Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL XXXII   Şcolarul şi nimfa pădurii   Întrucât Briarmains era mai aproape decât Hollow, domnul Yorke îl dusese acolo pe tânărul său tovarăş de drum. Se îngrijise să-l vadă întins în cel mai bun pat din casă, cu aceeaşi dragoste cu care s-ar fi ocupat de un fiu al său. Vederea sângelui ce gâlgâia din rana provocată în mod laş făcu din rănit un adevărat fiu al inimii gentlemanului din Yorkshire. Spectacolul unei întâmplări atât de neaşteptate, al trupului aceluia înalt şi drept prăvălit cu întreaga-i mândrie de-a latul drumului, al frumosului cap de ora din sud tăvălit în ţărână, al omului aflat în floarea tinereţii şi rămas dintr-o dată dinaintea sa palid, neajutorat, fără viaţă – asta era cea mai nimerită combinaţie de situaţii în stare să trezească viul interes al domnului Yorke faţă de victimă. Nicio altă mână nu se afla acolo ca să se ridice şi să dea ajutor; niciun alt glas pentru a pune întrebări duioase; nicio altă minte ca să diriguiască aşa cum se cuvine toate măsurile luate; toate trebuiau îndeplinite numai de el. Această totală dependenţă a tânărului (fiindcă el tânăr îl vedea) sângerând şi lipsit de grai faţă de bunăvoinţa lui sporea acea bunăvoinţă şi o făcea şi mai utilă. Căci tare îi mai plăcea domnului Yorke să aibă putere şi să se poată folosi de ea; iar acum deţinea în mâinile sale puterea asupra vieţii unui semen; şi era încântat. Nu mai puţin încântată era cea mai bună jumătate a sa; întâmplarea se potrivea de minune firii şi gusturilor ei. Alte femei ar fi fost îngrozite să vadă un bărbat scăldat în sânge purtat peste pragul casei lor şi depus în hol „în puterea nopţii“. Asta, aţi putea bănui, ar fi fost prilej de istericale. Nu; pe doamna Yorke o apucau istericalele atunci când Jessy refuza să părăsească grădina şi să se apuce de împletit, sau când Martin pomenea despre plecatul în Australia cu gând de a-şi câştiga libertatea şi de a scăpa de sub tirania lui Matthew; dar o încercare de asasinat la doi paşi de uşa ei – un om pe jumătate ucis întins în cel mai bun pat al casei – îi dădea puteri, îi aţâţa îndrăzneala şi dădea bonetei de pe capul ei prestanţa unui turban. Doamna Yorke făcea parte din acel soi de femei în stare să mănânce zilele amărâte ale unei biete slujnice, dar să îngrijească eroic un întreg spital plin de ciumaţi. Pe Moore aproape că-l iubea; inima ei viguroasă aproape că tânjea de dragul lui când îl vedea încredinţat îngrijirilor sale – lăsat în braţele ei la fel de neajutorat şi dependent de ea cum fusese şi ultimu-i născut la vremea când se afla în leagăn. Dacă ar fi văzut vreo slujnică, ori pe una dintre fiice, dându-i o înghiţitură de apă ori netezindu-i perna, i-ar fi rupt urechile nechematei. Le alungă şi pe Jessy şi pe Rose din încăperile de la etaj ale casei; le interzise slujnicelor să pună piciorul pe acolo. Adevărul e, însă, că în cazul când nenorocirea s-ar fi petrecut la porţile casei parohiale şi bătrânul Helstone l-ar fi găzduit pe martir, nici Yorke şi nici soaţa lui n-ar fi fost încercaţi de vreun simţământ de milă; ar fi considerat că doar şi-a primit dreapta răsplată pentru tirania şi intrigile lui; dar aşa, devenise atunci pentru el însăşi lumina ochilor. Ciudat! Lui Louis Moore i se îngădui să vină – să se aşeze pe marginea patului şi să se aplece asupra pernei – să ia mâna fratelui său şi să-şi apese cu dragoste buzele pe fruntea lui palidă; până şi doamna Yorke îndură asta fără crâcnire. Şi îi îngădui să rămână acolo jumătate din zi; ba o dată îi îngădui să vegheze în camera bolnavului o noapte întreagă; se sculă la cinci, într-o umedă dimineaţă de noiembrie, aprinse cu mâna ei focul la bucătărie, pregăti fraţilor micul dejun şi li-l servi ea însăşi. Îmbrăcată impunător într-un nesfârşit capot de flanelă, cu un şal pe umeri şi boneta de noapte pe cap, şezu şi se uită la ei cum mănâncă, vădind aceeaşi mulţumire cu care cloşca îşi priveşte puişorii ciugulind. Mai mult, în ziua aceea trimise vorbă bucătăresei că-şi poate permite să pregătească şi să ducă sus domnului Moore un castron cu fiertură de ovăz şi măduvă de arbore de pâine; tot în acea zi fata în casă i-a ieşit din graţii fiindcă la plecarea domnului Louis, îi adusese acestuia pardesiul ţinut la zvântat în bucătărie şi, ca o neobrăzată ce era, îl ajutase să se îmbrace şi acceptase în schimb un zâmbet, un „mulţumesc, fetiţo” şi un şiling. Într-o zi veniră două doamne, palide şi îngrijorate, şi rugară cu stăruinţă, cu umilinţă chiar, să li se îngăduie a-l vedea pe domnul Moore măcar o singură clipă; doamna Yorke îşi împietri inima şi le trimise la plimbare – şi nu fără ocări. Dar cum a fost când a venit Hortense Moore? Nu chiar aşa de rău cum ar fi fost de aşteptat: întreaga familie Moore părea într-adevăr să fie pe placul doamnei Yorke mai mult decât fusese oricare alta de-a lungul timpului. Hortense şi dânsa găseau o inepuizabilă temă comună de conversaţie în înclinaţiile spre corupţie ale slujnicelor. Părerile lor în privinţa acestei categorii de oameni erau asemănătoare: îi supravegheau cu aceeaşi permanentă suspiciune şi îi judecau cu aceeaşi severitate. De asemenea, încă din capul locului Hortense nu lăsă să se vadă nici cel mai mic semn de gelozie faţă de atenţiile arătate de doamna Yorke lui Robert; o lăsă să-şi joace în voie rolul de soră de caritate, fără să se amestece mai deloc; pentru ea însăşi găsi o ocupaţie neîntreruptă în agitaţia prin casă, în supravegherea atentă a bucătăriei, în informarea promptă asupra celor petrecute acolo şi, pe scurt, făcându-se în toate chipurile folositoare. În ce priveşte vizitatorii, amândouă căzură de acord că trebuiau cu străşnicie îndepărtaţi de camera bolnavului. Îl ţineau prizonier pe tânărul fabricant şi abia dacă permiteau aerului să-l atingă şi soarelui să-l vadă. Domnul MacTurk, doctorul căruia i se încredinţase cazul lui Moore, declară rana acestuia drept primejdioasă, dar, după câte socotea el, nu fără nădejde de lecuire. La început dorise să lase la căpătâiul bolnavului o soră aleasă de el; dar despre una ca asta nici doamna Yorke şi nici Hortense nu voiră să audă măcar; în schimb promiseră să respecte întocmai prescripţiile. Şi ca urmare, pentru moment, bolnavul fu lăsat pe seama lor. Fără îndoială că răspunseră cât se pricepură mai bine încrederii acordate; dar într-o zi se întâmplă ceva neplăcut: bandajele se deplasaseră sau se umblase la ele, ceea ce avu drept urmare o gravă pierdere de sânge. Fiind chemat, MacTurk sosi cu calul în spume. Era unul dintre acei doctori pe care e primejdios să-i superi; repezit când se afla în cea mai deplină bună dispoziţie, în dispoziţie proastă – turbat, văzând starea lui Moore, îşi dezvălui simţămintele printr-un limbaj înflorat cu care nu este nevoie să acoperim pagina de faţă. Un buchet sau două din cei mai superbi boboci se abătură peste capul nepăsător al unui anume domn Graves, un ajutor tânăr şi voinic cărat de doctor pretutindeni după el; cu un alt buchet îl cadorisi pe încă un tânăr din suita sa - un interesant facsimil al lui însuşi, fiind, într-adevăr, chiar propriul lui fiu; dar întregul coş de flori rare fu rezervat insinuantei tagme femeieşti, în întregime. În cea mai mare parte a unei nopţi de iarnă, doctorul şi sateliţii săi trebăluiră numai pe lângă Moore. Acolo, lângă patul lui, încuiaţi în cameră numai ei şi rănitul, s-au trudit şi s-au ciorovăit asupra acelui trup sleit de puteri. Ei trei stăteau de-o parte a patului, iar Moartea de cealaltă. Lupta a fost crâncenă; a durat până în zori de ziuă, când balanţa dintre beligeranţi stătea atât de dreaptă, încât oricare dintre părţi ar fi putut revendica victoria. În zori, bolnavul fu lăsat în seama lui Graves şi a tânărului MacTurk, în vreme ce mai vârstnicul plecă el însuşi să aducă ajutoare şi le găsi în persoana doamnei Horsfall, cea mai bună soră din echipa lui de lucru. Acestei doamne i-l dădu în grijă pe Moore dimpreună cu cele mai severe ordine privitoare la răspunderea ce-i apăsa pe umeri. Doamna Horsfall primi răspunderea cu o anume nepăsare, la fel cum îşi trase şi fotoliul lângă căpătâiul bolnavului. Şi din clipa aceea îi începu domnia. Doamna Horsfall avea o calitate – se supunea orbeşte ordinelor primite din partea lui MacTurk: pentru ea Cele zece porunci erau mult mai lesne de călcat decât vorbele doctorului. În alte privinţe nu era femeie, ci dragon. Faţă de ea, Hortense Moore rămase o sărmană nevinovată; doamna Yorke se retrase – zdrobită; totuşi, ambele aceste doamne erau persoane cu oarecare demnitate, după propria lor apreciere, şi de oarecare importanţă, după părerea celorlalţi. Băgate în sperieţi de lăţimea, înălţimea, osatura şi musculatura doamnei Horsfall, se retraseră în salonul din fund. În ce o privea, doamna soră rămânea sus când îi plăcea şi cobora când socotea ea de cuviinţă; îşi trăgea duşca de trei ori pe zi şi luleaua de tutun de patru. Cât despre Moore, acum nimeni nu mai îndrăznea să întrebe de el; doamna Horsfall îi era dădacă; ea trebuia să aibă grijă de tot ce avea legătură cu bolnavul; şi părerea generală era că doamna se descurca foarte bine. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară MacTurk venea să-l vadă; cazul lui Moore, complicat şi printr-un nou ghinion, devenise ceva foarte interesant în ochii doctorului; îl privea ca pe un mecanism stricat pe care numai măiestria sa l-ar mai putea face din nou să meargă. Graves şi tânărul MacTurk – singurii alţi vizitatori ai lui Moore – îl priveau pe bolnav exact aşa cum erau obişnuiţi să-i privească pe ocupanţii camerei de disecţie a spitalului din Stilbro’. În vremea asta Robert Moore petrecea de minune: chinuit de dureri; ameninţat de moarte; prea slăbit ca să se poată mişca; aproape şi prea slăbit ca să poată vorbi; avea drept păzitor un fel de femeie uriaş; iar cei trei doctori alcătuiau singura lui societate. Şi aşa zăcu de-a lungul mereu mai împuţinatelor zile şi mai prelungilor nopţi din întreaga cumplită lună a lui noiembrie. La începutul captivităţii, Moore obişnuia să reziste foarte greu doamnei Horsfall; îi era groază de vederea acelui trup uriaş şi spaimă de atingerea mâinilor ei tari; dar ea îl învăţă numaidecât să fie ascultător. Nici un băga de seamă cele şase picioare înălţime, muşchii şi încheieturile sale bărbăteşti; îl întorcea în pat aşa cum altă femeie ar fi întors un sugaci în leagăn. Când era ascultător şi supus îi spunea „dragul meu“ şi „puişorule“; dar dacă nu era cuminte, îl lua şi din scurt. Dacă încerca să spună vreo vorbă când era şi doctorul MacTurk de faţă, numaidecât ridica mâna şi-l mustra – şşşt! — ca o guvernantă când vrea să ţină în frâu un copil neastâmpărat. „Dacă n-ar fuma – dacă s-ar putea lipsi de gin, ar fi mult mai bine; dar şi fumează şi-i şi trage cu ginul”, îşi spunea Moore. Odată, în absenţa ei, îl făcu pe MacTurk să înţeleagă destul de limpede că „îi cam trage la măsea”. — Ehei! dragul meu domn, toate sunt la fel, fu răspunsul obţinut cu atâtea sforţări. Numai că Horsfall are o mare calitate: fie beată, fie trează, niciodată nu uită să-mi dea ascultare mie.   În cele din urmă trecu şi toamna întârziată; ceţurile, ploile ei îşi retraseră din Anglia doliul şi lacrimile; vuiturile se prelinseră de acolo ca să mai jeluiască şi pe tărâmuri mult îndepărtate. În urma lui noiembrie păşi iarnă temeinică, dimpreună cu limpezime, linişte şi îngheţ. O zi liniştită de noiembrie se încheia într-o seara cristalină; asupra Lumii se întinsese o coloratură de Polul Nord: toate culorile şi nuanţele ei se arătau ca nişte reflets[1] de giuvaeruri albe, sau violete, sau pal-verzui. Colinele erau îmbrăcate în albastru-liliachiu; soarele scăpătat spre apus îşi pusese purpură în roşeaţă; cerul era de gheaţă şi întregu-i azur se poleise cu argint; când stelele răsăriră, se arătară a fi de cristal alb - nu de aur; nuanţe cenuşii, azurii, sau verzidiluate ca de smaragd pal – reci, curate şi transparente - colorau întreaga întindere a peisajului. Ce este arătarea aceea stingheră din pădurea ce nu mai e verde şi nici măcar roşietică, din pădurea de culoare nedecisă – ce este mogâldeaţa aceea de culoare albastru-închis şi care se mişcă? Ei, e un şcolar – un elev al liceului din Briarfield; s-a despărţit de colegii săi, porniţi acum în grabă pe şosea către casă, şi caută un anumit copac, cu o anume moviliţă de muşchi crescută pe rădăcini şi foarte potrivită să tină loc de scaun. Pentru ce rătăceşte pe aici? - aerul e îngheţat şi ceasurile sunt târzii. Se aşază; la ce s-o fi gândind? Simte oare farmecul neprihănit în care s-a înveşmântat Natura astă-seară? O lună albă ca sideful zâmbeşte printre copaci; o fi îndrăgostit de zâmbetul ei? Cu neputinţă de spus; fiindcă tace şi pe faţă nu i se poate desluşi nimic; până acum chipul nu e oglindă unde să i se arate simţămintele, ci mai curând mască menită să le ascundă. Băiatul ăsta este un tinerel de cincisprezece ani – subţirel şi înalt pentru vârsta lui. Pe faţă i se arată tot atât de puţină amabilitate pe cât de puţin servilism; ochii îi par pregătiţi să prindă încă din prima clipă orice încercare de a-l dirija ori de a-l îmbrobodi, iar trăsăturile vădesc vii însuşiri pentru rezistenţă. Pedagogii înţelepţi evită ciocnirile neobligatorii cu flăcăul acesta. Orice încercare de a-l supune prin severitate ar fi inutilă; a te strădui să-l câştigi prin măguliri ar însemna un efort mai rău decât inutil. E mai bine să-l laşi în pace. Timpul îl va educa şi experienţa îl va instrui. După spusele lui, Martin Yorke (e unul dintre tinerii Yorke, bineînţeles) dispreţuia până şi cuvântul poeziei; dacă i-ai fi vorbit despre sentimente, ţi-ar fi răspuns cu sarcasme. Şi iată-l acum, rătăcind de unul singur, cercetând cu supunere Natura care îi deschide dinainte, sub privirile lui pline de interes, o pagină de poezie aspră, tăcută, solemnă. După ce se aşază, scoate din ghiozdan o carte – nu Gramatica latină, ci o carte purtată pe ascuns, un volum de basme; încă un ceas de acum încolo are să fie destulă lumină pentru agerii lui ochi tineri; şi dealtminteri luna însăşi stă şi îl priveşte, iar razele ei, încă spălăcite şi neclare, inundă luminişul unde s-a oprit. Citeşte; e condus într-o singuratică regiune de munte; totul în jurul său e aspru şi pustiu, inform şi aproape fără culoare. Vântul îi aduce în auz clinchete de clopoţei; desprinzându-se din valurile diforme ale ceţii, coboară asupră-i cea mai strălucitoare vedenie – o doamnă îmbrăcată în verde, călare pe un buiestraş alb ca neaua; îi vede veşmintele; nestematele şi calul aprig; zâna îi face să stea locului, întrebându-l despre nişte lucruri tainice; e vrăjit şi trebuie să o urmeze în Ţara Zânelor. Un alt basm îi poartă până la ţărmul mării; şi-acolo se trezeşte pe o mare învolburată ale cărei valuri se zbuciumă amarnic la poalele unor stânci ameţitoare; plouă şi vântul suflă cu furie. Un şirag de stânci, negre şi neprimitoare, se întinde până departe în largul mării şi pretutindeni, de-a lungul, printre şi pe deasupra acestor steiuri se aruncă şi izbucneşte, alunecă şi tresaltă, se umflă şi se înfăşoară şiroaie cu spume de albimea zăpezii. Un rătăcitor singuratic umblă peste aceste stânci şi calcă grijuliu, cu paşi cumpăniţi, pe undele şi sălbaticele buruieni de mare; priveşte în locuri unde adâncimea apelor cu limpezime de cristal se numără în stânjeni şi vede acolo vegetaţie mai sălbatică, mai ciudată şi mai uriaşă decât se află pe uscat, cu comori de scoici - unele verzi, altele purpurii, altele sidefii – strânse ciorchine pe coturile ramurilor ce seamănă a şerpi. Aude un strigăt. Înălţând privirea şi uitându-se în depărtare, vede la capătul bătut de vânturi al şirurilor de stânci o arătare înaltă şi palidă – are formă de om, dar e alcătuită din spumă – transparentă, tremurătoare, cumplită; şi nu e singură: sunt multe siluete omeneşti ce rătăcesc pe stânci – o ceată de femei de spumă – un grup de albe şi vaporoase Nereide. Ssst! — închide cartea; ascunde-o repede în ghiozdan; Martin aude paşi. Stă şi ascultă. Nu – ba da: din nou frunzele moarte, strivite uşor, foşnesc pe poteca din pădure. Martin pândeşte; copacii parcă se dau la o parte şi o femeie înaintează printre ei. E o doamnă îmbrăcată în mătase neagră şi cu faţa acoperită de un văl. Niciodată până acum Martin n-a mai întâlnit vreo doamnă în pădurea asta – şi nici vreo altă femeie în afară de câte o ţărăncuţă venită după alune – şi asta destul de rar. În noaptea asta o astfel de apariţie nu-l supără. Pe măsură ce se apropie, vede că nu e vorba nici de o bătrână, nicio femeie simplă, ci de o doamnă foarte tânără; şi dacă în clipa de faţă n-ar recunoaşte în ea pe cineva despre care spusese cu toată convingerea că e urâtă, ar mărturisi că descoperă trăsături de frumuseţe dincolo de aburii vălului. Trece pe lângă el şi nu spune nimic. Ştia că aşa are să facă: toate femeile sunt nişte maimuţe fudule – iar ei nu întâlnise încă fată mai încrezută decât Caroline Helstone asta. Abia îi fulgerase prin minte gândul acesta, când doamna se întoarse şi făcu îndărăt cei doi paşi cu care îl depăşise, îşi ridică vălul, îi cercetă chipul şi îl întrebă cu glas blând: — Eşti cumva unul dintre fiii domnului Yorke? Niciun fel de dovadă adusă de un om nu l-ar fi putut   vreodată convinge pe Martin Yorke că la auzul acelor cuvinte roşise; totuşi roşise, şi încă până la urechi. — Sunt, răspunse fără ezitare; şi îşi dădu singur curaj întrebându-se cu trufie ce avea să mai urmeze. — Eşti Martin, bănuiesc, fu observaţia următoare. Nici nu s-ar fi putut inventa o observaţie mai fericită. Era o frază simplă, rostită fără urmă de afectare şi chiar cu puţină sfială; dar se armoniza perfect cu firea tânărului; îl mângâie ca un acord muzical. Martin avea un foarte ascuţit simţ al personalităţii; găsea că e şi corect şi înţelept ca domnişoara să-l deosebească pe el de ceilalţi fraţi. Ca şi tatăl său, ura formalismul; îi plăcea să audă o doamnă spunându-i simplu „Martin”, şi nu „domnul Martin” sau „domnişorul Martin”, formule ce ar fi lipsit-o pentru vecie de favorurile lui. Încă şi mai nefericită, decât formalismul, dacă era posibil, ar fi fost cealaltă extremă, adică familiaritatea deşucheată: tonul acela blând şi sfios – şovăiala abia simţită, erau socotite cum nu se poate mai la locul lor. — Martin sunt, repetă. — Tatăl şi mama ta sunt sănătoşi? — (ce noroc că nu spusese tăticul şi mămica, fiindcă asta ar fi stricat totul) – dar Rose şi Jessy? — Cred că da. — Verişoara mea Hortense e tot la Briarmains? — O, da! Cu mult haz, Martin rosti cuvintele pe jumătate ca geamăt şi le însoţi de o jumătate de zâmbet; jumătatea de zâmbet primi răspuns din partea domnişoarei, fiindcă o făcuse să înţeleagă cam cu ce ochi era privită Hortense de odraslele familiei Yorke. — Şi mama ta se înţelege cu Hortense? — Se potrivesc atât de bine când e vorba de servitori încât le-ar fi cu neputinţă să nu se simpatizeze una pa alta.   — E frig în noaptea asta. — De ce ai ieşit aşa de târziu? M-am rătăcit prin pădure. De data asta Martin îşi îngădui totuşi să izbucnească întrun stenic hohot de râs plin de ironie, — Te-ai rătăcit în codrul cel uriaş de la Briarfield! Ai merita să nu mai găseşti niciodată drumul. — N-am mai fost niciodată pe aici şi acum cred ca mă aflu fără permisiune pe o proprietate particulară; ai putea să mă reclami, Martin, dacă ai vrea, ca să fiu amendată: e pădurea tatălui tău. — Aş zice că ştiam şi eu treaba asta; dar dacă eşti aşa de neajutorată şi te rătăceşti, am să te scot eu din încurcătură. — Nu-i nevoie; acum am ieşit la locuri cunoscute şi ştiu pe unde s-o iau. Martin, întrebă ea puţin cam cu grabă, ce face domnul Moore? Martin auzise anumite zvonuri; îi trecuse prin minte că ar putea fi amuzant să facă o experienţă. — E pe moarte. Nimic nu-l mai poate salva. Au aruncat peste bord toate speranţele. Caroline îşi ridică vălul. Se uită drept în ochii lui şi zise: — Pe moarte? — Pe moarte. Şi totul din pricina femeilor, a mamei şi a celorlalte; nu ştiu ce i-au făcut la bandaje că au pus capăt la toate; dacă n-ar fi fost ele, i-ar fi mers mai bine. Sunt sigur că au să le aresteze, să le închidă, să le judece şi să le pornească înspre Botany Bay, în cel mai scurt timp. Probabil că persoana care pusese întrebările nici nu auzise sentinţa lui Martin; rămăsese stană de piatră. Şi peste două minute, fără să mai scoată o vorbă, o luă la drum; fără noapte bună şi fără alte întrebări. Asta nu era ceva amuzant şi nu fusese deloc prevăzut de Martin; el aşteptase ceva emoţionant şi spectaculos; nici nu mai merita s-o sperie pe fata asta, dacă nu putea obţine de la ea nimic amuzant în schimb. Strigă: — Domnişoară Helstone! Nu-l auzi şi nu se întoarse. Martin o luă la fugă după ea şi o ajunse din urmă. — Stai. Te-a îngrijorat ce ţi-am spus? Tu nu ştii nimic despre moarte, Martin; eşti prea tânăr ca să pot discuta cu tine despre asemenea lucruri. — Ce, m-ai crezut? Ţi-am spus numai prostii; Moore mănâncă pe rupte; toată ziua îi prepară fiertură de fulgi de ovăz cu măduvă de arbore de pâine, ori altceva ce îi prieşte lui; eu nu mă duc niciodată pe la bucătărie, dar pe plită e totdeauna o tigaie în care se pregătesc delicatese pentru el. Cred c-o să m-apuc să fac şi eu pe grozavul, ca să capăt bucăţica cea mai grasă, cum capătă el. — Martin! Martin! Glasul începu să-i tremure şi Caroline se opri în loc. E cum nu se poate mai urât din partea ta, Martin; aproape că m-ai omorât. Din nou se opri; se rezemă de un copac, tremurând toată şi palidă ca moartea. Martin se uita la ea cu o curiozitate de nedescris. Pe de o parte, aşa cum s-ar fi exprimat, era o „grozăvenie” să asişti la asta; îi spunea atât de multe, iar el începuse să se dea în vânt după descoperirea de secrete; în alt sens, îi aducea aminte de ce simţise cândva când auzise o păsărică bocinduşi puişorii luaţi de Matthew din cuib şi zdrobiţi cu piatra – şi nu fusese deloc un simţământ plăcut. Neizbutind să găsească ceva foarte potrivit de spus ca să o liniştească, începu să-şi scormonească mintea căutând ceva de făcut. Zâmbi. Şi zâmbetul îi dădu o uluitoare transparenţă fizionomiei. Strigă: — Evrica! Foarte curând aranjez totul. Ţi-ai mai revenit, domnişoară Caroline, hai să mergem! o zori Martin. Fără să se gândească vreo clipă că pentru domnişoara Helstone ar fi mult mai greu decât pentru el să sară peste un zid ori să se strecoare printr-un gard, o conduse pe o scurtătură care nu ducea la nicio poartă. Urmarea fu că se văzu silit s-o ajute la escaladarea unor obstacole grozave şi, în vreme ce râdea pe socoteala neajutorării ei, se bucura la culme văzând că e folositor. — Martin, înainte de a ne despărţi spune-mi serios şi pe cuvântul tău de onoare că domnului Moore îi merge mai bine. Dar ce multă grijă îi porţi domnului Moore acesta!   — Nn… dar… mulţi dintre prietenii lui ar putea să mă întrebe, şi aş vrea să fiu în stare să le răspund spunându-le adevărul. — Poţi să le spui că e destul de bine, dar cam leneş; le poţi spune că mănâncă la prânz cotlete de berbec şi cel mai gustos arrowroot la cină. Ştiu fiindcă am dat o dată peste un castron sortit să ajungă sus la el, şi l-am mâncat pe jumătate. — Şi cine are grijă de el, Martin? Are soră de caritate? — Cine-l îngrijeşte? Matahala! Tot atât de rotundă şi mare cât e cada noastră de apă – o femeie în vârstă, voinică şi încruntată. Nu mă îndoiesc defel că îi face o viaţă de mai mare dragul; nimeni n-are voie să se apropie de el; şade mai mult pe întuneric. Părerea mea e că se poartă cumplit de aspru cu el acolo în cameră. Uneori, când sunt în pat, pun urechea la perete şi mi se pare că aud cum îl înghionteşte. Numai să-i vezi pumnul: într-o singură palmă ar putea să cuprindă şase mâini ca ale dumitale. Ea urma urmei, cu toate cotletele şi jeleurile trimise sus, zău că n-aş vrea să fiu în locul lui. De fapt, părerea mea personală e că dumneaei înfulecă cea mai mare parte din ce i se trimite pe tavă, sus, domnului Moore. Sper că n-o să-l lase să moară de foame. Adâncă tăcere şi meditaţie din partea Carolinei şi viclene ochiri din partea lui Martin. — Şi cred că tu nu-l vezi niciodată, aşa-i, Martin? — Eu? Nu. Dealtminteri nici nu mă interesează să-l văd. Din nou tăcere. — Nu cumva ai venit o dată la noi acasă împreună cu doamna Pryor, acum vreo cinci săptămâni, şi aţi întrebat de el? continuă Martin. — Da. — Aş zice că doreaţi să vă duceţi până sus. — De dorit am dorit; chiar ne-am rugat fierbinte; dar mama ta nu ne-a îngăduit. — Îhî! Nu v-a dat voie. Am auzit toată discuţia; s-a purtat cu voi aşa cum îi place ei din când în când să se poarte cu lumea care vine pe la noi; a fost grosolană şi jignitoare. — N-a fost drăguţă. Fiindcă ştii, Martin, suntem rude, şi e firesc să ne intereseze starea domnului Moore. Dar acum trebuie să ne despărţim: am ajuns la porţile tatălui tău. — Foarte bine – şi ce dacă? Merg să te conduc până acasă. — Au să vadă că lipseşti şi-au să se întrebe cu îngrijorare unde ai putea să fii. — N-au decât… Socot că sunt în stare să-mi port singur de grijă. Martin ştia că încă de pe acum e asigurat de o mustrare straşnică şi de pâine uscată în loc de ceai. Dar nu conta, seara aceea îi dăduse prilejul unei aventuri, şi asta făcea mai mult decât brioşele şi pâinea prăjită. O conduse pe Caroline până acasă. Pe drum îi făgădui să-l vadă pe domnul Moore, înşelând în vreun fel străşnicia dragonului pus de pază în camera lui, şi hotărâră o oră pentru a doua zi, când Caroline urma să vină la Briarmains Wood şi să afle veşti de la el. Trebuiau să se întâlnească la un anume copac. Planul nu ducea la nimic; lui totuşi îi plăcea. După ce ajunse acasă îşi primi după cuviinţă cicăleala şi pâinea uscată şi fu trimis foarte devreme la culcare. Primi pedeapsa cu cel mai desăvârşit stoicism. Înainte de a urca în camera lui, făcu o vizită secretă în sufragerie, o încăpere liniştită, rece, rareori folosită, fiindcă de obicei familia lua masa în salonul din fund. Se opri în faţa consolei şi ridică lumânarea către două portrete atârnate deasupra – capete de femei: una, un tip de frumuseţe senină – fericită şi candidă; cealaltă, mai drăguţă – dar pierdută şi deznădăjduită „Ca asta arăta când a suspinat, a pălit şi s-a rezemat de copac,“ spuse uitându-se la cel de al doilea tablou. „Cred, continuă Martin când ajunse în camera lui şi se aşeză pe marginea patului cu saltea de paie, cred că e ce numesc ei îndrăgostită; da, îndrăgostită de lunganul acela din camera de alături. Ssst! Îl burduşeşte matahala? Mă mir că bietul om nu începe să urle. După cum s-aude, chiar s-ar zice că s-a aruncat asupra lui cu ghearele şi cu dinţii; dar mai degrabă aş zice că îi face patul. Am văzut o dată cum împlineşte treaba asta, izbeşte în saltele de parcă ar boxa cu vreunul. Ce ciudat e: Zillah (aşa îi spun ceilalţi – Zillah) – Zillah Horsfall e femeie, iar Caroline Helstone e tot femeie; deci două exemplare din aceeaşi specie – şi totuşi nu prea seaseamănă. E-o fată frumoasă, Caroline asta? Bănuiesc că este – când te uiţi la ea, o vezi aşa de drăguţă - are ceva atât de luminos pe chip – ceva atât de gingaş în priviri. Şi îmi place când se uită la mine; mă simt bine. Are gene prelungi; umbra lor pare să se lase asupra locului unde se uită şi parcă picură pace şi meditare. Dacă se poartă frumos şi continuă să se înţeleagă cu mine, aşa cum ne-am înţeles azi, s-ar putea să-i fac un serviciu. Chiar că mă încântă gândul să le joc o festă mamei şi căpcăunii aceleia, bătrână Horsfall. Nu c-aş ţine să-i fiu pe plac lui Moore; dar orice oi face am să fiu răsplătit, şi încă în monede alese de mine; şi ştiu ce anume răsplată am să pretind – una neplăcută pentru Moore şi foarte plăcută pentru mine.“ Şi se vârî în pat.     [1] Găseşti-mi, cititorule, un cuvânt englezesc la fel de potrivit, şi cu bucurie te scutesc de cel francez. Englezescul reflections (reflexie – n.t.) nu merge (n.a.).

