Charlotte Bronte carti de citit

1.                                                         BRETTON       NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa. În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului. Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă. Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte. În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci. Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs. Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit. A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.” Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”. Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil. În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară. — Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici. Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal. — Acesta-i copilul? am întrebat eu. — Da, domnişoară. Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren. — Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva. Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton. — Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc. Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare. Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o: — Şi cum o cheamă pe micuţa mea? — Missy. — Dar pe lângă Missy? — Tăticul îi spune Polly. — Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine? — Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma. Şi clătină expresiv din cap. — Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el. — Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta? — Aşa cred. — Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav. Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse: — Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun. I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă: — N-am putea suna clopoţelul după Harriet? Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit. — Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu. Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta. — Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet. — Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine. Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul. — Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută. — Noapte bună, Polly, i-am spus eu. — Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon. O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară. Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce. — O să mă culc, fu răspunsul. — Ai să răceşti, Missy. A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze. Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme. Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare. — Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie. — De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy? — Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură. — Vrei ca eu să plec? — Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog. — Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata! — Trebuie înnodată altfel. Te rog. — Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea. — Asta în niciun caz. — De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata. — Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine. — Ce nostimă mai eşti! — Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă. — Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine? — Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg? — Te conduc eu în sufragerie, — Haide atunci. Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată. — O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia. — Fii un copil cuminte, Missy. — Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule! M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite. — Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet. Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere. Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă. — Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit. Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi. — Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.

CAPITOLUL XV   Exodul domnului Donne   A doua zi Shirley îi spuse Carolinei cât de fericită e că mica petrecere se desfăşurase cu atâta succes. — Îmi place mult mai mult într-un cerc de domni, zise ea. E agreabil să observi cum ştiu să aprecieze o masă alcătuită cu pricepere. Ştii, în ce ne priveşte, pentru noi alegerea asta a vinurilor şi bucatele preparate cu ştiinţă n-au nicio importanţă; însă cu privire la mâncare bărbaţii par să fi păstrat ceva din naivitatea copilăriei, şi atunci îţi face plăcere să-i vezi cum se bucură – vreau să zic în cazurile când arată acea cuviinţă şi stăpânire de sine a încântătorilor noştri preoţi. Câteodată îl urmăresc pe Moore ca să văd ce anume îl poate încânta, dar el n-are simplicitatea asta copilărească. Iai găsit vreodată punctul sensibil, Caroline? Îl cunoşti mai bine decât mine. — În niciun caz nu e acela al unchiului meu şi al doctorului Boultby, răspunse Caroline zâmbind. Totdeauna simţea un  soi de plăcere sfioasă urmărind felul cum domnişoara Keeldar aducea vorba despre caracterul vărului ei: lăsată în pace, nu s-ar fi atins niciodată de asemenea subiect; dar când era provocată, ispita de a vorbi despre cel la care se gândea în permanenţă devenea irezistibilă. Aşa că urmă: Uite, îţi spun cinstit că nu ştiu; fiindcă niciodată în viaţa mea nu l-am urmărit pe Robert, iar atunci când mă uitam la el, privirile îmi erau tulburate fiindcă vedeam că mă urmăreşte cu ochii. — Asta este! exclamă Shirley. Nu poţi să-ţi îndrepţi privirile către el, că se şi uită în ochii tăi. Nu-i scapă niciodată nimic: nu-i dispus să-ţi acorde vreun avantaj; chiar şi atunci când nu se uită la tine, gândurile lui par să iscodească prin propriile tale gânduri urmărindu-ţi faptele şi vorbele chiar la sursă şi contemplându-ţi în voie mobilurile. Ehei! Am mai cunoscut eu o fire de asta, sau ceva foarte asemănător: e una dintre cele care mă irită în mod deosebit – dar asupra ta ce efect are? Întrebarea era o pildă a acelor sarcastice şi neaşteptate turnuri de conversaţie caracteristice pentru Shirley: la început, Caroline era de obicei neliniştită, acum însă ajunsese să pareze asemenea lovituri neaşteptate cu destulă dibăcie. — Te irită? Cum adică te irită? o întrebă. — Uite-l că vine! exclamă deodată Shirley întrerupând discuţia, sărind de pe scaun şi alergând la fereastră. Uite că ne vine o distracţie. Nu ţi-am vorbit niciodată despre o strălucită cucerire făcută de mine în vremea din urmă – făcută la reuniunile acelea la care niciodată nu te pot convinge să mă însoţeşti; şi am izbutit fără cel mai mic efort şi fără cea mai slabă intenţie, asta trebuie s-o recunosc. Auzi clopoţelul – dar şi mai încântător! Sunt doi, nu unul. Prin urmare nu ies la vânătoare decât dacă-s doi? Unul ţi-i las ţie, Lina, ba chiar eşti şi liberă să alegi: mai generoasă nu-mi poţi cere să fiu. I-auzi-l pe Tartar! Câinele cafeniu şi cu botul negru, zărit mai întâi de cititor în capitolul în care i-am prezentat-o pe stăpâna de la Fieldhead, lătra acum în hol, şi în spaţiul acela imens glasul lui gros răsuna înfricoşător. Urmă apoi un mârâit mai teribil decât lătratul – ameninţător ca huruitul tunetului. — Ascultă! strigă din nou Shirley printre hohote de râs. Ai zice că e începutul unui măcel sângeros. Ce-au să se mai sperie! Ei nu-l cunosc pe bătrânul Tartar aşa cum îl cunosc eu; n-au de unde şti că tot vacarmul ăsta nu-i decât sunet şi furie fără niciun fel de semnificaţie. Se auzi deodată zarvă mare. — Marş! Marş! striga un glas puternic şi poruncitor, apoi se auzi o pocnitură de baston sau de cravaşă. Îndată după aceea izbucni un urlet – tropot de picioare grăbite - goană – un adevărat tumult. — Aoleu! Malone! Malone! — Marş! Marş! Marş! ţipa glasul cel puternic. — Chiar c-a băgat groaza în ei! exclamă Shirley. Au dat în el. Tartar nu e învăţat cu bătaia şi n-are s-o accepte cu niciun chip. Ieşi repede afară. Un domn gonea în sus pe scările de stejar căutând cu mare grabă scăpare către camerele de dormit; altul se retrăgea cu grăbire către picioarele scării, flutura cu înverşunare prin aer un ciomag noduros şi striga într-una „marş! marş! marş!“, în vreme ce câinele cafeniu hămăia, urla şi mârâia la el, iar o ceată de slujitori dădeau buzna dinspre bucătărie. Câinele făcu o săritură; atunci cel de al doilea domn îi întoarse spatele şi o luă la goană după însoţitorul său, care se şi pusese la adăpost într-o cameră de dormit; dar acesta din urmă se proptise în uşă – nimic nu-i mai nemilos decât spaima – şi celălalt fugar începu să o zgâlţâie din toate puterile, aşa fel că uşa era gata să cedeze. Atunci se auzi vocea argintie dar sonoră a domnişoarei Keeldar: — Domnilor, fiţi buni şi cruţaţi-mi broaştele uşilor. Liniştiţi-vă! Poftiţi jos! Uitaţi-vă la Tartar: n-ar fi în stare să muşte nici măcar o pisică. Se uita la noii-veniţi şi îl mângâia pe numitul Tartar, care se tolănise la picioarele ei, cu labele din faţă întinse înainte, coada încă în agitaţie ameninţătoare, nările fornăind şi ochii lui de buldog luminaţi de-o flacără aproape stinsă. Era un exemplar canin credincios, flegmatic, prost, dar încăpăţânat: îşi iubea stăpâna şi îl iubea pe John - omul care îi dădea de mâncare – dar de restul lumii aproape că nici nu-i păsa; rămânea foarte liniştit până ce nu-l loveai sau nu îl ameninţai cu un băţ, fiindcă asta numaidecât îl băga pe diavol în el. — Bună ziua, domnule Malone! continuă Shirley înălţându-şi către etaj chipul luminat de voioşie. Nu pe acolo se află salonul lambrisat; acolo e apartamentul doamnei Pryor. Rugaţi-l pe prietenul dumneavoastră, domnul Donne, să-l părăsească; cea mai mare plăcere a mea va fi să-l primesc într-o încăpere situată ceva mai jos. — Ha! Ha! strigă Malone, râzând spart, depărtându-se de uşă şi aplecându-se peste balustrada masivă. Animalul acela într-adevăr l-a băgat în sperieţi pe Donne. E puţintel cam fricos. Şi porni către capul scării, îmbăţişându-se şi păşind cu grijă. Am crezut că e mai bine să mă reped după el, ca să-i dau curaj şi să-l liniştesc. — Se pare că aşa e. Da, coborâţi, dacă sunteţi bun. John (întorcându-se către slujitor), du-te sus şi eliberează-l pe domnul Donne. Fiţi atent, domnule Malone, scara e cam alunecoasă. Şi într-adevăr era alunecoasă, fiind clădită din stejar lustruit. Avertismentul veni cam prea târziu pentru Malone; apucase să alunece din mersul lui maiestuos şi se putu salva de la cădere doar apucându-se zdravăn de balustradă, gest care făcu toată lemnăria scării să trosnească. Tartar păru să considere coborârea vizitatorului ca însoţită de o pompă nelalocul ei şi găsi cu cale să mai mârâie o dată. Totuşi, Malone nu era laş; săritura câinelui îl luase pe neaşteptate; acum trecu pe lângă câine într-o stare sufletească mai curând de furie stăpânită decât de teamă; dacă Tartar ar fi putut fi sugrumat cu o privire, din clipa aceea n-ar mai fi răsuflat. Din pricina mâniei cu greu reţinute uită îndatoririle de politeţe şi pătrunse în salon înaintea domnişoarei Keeldar. Se uită la domnişoara Helstone şi abia cu greu putu să se încline. Privi apoi la amândouă fetele. Arăta ca şi cum, dacă vreuna dintre ele ar fi fost nevasta lui, în clipa aceea ar fi avut prilejul să ajungă un bărbat cu mare faimă; parcă i-ar fi făcut plăcere s-o ia pe fiecare în câte o mână şi să le dea morţii. Shirley simţi totuşi că i se face milă şi conteni cu râsul; iar Caroline era prea doamnă până în măduva oaselor pentru a putea măcar să zâmbească în faţa unei fiinţe chinuite. Tartar fu alungat; Peter Augustus se linişti: fiindcă Shirley dispunea de priviri şi inflexiuni de glas în stare să liniştească şi un taur; iar el avu destulă înţelepciune ca să-şi dea seama că de vreme ce nu se putea măsura cu proprietarul câinelui, cel mai bun lucru era să se poarte cuviincios; şi aşa încercă să facă; iar încercările fiindu-i întâmpinate cu bunăvoinţă, deveni curând foarte cuviincios şi reveni cu totul la starea lui firească. Şi într-adevăr, venise cu intenţia precisă de a fi fermecător şi fascinant; semne rău prevestitoare însoţiseră prima sa vizită la Fieldhead, dar după ce episodul acela trecuse, luase hotărârea de a se arăta fermecător şi fascinant. Asemenea lunii martie, după ce venise ca un leu, avea de gând să plece ca un mieluşel. Ca să aibă mai mult aer, s-ar fi zis, sau poate pentru a-şi înlesni plecarea în cazul când o altă întâmplare nefericită ar fi avut loc, se aşeză – nu pe sofa, unde domnişoara Keeldar îl invitase să se întroneze, nici măcar lângă foc, unde Caroline îl poftise cu un gest prietenos - ci pe un scaun de lângă uşă. Nemaifiind morocănos ori înfuriat, deveni, după obiceiul său, stânjenit şi nenatural. Le vorbi celor două domnişoare în izbucniri repezi şi fraze grăbite, alegându-şi drept subiecte tot ce putea fi mai înfiorător de banal; ofta adânc şi cu înţeles la încheierea fiecărei fraze; ofta ori de câte ori se oprea; ofta înainte de a deschide gura. În sfârşit, găsind că ar fi cu cale să adauge un aer degajat la celelalte farmece personale, îşi luă drept ajutor o batistă mare de mătase, atribuindu-i rolul de a fi jucăria graţioasă cu care mâinile sale neocupate urmau să se joace. Şi se porni la lucru nu fără oarecare energie: mai întâi împături în triunghi pătratul acela galben şi roşu; îl desfăcu printr-o scuturare; din nou îl împături, de data asta în benzi mai înguste, până ajunse să alcătuiască o foarte frumoasă fâşie. Şi-acum oare în ce fel avea să folosească el fâşia asta de mătase? S-o înfăşoare pe după gât – împrejurul capului? S-o facă fular, sau turban? Niciuna, nici alta. Peter Augustus se dovedi inventiv, avu o sclipire de geniu: avea să le arate domnişoarelor o acţiune plină de graţii înzestrată cel puţin cu farmecul noutăţii. Se îndesă în scaun şi îşi încrucişa picioarele atletice de irlandez, şi-aceste picioare, astfel aşezate, le înfăşură cu batista şi le legă strâns laolaltă. Se vedea limpede că socotea figura asta demnă de a fi bisată; şi o repetă de mai multe ori. A doua reprezentaţie avu darul de a o trimite pe Shirley la fereastră, unde să poată da drumul nevăzută râsului tăcut dar de nestăpânit; pe Caroline o făcu să-şi întoarcă într-o parte capul, aşa fel ca buclele lungi să poată ascunde zâmbetul ce îi învăluia chipul. Într-adevăr, domnişoara Helstone era înveselită nu numai de un singur lucru din purtarea lui Peter; se convingea de completa deşi brusca mutare a omagiilor lui de la ea către stăpâna casei; cele cinci mii de lire pe care presupunea că lear moşteni ea cândva nu puteau sta în balanţă cu moşia şi conacul domnişoarei Keeldar. Nici măcar nu se silea să-şi ascundă calculele şi tactica; nu se prefăcea că dispoziţia sufletească i s-ar fi schimbat încetul cu încetul – cotea dintro dată; lăsa baltă vânătoarea după zestrea mai mică şi pornea în urmărirea celei mai mari. Pe ce anume temeiuri nădăjduia să doboare vânatul, numai el ar fi putut spune; în orice caz, nu printr-o dibăcie înţeleaptă. După