Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos

CAPITOLUL XXIX   Louis Moore   Louis Moore era învăţat cu o viaţă liniştită. Fiind un bărbat liniştit, o suporta mai bine decât ar fi suportat-o majoritatea bărbaţilor; având o lume întreagă în propria sa minte şi propria sa inimă, îndura cu multă răbdare limitarea la un colţ strâmt şi paşnic al lumii reale. Ce adâncă pace domneşte la Fieldhead în seara asta! Toţi ceilalţi în afară de Moore – domnişoara Keeldar, întreaga familie Sympson, chiar şi Henry – au plecat la Nunnely. Sir Philip i-a invitat acolo; dorea să le facă tuturor cunoştinţă cu mama şi surorile sale, aflate acum la Priory. Fiind un gentleman atât de amabil, îl invitase şi pe preceptor; însă preceptorul mult mai bucuros ar fi acceptat o întâlnire cu stafia contelui de Huntingdon şi o ceată de măscărici ursuzi de-ai lui sub baldachinul celui mai frunzos, întunecat şi bătrân stejar din pădurea Nunnely. Da, mai curând ar fi aranjat o întâlnire cu stafia unei stareţe, ori cu o călugăriţă de ceaţă palidă, printre rămăşiţele umede şi năpădite de buruiene ale ruinatului lor sanctuar ce putrezea în adâncurile pădurii. Louis Moore tânjeşte să aibă în noaptea asta ceva lângă el, dar nu pe baronetul cu caş la gură, nici pe binevoitoarea dar rigida lui mamă, nici surorile de neam mare, nici pe vreunul dintre Sympsoni. Nu e o noapte liniştită; echinoxul încă se face simţit prin zvâcniri ale vântului. Ploile puternice din timpul zilei s-au domolit; uriaşul nor stingher se sparge şi se rostogoleşte departe pe ceruri, dar nu lunecând şi lăsând în urma sa o mare de safire, ci aruncându-se zgomotos înaintea unei necontenite, răsunătoare, năvalnice furtuni pe clar de lună. Luna domneşte cu slavă, bucuroasă de vijelie; atât de bucuroasă de parcă ea însăşi s-ar supune cu dragoste înverşunatelor ei mângâieri. Niciun Endimion nu-şi va admira zeiţa în astă-noapte; nu se află turme ieşite pe coastele munţilor; şi e bine aşa, fiindcă în astă-noapte îl întâmpină cu dragoste pe Eol. Stând în camera de studiu, Moore auzea vuietul furtunii ce se înverşuna împotriva frontonului celuilalt şi da roată către faţada holului. Capătul unde se afla el era adăpostit. Dar Louis Moore nu dorea adăpost; nu dorea sunete potolite şi o aşezare ferită. — Toate saloanele sunt goale, spuse. Mi s-a făcut silă de celula asta. O părăsi şi se duse acolo unde ferestrele cu canaturi, mai mari şi mai libere decât ferestrele zăbrelite şi umbrite de ramuri ale camerei sale, lăsau să treacă în voie întunecimea albăstruie, sclipirile argintii, tabloul unduios şi rotitor al cerului nopţii de toamnă. Nu avea lumânare; nu era nevoie nici de lămpi şi nici de foc: bogatele şi curatele revărsări de lumină ale lunii, deşi schimbătoare şi scrijelite de nori, se prelingeau peste podele şi peste pereţi. Moore rătăceşte prin toate încăperile; pare că din salon în salon urmăreşte o nălucă. În salonul lambrisat se opreşte; aici nu e atâta răcoare şi atâta rafinament ca în alte părţi; aici e foc; căminul e fierbinte şi tăciunii mai sclipesc de sub cenuşă, cu căldură intensă şi lucire limpede; lângă covor e o măsuţă de lucru, o casetă pe ea, un jilţ alături. Oare vedenia urmărită de Moore şedea în acel jilţ? Dacă lai vedea cum stă dinaintea lui, ai crede că da. Un atât de mare interes îi străluceşte în ochi, atât de elocventă îi este expresia feţei, încât s-ar zice că în singurătăţile acestei case şi-a găsit un tovarăş viu şi se pregăteşte să stea de vorbă cu el. Face şi descoperiri. Un săculeţ, un mic săculeţ de şaten e agăţat pe spătarul jilţului. Caseta e deschisă, cheile sunt în broască; o pecete drăguţă, un creion de argint, câteva fructe roşii şi coapte pe o frunză verde, o mănuşă mică, delicată, curată – aceste nimicuri decorează şi în acelaşi timp răvăşesc locul unde se află. Într-o