CAPITOLUL VIII   Noah şi Moses   A doua zi, Moore se sculă înainte de răsăritul soarelui, se repezi până la Whinbury şi se întoarse înapoi mai înainte ca sora lui să-i fi pregătit obişnuita cafe au lait sau tartinele pentru gustarea de dimineaţă. Ce anume afaceri încheiase acolo nu spuse nimănui. Hortense nu puse nicio întrebare; nu avea obiceiul să-i comenteze deplasările, şi nici Robert să dea socoteală despre ele. Tainele afacerilor – nişte mistere complicate şi adesea jalnice – le ţinea îngropate în sufletul lui şi ele niciodată nu se ridicau din mormânt, cu excepţia cazurilor în care, când şi când, trebuiau să-l bage în sperieţi pe Joe Scott sau să urnească din loc vreun partener străin: într-adevăr, s-ar fi părut că o rezervă generală cu privire la tot ce era important se afla amestecată în sângele său de negustor. Îndată după ce termină dejunul, plecă la birou. Henry, băiatul lui Joe Scott, îi aduse scrisorile şi jurnalele; Moore se aşeză la masa de lucru, rupse peceţile de pe hârtii şi se uită peste ele. Toate erau scurte, dar – s-ar fi părut – nu şi plăcute; probabil dimpotrivă, fiindcă după ce o lăsă din mână şi pe ultima, bufni pe nări sfidător şi ironic; cu toate că nu începu niciun fel de monolog. În ochi îi stăruia o lucire ce s-ar fi părut că îl cheamă pe diavol şi îl pune să-i azvârle în iad întreg necazul. Oricum, după ce alese o pană şi îi smulse firele din vârf cu un acces de furie a degetelor – numai a degetelor, chipul îi rămase netulburat – întocmi la iuţeală un teanc de răspunsuri, le pecetlui, apoi ieşi şi dădu o raită prin fabrică; pe urmă se întoarse şi se aşeză să-şi citească ziarul. Conţinutul lui nu părea să fie pasionant; nu numai o singură dată îl lăsă pe genunchi, îşi încrucişă braţele şi îşi pironi privirile asupra focului; din când în când întorcea capul spre fereastră; se mai uita la ceas; pe scurt: părea să fie preocupat de ceva. Poate că se gândea la frumuseţea vremii – căci pentru acea perioadă a anului era o dimineaţă frumoasă şi senină – şi ar fi dorit să se afle afară, pe câmp, ca să se poată bucura de ea. Uşa clădirii birourilor stătea larg deschisă, aşa că adierea vântului şi razele soarelui puteau pătrunde în voie; numai că primul vizitator nu aducea pe aripile sale parfum de primăvară, ci doar din când în când câte un nouraş de pucioasă smuls din coloana masivă de fum şi funingine ce se înălţa întunecată din hornul subţiratic al fabricii. O apariţie de culoare albastru închis (era Joe Scott, abia plecat de la o cadă de vopsit) se arătă pentru o clipă în uşa deschisă, rosti cuvintele: „A sosit, sir“ şi dispăru imediat. Domnul Moore nu-şi ridică ochii de pe ziar. O namilă de om, cu umeri largi şi membre puternice, îmbrăcat în veşminte de finet şi ciorapi lungi de lână, intră în birou, fu primit cu o înclinare a capului şi invitat să ia loc; ceea ce şi făcu observând – în timp ce-şi scotea pălăria (una foarte proastă), o puse deoparte sub scaun, îşi şterse fruntea cu o batistă de bumbac murdară trasă din fundul pălăriei – că afară era „chiar cald de tot pentru vreme de februar”. Domnul Moore încuviinţă; cel puţin scoase un sunet slab care, deşi nearticulat, ar fi putut trece drept încuviinţare. Noul venit îşi depunea acum cu grijă în colţul de lângă el un ciomag cu aspect oficial pe care îl purtase în mână; după ce termină, scoase un fluierat, probabil ca să arate că se simte de data asta la largul lui. — Cred că ai la dumneata cele trebuitoare, nu? spuse domnul Moore. — Îhî, îhî! Totu-n regulă. Se porni iarăşi pe fluierat, domnul Moore se întoarse la jurnalul său; s-ar fi zis că devenise mai interesant. Totuşi, peste puţin se răsuci către dulăpiorul la care putea ajunge cu mâna, îl deschise fără să se ridice de pe scaun, scoase o sticlă neagră – tot cea pe care o scosese şi pentru Malone – un păhăruţ, o cană, le aşeză pe masă şi îi spuse oaspetelui: — Serveşte-te; apă găseşti în vasul din colţ. — N-aş zice că nu face mare trebuinţă, că tot trupul omului e uscat (însetat, vroia să spună) încă de dimineaţă, spuse gentlemanul îmbrăcat în finet, sculându-se şi îndeplinind ce i se spusese. — ’Mneavoastră nu luaţi defel, domnu’ Moore? întrebă apoi, în vreme ce cu mână pricepută îşi pregăti băutura, o gustă trăgând o duşcă zdravănă şi se lăsă, domolit şi satisfăcut, la loc pe scaunul lui. Scump la vorbă, Moore răspunse doar printr-o clătinare a capului şi un murmur nedesluşit. — Bine-aţi face, urmă vizitatorul; o duşcă din treaba asta întăreşte vâna. Bună treabă mai e şi rachiul pe lumea asta; asemenea marfă de prin străinătăţuri o aveţi, eu aşa as zice. — Îhî! — Ascultaţi vorba mea şi luaţi un păhărel; ăia de-i aşteptăm are să vă ţie la vorbă nimeni nu ştie până când: nu v-ar strica un strop de întăreală. — Ai vorbit cu domnul Sykes azi-dimineaţă? întrebă Moore. — M-am văzut cu ’mnealui acuş o juma’ de ceas - aş! - nui niciun sfert de ceas, tocma’ înainte de-am luat-o încoace: zicea care de gând să vie, şi nu m-aş minuna de v-aţi trezi aicea şi cu bătrânul Helstone; l-am zărit cum înşeua stârpitura de gloabă când am dat eu p’in spate pe la parohie. Vorbitorul se dovedi adevărat proroc, căci nu trecură cinci minute şi din curte se auzi tropot de copite; tropotul conteni şi un binecunoscut glas nazal strigă cu tărie: „Băiete (adresându-se probabil lui Harry Scott care de obicei se învârtea pe-acolo de la nouă dimineaţa până la cinci dupăamiază), ia calul şi du-l în grajd”. Helstone se arătă călcând sprinten şi drept, cu chipul mai ars de soare, mai energic şi mai vioi decât de obicei. — Ce dimineaţă frumoasă, Moore; cum merge, băiatule? Hei! Pe cine avem aici? (întorcându-se către personajul cu ciomag). Sugden! Cum? Aveţi de gând să lucraţi direct? Pe cuvântul meu, nu pierdeţi vremea. Dar eu am venit să cer nişte lămuriri; mi s-a transmis ceea ce mi-ai dat de veste; eşti sigur că te afli pe urma cea bună? Ce-ai de gând să întreprinzi în treaba asta? De mandat ai făcut rost? — E la Sugden. — Şi-acum ai de gând să pleci să-l cauţi? Merg şi eu cu voi. — De osteneala asta o să fiţi scutit, sir; vine el să mă caute. Acum stau aici cuminte şi-l aştept să sosească. — Şi cine-i? Vreunul dintre enoriaşii mei? Joe Scott intrase neobservat; ca o fantomă sinistră, cu jumătate de trup colorată în cel mai intens indigo, stătea aplecat peste birou. Răspunsul stăpânului său la întrebarea pusă de paroh fu un simplu zâmbet; Joe luă cuvântul; cu o căutătură liniştită dar vicleană, spuse: — E un prieten de-al dumneavoastră, domnule Helstone; un gentleman despre care vorbiţi deseori. — Zău? Numele spune-mi-l, Joe! — Frumos mai arăţi azi-dimineaţă. — Nimeni altul decât cuvioşia-sa Moses Barraclough: oratorul de bâlci, parcă aşa ştiu că-i spuneţi. — Ooo! exclamă parohul scoţându-şi repede cutia de tutun şi trăgând o priză zdravănă. Ooo! asta n-aş fi putut să mi-o închipui. Păi, omul ăsta credincios a fost vreodată muncitor la tine, Moore? De meserie e croitor. — Tocmai de aceea sunt şi mai furios împotriva lui, fiindcă se amestecă şi îi aţâţă împotriva mea pe oamenii la care a trebuit să renunţ. — Şi chiar a fost Moses de faţă la bătaia de la Stilbro’ Moor? S-a dus el acolo, aşa, cu piciorul ăla de lemn? — Da, sir, întări Joe; s-a dus călare, aşa ca să nu i se bage de seamă piciorul: el era căpetenia şi purta mască; ceilalţi doar se înnegriseră pe faţă. — Şi cum de-a fost descoperit? — Uite c-am să vă spun eu, sir, făgădui Joe; stăpânului nu prea-i place să vorbească; eu, unul, însă nu mă dau în lături. Îi trăgea clopotele fetei care serveşte la domnul Moore – Sarah – numa’ că după cât se pare fata nu prea-l avea la inimă; ori că nu i-o fi plăcut piciorul ăla de lemn, ori o fi fost în mintea ei că nu-i decât un făţarnic. Da’ se-ntâmplă (că femeile e nişte lighioi tare de-a mirării – aşa, numa-ntre noi, dacă nu e niciuna de faţă, putem s-o spunem) că i-a dat drumul să s-aprindă, cât era el de mincinos şi cu picior de lemn – numa’ ca să aibă cu ce-şi omorî vremea; eu am mai văzut dintr-astea de făcea la fel, unele chiar mândre şi tare afurisite – ehei! La viaţa mea am văzut eu multe tinerele dintrastea de zice că e curate şi neprihănite ca floarea, da’ cu vremea ajungeai să vezi că nu e decât ciulini ţepoşi şi cu venin. — Joe e flăcău de ispravă şi cu scaun la cap, interveni domnul Helstone. — Şi Sarah asta mai avea ea ceva ascuns în traistă; Fred Murgatroyd, un flăcău de-ai noştri, ăsta-i stătea ei la suflet, şi cum femeile îi ia pe bărbaţi după înfăţoşenie – că Fred e arătos al naibii, da’ Moses nici nu-i poate sta alături, că asta toţi o ştim – fata pe Fred l-a ales. Şi-acuma vreo două-trei luni, se-ntâmplă de Murgatroyd şi Moses dă nas în nas într-o duminică seară; amândoi dădeau târcoale pe-acolo cu gând s-o-ndemne pe Sarah să meargă numa’ puţin cu ei la plimbare: şi s-au luat ei la gâlceavă, pe urmă la păruială, şi-a ieşit că Fred a rămas de căruţă; că el e tânăr şi puţintel, pe câtă vreme Barraclough, cât o fi el de-ntr-un picior e voinic aproape ca Sugden ăsta de-aicea; şi aflaţi de la mine, oricare l-o auzi cum rage la vreo agapă sau la vreo adunare de credincioşi, nu trebe să-i dea crezare c-ar fi vreun neputincios. — Joe, eşti de nesuferit, îl întrerupse atunci domnul Moore. Tot baţi apa-n piuă cu explicaţiile tale cum o bate şi Barraclough cu predicile lui. De ce s-o mai lungim atât, Murgatroyd era gelos pe Barraclough; şi săptămâna trecută, când Fred şi un prieten de-al lui s-au adăpostit de ploaie sub un şopron, l-au auzit şi l-au văzut pe Moses şi pe nişte oameni de-ai lui ţinând sfat chiar alături de ei. Din câte vorbeau reieşea limpede că Moses fusese mai-marele nu numai la Stilbro’ Moor, ci şi la atacul împotriva lui Sykes; în afară de asta, puneau la cale să trimită pentru astăzi la mine o delegaţie în fruntea căreia să se afle însuşi croitorul şi care, cu duhul blândeţii şi al celei mai adânci credinţe, să mă roage să scot afară din cortul meu lucrul cel afurisit. Azidimineaţă m-am repezit călare până la Whinbury, am obţinut un om de la poliţie şi un mandat de arestare, iar acum îmi aştept prietenul ca să-l primesc aşa cum i se cuvine; ei, uite că până atunci soseşte şi Sykes; domnule Helstone, trebuie să-i îmboldeşti curajul, îl apucă teama când se gândeşte să-i dea pe mâna legii. O gabrioletă se făcu auzită în curte; domnul Sykes intră în birou: un bărbat înalt, voinic, de vreo cincizeci de ani, plăcut la înfăţişare, dar cu chip lipsit de energie; se vedea că e îngrijorat. Întrebă precipitat: — Au fost aici? Au plecat? Ai pus mâna pe el? S-a terminat totul? — Nu încă, răspunse Moore netulburat. Îi aşteptăm. — Nu mai vin; e aproape amiază – mai bine s-o lăsăm baltă; are să stârnească pornirile rele – o să iasă tărăboi mare – ba chiar se poate întâmplă şi moarte de om. — Dumneata nu-i nevoie să te arăţi, spuse Moore. Când or veni, am să-i întâmpin în curte; dumneata poţi rămâne aici. — Dar numele meu are să fie pomenit când o fi să-i urmărească; am nevastă şi copii, domnule Moore – dacă are nevastă şi copii omul e mai temător. Moore râse scârbit. — N-ai decât să pleci, dacă aşa crezi că e bine, îi răspunse. Lasă-mă singur; n-am nimic împotrivă să acţionez doar eu unul: numai fii încredinţat că dacă te supui nu înseamnă că ai să fii în siguranţă; asociatul dumitale, Pearson, s-a supus, a consimţit, s-a ţinut deoparte – da, şi asta nu i-a oprit totuşi pe ticăloşi să-ncerce să-l împuşte în propria lui casă. — Domnul meu, ia puţin vin cu apă, îl sfătui domnul Helstone. Vinul cu apă se dovedi a fi rachiu cu apă, după cum băgă de seamă domnul Sykes de îndată ce îşi umplu până la buză un păhărel şi îl dădu pe gât; în două minute îl transformă cu totul, îi readuse culorile în obraji şi făcu din el un mare viteaz, cel puţin în vorbe. Acum declară că spera să fie mai presus decât cei ce se lăsau călcaţi în picioare de către oamenii de jos; era hotărât să nu mai îndure obrăznicia muncitorilor; stătuse şi se gândise bine şi după aceea se decisese să meargă până la capăt; dacă banii şi puterea minţii erau în stare să-i îngenuncheze pe răzvrătiţii ăştia, atunci aveau să fie îngenuncheaţi; domnul Moore putea foarte bine să procedeze aşa cum găseşte dânsul de cuviinţă, Însă el – Christie Sykes – va pune la bătaie şi ultimul bănuţ pentru aplicarea legii, mai înainte de a se lăsa doborât: ori îi pune cu botul pe labe, ori vede el ce face. — Mai ia un pahar, îl îndemnă Moore. Domnul Sykes n-avea nimic împotrivă să procedeze întocmai; era o dimineaţă răcoroasă (Sugden o socotise chiar călduroasă); la vremea asta a anului omul trebuie să fie prevăzător – cel mai bun lucru e să alungi umezeala; şi-aşa îl prinsese o tuse (şi se porni să tuşească, nu cumva să încapă vreo îndoială); ceva de felul acesta (ridică sticla cea neagră) navea asemănare ca doctorie (şi-şi turnă doctorie în pahar); nu obişnuia să bea spirtoase dimineaţa, dar din când în când era într-adevăr înţelept să iei măsuri de prevedere. — Foarte înţelept, şi nu uita deloc să le foloseşti, îl sfătui gazda. De data asta domnul Sykes se adresă domnului Helstone, care stătea lângă foc, îşi păstra pe cap pălăria cu boruri largi şi se uita la celălalt într-un fel grăitor, cu ochii săi mici şi pătrunzători. — Dumneavoastră, sir, ca faţă bisericească, vi se poate părea neplăcut să vă aflaţi în mijlocul unor înfruntări zgomotoase şi agitate, sau, aş putea chiar spune, primejdioase; eu aş îndrăzni să afirm că nici nu v-ar rezista nervii; dumneavoastră sunteţi un om al păcii, sir, însă noi, fabricanţii, trăind în zarva lumii şi totdeauna apăsaţi de griji, devenim cu vremea foarte bătăioşi. Uite, vă spun drept, o înflăcărare aţâţată de gândul primejdiei îmi face inima să tresalte în piept. Dacă doamna Sykes se teme să nu ne fie casa atacată şi uşile sfărâmate – şi aşa e dânsa în fiece seară – pe mine asta mă îmboldeşte. Nici un mi-ar sta în putinţă, sir, să vă explic prin ce stări de suflet trec. Vă spun drept, dacă ar fi să vină cineva – tâlhari sau orice ar fi – cred că maş şi bucura, în asemenea stare sufletească mă aflu. Râsul cel mai muşcător, deşi scurt şi nezgomotos, şi fără vreo urmă de ironie, fu singurul răspuns al preotului. Moore insistase pe lângă eroicul proprietar de fabrică să mai ia un pahar, însă cuvioşia-sa, care niciodată nu încălca şi nici nu putea suferi ca alţii să încalce hotarele bunei-cuviinţe în prezenţa sa, îl dojeni. — Când e de ajuns e ca şi când ar fi ospăţ, nu-i aşa, domnule Sykes? întrebă cuvioşia-sa, iar domnul Sykes încuviinţă; apoi se aşeză şi păstrând pe buze un zâmbet de om mulţumit iar în ochi o sclipire nostalgică, se uită cu jind cum la un semn al lui Helstone sticla dispare de pe masă, luată de Joe Scott. Lui Moore parcă i-ar fi plăcut să toarne în musafir până dădea pe deasupra. Oare ce ar fi zis o tânără rudă de-a lui dacă şi l-ar fi văzut pe bunul, dragul, marele Robert – Coriolan al ei – chiar în clipele astea? Ar fi recunoscut cumva în chipul lui răutăcios, diabolic, aceeaşi faţă omenească către care îşi înălţase privirile cu atâta dragoste, care se aplecase asupră-i cu atâta duioşie în noaptea trecută? Acesta era omul care petrecuse o seară atât de plăcută împreună cu sora şi cu verişoara lui – arătându-se atât de îndatoritor cu una, atât de duios cu cealaltă – citindu-l pe Shakespeare şi ascultându-l pe Chénier? Da, era acelaşi om, numai că văzut dintr-o altă latură; o latură pe care Caroline încă nu o observase limpede, deşi poate că dispunea de suficientă forţă de pătrundere pentru ai bănui, vag, existenţa. Da, fără îndoială că şi Caroline avea laturile ei slabe. Om era, şi de aceea trebuia să fie foarte imperfectă, iar dacă l-ar fi văzut pe Moore din cea mai defavorabilă latură a lui, probabil că tot asta şi-ar fi spus şi lar fi iertat. Dragostea poate să ierte orice, în afară de Mârşăvie; căci Mârşăvia ucide Dragostea, schilodeşte până şi Simţămintele Fireşti; fără Stimă, Dragostea Adevărată nu poate să existe. Moore, cu toate defectele lui, trebuia stimat; fiindcă în cugetul său nu avea nicio infecţie de ordin moral, nicio trăsătură care să molipsească fără speranţă totul în jur, cum ar fi, de pildă, aceea a falsităţii; nici nu era un rob al poftelor; viaţa activă pentru care fusese născut şi educat îi oferise altceva de făcut decât să se alăture goanei deşarte a vânătorilor de plăceri. Era un om integru, discipol al Raţiunii şi nu fanatic adorator al Simţurilor. În acelaşi fel se putea vorbi despre vârstnicul Helstone. Niciunul dintre ei doi nu ar fi arătat pe chip, nu ar fi rostit şi nu ar fi gândit vreo minciună; pentru niciunul dintre ei nenorocita sticlă neagră, de curând pusă deoparte, nu prezenta vreun farmec; amândoi ar fi fost îndreptăţiţi să se fălească deschis cu mândrul titlu de „rege al creaţiunii“, fiindcă niciun viciu animalic nu le era stăpân; nu numai că arătau, dar şi erau într-adevăr făpturi superioare sărmanului Sykes. Din curte se auzi un fel de larmă şi tropot de picioare, apoi se aşternu tăcere. Moore se duse la fereastră, Helstone îl urmă; amândoi rămaseră într-o latură, tânărul mai înalt în spatele vârstnicului cel scund, şi se uitau atenţi, dar aşa fel ca să nu poată fi văzuţi de afară; singurul comentariu asupra celor ce vedeau fu doar un zâmbet cinic ce fulgeră din ochii unuia într-ai celuilalt. O bogată tuse oratorică se auzi atunci, urmată de exclamaţia „Şşşt“ menită, după cum se părea, să potolească murmurul mai multor glasuri. Moore întredeschise, foarte puţin, canatul ferestrei, ca să se audă mai bine. — Joseph Scott, răsună un glas fornăit – Scott stătea de santinelă la uşa clădirii – putem face întrebare dacă stăpânul e înăuntru şi dacă se poate sta de vorbă cu dânsul? — E-năuntru, îhî! răspunse Joe nepăsător. — Ai fi atunci bun, dacă-ţi face dumitale (dumitale apăsat în mod special) plăcere, să-i spui dumnealui că doisprezece gentlemani vrea să-l vadă? — Da’ o să se-ntâmple-aşa c-o să mă-ntrebe de ce, îşi dădu Joe părerea. Dacă m-oi duce la dânsu’ trebe să-i zic şi treaba asta. — Într-o chestie, fu răspunsul. Joe intră în clădire. — Iertaţi-mă, sir, da’ e afară doisprezece gentlemani care vrea să vă vadă, cică „’ntr-o chestie“. — Bine, Joe, eu li-s omul. Sugden, vii când te fluier. Moore ieşi chicotind fără voioşie. Porni prin curte cu o mână în buzunar şi cealaltă vârâtă sub vestă, iar cozorocul şepcii împinse către frunte îi ascundea într-o măsură licărirea adânc dispreţuitoare ce-i juca în ochi. Doisprezece oameni aşteptau acolo, unii doar în cămăşi, alţii şi cu şorţuri albastre; se vedea limpede că doi dintre ei formau avangarda grupului. Unul era un omuleţ energic şi ţanţoş, cu nasul cârn; celălalt, un vlăjgan lat în spete, se distingea nu numai prin chipul încruntat şi ochii neîncrezători, ca de pisică, ci mai ales prin piciorul de lemn şi cârja masivă. I se citea o anumită răutate în conturul buzelor; părea să râdă pe furiş de cine ştie ce om sau lucru neştiut, iar întreaga-i înfăţişare arăta a orice, numai a om dintr-o bucată nu. — Bună dimineaţa, domnule Barraclough, spuse Moore vesel, adresându-se numai lui. — Pace vouă! sună răspunsul. Domnul Barraclough îşi închise în întregime ochii în mod obişnuit pe jumătate închişi, când rosti vorbele auzite. — Îţi sunt foarte recunoscător: pacea e un bun nepreţuit; în ce mă priveşte, nici nu mi-aş putea dori mai mult; dar asta nu e tot ce aveai să-mi spui, după câte îmi închipui. N-aş crede ca pacea să fie ţinta dumitale. — În ce priveşte ţinta noastră, începu Barraclough, poate că ar putea să pară ciudată, ba chiar prostească pentru urechi ca ale dumneavoastră, de vreme ce pruncii din lumea aceasta par celor din vremea lor mai înţelepţi decât pruncii luminii. — Treci la subiect, te rog, şi dă-mi putinţa să aud despre ce anume e vorba. — O s-auziţi, sir; dacă eu n-oi fi în stare s-o spun, apăi sunt în spatele meu unsprezece care mă pot ajuta. E vorba de un scop înalt şi (schimbându-şi glasul ironic într-un fel de nechezat) e însuşi scopul lui Dumnezeeeu, şi asta e încă şi mai bine. — Ai venit după o subscripţie pentru o nouă-capelă a Pălăvrăgelii, domnule Barraclough? Dacă nu ăsta este scopul turneului dumitale, atunci nu văd ce legătură ai putea să ai cu el. — În cugetul meu nu această datorie stăruieşte, sir; dar cum Atotputernicul m-a călăuzit să pomenesc şi despre treaba asta, voi încerca să primesc de la dumneavoastră orice din puţinul care vă prisoseşte; cât de măruntă o fi dania, tot binevenită este. Zicând acestea îşi scoase pălăria din cap şi o întinse ca şi când ar fi cerut de pomană; în acelaşi timp, un zâmbet neruşinat i se lăţi pe faţă. — Dacă o să-ţi dau şase peni, ai să te duci să-i bei. Barraclough îşi înălţă palmele în sus şi îşi dete ochii peste cap, lăsând să se vadă că gesturile nu fac decât să sugereze o maimuţăreală a ipocriziei. — Pari un om şi jumătate, spuse Moore sec şi rece; fără nicio ruşine mă laşi să văd că eşti un ipocrit grosolan şi că îndeletnicirea dumitale e pură înşelătorie; ai vrea să mă faci să râd de iscusinţa cu care îţi joci rolul de farsor neruşinat şi, în acelaşi timp, îţi închipui că o să-i păcăleşti şi pe oamenii care stau în urma dumitale. Înfăţişarea lui Moses îşi pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, când cel de al doilea bărbat ieşit în faţă, nemulţumit că până atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înşelător, deşi se vedea că este grozav de încrezut şi înfumurat. — Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gât şi pe nas şi rostind rar de tot cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobişnuita eleganţă a frazeologiei folosite; poate s-ar putea spune pe drept cuvânt că nu atât pacea cât raţiunea este ţinta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultaţi glasul raţiunii, iar dacă dumneavoastră aveţi să refuzaţi, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu – cu aducerea dumneavoastră la înţelegerea nechibzuinţei a – a nebuniei ce pare să îndrumeze şi să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a ţării. Hâm!… Sir, aş putea să mă aplec la aceea şi să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărâm îndepărtat, de pe alt sfert şi altă emisferă a acestui glob, azvârlit, precum aş putea zice, ca un ins surghiunit şi alungat pe aceste ţărmuri – pe stâncile Albionului – şi nu ştiţi cum, şi în ce fel, şi pe unde ar trebui să păşiţi ca să ajungeţi la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a trece neîntârziat la amănunte, aţi lua seama să părăsiţi fabrica asta de aici şi să plecaţi fără alte discuţii direct acasă acolo de unde sunteţi, s-ar putea să se-ntâmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveţi voi de spus despre treaba asta, oameni buni? — întorcându-se către ceilalţi din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!“ — Bravo, Noah o’ Tim’s! murmură Joe Scott, care stătea în spatele domnului Moore. Moses nu-l mai taie niciodată pe ăsta – auzi: stâncile Albionului… cealaltă emisferă! MamăDoamne! Aţi venit de la Polul Sud? Ăsta l-a halit pe Moses. Totuşi, Moses nu se lăsa „halit”; se gândi să mai încerce o dată. Aruncând o privire oarecum mânioasă înspre „Noah o’ Tim’s“, îşi dădu drumul, la rândul său: dar de data asta vorbi pe un ton serios, părăsind ironia muşcătoare care nu-i ajutase la nimic. — Atuncea când o să vă înălţaţi cortul printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace şi frăţie; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace şi frăţie. Deocamdată încă nu sunt un om bătrân, dar pot să-mi aduc aminte de întâmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, când munca făcută cu braţele era căutată şi preţuită, şi niciun nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici maşini dintrastea care e aşa de primejdioase. Să spun, nu sunt chiar eu unul de face postav, că de meserie sunt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pâinea caldă: sunt un om nespus de simţitor; iar atunci când îmi văd semenii asupriţi ca şi acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi şi vă vorbesc de la obraz şi vă dau sfat să aruncaţi deoparte diavoleştile voastre maşinării şi să angajaţi tot mai mulţi oameni. — Şi ce se întâmplă dacă nu-ţi urmez sfatul, domnule Barraclough?     — Dumnezeeeu     să     vă     aibă     în      sfânta     lui     pază! Milostivească-se Dumnezeeeu să vă înmoaie inima, sir! — Acum ai intrat în legătură cu wesleyienii, domnule Barraclough? — Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist. — Ceea ce nu te împiedică să fi în acelaşi timp un beţiv şi un şarlatan. Acum o săptămână te-am văzut într-o noapte, când mă întorceam de la târgul din Stilbro’, beat mort şi căzut pe marginea drumului; şi în vreme ce propovăduieşti pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieţii dumitale să fie aţâţarea zâzaniilor. La săracii aflaţi în grea suferinţă nu ţii mai mult decât ţii la mine; îi aţâţi la fapte nesocotite numai ca să-ţi atingi scopurile dumitale mârşave; la fel face şi ăsta de aici, căruia îi spuneţi Noah o’ Tim’s. Amândoi sunteţi nişte ticăloşi fără astâmpăr, fără omenie şi fără ruşine, iar ţelul vostru de căpetenie este o ambiţie personală, pe atât de primejdioasă pe cât e de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sunt oameni cinstiţi, dar prost îndrumaţi – voi doi, însă, sunteţi putrezi până în măduva oaselor. Barraclough se pregătea să vorbească. — Taci! Ai spus ce-ai avut de spus şi acum e rândul meu. Cât despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pământ – asta n-am s-o îngădui nicio clipă. Aţi dori ca să părăsesc ţara; îmi cereţi să mă despart de maşinile mele. Iar dacă refuz, mă ameninţaţi. Da, refuz – categoric! Aici mă aflu, şi lângă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cele mai bune maşini pe care inventatorii sunt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteţi face – dar asta niciodată nu veţi îndrăzni să faceţi – este să daţi foc fabricii, să distrugeţi toate maşinile dinăuntru şi pe mine să mă împuşcaţi. Şi pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină şi eu un cadavru – şi pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invenţiile şi strânge de gât ştiinţa? Nici măcar pentru o fracţiune de secundă! O altă fabrică, şi încă mai bună, plină de maşini, se va înălţa pe ruinele celei de aici, şi probabil că un proprietar încă şi mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înţelegeţi-mă bine! O să-mi fabric postavurile aşa cum îmi place, şi atât de bine pe cât mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi eu de cuviinţă. După ce aţi auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi pună piedici n-are decât să sufere consecinţele. O să aveţi numaidecât un exemplu în stare să vă arate că vorbesc serios. Fluieră ascuţit şi puternic. Sugden, dimpreună cu ciomagul şi mandatul, intrară în scenă. Moore se întoarse iute spre Barraclough şi-i spuse: — Tu ai fost la Stilbro’; am cum s-o dovedesc. Ai fost acolo printre mlaştini – purtai mască – cu propria ta mână ai doborât pe unul dintre oamenii mei – tu! propovăduitor al Evangheliei! Sugden, arestează-l! Moses fu înhăţat. Izbucniră ţipete şi se iscă mişcare de oameni ce voiau să-i sară într-ajutor, dar mâna dreaptă, care în tot acest timp stătuse ascunsă sub vesta lui Moore, ieşi la iveală purtând un pistol. — Amândouă ţevile sunt încărcate, anunţă Moore. Sunt absolut hotărât – staţi deoparte! Mergând cu spatele, cu ochii ţintă la duşmanul ce-l înfrunta, îl păzi pe arestat până la clădirea birourilor. Îi porunci lui Joe Scott să intre înăuntru după Sugden şi să zăvorască uşa. El însuşi rămase să se plimbe în sus şi în jos prin faţa clădirii, cu privirile îngândurate aţintite în pământ, cu braţul destins lăsat pe lângă corp, dar cu pistolul mereu în mână. Cei unsprezece rămaşi afară îl urmăriră o vreme cu ochii, vorbind între ei pe şoptite; într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urâte, dar bărbăteşti şi părea om aşezat. Spuse: — Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough şi aş vrea să vă zic şi eu o vorbă din partea mea. Cât despre mine, nu cu gândul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sunt încâlcite. Ştiţi dumneavoastră, o ducem greu – o ducem tare greu; familiile noastre sunt sărace şi chinuite. Cu maşinile astea suntem azvârliţi afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura! şi să ne întindem pe jos să aşteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gând păcătos ca un om cu judecată să stea şi să moară de foame ca o vietate necuvântătoare – eu asta n-am s-o fac. Nu sunt pentru vărsare de sânge: nu sunt în stare nici să omor şi nici să lovesc un om; nu sunt nici pentru dărâmarea fabricilor şi sfărâmarea maşinilor, fiindcă, aşa cum aţi spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invenţiile; dar am să vorbesc – am să fac cât mai mare tărăboi o să-mi stea în putere. Invenţiile pot fi ele bune, dar eu ştiu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieşire, să vadă cum ne pot veni într-ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneţi că e o treabă greu de făcut: cu cât mai tare o să strigăm noi, cu atât mai leneşi au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită. — Necăjiţi-i pe cei din Parlament cât de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice noimă să le pricinuiţi necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă priveşte, asta n-am s-o îngădui. — Sunteţi un om tare ca stânca! replică muncitorul. N-aţi vrea să ne daţi şi nouă o păsuire? N-aţi vrea să fiţi bun şi să faceţi schimbările astea ceva mai pe încetul? — Oare în persoana mea se reduc toţi fabricanţii de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta! — Sunteţi numai unul singur. — Şi numai eu singur! iar dacă m-aş opri doar o clipă, pe câtă vreme ceilalţi ar merge mereu înainte, aş fi repede călcat în picioare. Dacă aş face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aş da faliment; şi crezi cumva că falimentul meu ar putea să aducă pâine la gura copiilor dumitale? William Farren, eu nam să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale şi nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiţi despre maşini; în privinţa asta am să fac ce voi crede eu de cuviinţă. Chiar mâine am să primesc nişte maşini noi. Dacă le fărâmaţi şi pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut. În clipa aceea ceasul fabricii sună ora douăsprezece: era vremea mesei. Moore se întoarse iute cu spatele la delegaţie şi intră în clădirea birourilor. Ultimele lui cuvinte lăsaseră o impresie proastă, de prea mare asprime; el, cel puţin, nu izbutise să folosească un prilej în care sorţii se aflau în mâna lui. Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren – care era un om foarte cinstit, fără ură şi fără invidie împotriva celor mai înstăriţi decât el; care socotea că nu e nicio nenorocire şi nicio nedreptate să fi nevoit să trăieşti din muncă şi era înclinat să fie destul de mulţumit dacă are ce munci – Moore şi-ar fi putut câştiga un prieten. Părea de mirare cum de putea să întoarcă spatele unui asemenea om, fără să-i arunce măcar o privire de înţelegere ori simpatie. Chipul bietului Farren arăta măcinat de lipsuri şi mizerie; se vedea după înfăţişarea lui că nu mai ştie ce înseamnă aceea să trăieşti în tihnă şi îndestulare de săptămâni sau poate luni de zile: şi cu toate acestea în privirile lui nu răzbătea nici cruzime şi nici răutate, numai epuizare, tristeţe, grijă, şi încă răbdare. Cum de era Moore în stare să se despartă de el în felul acesta, numai cu vorbele „Niciodată n-am să mă dau bătut”, fără o şoaptă de bunăvoinţă, de încurajare, de sprijin? Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuinţă decentă, curată, plăcută, însă acum, deşi tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă – Farren îşi punea această întrebare. Şi ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet şi, de asemenea, gândea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decât o slujbă sub conducerea unui astfel de om. Se simţea groaznic de abătut - aproape deznădăjduit. Acasă, nevasta îi oferi, cu toată grija şi cuviinţa, acea masă pe care putea s-o pregătească pentru el şi copiii lor: fiertură de ovăz, dar nici asta atât cât s-ajungă. După ce terminară porţia, câţiva dintre copiii mai mici spuseră că mai vor – lucru care pe William îl durea cumplit; în vreme ce nevasta se străduia să-i potolească fie cât putea mai blând, el se ridică de pe scaun şi se duse la uşă. Începu să fluiere o melodie veselă, dar care totuşi nu fu în stare să oprească ivirea câtorva lacrimi grele (mult mai asemănătoare picăturilor „de dinaintea furtunii”, decât celor ce s-ar fi scurs din rana unui gladiator) ce se strânseră în genele ochilor lui cenuşii ca să cadă apoi peste prag. Cu mâneca hainei îşi limpezi vederea, iar după ce starea aceea de slăbiciune dispăru, o alta foarte sumbră îi luă locul. Încă mai şedea acolo cugetând în tăcere, când se apropie un gentleman îmbrăcat în negru – un preot, după cum se vedea dintr-o singură aruncătură de ochi; dar nu era nici Helstone, nici Malone, nici Donne şi nici Sweeting. Putea să aibă cam patruzeci de ani; fără nimic deosebit în înfăţişare, era negricios la faţă şi cu părul încă de pe acum aproape alb. Şchiopăta puţin. În vreme ce se apropia, vădea un aer preocupat, îngrijorat chiar; dar, de îndată ce ajunse lângă Farren, înălţă privirile, şi atunci o expresie de bunăvoinţă ilumină chipul îngândurat şi sever. — Tu eşti, William? Ce mai faci? — Aşa şi-aşa, domnule Hall; dumneavoastră ce faceţi? Naţi vrea să intraţi puţin să vă mai odihniţi? Domnul Hall, cu al cărui nume cititorul s-a întâlnit mai înainte (preotul de la Nunnely, în parohia căruia se născuse Farren şi de unde se mutase doar cu trei ani în urmă ca să stea la Briarfield, fiind mai aproape de Hollow’s Mill, unde găsise de lucru), intră în casă şi, după ce dădu bineţe gospodinei şi copiilor, se aşeză pe un scaun. Începu să vorbească foarte voios despre vremea ce se scursese de când familia se mutase din parohia lui şi despre schimbările petrecute între timp; răspunse unor întrebări privitoare la sora sa Margaret, despre care toţi se interesau cu simpatie; la rândul său puse întrebări, iar în cele din urmă, uitându-se în jur cu repeziciune şi îngrijorare prin lentilele ochelarilor (purta ochelari, fiindcă era miop) la camera aproape goală, la feţele trase şi palide ale celor de lângă el – căci copiii se adunaseră pe lângă genunchii lui, iar tatăl şi mama îi stăteau chiar în faţă – întrebă repezit: — Şi voi ăştia toţi ce mai faceţi? Cum vă descurcaţi? Trebuie arătat că deşi era foarte învăţat, domnul Hall nu numai că vorbea cu un pronunţat accent nordic, dar din când în când folosea curent şi expresii specifice graiului din nordul ţării. — Luptăm din greu cu sărăcia, răspunse William: toţi am rămas fără lucru. Am vândut aproape tot ce mai aveam prin casă, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră; iar ce-o să facem de-acum încolo, numai Dumnezeu ştie. — V-a dat afară domnul Moore? — Ne-a dat afară, da; şi acum gândesc asemenea lucruri despre el, încât cred că de-ar vrea să mă ia înapoi chiar mâine, nu m-aş mai duce să lucrez în fabrica lui. — Felul ăsta de-a vorbi nu ţi se potriveşte, William. — Ştiu că nu; dar acuma nu mai sunt cum am fost: simt cum mă schimb. Nici că mi-ar păsa, dac-ar avea copiii şi nevasta cu ce să trăiască; dar n-au de nici unele… se chinuie… — Da, băiatule, şi la fel e şi cu tine; văd eu destul de limpede. Trăim vremuri tare grele; încotro mă întorc, numai suferinţă văd. William, stai jos; Grace, aşază-te şi dumneata; haideţi să chibzuim împreună despre treburile astea. Şi ca să poată chibzui cât mai în voie, domnul Hall îl luă pe genunchi pe cel mai mic dintre copii şi îşi lăsă mâna pe capul celui de-al doilea; iar când micuţii începură să-l piseze, îi potoli cu un „Şşşt!“ apoi îşi pironi privirile asupra sobei în care o mână de jeratic încă strălucea, dar cu încruntare parcă. — Triste vremuri! spuse preotul. Şi de mult e aşa. E vrerea Domnului: facă-se voia lui, dar la prea grele încercări ne pune. Din nou stătu pe gânduri. Pe urmă continuă: Nu mai ai bani deloc, William, şi n-ai mai avea nimic de vândut ca să poţi face rost de ceva? — Nu; am vândut dulapul, am vândut ceasul din perete, şi măsuţa de mahon, şi tava aceea frumoasă dimpreună cu serviciul de ceai din porţelan pe care le-adusese nevasta ca zestre când ne-am luat. — Şi dacă ţi-ar împrumuta cineva o liră sau două, ai avea cum să le întrebuinţezi cu folos? Ai putea să găseşti ceva, să porneşti pe alt drum? Farren nu răspunse; însă nevastă-sa zise neîntârziat: — Da, eu sunt încredinţată că ar putea, sir; îl duce mintea la multe lucruri, aşa om e William ăsta al nostru. Dac-ar avea două-trei lire, ar putea să s-apuce de vreo negustorie. — Ai putea, William? — Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, răspunse William cumpănindu-şi bine cuvintele, aş putea să cumpăr câte ceva lucruri de băcănie, mai nişte panglici, mai nişte aţă, şi ce-aş mai bănui eu că se vinde, iar pentru început aş umbla din casă în casă. — Şi, ştiţi, sir, interveni Grace, puteţi fi încredinţat că William nici nu i-ar bea, nici nu i-ar ţine degeaba, nici nu i-ar risipi – în niciun fel. E bărbatul meu şi nu s-ar cuveni să-l laud; dar vreau să spun numai că om mai cumpătat, mai cinstit decât el nu se află în toată Anglia. — Bine, uite am să stau eu de vorbă cu nişte prieteni, şi cred că vă pot făgădui să-i fac rost de cinci lire într-o zi sau două: cu împrumut, luaţi seama, nu în dar; trebuie să-i dea înapoi. — Înţeleg, sir, înţeleg şi tare mi-ar conveni. — Până atunci uite câţiva şilingi pentru dumneata, Grace, numai ca să ai ce pune în oală până ce încep să vină muşteriii. Acuma, copii, ia aşezaţi-vă la rând şi să spuneţi Catehismul, până când se duce mama voastră să cumpere ceva de mâncare: că astăzi nu prea aţi mâncat cine ştie cât, de asta sunt eu sigur. Ia începe tu, prâsleo. Cum te cheamă pe tine? Domnul Hall rămase acolo până când veni Grace îndărăt; apoi îşi luă în grabă rămas bun, dând mâna atât cu Farren cât şi cu nevastă-sa: abia la uşă le spuse câteva scurte dar bine simţite vorbe de mângâiere creştinească şi le dădu nişte sfaturi. După aceea se despărţiră: — Dumnezeu să vă binecuvânteze, sir! — Domnul să vă binecuvânteze, oameni buni!      

CAPITOLUL XXXVI   Scris în camera de studiu   Îndoielile lui Louis Moore cu privire la plecarea neîntârziată de la Fieldhead a domnului Sympson se dovediră a fi întru totul întemeiate. Chiar a doua zi după marea ceartă în legătură cu Sir Philip Nunnely, un soi de împăcare păru a se ivi în relaţiile dintre unchi şi nepoată. Fiind incapabilă să găsească în fiinţa ei puterea de a fi sau de a părea inospitalieră (unica excepţie rămânând cazul domnului Donne), Shirley rugă întreaga societate să mai rămână puţin; şi se rugă cu atâta stăruinţă, încât se vedea limpede că dintro pricină oarecare chiar dorea ca ei să rămână. O ascultară fără şovăire; fiindcă, ce e drept, unchiul nu se putea uşor hotărî s-o lase cu totul fără supraveghere şi pe deplin liberă să se mărite cu Robert Moore, de îndată ce numitul domn sar fi pus iar pe picioare (domnul Sympson se ruga fierbinte ca asemenea lucru să nu se întâmple în veci) şi şi-ar fi putut relua presupusele pretenţii la mâna domnişoarei. Aşa că rămaseră cu toţii. La prima sa izbucnire de furie împotriva întregii familii Moore, domnul Sympson se purtase în asemenea fel cu domnul Louis, încât acesta din urmă – foarte înţelegător când era vorba de muncă ori de alte încercări, însă cu totul intolerant faţă de impertinenţa nesăbuită - îşi dăduse numaidecât demisia din slujbă şi acum doar cu greu putuse fi convins să-şi păstreze postul numai până când familia avea să plece din Yorkshire. Atât izbutiseră să-l înduplece rugăminţile doamnei Sympson; dealtminteri, ataşamentul faţă de elevul său constituia încă un îndemn către concesii; e de asemenea probabil să fi existat şi un al treilea motiv, mai puternic decât oricare dintre precedentele două; pesemne că i-ar fi venit grozav de greu să plece de la Fieldhead tocmai în momentul acela. Şi o vreme viaţa se scurse la Fieldhead în deplină linişte; domnişoara Keeldar îşi recăpătase sănătatea şi starea ei sufletească reintrase pe făgaşul obişnuit, căci Moore găsise mijloace nimerite pentru a o feri de orice încordare nervoasă; s-ar fi zis că din seara când i se destăinuise, toate temerile îşi luaseră zborul. Inima îi era la fel de uşoară şi purtarea la fel de lipsită de griji ca a unui copil nevinovat care, neştiutor de viaţă şi de moarte, lasă întreaga răspundere pe seama părinţilor. Şi ea şi William Farren – cu ajutorul căruia se interesase de starea bietei Phoebe – ajunseră amândoi la convingerea că nu era vorba de un caz de turbare şi că numai un tratament deosebit de brutal o făcuse să fugă, fiindcă se ştia bine cu câtă neomenie obişnuia stăpânul ei s-o pedepsească. Părerea lor putea să fie întemeiată şi putea să fie falsă, căci şi grăjdarul şi paznicul făceau afirmaţii contrare, amândoi susţinând că dacă nici acesta nu era un caz de turbare, atunci asemenea boală nu mai exista pe pământ. Însă faţă de asemenea mărturii Louis făcea urechea toacă; Shirley nu afla de la el decât veştile încurajatoare, şi bineînţeles că îl credea pe de-a întregul. Indiferent de partea cui ar fi fost dreptatea, era evident că în cazul ei muşcătura se dovedea neinfecţioasă. Trecu noiembrie şi decembrie îi urmă. De data asta familia Sympson urma să plece chiar de adevărat; de Crăciun trebuia să fie neapărat acasă; li se pregăteau bagajele şi plecarea urma să aibă loc peste câteva zile. Într-o seară de iarnă, în ultima săptămână a şederii la Fieldhead, Louis Moore îşi scoase din nou caietul lui de însemnări şi se întreţinu cu el aşa precum urmează:   „E mai încântătoare decât oricând. După ce norul acela mărunt s-a risipit, a dispărut toată trecătoarea-i ofilire şi sfârşeală. A fost o desfătare să vezi cu câtă repeziciune puterea magică a tinereţii i-a putut reface buna dispoziţie şi reînviora starea de înflorire. Astăzi de dimineaţă, după micul dejun la care o văzusem, unde îi ascultasem vorbele şi – ca să spun aşa – o simţisem în fiece atom înzestrat cu simţire al fiinţei mele, a trebuit să mă despart de prezenţa-i luminoasă şi să trec în salonul friguros. Am luat un volum frumos legat şi am văzut că era o culegere de poezii. Am citit un poem sau două; n-aş putea să spun dacă vraja se afla în mine sau în versuri, dar inima mi s-a umplut de dulceaţă şi pulsul a luat-o razna; m-am simţit cuprins de flăcări, în ciuda aerului îngheţat. Şi eu sunt încă tânăr; deşi ea a spus că niciodată nu m-a socotit tânăr, am abia treizeci de ani; există momente când viaţa, fără nicio altă pricină decât propria-mi tinereţe, îmi surâde în culori dintre cele mai ispititoare. Venise vremea să mă duc în camera de studiu. M-am dus. Camera asta e destul de plăcută în cursul dimineţii; atunci soarele pătrunde printre gratiile ferestrei; cărţile sunt toate în bună rânduială; nicăieri nu poţi vedea hârtii împrăştiate; focul e vesel şi luminos; jarul n-a început să se stingă şi cenuşa nu s-a strâns în cămin. Acolo l-am găsit pe Henry şi el o adusese cu sine şi pe domnişoara Keeldar; stăteau împreună. Spuneam că e mai încântătoare decât oricând, şi aşa este. O gingaşă îmbujorare, nu intensă ci delicată, îi stăruie în obraji; ochii totdeauna întunecaţi, limpezi şi expresivi vorbesc un limbaj pe care eu nu mă simt capabil să-l folosesc – este vorbirea aceea, văzută şi nu rostită, cu ajutorul căreia fără îndoială că îngerii s-au înţeles între ei pe vremea când „tăcerea stăpânea în ceruri”. Părul întotdeauna i-a fost negru ca întunericul şi moale ca mătasea; gâtul întotdeauna frumos, mlădios şi sidefiu – dar amândouă au căpătat acum un farmec nou; buclele îi sunt vaporoase ca umbra, umerii peste care cad ac graţie zeească. Odinioară doar i-am văzut frumuseţea; acum i-o simt. Henry repeta cu ea lecţiile, înainte de a începe lucrul cu mine – Shirley ţinea într-o mână cartea, iar cealaltă era în mâna băiatului. Henry ăsta se bucură de mai multe privilegii decât i s-ar cuveni; îndrăzneşte să mângâie şi e mângâiat. Câtă înţelegere şi câtă milă îi arată Shirley! Prea multă; dacă lucrurile vor continua tot aşa, peste câţiva ani, când sufletul îi va fi pe deplin format, Henry şi-l va închina pe altarul ei aşa cum l-am închinat şi eu pe al meu. Când am intrat am văzut cum i se zbat pleoapele, dar ochii nu şi i-a ridicat; acum, aproape niciodată nu mă mai învredniceşte cu vreo privire. S-ar părea că devine şi tăcută; rareori vorbeşte cu mine, iar când sunt eu de faţă are puţine lucruri de spus şi celorlalţi. În clipele când sunt abătut, pun schimbarea asta pe seama indiferenţei – a silei – a fel de fel de simţăminte asemănătoare. Atunci când sunt bine dispus, găsesc alte explicaţii. Dacă aş fi egalul ei – îmi spun – aş putea găsi în purtarea asta sfioşenie, nesiguranţă, iar în nesiguranţă – dragostea. Dar aşa cum stau lucrurile, oare îndrăznesc s-o caut? Ce aş putea face cu ea, dacă aş afla-o? Azi-dimineaţă am îndrăznit, în fine, să pun la cale o întâlnire de un ceas în care să fim împreună; am îndrăznit – nu numai am dorit, ci am vrut o întâlnire cu ea; şi am îndrăznit să invoc singurătatea să ne stea de pază. Cu toată hotărârea l-am chemat pe Henry la uşă; şi fără o clipă de şovăială i-am spus: «Du-te unde vrei tu, dragul meu; dar până nu te chem să nu mai vii aici». Mi-am dat seama imediat că lui Henry nu-i făcea plăcere că-l trimit din cameră, băiatul ăsta e tânăr, dar ştie să gândească. Ochii lui meditativi mă privesc uneori în chip ciudat. Simte pe jumătate ce mă leagă pe mine de Shirley; ghiceşte pe jumătate că în modul rezervat în care se poartă Shirley cu mine se află o desfătare mult mai scumpă decât în toate drăgălăşeniile acordate lui. Leul acesta nevârstnic, şchiop şi încă neîmplinit la trup ar mârâi la mine din când în când, fiindcă i-am îmblânzit leoaica şi îi sunt paznic, dacă obişnuinţa disciplinei şi afecţiunea instinctivă nu l-ar ţine sub ascultare. Du-te, Henry; trebuie să înveţi a-ţi primi partea de amărăciune a vieţii dimpreună cu toţi aceia din spiţa lui Adam care s-au petrecut înaintea ta ori au să vină după tine. Destinul tău nu se poate abate de la calea comună; fii recunoscător că dragostea ta e luată în seamă atât de devreme, mai înainte de a putea să simtă vreo înrudire cu pasiunea; un ceas de nelinişte, o fulgerare de invidie sunt îndestulătoare pentru a da glas simţămintelor tale. Gelozia, arzătoare ca soarele deasupra ecuatorului, Furia, nimicitoare ca uraganele tropicelor nu sunt cunoscute de climatul simţămintelor tale — deocamdată. Mi-am ocupat locul obişnuit de la birou, întocmai la fel cum făceam întotdeauna; am fost blagoslovit cu puterea de a acoperi orice furtună dinăuntru cu un calm desăvârşit în afară. Uitându-se la chipul meu nepăsător, nimeni n-ar putea să ghicească ce uragane mi se învârtejesc uneori în inimă, cât de copleşitoare mi-e tristeţea şi cât de strivitoare nevoia de a fi precaut. Cât de plăcut e să ai darul de a-ţi vedea mai departe de ale tale în linişte deplină şi cu toată forţa, fără să-i nelinişteşti pe ceilalţi printr-un gest nepotrivit. Nu aveam atunci de gând s-o fac să audă vreo şoaptă de dragoste, nici s-o las să zărească măcar o clipă vâlvătăile focului ce mă mistuia. Înfumurat n-am fost niciodată şi înfumurat n-am să fiu nicicând; chiar