pilot să‑l însoţească. Luând‑o la stânga, Edward îşi găsi pe pipăite drumul până la scara cu balustradă din lemn de cireş şi urcă treptele late, acoperite de un covor, spre odăile noastre de la etaj. Ajunsă în bucătărie, le‑am spus lui Mary şi John despre căsătoria cu stăpânul lor. Mary rămase mută câteva momente, cu polonicul deasupra puiului pus la fript, i‑am adresat o privire serioasă, dându‑i de înţeles că spusesem adevărul. Atunci dădu din cap, cu un zâmbet scurt, şi mă felicită înainte de a‑şi relua lucrul, încă destul de uimită. John puse jos cuţitele pe care le ascuţea. Destul de zguduit, se uită după mine în timp ce ieşeam din bucătărie, lăsându‑i în mână hârtia de cinci lire sterline. Trebuie să dezvălui, dragă cititorule, că am stat singură câteva momente înainte de a căuta îmbrăţişarea celui drag mie. Mângâindu‑mi micul colier de perle de la gât, primit în dar de la domnul Rochester cu câtva timp în urmă, înainte de prima noastră nuntă nedusă până la capăt, m‑am privit întrebător în oglindă. Mă schimbasem? Mi se părea că avusese loc o transformare. După ce mi‑am scos boneta de pai, mi‑am netezit părul negru, privind drept în ochii unei tinere mirese. — Eşti doamna Rochester! i‑am şoptit femeii din oglindă, scundă şi luminoasă la faţă – şi, îndrăznesc să spun, fermecătoare. O, ce mai întorsătură a evenimentelor, să mă văd pe mine însămi într‑un asemenea fel! Eram sigură pe mine, în timp ce mă pregăteam să mă duc la Edward cu o întreagă bogăţie de dragoste şi pasiune pe care eram gata s‑o împart cu el. În acel moment, deznădejdea era ultima dintre stările mele. Aveam deplină încredere că‑l puteam mulţumi pe Edward în felul meu – simplu, calm, iubitor şi cu multă imaginaţie. În timp ce priveam cum mi se aprindeau bujorii din obraji, l‑am auzit pe Edward strigând: — Unde eşti, Jane? Pe‑aproape? M-a frapat nerăbdarea din tonul lui poruncitor. Ca să nu‑l mai pun la încercare, m‑am înclinat spre mireasa din oglindă, spunându‑i cu voce tare: — Du‑te la soţul tău! Te cheamă! Apoi, am străbătut covorul de culoarea boabelor de muştar de pe scară şi coridor, pe lângă două uşi, spre camera unde urma să locuiesc împreună cu Edward Rochester. Stătea tolănit în faţa unui foc mic şi vioi. Vatra era foarte aproape de el, iar lângă fotoliul masiv se afla altul, mai mic, tapiţat cu creton roz pal, numai bun pentru mine. Între ele era pusă o măsuţă ovală, de marmură, decorată cu o mică vază de porţelan. Din ea se aplecau precar câteva margarete. Lângă peretele din fund al camerei, un pat de mahon masiv, cu baldachin, două dulapuri şi o oglindă de toaletă înaltă, în ramă de stejar. De‑o parte şi de alta a celor două ferestre mici se găseau masa de toaletă şi un birou pentru scris. Covorul era cafeniu‑închis şi uzat. Patul, cu perdele de damasc carmin, părea aproape negru în umbra din acea porţiune, unde soarele amiezii nu putea ajunge prin ferestre. Perdelele ascundeau aşternutul fin, cu perne numeroase, în care mă desfătasem cu o seară înainte, pregătindu‑mă pentru noaptea nunţii. Când auzi uşa închizându‑se, Edward întinse mâna spre mine. — Micuţa mea mireasă? Vino la mine. Vreau să te cuprind într‑o