imagine ordinea ascunde detaliile; le scoate pe toate, rânduite, din câmpul atenţiei; dar detaliile sunt cele care dau farmec. Moore vorbi. „Urmele ei. A trecut pe aici – nepăsătoare, fermecătoare fiinţă! - a fost chemată în grabă, fără îndoială, şi a uitat să se mai întoarcă şi să le pună la locul lor. De ce până şi urmele paşilor îi sunt încântătoare? De unde a luat darul de a nu băga în seamă oamenii, fără să jignească vreodată? La ea poţi găsi oricând pricină de mustrare, dar mustrarea nu-ţi iscă niciodată amărăciune în suflet; iar pentru iubitul sau bărbatul ei, dojana, după ce se va fi stins puţintel în cuvinte, i se va topi pe buze transformându-se în sărut. Mai bine să petreci o jumătate de oră cu ea în mustrări, decât o zi întreagă admirând sau lăudând orice altă femeie de pe lume. Am început să bombănesc? - vorbesc singur? încetează!“ Şi încetă. Rămase cufundat în gânduri; şi pe urmă făcu mici pregătiri ca să-şi petreacă seara în tihnă. Trase perdelele peste ferestrele largi şi regina Lună; îndepărtă vederii Suverana, Curtea şi Armatele stelare; înteţi din nou focul încă fierbinte dar pe cale să se stingă; aprinse una dintre cele două lumânări aflate pe masă; puse un scaun în faţa celui de lângă măsuţa de lucru, apoi se aşeză în el. Următorul gest fu să scoată din buzunar un carnet mic şi gros, cu foile albe; să dea la iveală un creion; şi să înceapă a scrie cu litere înghesuite şi greu de descifrat. Orice ar fi, apropie-te, cititorule; nu te ruşina: apleacă-te fără teamă peste umărul lui şi citeşte pe măsură ce el îşi aşterne mâzgălitura pe hârtie. „Sunt ceasurile nouă; n-am nicio îndoială, trăsura n-o să se întoarcă înainte de unsprezece. Până atunci a mea e toată libertatea; până atunci pot să-i ocup camera; să stau în faţa jilţului ei; să-mi sprijin cotul de masa ei; să păstrez în jurul meu nimicuri ce-mi aduc aminte de ea.“ „Odinioară îmi cam plăcea Singurătatea – mi-o închipuiam ca pe o nimfă oarecum liniştită şi gravă, dar de mare frumuseţe; o Oreadă venită către mine dinspre trecătorile munţilor; din ceţurile albăstrii ale colinelor îi erau alcătuite veşmintele, iar răsuflarea îi pornea din adierile lor răcoroase; şi pe chip i se vădea, de asemeni, mare parte din solemna lor frumuseţe. Cândva puteam să-i fac cu seninătate curte şi sămi simt inima uşoară dacă o înduplecam să asculte – cu totul mută dar maiestuoasă.“ „Dar de când am chemat-o pe S. în camera de studiu, iar ea a venit şi a stat atât de aproape de mine; de când şi-a deschis sufletul în faţa mea şi mi-a arătat ce-o tulbură – mi-a cerut ocrotire – a făcut apel la puterile mele; din ceasul acela urăsc Singurătatea. Abstracţie de gheaţă, schelet fără de carne – fiică – mamă – şi însoţitoare a Morţii!“ „Ce plăcut e să scriu despre ceva ce e apropiat şi scump ca înseşi adâncurile inimii mele; nimeni nu mă poate lipsi de carneţelul ăsta, şi cu ajutorul creionului îi pot spune tot ce vreau – tot ce nu îndrăznesc a rosti în faţa nici unei fiinţe vii – tot ce nu îndrăznesc a gândi cu glas tare.“ „Din seara aceea aproape că nu ne-am mai văzut. O dată, pe când eram singur în salon şi căutam o carte de-a lui Henry, a intrat, îmbrăcată pentru un concert de la Stilbro’. Timiditatea – timiditatea ei, nu a mea - a întins între noi un văl de argint. Multe oi fi auzit şi citit eu despre «sfioşenia fetelor»; dar, folosite la locul cuvenit şi nu la întâmplare, cuvintele acestea sunt cuvinte adevărate şi potrivite; când s-a îndreptat către fereastră, după ce în mod tăcut dar plin de graţie dăduse semn că mă recunoscuse, în gândul meu nu o puteam numi altfel decât «fecioară imaculată»: îmi apărea vederii înveşmântată în gingaşă splendoare şi aureolată de sfioşenie copilărească. Fiind unul dintre oamenii cei mai comuni, s-ar putea să fiu şi unul dintre cei mai înfumuraţi; dar adevărul