cu riscul de a părea egoist şi interesat, mă voi ridica plin de hotărâre de la locul meu, îmi voi strânge cingătoarea, îmi voi lua rămas bun şi voi pleca să caut la celălalt capăt al lumii o viaţă nouă, îngheţată şi stearpă ca stânca zilnic spălată de valurile sărate ale mareelor. Ce urmăream eu în dimineaţa asta era să o cercetez îndeaproape – să descifrez un rând de pe pagina inimii ei; eram hotărât ca înainte de a pleca să ştiu ce părăseam. Trebuia să transform nişte pene în instrumente de scris; inimile celor mai mulţi dintre bărbaţi ar fi tremurat când purtau în inimi asemenea nelinişti; ale mele şi-au făcut datoria cu deplină siguranţă, iar glasul, atunci când i-am cerut să intervină, a sunat fără umbră de şovăire. «De azi într-o săptămână o să fi singură la Fieldhead, domnişoară Keeldar.» «Da. Cred că de data asta hotărârea de a pleca a unchiului meu e definitivă» «Se desparte de dumneata nemulţumit.» «Nu e încântat de mine» «Pleacă aşa cum a venit, a făcut călătoria fără niciun folos, iar asta îl răneşte adânc.» «Sper că nerealizarea planurilor sale are să-l lecuiască de orice dorinţă de a alcătui altele.» «În felul său, domnul Sympson ţi-a dorit sincer binele. Tot ce a făcut ori a avut de gând să facă ţi-ar fi fost, după părerea sa, de cel mai mare folos.» «E drăguţ din partea dumitale că iei apărarea unui om care şi-a îngăduit să te trateze cu atâta impertinenţă.» «Nu mă simt niciodată jignit şi nici nu simt vreo ranchiună faţă de cineva care se poartă întocmai cum îi e firea; şi nici nu poate fi ceva mai potrivit cu firea domnului Sympson decât acea ieşire vulgară şi violentă împotriva mea îndată după ce se despărţise de dumneata cu totul înfrânt.» «De-aci înainte n-o să mai fi preceptorul lui Henry?» «O vreme o să rămân despărţit de Henry (dacă şi eu şi el mai trăim, găsim noi o cale să ne mai vedem, fiindcă ţinem unul la altul) şi o să fiu alungat pentru totdeauna din sânul familiei Sympson. Din fericire, schimbarea asta nu mă pune în mare încurcătură; nu face decât să grăbească executarea unor planuri pe care mi le-am alcătuit de multă vreme.» «Nicio schimbare nu te găseşte nepregătit; eram convinsă că, în felul dumitale reţinut, ai să ştii să faci faţă oricărei întâmplări neprevăzute. Totdeauna îmi spun că stai printre oameni ca un arcaş solitar, însă atent şi încordat, în mijlocul pădurii, având în tolbă nu numai o singură săgeată; până şi arcul ţi l-ai înzestrat cu o coardă de rezervă. Aşa obişnuieşte să facă şi fratele dumitale. Amândoi aţi putea fi şi vânători nomazi pe cele mai singuratice întinderi ale Vestului sălbatic; v-aţi descurca de minune. Copacii doborâţi v-ar da adăpost şi pădurile defrişate v-ar oferi ogoare din piepturile lor dezgolite; bizonii v-ar simţi tăria puştilor şi ar veni să vi se închine la picioare, cu coarnele şi cocoaşele plecate.» «Şi orice trib al indienilor Picioare-negre sau Capete-turtite s-ar grăbi să ne îmbie cu câte o mireasă – nu?» «Nu (cu ezitare); asta nu cred. Sălbaticul e nenorocit. Şi cred – adică – sper că niciunul dintre voi nu aţi împărţi căminul cu cineva căruia nu i-aţi putea da inima.» «Ce te-a făcut să te gândeşti la Vestul sălbatic, domnişoară Keeldar? Ai fost cu gândul alături de mine atunci când nu te vedeam? Ai rătăcit prin visurile visate de mine cu ochii deschişi şi mi-ai cercetat mintea în vreme ce era ocupată cu alcătuirea planurilor de viitor?» Shirley despăturise una dintre acele mici fâşii de hârtie răsucită, folosite la aprinsul focului, şi o rupea în bucăţele pe care le arunca una câte una în cămin, uitându-se lung cum sunt înghiţite de flăcări. Nu scoase nicio vorbă. «Cum ai aflat tot ce se pare că ştii despre intenţiile mele de viitor?» «Nu ştiu nimic; abia acum le aflu; am vorbit la întâmplare.» «Felul dumitale de a vorbi la întâmplare seamănă a ghicitorie. Preceptor n-am să mai fiu niciodată – niciodată nu voi mai lua un elev, după ce v-am avut pe Henry şi pe dumneata; şi nici nu se va mai întâmpla vreodată să mă aşez în chip obişnuit la masa altuia – să fiu un fel de accesoriu al unei familii. Sunt acum bărbat de treizeci de ani, şi de când eram băieţaş de zece ani n-am mai fost nicio clipă liber. Simt o asemenea sete de Libertate – o asemenea adâncă  pornire de a o cunoaşte şi de a considera că îmi aparţine – atât de mult doresc ziua şi atât de des visez noaptea s-o cuceresc şi să fie a mea, încât de dragul ei n-aş refuza să trec Atlanticul; după ea aş rătăci în adâncurile pădurilor virgine. Nu voi primi în niciun caz să fac o sclavă dintr-o fată sălbatică; o asemenea femeie n-ar putea fi soţie. Nu cunosc nicio fată albă pe care s-o iubesc şi care să fie gata a mă urma. Dar sunt încredinţat că Libertatea are să mă aştepte, aşezată la poalele unui pin; atunci când am s-o chem, are să vină în casa mea de bârne şi are să se arunce în braţele mele.» Nu putea să mă audă vorbind astfel fără să se emoţioneze şi era într-adevăr emoţionată. E drept că asta urmăream – so emoţionez. Nu găsea putere să răspundă, şi nici să se uite la mine; mi-ar fi părut rău s-o fi putut face pe oricare dintre ele. Obrajii îi străluceau ca şi cum o floare purpurie, printre ale cărei petale soarele îşi strecura lumina, şi-ar fi revărsat culorile asupra lor. Pe pleoapele albe şi genele negre ale ochilor ei pironiţi în pământ tremura tot ce e graţios la o fiinţă stăpânită de o stinghereală pe jumătate dureroasă şi pe jumătate plăcută. Foarte curând îşi controlă emoţia şi deveni stăpână pe toate sentimentele. Vedeam că încercase un simţământ de răzvrătire şi acum se ridica să-l supună. Se aşeză. Puteam să citesc multe pe faţa ei, care parcă spunea: «Văd limpede linia care marchează limita, şi nimic nu mă va putea face să trec dincolo de ea. Simt – ştiu până unde pot să-mi dezvălui simţămintele şi când anume trebuie să le ţin în frâu. Am înaintat până la o anumită distanţă, până acolo unde firea mea adevărată, dominatoare şi nealterată poate îngădui – aici m-am oprit şi am prins rădăcini. Inima mi se poate frânge dacă e încătuşată. N-are decât – niciodată nu va reuşi să mă dezonoreze – niciodată nu va ajunge să dezonoreze, prin mine, toate femeile. Suferinţă mai curând decât înjosire! mai curând moarte decât trădare!» Cât despre mine i-am spus: «Dacă ar fi săracă, m-aş afla prosternat la picioarele ei. Dacă ar fi smerită, aş cuprinde-o în braţe. Dar Aurul şi Situaţia ei sunt doi cerberi care o veghează de-a dreapta şi de-a stânga. Dragostea se uită şi tânjeşte, dar nu poate îndrăzni; Pasiunea dă târcoale, dar e ţinută la respect; Adevărul şi Devotamentul sunt înspăimântate. Cine ar încerca s-o cucerească n-ar avea nimic de pierdut – nu i s-ar cere nici cel mai mic sacrificiu – câştigul i-ar fi pe deplin asigurat, şi tocmai de aceea e vorba de o treabă necuprins de grea.» Dar fie greu, fie uşor, ceva trebuie încercat; trebuie spus ceva. Să rămân tăcut având dinainte toată această frumuseţe cufundată în modestie mută – asta n-aş putea s-o fac, şi nam s-o fac. Şi iată cum am vorbit, păstrându-mi încă întreaga stăpânire; dar oricât de calme ar fi fost cuvintele mele, le puteam auzi totuşi răsunând dar şi grav. «Ştiu, totuşi, că mă voi afla într-o situaţie stranie alături de acea nimfă a munţilor – Libertatea. Mi-e cam teamă că e îndeaproape înrudită cu Singurătatea, căreia cândva i-am făcut curte şi de care în ultima vreme încerc să divorţez. Oreadele astea sunt făpturi ciudate; ţi se ivesc în cale învăluite într-o vrajă nepământeană, asemenea unor nopţi înstelate; îţi stârnesc o sălbatică încântare, lipsită însă de căldură; frumuseţea lor este frumuseţea duhurilor; graţia lor nu este graţia vieţii ci aceea a anotimpurilor ori a peisajelor din natură; poartă cu ele înflorirea înrourată a dimineţii — Melancolica îmbujorare a înserării – pacea lunii - necontenita schimbare a norilor. Dar eu vreau altceva şi altceva o să am. Pentru mine asemeni splendori din lumea zânelor apar reci la vedere şi îngheţate la pipăit. Eu nu sunt poet; nu pot trăi cu abstracţiuni. Dumneata însăţi, domnişoară Keeldar, în ironiile dumitale pline de haz, mi-ai spus uneori că sunt un filosof al materiei, ceea ce voia să spună că pot trăi foarte mulţumit numai cu realităţile palpabile. Fără îndoială, simt că sunt materie din creştet şi până în tălpi; şi oricât de strălucitoare ar fi Natura, oricât de înflăcărat aş diviniza-o cu puterile robuste ale unei inimi tari, totdeauna voi prefera s-o contemplu în gingaşii ochi omeneşti ai unei soaţe iubite şi încântătoare, mai curând decât în orbitele găunoase ale celei mai de seamă zeiţe din Olimp.» «Iunona nu s-ar pricepe să-ţi pregătească un cotlet de bizon aşa cum îţi place dumitale», îmi răspunse. «N-ar putea; dar am să-ţi spun eu cine ar fi în stare – vreo tânără fată fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume. Tare aş dori să dau peste un asemenea om; îndeajuns de frumoasă ca să o pot iubi şi care să aibă în suflet şi în minte şi câte ceva din cele ce sunt pe gustul meu: nu fără bună creştere şi învăţătură – cinstită şi modestă. Nici nu mi-ar păsa cât de multe lucruri ştie; dar cu multă încântare aş întâmpina germenii acelor nepreţuite puteri înnăscute cu care nu poate rivaliza niciun fel de învăţătură; şi orice fire vrea Soarta – le pot stăpâni şi pe cele mai aprinse. Unei asemenea fiinţe mi-ar plăcea să-i fiu mai întâi preceptor şi pe urmă bărbat. Aş deprinde-o cu vorba mea, cu obiceiurile mele, cu principiile mele, iar după aceea aş răsplăti-o cu dragostea mea.» «Ai răsplăti-o! Dumnezeu atoateziditorule! Ar răsplăti-o!» strigă deodată, luând o expresie batjocoritoare. «Şi aş câştiga înmiit»-. «Dacă ar dori şi ea, înălţimea-voastră.» «Şi ar vrea-o.» «Ai spus că ai accepta orice fire ar hotărî soarta. Constrângerea se loveşte de sufletele inflexibile, la fel cum se loveşte amnarul şi cremenea.» «Iar dragostea e scânteia ce sare din ele.» «Cine are nevoie de o dragoste ce-ar fi doar scânteie – o vezi, ţâşneşte, şi dispare.» «Trebuie să-mi găsesc fata aceea singură pe lume. Spunemi cum să fac, domnişoară Keeldar.» «Dă un anunţ; şi neapărat nu uita să adaugi, la calităţile cerute, că trebuie să fie o bună bucătăreasă.» «Trebuie s-o găsesc. Şi după ce o găsesc, mă însor cu ea.» «Dumneata, niciodată!» Şi în clipa aceea glasul îi căpătă un ton de deosebit dispreţ. Mi-a făcut plăcere: o scosesem din starea aceea meditativă în care o găsisem la început. Voiam s-o stârnesc şi mai mult. «De ce te îndoieşti?» «Dumneata – să te însori!» «Da – bineînţeles. Nimic mai evident decât să pot să mă însor şi am s-o şi fac.» «Tocmai contrariul sare în ochi, domnule Moore.» În starea aceasta sufletească, Shirley mă încânta; aroganţă dezlănţuită, pe jumătate jignitoare, trufie, furie, zeflemisire, toate se amestecau laolaltă în ochii ei mari şi frumoşi, care aveau în clipele acelea sclipirile ochilor de erete. «Fă-mi hatârul să-mi expui pricinile unei asemenea păreri, domnişoară Keeldar.» «Mă întreb cum vei izbuti dumneata să te însori?» «Am să aranjez totul cu uşurinţă şi repeziciune de îndată ce găsesc persoana potrivită.» «Acceptă celibatul (şi făcu din mână un gest ce ar fi putut lăsa să se creadă că îmi oferă ceva), socoteşte că asta îţi este soarta!» «Nu. N-ai cum să-mi dai ceva ce am dinainte. Celibatul lam avut vreme de treizeci de ani. Dacă doreşti cumva să-mi oferi un dar, un cadou de despărţire, o amintire, trebuie să găseşti altceva.» «Atunci, ceva şi mai rău!» «Cum? Şi ce anume?» Acum mă simţeam şi arătam plin de înflăcărare şi vorbeam cu patimă. Făcusem o prostie când îmi părăsisem, fie şi pentru un moment, unicul meu colac de salvare: calmul. Asta mă lipsise de un avantaj ce trecuse acum de partea ei. Firava scânteie de furie se preschimbase în sarcasm şi acum i se răsfrângea pe faţă în cutele unui zâmbet batjocoritor. «Ia o femeie care ţi-a făcut curte pentru a te mântui de nevinovăţie şi s-a repezit asupra dumitale pentru a-ţi cruţa scrupulele.» «Arată-mi de unde s-o iau.» «Orice văduvă planturoasă, care a mai avut până acum câţiva bărbaţi şi deci se pricepe la treburi dintr-astea.» «Dar să nu fie bogată. Ştiu bine ce înseamnă femeile bogate.» «Niciodată n-ai fi izbutit să culegi roadele grădinii cu poame de aur. Nu ai curaj să înfrunţi dragonul neadormit; nu eşti destul de iscusit ca să-l câştigi pe Atlas de partea dumitale.» «Pari furioasă şi arogantă.» «Şi dumneata cu mult mai arogant. Mândria cu care te făleşti nu-i decât o hidoasă falsificare a umilinţei.» «Nu sunt decât o persoană aflată în serviciul altora; ştiu unde mi-e locul.» «Iar eu sunt femeie; mi-l ştiu pe al meu.» «Sunt sărac; trebuie să fiu mândru.» «Trebuie şi eu să mă supun anumitor reguli şi am obligaţii la fel de stricte ca şi ale dumitale.» Ajunsesem la un punct critic, aşa că am tăcut şi ne-am uitat unul la altul. Simţeam că ea nu va merge mai departe. Dincolo de asta nu mai simţeam şi nu mai vedeam nimic. Îmi mai rămâneau la dispoziţie doar câteva clipe. Sfârşitul se apropia – îi auzeam goana – dar încă nu sosise; mă gândeam să tărăgănez, să aştept, să vorbesc, iar când aveam să simt imboldul, să acţionez. Niciodată nu mă grăbesc; niciodată în viaţa mea nu m-am grăbit. Oamenii grăbiţi beau nectarul vieţii când e fierbinte şi frige; eu îl sorb când e rece ca roua. Am continuat: «După câte s-ar părea, domnişoară Keeldar, şi dumneata ai tot atât de puţine şanse să te măriţi, ca şi mine. Ştiu că ai refuzat trei, ba nu, patru oferte ispititoare şi, cred, chiar o a cincea. L-ai respins pe Sir Philip Nunnely?» Am pus întrebarea direct şi pe neaşteptate. «Credeai că am să-l accept?» «Mă gândeam că ai putea.» «Te-aş putea întreba pe ce te întemeiezi?» «Potrivire de rang; vârstă; un fericit contrast de caractere, fiindcă el e blând şi îndatoritor; armonie în preferinţele intelectuale.» «Ce frază frumoasă! Dar s-o luăm cu de-amănuntul. Potrivire de rang. - Se află cu mult mai presus de mine. Fii bun şi compară căsuţa mea cu palatul lui; dealtminteri toţi cei din jurul lui mă dispreţuiesc. Potrivire de vârstă. - Ne-am născut în acelaşi an; prin urmare Sir Philip e încă un copil, pe câtă vreme eu sunt femeie în toată firea; deci, în realitate, cu zece ani mai în vârstă decât el. Fericit contrast de caractere. - El e blând şi îndatoritor. Eu – cum sunt? Spunemi, te rog.» «Ca o soră bună a isteţului, agerului şi crudului leopard cu pete.» «Iar dumneata ai vrea să mă uneşti cu un mieluşel - atunci când Mileniul încă se află la milioane de veacuri depărtare în faţa omenirii! Când este încă întocmai ca imaginea unui arhanghel dintr-al şaptelea cer şi căruia nu-i este sortit să coboare pe pământ! Barbar crunt! armonie în preferinţele intelectuale. El e îndrăgostit de poezie, iar eu nu pot s-o sufăr…» «Da? Asta-i o noutate.» «Pur şi simplu mă cutremur în prezenţa ritmului şi la auzul rimei ori de câte ori mă aflu la Priory sau vine Sir Philip la Fieldhead. Într-adevăr armonie! Când am însăilat eu vreodată sonete insipide ori am înşirat strofe fragile ca cioburile de sticlă? Şi când am lăsat eu vreodată să se creadă că aş, vedea în mărgeluşe de doi bani adevărate briliante?» «Dar ai putea să ai mulţumirea de a-i îndruma talentul către lucruri mai de valoare, de a-i rafina gusturile.» «Să-l conduc şi să-l rafinez! Să-l învăţ şi să-l dăscălesc! Să îndur şi să rabd! Uf! Bărbatul meu n-o să-mi ţină loc de prunc. N-am să stau să-i indic în fiecare zi lecţia şi să-l controlez dacă a învăţat-o, să-i dau acadele dacă e ascultător şi să-l mustru cu răbdare, cu chibzuinţă şi căldură dacă nu e cuminte. Dar unui preceptor îi stă bine să vorbească despre satisfacţiile profesoratului - îmi închipui că dumneata socoteşti asta drept cea mai aleasă îndeletnicire de pe lume. Eu nu cred aşa – nu-mi trebuie asemenea ocupaţie. Să-mi îndrum bărbatul! Nu. Am să stărui ca bărbatul să mă îndrume pe mine, iar altminteri să ne despărţim.» «Martor mi-e Dumnezeu că ai avea nevoie!» «Ce vrei să spui cu asta, domnule Moore?» «Exact ce am spus. E neapărată nevoie să fii îndrumată.» «Dacă ai fi femeie l-ai instrui pe Monsieur, votre mari în chip încântător. Şi chiar ţi s-ar potrivi: instruirea altora e vocaţia dumitale.» «Aş putea să întreb dacă, în pornirea asta de dreptate şi blândeţe, ai avea intenţia să mă iei în derâdere pentru faptul că sunt preceptor?» «Da – şi cât mai usturător. Şi pentru orice altceva ţi-ar plăcea – pentru orice cusur de care eşti în chip dureros conştient.» «Pentru că sunt sărac, de pildă?» «Bineînţeles; asta are să te doară. Suferi din pricină că eşti sărac şi mereu te gândeşti la lucrul acesta.» «Şi pentru că n-aş putea oferi femeii care mi-ar stăpâni inima nimic altceva în afară de persoana mea lipsită de orice frumuseţe?» «Exact. Obişnuieşti să spui întruna că ai fi un om urât. Eşti foarte sensibil când e vorba de trăsăturile chipului dumitale, fiindcă nu sunt chiar după asemănarea lui Apollo. Le vorbeşti de rău mai stăruitor decât ar fi nevoie, cu nădejdea vagă de a găsi pe cineva dispus să spună un cuvânt în favoarea lor – ceea ce n-are să se întâmple. Chipul dumitale nu e ceva de care să poţi fi mândru, asta e sigur – nu-i înzestrat cu nicio trăsătură drăguţă, cu nicio nuanţă plăcută.» «Compară-l cu al dumitale.» «Parcă ar fi al unui zeu egiptean – un cap mare, cioplit în piatră şi îngropat în nisip – dar mai bine să nu-l compar cu ceva atât de grandios: seamănă cu al lui Tartar. Eşti văr cu buldogul meu; cred că semeni cu el în cea mai mare măsură în care un om poate să semene cu un câine.» «Tartar e însoţitorul dumitale îndrăgit. Vara, când te scoli devreme şi pleci să alergi peste pajişti ca să-ţi uzi picioarele cu rouă şi să laşi adierile vântului să-ţi răcorească obrajii şi să-ţi răvăşească părul, întotdeauna îl chemi şi pe el să te urmeze; uneori îl chemi fluierându-l, aşa cum ai învăţat de la mine. În singurătatea pădurilor ce-ţi aparţin, când crezi că nimeni în afară de Tartar nu te poate auzi, fluieri chiar acele melodii pe care ai învăţat să le reproduci de pe buzele mele, sau cânţi chiar acele cântece pe care le-ai învăţat după ureche ascultând glasul meu. Nu întreb de unde izvorăsc simţămintele ce se revarsă în aceste cântece, fiindcă ştiu că din inima dumitale izvorăsc, domnişoară Keeldar. În serile de iarnă, Tartar îţi stă întins la picioare; îi îngădui să-şi aşeze capul în poala-ţi parfumată; îl laşi să-şi afle culcuş pe poalele veşmintelor dumitale de saten; părul lui aspru s-a obişnuit cu atingerea mâinilor dumitale. Şi te-am văzut o dată sărutându-l pe acea pată albă ca zăpada aşezată ca o stea pe fruntea lui largă. E primejdios să spui că semăn cu Tartar: m-ar putea îndemna să mă gândesc la pretenţia de a fi tratat asemeni lui Tartar.» «E posibil, sir, să obţii toate astea de la fata fără un ban, fără prieteni şi fără nimeni pe lume – când o s-o găseşti.» «O! dacă aş putea s-o aflu întocmai aşa cum o am în închipuire! — o fată pe care mai întâi s-o îmblânzesc, iar după aceea s-o învăţ; întâi s-o supun, şi pe urmă s-o dezmierd; să smulg acea nefericită făptură din ghearele sărăciei; să-mi înstăpânesc puterea asupra ei, iar după aceea să mă arăt îngăduitor faţă de toanele de nimeni înrâurite şi niciodată până atunci îngăduite; s-o văd pe rând furioasă şi supusă, cam de douăsprezece ori în douăzeci şi patru de ore; şi poate că, în cele din urmă, după ce instruirea s-a încheiat cu bine, să admir în ea pe mama desăvârşită şi răbdătoare a vreo doisprezece copii şi care numai din când în când îl mai urechează cu dragoste pe Louis cel mic în chip de dobândă plătită pentru marea datorie pe care ea o are faţă de tatăl lui. O! (am continuat) fata mea, care n-are pe nimeni pe lume, mi-ar da multe sărutări; seara ar sta în prag şi mi-ar aştepta întoarcerea acasă; ar alerga în braţele mele; şi mi-ar păstra căminul tot pe atât de luminos pe cât de primitor. Binecuvânteze-mi Dumnezeu acest gând alinător! Trebuie s-o găsesc.» Din ochi îi ţâşniră priviri arzătoare şi buzele i se deschiseră; dar le închise şi se răsuci năvalnic pe călcâie. «Spune-mi, spune-mi unde se află, domnişoară Keeldar!» Încă o răsucire – era toată numai semeţie, văpaie şi încordare. «Trebuie să ştiu. Poţi să-mi spui. Ai să-mi spui.» «Niciodată.» Se răsuci din nou, hotărâtă să mă părăsească. O puteam acum lăsa să se despartă de mine aşa cum se despărţise totdeauna? Nu; mersesem prea departe ca să nu duc lucrurile până la capăt. Ajunsesem prea aproape de scop, ca să nu-l ating pe deplin. Toate stavilele îndoielii, toate mofturile nehotărârii trebuiau de îndată înlăturate şi adevărul adevărat trebuia stabilit. Trebuia să-şi ia asupra ei partea care îi revenea şi să-mi spună care era. Eu trebuia sămi iau partea mea şi să mă identific cu ea. «Numai o clipă, doamnă, spusei lăsând mâna să zăbovească pe clanţa uşii, înainte de a o deschide. În dimineaţa asta am avut o lungă convorbire, dar ultimul cuvânt nu a fost încă rostit: dumneata se cuvine să-l spui…» «Pot să trec?» «Nu. Stau de strajă la uşă. Aproape că aş fi în stare să-mi iau viaţa decât să te las să mă părăseşti acum, fără să rosteşti cuvântul pe care îl cer.» «Ce cuvânt îndrăzneşti să aştepţi de la mine?» «Ceea ce ard de nerăbdare şi mor aşteptând să aud; ceea ce trebuie să aud şi voi auzi; ceea ce acum nu îndrăzneşti să ascunzi.» «Domnule Moore, nu ştiu deloc ce vrei să spui; parcă nici n-ai mai fi dumneata însuţi.» Cred într-adevăr că nu mai semănăm cu mine însumi, fiindcă o speriasem; şi îmi dădeam seama că aşa era bine; ca să poată fi supusă, trebuia speriată. «Ba ştii ce vreau să spun, şi pentru prima oară stau înaintea dumitale eu însumi. L-am azvârlit deoparte pe preceptor şi te rog îngăduie-mi să-ţi înfăţişez omul; dar să nu uiţi că e un gentleman.» Tremura. Puse mâna pe mâna mea ca şi cum ar fi vrut s-o îndepărteze de pe clanţă; cu acelaşi succes ar fi putut încerca, cu puterile ei firave, să desfacă două metale sudate. Îşi dădu seama că n-are niciun rost, şi renunţă; şi din nou începu să tremure. N-aş putea să explic ce schimbare se petrecuse în mine; dar din tulburarea ei se scurse în mine o nouă stare sufletească. Nu mă mai simţeam nici strivit şi nici îmbărbătat de pământurile şi aurul ei; nu mă gândeam la ele şi nu mă interesau; nu însemnau nimic: erau gunoaie oare n-aveau cum să mă descurajeze. N-o mai vedeam decât pe ea, făptura-i tânără şi frumoasă; graţia, splendoarea, gingăşia ei feciorelnică. Şi rostii: «Eleva mea». «Profesorul meu», veni răspunsul abia auzit. «Am ceva să-ţi spun.» Apoi aşteptă, cu frumosul ei cap aplecat şi buclele revărsate în jos. «Am să-ţi spun că vreme de patru ani ai crescut în inima preceptorului dumitale, iar acum ai prins acolo rădăcini puternice. Trebuie să mărturisesc deschis că m-ai vrăjit, în ciuda judecăţii şi a experienţei, în ciuda deosebirilor de rang şi avere; în asemenea chip te-ai înfăţişat, ai vorbit, şi te-ai mişcat; în asemenea chip mi-ai arătat cusururile şi virtuţile dumitale – frumuseţile mai degrabă; sunt departe de a fi atât de rigide ca virtuţile - încât te iubesc – te iubesc cu întreagami viaţă şi cu toate puterile mele. Acum totul e dat pe faţă.» Se trudi să spună ceva, dar nu găsi niciun cuvânt; încercă să se liniştească, dar în zadar. Şi iarăşi i-am spus cu înflăcărare cât de mult o iubesc. «Da, domnule Moore, şi ce-i cu asta?» fu răspunsul pe care îl primii, rostit pe un ton ce-ar fi putut fi luat drept arţăgos, dacă n-ar fi fost şovăitor. «N-ai nimic să-mi spui? Nu mă iubeşti?» «Puţin de tot.» «Nu trebuie să mă chinuieşti; în clipa de faţă nici măcar de glumă nu-mi arde.» «Nu vreau să glumesc; vreau să plec.» «Mă mir că ai curajul să vorbeşti despre plecare în clipa de faţă. Să pleci! Cum? Cu inima mea în pumn, ca să te duci, so aşezi pe masa dumitale de toaletă şi să-ţi înfigi acele în ea? Nu te mişti de lângă mine; nu te vei îndepărta