îmbrăţişare atât de strânsă, încât să te simţi adorată pentru o mie de ani! — Te vei sătura de mine mult mai devreme, domnule, am replicat. Nu‑s un sfinx. Exagerările lui Edward mă ispiteau să‑l tachinez. Era jocul nostru. M-am oprit la o lungime de braţ, privind cum mintea lui suplă folosea arta persuasiunii. — Acum îmi dau seama că‑nu sunt decât o necesitate suplimentară a existenţei, am declarat. Într‑o lună, ai să te obişnuieşti cu mine. — Nu m‑aş sătura niciodată de Janet a mea. De vin mă satur vreodată? Mă satur de savoarea unei mese bune? Refuz desfătarea unui pat moale, la sfârşitul zilei? Într‑adevăr, Edward ştia să fie convingător. Am mai făcut doi paşi, oprindu‑mă în spatele fotoliului său. Mi‑am trecut cu multă plăcere degetele prin părul lui ondulat, negru ca pana corbului, încercând zadarnic să i‑l netezesc. Cât mai adoram atingerea lui mătătoasă, în contrast cu textura aspră a obrajilor! Degetele mele stăruiră în coama aceea deasă. — Drăcoaică mică! Jane, înţelege că pentru mine nu eşti o nimica toată! Vino şi aşază‑te pe genunchii mei. Vrăjeşte‑mă. Azi vei reuşi. Edward îşi ridică mâna, o prinse pe a mea şi mă conduse prin jurul fotoliului. Curând, m‑am găsit într‑o îmbrăţişare profundă. Bucuroasă cum eram de a fi lângă omul pe care‑l iubeam cel mai mult pe lume, mă surprindea totuşi intensitatea propriei mele reacţii. Braţul soţului meu pe după mijloc, precum şi mâna lui schilodită, atingându‑mi spatele, mă readuseră la realitate, l‑am simţit muşchii braţelor fremătând. Timpul încetinise, ca şi cum n‑ar fi avut niciun motiv să se grăbească. Eram conştient de fiecare oftat dintre noi, de ridicările şi coborârile pieptului său. Chipul i se îmblânzi, când îmi mângâie umărul cu obrazul. M-am desprins din strânsoare, pentru a‑i săruta fruntea nedumerită. — Mi‑e cam sete. Nu cred c‑am băut un strop de apă, toată dimineaţa. Pot să‑ţi aduc şi ţie ceva de la bucătărie, Edward? Edward se gândi un moment, apoi îşi lăsă braţele să cadă, după ce încercase zadarnic să mă reţină. — Adu nişte vin. E timpul să închinăm paharele. N-am avut o masă de nuntă aşa cum se cuvine. Grăbeşte‑te, n‑am să te aştept mult. Trecând peste dorinţa lui, am răspuns: — Diseară, vom lua o cină în doi, ca de obicei, iar atunci vom şi închina. Dacă vrei o petrecere, se poate aranja, dar cine să vină? am încheiat, atingând clanţa uşii. — Adevărat. Tocmai asta e. O asemenea sărbătoare e numai pentru mireasă şi mire. Îmi simţea nervozitatea şi, în timp ce ieşeam pe uşă, strigă după mine: — Jane, nu‑ţi fie frică. N-ai de ce să te temi de mine. — Revin imediat, Edward. Am închis uşa, stând un moment pe coridor, înainte de a porni grăbită spre bucătărie. Nu mi‑era cu adevărat teamă de el, ci numai de propriile mele fantezii şi accese ale imaginaţiei nepuse la încercare. Necunoscutul îmi complica reacţiile faţă de soţul meu şi de mine însămi. Cu siguranţă, detaliile complicate ale dragostei fizice mi‑erau necunoscute. Îmi aminteam şuşotelile colegelor mele de la Lowod. Mai târziu, ca profesoară, confiscam desenele obscene cu cupluri împerechindu‑se. În nopţile petrecute departe de Edward, vreme de aproape un an, jinduisem