adevărat este că acea sfială mi-a prilejuit o încântătoare emoţie; mi-a măgulit cele mai alese senzaţii. Aş avea îndrăzneala să spun că arătam ca un prostănac; am trăit clipe paradisiace atunci când am văzut cum îşi îndepăstrează privirile ei de privirile mele, şi cum îşi întoarce încetişor capul ca să-şi ascundă roşeaţa obrajilor.” „Ştiu că astea sunt vorbe de visător – vorbele unui nebun exaltat şi romantic; da, e adevărat, visez şi voi mai visa din când în când; iar dacă ea a insuflat idei romanţioase prozaicei mele compuneri, ce-aş putea eu face?” „Ce copil e uneori! Cât e de simplă şi neştiutoare! O văd şi acum, privindu-mă direct în faţă şi împlorându-mă să stau în calea celorlalţi, să nu-i las s-o sufoce, să fiu stăpân pe mine şi să-i dau un narcotic puternic; o văd cum îmi mărturiseşte că nu e atât de îngâmfată, nici atât de indiferentă faţă de simpatie cum o socoate lumea; văd cum de pe gene i se desprindea lacrima aceea tainică. Spunea că o cred copilăroasă – şi aşa o credeam. Îşi închipuia că o dispreţuiesc. S-o dispreţuiesc! a fost nespus de fermecător să mă simt dintr-o dată aproape şi mai presus de ea; să-mi dau seama că am un drept firesc şi puterea de a o sprijini, aşa cum un bărbat şi-ar sprijini soaţa.” „Îi ador desăvârşirile; dar defectele, sau cel puţin slăbiciunile ei, sunt acelea care o apropie de mine – care o fac să mi se cuibărească în inimă – care o învăluiesc în dragostea mea – iar asta dintr-o pricină cum nu se poate mai egoistă, dar profund firească; defectele acestea sunt trepte ce-mi îngăduie să urc până la a căpăta ascendenţă asupra ei. Dacă ar păşi pe o înălţime artificială şi lină, fără niciun fel de oprelişti, cu ce s-ar mai putea lăuda piciorul? Tocmai înălţimile naturale, cu prăpăstiile şi piedicile lor de muşchi alunecos sunt acelea care ispitesc pe căţărător, şi al căror pisc îţi oferă bucurie când l-ai atins.” „Să lăsăm metaforele! vederea ei îmi încântă ochiul; îmi insuflă viaţă; dacă aş fi rege şi ea slujnica ce-mi mătură scările palatului – chiar şi prin întreagă această distanţă ce ne-ar despărţi – privirea mea i-ar recunoaşte calităţile; din pricina ei bătăile inimii mi s-ar înteţi, deşi prăpastia de netrecut ar face cunoştinţa imposibilă. Dacă aş fi un nobil, iar ea slujnica mea, tot mi-ar fi cu neputinţă să n-o îndrăgesc pe acea Shirley. Să o lipsim de educaţia primită – să o lipsim de podoabe, de eleganta ei îmbrăcăminte – de toate avantajele exterioare – de orice graţie, în afară de aceea de neînlăturat a armoniilor trupului; şi să mi se arate pe pragul unei cocioabe, îmbrăcată într-o rochie de pânză; iar de acolo să-mi ofere o gură de apă, cu zâmbetul acela – cu aceeaşi caldă bunăvoinţă cu care acum îşi împarte senioriala ospitalitate – şi tot aş îndrăgi-o. Aş dori să rămân acolo un ceas; aş tânji să stau de vorbă cu acea ţărăncuţă. Nu aş simţi ceea ce simt acum, nu aş afla în preajma ei nimic divin; însă ori de câte ori aş întâlni în cale tânără ţărăncuţă, mi-ar face plăcere – ori de câte ori ne-am despărţi, aş pleca plin de regrete.” „Ce neglijenţă condamnabilă, să-şi lase deschisă caseta unde ştiu că are bani! În broască atârnă toate cheile ei, până şi ale casetei de bijuterii. În săculeţul de satin văd că se află o pungă; ciucurii din mărgele de argint atârnă în afară. Asemenea spectacol l-ar scoate din fire pe fratele meu Robert; la fel s-ar întâmpla cu toate micile ei greşeli, fiindcă ştiu că fiecare dintre ele ar fi pentru Robert pricină de enervare; dacă pe mine mă necăjesc, atunci e vorba de un necaz cum nu se poate mai plăcut; orice greşeală de-a ei e pentru mine o desfătare, iar dacă am sta mereu împreună, ştiu că n-ar fi zgârcită în a-mi dărui bucurii. N-ar face decât să-mi dea ceva de lucru, ceva să corectez: subiect pentru mustrările mele de preceptor. Pe Henry niciodată nu îl