timpul care se scursese, s-ar fi zis că John întâmpină oarecare greutăţi în a-l convinge pe domnul Donne să coboare. Totuşi, până la urmă se arătă şi dumnealui; şiaşa cum se înfăţişă în pragul salonului cu lambriuri de stejar nu părea deloc ruşinat sau stingherit — Nici pe departe. Într-adevăr, Donne aparţinea acelei categorii de oameni absolut imperturbabili, totdeauna senini, adânc mulţumiţi de ei înşişi, total imuni la ruşine. Niciodată în viaţa lui nu roşise; nicio umilinţă nu-l putea stingheri; nervii nu-i erau îndeajuns de sensibili pentru a-i zgâlţâi viaţa şi a face sângele să i se urce în obraji; n-avea foc în vine şi n- avea modestie în suflet; era un neruşinat, arogant, caracteristic eşantion al josniciei: înfumurat, nătărău, insipid; şi acestui domn îi intrase în cap să obţină mâna domnişoarei Keeldar! Dar cum să înceapă treaba asta nu se pricepea mai mult decât s-ar fi priceput o imagine dăltuită în lemn; n-avea niciun fel de idee despre felul cum poţi izbuti să satisfaci gusturile şi să ajungi la inima cuiva făcându-i curte; gândul lui era ca după ce va veni în câteva vizite protocolare la Fieldhead, să trimită o scrisoare în care să-şi formuleze cererea în căsătorie; după socotelile lui cererea avea să fie acceptată din dragoste pentru slujba ce-o deţinea, pe urmă aveau să se cunune, pe urmă avea să ajungă stăpân la Fieldhead, să trăiască foarte confortabil, să aibă servitori la dispoziţie, să mănânce şi să bea tot ce-i mai bun, şi să fie om mare. N-ai fi putut să-ţi dai seama de aceste intenţii dacă l-ai fi auzit cum se adresează presupusei lui mirese pe un ton impertinent şi jignit: — E foarte primejdios câinele ăsta, domnişoară Keeldar. Mă mir că aveţi în casa dumneavoastră o astfel de lighioaie. — Vă miraţi, domnule Donne? Poate o să vă miraţi şi mai tare dacă o să vă spun că ţin foarte mult la el. — Cred că nu vorbiţi serios când spuneţi una ca asta. Numi pot închipui ca o doamnă să ţină la o asemenea bestie – eaşa de urât – adevărat câine de căruţaş – vă rog să-l spânzuraţi. — Să spânzur un animal la care ţin? — Şi să cumpăraţi în locul lui un pechinez drăguţ sau un pudel, ceva potrivit cu sexul frumos. Toate doamnele iubesc căţeluşii. — Probabil că eu sunt o excepţie. — O! Doar ştiţi bine că nu puteţi fi. În treburi dintr-astea toate doamnele sunt aidoma, asta-i recunoscut de toată lumea. — Tartar v-a speriat îngrozitor, domnule Donne. Sper că nare să vi se întâmple nimic rău. — Ba destul de rău are să fie, sunt sigur. Mi-a făcut o bucată pe care n-am s-o uit multă vreme. Când l-am văzd (cam asta era pronunţia domnului Donne) că-i gata să sară, era cât pe-aci să leşin. — Poate c-aţi leşinat în cameră – aţi zăbovit mult acolo. — Nu; am hotărât că e de datoria mea să ţin uşa încuiată; eram decis să nu las pe nimeni să intre; am socotit că trebuie să păstrez o barieră între mine şi duşman. — Şi dacă prietenului dumneavoastră Malone i s-ar fi întâmplat ceva? — Malone trebuie să-şi poarte singur de grijă. Servitorul dumneavoastră m-a convins în cele din urmă să ies din cameră spunându-mi că a legat câinele la el în cuşcă; dacă n-aş fi fost convins de treaba asta, aş fi rămas acolo în cameră toată ziua. Dar ce-i asta? Vă declar cu tărie că omul acela mi-a spus un neadevăr! Uite câinele colo! Şi într-adevăr Tartar păşea prin uşa de sticlă ce dădea spre grădină ţeapăn, cafeniu şi cu botul la fel de negru ca totdeauna. Părea să fie tot furios; iar începuse să mârâie şi să răsufle zgomotos, cu un fel de şuier pe jumătate sugrumat, asta fiind o moştenire dinspre ramura buldog a strămoşilor săi. — Ne sosesc alţi musafiri, anunţă Shirley cu acea răceală sfidătoare proprie posesorilor de câini cu înfăţişare fioroasă, mai cu seamă atunci când odoarele lor se zbârlesc şi sunt gata să sfâşie. Lătrând cu înfocare Tartar se năpusti înspre poartă, pe aleea pietruită. Stăpâna lui deschise liniştită uşa de sticlă, apoi ieşi afară şi-şi strigă câinele. Dar lătratul se şi potolise, iar dulăul îşi înălţa capul mare, mops şi prostănac ca să fie mângâiat de noul-venit. — Hei – Tartar, Tartar! rosti un glas vesel şi ca de adolescent. Nu mă mai cunoşti? Bună dimineaţa, bătrâne! Apoi mărunţelul domn Sweeting, a cărui senină bunătate sufletească îl făcea să fie aproape netemător de bărbaţi, femei, copii ori animale, pătrunse pe poartă şi mângâie paznicul. După el veni şi parohul, domnul Hall; nici acestuia nu-i era teamă de Tartar şi nici Tartar n-avea nimic cu preotul; le dădu roată şi îi mirosi pe amândoi, iar pe urmă, ca şi cum ar fi ajuns la încheierea că nu aduc nicio primejdie şi li se poate îngădui să treacă, se retrase înspre partea însorită a clădirii şi lăsă calea liberă. Domnul Sweeting se duse după el şi ar fi vrut să continue mângâierile şi joaca, însă Tartar nici nu-l luă în seamă; numai atingerea mâinii catifelate a stăpânei îi făcea plăcere, faţă de toate celelalte se arăta cu încăpăţânare nesimţitor. Shirley ieşi în întâmpinarea domnilor Hall şi Sweeting şi le strânse mâinile cu multă cordialitate. Veniseră să-i aducă la cunoştinţă unele succese obţinute în dimineaţa aceea cu privire la înscrierile pe lista de subscripţie pentru fond. Ochii domnului Hall străluceau binevoitori prin lentilele ochelarilor; chipul lui deschis părea într-adevăr înfrumuseţat de bunătate, iar atunci când Caroline văzu cine venise şi alergă să-l întâmpine lăsându-şi amândouă mâinile cuprinse într-a lui, preotul îşi aplecă privirile asupra ei cu o expresie duioasă, senină şi afectuoasă care îi dădu înfăţişarea unui Melanchthon zâmbitor. În loc să intre îndărăt în casă, porniră prin grădină, cele două domnişoare păşind de o parte şi de cealaltă a domnului Hall. Era o zi însorită şi cu molcomă adiere de vânt; aerul răcorea obrajii fetelor şi le destrăma graţios inelele părului: amândouă arătau încântător – una, voioasă; domnul Hall discuta mai mult cu însoţitoarea cea volubilă, o privea mai deseori pe cea tăcută. Domnişoara Keeldar adună braţe întregi din profuziunea florilor de tot felul care îmbălsămau de miresme împrejurimile; dădu câteva Carolinei şi o rugă să aleagă un bucheţel pentru domnul Hall; atunci Caroline, se aşeză pe treptele unui chioşc, cu poala plină de mulţimea florilor delicate şi fermecătoare; parohul rămase în preajma ei, sprijinit în baston. Shirley, care nu putea fi inospitalieră, chemă perechea părăsită în salonul lambrisat; îl însoţi pe Donne prin preajma inamicului său mult temut, Tartar, care acum stătea cu botul pe labe şi sforăia sub soarele amiezii. Donne nu era recunoscător; niciodată nu era recunoscător pentru bunăvoinţă şi amabilitate; era însă foarte fericit de paza asigurată. Dornică să fie nepărtinitoare, domnişoara Keeldar le oferi flori şi diaconilor, care le primiră cu o stângăcie ţărănească. Cel mai încurcat dintre toţi păru Malone, în clipa când îşi văzu o mână ocupată de buchet şi cealaltă de ciomag. „Mulţumesc“-ul lui Donne răsuna puternic: era sunetul cel mai infatuat şi arogant şi lăsa să se înţeleagă deschis că el consideră darul ca un omagiu adus meritelor sale şi drept o încercare din partea gazdei de a se strecura sub pulpana nepreţuitelor sale simţăminte afectuoase. Numai Sweeting primi buchetul ca un om mărunţel, inteligent şi cu bun-simţ, aşa cum şi era: punându-şi-l cu eleganţă şi bun gust la butonieră. Drept răsplată pentru felul său de a se purta, domnişoara Keeldar îi făcu semn să vină deoparte şi îi dădu o însărcinare ce avu darul să-i stârnească în ochi scânteieri de bucurie. Zbură imediat şi dădu ocol prin curte până la bucătărie; nu era nevoie să i se explice; oriunde se descurca la fel ca la el acasă. Nu trecu mult şi reapăru cu o masă rotundă pe care o aşeză sub cedru; pe urmă adună şase fotolii de grădină din diferite unghere şi chioşcuri şi le aşeză în cerc. Camerista – căci domnişoara Keeldar nu ţinea valet – ieşi din casă aducând o tavă acoperită cu un şervet. Degetele îndemânatice ale lui Sweeting ajutară la aşezarea paharelor, farfuriilor, cuţitelor şi furculiţelor; ajută de asemenea la rânduirea unui prânz ales alcătuit din pui rece, şuncă şi tarte. Pentru Shirley era o desfătare să ofere oricărui musafir neaşteptat asemenea regale nepregătite; şi nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să aibă în preajmă un prieten îndemânatic şi îndatoritor, cum era Sweeting, gata oricând să alerge a da o mână de ajutor, să primească bucuros şi să îndeplinească fără greş dorinţele ei de gazdă ospitalieră. David şi Shirley întreţineau cele mai bune relaţii din lume; iar ataşamentul lui faţă de stăpâna de la Fieldhead era cu totul dezinteresat, de vreme ce nu atingea întru nimic supunerea credincioasă faţă de încântătoarea Dora Sykes. A fost o masă plină de voioşie. Ce-i drept, Donne şi Malone au contribuit puţin la crearea acelei atmosfere, rolul principal jucat de ei fiind cel în legătură cu furculiţa, cuţitul şi paharul; dar acolo unde se aflau patru asemenea făpturi ca domnul Hall, David Sweeting, Shirley şi Caroline, adunaţi laolaltă sănătoşi şi plini de prietenie, pe o pajişte verde, sub un cer însorit, în mijlocul unei revărsări de flori, ar fi fost cu neputinţă să domnească nesuferita plictiseală. În cursul conversaţiei, domnul Hall le reaminti domnişoarelor că se apropie sărbătoarea Rusaliilor, când urmau să aibă loc procesiunea şi ceaiul marii uniuni a şcolilor duminicale din cele trei parohii: Briarfield, Whinbury şi Nunnely. Ştia sigur despre Caroline că avea să se afle la postul ei de profesor şi nădăjduia că nici domnişoara Keeldar n-avea să lipsească: nădăjduia că atunci ar fi fost doritoare şi domnişoara Keeldar să-şi facă prima apariţie în mijlocul lor. Shirley nu era omul în stare să piardă un asemenea prilej; îi plăceau reuniunile festive, fericirea împărtăşită laolaltă, acumularea şi îmbinarea de mărunte lucruri plăcute, îmbulzeala de chipuri radioase, parada inimilor entuziaste. Îi spuse domnului Hall că pot conta pe ea în deplină siguranţă – nu ştia ce anume urma să aibă de făcut, dar în privinţa asta puteau dispune aşa cum ar fi crezut de cuviinţă. — Şi promiteţi c-o să veniţi la masa mea şi-o să staţi lângă mine, domnule Hall? întrebă Caroline. — Asta fără greş, Deo volente, răspunse preotul. Apoi urmă adresându-se domnişoarei Keeldar: în ultimii şase ani am stat totdeauna de-a dreapta ei la ceaiurile acelea uriaşe. Au făcut-o profesoară la şcoala duminicala încă de când avea doisprezece ani; din fire nu e o fată prea încrezătoare în sine, după cum cred c-aţi observat; iar prima oară când a trebuit să „ia o tavă”, după cum se spune, şi să servească ceai în public, a început să tremure şi să roşească de-ţi era mai mare mila. Am observat numaidecât teama care îi lua graiul, ceştile tremurând în mână ei mică şi ceainicul care da pe deasupra fiindcă era prea plin. I-am sărit în ajutor, m-am aşezat alături de dânsa, am potrivit samovarul şi vasul unde se varsă resturile din ceşti, adică de fapt am făcut ceaiul în locul ei ca orice bătrânică. — V-am fost foarte recunoscătoare, îl întrerupse Caroline. — E-adevărat: mi-ai spus-o cu o sinceritate atât de arzătoare încât m-ai răsplătit pe deplin; mai cu seamă că teai purtat altfel decât majoritatea micilor domnişoare de doisprezece ani pe care ai putea să le ajuţi şi să le alini în vecii vecilor şi tot n-ar da vreun semn că au înţeles bunătatea arătată şi sensul ei, de parcă ar fi alcătuite din lemn şi ceară, nu din carne şi nervi. Tot restul serii, a stat lângă mine, domnişoară Keeldar, şi am colindat împreună pe la locurile unde copiii se ţineau de joacă; a intrat după mine în sacristie, când toată lumea a fost chemată în biserică; cred că m-ar fi urmat până şi în amvon, dacă n-aş fi avut prevederea s-o duc mai întâi în strana preotului. — Şi de-atunci a rămas veşnic prietenul meu, spuse Caroline. — Şi totdeauna am stat la masa ei, lângă tavă, şi i-am dat ceştile – până acolo se întind serviciile mele. Următorul lucru pe care am să-l fac pentru ea va fi s-o cunun într-o bună zi cu vreun diacon sau proprietar de fabrică de postavuri; dar ţine seama, Caroline, am să mă interesez despre firea viitorului mire, şi dacă voi vedea că nu e un bărbat în stare s-o facă în chip sigur fericită pe fetiţa cu care am străbătut mână în mâna izlazul de la Nunnely, atunci nu slujesc: aşa că ia aminte. — Grija asta nu e nevoie s-o aveţi: eu n-am să mă mărit. Am să rămân fată ca şi sora dumneavoastră Margaret, domnule Hall. — Foarte bine – ai putea să faci şi mai rău – Margaret nu e nefericită; îşi află plăcere în cărţile ei, găseşte ocrotire la frate-său, şi e mulţumită. Dacă vreodată ai să simţi nevoia unui cămin; dacă va veni cândva ziua în care casa parohială de la Briarfield nu va mai fi a ta, vino la casa parohială din Nunnely. Dacă fata bătrână şi burlacul vor mai fi încă în viaţă, cu toată dragostea au să-ţi ureze bun venit. — Astea sunt florile dumneavoastră. Dar, ştiţi, zise Caroline, care păstrase până în acel moment bucheţelul făcut pentru domnul Hall, dumneavoastră nu ţineţi prea mult la un buchet, însă vă rog să-l daţi Margaretei; doar atât – ca să fiu şi eu o dată sentimentală – păstraţi această micuţă floare de nu-mă-uita, o floare de câmp culeasă de mine din iarbă; şi – ca să fiu încă şi mai sentimentală – daţi-mi voie să iau câţiva din bobocii ăştia albaştri ca să-i păstrez în cărticica mea cu amintiri. Scoase o cărţulie cu coperţile satinate şi cu clame de argint, iar după ce o deschise vârî florile între file şi scrise în jurul lor, cu creionul: „Ca să se păstreze întru cinstirea cuvioşiei-sale Cyril Hall, prietenul meu. Mai, 18 -.