după momentele petrecute singură cu el şi‑mi regretam fuga de la Thomfield Hali, sanctuarul iubitului meu. Mă atrăgea ideea patului său comod şi a sărutărilor tandre, în nopţile mele de singurătate. Oare realitatea dorinţelor mele stârnite de vanitate avea să fie greu de îndurat? În drum spre bucătărie, mi‑am privit vinovată imaginea în oglindă. Hotărârea de a fi cât mai însufleţită în noaptea nunţii se risipise. Capitolul 2 Stăteam aşezată lângă Edward, în faţa ferestrei deschise a dormitorului, după ce mâncaserăm la cină pui fript cu cartofi. Sorbeam fiecare din câte un pahar de porto, iar eu simţeam cu seninătate cum ziua făcea loc nopţii, cu mica ei orchestră de stele. Marginea apuseană a cerului plutea peste sărutarea trandafirie a soarelui, în timp ce roua începea să îmbroboneze plaja însetată şi castanii din jurul moşiei. Restul cerului era scăldat în tonuri vineţii. Niciun nor singuratic nu păta orizontul. Câteva ciocârlii veniră pentru câteva momente dinspre cuiburi, ca să agite miresmele de iasomie şi pelin. Îmi aminteam de noaptea petrecută sub castanul porcesc, când Edward şi cu mine ne lăsaserăm dorinţele să se dezvăluie. Apusul soarelui era un simbol fericit. Lui Edward îi plăcea felul amănunţit cum descriam cerul. Eram sigură că vocea mea suna la fel de aerian ca filamentele ultimelor raze de soare. Sub efectul alcoolului, limba mi se desferecase şi nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să cânt şi să dansez! Străduindu‑mă să rămân cuviincioasă, m‑am ridicat în picioare, l‑am luat pe Edward de mână şi am întrebat: — Domnule Rochester? Eşti foarte tăcut în seara asta. Ţi‑e somn? Vorbesc prea mult, poate? Soarele încă nu s‑a dus prea departe de Anglia, şi mă tem c‑am zărit mai mult de trei căscături pe faţa dumitale, de când a strâns Mary masa, după cină! Ca un spiriduş, am strâns mâna lui Edward într‑a mea, ca să‑i zoresc o reacţie. Încă nesigură de felul potrivit în care o femeie trebuie să i se adreseze soţului ei, continuam să joc rolul guvernantei naive care încearcă să smulgă o vorbă de la stăpânul ei. Spre uimirea mea, spiritul dejoacă se întoarse împotrivă‑mi, soţul meu fiind cel care mă păcălea. — Aha! Vasăzică, eşti nerăbdătoare să mă vezi în pat? Fetişcanele se grăbesc adesea, când le‑o ia la goană curiozitatea faţă de sexul masculin. Gentlemanul superior este acela care ştie cum să savureze momentul şi să lase situaţiile să ia fiinţă de la sine. Vrei să mă grăbeşti, Jane? — Mă superi! Voi învăţa vreodată să te întrec? Te voi surprinde vreodată, pe tine şi firea ta veselă? Mi‑am retras mâna dintr‑a lui şi m‑am aşezat, netezindu‑mi cutele rochiei de mireasă din mătase albă, după care am băut ultimul strop de licoare purpurie din pahar. În mod remarcabil, Edward îmi simţi dispoziţia şi mă bătu pe umăr, ca şi cum aş fi fost un copil nebunatic căruia i‑a fost descoperit şiretlicul. Şi când mă gândesc că încă nici nu‑mi începusem jocurile cu Edward! Continua să mă bată pe braţ. Senzaţia mătăsii pe pielea mea era delicioasă. M-am liniştit numaidecât. — Mireasa mea, de ce eşti capricioasă în seara asta? mă întrebă el. Unde e micuţa mea prietenă care răspândeşte