de mine până ce nu îmi laşi un ostatic - zălog pentru zălog – inima dumitale în schimbul inimii mele.» «Obiectul pe care îl vrei e rătăcit – pierdut încă de mai multă vreme. Lasă-mă să mă duc să-l caut.» «Mărturiseşte că se află acolo unde sunt de multe ori şi cheile dumitale – adică la mine.» «Ar trebui să ştii. Şi cheile mele unde sunt, domnule Moore? Îţi spun cinstit şi deschis că din nou le-am rătăcit. Iar doamna Gill vrea nişte bani, şi eu nu am nimic în afară de moneda asta de şase pence.» Scoase din buzunarul şorţului moneda şi o ţinu în palmă. Aş fi putut lua lucrurile în glumă, dar n-ar fi folosit la nimic; era o încercare pe viaţă şi pe moarte. Punând numaidecât stăpânire pe monedă şi pe mâna care o ţinea, am întrebat: «Va trebui să mor fără dumneata, ori să trăiesc numai de dragul dumitale?» «Fă cum îţi place; departe de mine gândul de a-ţi impune alegerea.» «Ai să-mi spui cu propria dumitale gură dacă mă sorteşti exilului, ori îmi deschizi zările speranţei.» «Du-te. Pot îndura să fiu părăsită.» «Poate că şi eu pot îndura despărţirea de dumneata. Dar răspunde-mi, Shirley, eleva mea, stăpânitoarea mea - răspunde-mi.» «Mori fără mine – dacă vrei. Trăieşte de dragul meu – dacă îndrăzneşti.» «Nu mi-e frică de dumneata, leopardul meu: am îndrăzneala să trăiesc pentru şi alături de dumneata, din ceasul acesta şi până în clipa morţii. Şi-acum, în sfârşit, team câştigat: eşti a mea. Niciodată nu te voi mai lăsa să pleci. Oriunde fi-va să-mi fie căminul, mi-am ales-o pe aceea care îmi va sta alături. De voi rămâne în Anglia, în Anglia ai să trăieşti; dacă voi străbate Atlanticul, alături de mine ai să-l străbaţi. Vieţile ne sunt contopite, destinele înlănţuite.» «Adică suntem egali, sir? Până la urmă am ajuns totuşi să fim egali?» «Eşti mai tânără, mai gingaşă, mai firavă, mai neştiutoare decât mine.» «Ai să fii bun cu mine şi niciodată n-ai să mă tiranizezi?» «Lasă-mă puţin să respir, mă copleşeşti. Acum, nu trebuie să zâmbeşti. Lumea se clatină şi se învârteşte în jurul meu. Soarele mi se arată ca o flacără purpurie şi ameţitoare, cerul parcă ar fi un vârtej violet care se roteşte pe deasupra mea.» Sunt un om tare, dar în vreme ce rosteam cuvintele acestea mă clătinam pe picioare. Întreg universul apăruse într-o lumină mai vie; culorile erau mai aprinse, mişcările mai iuţi, viaţa însăşi mult mai intensă. O clipă aproape că nici n-am văzut-o pe Shirley; dar îi auzeam glasul - nespus de dulce. Niciodată n-ar fi în stare să-şi folosească vreunul dintre farmecele ei pentru a-şi exprima compătimirea; probabil că nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în sufletul meu. «Ai spus că sunt leopard, dar să nu uiţi că leoparzii nu pot fi dresaţi.» «Dresată sau feroce, sălbatică ori supusă – eşti a mea» «Mă bucur că îmi cunosc dresorul şi că sunt obişnuită cu el. Numai glasului său îi voi da ascultare; doar mâna lui are să mă conducă; şi doar la picioarele lui o să-mi aflu odihnă.» Am dus-o îndărăt către jilţul în care şezuse şi m-am aşezat şi eu alături. Voiam s-o mai aud iarăşi vorbind! mi-era cu neputinţă să mă satur de glasul şi de cuvintele ei. «Cât de mult mă iubeşti?» am întrebat-o. «O! Asta ştii. Nu vreau să te răsfăţ. Nu vreau să te măgulesc.» «Nu ştiu nici jumătate din cât aş vrea şi inima-mi jinduieşte după hrană. Dacă ai şti cât de înfometată şi lacomă e, te-ai grăbi s-o îndestulezi cu câteva cuvinte.» «Sărmane Tartar! spuse atingându-mi şi apoi mângâindumi mâna. Sărmane prieten şi tovarăş credincios, dragostea şi slăbiciunea bietei Shirley – aşază-te!» «N-am să stau până ce nu-mi astâmperi foamea cu o vorbă dulce. « Şi în sfârşit mi-a dăruit-o. «Dragul meu Louis, să-mi păstrezi credinţă – să nu mă părăseşti niciodată. Nu mai cer nimic de la viaţă, dacă mi-e dat s-o petrec alături de tine.» «Mai spune-mi.» Şi-atunci porni pe-o altă cale: nu stătea în firea ei să ofere de două ori acelaşi fel de bucate. Înălţă capul şi zise: «Sir, îţi asumi mari riscuri dacă mai rosteşti vreodată asemenea dezgustătoare cuvinte cum ar fi bani, ori sărăcie, ori inegalitate. Ar fi cumplit de primejdios să mă chinuieşti cu aceste scrupule înnebunitoare. Şi să te mai prind c-o mai faci vreodată!» Îmi ardeau obrajii. Încă o dată am dorit din suflet ca eu să nu fi fost atât de sărac sau ea să nu fi fost atât de bogată. A băgat de seamă chinul în care mă zbătusem o clipă; şiatunci, într-adevăr, m-a mângâiat. Am trăit extazul amestecat cu tortura. «Domnule Moore, îmi spuse uitându-se la mine cu chipul luminat de o expresie blândă, sinceră şi serioasă, învaţă-mă şi ajută-mă să fiu bună. Nu te rog să-mi iei de pe umeri toate grijile şi îndatoririle legate de avuţia pe care o am; dar te rog să împărţi cu mine povara şi să-mi arăţi cum să fac ca să duc cât mai bine partea mea. Ai o minte echilibrată; o inimă duioasă; ai principii sănătoase. Ştiu că eşti înţelept; simt că eşti plin de bunăvoinţă; cred că eşti foarte conştiincios. Să-mi fii tovarăş de-a lungul vieţii, să-mi fii călăuză în cele ce-mi sunt necunoscute, să-mi fii stăpân şi să mă îndrepţi când greşesc, să-mi fii prieten întotdeauna.» «Am să fiu – aşa să-mi ajute Dumnezeu!»   Ai aici din nou, cititorule, un fragment din caietul de însemnări; dacă îţi place – citeşte-l; dacă nu - treci peste el;   „Familia Sympson a plecat; dar nu înainte de a fi aflat şi de a fi avut loc unele explicaţii. Felul meu de a mă purta sau înfăţişarea mea trebuie să fi lăsat să se întrevadă ceva: eram liniştit, dar uneori uitam să fiu îndeajuns de atent. Stăteam în casă mai mult decât de obicei; nu puteam îndura să fiu departe de Shirley; mă întorceam acolo unde se afla şi mă încălzeam la prezenţa ei cum se încălzea Tartar la soare. Dacă pleca din salonul lambrisat, în mod instinctiv mă ridicam şi plecam şi eu. Nu numai o singură dată m-a certat, din pricina asta; o făceam cu speranţa vagă şi naivă de a prinde prilejul să schimb cu ea o vorbă în hol sau altundeva. Ieri, către înserat, am stat numai eu cu ea vreme de cinci minute lângă căminul din hol; eram alături; mă înţepa cu tot felul de ironii, iar eu mă desfătam auzindu-i glasul; domnişoarele Sympson au trecut pe acolo şi s-au uitat la noi; nu ne-am îndepărtat unul de altul. Nu peste mult timp au trecut din nou, şi iar s-au uitat. A venit doamna Sympson; nici nu ne-am clintit; pe urmă domnul Sympson a deschis uşa sufrageriei, şi atunci Shirley l-a răsplătit din plin pentru privirile lui de iscoadă uitându-se la el cu dispreţ şi scuturându-şi pletele. Privise la unchiul ei într-un chip care îl şi lămurea, îl şi sfida; îi spunea limpede: «Îmi place tovărăşia domnului Moore şi te desfid să găseşti vreo greşeală în preferinţele mele». Am întrebat-o: «Ai de gând să-l faci să înţeleagă cum stau lucrurile?» «Da, mi-a răspuns. Dar las totul să se desfăşoare la voia întâmplării. Are să urmeze o scenă. Nici n-o aştept cu nerăbdare, nici nu mă tem de ea – atâta doar că vreau să fii de faţă. Fiindcă m-am săturat până peste cap să-i ţin mereu piept singură. Mă îngrozeşte gândul că am să-l văd din nou furios; în astfel de împrejurări leapădă toate manierele distinse şi măştile convenţionale, iar făptura omenească astfel dezgolită se arată a fi ceva căruia tu i-ai spune commun, plat, bas – vilain et un peu méchant. Ideile lui nu sunt curate, domnule Moore, şi ar avea nevoie să fie frecate zdravăn cu săpun lichid şi argilă pentru înlăturat grăsimea. După câte cred eu, dacă ar izbuti să-şi vâre imaginaţia alături de celelalte lucruri din albia de rufe a doamnei Gill şi ar lăsa-o s-o pună la fiert în cazan, cu apă de ploaie şi praf de înălbit (sper că mă socoteşti o spălătoreasă destul de pricepută) – asta i-ar fi de un folos inimaginabil.» Azi de dimineaţă mi s-a părut c-o aud coborând puţin mai devreme decât de obicei şi bineînţeles că numaidecât am fost şi eu jos. Nu mă înşelasem: am găsit-o trebăluind de zor în salonaşul unde se servea micul dejun şi unde fata pusese masa şi ştergea praful. Se sculase mai din timp ca să termine un mic lucru de mână pe care îl pregătise pentru Henry ca amintire. Am fost întâmpinat cu răceală, dar până la plecarea fetei m-am împăcat cu situaţia, mi-am luat cartea şi foarte liniştit m-am aşezat lângă fereastră. Chiar şi după ce am rămas singuri nu m-am gândit s-o împiedic de la treabă; faptul că puteam s-o văd era o fericire, şi încă o fericire potrivită pentru cele dintâi ceasuri ale dimineţii – senină, neîmplinită, dar pe cale de împlinire. Ştiam că dacă aş fi stăruit, aş fi fost pus la punct. «Pentru admiratori nu sunt acasă», stătea scris pe fruntea ei; aşa că am continuat să citesc aruncându-i din când în când câte o privire furişă, admirându-i înfăţişarea blândă şi sinceră, iar ea îşi dădea seama că nu vreau s-o tulbur şi se bucura de gingăşia acelor clipe. Distanţa dintre noi se scurta şi bruma aceea subţire se topea pe nesimţite; peste mai puţin de un ceas şedeam alături de ea şi o priveam cum coase, culegând zâmbetele dulci şi cuvintele drăgăstoase ce se scurgeau pentru mine în şuvoi necurmat. Şedeam aşa cum aveam dreptul să stăm, unul alături de celălalt şi îmi sprijinisem braţul pe fotoliul ei; mă aflam destul de aproape ca să-i pot număra împunsăturile şi să văd limpede urechea acului. Şi deodată se deschise uşa. Dacă în clipa aceea m-aş fi depărtat brusc, sunt convins că Shirley m-ar fi dispreţuit, dar mulţumită calmului meu înnăscut rareori tresar. Când mă simt în largul meu, bien, tihnit, nu-i uşor să mă urneşti din loc; şi mă simţeam bien – très bien – deci eram de neclintit; nici măcar un muşchi nu mi s-a mişcat. Aproape ca nici nu m-am uitat înspre uşă. «Bună dimineaţa, unchiule», rosti Shirley, adresându-se personajului în cauză, care se oprise încremenit în prag. «Domnişoară Keeldar, eşti de mult aici, jos, şi singură cu domnul Moore?» «Da, de foarte multă vreme. Amândoi am coborât foarte de dimineaţă: abia se făcuse lumină.» «Purtarea asta e nepotrivită…» «A fost la început, când eram cam rea şi nepoliticoasă; dar o să-ţi dai seama că ne-am împrietenit.» «Îmi dau seama de mai mult decât ai dori tu.» «Nicidecum, sir, i-am răspuns eu, fiindcă nu avem nimic de ascuns. Îngăduiţi-mi să vă anunţ că orice observaţie aţi avea de făcut de acum încolo mi-o puteţi adresa la fel de bine şi mie. Începând din clipa de faţă voi sta între domnişoara Keeldar şi toate neplăcerile ce i s-ar putea ivi.» «Dumneata! Ce ai dumneata de-a face cu domnişoara Keeldar?» «S-o ocrotesc, să-i stau de strajă, şi s-o slujesc.» «Dumneata, sir? Dumneata… preceptorul?» «Niciun cuvânt jignitor, sir, interveni Shirley. Nici o singură silabă nerespectuoasă faţă de domnul Moore - în casa asta.» «Ţii cu el?» «Cu el? Da, sigur!» Se întoarse către mine cu o mişcare bruscă, drăgăstoasă, pe care o întâmpinai cuprinzând-o cu braţul. Amândoi ne-am ridicat în picioare. «’Nezeule sfinte!» fu strigătul pornit dinspre halatul care tremura în cadrul uşii. ’Nezeu, bănuiesc, trebuie să fi fost porecla dată larilor domnului Sympson, fiindcă de câte ori se afla la ananghie pe acest idol îl invoca. «Vino înăuntru, unchiule: ai să auzi toată povestea. Spunei totul, Louis.» «Îl desfid să vorbească. Cerşetorul! Tâlharul! Ipocritul neruşinat! Sluga asta josnică, intrigantă şi infamă! Cară-te de lângă nepoata mea, sir! Las-o să plece!» Shirley se agăţă de mine cu putere şi spuse: «Stau lângă viitorul meu soţ. Să văd: cine îndrăzneşte să se atingă de el sau de mine?» «Soţul ei!» Ridică braţele înspre tavan şi se prăbuşi pe un scaun. «Cu câtăva vreme în urmă doreai foarte mult să afli cu cine aveam de gând să mă mărit; pe atunci intenţiile mele erau limpezi, dar nu îndeajuns de coapte pentru a fi date pe faţă. Acum sunt coapte, rumenite de soare, întru totul împlinite. Şi uite-le rodul cel mai de preţ – uite-l pe Louis Moore!» «Nu (în culmea furiei), n-ai să te măriţi cu el - n-are să se însoare cu tine!» «Mi-aş pierde viaţa în clipa când m-aş gândi să mă mărit cu altcineva. Mi-aş pierde viaţa dacă aş rămâne fără el.»  Domnul Sympson a izbucnit într-un potop de cuvinte care niciodată nu vor murdări pagina de faţă. Shirley păli ca o moartă; începu să tremure din tot trupul şi nu se mai putu ţine pe picioare. Am întins-o pe sofa şi mam uitat la ea ca să mă conving că nu leşinase, convingere pe care mi-a oferit-o printr-un zâmbet dumnezeiesc; am sărutato, iar după aceea, chiar dacă mi-ar fi viaţa în joc, tot n-aş fi în stare să povestesc în mod coerent ce s-a petrecut în următoarele cinci minute. Mai târziu, printre lacrimi, râsete sau tremurând, Shirley mi-a spus că am devenit înspăimântător şi am căzut cu totul pradă Diavolului; că am lăsat-o pe sofa şi am făcut un salt de-a curmezişul camerei, că domnul Sympson a dispărut din încăpere ca pornit din puşcă, iar eu am dispărut pe urmele lui şi că a auzit-o pe doamna Gill ţipând. Când mi-am revenit în simţiri, doamna Gill încă mai ţipa. Mă aflam atunci în altă încăpere – cred că în salonul lambrisat; îi aveam pe domnul Sympson dinaintea mea, prăbuşit într-un fotoliu, şi mâna îmi era încleştată de cravata lui. Ochii i se rostogoleau în cap – fiindcă îl strângeam de gât, cred; menajera se afla alături şi-şi frângea mâinile, implorându-mă să mă opresc; m-am oprit chiar în clipa aceea, şi dintr-o dată m-am simţit calm ca de piatră. Dar iam spus doamnei Gill să trimită numaidecât după trăsura de la Casa roşie, şi l-am informat pe domnul Sympson că trebuie să plece de la Fieldhead în clipa când va trage la scară. Deşi spaima aproape îl scosese din minţi, declară că n-are să plece. Atunci am repetat ordinul dat mai înainte şi am adăugat porunca de a se trimite după cineva de la poliţie. I-am spus: «Ai să pleci – de voie sau de nevoie!» Ameninţă cu darea în judecată, dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai dominasem o dată – nu chiar cu aceeaşi tărie ca de data asta, dar cu toată severitatea. Întâmplarea avusese loc într-o noapte când hoţii încercaseră să pătrundă la Sympson Grove şi când în jalnica lui laşitate alarmase zadarnic toată casa, fără să schiţeze vreun gest de apărare. Mă văzusem obligat să-i protejez familia şi casa, stăpânindu-l pe el, şi izbutisem. De data asta am stat lângă el până a sosit trăsura; l-am condus până la ea, fără să aud bombănelile lui neîntrerupte. Era cu totul uluit, şi în culmea furiei; ar fi fost gata să-mi opună rezistenţă, dar nu ştia cum; şi-a chemat nevasta şi fetele să plece cu el. I-am spus că aveau să-l urmeze de îndată ce izbuteau să-şi termine pregătirile. Furia, fierberea, revolta ce se vădeau în comportarea lui erau de nedescris, dar toată furia asta rămânea incapabilă de a trece la fapte. Tratat cum se cuvine, acest om poate fi oricând redus la neputinţă. Ştiu bine că n-are să ceară sprijinul legii împotriva mea; ştiu că soţia lui, pe care o tiranizează când e vorba de fleacuri, este cea care îl dirijează în chestiunile importante. Încă de multă vreme i-am câştigat pentru vecie recunoştinţa maternă prin devotamentul arătat fiului ei; de câteva ori, când a fost bolnav, eu l-am îngrijit pe Henry – mai bine, spunea doamna Sympson, decât l-ar fi putut îngriji orice femeie; asta n-are s-o uite niciodată. Şi ea şi fetele s-au despărţit astăzi de mine cu mânie şi groază mută – dar de respectat, mă respectă. Cu toate că şi-a întors capul în partea cealaltă, am văzut cum i s-au umplut ochii de lacrimi când Henry s-a agăţat de gâtul meu în clipa în care l-am urcat în trăsură şi l-am aşezat lângă dânsa şi apoi i-am potrivit păturile ca să-i fie cald. Cu atât mai înverşunată se va dovedi în apărarea cauzei mele, cu cât ştie că m-a lăsat furios. Şi asta mă bucură; nu pentru mine, ci pentru viaţa şi idolul meu – Shirley.“   O săptămână mai târziu, scrie din nou:   „Acum mă aflu la Stilbro’: m-am instalat temporar la un prieten – un avocat – pe care am posibilitatea să-l ajut la treburile lui. În fiecare zi mă duc călare la Fieldhead. Oare câtă vreme are să mai treacă până ce voi putea spune că locul acela este casa mea şi stăpâna lui îmi aparţine? Nu sunt în apele mele – nu pot fii liniştit; prea doresc mult ce nu am încă, iar asta uneori devine tortură. Dacă ar vedea-o cineva acum, ar crede că niciodată nu şi-a aşezat obrazul pe umărul meu şi nu s-a prins de gâtul meu cu dragoste şi încredere. Mă simt nesigur; mă face să fiu nenorocit. Când o vizitez, mă ocoleşte; se retrage unde nu o pot ajunge. Odată, de curând, i-am înălţat chipul, hotărât să mă uit cu luareaminte în ochii ei adânci şi întunecaţi; e greu de descris ce am văzut acolo! Panteră! - frumuseţe sălbatică! - fire vicleană, neîmblânzită şi neasemuită! Îşi roade lanţurile; parcă văd dinţii albi înverşunându-se împotriva oţelului! Adesea visează pădurile-i stăpânite de sălbăticie şi tânjeşte după libertatea fără oprelişti. Parcă aş dori să apară încă o dată Sympson ca s-o silească să-şi înlănţuie braţele în jurul meu. Aş vrea să existe primejdia să mă piardă, aşa cum există riscul ca eu să o pierd pe ea. Nu; de pierdere definitivă nu mi-e teamă; dar o aşteptare prea îndelungată… Acum e noapte – miezul nopţii. După-amiaza şi seara leam petrecut la Fieldhead. Cu câteva ceasuri în urmă a trecut pe lângă mine coborând către hol pe scara de stejar; nu ştia că stăteam în obscuritate, la fereastra de lângă scări, şi priveam strălucirea îngheţată a stelelor. Cât de aproape de balustradă luneca în josul scării! Cât de sfios luceau ochii ei mari când se uita spre mine! Cât de evanescentă, fugară şi schimbătoare părea – firavă şi transparentă ca aurora boreală! Am urmat-o în salon; doamna Pryor şi domnişoara Helstone se aflau amândouă acolo; le chemase Shirley, ca săi ţină de urât o vreme. În rochia albă de seară, cu părul lung curgându-i pe umeri bogat şi ondulat, cu pasu-i uşor, cu ochii plini de noapte şi fulgere, arăta m-am gândit atunci – ca un spirit, ceva alcătuit dintr-o substanţă unică – copil al unui zefir şi al unei flăcări - fiică a unei raze de soare şi a unui strop de ploaie - un lucru ce nu putea fi niciodată oprit, subjugat, ţintuit locului. Aş fi vrut să mă pot stăpâni şi să no urmăresc cu privirea în vreme ce se mişca de colo până colo, dar îmi era cu neputinţă. M-am străduit din răsputeri să discut cu celelalte doamne, dar şi atunci mă uitam la ea. Era foarte tăcută; cred că nu mi-a adresat niciun cuvânt - nici măcar atunci când mi-a servit ceaiul. Întâmplându-se să fie chemată afară, pentru un minut, de doamna Gill, am trecut în holul luminat de lună, cu gândul de a-i smulge un cuvânt măcar atunci când avea să se întoarcă; până şi asta am făcut-o. «Domnişoară Keeldar, stai numai o clipă!» i-am spus. «De ce? E prea frig în hol.» «Pentru mine nu e prea frig; dacă o să stai lângă mine, nici pentru tine n-are să fie frig.» «Dar tremur.» «De teamă, cred. Ce te face să-ţi fie teamă de mine? Eşti rece şi distantă; de ce?» «E firesc să-mi fie teamă dacă mă întâlnesc la lumina lunii cu ceva ce pare un spiriduş negru şi mare.» «Nu, nu pleca! Rămâi puţin cu mine, să schimbăm în linişte câteva cuvinte. Sunt trei zile de când n-am mai stat singuri de vorbă; atitudinile de felul acesta sunt o adevărată cruzime.». «Nu doresc deloc să fiu crudă», îmi răspunse cu destulă blândeţe. Şi, într-adevăr, se vădea blândeţe în întreaga-i purtare – pe chip, în glas; dar exista şi reţinere şi o atmosferă de efemer, de neconsistent şi intangibil. «Fără îndoială că mă faci să sufăr, i-am spus. E-abia o săptămână de când m-ai numit viitorul tău bărbat şi te-ai purtat cu mine ca atare; acum am ajuns din nou să fiu pentru tine un preceptor; mi se vorbeşte cu domnul Moore şi cu sir; buzele tale au uitat să mai rostească numele Louis.» «Nu, Louis, nu; e un nume plăcut, diafan; nu-i uşor de uitat.» «Atunci fii prietenoasă cu Louis, apropie-te de el - lasă-l să se apropie.» «Sunt prietenoasă», îmi răspunse plutind departe, ca o umbră albă. «Glasul ţi-e foarte dulce şi foarte firav, spusei atunci înaintând pe încetul. Pari potolită, dar încă speriată.» «Nu. Sunt cu desăvârşire calmă şi nu mă tem de nimic», încercă ea să mă asigure. «De nimic în afară de cel care te adoră.» Am îngenuncheat la picioarele ei. «Doar vezi că mă aflu într-o lume nouă, domnule Moore. Nu mă mai cunosc pe mine însămi – nu te cunosc pe dumneata. Dar ridică-te; când te porţi aşa mă tulburi şi mă nelinişteşti.» Am ascultat-o; nici n-ar fi fost potrivit să rămân multă vreme în poziţia aceea. Căutam să-i dovedesc seninătate şi încredere şi nu m-am străduit în zadar; şi-a recăpătat voioşia şi din nou s-a lipit de mine. l-am spus: «Uite, Shirley, nu e greu să-ţi dai seama că sunt departe de a fi fericit în situaţia mea nesigură şi nelămurită.» «Ba da, ba da. Eşti fericit! strigă cu grabă. Nici nu ştii cât de fericit eşti! Orice schimbare n-ar putea fi decât spre mai rău!» «Fericit sau nu, nu mai pot îndura să continui aşa încă multă vreme. Eşti prea generoasă ca să-mi ceri asemenea lucru.» «Fii înţelegător, Louis – ai răbdare! Îmi placi atât de mult fiindcă ştii să ai răbdare.» «Atunci să nu mă mai placi – iubeşte-mă în schimb stabileşte ziua cununiei. Gândeşte-te bine în noaptea asta, şi pe urmă hotărăşte.» Rosti cu glas stins un fel de murmur, nearticulat dar expresiv totuşi; apoi ţâşni, sau se topi din braţele mele - şi atunci am pierdut-o.“  