cert: niciodată nu mă simt dispus s-o fac; dacă greşeşte cumva – şi asta se întâmplă foarte rar, dragul de el! - un cuvânt este de ajuns; de cele mai multe ori mă mulţumesc să clatin din cap; dar în clipa când dau cu ochii de acea minois mutin a ei, cuvinte de mustrare blândă mi se îngrămădesc pe buze; dintr-un taciturn, cred că are să mă preschimbe în vorbăreţ. De unde vine bucuria ce o trăiesc prin acele vorbe? Uneori mă minunez şi eu singur; cu cât mai crânes, malignes, taquines îi sunt reacţiile, ca urmare a prilejurilor mai evidente de dezaprobare ce mi le oferă, cu atât mai multă înfrigurare o caut, eu atât mai mult o îndrăgesc. Niciodată nu e mai dezlănţuită decât atunci când îşi pune costumul de călărie; niciodată mai supusă decât atunci când se întoarce mândră cu Zoe, după ce s-au luat la întrecere cu vântul pe coline. Şi mărturisesc – acestei pagini mute o pot mărturisi – că am aşteptat în curte o oră întreagă norocul de a fi martor la întoarcere şi încântătorul prilej de a o primi în braţele mele când cobora din şa. Am băgat de seamă (şi din nou, numai faţă de această pagină aş menţiona-o) că niciodată nu îngăduie vreunui alt bărbat în afară de mine s-o ajute la descălecat. Am văzut-o refuzând politicos ajutorul lui Sir Philip Nunnely; şi e totdeauna nespus de binevoitoare faţă de tânărul ei baronet; nespus de atentă faţă de sentimentele lui gingaşe – ce să mai vorbim? - şi chiar faţă de atât de delicatul său amor-propriu; am văzut cu câtă aroganţă respingea ajutorul lui Sam Wynne. Acum ştiu – inima o ştie, fiindcă a simţit-o – că se bizuie pe mine fără vreo ezitare; oare e convinsă cât se bucură puterile mele de câte ori pot s-o slujească? Nu sunt robul ei – o spun ritos – dar talentele mi se adună în jurul frumuseţii ei ca spiritele în jurul strălucirii Soarelui. Toate cunoştinţele, toată înţelepciunea, întreaga-mi stăpânire de sine, toate puterile mele, în faţa ei stau şi aşteaptă cu umilinţă o însărcinare. Şi cât de fericite sunt atunci când o primesc! Câtă bucurie culeg din muncile la care sunt supuse. Oare ea ştie?“  „Am spus că e neglijentă; e cu totul remarcabil faptul că neglijenţa asta nu-i umbreşte niciodată rafinamentul; şi întradevăr, tocmai prin această fierăstruică din firea ei pot fi văzute şi recunoscute existenţa, profunzimea şi autenticitatea pomenitului rafinament; uneori slăbiciuni şi infirmităţi sunt acoperite de un noian de podoabe; cu ajutorul unei mâneci meşteşugit făcute se poate arăta un braţ rotund şi frumos. Am văzut şi am umblat cu multe dintre lucrurile ei, fiindcă deseori le rătăceşte. Dar niciodată n-am dat peste ceva care să nu dezvăluie o adevărată lady; nimic pătat, nimic josnic; într-un anume sens e tot atât de scrupuloasă pe cât este, în altul, de necugetată; de-ar fi fost fată de ţăran, s-ar fi purtat totdeauna dichisită şi curată. Uite pielea imaculată a acestei mici mănuşi de seară – sau satinul gingaş fără o pată din care e făcut săculeţul!“ „Câtă deosebire există între S. şi acest giuvaer minunat de C. H.! Caroline, îmi închipui, este însăşi icoana punctualităţii fără greş şi a preciziei încântătoare; s-ar potrivi de minune obiceiurilor casnice ale unei exigente rude de-ale mele; e-atât de gingaşă, de îndemânatică, de demodată, ageră şi liniştită; toate le face într-o clipă, toate-s la locul lor precis; s-ar potrivi cu Robert; dar eu, ce-aş putea eu face cu o fiinţă aproape perfectă? Ea e pe potriva mea; la fel ca mine de săracă; este desigur drăguţă, are un cap ce-ţi aminteşte de Rafael; Rafael în trăsături, pe de-a întregul englezoaică în expresie; graţie şi puritate cu totul insulare; dar unde ai putea să afli ceva de schimbat, ceva de îndurat, vreun motiv de mustrare, vreo pricină de îngrijorare? Aşa este ea, ca o lăcrămioară, lipsită de culori, dar fără să aibă nevoie de culoare. Ce