în jur o vrajă misterioasă? Aha, aşa da...! Da, ţine‑mă de mână. Ce ţeapănă e mâna ta! Jane, m‑ai calificat ca pe o brută? N-am să te capturez, pisicuţa mea. Tridentul l‑am dăruit unui duşman. Refuz riscul de a‑ţi răscoli firea nedeprinsă. Căci cum altfel poate fi această noapte, decât tinerească şi luminoasă precum cei nouăsprezece ani ai tăi neîntinaţi? Niciodată nu voi privi lumea atât de sublim cum o faci tu, Jane. După o tăcere prelungită, Edward îşi retrase mâna dintr‑a mea. — Îmi amintesc aerul altei lumi plutind în jurul tău, şi tenul tău palid, când ne‑am întâlnit prima oară, pe un drum albit de chiciură. Ochii aceia, pe care mai pot să‑i contemplu şi acum, în minte, proclamau că înţeleg mecanismele gândirii şi spiritului omenesc. Ai întrecut în isteţime un bărbat aproape de două ori mai în vârstă decât tine, şi n‑ai şovăit când se străduia să te şocheze. Am fost eu vreodată un asemenea om? Până şi un suflet distrus şi tulburat ca al meu şi‑a putut găsi mângâierea şi recunoaşterea în templul tău. Afirm că ai arăta cu degetul un şarlatan înainte ca nătărăul s‑o ştie el însuşi! Mai ţii minte când mă costumasem în ghicitoare şi încercam să te atrag într‑o cursă, în timpul jocurilor de salon, cu luni în urmă la Thomfield Hali? Mi‑a fost imposibil să te fac să te trădezi. Pe seama domnişoarelor Ingram şi Eshton, tu erai singurul motiv al farsei. M-ai lăsat uimit şi impresionat. Am întins o mână spre Edward, dar înainte ca vârfurile degetelor mele să‑i simtă pielea caldă, îmi spuse: — Să nu rămâi o taină pentru mine. Secretele prosperă în întunecime, iar dispreţul îţi va fura orice ofrandă de dragoste cinstită. Numai de n‑ar mai fi orori de ascuns, ca să fiu întru totul liber... Te ador, Jane. Îmi luă mâna ridicată sfios, ducându‑mi degetele la buze pentru a‑l săruta pe fiecare, încet şi blând. Analizam situaţia şi înţelegeam că n‑avea să‑mi răscolească spiritul în noaptea aceea. Urma să fie atent cu mine. — Îţi pot simţi iubirea în degete, în înşişi atomii cărnii tale. A apus soarele? Edward vorbea încet, ca în transă, când continuă: — E răcoare în odaie şi pot distinge o lumină, deşi slabă. Când întorc capul la stânga, desluşesc lucirea roşiatică a unei lumânări. În timp ce vorbea, îmi ţinea degetul mic lipit de buze. Mâna mi se relaxă, savurând senzaţia. Era foarte intimă, şi abia în acel moment adevăratul sens al acelui gest se făcu cunoscut trupului meu. Aveam să mă schimb pentru totdeauna, foarte curând. Mâna îi tresări, apoi o lăsă pe a mea, pentru a pune încă o întrebare: — Jane. E întuneric? Îmi mai torni, te rog, un pahar de porto? Mă ia cu frig. Era posibil ca noaptea aceea să‑i trezească şi lui aşteptări neliniştite? Teoria mă bucura: nu eram singura cuprinsă de temeri! M-am ridicat de pe scaun, răspunzând: — Da, s‑a întunecat. Privindu‑mi soţul aşezat, am văzut că se încrunta, masându‑şi tâmpla, l‑am ocolit picioarele întinse, pentru a mă duce să iau carafa. — Ridică paharul, te rog. Uite, jumătate... încă nu ştiu dacă sforăi, şi am aflat de la verişoarele mele, Diana şi Mary, că tatăl lor sforăia dacă bea prea mult înainte de a se retrage în camera lui. Paharul se ridică