“ La rândul său, cuvioşia-sa Cyril Hall puse un semn între foile unui Testament scos din buzunar: pe margine scrise doar „Caroline”. Apoi zise zâmbind: — Sunt încredinţat că am fost destul de romantici. Şi continuă: Domnişoară Keeldar (în treacăt fie spus, câtă vreme se desfăşură această, conversaţie toţi diaconii erau prea ocupaţi cu propriile lor glume ca să bage de seamă ce se petrecea de cealaltă parte a mesei), sper că râdeţi de acest moment de „exaltare“ al bătrânului vicar cu părul cărunt; dar adevărul este că m-am obişnuit atât de mult să mă supun în faţa oricăror dorinţe ale acestei prietene a dumneavoastră, încât nu mă mai pricep să refuz când îmi cere să fac ceva. Veţi spune că tot acest trafic de flori şi numă-uita nu prea se potriveşte cu felul meu de a fi; dar, vedeţi, când mi s-a cerut să fiu sentimental, m-am supus. — Din fire e cam sentimental, interveni Caroline. Mi-a spus mie Margaret şi eu ştiu ce-i face plăcere. — Ca tu să fi bună şi fericită. Da; asta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Fie ca Domnul să-ţi hărăzească îndelung binecuvântările păcii şi nevinovăţiei! Prin aceste cuvinte înţeleg relativă nevinovăţie; pentru că dinaintea sa, îmi dau foarte bine seama, nimeni nu este imaculat. Ceea ce pentru simţurile noastre omeneşti pare fără de pată, aşa cum ni-i închipuim pe îngeri, nu este dinaintea sa decât slăbiciune de cuget care vădeşte trebuinţă de sângele Fiului său ca să fie curăţată şi de puterea Sfântului său duh pentru a fi sprijinită. Fiecare şi cu toţi laolaltă să îndrăgim smerenia – eu, asemenea vouă, tinerii mei prieteni; şi o putem face cu uşurinţă dacă vom privi în inimile noastre şi vedea-vom acolo ispite, slăbiciuni şi înclinări pe care înşine noi ne vom ruşina să le recunoaştem. Iar în faţa lui Dumnezeu nici tinereţea, nici frumuseţea, nici gingăşia, nici vreun alt farmec din afară nu sunt frumuseţe ori bunătate. Tinere domnişoare, când oglinda sau vorbele bărbaţilor vă linguşesc, aduceţi-vă aminte că, în faţa Atoateziditorului, Mary Ann Ainley – o femeie căreia nici oglinda şi nici buzele omeneşti nu i-au adus vreodată laude - este mai frumoasă şi mai de preţ decât oricare dintre voi. Şi este, cu adevărat – adăugă după o pauză este, cu adevărat. Voi, tinere făpturi – învăluite în voi înşivă şi în pământeşti năzuinţe – voi nu prea trăiţi precum trăit-a Iisus; poate că nici nu sunteţi încă în stare s-o faceţi, atâta vreme cât viaţa este atât de dulce şi pământul atât de plin de făgăduinţe; ar însemna să ne aşteptăm la prea mult; aceea care arată inimă smerită şi veneraţie curată se află aproape pe urmele Mântuitorului ei. Atunci se înălţă glasul aspru al lui Donne deasupra tonului blajin şi duios al domnului Hall. — Ascultaţi! începu dregându-şi glasul ca semn că avea de gând să rostească o cuvântare importantă. Ascultaţi! Domnişoară Keeldar, o clipă de atenţie, dacă sunteţi bună. — Da, zise Shirley cu nepăsare. Ce s-a întâmplat? Vă ascult: sunt numai ochi şi urechi. — Ba sper să vă mai îndreptaţi şi mâna, răspunse Donne în felul său vulgar de prezumţios şi familiar, şi pe lângă ea punga: fiindcă mâinii şi pungii aş vrea să mă adresez. Am venit aici în dimineaţa asta cu gândul să cerşim din partea dumneavoastră… — Ar fi trebuit să vă duceţi la doamna Gill: ea împarte pomeni din partea mea. — Să cerşim din partea dumneavoastră subscripţie pentru o şcoală. Eu şi doctorul Boultby intenţionăm să clădim una în cătunul Ecclefigg, care face parte din parohia noastră de la Whinbury. Baptiştii au pus stăpânire pe ea; au acolo o capelă, iar noi vrem să ne luptăm cu ei şi să le luăm locul. — Dar eu n-am nicio legătură cu Ecclefigg; n-am acolo niciun fel de proprietate. — Şi ce contează asta? Sunteţi o membră a Bisericii anglicane! Sunteţi sau nu sunteţi? „Încântător specimen! murmură Shirley în şoaptă. Ce fină abilitate; ce stil ales. Mă face să cad de-a dreptul în extaz.“ Apoi zise cu glas tare: — Sunt anglicană, sigur că da. — Atunci nu puteţi refuza să vă daţi contribuţia în cazul de faţă. Poporenii de la Ecclefigg sunt o şleahtă de brute – vrem să-i civilizăm. — Şi cine e misionarul? — Chiar eu, probabil. — Nu veţi da greş. Din pricină că v-ar lipsi simpatia pentru viitorii dumneavoastră enoriaşi. — Sper că nu – mă aştept să am succes; dar ne trebuie bani. Uitaţi-vă, aveţi hârtia, acordaţi, vă rog, o sumă importantă. Când i se cereau bani, Shirley rareori dădea îndărăt, îşi scrise numele şi trecu suma de cinci lire; după cele trei sute date foarte de curând şi multe alte sume mai mărunte pe care le dădea permanent, asta era tot ce putea oferi în momentul acela. Donne se uită la hârtie, declară că subscripţia e „meschină” şi ceru zgomotos să subscrie mai mult. Domnişoara Keeldar se roşi, mai degrabă decât de indignare, de mirare. Spuse: — Acum nu dau mai mult. — Să nu daţi mai mult! Cum aşa, eu mă aşteptam să fiţi în fruntea listei cu o suta întreagă. La averea dumneavoastră nar trebui să vă puneţi niciodată semnătura sub o sumă mai mică. Shirley tăcu. — În sud, urmă mai departe Donne, unei doamne cu o mie de lire venit i-ar fi ruşine să dea cinci lire pentru un aşezământ public. Shirley, cea atât de rareori arogantă, aşa părea acum. Trupul gingaş începu să-i tremure; chipul nobil i se acoperi cu o mască dispreţuitoare. — Ciudate observaţii! rosti ea. Cum nu se poate mai nesocotite! Reproşul ca răspuns la generozitate e eu totul nepotrivit. — Generozitate! Numiţi generozitate un fleac de cinci lire? — Da. Şi o generozitate pe care, dacă n-aş fi acordat-o proiectatei şcoli a doctorului Boultby, pentru a cărei clădire am toată consideraţia, ceea ce nu pot avea în niciun fel faţă de ajutorul doctorului, un om după câte se pare imprudent în procedeele sale de a solicita – sau mai bine zis de a stoarce – subscripţii, o generozitate, repet, pe care dacă n-ar fi aceste pricini, aş retrage-o imediat. Donne era cu totul lipsit de bun-simţ; nu-şi dădea seama nici pe departe de semnificaţia tonului, aerului şi privirilor vorbitoarei; habar n-avea în ce situaţie ajunsese. Aşa încât urmă: — Păcătos ţinut e Yorkshire-ul ăsta. N-aş fi putut niciodată bănui cum este, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei; şi oamenii de-aici – fie bogaţi, fie săraci – ce adunătură! Cât de niciopliţi şi necivilizaţi. În sud, ar fi de râsul lumii. Shirley se aplecă şi se sprijini de masă, cu nările puţin dilatate, strângându-şi cu putere degetele împreunate. — Bogaţii, continuă înfumuratul şi inconştientul Donne, sunt o şleahtă de zgârciţi neînstare să trăiască aşa cum ar trebui să trăiască oameni cu venituri ca ale lor. Rarăori – (cititorule, trebuie să scuzi pronunţia domnului Donne: era foarte rafinată; se arăta mândru de accentul lui din sud şi îi considera de înaltă nobleţe; urechile din nord încercau senzaţii ciudate la auzul anumitor cuvinte rostite de el) – rarăori poţi întâlni vreo familie cu o tresură că lume sau un vălet stelat; cât despre sărăcime, ţi-ajunge să-i vezi când are loc o cununie sau o înmormântare cum dau năvală la uşile bisericilor, clăpănind din saboţi; bărbaţii vin în cămăşi şi cu şorţuri de pieptănători de lână, femeile cu scufii şi în cămăşi de noapte. Altăceva n-ar merita decât să slobozeşti asupra lor o vaca turbată ca să pună pe goană adunăturile astea de golani - ha! ha! ha! Ce distracţie ar fi! — Ajunge! De data asta aţi întrecut orice măsură, spuse Shirley liniştită. Aţi întrecut orice măsură, repetă îndreptând înspre el o privire aprinsă. Mai departe nu mai puteţi merge şi – adăugă apăsând pe fiecare silabă - n-o s-o faceţi, în casa mea. Se ridică în picioare; nimeni n-ar mai fi putut-o potoli, fiindcă ajunsese la capătul răbdării; cu pas ferm se duse direct la porţile grădinii şi le deschise larg. Porunci cu severitate: — Ieşiţi afară! Cât se poate de repede, şi pe-aici să nu vă mai calce niciodată piciorul. Donne era uluit. Tot timpul fusese încredinţat-că îşi arăta în chip strălucit calităţile de om cu suflet nobil şi de cea mai aleasă ţinută; îşi închipuia că produce o impresie zdrobitoare. Oare nu-şi exprimase dispreţul faţă de tot ce exista în Yorkshire? Ce dovadă mai convingătoare ar fi putut aduce în sprijinul faptului că el e mai presus de toţi şi de toate? Şi iată că acuma era pe punctul de a fi dat afară, ca un câine, dat afară dintr-o grădină din Yorkshire! În asemenea împrejurări, cum mai putea să găsească o înlănţuire inteligibilă a lucrurilor? — Lipsiţi-mă de prezenţa dumneavoastră imediat - imediat! insistă Shirley văzându-l că zăboveşte. — Doamnă… un membru al clerului! să daţi afară o faţă bisericească! — Afară! chiar şi arhiepiscop de-aţi fi, aţi dovedit că nu sunteţi gentleman şi trebuie să plecaţi. Repede! Hotărârea părea de nezdruncinat; se vedea limpede că nu e de glumă; iar pe deasupra, Tartar părea să se fi ridicat iarăşi în picioare; simţise că e vorba de o tulburare şi se pregătea să reintre în scenă; era limpede că altă soluţie decât plecarea nu mai exista, aşa că Donne se resemnă cu exodul; gazda îi oferi un semn de înaltă curtenie închizând porţile în urma lui. — Cum îndrăzneşte înfumuratul ăsta de preot să-şi batjocorească enoriaşii? Cum îndrăzneşte sâsâitul de mahalagiu să insulte Yorkshire-ul? Acestea au fost singurele observaţii privitoare la cele întâmplate, după ce s-a întors la masă. Şi foarte curând reuniunea a luat sfârşit; fruntea încreţită şi înnegurată, buza răsfrântă şi ochii cuprinşi de flăcări ai domnişoarei Keeldar nu mai îmbiau în niciun fel la vreun divertisment de societate.      

CAPITOLUL XIX   O noapte de vară   Venise acum ceasul amurgului. Văzduhul limpede era prielnic aprinderii stelelor. — O să mai am doar atâta lumină cât să pot vedea drumul spre casă, spuse domnişoara Keeldar la poarta grădinii parohiale, pe când se pregătea să-şi ia rămas bun de la Caroline. — Nu te duce singură, Shirley. Să meargă şi Fanny cu tine. — Nu-i nevoie. De ce mi-ar putea fi teamă în propria mea parohie? În fiecare noapte frumoasă de vară aş veni pe jos de la Fieldhead până la biserică şi cu trei ceasuri mai târziu decât acum, doar pentru plăcerea de a vedea stelele şi prilejul fericit de a mă întâlni cu o zână. — Atunci măcar aşteaptă până se împrăştie mulţimea. — Asta da. Uite cum trec cele cinci domnişoare Armitage. Uite şi docarul domnului Sykes, trăsura domnului Wynne, careta domnului Birtwhistle; n-am niciun chef să mă supun în clipa de faţă. Laolaltă cu toţi, ceremoniei de rămas bun, aşa că pentru o clipă o să intrăm în grădină şi-o să ne căutăm adăpost pe sub bobiţei. Parohii, diaconii şi epitropii ieşiră şi ei din biserică. Urmară discuţii însufleţite, strângeri de mâini, felicitări pentru cuvântările rostite, sfaturi pentru a se feri de aerul răcoros al nopţii, etc. Şi treptat grupul se împuţină; trăsurile plecau la drum. Domnişoara Keeldar tocmai ieşea de sub ascunzişul ei înflorit, când domnul Helstone intră în grădină şi o văzu. — Oho! Am nevoie de dumneavoastră, o vesti. Mi-era teamă că aţi şi plecat. Caroline, vino încoace. Caroline veni, aşteptându-se, ca şi Shirley dealtminteri, la o predică pe tema lipsei lor de la biserică. Numai că alte preocupări puseseră atunci stăpânire pe gândurile parohului. — În noaptea asta n-am să dorm acasă, continuă el. Chiar azi m-am întâlnit cu un vechi prieten şi i-am promis să-l întovărăşesc. Am să mă întorc probabil mâine pe la prânz. Thomas, secretarul, e ocupat şi n-am cum îl aduce să doarmă aici, aşa cum fac de obicei când lipsesc noaptea; prin urmare… — Prin urmare, îl întrerupse Shirley, vreţi să faceţi din mine un domn în seara asta – primul gentleman din Briarfield, pe scurt, să vă ţin locul, să fiu mai-mare peste, casa parohială şi paznic ai nepoatei şi al slujnicelor din casa dumneavoastră câtă vreme sunteţi plecat? — Chiar aşa, căpitane; m-am gândit că slujba asta are să vă intereseze. Sunteţi dispusă să-i faceţi Carolinei favoarea de a fi musafirul ei pentru o noapte? Aţi vrea să rămâneţi aici în loc să vă întoarceţi la Fieldhead? — Şi ce-o să facă doamna Pryor? Mă aşteaptă acasă. — Îi trimit eu vorbă. Vă rog: hotărâţi-vă să rămâneţi aici. Se face târziu şi cade rouă deasă; sunt sigur că şi dumneavoastră şi Caroline vă bucuraţi dacă puteţi sta împreună. — Bine, atunci vă promit că rămân cu Caroline, răspunse Shirley. După cum spuneaţi, suntem bucuroase să rămânem împreună; în noaptea asta nu ne mai despărţim. Gata, întoarceţi-vă la vechiul dumneavoastră prieten şi nu mai duceţi grija noastră. — Dar dacă s-ar întâmplă vreo tulburare în noaptea asta, dacă aţi auzi clănţănitul unei broaşte, sau cum e tăiat un ochi de geam, paşi furişaţi prin jurul casei (şi nu-i nevoie să mă tem a vă spune dumneavoastră, care purtaţi o inimă oţelită şi ageră sub eşarfa asta de fată, că asemenea mărunte întâmplări se mai pot petrece) — Atunci ce-aţi face, căpitane? — Nu ştiu – aş leşina, probabil – aş cădea jos şi ar trebui să mă ridice cineva. Numai că, doctore, în cazul când îmi încredinţaţi un asemenea post de onoare, trebuie să-mi daţi şi arme. Ce arme se găsesc în fortăreaţa dumneavoastră? — N-aţi fi în stare să mânuiţi o sabie? — Nu; mai degrabă aş putea mânui un cuţit de tăiat friptura. — O să găsiţi unul grozav în bufetul din sufragerie; e o unealtă pentru domnişoare, uşor de mânuit şi tăios ca un pumnal. — Asta ar fi bun pentru Caroline; mie ar trebui să-mi daţi o pereche de pistoale; ştiu că aveţi. — Am două perechi; una dintre ele vi-o pot pune la dispoziţie. Le găsiţi în birou la mine, atârnate deasupra consolei, în tocuri de pânză. — Încărcate? — Da, încărcate dar fără capse. Puneţi capsele înainte de-a vă duce la culcare. Căpitane, să ştiţi că încredinţându-vi-le vă fac cel mai mare compliment cu putinţă; dacă aţi fi vreo sperioasă, nici nu v-aş fi pomenit de pistoale. — O să am grijă de ele. Nu-i nevoie să mai întârziaţi, domnule Helstone; puteţi să plecaţi. E foarte drăguţ cu mine dacă îmi încredinţează pistoalele, spuse în vreme ce parohul ieşea pe poarta grădinii. Hai, Lina; hai să mergem înăuntru şi să mâncăm ceva; la ceai am fost prea enervată de vecinătatea domnului Sam Wynne ca să pot mânca, şi-acum mi-e o foame de lup. Intrară în casă şi se întoarseră în sufrageria întunecată prin a cărei fereastră deschisă năvălea aerul serii aducând miresmele florilor din grădină, zgomotul depărtat al paşilor ce se retrăgeau de-a lungul drumului, şi un murmur stins şi nedesluşit a cărui origine Caroline o explică prin cuvintele rostite în vreme ce sta rezemată de cercevea: — Shirley, aud pârâul din vale. Pe urmă sună din clopoţel, ceru o lumânare, nişte lapte şi nişte pâine – cina obişnuită a domnişoarei Keeldar şi a ei. După ce veni cu tava, Fanny dădu să închidă fereastra şi obloanele, dar i se ceru să le lase deocamdată aşa cum se aflau; amurgul era prea liniştit şi răsuflarea lui prea îmbălsămată ca să fie alungat încă de pe acum. Mâncară în tăcere; Caroline se ridică o singură dată ca să mute o vază cu flori de pe bufet pe tocul ferestrei; mireasma fiorilor era prea puternică pentru spaţiul strâmt al încăperii; la întoarcere deschise pe jumătate un sertar şi luă dinăuntru ceva ce-i luci în mână limpede şi strălucitor. — Va să zică asta mi-ai menit mie, Shirley. — da? E lucitor, foarte ascuţit şi cu vârful cum e acul; pare foarte primejdios. N-am trăit încă niciodată vreo emoţie care să mă poată îndemna să-l îndrept împotriva unui semen de-al meu. E greu să-mi închipui ce fel de împrejurări mi-ar putea îndemna braţul să lovească folosind o asemenea armă cum e cuţitul ăsta prelung. — Mi-ar fi groază să fac una ca asta, răspunse Shirley; dar cred că aş fi în stare, dacă m-aş vedea silită de anumite necesităţi imperioase pe care sunt capabilă să mi le imaginez. Domnişoara Keeldar îşi sorbi în linişte paharul de lapte proaspăt, părând cam cufundată în gânduri şi puţin palidă. Dar, de fapt, când nu era ea palidă? Niciodată n-o puteai vedea îmbujorată. După ce băură, laptele şi mâncară pâinea, o chemară din nou pe Fanny. Şi ea şi Eliza fură sfătuite să se ducă la culcare şi amândouă se arătară dornice să urmeze acest sfat, fiind tare ostenite după eforturile de peste zi, după tăierea atâtor pâinişoare cu stafide, după umplerea atâtor samovare şi ceşti de ceai, după atâta alergătură încolo şi încoace cu tăvile. Peste puţin auziră cum se închide uşa de la camera slujnicelor. Caroline luă o lumânare şi trecu încetişor prin toată casa, verificând dacă toate ferestrele erau închise şi toate uşile aveau zăvoarele trase. Nu ocoli nici măcar bucătăria din spate, cea plină de stafii, sau pivniţa cu aspect