schimbare i-ar putea spori calităţile? Ce penel ar îndrăzni să intervină? Iubita mea, dacă voi avea vreuna cândva, va trebui să se asemene mai mult cu trandafirul; să fie o desfătare dulce şi plină de viaţă, străjuită de primejdia spinilor. Nevasta mea, dacă mă voi însura vreodată, va trebui ca din când în când să-mi aţâţe cu câte o împunsătură făptura greoaie; va trebui să găsească întrebuinţare pentru masiva cantitate de răbdare a bărbatului ei. N-am fost făcut un om atât de răbdător ca să fiu împerecheat cu o mieluşea; aş afla o răspundere mult mai prielnică firii mele dacă mi sar da pe seamă o făptură din neamul leilor ori al leoparzilor. Îmi plac puţine lucruri dulci, dacă nu sunt totodată şi picante; puţine lucruri strălucitoare, dacă nu sunt în acelaşi timp şi fierbinţi. Îmi plac zilele verii, al căror soare face fructele să se rumenească şi grânele să dea în pârg gălbui. Frumuseţea nu e niciodată atât de cuceritoare ca atunci când, dacă o sâcâi, se întoarce asupră-mi cu mânie. Fascinaţia nu e niciodată mai copleşitoare decât atunci când, întărâtată şi pe jumătate furioasă, ameninţă să se preschimbe în cruzime. Teamă mi-e că m-aş plictisi de muta şi monotona nevinovăţie a mielului; n-ar trece mult şi m-aş simţi povară pentru porumbiţa care ar cloci în cuib şi niciodată nu mi s-ar zbate în piept; dar îndurarea mea s-ar înălţa pe culmile fericirii dacă ar trebui să potolesc zbaterile şi să îndrum eforturile nedomolitului erete. În stăpânirea instinctelor sălbatice ale celei mai nesupuse bête fauve, puterile mele ar afla un adevărat ospăţ.” „O, tu, discipola mea! O, fermecată Peri! Eşti prea răzvrătită pentru a merita raiul – prea nevinovată pentru a fi aruncată în iad! Niciodată nu putea-voi să fac mai mult decât să te văd, să mă închin ţie, şi să mă rog pentru tine. Vai! Ştiind bine că ţi-aş putea aduce fericirea, fi-mi-va oare soarta să privesc cum treci în stăpânirea celor ce nu au această putere?“ „Oricât de protector va fi braţul – dacă e slab nu va izbuti s-o încovoaie pe Shirley; şi ea trebuie încovoiată. Nu va izbuti să o încline, şi ea trebuie înclinată.” „Ia seama, Sir Philip Nunnely! Nu o văd niciodată păşind ori şezând alături de dumneata, cu buzele strânse ori cu sprâncenele încruntate, în sforţarea de a suporta vreo trăsătură din caracterul dumitale pe care nici n-o admiră şi care nici nu-i place; în hotărârea de a-ţi suporta vreo slăbiciune pe care o nădăjduieşte răscumpărată de vreo virtute, şi care o supără, în ciuda acestei nădejdi; niciodată nu observ grava strălucire a chipului, străfulgerările lipsite de bucurie din ochii ei, uşoara retragere a întregii ei făpturi atunci când vii puţin prea aproape, priveşti puţin prea expresiv sau şopteşti cu puţin prea multă căldură; niciodată n-am fost martor unor asemenea gesturi, dar mă gândesc la legenda Semelei răsturnată.“ „Nu pe fiica lui Cadmus o văd; nici nu-mi răsare în minte tragica ei dorinţă de a-l zări pe Iupiter în maiestuoasa-i splendoare de stăpânitor al zeilor. Un preot ai lunonei îmi apare atunci înainte, veghind târziu şi însingurat lângă altarul unui templu din Argos. În ani şi ani de preoţie pustnică, el s-a hrănit cu visuri; o nebunie divină s-a abătut asupra lui; iubeşte idolul căruia îi slujeşte şi zi şi noapte se roagă ca delirul să-i fie împlinit şi ca zeiţa cu ochi de bou să zâmbească închinătorului. Zeiţa a auzit şi se va arăta mărinimoasă. Întregul Argos doarme. Uşile templului sunt ferecate, preotul veghează dinaintea altarului.” „Se simte o ciocnire între pământ şi ceruri – dar nu de către oraşul adormit; numai de singuraticul veghetor brav şi neclintit în fanatismul său. Şi în inima tăcerii, fără niciun zgomot prevestitor, se trezeşte deodată învăluit în lumină. Prin acoperiş – prin albastra spărtură larg deschisă, necuprinsă, străbătută de albeaţă orbitoare, se scurge o coborâre mai presus de fire – înfricoşătoare ca şi căderea stelelor. Acum are ce a cerut: retrage-te - nu-i îngăduit să te uiţi – am orbit. Şi în acel sanctuar aud un sunet de negrăit – nu l-aş mai fi auzit! Văd o strălucire de neîndurat arzând spăimântător printre stâlpi. Îndură-se zeii s-o stingă!