agil spre gura lui Edward, care înghiţi lichidul dintr‑o sorbitură. — Nu mi s‑a spus nicicând că aş sforăi. Nimeni nu s‑a plâns vreodată de obiceiurile mele nocturne. Îmi întinse paharul, iar eu l‑am pus pe masa din spatele meu. Apoi, Edward continuă: — Şi domnul Rivers al tău? Beai şi împreună cu el, în serile de vară? Mi‑ai spus că te vizita destul de des în căsuţa ta de profesoară din Morton, alungându‑ţi junghiurile singurătăţii. — Nu, St. John nu bea niciodată în prezenţa mea, Edward. — Deci, un sfânt în toate privinţele vieţii? Iar ţie ţi‑era ruşine că mă cunoscuseşi – pe mine, un om cu atâtea obiceiuri rele? Îşi încrucişă braţele la piept, ridicând chipul spre mine, în aşteptare. — Într‑adevăr, St. John îmi risipea însingurarea cu unele ocazii, şi purtam conversaţii interesante, până s‑a hotărât să mă cucerească. M-am întrebat cum avea să reacţioneze Edward la o declaraţie atât de îndrăzneaţă. Tăcu un moment, apoi mormăi ceva în sinea lui, înainte de a‑şi îndrepta degetul spre mine: — Ce mărturisire! Tonul tău e ironic. Mă cutremur la gândul că te‑arfi putut ispiti să nu te mai întorci niciodată la mine. Înclină capul, şi am văzut că era nefericit. — Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Toate astea au încetat să mai existe acum câteva zile. Ideea unui rival încă‑ţi mai roade pielea? Singura legătură este aceea de iubire filială. De ce să‑l aducem pe vărul meu, sau pe alţii, în odaia noastră de culcare? N-ai spus că asta e o sărbătoare numai a noastră? Reţin acest legământ şi voi risca tunetele tale, în noaptea asta şi‑n altele. Hai să nu ne interesăm despre nopţile din vremea când eram despărţiţi. Dacă vreau să aflu cum îţi petreceai nopţile înainte de a mă cunoaşte pe mine, am să te întreb. Te voi interoga cu înverşunare, dacă de‑asta este nevoie, dar te rog să nu‑mi pui la încercare tendinţele geloase. Mă răneşte dureros, şi nu vreau să ştiu cum te‑au satisfăcut alte femei. N-am nici‑o speranţă! Imaginaţia mea nu mă poate duce prea departe, iar gândurile mi se risipesc când mă mângâi tu. Din păcate, dacă în noaptea asta cineva e pătruns de îndoială, eu voi fi aceea! Am păşit peste picioarele lui Edward, iar poala rochiei mi se agăţă din neatenţie de vârful ghetei lui. Am tras cu putere. Când rochia mi se desprinse, am căzut în fotoliul meu. Eram în pragul lacrimilor şi mă bucuram că nu putea să‑mi vadă furia din ochi. — Jane! Nu plânge în seara asta. N-am împărţit patul cu nimeni, înaintea ta. Erau halucinaţii. Vălul frumuseţii lor fizice nu era mai real pentru mine decât un duh. M-am culcat cu altele, dar nu din dragoste. Am un spirit firav. Există momente când sunt convins că mă găseşti respingător şi ofensiv. Mă tem de consecinţele pasiunii mele pentru tine, şi mă întreb ce te‑ndeamnă să‑mi răspunzi cu aceeaşi afecţiune, iartă‑mă. Iartă‑mi felul cum singur mă dispreţuiesc. Caut mereu motive de a fi atât de fericit să te am aici, cu mine, ca îngrijitoare, ca micuţă prietenă, ca mireasă. Uită‑te la expresia mea. Sunt sincer. Am încercat să clădesc o punte între deznădejdile noastre separate. Îngenunchind, mi‑am rezemat de genunchiul lui Edward ţeasta care‑mi pulsa