de criptă. După ce controlă peste tot, se întoarse. — În clipa de faţă nu există nici spirit, nici trup străin, în toată casa, anunţă ea. E aproape unsprezece, ar cam fi vremea să ne culcăm, dar eu parcă tot aş mai sta puţin dacă n-ai nimic împotrivă, Shirley. Uite, continuă, ţi-am adus perechea de pistoale din birou; poţi să te uiţi la ele pe îndelete. Le puse pe masă, dinaintea prietenei sale. — De ce ai vrea să mai stai? întrebă domnişoara Keeldar luând armele de foc de pe masă, cercetându-le şi pe urmă aşezându-le la loc. — Fiindcă în suflet îmi stăruie un simţământ ciudat şi neliniştitor. — Şi mie la fel. — Mă întreb dacă starea asta de nesomn şi neastâmpăr o fi pricinuită de electricitatea din aer. Ce zici? — Nu! Cerul e senin şi stelele fără de număr: e o noapte minunată. — Dar foarte liniştită. Aud cum se scurge apa, frecându-se de albia ei de piatră, acolo, în Hollow’s Copse, la fel de desluşit ca şi cum ar curge pe lângă gardul cimitirului. — Îmi pare bine că e o noapte atât de liniştită; mugetul vântului sau ropotul ploii m-ar necăji acum aşa de tare că aş face febră. — De ce, Shirley? — Fiindcă atunci degeaba mi-aş mai încorda auzul. — Asculţi către Hollow? — Da; e singurul loc dinspre care am mai putea auzi vreun sunet în clipa de faţă. — Singurul, Shirley. Stăteau amândouă la fereastră, amândouă cu coatele rezemate de pervaz şi amândouă cu capetele înclinate către obloanele deschise. Îşi vedeau una alteia chipul tineresc în lumina stelelor şi a acelui nelămurit amurg de iunie, care nu se şterge cu totul dinspre apus până ce zorile nu încep să mijească înspre răsărit. — Domnul Helstone crede că n-avem nicio idee încotro a plecat, murmură domnişoara Keeldar, nici cu ce rost, nici cu ce nădejdi şi nici în ce fel s-a pregătit; dar eu bănuiesc multe – tu nu? — Am bănuit şi eu câte ceva. — Toţi domnii ăştia – printre ei şi vărul tău Moore - cred că tu şi cu mine suntem acum în pat şi dormim de zor, fără să mai ştim ce-i pe lume. — Fără să le ducem vreo grijă – fără să ne legăm de ei speranţe ori temeri, adăugă Caroline. Amândouă păstrară tăcerea vreme de-o întreagă jumătate de ceas. Noaptea era şi ea tăcută; doar orologiul bisericii îi măsura scurgerea din sfert în sfert de oră. Câteva cuvinte fură schimbate în legătură cu răcoarea ce se lăsase; îşi strânseră mai tare şalurile, îşi puseră bonetele pe care le scoseseră şi îşi continuară pânda. Către miezul nopţii lătratul monoton şi enervant al câinelui din curte le turbură liniştea veghii. Caroline se ridică şi fără zgomot străbătu coridorul întunecat, până la bucătărie, cu gând să-l potolească aruncându-i o bucată de pâine. Şi izbuti. La întoarcere găsi sufrageria cufundată în întuneric, căci domnişoara Keeldar stinsese lumânarea; lângă fereastra încă deschisă, i se zărea silueta aplecată în afară, Domnişoara Helstone nu întrebă nimic; se strecură lângă ea. Câinele începu din nou să latre, de data asta cu furie; deodată conteni şi s-ar fi zis că stă şi ascultă. Cele două fete din sufragerie ascultau şi ele, de data asta nu numai murmurul pârâului dinspre fabrică; dinspre drum, de dincolo de curtea bisericii, percepeau un zgomot mai apropiat, deşi mai înăbuşit – un zgomot uniform, ritmic şi care înainta – tropot înfundat de picioare în mers. Acum răsuna mai aproape. Cele care ascultau îi înţeleseră treptat intensitatea. Nu era tropăitul a doi, a zece, ori a douăzeci de oameni, ci a unor sute. De văzut nu puteau să vadă nimic; tufişurile înalte din grădină puneau un paravan înfrunzit între ele şi drum. Dar în niciun caz nu se puteau mulţumi să audă; şi asta o simţeau pe măsură ce trupa aceea înainta şi părea acum să treacă de casa parohială. O simţiră cu şi mai mare acuitate când un glas omenesc – deşi glasul acela nu rosti decât un singur cuvânt – sparse tăcerea nopţii: — Stai! Urmă o oprire; marşul conteni. Pe urmă începu o discuţie cu glas scăzut, din care nici un singur cuvânt nu putea fi înţeles de acolo, din sufragerie. — Trebuie să auzim ce vorbesc, spuse Shirley. Se întoarse, luă pistoalele de pe masă, ieşi fără zgomot pe fereastra din mijloc a sufrageriei, de fapt o uşă de sticlă, se strecură de-a lungul cărării până la gardul grădinii şi rămase în ascultare sub tufele de liliac. Dacă ar fi fost singură, Caroline n-ar fi părăsit casa, dar unde se ducea Shirley trebuia să se ducă şi ea. Aruncă o privire către arma de pe bufet, o lăsă însă acolo şi curând se afla lângă prietena ei. Nu îndrăzniră să se uite peste gard, de teamă să nu fie zărite; se văzură silite să se ghemuiască în dosul lui; şi auziră următoarele cuvinte: — Pare o casă veche şi întortocheată. Cine mai locuieşte aici în afară de ticălosul de popă? — Doar trei femei – nepoată-sa şi două slujnice. — Ştii unde anume dorm? — Slujnicele în spate; nepoata într-o odaie din faţă. — Şi Helstone? — Uite acolo e camera lui. De obicei ţine lumânarea aprinsă, dar acum nu văd nimic. — Pe unde ai putea să intri? — Dacă mi s-ar da ordin să duc eu la bun sfârşit treaba asta – şi ar merita – aş încerca pe fereastra lungă de colo; dă în sufragerie; aş putea să-mi găsesc drumul prin întuneric, şi ştiu unde-i camera lui. — Şi cu femeile cum ai să faci? — Nu mă leg de ele decât dacă ţipă, şi-atuncea aş şti eu cum să le-astup gura. Mi-aş dori să-l găsesc pe bătrân dormind; dacă s-ar trezi, ar fi primejdios. — Arme are? — Arme de foc, din păcate – şi încărcate, fir-ar să fie. — Atunci eşti un prost că ne-ai oprit aici; o împuşcătură ar da alarma. Şi Moore ar fi asupra noastră înainte de-a apuca noi să facem stânga-mprejur. Am nimeri-o prost tocmai în punctul cel mai important. — Puteţi merge înainte, ascultaţi-mă pe mine. De Helstone mă ocup eu singur. Pauză. Cineva din ceaţă scăpă o armă şi se auzi răsunetul ei pe pietre; câinele din curte începu din nou să latre furios, cu disperare. — Am stricat totul! rosti glasul acela. Acum are să se trezească; o zarvă ca asta scoală şi morţii din somn. N-ai spus că are câine. Lua-te-ar dracu să te ia! Înainte! Şi porniră – trop, trop – ca o adunătură de toate soiurile, în rânduri ce înaintau încet. Plecaseră. Shirley se ridică în picioare şi privi peste gard, de-a lungul drumului. — N-a rămas niciunul, o vesti pe Caroline. Stătu puţin cufundată în gânduri. Pe urmă rosti iar: Mulţumesc lui Dumnezeu! Caroline repetă aceeaşi exclamaţie, dar pe un ton nu la fel de ferm. Tremura din tot trupul; inima îi bătea repede şi cu putere; obrajii îi erau reci; fruntea umedă. — Mulţumesc lui Dumnezeu pentru salvarea noastră! repetă. Dar ce-o să se întâmple în alte părţi? Au trecut şi neau lăsat pe noi în pace ca să fie siguri de ceilalţi. — Bine au făcut, răspunse Shirley cu siguranţă în glas. Ceilalţi au să se apere – sunt în stare s-o facă – sunt pregătiţi şi îi aşteaptă; cu noi e altceva. Stăteam cu degetul pe trăgaci. Eram gata să-l întâmpin pe omul acela, dacă ar fi intrat în grădină, într-un fel cum în viaţa lui nu şi-a închipuit; dar în spatele lui mai erau încă trei sute. N-am nici trei sute de mâini şi nici trei sute de pistoale. N-aş fi avut cum vă apăra cu folos nici pe tine, nici pe mine şi nici pe cele două biete femei adăpostite sub acest acoperiş; de aceea îi mulţumesc din nou lui Dumnezeu că ne-a scăpat de batjocură şi de primejdie. După ce făcu încă o pauză, continuă: — Care mi-ar fi datoria şi ce m-ar îndemna înţelepciunea să întreprind de acum încolo? Mă bucur că trebuie să răspund: nu să stau aici cu braţele încrucişate, ci bineînţeles să mă duc întins la Hollow. — La Hollow, Shirley? — La Hollow. Mergi cu mine? — Unde s-au dus toţi oamenii aceia? — Ei au apucat-o pe şosea; n-o să-i întâlnim; cărarea peste câmp e la fel de sigură, liniştită şi pustie ca şi una care ar trece prin aer. Mergi? — Da, veni răspunsul, rostit mecanic nu fiindcă cea care vorbea ar fi dorit sau ar fi fost pregătită să se ducă; sau fiindcă ar fi simţit altceva decât spaimă în faţa acestui proiect, ci pentru că nu era în stare s-o părăsească pe Shirley. — Atunci trebuie să închidem ferestrele astea şi să asigurăm totul cât mai straşnic cu putinţă în urma noastră. Ştii pentru ce ne ducem, Cary? — Da – nu – fiindcă aşa vrei tu. — Şi asta-i tot? Şi te supui cu atâta uşurinţă unui simplu capriciu de-al meu? Ce nevastă ascultătoare ai fi alături de un bărbat neînduplecat. În clipa de faţă chipul lunii nu-i mai alb decât al tău; iar plopul de lângă poartă nu tremură mai tare decât degetele tale pe care le agiţi mereu; şi-aşa înspăimântată şi docilă, îngrozită şi devotată, eşti gata să mă urmezi în viesparul unei primejdii adevărate! Cary, lasă-mă să găsesc o explicaţie devotamentului tău; pornim într-acolo pentru binele lui Moore; să vedem dacă am putea să-i fim de vreun folos; să facem un efort pentru a-l preveni despre ce se pregăteşte. — Fără îndoială! Sunt o proastă, oarbă şi neputincioasă, iar tu eşti prevăzătoare şi cu judecată, Shirley! Merg cu tine! Cu toată bucuria merg alături de tine! — Nici nu mă îndoiesc. Ai fi gata să-ţi dai viaţa orbeşte şi cu supunere pentru mine, dar pentru Moore ţi-ai da-o bucuros şi pe deplin conştient; de fapt însă în noaptea asta nu e vorba de moarte – nu riscăm absolut nimic. Caroline închise repede obloanele şi trase zăvoarele. — Să nu-ţi fie teamă că n-am să pot alerga atâta cât ai să alergi tu şi la fel de repede, Shirley. Ia-mă de mână, s-o apucăm de-a dreptul peste câmp. — Dar tu poţi să sari peste ziduri? — În noaptea asta pot. — Ţi-e teamă de garduri şi de pârâul pe care va trebui neapărat să-l trecem? — Pot să-l trec. Plecară; o luară la fugă. Nu numai un singur zid le stătu în cale, dar de oprit nu fu chip să le oprească. Shirley călca plină de siguranţă şi cu multă agilitate; când era nevoie, putea să sară ca o căprioară. Mai temătoare şi mai puţin îndemânatică decât prietena ei, Caroline căzu de vreo două ori şi se zgârie; dar de fiecare dată se ridică numaidecât, spunând că n-are nimic. Ultimul ogor era împrejmuit de un gard viu de mărăcini; pierdură timp căutând o crăpătură prin el; găsiră în sfârşit una, dar foarte îngustă, însă izbutiră totuşi să se strecoare prin ea; părul lung, pielea catifelată, mătasea şi muselina avură de suferit; dar ce regretau înainte de toate era faptul că, din pricina acestor greutăţi, trebuiră să-şi încetinească graba. De partea cealaltă dădură peste pârâul care alerga năvalnic pe-o albie pietroasă; în locul acela nu era decât o punte alcătuită dintr-o scândură îngustă. Shirley trecuse şi mai înainte de multe ori peste ea fără teamă şi fără niciun accident; până atunci Caroline nu îndrăznise niciodată să încerce. — Te trec eu în braţe, spuse domnişoara Keeldar; eşti uşoară şi eu am destulă putere: lasă-mă să-ncerc. — Dacă o să cad, poţi să mă pescuieşti, fu răspunsul venit odată cu recunoscătoarea strângere de mâna. Fără să zăbovească vreo clipă, Caroline păşi înainte pe scândura mişcătoare, de parcă ar fi continuat să meargă pe iarbă; venind în urma ei, Shirley nu trecu cu mai multă hotărâre şi siguranţă. În starea lor de-atunci, la drumul acela, nici cel mai adânc şi înspumat curs de apă nu le-ar fi putut pune stavilă în cale, nici uneia dintre ele. În acel moment nu le mai păsa nici de foc, nici de apă; întregul Stilbro’ Moor, luminat şi trezit la viaţă de focurile aprinse în jur, nu le-ar fi putut opri, şi nici torentele înspumate ale Calderului sau Aire-ului n-ar fi izbutit s-o facă. Totuşi, un zgomot le îndemnă să stea în loc. Abia puseseră piciorul pe pământ, dincolo de pârâu, când dinspre nord răsună o împuşcătură. Se scurse o secundă. Mult mai departe, înspre sud, se auzi un pocnet asemănător. În răstimp de trei minute, semnale de acelaşi fel izbucniră dinspre răsărit şi apus. — La prima împuşcătură am crezut că suntem moarte, zise Shirley răsuflând adânc. Am simţit cum mă izbeşte în tâmplă şi mi-am închipuit că şi ţie ţi-a străpuns inima; dar sunetul ăsta care s-a repetat ne-a lămurit despre ce este vorba: sunt semnale – stabilite între ei – atacul e probabil gata să înceapă. Ar fi trebuit să avem aripi; picioarele nu neau putut duce destul de repede. O parte a crângului se deschidea într-un luminiş; când ieşiră în el, zăriră fabrica chiar mai jos de locul unde se aflau, puteau să deosebească bine clădirile şi curtea; puteau să vadă drumul ce ducea într-acolo. Şi din cea dintâi privire Shirley înţelese că presupunerile ei se adevereau: ajunseseră prea târziu ca să-i mai poată preveni; trecerea peste atâtea şi atâtea piedici care încurcau scurtătura peste câmp le luase mai mult timp decât socotiseră. Drumul, care ar fi trebuit să arate alb, era înnegrit de o masă mişcătoare; răzvrătiţii se strânseseră dinaintea porţii, o singură siluetă se zărea în curte şi după câte se părea încerca să le spună ceva; la fabrică totul rămânea întunecat şi neclintit; nu se putea distinge nicio licărire de viaţă ori de lumină, nicio agitaţie în jurul ei. — De bună seamă că e pregătit; e sigur oare că acela care îi înfruntă singur nu e Moore? şopti Shirley. — E… e… trebuie să ne ducem la el. Eu mă duc la el. — Asta n-ai s-o faci. — Atunci pentru ce mă aflu eu aici? Doar pentru el am venit. Mă duc la el. — Din fericire, n-ai cum: nu există niciun loc pe unde să poţi pătrunde în curte. — Ba în afară de porţile din faţă mai există o mică portiţă prin spate; se deschide printr-un sistem secret pe care eu îl ştiu – am să-l încerc. — Nu cu îngăduinţa mea. Domnişoara Keeldar o cuprinse cu amândouă braţele pe după mijloc şi o trase îndărăt, apoi continuă cu ton de poruncă: N-ai să te mişti niciun pas deaici. Într-un moment cum e cel de-acum Moore ar fi şi mirat şi descumpănit dacă ne-ar vedea pe oricare dintre noi. În clipe de primejdie adevărată, bărbaţilor nu le place niciodată să aibă femei în preajmă. — Dar eu n-am să-l tulbur – am să-l ajut. — Cum? Inspirându-i eroism? Ei! Nu mai trăim în ziua de azi vremurile cavalereşti: ce-o să vedem acum n-are să fie un episod de turnir, ci o luptă pentru bani, şi hrană, şi viaţă. — Dar e firesc să fiu alături de el. — Ca regină a inimii lui? Cary, fabrica singură domneşte peste gândurile şi năzuinţele lui Robert! Dacă are în spate fabrica şi ramele lui, înseamnă că este susţinut de tot ce-l poate încuraja şi poate el înţelege. Nu pentru dragoste sau frumuseţe are să fie el gata să frângă lancea, ci pentru registre şi pentru postav. Nu fi sentimentală; Robert nu e. — Aş putea să-i săr într-ajutor – mă duc să-l caut. — Atunci du-te – te las s-o faci – să-l cauţi pe Moore; n-ai să-l găseşti. Îşi desprinse braţele de pe ea. Caroline ţâşni ca săgeata ageră din arcul bine întins; în urma ei răsună un râs amuzat şi ironic. Şi o singură prevenire: — Bagă de seamă să nu te fi înşelat! Şi se înşelase. Domnişoara Helstone se opri, stătu în cumpănă, iarăşi se uită. Silueta se retrăsese brusc de la poartă, iar acum fugea în goana mare către fabrică. — Grăbeşte-te, Lina! strigă Shirley. Întâmpină-l până napucă să intre pe uşă. Caroline se întoarse păşind arar. Şi spuse: — Nu era Robert. Nu erau nici înălţimea, nici silueta, nici gesturile lui. — Când ţi-am dat drumul, ştiam că nu e