CAPITOLUL XII   Shirley şi Caroline   Shirley fusese sinceră atunci când spusese că s-ar bucura de tovărăşia Carolinei, dovedind aceasta prin desele încercări de a o obţine; şi într-adevăr, dacă n-ar fi stăruit, nici n-ar fi obţinut-o, fiindcă domnişoara Helstone lega tare greu noi prietenii. Ideea că oamenii n-aveau nevoie de prezenţa ei, că ea n-avea cum să-i intereseze, o făcea să fie întotdeauna reţinută; iar o făptură strălucitoare, fericită şi tânără, aşa cum se arăta moştenitoarea de la Fieldhead, i se părea mult prea neinteresată de o tovărăşie atât de banală ca a ei, pentru a o putea socoti în vreun fel binevenită. Shirley putea să fie strălucitoare şi, de asemenea, probabil fericită, dar nimeni nu e indiferent în ce priveşte o tovărăşie plăcută; deşi în răstimp cam de o lună cunoscuse cele mai multe familii din împrejurimi şi se afla în relaţii bune şi amabile cu toate domnişoarele Sykes, cu toate domnişoarele Pearson şi cu cele două neasemuite domnişoare Wynne de la Walden Hall, s-ar fi părut totuşi că pe niciuna dintre ele nu o găsea foarte plăcută; nu fraterniza cu niciuna dintre ele, ca să folosim propriile ei cuvinte. Dacă ar fi avut norocul să fie într-adevăr Shirley Keeldar, Esq., stăpân al conacului de la Briarfield, nu s-ar fi putut găsi nici o singură frumuseţe la această parohie şi în cele două învecinate pe care să se simtă îndemnat a-i propune să devină doamna Keeldar, stăpână a conacului. Mărturisirea asta o făcu doamnei Pryor, care o primi cu linişte deplină, aşa cum proceda îndeobşte cu declaraţiile întâmplătoare ale fostei sale eleve, spunându-i: — Draga mea, nu îngădui ca obiceiul acesta de a te referi mereu la tine ca la un gentleman să prindă rădăcini; e un obicei straniu. Dacă te aude vorbind aşa, cineva care nu te cunoaşte ar putea crede că vrei neapărat că-ţi impui purtări de bărbat. Shirley nu lua niciodată în derâdere vorbele fostei sale guvernante; pentru ea până şi măruntele formalisme şi ciudăţenii nevinovate ale doamnei rămâneau demne de respect. Dacă ar fi făcut altfel, s-ar fi dovedit numaidecât o fire slabă, fiindcă numai cei slabi de fire se răzvrătesc înţelepciunii aşezate; aşa că primi dojana în tăcere. Şedea cuminte lângă fereastră şi se uita la cedrul de pe pajişte, urmărind o păsărică cuibărită pe o ramură de la poalele lui. Începu imediat să ciripească înspre păsărică şi ciripitul devenea din ce în ce mai sonor; nu trecu mult şi se transformă în fluierat; fluieratul se rotunji în melodie executată cu farmec şi îndemânare. — Dragă! izbucni doamna Pryor. — Fluieram cumva? întrebă Shirley. Nu mi-am dat seama. Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, de multă vreme m-am hotărât să fiu atentă şi să nu mai fluier de faţă cu dumneavoastră. — Bine, domnişoară Keeldar, unde Dumnezeu ai învăţat să fluieri? Obiceiul ăsta probabil că l-ai căpătat după ce ai venit în Yorkshire. Înainte de asta nu ţin minte să fi avut astfel de păcate. — Oh! Să fluier am învăţat mult mai înainte. — De la cine? — De la nimeni; a fost de ajuns să ascult şi pe urmă am făcut şi eu la fel; numai că de curând, adică ieri seară, când mă întorceam acasă de pe câmpurile noastre, am auzit un gentleman fluierând de cealaltă parte a gardului exact această melodie, şi uite că mi-am adus-o aminte. — Despre care gentleman e vorba? — În ţinutul ăsta nu se află decât un singur gentleman, doamnă, şi acela este domnul Moore; sau cel puţin este singurul gentleman fără păr cărunt; ce-i drept, venerabilii mei favoriţi, domnii Helstone şi Yorke, sunt nişte încântători cavaleri în vârstă, mult mai demni de luat în seamă decât oricare dintre tinerii prostănaci de pe-aici. Doamna Pryor rămânea mută. — Nu vă place domnul Helstone, doamnă? — Draga mea, slujba domnului Helstone îl pune la adăpost de orice critică. — De obicei faceţi ce faceţi şi dispăreţi din cameră când e anunţat dânsul. — Astăzi te duci să te plimbi, draga mea? — Da, mă duc până la casa parohială să văd dacă n-o pot găsi pe Caroline Helstone şi s-o scot puţin la plimbare; are să-şi umple plămânii cu aer pe la Nunnely Common. — Dacă vă duceţi într-acolo, draga mea, fii bună şi ai grijă ca domnişoara Helstone să se îmbrace călduros, fiindcă bate un vânt cam rece, şi mi se pare că fata asta are nevoie de îngrijire. — Vorbele dumneavoastră au să fie respectate întocmai, doamnă Pryor; dar, fiindcă veni vorba, n-aţi vrea să mergeţi şi dumneavoastră cu noi? — Nu, iubito; v-aş fi un fel de piatră legată de picioare; eu sunt corpolentă şi nu pot merge atât de repede cum aţi vrea voi. Shirley o convinse uşor pe Caroline s-o însoţească, iar după ce se depărtaseră binişor pe drumul liniştit, trecând peste întinderea cam mare şi singuratică de la Nunnely Common, tot atât de uşor îi fu s-o antreneze într-o discuţie. Înfrângând primele simţăminte de reţinere, Caroline se simţi repede bucuroasă să stea de vorbă cu domnişoara Keeldar. Chiar primele schimburi de observaţii întâmplătoare au fost de ajuns pentru a o face pe fiecare dintre ele s-o înţeleagă pe cealaltă. Shirley spuse că îi place mult covorul verde al ierbii lăsate în sălbăticie şi, mai mult încă, buruienile de pe margini, fiindcă buruienile îi aduceau aminte de mlaştini; văzuse mlaştini când trecuse pe lângă hotarele dinspre Scoţia. Ţinea minte mai cu seamă regiunea pe unde trecuseră într-o după-amiază tare lungă a unei zăpuşitoare, dar înnorate zile de vară; călătoriseră de la amiază şi până la apusul soarelui peste ceva ce părea a fi o nesfârşită întindere de buruieni înalte şi nu văzuseră nimic altceva în afară de oi sălbăticite, nici nu auziseră nimic, doar ţipete de păsări necunoscute. — Ştiu cum trebuie să arate întinderile cuprinse de bălării într-o vreme cum era aceea, spuse Caroline. De un roşuîntunecat, cu o nuanţă mai închisă decât coloritul cerului, şi puţin mai plumburie. — Da – plumburie de tot, norii tiviţi cu nuanţe arămii, şi din loc în loc o strălucire albicioasă, mai fantomatică decât coloritul neguratic de la care te aşteptai ca din clipă în clipă, chiar pe când te uitai la el, să izbucnească în fulgerări orbitoare. — De tunat, tuna? — Bubuia din când în când, aşa, în depărtare, însă furtuna nu s-a dezlănţuit decât seara, după ce ajunseserăm noi la han, hanul ăsta fiind o casă rătăcită la poalele unui şir de munţi. — V-aţi uitat să vedeţi cum se învălătucesc norii în jos, pe deasupra munţilor? — Eu, da; un ceas am stat la fereastră şi m-am uitat la ei. Colinele păreau înfăşurate într-o mâzgă întunecoasă, iar când ploaia a început să se abată în pânze albicioase, dintr-o dată le-a ascuns vederii, de parcă le-ar fi spălat de pe faţa pământului. — Am văzut şi eu astfel de furtuni în părţile muntoase din Yorkshire; şi când aerul se prefăcuse într-o cataractă iar pământul fusese acoperit de pânza apelor, mi-am adus aminte de Potop. — Dar e deosebit de înviorător să simţi cum se reînstăpâneşte liniştea după o asemenea dezlănţuire şi să zăreşti lumina consolatoare după ce pânza norilor a fost sfâşiată, lumina aceea care îţi aduce parcă mărturie că soarele nu a fost înecat. — Domnişoară Keeldar, stai numai puţin şi uită-te la valea şi pădurea de la Nunnely. Amândouă se opriră pe creasta cea verde care domina păşunile; priviră în jos peste valea adâncă şi gătită în veşminte de mai; peste felurite poiene, unele presărate cu margarete, altele smălţuite cu pintenul cocoşului; în ziua aceea toată verdeaţa cea proaspătă zâmbea fericită sub lumina soarelui; luciri transparente de smarald şi chihlimbar alunecau pe deasupra lor. Peste pădurea Nunnwood – ultimă rămăşiţă a unui străvechi codru britan dintr-un ţinut ale cărui şesuri fuseseră cândva doar sălbatice întinderi împădurite, după cum colinele fuseseră stăpânite numai de bălării înalte până la pieptul omului – dormea adânc umbra unui nor; înălţimile din depărtare păreau acoperite de pete şi zarea îşi trăsese peste chip zăbranic sidefiu; albăstrimi argintii, roşeţi gingaşe, nestatornice întinderi de verde schimbător, umbre de frăgezimea petalelor, toate se topeau înspre smocurile de nori albi, curaţi ca zăpada căzută pe zare, şi ispiteau ochiul cu fugare sclipiri ca atunci când luase fiinţă raiul. Adierea ce se prelingea peste frunte era proaspătă, şi dulce, şi învăluitoare. — Anglia noastră este o insulă ca de vrajă, şopti Shirley, iar Yorkshire-ul unul dintre colţurile ei cele mai fermecate. — Şi dumneata eşti fiică a Yorkshire-ului? — Da, din Yorkshire şi prin sânge şi prin naştere. Cinci generaţii din neamul meu dorm sub lespezile bisericii din Briarfield: am deschis ochii în conacul acela întunecat rămas în urma noastră. În clipa aceea Caroline întinse mâna care îi fu strânsă. Apoi rosti: — Prin urmare suntem din acelaşi ţinut. — Da, încuviinţă Shirley clătinând din cap ca gravitate. Şi ce se vede acolo, întrebă mai departe domnişoara Keeldar arătând înspre pădure, este Nunnwood? — Da, aşa îi spune. — Ai fost vreodată pe-acolo? — De multe ori. — Chiar până în adâncul pădurii? — Da. — Şi cum e? — E ca un fel de tabără a feciorilor pădureni ai lui Anak. Arborii sunt bătrâni şi uriaşi. Când stai la poalele lor, vârfurile parcă-s pe alte tărâmuri; trunchiurile rămân tari şi neclintite, în vreme ce ramurile se leagănă la fiece adiere. În liniştea cea mai netulburată a văzduhului frunzele totuşi nu amuţesc, dar dacă se înteţeşte vântul încep să freamăte cu putere – marea dezlănţuită se zbuciumă deasupra capului tău. — N-a fost acolo una dintre ascunzătorile lui Robin Hood? — Ba da; şi încă mai sunt semne care îi păstrează amintirea. Dacă pătrunzi în Nunnwood, domnişoară Keeldar, e ca şi cum ai păşi peste vremuri ce s-au pierdut în adâncul veacurilor. Vezi o scobitură în trupul pădurii, cam pe la mijloc? — Da, o văd foarte bine. — Scobitura aceea e o vale; o tăietură adâncă şi largă, învelită în iarbă la fel de măruntă şi deasă ca şi asta de pe izlaz. Copacii cei mai bătrâni, stejari uriaşi împodobiţi de coroane maiestuoase, stau de strajă pe marginile ei; în adâncul văii se află ruinele unei mânăstiri de maici. — O să mergem amândouă – numai dumneata şi cu mine, Caroline – în pădurea aceea, devreme, într-o frumoasă dimineaţă de vară, şi să ne petrecem acolo ziua întreagă. Putem lua cu noi creioane, albume de schiţe, sau orice carte de citit ne-ar place; şi, bineînţeles, nu vom uita să luăm la noi şi ceva de mâncare. Am eu două coşuleţe în care doamna Gill, îngrijitoarea mea, ne poate pune câteva provizii, şi fiecare o să ne ducem coşuleţul. N-ai să oboseşti prea tare dacă o să faci pe jos un drum atât de lung? — Vai, nici vorbă! mai cu seamă dacă o să rămânem toată ziua în pădure, şi pe urmă eu cunosc locurile cele mai frumoase; ştiu chiar unde putem găsi alune, dacă e vremea alunelor; ştiu unde putem găsi câtă smeură vrem; ştiu şi anumite poieniţe pe unde niciodată nu calcă picior de om, căptuşite cu un muşchi tare ciudat, în unele părţi galben ca şi cum ar fi suflat cu aur, în altele de un cenuşiu închis, în altele verde ca smaraldul. Ştiu pâlcuri de copaci care încântă ochiul cu înfăţişarea lor fără seamăn, ca luată din tablouri; stejari butucănoşi, mesteceni gingaşi, fagi falnici strânşi laolaltă de dragul contrastelor; şi frasini măreţi ca Saul şi stând singuratici, uriaşi de poveste ai pădurii înveşmântaţi în strălucitoare voaluri de iedera. Domnişoară Keeldar, am pe unde să te duc. — Te-ai plictisi numai cu mine singură? — Nici pe departe. Cred că o să ne simţim bine; căci cine ar putea fi a treia persoană a cărei prezenţă să nu ne strice plăcerea? — Într-adevăr, nu ştiu pe nimeni de vârsta noastră - cel puţin nicio femeie; cât despre bărbaţi… — O excursie devine cu totul alt lucru dacă din grup fac parte şi bărbaţi, o întrerupse Caroline. — Ai dreptate – cu totul altceva decât ne propuneam noi. — Mergem doar ca să vedem copaci bătrâni şi ruinele cele vechi; să petrecem o zi în vremuri de demult, înconjurate de tăcere străveche şi înainte de orice de linişte deplină. — Aşa este; şi după câte cred, prezenţa bărbaţilor ar spulbera cu totul farmecul pe care l-ai pomenit la urmă. Dacă sunt din soiul acela nepotrivit, cum ar fi Malone al dumitale, Sykes ori Wynne, enervarea ar lua locul seninătăţii. Dacă ar fi din genul celor potriviţi, s-ar întâmplă totuşi altfel – n-aş putea să spun precis ce anume, dar ceva uşor de simţit, însă greu de descris. — Înainte de orice, am uita natura. — Şi natura ne-ar uita pe noi; îşi acoperă uriaşa-i frunte senină cu un văl întunecat, îşi ascunde faţa şi îşi retrage bucuria liniştită cu care, dacă ne mulţumim doar cu adorarea ei, ne-ar umple inimile. — Şi ce ne-ar da în schimbul adorării? — Mai multă bună dispoziţie şi mai multă nelinişte; o frământare care alungă la iuţeală ceasurile şi o grijă care le tulbură cursul. — Cred că posibilitatea de a fi fericiţi stă în bună măsură în puterea noastră, spuse Caroline cu înţelepciune. M-am dus o dată la Nunnwood cu un grup mai mare, toţi diaconii şi încă alţi domni de prin părţile astea precum şi diferite doamne; şi am găsit toată povestea nesuferit de plicticoasă şi absurdă; altă dată am fost singură sau întovărăşită numai de Fanny, care a rămas să coasă în coliba pădurarului sau să stea de vorbă cu nevasta lui, în vreme ce eu am rătăcit prin împrejurimi, am făcut schiţe sau am citit; atunci, cât a fost ziua de lungă, m-am bucurat de multă fericire de-un fel foarte alinător. Dar asta s-a întâmplat când eram tânără – acum doi ani. — Cu vărul dumitale, Robert Moore, ai fost vreodată? — Da; o singură dată. — Ce fel de tovarăş e în asemenea ocazii? — Un văr, ştii, e cu totul altceva decât o persoană străină. — De asta îmi dau seama; atâta doar că verii, dacă sunt prostănaci, devin încă şi mai insuportabili decât străinii, fiindcă ţi-e mult mai greu să-i ţii la distanţă. Vărul dumitale nu e prostănac? — Nu; însă… — Spune. — Dacă, aşa cum ai zis, tovărăşia proştilor enervează, cea a bărbaţilor inteligenţi îţi provoacă şi ea un anumit rău al ei special. Atunci când bunătatea sau talentul însoţitorului este mai presus de orice îndoială, propriile tale calităţi care te-ar îndreptăţi să te asociezi cu el devin o întrebare deschisă. — Ooo! auzi! Aici nu mai pot să te-nţeleg; mie năzdrăvănii dintr-astea nici nu mi-ar trece prin minte. Mă socotesc în stare să stau alături de oricare dintre ei; de cei mai deştepţi bărbaţi, vreau să zic, deşi asta înseamnă foarte mult. După câte văd eu, când sunt deştepţi, atunci sunt foarte deştepţi. Unchiul dumitale, fiindcă veni vorba, nu e deloc un exemplar nereuşit de gentleman mai în vârstă; întotdeauna mă bucur să-i văd chipul smead, inteligent şi sensibil, fie în casă la mine, fie oriunde altundeva. Ţii la el? E bun cu dumneata? Spune drept. — M-a crescut încă de mic copil şi la fel cum şi-ar fi crescut propria lui fiică, dacă ar fi avut vreuna – de asta sunt sigură; înseamnă deci că a fost bun; dar nu ţin la el; când nu este de faţă mă simt mai bine decât atunci când e. — Ciudat! Fiindcă are darul de a se face deosebit de plăcut. — Da, în societate; însă acasă e încruntat şi tăcut. De îndată ce-şi pune bastonul şi pălăria cu boruri răsfrânte în holul casei parohiale, îşi şi încuie voioşia în bibliotecă şi în birou; lângă foc, în; intimitate, numai sprâncene încruntate şi cuvinte monosilabice; zâmbetul, gluma şi remarcile spirituale sunt păstrate, pentru momentele când se află şi lume străină de faţă. — E despotic? — Câtuşi de puţin; nu e nici despotic şi nici ipocrit; un om mai degrabă înţelegător decât bun la suflet, mai degrabă sclipitor decât duios, mai curând scrupulos de nepărtinitor decât drept – dacă poţi sesiza nişte deosebiri atât de nuanţate. — Ei, bineînţeles, bunătatea sufletească presupune şi îngăduinţă, ceea ce lui îi lipseşte; duioşia, adică o inimă caldă, nu face parte dintre darurile sale; iar dreptatea veritabilă este rodul compasiunii şi respectului, slăbiciuni de care, îmi dau foarte bine seama, prietenul meu smead la chip nu se face nici pe departe vinovat. — Deseori stau şi mă întreb, Shirley, dacă majoritatea bărbaţilor au în relaţiile de acasă aceeaşi atitudine ca şi unchiul meu; dacă pentru a le deveni plăcută şi demnă de stimă trebuie să fii veşnic alta şi neobişnuită; şi dacă este cu neputinţă pentru firea lor, să păstreze un interes şi o afecţiune constantă faţă de cei pe care îi văd zi de zi. — Nu ştiu; n-am cum să dau un răspuns care să-ţi risipească îndoielile. Uneori mă gândesc şi cu cam la aceleaşi lucruri. Dar, ca să-ţi destăinui un secret, dacă aş fi convinsă că sunt întru totul şi neapărat deosebiţi de noi – nestatornici, repede împietriţi şi lipsiţi de duioşie - nu m-aş mărita niciodată. Nu mi-ar face plăcere să descopăr că acela pe care l-am iubit nu m-a iubit pe mine, că s-a plictisit de mine, şi că orice efort aş face ca să-i fiu pe plac ar fi pe urmă mai rău decât nefolositor, devreme ce ar sta în firea lui să se schimbe şi să ajungă nepăsător. Dacă aş descoperi asemenea lucruri, la ce mi-ar mai rămâne să năzuiesc? Să plec – să dispar din preajma unui om căruia prezenţa mea nu-i mai este plăcută. — Dar dacă ai fi măritată, n-ai putea s-o faci. — Nu, n-aş putea – asta-i. Niciodată n-aş mai putea fi stăpână pe mine însămi. E un gând îngrozitor – îmi taie respiraţia! Nimic nu mă înspăimântă mai rău decât ideea de a deveni povară şi năpastă – o povară inevitabilă – o năpastă necontenită! Acum, dacă simt că tovărăşia mea e de prisos, pot foarte uşor să mă învălui în propria-mi independenţă ca într-o mantie, să mă acopăr cu propria-mi mândrie ca şi cum m-aş acoperi cu un văl şi să mă retrag în singurătate. Dacă aş fi măritată, n-ar mai fi cu putinţă. — Mă întreb de ce nu ne hotărâm toate să rămânem singure, spuse Caroline. Am face-o dacă am avea înţelepciunea să învăţăm din ce ne arată experienţa. Unchiul meu întotdeauna vorbeşte despre căsnicie ca despre o năpastă; şi cred că de câte ori aude că un bărbat se însoară, întotdeauna consideră că e un prost sau, în orice caz, că face o prostie. — Să ştii însă, Caroline, nu toţi bărbaţii sunt ca unchiul dumitale – sigur nu; sper că nu. Tăcu şi rămase pe gânduri. — După câte bănuiesc, fiecare găsim câte o excepţie în bărbatul iubit, şi asta până când ne mărităm, rosti Caroline. — Şi eu bănuiesc; iar excepţia asta credem că e alcătuită din materialul cel mai preţios; ne închipuim că e la fel cu noi; visăm la un fel de armonie. Credem că glasul lui şopteşte cea mai dulce şi cea mai sinceră făgăduială a unei inimi care nare să se împietrească niciodată faţă de noi; în ochii lui citim acel simţământ plin de credinţă – dragostea. Socotesc că n-ar trebui să ne încredem nicio clipă, Caroline, în ceea ce ei numesc pasiune. Văd în asta numai un foc de paie, care arde cu vâlvătăi şi se stinge repede; dar noi ne uităm la bărbatul acela şi vedem că e bun cu animalele, cu copiii, cu săracii. Tot atât de bun e şi faţă de noi – milos – delicat; nu le linguşeşte pe femei, dar este îngăduitor cu ele, pare să se simtă bine în prezenţa lor şi să le socotească tovărăşia ca un lucru agreabil. Îl plac nu numai din motive uşuratice şi egoiste, ci aşa cum noi îl plăcem pe el – fiindcă îl plăcem. Pe urmă băgăm de seamă că e un om drept – totdeauna spune numai adevărul – şi are conştiinţa curată. Trăim clipe de bucurie şi pace atunci când el intră într-o cameră; tristeţe şi stinghereală atunci când o părăseşte. Ştim că omul acesta a fost un fiu iubitor şi este un frate devotat – cine ar avea curajul să-mi spună că n-are să fie un bărbat drăgăstos? — Fără să stea o secundă pe gânduri unchiul meu ţi-ar spune-o. „Peste o lună de zile are să-i fie silă de tine“, aşa sar zice. — Doamna Pryor ar afirma cu toată seriozitatea acelaşi lucru. — Doamna Yorke şi domnişoara Mann te-ar lăsa cu acreală să înţelegi tot ce-ai spus adineauri. — Dacă nu sunt proroci mincinoşi, atunci e bine să nu te îndrăgosteşti niciodată. — Bine ar fi, dacă ai putea să te fereşti. — Eu prefer să mă îndoiesc de adevărul prorocirilor ăstora. — Tare mi-e teamă ca asta să nu însemne că eşti gata îndrăgostită. — Eu, nu; dar dacă aş fi, ştii cumva pe care ghicitori i-aş asculta? — S-aud. — Nici bărbat şi nici femeie, fie ei tineri sau bătrâni; pe micul cerşetor irlandez care vine desculţ la uşa mea; pe şoricelul care se strecoară prin crăpătura din lambriu; pasărea care pe îngheţ şi zăpadă vine şi bate la fereastra mea după o coajă de pâine; câinele care îmi linge mâna şi se aşază la picioarele mele. — Şi ai văzut vreodată pe cineva care să se arate drăgăstos faţă de făpturile astea? — Ai văzut vreodată pe cineva faţă de care făpturile astea să se arate din instinct iubitoare, încrezătoare, gata oricând să-l urmeze? — Acasă avem o pisică neagră şi un câine bătrân. Ştiu pe cineva pe al cărui genunchi pisicii îi place să se caţere; pe umărul şi pe lângă obrajii căruia îi place să toarcă. Câinele cel bătrân totdeauna iese din cuşcă, dă din coadă şi scheaună drăgăstos când trece acel cineva. — Şi acel cineva ce face? — Mângâie duios pisica şi-o lasă să se urce unde-i place şi să stea acolo cât de mult poate, iar dacă e silit s-o deranjeze ca să se scoale o dă jos cu blândeţe şi niciodată n-o alungă cu brutalitate; totdeauna fluieră la câine şi găseşte o clipă săl mângâie. — Da? Nu e Robert? — Chiar Robert. — Drăguţ băiat! spuse Shirley cu înflăcărare şi ochii îi aruncară scântei. — Nu-i aşa că-i drăguţ? Nu-i aşa că are ochi frumoşi şi trăsături alese, frunte limpede, princiară? — Le are pe toate astea, Caroline. Drăguţ băiat! E şi frumos şi bun. — Eram sigură că ai să observi; de cum te-am văzut la faţă mi-am dat seama că ai să observi. — Îmi era simpatic încă înainte de a-l fi văzut. Când l-am văzut, mi-a plăcut; acum îl admir. Frumuseţea e prin ea însăşi fermecătoare, Caroline; iar atunci când este îmbinată şi cu bunătate, căpătă un farmec cu totul deosebit. — Şi dacă se mai adaugă şi inteligenţă, Shirley? — Cine mai poate rezista? — Adu-ţi aminte de unchiul meu, de doamnele Pryor, Yorke şi Mann. — Adu-ţi aminte de toaca din cer! E o fiinţă nobilă, îţi spun eu că atunci când sunt buni, sunt într-adevăr cununa creaţiunii – sunt fiii lui Dumnezeu. Alcătuiţi după chipul şi asemănarea ziditorului, cea mai slabă sclipire a spiritului divin îi înalţă aproape la nemurire. Nu încape îndoială că un bărbat nobil, bun şi frumos este cel mai de seamă lucru creat vreodată pe lume. — Mai de seamă decât noi? — Mi-ar fi silă să mă lupt cu el pentru întâietate — mi-ar fi silă de asta. Oare mâna mea stângă are să se lupte ca s-o ia înaintea dreptei? O să se ia vreodată inima la ceartă cu pulsul? Au să fie vinele geloase pe sângele de care sunt pline? — Bărbaţii şi femeile, soţii între ei se ceartă înfiorător, Shirley. — Vai de capul lor! — biete obiecte putrede, decăzute, degenerate! Dumnezeu i-a zidit pentru alte scopuri – pentru alte simţăminte. — Dar suntem ori nu suntem egale cu bărbaţii? — Nimic nu mă încântă mai mult decât clipa în care îmi pot întâlni superiorul – pe cineva care mă poate face să am credinţa sinceră că îmi este superior. — L-ai întâlnit vreodată? — Aş fi bucuroasă să-l întâlnesc în orice zi; cu cât l-aş vedea mai presus de mine, cu atât m-aş bucura mai adânc; e degradant să te pleci – e minunat să te uiţi în sus. Ceea ce mă roade este că atunci când încerc să stimez, văd că m-am înşelat; dacă eşti credincios din fire, nu găseşti să te închini decât în faţa unor idoli falşi. Dispreţuiesc starea de păgân. — Domnişoară Keeldar, vrei să pofteşti înăuntru? Uite că am ajuns la poarta casei parohiale. — Astăzi, nu; dar mâine vin să te iau ca să petreci seara cu mine. Caroline Helstone – dacă într-adevăr eşti aşa cum mi se pare mie în clipa de faţă – dumneata şi cu mine o să ne înţelegem de minune. De când sunt eu pe lume n-am putut să stau de vorbă cu o fată aşa cum am stat cu dumneata astăzi. Sărută-mă – şi la revedere.   Doamna Pryor părea la fel de dispusă ca şi Shirley să păstreze prietenia Carolinei. Dânsa, care nu mergea niciodată nicăieri, apăru într-o bună zi, nu peste mult timp, la casa parohială. Veni după-amiaza, când se întâmplă ca parohul să fie plecat. Era o zi cam înăbuşitoare; căldura de afară o făcuse să se aprindă la faţă şi părea foarte agitată şi de faptul că intra într-o casă străină; căci după câte se vedea, modul ei de viaţă era foarte retras şi singuratic. Când domnişoara Helstone se duse să o întâmpine în salon, o găsi aşezată pe sofa, tremurând, făcându-şi vânt cu batista şi părând să se lupte cu o tensiune nervoasă ce ameninţa să se transforme în criză de isterie. Pe Caroline o cam miră această neobişnuită lipsă de stăpânire la o persoană de vârsta ei, de asemeni lipsa de forţă adevărată într-o făptură destul de robustă; căci doamna Pryor se grăbi să pună oboseala pe seama mersului pe jos, a arşiţei soarelui, etc. şi să explice astfel trecătoarea sa indispoziţie; şi cum stăruia, cu mai multă grabă decât coerenţă, să pomenească mereu şi mereu aceste pricini de epuizare, Caroline încercă blând s-o ajute desfăcându-i şalul şi luându-i boneta. Doamna Pryor n-ar fi acceptat astfel de atenţii din partea oricui; de obicei evita cu silă atingerea şi apropierea de altcineva, lăsând să se vadă un amestec de stânjenire şi răceală departe de a fi măgulitoare pentru cel ce-şi oferea serviciile. Totuşi, faţă de mâna micuţă şi uşoară a domnişoarei Helstone se arătă primitoare şi păru alinată de atingerea ei. Peste câteva minute încetă să mai tremure şi deveni calmă şi potolită. După ce ajunse la starea obişnuită, începu să vorbească despre subiecte banale. Dacă se afla într-un anturaj oarecum pestriţ, doamna Pryor rareori deschidea gura; sau, dacă navea încotro şi trebuia să spună ceva, vorbea cu reţinere, şi deci prost; într-un dialog însă, se dovedea bun partener şi folosea un limbaj ales, deşi totdeauna cam formalist; opiniile îi erau fără greş întemeiate; informaţia corectă şi variată. Caroline constată că îi face plăcere s-o asculte; mult mai multă plăcere decât ar fi bănuit. Pe peretele din faţa sofalei pe care stăteau se aflau trei tablouri: cel din mijloc, de deasupra consolei, era portretul unei doamne; celelalte două, portrete de bărbaţi. — Ce chip frumos, spuse doamna Pryor întrerupând astfel o scurtă pauză ce urmase unei jumătăţi de ceas de convorbire însufleţită. Trăsăturile ar putea fi socotite fără cusur; nici măcar dalta unui sculptor nu le-ar putea îmbunătăţi; e un portret după natură, nu-i aşa? — E un portret al doamnei Helstone. — Al doamnei Matthewson Helstone? Al nevestei unchiului dumitale? — Da, şi se spune că e foarte fidel. Înainte de a se mărita era socotită frumuseţea comitatului. — Aş zice că într-adevăr merita un asemenea calificativ. Câtă distincţie în fiece trăsătură! Totuşi, e un chip de om resemnat; s-ar fi putut ca originalul să nu fi fost ceea ce se numeşte în general „o femeie de spirit”. — Cred că a fost o femeie deosebit de liniştită, de tăcută. — Ar fi greu de crezut, draga mea, ca alegerea unchiului dumitale să se fi oprit asupra unei astfel de persoane ca tovarăş de viaţă. Nu-i aşa că-i place să fie amuzat de-o vorbire spumoasă?