dureros. — Băutura ta e prea tare pentru o novice ca mine. Ţinându‑l de mână, mi‑am frecat obrazul de nodurile degetelor lui. — Ce‑a fost, a fost! Amândoi suntem atât de plini de speranţe şi îndoieli, încât nimic altceva din tot ce zicem n‑ar trebui să conteze. N-am să te fac răspunzător pentru mila de tine însuţi, dacă nici tu nu mă pedepseşti pentru a mea. Edward, iubirea mea, legătura noastră e de nedesfăcut. Ne aparţinem unul altuia şi nici‑o fiară sau muritor n‑o să ne dezbine vreodată. Edward îşi întoarse mâna, pentru a‑mi cuprinde obrazul în palmă. Căldura pielii lui mă linişti, în timp ce vedeam cum pe chipul lui dur şi colţuros apărea expresia unui admirator plin de adoraţie. Pieptul îmi palpită, ajungând să cunosc rolul de a fi o fiinţă adorată şi râvnită. Era o fantezie care mă făcea să mă minunez. În ochiul orb al lui Edward se citea compasiunea – şi, dincolo de ea, o expresie aparte, pe care nu apucasem s‑o observ înainte. Atingea în carnea mea o coardă cu care intra în rezonanţă. Simţeam furnicături pe piele, iar pulsul mi se accelera. Am rămas în genunchi, privind cum gura lui Edward înainta spre a mea. Niciodată nu fusese mai îmbietor. Închizând ochii, i‑am simţit buzele pline pe frunte şi pe obraji. După cum sanctuarul gurii lui mă ispitea, uimirea îmi creştea tot mai mult. M-am lăsat în voia simţurilor bogate ale dorinţei. Era ca şi cum aş fi fost cu adevărat la fel de originară precum Eva, iar Edward mă însoţea ca Adam. Mă simţeam cu totul ciudat. Cine este această Jane Rochester? N-o cunosc. Acum un an, era o fată speriată şi uitată de toţi, izgonită din faţa altarului de către convenţii şi de Legea lui Dumnezeu. Aproape pe dată, părea să fie o femeie făcută să fie iubită de singura persoană care‑i ţinea captive inima şi mintea. Iubitul meu mă săruta senzual, răscolindu‑mi cu degetele părul despletit şi încurcat. O, în acele momente, simţurile îmi zburau spre înălţimi stelare. Da, vedeam stelele cerului, iar destinul mi‑era confirmat. Da. Da. Eram legănată în timp ce soţul meu îmi săruta faţa, gâtul, umerii şi părul, dornic şi sincer. Cu cruzime, o senzaţie spectrală mă cuprinse, răpindu‑mi răsuflarea. Am îndurat să fiu ridicată de Edward pe coapsele lui. Eram devorată, consumată. Nu găseam niciun sprijin, şi mă temeam să nu leşin. Am încercat s‑o pun pe Jane Eyre în rând cu noua doamnă Rochester. Constatam că mireasa din mine era o făptură plină de viaţă şi pasiune, dar în acelaşi timp eram complet nepregătită să mă las în voia acestei noi versiuni a mea, să‑mi croiesc drum spre o sferă străină de carnea şi sufletul meu. M-am lăsat pe spate, zguduită şi năucită, desprinzându‑mi gura de a lui Edward. El mă ţinea de păr şi încercă să‑mi apropie iar gura de a lui, dar am făcut un efort să rămân la distanţă. Mi‑am rezemat spatele de braţul fotoliului, acoperindu‑mi faţa cu mâinile. — Edward! E prea mult... Eram în acelaşi timp ruşinată şi excitată, prinsă între a‑mi urma pasiunile şi a fugi de ele. Cum puteam încerca să pun o înţelegere între neştiinţa mea despre ale dragostei şi toate cunoştinţele lui Edward? Oare acest contrast avea să transforme prima noastră împreunare într‑o