Robert. Cum ţi-ai putut închipui una ca asta? Era un biet soldat, ca vai de el, pus să stea de santinelă. Acuma se află la adăpost, în fabrică, am văzut cum s-a deschis uşa şi cum a intrat înăuntru. Încep să fiu mai liniştită; Robert e pregătit; prevenirea noastră ar fi fost de prisos, şi acum începe să-mi pară bine că am venit prea târziu ca s-o mai aducem: am evitat necazurile unei scene penibile. Ce groaznic ar fi fost să fi intrat în birou toute éperdue şi să te fi trezit în prezenţa domnilor Armitage şi Ramsden care ar fi fumat tacticoşi, a lui Malone bâţâindu-se în fotoliu, a unchiului tău cufundat în sforăieli, a domnului Sykes cu ceaşca de ceai tonic în mână şi a lui Moore însuşi cu atitudinea lui de om de afaceri foarte stăpân pe sine; îmi pare bine că am evitat toate astea. — Mă întreb cât de mulţi or fi acolo, în fabrică, Shirley. — Destui ca s-o poată apăra. Soldaţii pe care i-am văzut de două ori astăzi încoace veneau, poţi să fi sigură, şi toţi cei pe care i-am observat că stăteau adunaţi în jurul vărului tău, acolo, la serbare, acum sunt lângă el. — Şi ce fac ăia acum, Shirley? Ce sunt pocniturile acelea? — Topoare şi răngi de fier care lovesc în porţi: încearcă să le forţeze. Ţi-e frică? — Nu; dar îmi bate inima tare; şi nu prea mă mai pot ţine pe picioare; am să mă aşez. Tu nu eşti neliniştită? — N-aş putea spune – dar îmi pare bine că am venit; o să vedem cu ochii noştri ce-are să se întâmple; suntem chiar la faţa locului şi nimeni nu ştie; în loc să-l uluim pe diacon, pe postăvar şi pe negustorul de cereale cu o romantică năvală în scenă, stăm aici singure cu noaptea prietenoasă, cu stelele mute şi cu arborii foşnitori de la care prietenii noştri n-or să afle niciodată nimic. — Shirley… Shirley… uite, porţile s-au prăbuşit! Ai fi zis că un copac uriaş a fost trântit la pământ. Şi-acu’ năvălesc în curte. Au să sfărâme uşile fabricii aşa cum au sfărâmat şi poarta; ce poate face Robert împotriva unei asemenea mulţimi? De ar vrea Dumnezeu să fiu puţin mai aproape de el… să-i aud vorbele… să-i pot spune ceva! Cu voinţa mea – cu dorinţa fierbinte de a-i sta într-ajutor – ar fi cu neputinţă să-i devin o povară; într-un fel sau altul aş putea să-i fiu de folos. — Uite-i că înaintează! strigă Shirley. Cu câtă hotărâre merg înainte! Şi ce disciplină domneşte în rândurile lor – naş spune că e şi curaj; când sute de oameni pornesc împotriva a câtorva zeci, nu se poate vorbi de curaj, dar (şi aici glasul aproape i se stinse) poţi să vezi destulă suferinţă şi deznădejde la oamenii ăştia – astea au să-i îmboldească să meargă tot înainte. — Înainte înseamnă împotriva lui Robert – şi ştii cât îl urăsc. Shirley, e mare primejdia ca ei să iasă învingători? — O să vedem. Moore şi Helstone, oameni „din cea mai tare vână a pământului” – nu-s târâie brâu – nu-s papălapte… Un trosnet – o pocnitură – zgomot de sfărâmături le curmă şoaptele. O salvă concentrată de pietre azvârlite înspre faţada fabricii şi ferestrele ei pricinuise toate cele auzite; şi-acum toate geamurile ferestrelor cu gratii zăceau la pământ făcute ţăndări. Un urlet urmă acestei dezlănţuiri – un urlet al răzvrătiţilor – al răzvrătiţilor din partea-de-nord-a-Angliei – din Yorkshire – din regiunea-de-apus – din regiunile-deţesătorii-din-apusul-Yorkshire-ului. Probabil că niciodată nai auzit un astfel de urlet, cititorule! Cu atât mai bine pentru urechile tale – poate chiar pentru sufletul tău; căci dacă despică aerul cu o sabie de ură împotriva ta, sau a oamenilor ori principiilor susţinute de tine şi pentru ale căror interese subscrii din toată inima, atunci Mânia face să izbucnească strigătul Urii: Leul îşi scutură coama, se ridică şi sloboade urletul Hienei; şi-o Castă se ridică plină de mânie împotriva altei Caste; iar spiritul indignat, înşelat, al Rândurilor-demijloc se năpusteşte plin de înverşunare şi dispreţ împotriva înfometatei şi furioasei mulţimi a Clasei-lucrătoare. În astfel de momente este greu să fi tolerant – este greu să fi drept. Caroline se ridică în picioare, iar Shirley o cuprinse în braţe; şi amândouă rămaseră alături, la fel de drepte şi la fel de neclintite ca nişte trunchiuri de copac. Urletul acela se prelungi, şi chiar după ce conteni, noaptea rămase înţesată de frământarea şi murmurul mulţimii. „De-acum ce-o să mai fie?“ se întrebau cele două fete. Nu se mai întâmplă nimic. Fabrica rămânea mută ca un mausoleu. — E cu neputinţă să fie singur, şopti Caroline. — Aş pune rămăşag pe tot ce am că e tot atât de puţin singur pe cât de puţin de speriat, răspunse Shirley. Focuri de armă porniră din partea răzvrătiţilor. Oare acest semnal îl aşteptaseră cei din fabrică? S-ar fi părut că da. Fiindcă până atunci inerta şi pasiva fabrică se trezi; flăcări ţâşniră prin tocurile goale ale ferestrelor; o salvă de muschete bubui asurzitor peste Hollow. — În sfârşit vorbeşte şi Moore, spuse Shirley. Şi s-ar părea că e înzestrat cu daruri ascunse: n-a vorbit cu un singur glas. — Până acum n-a făcut nimic; nimeni nu-l poate învinui de nesocotinţă, afirmă Caroline. Ei au tras mai întâi; ei i-au sfărâmat poarta şi ferestrele; ei au tras împotriva oamenilor lui înainte ca ei să răspundă. Dar ce se mai petrecea acum? Părea greu de desluşit prin întuneric, era limpede însă că se petrecea ceva cumplit, o zarvă şi mai înteţită – atacuri înverşunate, rezistenţă disperată; curtea fabricii, fabrica însăşi deveniseră câmp de bătălie; acum rareori se iveau răstimpuri de tăcere a armelor; şi toată vremea veneau ecourile încăierărilor, ale alergăturilor, ale tropotelor şi ale schimbului de focuri între cele două tabere. Ţinta asaltatorilor părea să fie de a pătrunde în fabrică, iar a apărătorilor aceea de a-i împiedica. Îl auziră pe conducătorul răzvrătiţilor strigând: „Prin spate, băieţi!“ Şi un glas răspunzând: „Veniţi, că v-aşteptăm!“ — Spre clădirea administraţiei! răsună din nou ordinul. — Poftiţi! V-aşteptăm şi-acolo! se auzi răspunsul. Şi într-adevăr, cea mai puternică străfulgerare ce izbucnise până atunci, cel mai des răpăit de împuşcături ce se auzise porni din faţa clădirii administraţiei, când răzvrătiţii se avântară într-acolo. Glasul care vorbise era glasul lui Moore însuşi. După sunetul lui se putea spune că sufletul îi era prins în încrâncenarea bătăliei; se vedea limpede că instinctele se treziseră în toţi cei care luptau acolo fără întrerupere şi ţineau cu totul în stăpânire fiinţa omenească raţională. Amândouă fetele simţeau cum le ard obrajii şi le zvâcnesc inimile; amândouă ştiau că n-ar fi avut niciun rost să se avânte şi să se amestece în încleştare; nu doreau nici să dea şi nici să primească lovituri – dar nici n-ar fi putut să plece de acolo, Caroline tot atât de puţin ca şi Shirley. Nici n-ar fi putut leşina; nici nu-şi puteau dezlipi ochii de pe scena aceea întunecată şi cumplită, de la masa aceea de fum ca un nor adevărat, de la fulgerele muschetelor – pentru nimic în lume. „Cum şi când se va termina?“ era întrebarea care se repeta cu fiecare înverşunată bătaie a inimii. „Se va ivi vreo situaţie în care ele să se poată dovedi de folos?” — Asta aşteptau să vadă; fiindcă, deşi Shirley evita cu o simplă glumă să vorbească de sosirea lor cu întârziere şi totdeauna ar fi fost gata să ironizeze entuziasmul propriu sau al altora, ar fi dat o bună bucată din cel mai roditor pământ ai ei pentru şansa de a putea fi de folos Dar şansa asta nu-i era menită; situaţia dorită nu se ivi, nici un părea probabilă. Moore aşteptase atacul acesta de zile, poate chiar săptămâni întregi; era pregătit să-i facă faţă în orice punct. Fortificase şi îşi încadrase cu luptători fabrica întreagă, care oricum era o clădire solidă; era un om socotit şi viteaz; şi se apăra cu tărie de neclintit; cei ce luptau alături de el îşi însuşiseră spiritul său şi-i imitau purtările. Răzvrătiţi nu mai fuseseră niciodată până atunci întâmpinaţi astfel. La alte fabrici pe care le atacaseră nu avuseseră de făcut faţă nici unei rezistenţe; nici prin vis nu le-a fi trecut că ar fi cu putinţă să întâlnească o apărare organizată şi hotărâtă. Când conducătorii lor au văzut focul viu pornit dinspre fabrică, au avut mărturia siguranţei de sine şi a hotărârii proprietarului, când s-au auzit pur şi simplu chemaţi şi sfidaţi să întâmpine moartea, şi au văzut oameni din jurul lor căzând răniţi, şi-au dat seama că aici nu e nimic de făcut. Şi-au adunat în grabă forţele şi le-au retras departe de clădire; s-a făcut un apel în care oamenii răspundeau la numere şi nu la nume; pe urmă s-au împrăştiat peste câmpuri, lăsând în urma lor tăcere şi ruine. De la începutul şi până la încheierea atacului nu trecuse nici măcar o oră. Între timp se apropiase faptul zilei; apusul se întuneca şi răsăritul începea să lucească. Ar fi fost de presupus ca amândouă fetele care priviseră ciocnirea să alerge nerăbdătoare la învingători, căci de partea lor fuseseră cu tot sufletul; ele însă abia se apropiară cât mai pe furiş de clădirea cu geamurile sfărâmate, şi, în clipa când un grup de soldaţi şi domni în civil dădură buzna pe uşa cea largă de la intrare, se traseră iute într-un şopron, depozitul de fiare vechi şi cherestea, de unde puteau privi fără să fie văzute. Nu era un spectacol vesel; clădirile arătau acum doar ca un stigmat al pustiirii pe fruntea senină a zorilor de vară. Întreg crângul din vale era umbros şi plin de rouă, iar creştetul colinei îşi semeţea verdeaţa; însă chiar aici, în mijlocul văii încântătoare, Vrajba, scăpată de sub control în vremea nopţii, bătătorise pământul cu copitele ei neîndurătoare şi lăsase în urmă distrugere şi sfărâmături. Clădirile căscau parcă în ruină prin ferestrele fără geamuri; curtea era semănată din belşug cu pietre şi cioburi de cărămizi, iar la temelia pereţilor se vedeau ici şi colo arme de foc şi arme albe lepădate printre cioburile sticloase; pe pietriş se distingeau mai multe pete de un roşu închis; lângă poartă, un trup omenesc zăcea inert, cu faţa în jos; vreo cinci sau şase răniţi gemeau şi se zvârcoleau în ţărâna însângerată. La vederea acestora, domnişoara Keeldar se schimbă la faţă; încerca gustul amar al momentelor de după bătălie, când moartea şi durerea iau locul înflăcărării şi strădaniilor; era negreala lăsată în urmă de focul strălucitor, după ce tăciunii i s-au stins, căldura a dispărut şi lucirile i s-au topit. — Pe astea toate am vrut să le previn, spuse cu un glas a cărui cadenţă trăda bătăile neregulate ale inimii. — Dar n-ai izbutit să le previi; ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă; dar a fost zadarnic, spuse Caroline încercând s-o îmbărbăteze. Nu fi mâhnită, Shirley. — Îmi pare rău pentru nefericiţii ăştia, veni răspunsul, în vreme ce lucirea ochilor i se înroura. Oare în fabrică o fi cineva rănit? Omul de-acolo e unchiul tău? — El este; şi uite-l şi pe domnul Malone; şi – o, Shirley! — uite-l pe Robert! — Da (şi acum reveni la vechiul ei ton), dar nu-ţi înfige unghiile în palma mea. Văd, nu-i nimic extraordinar în asta. Ştiam bine că oricine ar fi putut lipsi de aici, în afară de el. — Vine încoace spre noi, Shirley! — Vrei să spui înspre pompa de apă, ca să-şi spele mâinile şi fruntea, care după câte văd e zgâriată. — Sângerează, Shirley; nu mă mai ţine; trebuie să mă duc. — Nu faci un pas! — E rănit, Shirley! — Un fleac! — Dar trebuie să mă duc la el – vreau atât de mult să mă duc: nu mai pot îndura să mă ţii aici. — De ce să te duci? — Ca să vorbesc cu el, să-l întreb cum se simte şi ce pot face pentru a-i fi de ajutor. — Ca să-l înfurii şi să-l stânjeneşti; să-l ajuţi ca să daţi împreună un spectacol în faţa soldaţilor ăstora, a domnului Malone, a unchiului tău şi a celorlalţi. Tu ce crezi: i-ar plăcea? Peste o săptămână ai fi încântată când ţi-ai aduce aminte de treaba asta? — Oare totdeauna o să trebuiască să cedez şi să mă supun? întrebă Caroline puţin furioasă. — Pentru binele lui, da. Şi încă şi mai mult pentru al tău. Ascultă-mă pe mine, dacă te arăţi acum, peste o oră doar are să-ţi pară rău, şi la fel are să-i pară şi lui Robert. — Crezi că nu i-ar face plăcere, Shirley? — Ar fi mult mai puţin încântat, decât atunci când l-am oprit din drum ca să ne ureze noapte bună, lucru pentru care ai fost atât de supărată. — Dar atuncea a fost doar un joc, nu era vorba de nicio primejdie. — Iar acum e treabă serioasă; trebuie lăsat în pace. — Nu vreau să mă duc la el decât fiindcă e vărul meu – înţelegi sau nu? — Înţeleg perfect. Ia, ia uită-te la el acum. S-a spălat pe frunte şi sângele s-a oprit. Rana asta nu-i decât o simplă zgârietură; văd bine chiar de aici; acum se duce să îngrijească de răniţi. Într-adevăr, domnul Moore şi domnul Helstone se învârtiră prin curte, oprindu-se şi cercetându-i pe cei ce zăceau la pământ. Pe urmă dădură dispoziţii ca răniţii să fie ridicaţi şi transportaţi înăuntrul fabricii. După ce se isprăvi cu asta, Joe Scott primi poruncă să pună şaua pe calul patronului şi pe poneiul domnului Helstone, şi amândoi porniră în galop întins să caute ajutor medical în diferite locuri. Caroline încă nu se potolise. — Shirley, Shirley, atât de mult aş fi vrut să schimb o vorbă cu el înainte de-a fi plecat, murmură în vreme ce ochii începură să-i înoate în lacrimi. — De ce plângi, Lina? întrebă domnişoara Keeldar cu puţină asprime. Ar trebui să fii fericită şi nu supărată. Robert a scăpat teafăr; a ieşit învingător; în luptă s-a arătat viteaz şi stăpân pe sine; acum se poate spune că a obţinut un adevărat triumf; e oare vremea - sunt astea pricini de plâns? — Nu ştii tu ce-i în inima mea, stărui Caroline; ce durere şi câtă suferinţă; nici de unde izvorăsc. Pot foarte bine înţelege că te bucură nespus bunătatea şi nobleţea lui Robert; la fel se întâmplă şi cu mine, într-un anume sens, dar, într-altul, sunt atât de nenorocită. Sunt mult, mult prea depărtată de el; într-o vreme îi eram mai apropiată. Lasă-mă singură puţin, Shirley. Lasă-mă să plâng câteva minute; are să-mi facă bine. Văzând-o cum tremură din tot trupul, domnişoara Keeldar o lăsă în voia ei şi încetă cu dojenile. Ieşi din şopron şi îi îngădui să plângă în pace. A fost lucrul cel mai bun. Peste câteva minute Caroline veni lângă ea, mult mai liniştită. Şi spuse în felul ei firesc, supus şi blând: — Hai, Shirley, acum hai să mergem acasă. Îţi promit că nu voi mai încerca să-l văd pe Robert până nu mă cheamă el. Niciodată n-am să mai încerc să-mi impun prezenţa. Îţi mulţumesc că m-ai reţinut adineauri. — Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, răspunse domnişoara Keeldar. Şi-acum, dragă Lina, urmă ea, să ne întoarcem feţele către briza răcoroasă a dimineţii şi să mergem foarte liniştite îndărăt la casa parohială. O să ne strecurăm înăuntru aşa cum ne-am strecurat şi la plecare; nimeni n-are să ştie unde am fost sau ce am văzut noi în noaptea asta; în felul ăsta ne ferim de orice necazuri ne-ar putea pricinui ironia ori răstălmăcirile. Mâine o să-l vedem pe Robert şi-o să ne arătăm foarte voioase; dar nu mai spun nimic, ca să nu încep şi eu să plâng. S-ar părea că sunt aspră faţă de tine, dar să ştii că nu sunt.  