… — Când e în societate, da; însă totdeauna spune că n-ar fi putut suporta o nevastă vorbăreaţă; acasă vrea să aibă linişte. După câte afirmă el, când îţi arde de flecăreală te duci undeva. Acasă stai să citeşti şi să reflectezi. — După câte am auzit, doamna Matthewson a trăit puţin după ce s-a măritat, aşa mi se pare. — Vreo cinci ani. — Ei, draga mea, rosti doamna Pryor ridicându-se ca să plece, ne-am înţeles, sper, că eşti aşteptată să vii cât mai des pe la Fieldhead, eu aşa trag nădejde. Trebuie că te simţi singură aici, fără nicio rubedenie de sex feminin. Eşti obligată să-ţi petreci cea mai mare parte din vreme fără să ai pe nimeni. — Cu asta sunt obişnuită; tot singură am crescut. Îmi daţi voie să vă aranjez şalul? Doamna Pryor îngădui să fie ajutată. — Dacă în studiile dumitale simţi nevoie de vreun ajutor, spuse doamna, te rog să apelezi la mine fără nicio ezitare. Caroline mulţumi pentru îndatoritoarea propunere. — Sper să pot sta deseori de vorbă cu dumneata. Mi-ar face plăcere să-ţi pot fi de vreun ajutor. Din nou se făcură auzite mulţumirile domnişoarei Helstone. Caroline se gândi ce inimă caldă stătea ascunsă sub înşelătoarea înfăţişare de om rece a musafirei. Băgând de seamă că, în vreme ce străbătea camera, doamna Pryor aruncă din nou către portrete priviri pline de interes, tânără fată explică în treacăt: — După asemănare puteţi vedea că portretul de lângă fereastră este al unchiului meu, făcut acum douăzeci de ani; celălalt, din partea stângă a consolei, este fratele lui, James Helstone, tata. — Seamănă unul cu altul în oarecare măsură, observă doamna Pryor. O deosebire de caracter poate totuşi fi recunoscută în trăsăturile diferite ale frunţii şi gurii. — Ce deosebire? întrebă Caroline în vreme ce o conducea spre uşă. James Helstone – tatăl meu, adică – e în general socotit a fi fost cel mai chipeş dintre ei. Am observat că străinii totdeauna exclamă: „Ce bărbat frumos!” Găsiţi că portretul e frumos, doamnă Pryor? — Are trăsături mult mai delicate, sau mai frumoase decât ale unchiului dumitale. — Dar unde sau în ce stă deosebirea de caracter la care aţi făcut aluzie? Fiţi bună şi spuneţi-mi; aş vrea să văd dacă ghiciţi exact. — Draga mea, unchiul dumitale este un om cu principii. Fruntea şi buzele îi sunt puternice, iar privirea fermă. — Da, şi celălalt? Nu vă fie teamă că mă jigniţi; totdeauna îmi place adevărul. — Îţi place adevărul? Foarte frumos din partea dumitale; să rămâi la preferinţa asta – niciodată să nu te abaţi de la ea. Celălalt, draga mea, dacă s-ar mai afla acum în viaţă, probabil că i-ar oferi destul de puţin sprijin fiicei sale. Orice s-ar spune, e un cap graţios – prins în tinereţe, aş zice. Draga mea (şi aici se întoarse brusc spre fată), acorzi principiilor o valoare nepreţuită? — Sunt convinsă că fără de niciun caracter nu poate fi cu adevărat valoros. — Şi simţi într-adevăr ceea ce spui? Te-ai gândit vreodată la treaba asta? — Deseori. Împrejurările vieţii m-au silit foarte devreme săi acord atenţie. — Atunci înseamnă că lecţia a fost bine învăţată, deşi a trebuit s-o asculţi prea devreme. Înseamnă că terenul nu a fost nici arid şi nici piatră seacă, altminteri sămânţa aruncată la vremea asta n-ar fi dat roade. Nu sta în uşă, draga mea, e curent şi ai să răceşti. La revedere! Noile cunoştinţe ale domnişoarei Helstone îi deveniră curând preţioase, tovărăşia lor ajunse să fie socotită o favoare. Îşi dădea seama că într-adevăr ar fi greşit, dacă ar fi lăsat să-i scape prilejul acesta de consolare – dacă ar fi neglijat să se folosească de această schimbare fericită. Căci astfel gândurile ei făcuseră o cotitură; o nouă cale se deschidea în faţa lor, care, abătând cel puţin pe câteva dintre ele de pe făgaşul pe unde toate se îmbulziseră mai înainte, le domolea forţa năvalei şi împuţina puterea de apăsare într-un unic punct devenit dureros. Curând fu încântată să petreacă zile întregi la Fieldhead, şi să facă pe rând orice îi spuneau Shirley sau doamna Pryor; şi i se adresau mereu, când una, când cealaltă. Nimic nu putea fi mai puţin exuberant decât prietenia doamnei mai în vârstă; dar, de asemenea, nimic nu putea, fi mai grijuliu, mai perseverent şi mai neobosit. Am lăsat să se înţeleagă despre doamna Pryor că era un personaj cam ciudat; dar ciudăţenia ei nu se arăta nicăieri mai limpede decât în natura interesului manifestat faţă de Caroline. Îi urmărea toate mişcările; ai fi putut spune că îi supraveghea fiecare pas; îi făcea plăcere să fie solicitată de domnişoara Helstone dacă era vorba de sfat ori asistenţă; când i se cerea, îşi oferea ajutorul cu atâta bucurie liniştită însă evidentă, încât Caroline ajunse curând să simtă adevărată desfătare dacă trebuia să apeleze la ea. La început, supunerea neclintită arătată de Shirley Keeldar faţă de doamna Pryor o mirase pe domnişoara Helstone, după cum nu mai puţin o mirase faptul că fosta guvernantă se simte atât de bine şi la largul ei în reşedinţa elevei de odinioară, unde îndeplinea cu atâta netulburată independenţă o slujbă foarte modestă; pricepu însă repede că era de ajuns să le cunoşti pe cele două femei pentru a afla cheia misterului. I se părea că toată lumea trebuie s-o simpatizeze, s-o iubească şi s-o laude pe doamna Pryor de îndată ce o cunoaşte. N-avea importanţă că persevera neabătut în a se îmbrăca numai cu rochii de modă veche; că vorbirea îi era formalistă şi manierele reci; că avea zeci de mărunte ciudăţenii cum nu mai întâlneai la alţi oameni – continua să rămână un asemenea sprijin, un asemenea sfătuitor, era atât de îndrăgostită de adevăr, atât de duioasă în felul ei, încât, după câte credea Caroline, de îndată ce s-ar fi obişnuit cu prezenţa ei, nimeni nu s-ar mai fi putut lipsi cu uşurinţă de dânsa. Cât despre dependenţă sau umilire, Caroline nu simţea niciodată astfel de lucruri în relaţiile cu Shirley, şi-atunci de ce le-ar fi simţit doamna Pryor? Moştenitoarea era bogată – foarte bogată – în comparaţie cu noua ei prietenă: una dispunea de o mie întreagă de lire pe an, cealaltă de niciun bănuţ; şi totuşi în prezenţa ei trăiai un liniştitor simţământ de egalitate, niciodată posibil alături de ceilalţi oameni de neam de prin Briarfield şi Whinbury. Explicaţia consta în aceea că lui Shirley nu-i stătea mintea la bani şi la situaţie. În ceea ce priveşte proprietatea, era bucuroasă că e independentă; uneori se simţea de-a dreptul fericită la gândul că este stăpâna conacului, are arendaşi şi pământ; era în mod special măgulită şi simţea o plăcută mulţumire de sine dacă i se amintea despre „tot avutul acela” de pe vâlcea, „cuprinzând o foarte bună postăvărie, vopsitorie, magazii, dimpreună cu locuinţa, grădinile şi acareturile numite Hollow’s Cottage; dar bucuria fiindu-i întru nimic ascunsă, devenea cu totul nesupărătoare; gândurile serioase i se îndreptau într-altă parte. A admira lucrurile măreţe, a respecta binele, a se bucura alături de cei voioşi reprezentau pentru Shirley principalele înclinaţii; de aceea, se preocupa de mijloacele necesare satisfacerii acestor înclinaţii neasemuit mai mult decât de gânduri privitoare la superioritatea ei socială. La început, Caroline o interesase pe domnişoara Keeldar fiindcă era liniştită, retrasă, avea o înfăţişare delicată şi lăsa impresia că ar avea nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Preferinţa îi crescu în uriaşă măsură când îşi dădu seama că propriul ei fel de a gândi şi de a vorbi era înţeles şi acceptat întru totul de noua cunoştinţă. La asta nu prea se aşteptase. Îşi închipuise că domnişoara Helstone are chip prea frumos, maniere şi glas prea delicate pentru a fi altceva decât o fiinţă comună şi la minte şi în fapte; şi fu chiar foarte uimită când văzu că trăsăturile acelea gingaşe se luminează cu complicitate la surpriza vreunei glume mai îndrăzneţe aruncate la întâmplare; încă şi mai uluită fu să descopere comoara de cunoştinţe căpătate prin eforturi proprii şi speculaţiile nedeprinse de la nimeni, care îmbogăţeau căpşorul acela de fetiţă cu bucle răsucite. Gusturile instinctive ale Carolinei erau şi ele aceleaşi cu ale ei; anumite cărţi pe care domnişoara Keeldar le citise cu cea mai mare plăcere se dovedeau a constitui şi desfătarea domnişoarei Helstone. La fel, existau şi multe lucruri pe care amândouă nu le puteau suferi şi împărtăşeau mulţumirea de a râde împreună pe socoteala unor scrieri de un sentimentalism găunos şi cu pretenţii bombastice. Shirley considera că puţini oameni, şi bărbaţi şi femei, aveau într-adevăr gust în privinţa poeziei, simţul sigur de a deosebi valorile reale de cele false. De nenumărate ori i se întâmplase să audă persoane foarte inteligente pronunţânduse că un fragment sau altul din opera cutărui sau cutărui poet sunt întru totul desăvârşite, dar în care, atunci când îl citea, sufletul ei nu izbutea să găsească nimic altceva decât falsitate, înflorituri şi zorzoane sau, în cazul cel mai fericit, vorbărie muncită minuţios; erau poate versuri stranii, inteligente, savante; întâmplător chiar garnisite cu lucirile fascinante ale imaginaţiei, dar numai unul Dumnezeu ştie cât de îndepărtate de poezia adevărată, la fel ca vasul de mozaic mare şi greoi faţă de cupa micuţă din metal pur; sau, pentru a da cititorului posibilitatea să aleagă între comparaţii, la fel ca florile artificiale ale modistei faţă de crinii proaspăt culeşi de pe câmp. Văzu cu câtă siguranţă simte Caroline valoarea minereului autentic şi cum se întristează în faţa lucirilor de zgură. Cugetele celor două fete fiind acordate în armonie, adesea cântau fermecător la unison. Într-o seară, se întâmplă să fie singure în salonul lambrisat cu stejar. Petrecuseră fără clipă de plictiseală o întreagă zi ploioasă; acum era aproape de căderea serii; lumânările nu fuseseră încă aduse; pe măsură ce se întuneca, amândouă deveniră gânditoare şi tăcute. Un vânt de apus huia în înălţimi prin apropierea casei, aducând cu sine dinspre îndepărtatul ocean nori ameninţători şi ploaie cu furtună: totul era vijelie dincolo de vechile zăbrele, totul pace adâncă dincoace de ele. Shirley stătea la fereastră şi cerceta cu ochii norii de pe cer, pâcla de deasupra pământului, prindea în auz anumite note ale rafalelor de vânt ce se jeluiau ca nişte spirite torturate - note care, de nar fi fost atât de tânără, veselă şi sănătoasă, i-ar fi scuturat nervii cutremuraţi ca un fel de semn, ca un bocet prevestitor; dar pe această culme a vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţii, notele acestea nu făceau decât să-i îmboldească gândurile. Fragmente de dulci balade îi răsunau în auz; din vreme în vreme cânta câte o strofă: accentele se supuneau neliniştitelor îndemnuri ale vântului; se înteţeau odată cu năvala răbufnirilor şi se stingeau după trecerea lor. Retrasă în cel mai îndepărtat şi întunecos capăt al încăperii, abia zărindu-i-se silueta în lumina roşietică a focului fără flăcări, Caroline păşea de colo-colo murmurând numai pentru sine fragmente de poezii bine memorate. Vorbea foarte încet, dar Shirley o auzea; şi în timp ce fredona domol, stătea şi asculta. Suna astfel:   Obscurest night involved the sky, The Atlantic billows roar’d, When such a destined wretch as I, Washed headlong from on board, Of friends, of hope, of all bereft, His floating home for ever left..   Aici fragmentul se încheie; fiindcă duiosul cântec fredonat de Shirley, până atunci plin şi cuceritor, devenise doar un susur stins. — Spune mai departe, o îndemnă. — Atunci cântă şi dumneata mai departe. Nu făceam decât să repet The Castaway — Ştiu; dacă îţi aminteşti toată poezia, spune-o pe toată. Şi cum se făcuse aproape întuneric, iar la urma urmei domnişoara Keeldar nu era un auditoriu chiar aşa de temut, Caroline începu s-o recite. O rostea ca şi cum ar fi trăit-o. Marea dezlănţuită, marinarul care se îneca, vasul nesigur scuturat de furtună – pe toate auzeai cum le trăieşte; şi încă mai vii decât toate se dezvăluia inima poetului, care nu plângea de mila „naufragiatului” ci, într-un ceas de chin fără lacrimi, părăsit de Dumnezeu, crea o similitudine cu propriai nefericire, prin soarta acelui marinar uitat de oameni, şi striga din adâncurile unde se zbătea:   No voice divine the storm allayed, No light propitious shone, When, snatch’d from all effectual aid, We perish’d – each alone! But I – beneath a rougher sea, And whelm’d în deeper gulfs than he.   — Sper că William Cowper se află acuma liniştit şi senin în ceruri, spuse Caroline. — Ţi-e milă de câte a avut de suferit pe pământ? întrebă domnişoara Keeldar. — Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aş putea să fac? Era cu inima aproape zdrobită când a scris poezia, şi mai că-ţi frânge inima atunci când o citeşti. Dar a găsit alinare scriindo - sunt încredinţată ca a găsit; iar darul acesta al poeziei – cel mai divin dintre câte i-au fost hărăzite omului – a fost menit, cred eu, să aline suferinţele atunci când sunt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cât de deştept e şi. Cât de multe ştie. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută ştiinţă multă – cui îi pasă de cuvinte umflate în poezii? Şi cine nu se înduioşează de simţire – simţire autentică – oricât de simplu, chiar mai stângaci exprimată? — În orice caz, pe dumneata se pare că te înduioşează; şi nu încape îndoială că ascultând poezia asta a lui Cowper, descoperi nişte imbolduri care îl stăpâneau pe poet cu puterea vuitului ce zguduia corabia – iar aceste imbolduri nu numai că nu-i dădeau răgaz să stea şi să înflorească fie şi o singură strofă, dar îi puneau la îndemână şi forţa trebuitoare pentru a duce întregul la deplină desăvârşire. Ai izbutit să o reciţi cu voce sigură, Caroline; asta mă miră. — Mâna lui Cowper n-a tremurai când a scris versurile: de ce mi-ar şovăi mie glasul atunci când le repet? Poţi să fi convinsă, Shirley: nicio lacrimă n-a pătat manuscrisul Naufragiatului. Eu nu aud în el niciun hohot de durere, numai strigătul deznădejdii; dar cred că de îndată ce strigătul a fost slobozit, a dispărut din inimă şi durerea aceea de moarte; că a plâns potop de lacrimi amare şi apoi s-a liniştit. Shirley îşi încheie balada trubadurescă. Se opri scurt, şi aproape imediat spuse: — Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie şi numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare. — Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecât Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei. — Ce vrei să spui? — Exact ce ai auzit. Ştiu că există pe lume anumite firi – şi firi foarte nobile, foarte alese totodată – de care dragostea nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauţi pe Cowper cu gândul de a-l iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, şi ai fi trecut mai departe; ai fi fost alungată de un simţământ al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lângă tovarăşul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănţuite”. — Poate că ai dreptate. Dar cine ţi-a spus dumitale lucrurile astea? — Şi ce am afirmat despre Cowper aş putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sunt convinsă că nu. Şi dacă ar exista vreun Cowper sau Rousseau femeie, aş susţine acelaşi lucru şi despre ele. — Dar te-am întrebat cine ţi-a spus lucrurile astea? Moore cumva? — De ce trebuie să-mi fi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparaţii? Moore n-a vorbit niciodată cu mine despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care îl auzim atunci când suntem singure mi-a vorbit despre tot ce ştiu în privinţa asta. — Şi-ţi plac firile de felul lui Rousseau, Caroline? — Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însuşiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii şi-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi dispreţuiesc. Sunt alcătuiţi din lut şi aur. Gunoiul şi mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbiciuni; luaţi ca întreg, îmi stârnesc sentimentul că sunt nefireşti, nesănătoşi, respingători. — Aş îndrăzni să spun că faţă de un Rousseau aş fi mai îngăduitoare decât dumneata, Cary; deşi dumneata însăţi eşti supusă şi contemplativă, îţi plac lucrurile grave şi practice. Apropo, probabil că resimţi foarte adânc lipsa vărului dumitale Robert, acum când nu vă mai vedeţi deloc. — Aşa este. — Şi el trebuie să-ţi simtă lipsa. — Asta nu se întâmplă. — Nu-mi pot închipui, urmă Shirley, care de o vreme luase obiceiul de a amesteca în conversaţie numele lui Moore, chiar şi dacă s-ar fi părut că n-are ce căuta acolo, nu pot să-mi închipui decât că ţinea la dumneata, de vreme ce te lua atât de mult în seamă, stătea de vorbă cu dumneata şi te-a învăţat atâtea lucruri. — Niciodată n-a ţinut la mine; niciodată n-a mărturisit că ar ţine la mine. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a dovedi că doar mă suportă. Hotărâtă să nu alunece pe panta îmbietoare a exagerării atenţiilor lui Robert faţă de ea, Caroline se obişnuise ca totdeauna să se gândească şi să vorbească despre lucrurile astea cât mai rar cu putinţă. Avea motivele ei proprii să aibă mai puţin decât oricând speranţe fericite pentru viitor, să aibă mai puţină îngăduinţă faţă de amintirile plăcute ale trecutului. — Atunci e de la sine înţeles, remarcă domnişoara Keeldar, că în schimb nici dumneata nu făceai decât să-l suporţi. — Shirley, bărbaţii şi femeile sunt atât de deosebiţi unii de alţii, se află pe poziţii atât de diferite! Femeile au atât de puţine lucruri la care să se gândească – bărbaţii atât de multe; poţi purta prietenie unui bărbat, şi el să fie aproape indiferent faţă de tine. Multe dintre cele care îţi înveselesc viaţa pot să depindă de el, şi în acelaşi timp niciuna dintre sclipirile de interes ce îi luminează, o clipă ochii să n-aibă vreo legătură cu tine. Robert obişnuia într-o vreme să se ducă la Londra şi rămânea acolo uneori câte o săptămână, alteori două; ei, uite, câtă vreme era plecat îi simţeam absenţa ca pe un imens gol; îmi lipsea ceva; Briarfield-ul era mult mai plicticos. Bineînţeles că îmi rămâneau ocupaţiile mele obişnuite; şi totuşi îmi lipsea. Stând singură serile, mi se întâmplă deseori să simt o convingere ciudat de nestrămutată şi pe care n-o pot descrie: mi se părea că în cazul când un vrăjitor sau vreun spirit mi-ar fi oferit, în clipa aceea, ocheanul prinţului Ali (îţi mai aduci aminte de O mie şi una de nopţi?) şi dacă, folosindu-mă de el, aş fi putut să mă uit la Robert – să-l văd unde este, ce face – mi-aş fi dat seama, într-un chip izbitor, cât de necuprinsă este prăpastia ce se cască între unul ea el şi una ca mine. Înţelegeam limpede că oricât de strâns legate de el ar fi gândurile mele, ale lui rămân totuşi cu desăvârşire străine de mine. — Caroline, întrebă deodată, repede, domnişoara Kelldar, nu ţi-ai dori să ai o ocupaţie – o meserie? — Mi-o doresc în fiece clipă. În situaţia de astăzi, mă întreb deseori pentru ce oi fi venit pe lume. Tânjesc după ceva care să-mi ocupe şi să-mi pună la treabă capul şi mâinile, să-mi absoarbă gândurile. — Poate munca singură face fericită o fiinţă omenească? — Nu; dar poate oferi mai multe soiuri de cazne şi ne împiedică astfel să ne lăsăm inimile frânte de un singur chin atotstăpânitor. Pe lângă asta, munca încununată de succes îţi oferă şi unele recompense; o viaţă goală, obosită, singuratică şi lipsită de speranţă nu-ţi dă niciuna. — Se spune însă că munca grea şi profesiile savante le masculinizează pe femei, le fac aspre, lipsite de feminitate. — Şi ce importanţă are dacă femeile nemăritate şi care niciodată n-au să se mărite sunt sau nu sunt neatractive şi neelegante? - dacă sunt cu bun-simţ, prezentabile şi îngrijite e prea de ajuns. Tot ce se poate cere mai mult unor fete bătrâne, în ce priveşte înfăţişarea, este să nu jignească prea adânc ochii bărbaţilor atunci când le întâlnesc pe stradă; în afară de asta ar trebui să li se îngăduie, fără prea mult dispreţ, să fie cât le place lor de preocupate, de grave, de anoste la chip şi îmbrăcăminte. — Parcă ai fi şi dumneata fată bătrână, Caroline, cu atâta înfocare vorbeşti. — Am să fiu fată bătrână; ăsta mi-e destinul. Niciodată nam să mă mărit cu un Malone ori un Sykes - şi nimeni de alt soi n-are să vrea vreodată să se însoare cu mine. După asta urmă o lungă tăcere. Shirley o rupse. Şi încă o dată numele de care părea să fie vrăjită îi apăru aproape cel dintâi pe buze. — Lina – nu-i aşa că Moore îţi spunea câteodată Lina? — Da, în ţara lui de baştină e uneori folosit ca diminutiv pentru Caroline. — Ei, Lina, îţi aduci aminte că într-o zi am observat ceva nepotrivit la părul dumitale – o buclă lipsă în partea dreaptă – şi cum mi-ai spus că Robert e de vină fiindcă ţi-a tăiat odată o şuviţă groasă de acolo? — Da. — Dacă este, şi a fost întotdeauna atât de indiferent faţă de dumneata cum spui, de ce ţi-a luat o şuviţă de păr? — Nu ştiu – ba da, ştiu: a mea e isprava, nu a lui. Toate lucrurile de felul ăsta numai eu le-am făcut. Trebuia să plece la Londra, ca de obicei; şi în noaptea dinaintea plecării lui, am găsit în coşul de lucru al soră-si o şuviţă de păr negru – o buclă scurtă, rotundă. Hortense mi-a spus că e a fratelui ei şi-i o amintire. El stătea lângă masă; m-am uitat la capul lui – are un păr bogat; pe la tâmple îi atârnau, o mulţime de asemenea bucle. M-am gândit că îmi poate da şi mie una. Ştiam că mi-ar face plăcere s-o am şi i-am cerut-o. A răspuns că primeşte, dar cu condiţia să-şi poată şi el alege o şuviţă din capul meu. Aşa se face că el a luat o şuviţă lungă de la mine şi eu una scurtă de la el. Eu o mai am pe-a lui, dar e foarte probabil că el a pierdut-o pe a mea. A mea a fost isprava, una dintre prostiile acelea mărunte care îţi întristează inima şi îţi aduc flăcări în obraji când te gândeşti la ele – una dintre amintirile acelea mărunte dar tăioase care mereu revin şi îţi crestează ca nişte fine lame de cuţit respectul faţă de tine însăţi, fac să-ţi scape de pe buze, când eşti singură, exclamaţii bruşte, ca de om ieşit din minţi. — Caroline! — Da, Shirley, în anumite privinţe mă cred o proastă; şi într-adevăr mă dispreţuiesc. Dar am promis să nu te transform în duhovnicul meu; fiindcă nu-mi poţi răspunde cu slăbiciune la slăbiciune: dumneata nu eşti o făptură slabă. Cât de pătrunzător te uiţi la mine acum! Întoarce-ţi privirile limpezi, puternice, ca de vulturiţă: e o jignire să le aţinteşti aşa asupra mea. — Ce fire interesantă eşti! Slabă, fără îndoială; dar nu în sensul în care îţi închipui. — Intră! Ultimul cuvânt fusese rostit ca răspuns la o bătaie în uşă. Din întâmplare domnişoara Keeldar era chiar acolo, iar Caroline în partea cealaltă a camerei. Văzu cum Shirley primeşte în mână o hârtie şi auzi cuvintele: — Din partea domnului Moore, domnişoară. — Aduceţi lumânări, spuse domnişoara Keeldar. Caroline rămase în aşteptare. — O chestiune de afaceri, anunţă gazda. Dar când veniră lumânările, nu desfăcu hârtia şi n-o citi. Chiar atunci se anunţă că sosise Fanny de la casa parohială, şi nepoata preotului plecă.      