farsă? Poate urma să găsesc repulsive artele erotice, şi nu puteam fi nesinceră, spunând că tânjeam după atenţiile partenerului meu. I-am privit chipul şi n‑am văzut nici‑o urmă de dispreţ sau reproş frustrat, numai o afecţiune deschisă. În faţa mea se afla un om care aştepta să‑şi consume căsnicia în fapt. Firea sa blândă şi altruistă fu aceea care mă îndemnă să mă las cu totul în voia lui. Mi‑am îndreptat spinarea şi mi‑am aranjat rochia, încă dorind să arăt prezentabil în faţa lui Edward, deşi ştiam că nu putea să mă vadă, cu ochiul lui omenesc. — Micuţa mea dragă, cunosc foarte bine făptura care‑mi stă pe genunchi, şi mirosul tău. Nu seamănă cu nici‑o aromă pe care natura să mi‑o mai fi dăruit până acum. Uite... Şi‑mi făcu semn să mă apropii iar de el, cu chipul marcat de îngrijorare. În loc de a mă supune, i‑am cerut: — Edward, iubire, cred că ne vom simţi mai comod în pat. E târziu, iar soarele a apus, punând capăt acestei zile deosebite. Să te ajut să mergi la pat, iar apoi voi închide fereastra. — Ce schimbătoare eşti... Eşti prea delicată. — Sunt destinsă, Edward. Zâmbi şi, ridicându‑se, mă luă de mână, pentru a mă urma fidel spre pat, unde am dat perdeaua la o parte, iar Edward se aşeză pe cuvertura matlasată. — Vocea ta spune că eşti puternică. Pe mine nu mă duci. — Gata, Edward, stai jos. Uite‑ţi cămaşa de noapte. Mă întorc într‑un minut. M-a frapat să constat cât de calmă mi‑era vocea: stăpânită şi ordonată. Am aruncat o privire spre Edward: pe buze îi plutea un zâmbet amuzat. Repede, am închis fereastra şi am tras jaluzelele peste cerul senin şi aproape întunecat. Mă simţeam plină de viaţă şi hotărâre. O clipă, am reflectat la noaptea aceea din urmă cu luni de zile, când Edward avusese nevoie de ajutorul meu, ca guvernantă angajată, pentru a‑l îngriji pe Richard Mason. Bertha îşi zgâriase şi‑şi muşcase fratele, când acesta încercase s‑o îmbrăţişeze. Domnul Mason nu ştia că orice comunicare cu ea devenise imposibilă. Şi noaptea asta dădea o senzaţie precară, dar din alte motive. Cu mult mai utile pentru mine însămi, îndatoririle căsniciei puteau deveni nişte munci plăcute. Eram de folos, şi o simţeam până‑n măduva oaselor. M-am aplecat şi am luat o lampă de pe masă, ca s‑o aduc mai aproape de pat. În timp ce mergeam spre Edward, umbra lui neagră se unduia pe pereţii din jur. Îşi scoase vesta de catifea verde şi cămaşa albă, pielea lui dezgolită părând vulnerabilă în contrast cu stacojiul perdelelor ce‑i înconjurau. Sub ochii mei, soţul meu devenea peste măsură de uman. Am pus lampa pe o măsuţă joasă şi am venit spre pat. Edward nu ştia că mă apropiasem. — Jane? Ce faci? Nu aud nici‑o mişcare. Gheata lui se mută din loc, când întinse o mână să mă caute. Înălţimea lui era fascinantă, iar de aproape ştiam că era puternic şi viguros, chiar şi cu toate vătămările pe care le suferise. — Aştept să te retragi, ca să pot stinge lampa, i‑am răspuns. Pot să te ajut? am continuat, scoţându‑mi rochia şi începând s‑o aranjez în dulap. — N-ai să faci una ca asta. Încă mai pot să‑mi port singur de grijă, în multe privinţe. Nu e nevoie să mă cocoloşeşti ca pe un copil găsit, nevestico. Şi termină