CAPITOLUL XXIII   O seară de vizită   Într-o frumoasă zi de vară petrecută de Caroline cu totul în singurătate (unchiu-său era plecat la Whinbury) şi ale cărei lungi, luminoase, tăcute, fără nicio adiere de vânt, fără pic de nouri ceasuri (cât de multe păreau să fi trecut de la răsăritul soarelui încoace!) fuseseră pentru ea la fel de pustii ca şi cum s-ar fi scurs în deşerturile fără umbre şi fără urme ale Saharei şi nu în grădina înflorită a unei case englezeşti, tânără fată stătea în umbrarul ca un alcov, cu lucrul pe genunchi şi degetele prinse în joacă înfocată cu acul, ochii ocupaţi să le urmărească şi rânduiască mişcările, mintea în activitate febrilă, când Fanny ieşi în pragul uşii, se uită peste pajişte şi de-a lungul gardurilor şi nezărind-o pe cea căutată, strigă: — Domnişoară Caroline! Un glas domol răspunse: — Fanny! Glasul venea dinspre umbrar, aşa că într-acolo se grăbi Fanny purtând în mână un bilet pe care îl încredinţă unor degete ce nu prea păreau să aibă energia de al apuca. Domnişoara Helstone nu întrebă de la cine era şi nu se uită la el: îl lăsă să cadă printre cutele lucrului. — L-a adus Harry, băiatul lui Joe Scott, spuse Fanny. Biata fată nu era vrăjitoare şi nu ştia cuvinte magice, dar cu toate astea cuvintele rostite de ea avură un efect aproape magic asupra stăpânei; Caroline înălţă capul cu o mişcare iute stârnită de simţăminte redeşteptate şi îndreptă spre Fanny o privire întrebătoare, dar nu una apatică, ci una care părea viaţa însăşi. — Harry Scott? Cine l-a trimis? — De la Hollow a venit. Misiva căzută în poală fu ridicată cu înfrigurare, pecetea ruptă, conţinutul citit în doua secunde. Era un bilet afectuos din partea domnişoarei Hortense, care îşi vestea verişoara că se întorsese de la Wormwood Wells; că astăzi e singură acasă, întrucât Robert plecase la târgul de la Whinbury; că nimic nu i-ar putea face mai multă plăcere decât s-o aibă ca tovarăşă la ceai pe Caroline; şi, adăuga buna domnişoară, era sigură că o asemenea schimbare va fi foarte binevenită şi foarte folositoare pentru Caroline, fiindcă fără-ndoială se află într-o tristă descumpănire şi lipsă de societate agreabilă, de când neînţelegerea dintre Robert şi domnul Helstone avusese drept urmare despărţirea de sa meilleure amie, Hortense Gérard Moore. Într-un postscriptum era îndemnată să-şi pună în grabă boneta şi să vină direct la Hollow’s Cottage. Caroline n-avea nevoie de îndemn; cu multă bucurie lăsă din mână şorţuleţul de copil din olandă cafenie, pe care îl tivea cu dantelă, pregătindu-l ca dar pentru coşul milosteniei, se repezi până sus, îşi acoperi buclele cu boneta de pai, îşi aruncă pe umeri şalul de mătase neagră, cum nu se poate mai potrivit, fiindcă se îmbina şi cu silueta, şi cu tenul ei brunet şi îi scotea în relief gingăşia rochiei şi limpezimea chipului; tare fericită era să scape câteva ceasuri de singurătate, de tristeţea şi de coşmarul propriei vieţi; fericită să alerge pe poteca înverzită ce cobora în pantă către vâlcea, să adulmece miresmele florilor de câmp, mai dulci decât parfumul crinilor şi trandafirilor sălbatici. E-adevărat, ştia că Robert nu se află la vilă, dar era o desfătare să te duci acolo unde el fusese de curând; fiind atât de departe şi cu totul despărţită de el, simplul fapt de a-i vedea locuinţa şi de a pătrunde în încăperea unde şezuse el dimineaţa, făcea cât o întâlnire. Privind lucrurile astfel, recăpăta viaţă; şi-atunci iluzia o învălui din nou cu masca ei aparentă: blânda fâlfâire a aripilor îi mângâia obrajii, iar văzduhul, suflând dinspre înaltul albastru al cerului de vară, îi aducea până în auz un glas cu şoapte de taină: „S-ar putea ca Robert să se întoarcă în timp ce tu te mai afli încă în casa lui; iar atunci, poţi cel puţin să-i priveşti chipul – cel puţin poţi să-i întinzi mâna; şi poate că, pentru o clipă, vei avea norocul să stai alături de el“. „Tăcere!“ veni severul răspuns; dar îi plăceau alinarea şi mângâierea asta. Probabil că domnişoara Moore zărise pe fereastră şi printre ramurile arbuştilor din grădină licăririle albe ale rochiei purtate de Caroline, fiindcă ieşi pe uşa verandei şi îi veni în întâmpinare. Dreaptă, neîncovoiată, flegmatică aşa cum fusese întotdeauna: nu era îngăduit grabei, ori emoţiei, oricât de mari ar fi fost ele, să-i tulbure demnitatea mişcărilor; dar zâmbea, încântată să citească fericirea de pe chipul elevei, să-i simtă sărutul, duioasa şi sincera strânsoare a îmbrăţişării. Cu delicateţe o conduse în casă – pe jumătate înşelată şi pe de-a întregul măgulită. Pe jumătate înşelată! Dacă n-ar fi fost aşa, aproape sigur ar fi dus-o la portiţă şi iar fi spus să se întoarcă de unde a venit. Dacă ar fi ştiut cu certitudine pe seama cui trebuie pusă cea mai mare parte din bucuria aceea copilărească, e mai mult decât probabil că Hortense ar fi fost şi uluită şi furioasă. Surorilor nu le place ca fetele tinere să se îndrăgostească de fraţii lor; li se pare a fi o faptă dacă nu prezumţioasă, atunci, nătângă, necugetată, o iluzie, o greşeală absurdă. Ele nu-i iubesc pe aceşti domni – oricât de fierbinte afecţiune frăţească ar putea să nutrească pentru dânşii - iar ideea că altele ar putea să-i iubească le repugnă ca o plăsmuire de prost-gust. Pe scurt, prima reacţie provocată de o asemenea descoperire (la fel ca şi în cazul multor părinţi care se trezesc că odraslele lor s-au îndrăgostit) este o stare de nelinişte amestecată cu dispreţ. Raţiunea – în cazul persoanelor cu raţiune -; corectează cu timpul aceste false simţăminte; dar dacă este vorba de oameni lipsiţi de această însuşire, ele rămân veşnic necorectate, şi nora sau cumnata sunt văzute cu ochi răi până la sfârşitul vieţii. — După cele ce ţi-am scris în bilet, te aşteptai să mă găseşti singură, îi spuse domnişoara Moore pe când o conducea către salon; dar biletul l-am scris dimineaţa, după prânz mi-au venit musafiri. Şi deschizând uşa, lăsă să se vadă o vastă desfăşurare de fuste stacojii ce inunda fotoliul de lângă cămin, iar deasupra fustelor, prezidând cu măreţie, un fel de parură mai impresionantă decât o coroană. Şi parura aceea nu venise niciodată la vilă sub o bonetă; fusese adusă într-un geamantan încăpător, sau mai curând într-o cutie rotundă, nu prea mare, de mătase neagră, întărită cu balene. Garniturile, adică volanele acelei paruri se întindeau până la un sfert de iard împrejurul capului celei ce o purta; panglica, lăfăindu-se în noduri şi rozele în jurul capului, era dintre acelea cărora li se spune „panglicile îndrăgostiţilor”; şi era multă – aş putea spune chiar foarte multă. Doamna Yorke purta acea parură – şi-i venea bine; tot ea purta şi rochia stacojie – şi-i venea nu mai puţin bine. Impunătoarea doamnă venise într-o vizită prietenească, să ia ceaiul cu domnişoara Moore. Era o favoare cam la fel de excepţională şi rară, ca şi aceea pe care ar face-o regina ducându-se neinvitată să împartă ce s-o găsi la îndemână la masa unuia dintre supuşii săi: o mai elocventă dovadă de apreciere n-ar fi avut cum da – căci doamna Yorke dispreţuia în genere vizitele şi ceaiurile, nu le acorda niciun fel de consideraţie şi stigmatiza drept „clevetitoare” pe toate fetele şi matroanele din împrejurimi. Totuşi, nu era nicio greşeală la mijloc; domnişoara Moore era favorita sa; arătase limpede acest lucru nu numai o singură dată; îl arătase oprindu-se să stea de vorbă cu ea, duminica, în curtea bisericii; invitând-o, aproape cu amabilitate, să poftească pe la Briarmains; şi îl arătase astăzi prin marea bunăvoinţă de a-i face personal o vizită. Temeiurile pentru această preferinţă, după cum spunea însăşi doamna Yorke, erau acelea că domnişoara Moore se dovedea o femeie cu purtări serioase, incapabilă de vreo frivolitate în conversaţie sau comportament; de asemenea că, fiind străină, trebuia să simtă nevoia unei prietene în stare să-i fie de ajutor. Ar fi putut adăuga şi că înfăţişarea fără pic de farmec, îmbrăcămintea banală şi cu totul lipsită de fantezie, gesturile flegmatice şi neatrăgătoare constituiau în ochii săi tot atâtea convingătoare recomandaţii suplimentare. Este sigur, cel puţin, că doamne care se distingeau prin calităţile contrarii: frumuseţe, vioiciune, gusturi alese în ce priveşte îmbrăcămintea, nu se puteau deseori bucura de aprobarea din partea doamne Yorke. Orice însuşiri feminine care aveau darul de a trezi admiraţia bărbaţilor erau aspru condamnate de dânsa; iar ceea ce ei nu luau în seamă ori dispreţuiau, se bucura de neprecupeţitul său sprijin. Caroline se apropie de impozanta matroană cu un adânc simţământ de sfială; nu prea o cunoştea pe doamna Yorke; şi, în calitate de nepoată de preot, se îndoia de primirea ce o aştepta. O aşteptă o primire foarte rece, aşa că fu bucuroasă să-şi poată ascunde stinghereala întorcându-se ca să-şi scoată boneta. Iar după ce se aşeză pe scaun, n-o supără câtuşi de puţin când o micuţă persoană în rochiţă albastră şi şal de aceeaşi culoare se desprinse ca o zână de lângă imensul fotoliu al impunătoarei doamne, unde stătuse pe un scăunel de picioare, ascunsă vederii de faldurile bogate ale largii rochii roşii, se repezi la ea şi fără niciun ceremonial o cuprinse cu braţele pe după gât şi îi ceru o sărutare. — Mama nu e drăguţă cu tine, vorbi mica solicitatoare în vreme ce primea şi întorcea un salut plin de zâmbet; iar Rose, uite-o colo, nici nu te bagă în seamă. Aşa sunt ele. Dacă în locul tău ar fi sosit un înger alb şi cu coroniţă de stele, mama ar fi înclinat din cap ţeapănă, iar Rose nici n-ar fi ridicat privirile. Dar eu am să fiu prietena ta: totdeauna miai plăcut! — Jessy, mai ţine-ţi limba în gură şi stăpâneşte-ţi obrăznicia! porunci doamna Yorke. — Bine, mamă, dar tu stai aşa de ţeapănă! protestă fetiţa. Domnişoara Helstone nu ţi-a făcut niciodată niciun rău. De ce nu poţi să fii drăguţă cu ea? Stai acolo ca de piatră, te uiţi încruntată şi vorbeşti cu glas sec - de ce? La fel te porţi şi cu domnişoara Shirley Keeldar şi cu toate celelalte doamne tinere, când vin pe la noi. Şi Rose, uită-te la ea, e chiar un aut… aut… am uitat cuvântul ăsta, dar înseamnă o maşină cu înfăţişare de fiinţă omenească. În orice caz, dac-ar fi după voi i-aţi alunga pe toţi de la Briarmains – Martin spune aşa de multe ori! — Eu sunt un automat? Bine! Atunci lasă-mă în pace, zise Rose. Vorbind dintr-un colţ, unde se aşezase pe covor, lângă un dulap cu cărţi şi cu un volum deschis pe genunchi. Bună ziua, domnişoară Helstone, adăugă aruncând o scurtă privire înspre persoana al cărei nume îl rostise, apoi coborându-şi din nou foarte frumoşii ochi cenuşii asupra cărţii şi continuând lectura. Caroline îndreptă spre ea o căutătură senină, zăbovi asupra înfăţişării tinereşti şi preocupate şi-i observă o anume mişcare inconştientă a gurii în vreme ce citea - o mişcare caracteristică care-i trăda personalitatea. Domnişoara Helstone avea tact şi intuiţie. Înţelese că Rose Yorke era un copil deosebit – un copil dintre aceia singulari. Domnişoara Helstone ştia cum să se poarte cu ea. Se apropie domol, se aşeză pe covor, alături, şi privind peste umărul ei micuţ începu să citească. Era un roman de-al doamnei Radcliffe – Italianul. Caroline continuă să citească şi ea fără să rostească vreun cuvânt; atunci Rose avu bunăvoinţa de a o întreba dacă sfârşise, fiindcă voia să întoarcă pagina: — Ai terminat? Caroline se mulţumi să încuviinţeze din cap. — Îţi place? o întrebă Rose nu după multă vreme. — Demult, pe vremea când eram copil şi am citit-o, m-a încântat nespus. — De ce? — Părea să înceapă cu atât de minunate promisiuni - cu prevestirea unei atât de ciudate poveşti ce urma să fie dezvăluită! — Şi când o citeşti ţi se pare că eşti tare departe de Anglia, cu adevărat în Italia, sub un altfel de cer – sub cerul acela albastru al Sudului, de-atâtea ori descris de călători. — Îţi plac lucrurile astea, Rose? — Mă fac să tânjesc după călătorii, domnişoară Helstone. — Când o să fi mare, poate c-o s-ajungi să-ţi îndeplineşti dorinţa asta. — Am de gând să-mi deschid eu însămi drum până acolo, dacă drumul nu se deschide singur. Nu pot să trăiesc mereu numai la Briarfield. În comparaţie cu toate cele făcute de Dumnezeu, lumea întreagă nu e chiar atât de mare; trebuie să văd cel puţin suprafaţa rotundei noastre planete. — Cât de mult din suprafaţa ei? — Mai întâi emisfera în care trăim; pe urmă, cealaltă. Sunt hotărâtă ca viaţa mea să fie viaţă, nu un simplu somn ca de broască ţestoasă, nu o existenţă îngropată sub o lespede de marmură; nu o moarte lungă şi înceată cum e aceea pe care o trăieşti dumneata în casa parohială de la Briarfield. — O trăiesc eu! Ce-i fi vrând să spui cu asta, fetiţo? — Nu înseamnă oare o agonie lentă, să fi pentru totdeauna zăvorâtă în casa aceea parohială, un loc care veşnic – de câte ori trec pe lângă el – mă face să mă gândesc la un mormânt cu ferestre? Nu văd niciodată nicio mişcare prin preajma uşii; niciodată n-aud vreun zgomot dincolo de ziduri; cred că fumul niciodată nu se înalţă din hornuri. Ce faci acolo? — Cos, citesc, învăţ. — Eşti fericită? — Crezi că-aş fi mai fericită dacă aş hoinări singură prin ţări străine, aşa cum doreşti tu să faci? — Mult mai fericită, chiar dacă n-ai face nimic altceva decât să hoinăreşti. Nu uita, totuşi, că eu o să am o anumită ţintă de urmărit. Dar şi numai dacă ai merge şi ai merge mereu, ca doamna aceea fermecată din poveste, ai putea să fii mai fericită decât acum. În peregrinarea dintr-o singură zi ai trece peste nenumărate coline, păduri şi cursuri de apă şi fiecare dintre ele şi-ar schimba mereu înfăţişarea după cum soarele ar străluci pe cer ori ar fi acoperit de nori; după cum vremea ar fi umedă sau frumoasă, întunecată sau luminoasă. La casa parohială din Briarfield nimic nu se schimbă vreodată - tencuiala de pe tavanul saloanelor, tapetele de pe pereţi, perdelele, covoarele, scaunele sunt totdeauna aceleaşi. — Şi schimbarea e absolut necesară pentru fericire? — Da. — Sunt unul şi acelaşi lucru? — Asta nu ştiu. Dar simt că monotonia şi moartea sunt aproape acelaşi lucru. Aici interveni şi Jessy, întrebând: — Nu-i aşa că-i nebună? — Dar, Rose, insistă Caroline, mi-e teamă că o viaţă de hoinar, pentru mine cel puţin, s-ar sfârşi la fel ca povestea asta pe care o citeşti – în dezamăgire, în deşertăciune şi în tulburare a minţii. — Aşa se termină Italianul? — Eu aşa am înţeles când l-am citit. — E mai bine să încerci toate lucrurile şi pe toate să le găseşti deşarte, decât să nu încerci nimic şi viaţa să-ţi rămână un pustiu. A face aşa ceva înseamnă să cazi în păcatul aceluia care şi-a îngropat talantul în pământ - slugă nevrednică! — Rose, interveni doamna Yorke, mulţumirea temeinică nu poate fi câştigată decât prin împlinirea datoriei. — Aşa este, mamă! Iar dacă Stăpânul meu mi-a încredinţat zece talanţi, datoria mea este să îi vâr în negoţ şi să mai fac încă zece. Banul nu trebuie îngropat în praful sertarelor din casă. Eu n-am să-l pun într-un ceainic cu gâtul rupt şi să-l încui în vitrina cu porţelanuri, printre celelalte piese ale serviciului de ceai. Eu n-am să-l încredinţez mesei tale de lucru ca să fie sufocat în maldăre de ciorapi de lână. Eu n-am să-l întemniţez în dulapul de lenjerie ca să-şi afle giulgiu printre cearşafuri; şi mai puţin decât orice, mamă – (se ridică de pe podea) – mai puţin decât orice l-aş ascunde într-un castron cu cartofi reci ca să fie rânduit pe rafturile cămării dimpreună cu pâinea, untul, aluaturile şi şunca. Se opri o clipă apoi continuă: Mamă, Dumnezeu, care ne-a dat fiecăruia dintre noi nişte talanţi, se va întoarce cândva acasă şi fiecăruia ne va cere socoteală. Ceainicul, ciorapul cel vechi, zdrenţele de cearceaf, castronul împodobit cu imaginea unei sălcii vor da îndărăt doar ce au primit – şi asta se va întâmpla în multe case. Îngăduie fetelor tale, cel puţin, să încredinţeze banii neguţătorilor, aşa fel ca la înapoierea Stăpânului să-i poată da înapoi ce-i al său, cu dobândă. — Rose, ţi-ai luat ghergheful cu tine, aşa cum ţi-am spus? — Da, mamă. — Atunci stai jos şi brodează. Rose se aşeză numaidecât şi îşi îndeplini treaba aşa cum i se poruncise. După o pauză de lucru de zece minute, maicăsa o întrebă: — Acum te socoteşti asuprită? Eşti o victimă? — Nu, mamă. — Totuşi, atât cât am izbutit eu să înţeleg din tirada ta, a fost un protest împotriva oricărei ocupaţii femeieşti sau casnice. — Ai înţeles-o greşit, mamă. Mi-ar părea rău dacă n-aş şti să cos; faci bine că mă înveţi şi mă pui la treabă. — Chiar şi la ţesutul ciorapilor pentru fraţii tăi, şi la cusut cearceafuri? — Da. — Atunci ce rost mai au toate peroraţiile şi toată vorbăria folosită în legătură cu treburile pomenite? — Dar numai atât se cuvine să fac? Asta am s-o fac, şi pe urmă am să mai fac şi altele. Mamă, eu am spus ce-am avut de spus. Acum am doisprezece ani, iar până nu voi împlini şaisprezece n-ai să mă mai auzi vorbind despre talanţi; vreme de patru ani, am să fiu cea mai harnică ucenică la tot ce poţi tu să mă înveţi. — Uite, poţi să vezi şi dumneata cum sunt fetele mele, domnişoară Helstone, spuse doamna Yorke. Cât de adânc înţelepte în marea lor îngâmfare. „Eu mai degrabă aş vrea aşa. Eu aş prefera altminteri!