CAPITOLUL XVI   Rusaliile   Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnişoara Keeldar, eforturilor, susţinute ale celor trei preoţi şi sprijinului eficace deşi tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare şi cu ochelari, Mary Ann Ainley şi Margaret Hall, se strânsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotinţă, izbuti deocamdată să ajute în mare măsură şi să uşureze suferinţele şomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniştit; în ultimele două săptămâni nici o postăvărie nu fusese devastată; nicio acţiune condamnabilă împotriva vreunei fabrici sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat şi că furtuna ameninţătoare trecuse; avea convingerea că o dată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întâmplă aşa; şi pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfârşit: trebuia să vină şi pacea într-o bună zi, iar o dată cu pacea cât de mult avea să se învioreze comerţul. Cam acesta era sensul obişnuit al observaţiilor comunicate arendaşului său, Gérard Moore, ori de câte ori se întâlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta foarte tăcut – prea tăcut ca să se poată declara mulţumită. Şi-atunci, prin privirile ci nerăbdătoare îi cerea; ceva mai mult – vreo explicaţie, sau cel puţin o observaţie în plus. Zâmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămânea la fel de gravă, răspundea în sensul că şi el însuşi credea în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt îşi întemeia şi el speranţele, pe asta se bazau şi speculaţiile lui. — Fiindcă ştii bine, urma el, că astăzi lucrez la Hollow’s Mill bazându-mă în întregime pe speculaţii: nu vând nimic; nu există piaţă pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putinţă; epuizasem atât creditul cât şi capitalul; şi ştii foarte bine cine mi-a venit într-ajutor, din mâna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu câtăva vreme în urmă, mă temeam că n-o să-l mai pot juca. Ştiu bine că în cazul când pierd mă aşteaptă ruina totală şi la fel de bine îmi dau seama cât de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sunt foarte bucuros; atâta vreme cât pot să fiu activ, atâta vreme cât pot să mă zbat, pe scurt: atâta vreme cât nu mi-s mâinile legate, mi-este cu neputinţă să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai şase luni de domnie a ramurii de măslin, şi sunt salvat; fiindcă, aşa după cum spui, pacea va da un impuls comerţului. În privinţa asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniştea restabilită în regiunile noastre ca şi despre permanenţa efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere – aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată până acum să potolească într-adevăr clasa muncitoare – niciodată nu i-a câştigat recunoştinţa; nu stă în firea omenească s-o poată face. După câte cred eu, dacă lucrurile ar fi orânduite aşa cum se cuvine, ei n-ar trebui să se afle în situaţia de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; şi muncitorii o simt; şi noi am simţi-o dacă am fi în locul lor. Şi pe urmă, cui ar trebui să-i fie recunoscători? Dumitale – clericilor, poate, dar în niciun caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decât oricând. Şi în afară de asta, nemulţumiţii de aici au legături cu nemulţumiţii de prin alte părţi; Nottingham e unul dintre cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privinţa disciplinei stau foarte bine. Nicio lovitură nu e dată fără matură chibzuinţă. Pe căldurile cele mari, s-a întâmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori ameninţători, şi totuşi noapte după noapte norii se împrăştiau şi soarele răsărea în linişte; primejdia însă nu dispăruse, doar se amânase; furtuna care ameninţase atâta vreme cu siguranţă că se va dezlănţui până la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală şi cea fizică. — Bine, domnule Moore (aşa se încheiau totdeauna aceste discuţii), ai măcar grijă de dumneata. Dacă socoteşti că ţi-am făcut vreodată vreun bine, te rog răsplăteşte-mă promiţândumi că o să ai grijă de dumneata. — Promit: o să fac asta cu multă atenţie şi prevedere. Aş vrea să trăiesc, nu să mor; viitorul mi se deschide în faţă ca porţile raiului; şi totuşi, când privesc adânc în umbrele paradisului meu, zăresc alunecând peste privelişti îndepărtate o vedenie care mă încântă mai mult decât serafimii şi heruvimii. — Zău? Te rog, spune-mi şi mie, ce vedenie? — Văd… Slujnica intră grăbită în încăpere, cu serviciul de ceai. Prima parte a acelui mai, după cum am văzut, a fost frumoasă, zilele de la mijloc ploioase; dar în ultima săptămână, la schimbarea lunii, iarăşi s-au limpezit. Un vânt proaspăt a măturat norii argintii şi groşi, purtători de ploaie, şi i-a împins unul după altul către zarea dinspre răsărit; iar norii s-au prăvălit peste marginea zării şi dincolo de marginea aceea s-au pierdut, lăsând în urma lor doar bolta curată a cerului albastru pregătită a se supune deplinei domnii a soarelui de vară. Şi soarele acela s-a ridicat măreţ în ziua de Rusalii; marea reuniune a şcolilor a fost întâmpinată de o vreme superbă. Marţea Rusaliilor era ziua cea mare, şi în cinstea ei cele două încăpătoare săli de clasă de la Briarfield, ridicate de actualul paroh mai mult pe propria lui cheltuială, fuseseră curăţate, văruite, revopsite şi împodobite” cu verdeaţă şi flori – câteva din grădina casei parohiale, două căruţe pline de la Fieldhead şi un căruţ de la ceva mai modestul domeniu De Walden, reşedinţa domnului Wynne. În aceste săli de clasă fuseseră rânduite douăzeci de mese, fiecare măsurată aşa fel ca să poată primi douăzeci de oaspeţi; în jurul lor se aşezaseră bănci şi pe ele se întinseseră feţe de masă albe; deasupra lor fuseseră atârnate cel puţin douăzeci de colivii cu tot atâţia canari, după un obicei al locului îndrăgit mai cu seamă de secretarul domnului Helstone, care se delecta cu ciripitul ascuţit al acestor păsărele şi ştia că în mijlocul unei zgomotoase zarve de glasuri de totdeauna cântau mai cu înfocare. Mesele acestea, să fie limpede, nu stăteau întinse pentru cei o mie şi două sute de şcolari ce urmau să fie adunaţi din cele trei parohii, ci numai pentru membrii comitetelor şcolare şi profesori: ospăţul copiilor urma să aibă loc în aer liber. La ceasurile unu trebuiau să se adune trupele; la două să-şi alcătuiască formaţiile; până la patru mărşăluiau prin parohie; pe urmă venea ospăţul; iar după aceea adunarea, cu muzică şi cuvântări, în biserică. Ar trebui să explicăm pentru ce tocmai Briarfield fusese ales ca loc de întâlnire şi scenă a ospăţului. Nu fiindcă ar fi fost parohia cea mai mare şi mai populată - în privinţa asta Whinbury îl depăşea de departe; nici fiindcă ar fi fost aşezarea cea mai veche – oricât de antice erau bătrână biserică şi casă parohială, templul cu acoperiş scund şi căsuţa parohială acoperită de muşchi din Nunnely, amândouă îngropate între stejari de-o vârstă cu ele, posturi înaintate ale pădurii Nunwood, erau încă şi mai străvechi. Fusese ales pentru că aşa voise domnul Helstone, iar voinţa domnului Helstone era mai tare decât aceea a lui Boultby sau Hall; primul nu putea, al doilea nu voia să se certe pe o chestiune de întâietate cu fratele lor cel hotărât şi bătăios: îl lăsau să fie în frunte şi să facă după voia lui. Pentru Caroline Helstone sărbătoarea aceea însemnată fusese până atunci totdeauna o zi grea fiindcă o trăgea cu sila în mulţime şi o constrângea să dea ochi cu toate persoanele bogate, respectabile şi influente de prin împrejurimi; iar în prezenţa acestora, dacă n-ar fi avut sprijinul binevoitor al domnului Hall, ar fi părut o neajutorată; obligată să meargă în fruntea regimentului ei, în calitate de nepoată a parohului şi primă profesoară a primei clase; obligată să prepare ceaiul la prima masă pentru o mulţime amestecată de doamne şi domni, şi să facă toate acestea fără ajutorul mamei, al vreunei mătuşi, ori al altui însoţitor – fiind, în acelaşi timp, o fire impresionabilă şi cu o cumplită frică de publicitate – va fi uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, tremura de teamă la apropierea Rusaliilor. Anul ăsta, însă, Shirley avea să fie alături de ea şi astfel înfăţişarea chinului se schimba în mod deosebit - se schimba fundamental: nu mai era chin – devenind aproape o bucurie. Domnişoara Keeldar singură făcea mai mult decât o ceată de prieteni obişnuiţi. ”Deplin stăpână pe sine şi totdeauna ageră şi degajată; conştientă de importanţa ei socială, fără să facă niciodată caz de ea, era de ajuns s-o privească cineva ca să capete curaj. Singura teamă putea fi ca nu cumva Shirley să întârzie la întâlnire: deseori dovedea un fel de nepăsare ce-o făcea să întârzie peste timpul stabilit, iar Caroline ştia că unchiul ei n-ar aştepta o secundă pe nimeni de pe lumea asta; în clipa când orologiul bisericii suna ceasurile două, clopotele începeau să bată şi marşul începea. Prin urmare în privinţa asta trebuia să aibă grijă de Shirley, dacă nu voia săşi piardă prietena mult aşteptată. În marţea Rusaliilor se sculă aproape când răsărea soarele. Ea, Fanny şi Eliza au fost ocupate toată dimineaţa cu aranjatul în cea mai desăvârşită ordine a saloanelor din casa parohială şi cu pregătirea unor aperitive alcătuite din gustări răcoritoare – vin, fructe, prăjituri – rânduite apoi pe bufetul din sufragerie. Pe urmă trebui să se îmbrace în cea mai nouă şi arătoasă toaletă de muselină albă; desăvârşita frumuseţe a zilei şi solemnitatea prilejului îndreptăţeau, dacă nu chiar impuneau, o asemenea ţinută. Eşarfa cea nouă – primită în dar la aniversarea zilei de naştere din partea Margaretei Hall, şi pe care avea motive să creadă că Cyril însuşi o cumpărase, iar drept răspuns ea îi dăruise un set de eşarfe preoţeşti din chembrică, într-o casetă elegantă - i-a fost legată de degetele îndemânatice ale credincioasei Fanny, a cărei bucurie de a-şi găti tânără şi frumoasa stăpână pentru asemenea sărbătoare n-a fost deloc mică; boneta cea simplă fusese aranjată ca să se asorteze cu eşarfa; baticul drăguţ, deşi ieftin, se potrivea cu rochia. Când fu gata, avea o înfăţişare nu destul de strălucită ca să uluiască, dar îndeajuns de frumoasă ca să intereseze: nu izbitor de strălucitoare, însă foarte delicată şi plăcută; o apariţie în care dulceaţa tonurilor, puritatea aerului, graţia chipului înlocuiau cu succes absenţa coloritului bogat şi a contururilor maiestuoase. Ceea ce ochii căprui şi fruntea senină lăsau să se vadă din firea ei era în armonie cu îmbrăcămintea şi chipul - modestă, gingaşă şi, în ciuda melancoliei, un suflet perfect armonios. Se părea că nici mieluşelul şi nici porumbiţa n-aveau a se teme de ea, ci mai degrabă aveau să întâmpine cu bucurie, în înfăţişarea ei de simplicitate şi blândeţe, o asemănare cu propriile lor firi, sau cu firile pe care noi presupunem că le au. La urma urmei, era o făptură omenească imperfectă şi supusă greşelii; destul de frumoasă ca formă, culoare şi îmbrăcăminte; dar, precum spusese Cyril Hall, nici atât de bună şi nici atât de demnă de admiraţie ca veştejita domnişoară Ainley, care îşi punea acum cea mai bună rochie neagră, şalul mohorât şi boneta – acolo, în camera strâmtă a bietei sale căsuţe. Şi Caroline plecă înspre Fieldhead, trecând peste câteva câmpuri retrase şi pajişti liniştite. Se strecură iute pe sub gardurile vii verzi şi peste păşunile încă şi mai înverzite. Nu exista praf, nu exista noroi să-i murdărească poalele rochiei imaculate sau să-i umezească sandalele uşoare: după ploile din urmă totul rămăsese curat şi sub puterea soarelui strălucitor totul se zbicise, aşa încât păşea fără de teamă peste margarete şi iarbă şi printre plantaţii bogate; ajunse la Fieldhead şi pătrunse în odaia unde se îmbrăca stăpâna casei. Făcuse bine că venise, fiindcă altminteri Shirley ar fi întârziat mult. În loc să se îmbrace cu toată graba, stătea întinsă pe sofa, cufundată în lectură; doamna Pryor se afla lângă ea şi încerca zadarnic s-o convingă să se scoale şi să se îmbrace. Caroline nu făcu risipă de cuvinte; îi luă imediat cartea şi cu propriile ei mâini începu acţiunea de dezbrăcare şi îmbrăcare. Moleşită de căldură, înveselită de tinereţe şi de firea-i voioasă, voia sa stea de vorbă, să râdă, să zăbovească; Caroline însă, hotărâtă să ajungă neapărat la timp, continuă s-o îmbrace pe cât de repede sunt degetele omeneşti în stare să înnoade şireturi şi să înfigă ace. La sfârşit, pe când încheia un ultim şir de clame şi copci, găsi răgaz s-o certe, spunându-i că e foarte urât din partea ei să fie atât de nepunctuală; că până şi în clipa aceea înfăţişa imaginea unei neglijenţe incorigibile: aşa şi arăta Shirley – dar era un încântător tablou al acelei supărătoare însuşiri. Se afla în complet contrast faţă de Caroline: în fiece cută a rochiei şi în fiecare trăsătură a chipului se vădea distincţie; mătasea scumpă o prindea mai bine decât un costum simplu; eşarfa bogat brodată îi venea de minune; şi-o pusese neglijent, dar cu graţie; coroana de pe bonetă într-adevăr o încorona: respectul pentru moda, aplicarea cu gust a ornamentelor la fiecare piesă de îmbrăcăminte, toate se vădeau în aspectul ei; toate i se potriveau, la fel ca lumina sinceră din priviri, zâmbetul adunat în jurul buzelor, la fel ca ţinuta dreaptă şi impunătoare şi pasul graţios. După ce terminară cu îmbrăcatul, Caroline o luă de mână şi o trase repede pe scări, apoi ieşiră pe uşă, şi la fel se grăbiră peste câmpuri, râzând într-una şi vădind multă asemănare cu o porumbiţă albă ca zăpada şi o pasăre a paradisului colorată în nestemate, pornite împreună în zbor voios. Mulţumită strădaniilor domnişoarei Helstone, au ajuns la vreme. Pe când încă tot nu puteau zări biserica ascunsă după copaci, auziră clopotul bătând o cumpănită şi totuşi grabnică chemare către tot poporul, să vină la adunare; auzeau de asemenea mărşăluiala grupurilor, tropotul a nenumărate picioare şi murmurul glasurilor mulţimii. De pe un loc mai înalt, văzură pe drumul dinspre Whinbury cum se apropiau şcolarii de acolo; nu mai puţin de cinci sute de suflete. Parohul şi diaconul său, Boultby şi Donne, mergeau în frunte: cel dintâi apărea impunător aşa cum era încărcat de odăjdii, păşea precum se cuvine unei preacuvioase feţe bisericeşti, sub baldachinul unei pălării cu boruri largi, cu semeţia dată de-o burtă straşnică, împodobit cu cele mai elegante şi bogate veşminte negre şi bucurându-se de sprijinul celui mai zdravăn baston cu măciulie de aur. Din mers, doctorul îşi flutura din când în când uşor bastonul şi cu o mişcare autoritară îşi înclina pălăria către aghiotant. Aghiotantul – Donne, adică – părea subţiratic de tot fiindcă linia siluetei sale stătea alături de masa impozantă a superiorului, se silea, cu toate acestea, să arate în cel mai mic amănunt ca un adevărat preot: totul în înfăţişarea lui vădea înfumurare şi mulţumire de sine, de la nasul în vânt şi bărbia ridicată, până la ghetrele preoţeşti de culoare neagră, pantalonii cam scurţi şi fără etriere şi ghetele cu boturi pătrate. Dă-i înainte, domnule Donne! Are cine să te vadă. Crezi că arăţi măreţ – dacă siluetele acelea care te privesc din vârful colinei, una albă şi alta roz, cred şi ele la fel – asta-i altă treabă. După ce regimentul trecu în marş mai departe, cele două siluete coborâră în fugă. Curtea bisericii e plină de copii şi de profesori, toţi înveşmântaţi în cele mai alese haine de sărbătoare; şi – oricât de nenorocită e regiunea asta, oricât de grele ar fi vremurile – e minunat să vezi cât de cuviincios – cât de frumos chiar – s-au străduit sa se îmbrace. Dragostea britanică pentru bună-cuviinţă în stare să facă minuni; sărăcia capabilă să îmbrace în zdrenţe o fată irlandeză n-are puterea de a răpi unei englezoaice garderoba decentă socotită trebuitoare pentru aspectul de sine. În afară de asta, stăpâna conacului - acea Shirley care se uită acum cu bucurie la mulţimea fericită şi bine îmbrăcată – le-a fost într-adevăr de folos; generozitatea ei venită la timp a încurajat multe familii sărace în întâmpinarea apropiatei sărbători şi a oferit multor copii putinţa de a avea astăzi o rochie sau o bonetă nouă; ea ştie, şi e în culmea fericirii când îşi dă seama; e încântată că banii, exemplul şi influenţa ei au fost într-adevăr de folos – în chip hotărâtor – celor din jur. Nu poate fi miloasă ca domnişoara Ainley – nu stă în firea ei: şi simte o uşurare la gândul că există şi o altă cale de a-ţi dovedi bunătatea, aflată la îndemâna altor firi şi în alte împrejurări. Caroline e şi ea încântată; căci cu posibilităţile ei modeste a făcut şi ea mult bine; s-a lipsit nu numai de o singură rochie, panglică sau guler de care cu greu se putea despărţi, pentru a împlini lipsurile şcolarilor din clasa ei; şi, cum bani n-avea de unde da, a urmat exemplul domnişoarei Ainley, oferindu-şi timpul şi hărnicia acolo unde era ceva de cusut pentru copii. Nu numai curtea bisericii este plină, ci şi grădina casei parohiale e înţesată de lume; perechi şi grupuri de doamne şi domni se văd plimbându-se printre tufele unduioase de liliac şi bobiţel. Casa e şi ea plină; la ferestrele larg deschise ale saloanelor stau grupuri de oameni veseli. Sunt membrii comitetelor şcolare şi profesorii care vor întregi procesiunea. În grădiniţa parohului, aliată în spatele casei, se află muzicanţii ce alcătuiesc cele trei orchestre parohiale, cu instrumentele lor. Îmbrăcate în rochiile şi bonetele lor cele mai frumoase şi cu cele mai albe şorţuri, Fanny şi Eliza umblă printre ei oferindu-le pahare cu bere; băutura e tare şi gustoasă şi a fost pregătită cu câteva săptămâni în urmă, din porunca parohului şi sub directa lui supraveghere. Orice treabă unde ar fi avut el amestec trebuia îndeplinită în chip desăvârşit: „lucrul de mântuială”, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea niciodată primi binecuvântare din partea sa: de la ridicarea unei clădiri publice, biserică, şcoală, judecătorie, şi până la pregătirea unei mese – pentru toate pretindea măreţie, generozitate şi eficacitate. În privinţa asta domnişoara Keeldar i se asemăna întru totul, şi fiecare era de acord cu intenţiile celuilalt. Caroline şi cu Shirley au ajuns curând printre cei din casa parohială; prima îşi întâmpina musafirii cu multă uşurinţă; în loc să se aşeze pe un scaun, retrasă într-un colţ, ori să se furişeze în odaie la ea şi acolo să aştepte pornirea procesiunii, după vechiul obicei, acum se plimba prin cele trei saloane, stătea de vorbă şi zâmbea, în chip neîndoielnic de vreo două sau trei ori vorbi fără să fie întrebată şi, pe scurt, părea o altă fiinţă. Transformarea era datorată faptului că Shirley se afla de faţă: vederea purtărilor şi atitudinii domnişoarei Keeldar îi făcea nespus de bine. Shirley nu se temea de semenii ei; nu simţea nicio dorinţă de a se feri de ei, de a-i ocoli. Orice fiinţă omenească, bărbat, femeie sau copil, atunci când proasta creştere sau înfumurarea grosolană nu-l făcea cu totul de nesuferit, era pentru ea binevenită; bineînţeles, unele în mai mare, altele în mai mică măsură; dar, în general vorbind, atâta vreme cât cineva nu se dovedea categoric a fi rău şi stingheritor, Shirley era dispusă să-l considere valoros şi binevenit şi să-i arate toată consideraţia. Înclinarea asta îi asigura simpatia tuturor, fiindcă tocea tăişul ironiei şi-i înzestra cu un farmec cuceritor conversaţia serioasă ori glumeaţă; şi nu scădea întru nimic valoarea prieteniei intime, care rămânea ceva deosebit de cordialitatea dovedită în societate şi era legată, într-adevăr, de o cu totul altă faţetă a firii sale. Preferinţa sentimentală şi intelectuală mergea către domnişoara Helstone; doamnele Pearson, Sykes, Wynne etc., etc., nu făceau decât să tragă foloase de pe urma bunătăţii şi voioşiei sale înnăscute. Din întâmplare, Donne intră în salon într-un moment când Shirley, aşezată pe sofa, devenise centrul unui cerc destul de numeros. Dăduse definitiv uitării furia împotriva lui, aşa că înclină din cap şi îi zâmbi cu bunăvoinţă. Atunci se vădi firea acelui om. Nu se pricepu nici să refuze cu demnitate avansul, ca unul a cărui mândrie fusese de curând rănită, nici să-l întâmpine cu francheţe, ca un om bucuros să uite şi să ierte; pedeapsa primită nu trezise în el niciun simţământ de ruşine, şi deci n-avea cum să trăiască această senzaţie în faţa celui ce i-o administrase: nu era suficient de viguros în rău ca să fie cu adevărat câinos – se mulţumi să treacă prosteşte mai departe, luând o înfăţişare rigidă şi mânioasă. Nimic nu mai putea aduce pacea între el şi duşman; la fel după cum, chiar pentru o lovitură mult mai dureroasă şi mai dezonorantă, firea lui slăbănoagă n-ar fi putut nutri o ranchiună acerbă. — Nu merita o asemenea scenă! îi spuse Shirley Carolinei. Ce proastă am fost! Să-l pedepseşti pe Donne pentru stupidul lui dispreţ faţă de Yorkshire e ca şi cum ai strivi un ţânţar fiindcă vrea să înţepe un rinocer. Dacă aş fi fost bărbat, cred că atunci i-aş fi pus forţa fizică la dispoziţie, pentru a-l ajuta să plece; în momentul de faţă sunt foarte bucuroasă că n-am folosit decât forţa morală. Dar nu trebuie să mai apară niciodată prin preajma mea; nu-mi place; mă irită; nici măcar nu te poţi distra pe socoteala lui. Malone face mai mulţi bani. S-ar fi zis că Malone tocmai era dispus să justifice preferinţa; căci de-abia porniseră cuvintele din gura vorbitoarei, când Peter Augustus se şi înfăţişă, pus la „mare ţinută”, înmănuşat şi parfumat, cu părul uns şi pieptănat fără cusur, ducând într-o mână un uriaş mănunchi de trandafiri mari roşii, cinci sau şase pe deplin înfloriţi: pe, aceştia îi înfăţişă domnişoarei Keeldar, cu o graţie căreia chiar şi cel mai ascuţit penel n-ar putea să-i facă decât nedreptate. Dar după o asemenea performanţă cine ar mai fi îndrăznit să spună că Peter nu e un cuceritor? Adunase şi înmânase flori; adusese ofrandă un tribut sentimental – un tribut poetic, pe altarul Dragostei sau al lui Mammon. Hercule cu furca de tors în mână ar fi fost o imagine palidă pe lângă Peter purtând buchetul de flori. Probabil că aşa gândea şi el, fiindcă părea uluit de ceea ce făcuse; se retrase fără un cuvânt şi plecă chicotind înfundat în semn de autofelicitare; pe urmă îşi schimbă gândul aşa că se opri şi se întoarse, ca să se asigure cu ochii lui că  într-adevăr dăruise un buchet de flori: da – iată cei şase trandafiri în poala de satin purpuriu, şi o mână foarte albă, cu câteva inele de aur pe degete, îi strânge încet, iar lungi şuviţe inelate, acoperind pe jumătate o faţă care râde, se revarsă asupra lor; dar o acoperă numai pe jumătate. Peter văzu râsul – nu putea să greşească – pe seama lui făceau haz – galanteria, cavalerismul lui ajunseseră subiect de batjocură pentru o fustă – pentru două fuste - şi domnişoara Helstone zâmbea. Mai mult chiar, îşi dădu seama că i se ghiciseră intenţiile, şi-atunci Peter se întunecă asemenea unui nor de furtună. Când ridică ochii, Shirley văzu că ochi săgetători stau aţintiţi asupra ei. Malone, cel puţin, avea destulă tărie ca să urască: văzu asta în privirile lui. — Peter merită o scenă, şi dacă doreşte neapărat o s-o şi aibă într-o bună zi, şopti Shirley către prietena sa. Şi acum – solemni şi înveşmântaţi în culori mohorâte, dar cu chipuri destul de prietenoase – cei trei preoţi apărură în uşa sufrageriei. Până atunci avuseseră treburi de îndeplinit înăuntrul bisericii, iar acum, înainte de a porni marşul, veneau să ia o uşoară gustare întru întărirea trupului. Fotoliul cel larg îmbrăcat în piele fusese păstrat pentru doctorul Boultby; într-acolo fu condus. Dând ascultare îndemnurilor primite de la Shirley, care îi spusese că a sosit vremea să-şi îndeplinească datoriile de gazdă, Caroline se grăbi să înmâneze masivului, respectatului şi, în fond, vrednicului prieten al unchiului său, un pahar de vin şi o farfurie cu pricomigdale. Epitropii doctorului Boultby, amândoi membri ai comitetului şcolar, se şi aflau lângă el, aşa precum li se ceruse; doamna Sykes şi celelalte doamne din parohie se aflau la dreapta şi la stânga sa, dând glas nădejdilor că nu se simte obosit şi temerilor că ziua are să fie prea caldă pentru dânsul. Doamna Boultby, totdeauna încredinţată că atunci când cade toropit, după o masă îmbelşugată, chipul domnului şi stăpânului său devine aidoma unui chip îngeresc, se plecase asupra lui şi îi ştergea cu dragoste de pe frunte câteva picături de transpiraţie reale sau imaginare. Într-un cuvânt, Boultby se afla la mare cinste şi cu o rotundă şi sonoră voix de poitrine rosti mulţumiri pentru grija purtată şi asigurări că se simte destul de bine. Pe Caroline parcă nici n-o observă când se apropie de dânsul, atâta doar că binevoi să accepte cele oferite; n-o văzuse, n-o văzuse niciodată: abia dacă ştia vag că ar exista o asemenea persoană. Văzu totuşi pricomigdalele, şi fiind mare iubitor de dulciuri, luă din farfurie o mână aproape plină. Cât despre vin, doamna Boultby insistă să fie amestecat cu apă fierbinte şi să i se adauge zahăr şi nucşoară. Domnul Hall stătea lângă o fereastră deschisă, respira aerul curat şi mireasma florilor şi discuta ca un frate cu domnişoara Ainley. Către el Caroline îşi îndreptă atenţia plină de bucurie. „Ce să-i ofere? Nu trebuie să se servească singur – trebuie servit de mâna ei“; luă deci o tăviţă de argint, ca să-i poată oferi cât mai multe lucruri. Margaret Hall veni lângă ei; domnişoara Keeldar îi urmă pilda. Cele patru doamne se aflau acum în jurul preotului lor favorit; şi ele aveau senzaţia că privesc chipul unui înger pământean: Cyril Hall era papa lor, la fel de infailibil pentru ele ca şi doctorul Boultby pentru admiratoarele sale. Şi în jurul, parohului de la Briarfield se adunase un grup: cel puţin douăzeci de persoane se strânseseră în preajma lui; iar în mijlocul unui cerc de admiratori, niciun preot nu se putea măsura cu bătrânul Helstone. Adunaţi laolaltă după cunoscutul lor obicei, diaconii formau o constelaţie alcătuită din trei planete mai mici; mai multe domnişoare îi priveau de departe, dar niciuna nu se încumeta să se apropie. Domnul Helstone îşi scoase ceasul şi anunţă cu glas tare: — E două fără zece. E timpul ca toată lumea să treacă în rânduri. Haideţi. Îşi luă pălăria cu boruri largi şi porni; toţi se ridicară şi îl urmară buluc. Cei o mie două sute de copii fuseseră rânduiţi în trei grupuri de câte patru sute de suflete fiecare; în urma fiecărui regiment se afla câte o orchestră; din douăzeci la douăzeci de rânduri exista câte un interval unde Helstone aşeză câte doi profesori. Şi pentru avangarda armatelor, chemă: — Grace Boultby şi Mary Sykes stau în frunte la Whinbury. — Margaret Hall şi Mary Ann Ainley conduc Nunnely. — Caroline Helstone şi Shirley Keeldar comandă Briarfield. Pe urmă alte comenzi: — Domnul Donne la Whinbury; domnul Sweeting la Nunnely; domnul Malone la Briarfield. Şi aceşti trei domni porniră înaintea doamnelor-generali. Preoţii trecură în frunte – secretarii parohiilor încheiau formaţiile; Helstone îşi înălţă pălăria cu boruri largi; peste o clipă se şi auzi dangătul celor opt clopote din clopotniţă, izbucniră melodiile intonate de orchestre, flautul vorbi şi cornul răspunse, tobele duruiră puternic, şi cu toţii porniră în marş. Drumul alb şi larg se unduia înaintea lungii procesiuni, soarele şi cerul fără pic de nor o treceau în revistă, deasuprai vântul clătina crengile copacilor, iar cei o mie şi două sute de copii şi o sută patruzeci de oameni în toată firea, care o alcătuiau, mergeau înainte în cadenţă şi după muzică şi toate chipurile erau vesele şi inimile bucuroase. Era o privelişte ce te bucura, o privelişte făcătoare de bine; era o zi de fericire pentru bogaţi şi pentru săraci: era mai întâi lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi a clericilor. Să dăm preoţilor Angliei ce este al lor; în anumite privinţe sunt o tagmă supusă greşelii, fiind ei tot oameni de carne şi sânge, ca şi noi toţi; dar ţara s-ar descurca foarte cu greu fără dânşii: Britania ar simţi lipsa Bisericii ei, dacă această Biserică s-ar nărui. Dumnezeu s-o ocrotească! Şi, totodată, Dumnezeu s-o îndrepte!