dezbrăcatul, în timp ce eu mă duceam în cealaltă parte a patului. — Doamna Rochester face atât de puţin zgomot, încât mă întreb dacă nu cumva împart odaia cu doppelganger‑ul tău, aşa cum mi s‑a întâmplat de‑atâtea ori, în nopţile când nu ştiam unde erai. Mi‑am dat seama că încerca să facă o farsă, căci zâmbea când se urcă în pat, vârându‑se sub pătură. Am stins lumina. De câteva ore, în aer plutea fumul înţepător al ţigărilor de foi, şi când am tras perdelele groase în jurul patului, mi‑am imaginat că ne aflam într‑o grotă. Mirosul de fum era acoperit de aroma iasomiei. Pe parcursul după‑amiezii şi al serii, când stătuserăm lângă fereastra deschisă, se impregnase în aşternut. Mireasma naturală îmi calma nervii întinşi la limită, în timp ce aşteptam instrucţiunile. După câteva momente de prudenţă, Edward începu: — N-am avut niciodată relaţii de tip tradiţional. Tu şi cu mine am comunicat întotdeauna la un nivel personal mai rar, Jane. — Da, am şoptit. — Îţi voi spune deschis la ce să te aştepţi în noaptea asta. O anume măsură de senzaţii brutale, animalice, dar egalate de plăceri delicioase. Totuşi, sunt de părere că ocazia unei nunţi trebuie să fie pecetluită prin consumul trupesc. Înţelegi? — Da, Edward. Nu ştiu de vreun alt obicei. Din nou, vorbisem atât de încet, încât mă întrebam cum putea să‑mi audă vocea. — Ce‑a fost asta? mă tachina Edward. S-a strecurat în cameră o boare de vânt! Mă irita faptul de a fi împunsă în asemenea momente, şi am răspuns mai aspru: — Dacă am stabilit să ne purtăm neconvenţional, voi vorbi deschis. Sunt deschisă la toate instrucţiunile tale. Nu ştiu dacă muşc sau nu, dar mă poţi pune la încercare! E bine aşa, sau atitudinea mea de fată simplă te va face să râzi în hohote, pentru a încerca din nou în altă noapte? — Draga mea dragă, dă‑mi mâna. Degetele lui Edward mă atinseră pe cot, şi am tresărit din tot trupul. Era rândul meu să râd. — O, Doamne! Năzuroasă mai sunt în noaptea asta! Uite mâna mea. Mi‑o simţeam uşoară dar în siguranţă, şi am oftat. Lăsându‑mi-o într‑a lui, m‑am întors pe o parte, cu faţa spre el. Chiar şi în întuneric, căutam să‑i disting conturul şi trăsăturile; erau singurele lucruri care mă mai ţineau legată de lumea reală. Am întins mâna dreaptă, căutându‑l prin spaţiul patului. Degetele mele îi găsiră gura, şi mă muşcă în joacă. Mâna lui mutilată se lăsă pe talia mea, şi în timp ce mă trăgea spre el am înţeles că între noi nu mai rămăsese nici‑o distanţă. Tovarăşul meu de viaţă şi de pat se opri o clipă, apoi îmi şopti la ureche: — Visele sunt minunate, atât de dulci şi nereţinute – dar asta de‑acum şi de aici este realitatea. Mai târziu, în noaptea aceea, am visat plaje luminoase, cu pietriş alb, soare cald, vânt vesel şi, în chip ciudat, nestemate. Mergeam pe ţărmul unei insuliţe şi, în loc de scoici, pe jos erau rubine, diamante şi smaralde răscolite de valuri. Am adunat destule ca să‑mi umplu un şorţ mare, şi în timp ce stăteam aşezată la umbra unui palmier mă minunam de frumuseţea lor. Le ţineam în poală şi, cu toate că erau grele, nu voiam să le arunc. Mi‑am privit faţa în oglinda unui rubin şi am văzut că era strălucitoare şi plină .