“ aşa e cântecul de cuc al lui Jessy, pe câtă vreme Rose ştie un cântec mai îndrăzneţ: „Eu am să fac aşa – eu n-am să fac altminteri!“ — Eu îmi arăt şi temeiurile, mamă; în afară de asta, o fi cântecul meu îndrăzneţ, dar nu se aude decât o dată pe an. Cam la fiecare zi de naştere, se petrece în capul meu ceva care mă îndeamnă să fac prorociri cu privire la educaţia ce mi se dă şi la felul cum sunt crescută. Le rostesc şi-mi văd mai departe de-ale mele; dumneata hotărăşti, mamă, dacă le asculţi sau nu le asculţi. — Eu le-aş sfătui pe toate fetele tinere, continuă doamna Yorke, să cerceteze firile unor asemenea copii, când se întâmplă să-i întâlnească, mai înainte de-a se mărita şi de-ai avea pe-ai lor; să se gândească bine ce părere au despre răspunderea de a îndruma copii nepăsători, să se gândească la povara de a-i convinge pe cei îndărătnici, la necontenita povară şi obligaţie de a-i creşte cât se poate mai bine. — Dar când există dragoste, poate că nu-i chiar aşa de grozav de greu, interveni Caroline. Şi mamele îşi iubesc copiii cu înflăcărare – mai mult chiar decât se iubesc pe de însele. — Frumoase vorbe! Foarte sentimentale! Dar te-aşteaptă şi pe dumneata partea aceea aspră, partea practică a vieţii, tânără domnişoară. — Să ştiţi, doamnă Yorke, dacă iau un copilaş în braţe – orice copilaş al unei femei sărmane, de pildă - simt că iubesc făptura aceea neajutorată într-un chip cu totul deosebit, deşi nu sunt mama lui. Aş face orice pentru el, cu mare bucurie, dacă ar fi lăsat cu totul în grija mea – dacă ar depinde pe dea întregul de mine. — Simţi! Da, da! Uite ce-aş îndrăzni eu să spun: te laşi foarte mult condusă de sentimente şi fără îndoială te consideri un personaj foarte sensibil şi foarte rafinat. Dar îţi dai seama că, nutrind toate aceste idei romanţioase, ai făcut aşa fel încât ţi-ai schimbat toate trăsăturile, aducându-le la o expresie de obicei melancolică, mult mai potrivită pentru o eroină de roman decât pentru o persoană chemată să-şi croiască drum în viaţă cu ajutorul bunului simţ sănătos? — Nu. De asta nu-mi dau seama, doamnă Yorke. — Atunci uită-te în oglinda aceea care-i chiar în spatele dumitale. Compară chipul văzut acolo cu chipul unei mulgătoare obişnuite să se scoale cu noaptea în cap şi să muncească pe rupte. — Chipul meu e palid, dar nu e sentimental; şi cele mai multe mulgătoare, oricât ar fi ele de voinice şi roşii în obraz, sunt mai neştiutoare şi practic mai puţin pregătite decât mine pentru a-şi croi drum în viaţă. Eu gândesc mai mult şi mai corect decât o fac în mod obişnuit mulgătoarele; prin urmare acolo unde ele vor acţiona adesea nepotrivit, din pricină că n-au gândit îndestul, eu, cu ajutorul gândirii, am să acţionez aşa cum se cuvine. — Oho! Nu! Ai să te laşi totdeauna influenţată de sentimente. O să fi condusă de porniri de moment. — Bineînţeles, deseori am să fiu influenţată de simţăminte; pentru asta am şi fost înzestrată cu ele. Pe acela către care mă îndeamnă sentimentele trebuie şi am să-l iubesc; şi dacă voi avea vreodată bărbat şi copii, sper că sentimentele au să mă îndemne să-i iubesc. Şi sper ca într-un asemenea caz pornirile să-mi fie destul de puternice pentru a mă sili să iubesc. Carolinei îi plăcea să spună astfel de lucruri cu afectare; şi îi făcea şi mai multă plăcere să îndrăznească a le spune de faţă cu doamna Yorke. Nu-i păsa ce nedreaptă ironie muşcătoare avea să-i fie azvârlită în obraz ca răspuns. Se îmbujora la faţă, nu de furie, ci de emoţie, atunci când nebinevoitoarea matroană răspunse cu răceală: — Nu-ţi risipi efectele dramatice. Ce-ai spus a fost bine spus – chiar foarte bine; dar au fost vorbe irosite doar pentru două femei: o nevastă bătrână şi o fată bătrână; ar trebui să se afle de faţă şi un bărbat liber. Ce crezi domnişoară Moore, oare domnul Robert n-o fi ascuns pe-aici, pe undeva, pe după perdele. Hortense, care în timp cât se purtase cea mai mare parte din conversaţie fusese la bucătărie, să supravegheze pregătirile pentru ceai, nu prea înţelesese bine pe ce cale apucaseră discuţiile. Aşa încât răspunse, cu un aer nespus de mirat, că Robert e dus la Whinbury. Doamna Yorke izbucni în caracteristicul său râs scurt. — Eşti un suflet sincer, domnişoară Moore! spuse apoi cu aer ocrotitor. Numai dumneata ai putea să-mi înţelegi întrebarea chiar literal şi să dai un răspuns atât de simplu. Mintea dumitale nu prinde nimic atunci când e vorba de intrigă. Lucruri ciudate se pot petrece în jurul dumitale, fără să pricepi nimic din ele; nu faci parte dintre aceia despre care lumea spune că prind din zbor. Asemenea complimente îndoielnice nu părură a-i face plăcere Hortensei. Se îndreptă în scaun, strânse din sprâncenele negre, dar încă părea nedumerită. — Încă din copilărie, mi-au fost remarcate discernământul şi perspicacitatea, răspunse ea; fiindcă, într-adevăr, în ce priveşte înzestrarea cu aceste două însuşiri, era deosebit de sensibilă. — Niciodată n-ai uneltit să-ţi câştigi un bărbat, uite pun capul, urmă doamna Yorke. Şi nu ai avantajul experienţei în stare să te ajute a descoperi uneltirile altora. Caroline resimţea acest drăgălaş limbaj exact în locul unde binevoitoare vorbitoare ar fi dorit s-o lovească – în adâncul sufletului. Nu putea nici măcar să pareze loviturile; în clipa aceea se vedea cu totul lipsită de apărare: orice răspuns ar fi însemnat o recunoaştere a faptului că se simte vizată. Văzând-o cum stă acolo tulburată şi cu ochii plecaţi, cu obrajii în flăcări, cu înfăţişarea care prin atitudinea resemnată şi tremurul inconştient vădea toată umilinţa şi durerea trăită, doamna Yorke simţi că supusă la tortură era o pradă uşoară. Ciudata femeie nutrea o antipatie înnăscută faţă de firile sensibile şi închise în sine – era un temperament vulcanic; nici măcar un chip tânăr, drăguţ şi delicat nu-şi putea deschide drum către simpatia ei. Rareori însă avea prilej să întâlnească toate aceste calităţi nesuferite adunate într-o singură fiinţă; încă şi mai rar i se întâmplă ca fiinţa aceea să se afle la discreţia ei, în împrejurări ce-i îngăduiau s-o strivească în voie. Şi se nimerea ca tocmai în acea dupăamiază să fie într-o stare sufletească deosebit de întunecată şi răutăcioasă; la fel de dornică să împungă ca şi o nărăvaşă „mamă de cireadă“, îşi lăsă în piept capul imens şi se năpusti din nou la atac. — Verişoara dumitale Hortense e o foarte bună soră, domnişoară Helstone; femei dintr-acelea care vin să-şi caute norocul vieţii aici, la Hollow’s Cottage, ar putea, printr-un mic şi iscusit artificiu feminin, s-o linguşească aşa cum se cuvine pe stăpâna casei şi s-apuce în mână toate firele. Te simţi deosebit de bine în tovărăşia rudei dumitale, nu-i aşa, domnişoară? — Despre a cărui tovărăşie vorbiţi? — Oooo! Despre a verişoarei, bineînţeles. — Hortense este, şi a fost totdeauna, foarte drăguţă cu mine. — Orice soră a unui bărbat singur şi bun de însurătoare e socotită cum nu se poate mai drăguţă de către prietenele nemăritate. — Doamnă Yorke, zise Caroline înălţând încet privirile cu globurile albastre ale ochilor limpezite de orice tulburare şi strălucind luminos şi dârz, în vreme ce roşeaţa ruşinii îi dispărea din obrajii ce reveneau la obişnuita paloare şi demnitate. Doamnă Yorke, v-aş putea întreba ce vreţi să spuneţi? — Vreau să-ţi dau o lecţie cu privire la respectul faţă de corectitudine; să te fac să te scârbeşti de înşelătorie şi de sentimente prefăcute. — Am nevoie de o asemenea lecţie? — Aproape toate fetele tinere din ziua de azi au nevoie. Eşti o tânără foarte modernă – eşti bolnăvicioasă, firavă şi spui mereu că-ţi place singurătatea; ceea ce presupune, socot eu, că printre oamenii obişnuiţi găseşti prea puţini demni de simpatia dumitale. Oamenii obişnuiţi – deschişi, cinstiţi – sunt mai buni decât îi crezi dumneata; mult mai buni decât poate fi orice fetişcană romanţioasă şi veşnic cu nasul numai în cărţi, care mai niciodată nu se arată dincolo de gardul grădinii unchiului ei, parohul. — Şi despre care, în consecinţă, n-aveţi de unde şti nimic. Iertaţi-mă – dar de fapt n-are niciun fel de importanţă dacă mă iertaţi sau nu – fiindcă m-aţi atacat fără să vă fi provocat prin ceva, am să mă apăr şi eu fără să cer scuze. Despre relaţiile mele cu cei doi veri nu ştiţi absolut nimic. Dar întrun acces de proastă dispoziţie aţi încercat să le otrăviţi prin insinuări neîntemeiate mult mai înşelătoare şi prefăcute decât tot ce mi-aţi putea reproşa mie cu oarecare dreptate. Dacă se întâmplă să fiu palidă şi uneori rezervată, asta nu e în niciun fel treaba dumneavoastră. Dacă îmi plac cărţile şi nu agreez deloc clevetirea, asta vă priveşte încă şi mai puţin. Că sunt „o fetişcană romanţioasă” este o simplă născocire dea dumneavoastră: niciodată n-am fost romanţioasă faţă de dumneavoastră sau faţă de orice altă persoană v-ar fi cunoscută. Că sunt nepoata parohului nu este o crimă, deşi aţi putea să daţi dovadă de suficientă îngustime de minte pentru a socoti că este. Nu mă puteţi suferi: n-aveţi niciun motiv întemeiat ca să nu mă puteţi suferi; prin urmare păstraţi pentru dumneavoastră expresia acestei aversiuni. Dacă se mai întâmplă vreodată, pe viitor, să v-o arătaţi întrun mod la fel de supărător, vă voi răspunde cu încă şi mai puţine scrupule decât am făcut-o acum. Se opri şi rămase albă ca varul, stăpânită de emoţie, dar calmă. Vorbise pe tonul cel mai limpede, nici cu grabă şi nici tare; dar glasul acela argintiu înfiora auzul. Sângele îi curgea în vine pe cât de repede pe atât de puţin vizibil. Mustrarea rostită cu o severitate atât de simplă şi impusă de o mândrie atât de stăpână pe sine nu o înfurie pe doamna Yorke. Întorcându-se foarte calmă către domnişoara Moore, spuse clătinând din cap a încuviinţare: — Are tărie de cuget, la urma urmei. Totdeauna să vorbeşti la fel de cinstit cum ai vorbit acum, continuă către Caroline, şi are să fie bine. — Resping un sfat atât de jignitor, fu răspunsul rostit pe acelaşi ton limpede, cu aceeaşi privire deschisă. Resping orice îndemn otrăvit cu insinuări. E dreptul meu să vorbesc aşa cum cred de cuviinţă; nimic nu mă poate obliga să discut aşa cum dictaţi dumneavoastră. Departe de a vorbi întotdeauna aşa cum am făcut-o adineauri, n-o să mă adresez niciodată cuiva pe un ton atât de rigid şi cu vorbe atât de aspre, dacă nu sunt silită să răspund unei insulte neprovocate. — Mamă, uite că ţi-ai găsit un om pe potrivă, rosti micuţa Jessy, arătându-se pe deplin lămurită de scena la care asistase. Rose ascultase totul fără a-şi fi schimbat în vreun fel expresia feţei. Dar acum spuse: — Nu. Domnişoara Helstone nu e pe potriva mamei - fiindcă îngăduie să fie jignită: în câteva săptămâni mama tot ar izbuti s-o dea gata. Shirley Keeldar se comportă mai bine. Mamă, până acum n-ai reuşit niciodată s-o necăjeşti pe domnişoara Keeldar. Sub rochia de mătase poarta o armură pe care tu nu eşti în stare s-o străpungi. Deseori se plângea doamna Yorke că toţi copiii săi sunt nişte răzvrătiţi. Era ciudat, dar cu toată stricteţea arătată, cu toată „tăria ei de caracter”, nu izbutea să-i ţină în mână. O singură privire a tatălui avea urmări mai vizibile decât o întreagă predică a mamei. Domnişoara Moore – căreia rolul de martoră la o dispută unde nu avea cuvânt îi displăcea profund, întrucât o plasa pe un loc secund şi deci fără importanţă – îşi aduna acum întreaga demnitate pregătindu-se să se dezlănţuie într-un discurs menit să arate limpede fiecărei părţi că nu are dreptate şi că ar fi cazul să se ruşineze de poziţia adoptată, nerămânând altă soluţie în afară de supunerea umilă faţă de înţelepciunea superioară a celei care le vorbea. Din fericire pentru auditoriu, abia apucase să se dezlănţuie ceva mai mult de zece minute, când Sarah intră cu tava de ceai şi îi monopoliză atenţia mai întâi prin faptul că purta în păr un pieptene aurit şi în jurul gâtului o salbă roşie, iar în al doilea rând, şi numai după cuvenita mustrare, prin obligaţia de a servi ceaiul. După ce fu strânsă masa, Rose îi restabili buna dispoziţie aducându-i ghitara şi rugând-o să le cânte ceva, iar pe urmă prinzând-o într-un inteligent şi strâns interogatoriu cu privire la cântatul din ghitară şi la muzică în general. Între timp întreaga agenţie a micuţei Jessy se concentra asupra Carolinei. Aşezată pe un scăunel la picioarele ei, îi vorbi mai întâi despre religie şi pe urmă despre politică. Fetiţa era obişnuită să soarbă cu nesaţ acasă cât mai multe dintre cele spuse de taică-său despre astfel de chestiuni şi după aceea să vândă cu amănuntul, când se afla în societate, mai mult cu isteţime şi spor la vorbă, decât cu şir ori discreţie, părerile, antipatiile şi simpatiile acestuia. O certă straşnic pe Caroline din pricină că făcea parte din Biserica anglicană şi avea un unchi preot. Îi aduse la cunoştinţă că întrucât trăia la vară, bine ar fi făcut să muncească cinstit pentru a-şi câştiga traiul, şi nu să ducă o viaţă nefolositoare nimănui, hrănindu-se cu pâinea trândăviei culeasă sub forma dărilor plătite de enoriaşi. Pe urmă Jessy trecu în revistă guvernul aflat atunci în funcţie şi făcu consideraţii asupra păcatelor lui. Vorbea despre lordul Castlereagh şi despre domnul Perceval în termenii cei mai familiari. Şi fiecăruia dintre ei îi acordă nişte laude ce s-ar fi potrivit pe de-o parte lui Moloh şi pe de cealaltă lui Belzebut. Spuse despre război că nu e decât un asasinat în masă, iar despre lordul Wellington că e „un măcelar năimit”. Caroline o asculta din ce în ce mai lămurită. Jessy avea fără îndoială în firea ei un dram de geniu al umorului; era nespus de hazliu s-o auzi cum repetă fulgerele şi tunetele tatălui exprimându-se în vioiul dialect din nord; o mai aprinsă inimă de iacobin nici nu bătuse vreodată cu spiritul ei răzvrătit sub o rochiţă şi un şal de muselină. Nefiind răutăcioasă din fire, limbajul nu-i era atât de înverşunat pe cât era de savuros, iar chipuşorul ei expresiv dădea fiecărei fraze o aromă în stare să captiveze de îndată interesul ascultătorului. Caroline o dojeni când o auzi vorbind urât despre lordul Wellington; dar ascultă cu desfătare o următoare tiradă împotriva prinţului regent. În scânteile din ochii celei ce o asculta şi în râsul ce-i flutura pe buze, Jessy văzu numaidecât că, în sfârşit, izbutise să atingă un subiect care îi făcea plăcere. De nenumărate ori auzise la micul dejun al tatălui ei vorbindu-se pe seama grăsanului „Adonis de cincizeci de ani“, iar acum reproducea comentariile făcute de domnul Yorke pe această temă – întocmai aşa cum porneau de pe buzele sale de om din Yorkshire. Uite, Jessy, n-am să mai scriu despre tine. Acum e o seară de toamnă umedă şi furtunoasă. Nu-i decât un singur nor pe cer; dar îl acoperă de la o zare la cealaltă. Vântul nu-şi mai găseşte astâmpăr; se năpusteşte gemând peste coline cu silueta mohorâtă şi culorile şterse de amurg şi ceaţă. Ploaia a răpăit toată noaptea pe acoperişul bisericii, înălţat ca o mogâldeaţă neagră deasupra zidurilor împrejmuitoare ale cimitirului; urzicile, iarba mare, pietrele funerare, toate picură de umezeală. Seara asta îmi aminteşte cu prea multă intensitate o altă seară de acum câţiva ani – tot o cumplită seară ploioasă de toamnă – când cineva care în ziua aceea făcuse un drum până la un mormânt proaspăt dintr-un cimitir eretic, şedea lângă focul din vatra unei case străine. Erau calzi şi prietenoşi, dar fiecare dintre ei ştia că în mijlocul lor se căscase un gol ce nu mai putea fi în veci astupat. Ştiau că pierduseră ceva a cărui lipsă n-aveau s-o mai poată uita în întreaga lor viaţă; şi ştiau că ploaia aceea deasă se strecura în pământul ud ce acoperea pe draga lor pierdută; şi că suspinele vântului trist jeleau deasupra capului celei ce zăcea în mormânt. Focul le încălzea; Viaţa şi Prietenia încă îi mai binecuvânta; dar Jessy zăcea rece, întinsă în sicriu, însingurată – numai ţărâna o adăpostea de furtună.   Doamna Yorke îşi strânse lucrul, întrerupse brusc lecţia de muzică şi expozeul politic, şi încheie vizita la vilă destul de devreme pentru a-şi asigura întoarcerea la Briarmains înainte ca roşeaţa apusului de soare să fi pierit cu totul în ceruri sau potecile de peste câmp să fie prea tare umezite de roua serii. După ce mama şi fiicele se retraseră, Caroline crezu că şi ea s-ar cuveni să-şi ia şalul, să-şi sărute verişoara pe obraji şi să pornească spre casă. Dacă ar fi rămas până la vremea înserării, Fanny ar fi trebuit să se ostenească şi să vină s-o ia; şi îşi aduse aminte că la casa parohială era nu numai ziua când se cocea pâine, ci se călcau şi rufe – deci Fanny nu-şi vedea capul de treburi. Totuşi, nu era în stare să se ridice din scaunul de lângă mica fereastră a salonului. Privit din niciun alt loc apusul nu arăta atât de încântător ca de la fereastra aceea cu zăbrele şi înconjurată de ghirlanda iasomiilor cu stelele lor albe şi frunzele verzi ce păreau la ceasul acela doar contururi cenuşii trase cu creionul – graţioase ca formă, dar lipsite de colorit – proiectate pe albastrul tivit cu flăcări al unui cer de august, la orele opt seara. Caroline privi spre poarta de răchită, dincolo de care copacii îşi înălţau siluetele zvelte; se uită la gardul viu de lemn câinesc şi laur, care împrejmuia grădina; ochii îi tânjeau să vadă ceva mai mult decât tufişuri, dincoace de locul unde îi dispăreau din vedere: tânjeau să vadă o siluetă omenească, de o anumită înălţime şi cu un anume contur, trecând de gard şi intrând pe poartă. Şi în cele din urmă zări o siluetă omenească – nu, două: Frederick Murgatroyd trecu pe acolo ducând o găleată cu apă; în urma lui venea Joe Scott învârtindu-şi pe deget cheile de la fabrică. Se duceau să încuie fabrica şi grajdurile, pentru ca după aceea să poată şi ei porni spre casă. „Aşa ar trebui să fac şi eu“, îşi spuse Caroline oftând şi ridicându-se pe jumătate din scaun. „E nebunie curată – nebunie cumplită, continuă puţin mai târziu. Mai întâi, chiar dacă aş rămâne aici până în amurg, nimeni n-are să sosească; fiindcă simt în suflet că Soarta a scris în cartea veşniciei, pentru ziua de azi, că nu mi-e sortit să am bucuria după care tânjesc. În al doilea rând, dacă în clipa de faţă ar păşi aici, prezenţa mea i-ar pricinui neplăcere, iar conştiinţa faptului că aşa trebuie să fie mi-ar îngheţa sângele în vine. Dacă mi-aş lăsa mâna într-a lui, probabil că aş simţi-o nepăsătoare şi rece; dacă i-aş căuta razele privirilor, ochii i s-ar înnoura. I-aş căuta în ochi acea prietenie binevoitoare de-atâtea ori văzută acolo cu câtăva vreme în urmă, când chipul, vorbele, ori dispoziţia mea sufletească puteau avea în unele clipe fericite darul de a-i fi pe plac – dar acum aş afla numai întunecime. Mai bine plec înspre casă.“ Îşi luă boneta de pe masa unde o lăsase şi tocmai îşi înnoda panglicile, când Hortense, arătându-i un splendid buchet de flori aranjat într-o glastră de pe aceeaşi masă, îi spuse că fuseseră trimise de domnişoara Keeldar de la Fieldhead, chiar în acea dimineaţă; apoi continuă făcând comentarii cu privire la oaspeţii aflaţi acum în grija acelei domnişoare şi la viaţa agitată pe care o dusese în ultima vreme; adăugă pe urmă diverse presupuneri ce lăsau să se înţeleagă că situaţia nu prea îi era pe plac şi îşi exprimă mirarea profundă că o persoană cu principii atât de ferme, cum era stăpâna conacului, nu găsea vreun mijloc oarecare de a scăpa mai repede de cohorta aceea de neamuri. — Se spune însă că dânsa nu vrea să-i lase pe domnul Sympson şi familia să plece, urmă Hortense. Ei ar fi ţinut foarte mult să se întoarcă în sud încă de săptămâna trecută, ca să se pregătească pentru primirea unicului băiat, aşteptat să se întoarcă dintr-o călătorie. Insistă ca vărul ei Henry să vină şi să-şi întâlnească rudele aici, în Yorkshire. Eu aş spune că procedează aşa în parte şi ca să ne oblige pe Robert şi pe mine. — Cum să vă oblige pe Robert şi pe dumneata? întrebă Caroline. — Vai, fetiţa mea, ce proastă eşti. Tu nu ştii… probabil ai auzit de multe ori… — Vă rog, domnişoară, spuse Sarah vârând capul pe uşă, dulceţurile pe care mi-aţi spus să le fierb în melasă  congfiturile, cum le spuneţi dumneavoastră – s-au ars de tot în tigaie. — Les confitures! Elles sont brulées? Ah, quelle négligence coupable! Coquine de cuisinière – fille insupportable! Şi mademoiselle, luând în mare grabă dintr-un sertar un şorţ larg de pânză şi legându-l peste cel negru, se repezi éperdue către bucătărie, de unde – ca să spunem drept – năvălea miros de zahăr ars, mai curând puternic decât plăcut. Stăpâna şi slujnica fuseseră la cuţite toată ziua, din pricina pregătirii unor dulceţuri de cireşe negre, tari ca bilele şi acre ca oţetul. Sarah susţinea morţiş că zahărul este singurul articol potrivit pentru asemenea treabă; mademoiselle afirma şi aducea drept dovadă practica şi experienţa mamei, a bunicii şi a străbunicii sale – că melasa, la mélasse, ar fi fost infinit preferabilă. Comisese o gravă imprudenţă lăsând-o pe Sarah să supravegheze tigaia cu dulceţuri, fiindcă lipsa de simpatie pentru ce se pusese la fiert adusese după sine o anume neglijenţă, iar rezultatul fusese unul singur – ruine negre şi arse. Urmă zarvă mare – ocări cu duiumul şi sughiţuri de plâns mai mult zgomotoase decât adânci şi sincere. Întorcându-se din nou către mica oglindă, Caroline îşi aduna buclele de pe obraz şi le ascundea cu grijă sub boneta de casă, convinsă că ar fi fost nu numai inutil, ci şi neplăcut să mai rămână; atunci însă, la o neaşteptată deschidere a uşii din spate, în bucătărie se lăsă dintr-o dată linişte adâncă; limbile se opriră pe loc, ca şi cum cineva le-ar fi pus frâu. „Să fie… să fie… Robert?“ Deseori - aproape întotdeauna – când se întorcea de la târg intra pe uşa din bucătărie. Nu; nu era decât Joe Scott, care, după ce îşi drese cu înţeles glasul de trei ori – de fiecare dată cu un fel de semeaţă dojană adresată certăreţei tagme femeieşti – vorbi: — Păi, parc-am zis că s-aude-o trosnitură. Niciun răspuns. — Şi, continuă el dându-şi importanţă, cum iacă sosi patronul şi ’mnealui pe-aci are să intre, am zis că bine-aş face să bag capul pe uşă şi să vă dau de veste. Într-o casă unde e numa’ femei nu-i cuminte niciodată să vii fără să dai de veste. Uitaţi-l: poftiţi, sir. Se jucau de-a cearta, da’ cred că le-am potolit. O altă persoană – după câte se auzea – pătrunse înăuntru. Joe Scott îşi continuă dojana: — Ce-i cu întunericul ăsta peste tot? Sarah, tu nu eşti în stare, nu-ţi dă-n gând s-aprinzi o lumânare? E-un ceas de când a apus soarele. Are să-şi rupă coastele când s-o pocni de văsăraia, de mesele şi drăcoveniile de pe-aici. Luaţi seama la tigaia asta, sir. Parcă dinadins au pus-o-n calea ’mneavoastră. După vorbirea lui Joe urmă o pauză oarecum confuză, pe care Caroline, deşi asculta cu auzul încordat, nu izbutea s-o înţeleagă. Dar dură foarte puţin – fu curmată de un strigăt – o exclamaţie de mirare, urmată de zgomotul unui sărut, apoi de alte exclamaţii rostite doar pe jumătate. — Mon Dieu! mon Dieu? Est-ce que je m’y attendais? fură principalele cuvinte distincte. — Et tu te portes toujours bien, bonne soeur? întrebă un alt glas – al lui Robert, sigur. Caroline era nedumerită. Supunându-se unui impuls asupra înţelepciunii căruia n-avu timp să chibzuiască, ieşi din micul salon, cu gând să lase locul liber, şi fugind în sus pe scări se aşeză la capătul balustradei, de unde putea să vadă ce se petrece, mai înainte de a se arăta. Trecuse destulă vreme de la apusul soarelui; întunericul cuprinsese coridorul, dar nu era încă îndeajuns de dens ca să nu-i poată vedea pe Robert şi pe Hortense cum îl străbat. — Caroline! Caroline! strigă Hortense o clipă după aceea. Venez voir mon frère! „Ciudat! îşi zise domnişoara Helstone, destul de ciudat! Ce rost are frământarea asta neobişnuită în legătură cu o întâmplare atât de curentă cum era întoarcerea de la târg, şi ce lucru rău mai prevestea? Doar nu şi-o fi pierdut minţile, oare s-ar putea? E sigur că dulceaţa aceea arsă n-a făcut-o să-şi piardă cumpătul?“ Coborî străduindu-se să-şi stăpânească neliniştea; dar neliniştea îi spori când Hortense o luă de mână în pragul salonului şi conducând-o către Robert, care stătea acolo în carne şi oase, înalt şi întunecat pe fundalul uneia dintre ferestre, o prezentă cu un amestec de agitaţie şi formalism, ca şi când ar fi fost vorba de nişte oameni cu totul străini, aflaţi la prima lor întâlnire. Şi mai adânc mister! El se înclină cu oarecare sfială, şi întorcându-se într-o parte cu stinghereala unui străin, lăsă să-i cadă pe chip lumina nesigură venită prin fereastră; atunci îl văzu la faţă şi misterul acelui vis (căci vis părea) spori la maximum; văzu o figură cunoscută, şi nu prea – era Robert, şi nu era Robert. — Dar ce s-a întâmplat? întrebă Caroline. Mi s-au tulburat vederile? Dumnealui e vărul meu? — Sigur că e vărul tău, afirmă Hortense. Atunci cine mai era cel care tocmai în clipa aceea trecea prin coridor – şi acum intra în cameră? Întorcându-se întracolo, Caroline văzu un nou Robert – adevăratul Robert, după cum simţi din prima clipă. — Ei, zise el zâmbind la vederea chipului uluit şi întrebător al Carolinei, care-i cel adevărat? — Aaa! Dumneata eşti! veni răspunsul. Robert râse: — Da, cred că eu sunt; dar cine e el ştii? De văzut nu l-ai mai văzut niciodată, dar de vorbit ai auzit vorbindu-se despre el. Acum Caroline îşi venise în fire. — Nu poate fi decât o singură persoană: fratele dumitale, de vreme ce îţi seamănă atât de bine; vărul meu Louis. — Micule şi înţeleptule Edip! Ai fi pus Sfinxul cu botul pe labe! — dar acum hai să ne vezi alături. Să schimbăm locurile. Louis, să schimbăm din nou ca s-o zăpăcim. Cine-i vechea ta dragoste, Caroline? — Ca şi când ar fi posibilă vreo greşeală atunci când vorbeşti! Ar fi trebuit s-o pui pe Hortense să mă întrebe. Dar nu semănaţi chiar atât de mult; numai înălţimea, silueta şi expresia feţei sunt asemănătoare. — Şi eu sunt Robert, nu-i aşa? întrebă noul-sosit, făcând un prim efort de a-şi depăşi ceea ce părea o timiditate înnăscută. Caroline clătină domol din cap; o rază blândă şi expresivă îi izvorî din ochi şi se abătu asupra adevăratului Robert: spunea multe. Nu i se îngădui să-şi părăsească repede verişorii: Robert însuşi fu neînduplecat atunci când îi ceru să rămână. Veselă, deschisă, cordială în toate gesturile (veselă în noaptea aceea, cel puţin), vioaie şi sclipitoare, alcătuia o prea plăcută completare a cercului de la vilă, ca să poată găsi pe vreunul de acolo dispus să se despartă de ea. Louis părea a avea o fire oarecum gravă, potolită şi retrasă, dar Caroline din seara aceea, care nu era (după cum ştii, cititorule) Caroline de fiecare zi, îi topi curând rezerva şi îi înveseli gravitatea. Se aşeză lângă ea şi discutară împreună. Ştia dinainte că vocaţia lui era didactică; află acum că timp de mai mulţi ani fusese preceptor al fiului domnului Sympson; că îl întovărăşise într-o călătorie şi acum veniseră împreună în nord. Îl întrebă dacă îi place slujba asta, însă drept răspuns căpătă o privire care nici n-o invita, nici nu-i îngăduia să mai pună asemenea întrebări. Acea privire trezi simpatia imediată a Carolinei; o socoti drept o foarte tristă expresie pentru un chip atât de sensibil ca al lui Louis, fiindcă avea un chip sensibil – deşi nu frumos, îşi spuse ca, dacă îl comparai cu al lui Robert. Se întoarse ca să verifice comparaţia. Robert stătea puţin în spatele lor. Sprijinit de perete, răsfoia un album cu gravuri, şi probabil că în acelaşi timp urmărea dialogul dintre ea şi Louis. „Cum de mi-am putut închipui că seamănă? se întrebă în sinea ei. Acum îmi dau seama că Louis cu Hortense seamănă, nu cu Robert.” Şi în parte dreptatea era de partea ei: avea nasul mai scurt şi buza de sus mai lungă, întocmai ca ale Hortensei, mai curând decât trăsăturile fine ale fratelui; tiparul gurii şi al bărbii era la fel cu al soră-si – toate mai puţin hotărâte, mai puţin precis trasate şi limpezi decât ale tânărului proprietar al fabricii. Expresia sa, deşi senină şi gânditoare, ar fi putut fi cu greu socotită energică şi ageră. Stând lângă el şi privindu-l de aproape, simţeai cum o fire mai domoală şi probabil mai blândă decât a fratelui mai vârstnic îşi revarsă calmul asupra ta. Dându-şi poate seama că privirile Carolinei rătăciseră către el şi zăboviseră asupra sa, deşi nici nu le întâlnise şi nici nu le răspunsese, Robert lăsă albumul de gravuri, se apropie şi se aşeză alături de ea. Caroline continuă discuţia cu Louis, dar în timp ce vorbea cu el gândurile îi erau în altă parte: inima îi bătea către partea spre care stătea pe jumătate cu spatele. Era conştientă de aerul serios, bărbătesc şi prietenos al lui Louis; dar se înclina în faţa tainicei puteri a lui Robert. A fi alături de el – deşi nu-i vorbea – deşi nu-i atingea nici măcar ciucurii şalului sau tivul alb al rochiei însemna a fi copleşită de un fel de vrajă. Dacă ar fi fost obligată să vorbească numai cu el, vraja aceea ar fi pierit oarecum – dar, putând să vorbească şi cu altcineva, o tulbura adânc. Vorbele îi curgeau liber; erau voioase, glumeţe, iscusite. Privirea îngăduitoare şi gesturile calme ale ascultătorului îi încurajau volubilitatea; plăcerea reţinută ce se vădea în zâmbetul lui făcea să iasă la iveală tot ce era strălucitor în firea Carolinei. Simţea că în seara aceea se prezintă mai bine decât oricând şi, avându-l pe Robert ca spectator, era cât de poate de mulţumită; dacă l-ar fi chemat cineva şi ar fi plecat de acolo, prăbuşirea ar fi urmat avântului. Dar bucuria nu-i fu sortită să fie deplină; un nor veni curând s-o umbrească. Hortense, care un timp umblase de colo-colo dând poruncile necesare pentru pregătirea cinei şi acum elibera măsuţa de cele câteva cărţi aflate pe ea şi de celelalte obiecte, pentru a face loc tăvii, atrase atenţia lui Robert asupra vazei cu flori unde roşul aprins, zăpada şi aurul petalelor se arătau cu adevărat fermecătoare în lumina lumânărilor. — Au fost trimise de la Fieldhead, spuse Hortense ca dar pentru tine, fără îndoială; ştim noi cine-i acolo favoritul – şi nu-s eu, asta-i sigur. Era o adevărată minune s-o auzi pe Hortense glumind; un semn că se afla într-adevăr în culmea fericirii. — Ar trebui prin urmare să înţelegem că Robert e favoritul? interveni Louis. Hortense răspunse: — Mon cher, Robert c’est tout ce qu’il y a de plus précieux au monde; à côté de lui, le reste du genre humain n’est que du rebut. N’ai-je pas raison, mon enfant? adăugă adresându-se Carolinei. Caroline fu silită să răspundă „Da“ – şi corăbiile i se scufundară: steaua îi apuse în aceeaşi secundă. — Et toi, Robert? întrebă Louis. — Când o să ai prilejul, întreab-o pe ea, răspunse Robert cu tot calmul. Caroline nu se uită la el, să vadă dacă roşise ori pălise; doar descoperi că e foarte târziu şi trebuie să plece acasă. Şi chiar plecă: de data asta nici măcar Robert nu izbuti s-o reţină.    

La răscruce de vânturi  de  Emily Brontë carte de citit online download free   CAPITOLUL 1     1801   Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.   — Domnul Heathcliff? l-am întrebat.  Răspunsul a fost un semn făcut din cap. — Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji... — Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!   Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: "Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine. Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi în curte, strigă:  — Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin! "Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."   Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.  — Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec. Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nici o legătură cu sosirea mea neaşteptată. Wuthering Heights1 e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.   Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui,aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.   Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". De obicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc.   Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.   Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea.   În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit!   M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită. — Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi, făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!   Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.   Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată, braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic. — Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră. — Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii2 nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era! — Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin? — Nu, mulţumesc. — Nu te-au muscat, nu-i aşa? — Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte.  Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. — Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule! Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemaiînghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.    film  https://latimp.eu/wuthering-heights-la-rascruce-de-vanturi-1939-film-subtitrat-romana/