“ „Un binecredincios din Argos veni la templu dis-dedimineaţă ca să aducă ofrande în văzduhul răcoros al dimineţii. Tunase în timpul nopţii; trăsnetul se abătuse aici. Altarul e făcut ţăndări; lespezile de marmură din jur sunt sparte şi înnegrite. Statuia zeiţei stă senină, măreaţă, neatinsă; la picioarele ei, mormane pale de cenuşă. Nu se mai află acolo niciun preot; şi nimeni n-avea să-l mai vadă vreodată pe cel ce stătuse de strajă.”   „Soseşte trăsura! Am să închid caseta şi am să vâr cheile în buzunar; mâine are să le caute: va trebui să vină la mine. Parc-o aud: «Domnule Moore, n-ai văzut cheile mele?» “ „Aşa are să spună cu glasul ei limpede, vorbind cu fereală, ruşinată, dându-şi seama că pentru a douăzecea oară pune această întrebare. Am s-o necăjesc puţin; am s-o ţin lângă mine dându-i speranţe şi făcând-o să se îndoiască; iar când am să i le înapoiez n-am să mă opresc de la mustrare. Uite aici şi săculeţul – şi punga - deodată cu cheile; mănuşa – creionul – pecetea. Pe toate are să le ia din mâna mea, încet şi una câte una; numai cu mărturisire, pocăinţă şi rugăminţi. Nu-i pot niciodată atinge mâna, o buclă sau o panglică a îmbrăcămintei, dar am să-mi asigur anumite privilegii; fiecare trăsătură a feţei, ochii ei scăldaţi în lumină, buzele vor trece prin toate schimbările pe care le cunosc, numai pentru desfătarea mea; îmi vor înfăţişa fiecare minunată nuanţă de privire şi unduire pentru a mă bucura - a-mi da fiori – pentru a mă înlănţui şi mai fără nădejde. Dacă trebuie să-i devin sclav, atunci n-am să-mi dau libertatea pe nimic.” Închise caseta, vârî în buzunar toate acele bunuri şi părăsi încăperea.

CAPITOLUL V   Hollow’s Cottage   A doua zi, când se sculă dimineaţa, Moore era încă bine dispus. Şi el şi Joe Scott petrecuseră noaptea în fabrică, folosindu-se amândoi de unele locuri amenajate pentru dormit şi în aripa din faţă şi în cea din spate a birourilor; patronul se scula totdeauna foarte de dimineaţă, dar acum o făcuse chiar mai devreme decât de obicei; îl trezi pe Scott cântând un cântec franţuzesc în vreme ce se spăla. — Va să zică nu suntem la pământ, aşa-i, patroane? strigă Joe. — Nici de doi bani, mon garçon – adică băiatule - hai, scoală-te şi să dăm o raită prin fabrică până nu vin lucrătorii, că vreau să-ţi arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuşi o s-avem maşinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce? — Şi de păianjen? Da, cum să nu: am citit şi eu istoria Scoţiei şi se-ntâmplă să ştiu în privinţa asta cât şi dumneavoastră; şi după câte pricep vreţi să spuneţi că n-o să vă daţi bătut. — Aşa e. — Aveţi cumva bani lăsaţi acolo, în ţara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce îşi strângea lucrurile cu care-şi improvizase culcuşul şi le punea la locul lor. — În ţara mea! Care-i ţara mea? — Cum care? Franţa – nu? — Nu Franţa, asta în niciun caz. Întâmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franţuz. — Atunci Olanda? — Nu sunt nici olandez: acuma confunzi Anversul cu Amsterdamul. — Flandra cumva? — Mi-e silă de ce vrei tu să laşi să se-nţeleagă, Joe! Eu – şi flamand! Am eu mutră de flamand? — nasul butucănos şi proeminent, fruntea îngustă şi teşită, ochii albaştri spălăciţi, „à fleur de tête“? Sunt cumva numai trup şi picioare deloc, aşa cum arată un flamand? Dar tu nici nu ştii cum arată – neerlandezii ăştia. Joe, eu sunt din Anvers: maică-mea a fost de-acolo, deşi se trăgea dintr-un neam franţuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franţuzeşte. — Dar tatăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că şi dumneavoastră sunteţi puţintel de pe-aici; şi oricine poate să vadă că sunteţi din sângele nostru, dornic să faceţi bani şi să mergeţi mereu înainte cum sunteţi. — Joe, eşti cam porc-de-câine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinereţe, cu obrăznicia asta ţărănească: la classe ouvrière – aşa se spune în Belgia muncitorilor – se poartă brutal cu patronii lor; şi prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan. — În ţara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoţii ăştia tineri şi domnii cei mari de la Londra e miraţi că suntem neciopliţi, da’ nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare şi ne veselim de-a mai mare hazul când îi vedem cum holbează ochii cât cepele şi-şi întind mânuşiţele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în faţă, şi pe urmă să-i auzim cum zic muşcându-şi vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemaţi!“ — Şi sunteţi sălbatici, Joe; doar n-oţi fi crezând că sunteţi civilizaţi, nu-i aşa? — Ei, aşa şi-aşa, aşa şi-aşa, patroane. Eu zic că noi ăştia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord suntem mult mai deştepţi şi ştim mult mai multe decât ştie fermierii ăia din sud. Negoţul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliţi să gândească. Ştiţi dumneavoastră? Tot scotocind eu la maşinării şi altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea când văd ceva să caut şi care-i pricina, şi deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să şi citesc şi-s dornic să aflu ce-or fi având de gând ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi şi cu noi: şi e alţii încă mai deştepţi ca mine; mulţi sunt printre flăcăii noştri unsuroşi de miroase a păcură, şi dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulţi de au capul cât baniţa şi sunt în stare să-ţi lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca şi dumneavoastră sau bătrânul de Yorke, da’ mai e şi unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury şi scandalagiii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul. — Ştiu, Scott, tu te crezi băiat deştept. — Ei, mă mai descurc şi eu; mă pricep să spun care-i brânză şi care-i cretă, şi înţeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile ce mi-au ieşit în cale, mult mai bine decât socotesc unii de primprejurul meu; numa’ că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca şi mine, şi vreo doi-trei încă şi mai de nădejde. — Eşti un om tare de ispravă – un flăcău minunat; dar ţi s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciuguleşti câteva cunoştinţe de matematici practice, şi ai aflat despre unele fleacuri din elementele chimiei, uitându-te în fundul căzilor de vopsit, acuma eşti un savant neluat în seamă; şi nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totdeauna ca pe roate, iar tu, şi alţii de-o seamă cu tine, mai rămâneţi câteodată şi fără lucru şi fără pâine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri şi întreaga formă de guvernământ sub care trăiţi e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult decât atâta, nu este cazul să laşi nicio clipă să se înţeleagă precum că toate virtuţile s-au refugiat în colibe şi au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiş de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă ştiu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiş de ţiglă, fie sub acoperiş de paie, şi că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul şi virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporţii mai mari sau mai mici, iar proporţiile astea nu sunt hotărâte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogaţi şi am întâlnit nemernici care erau săraci, după cum am întâlnit şi nemernici care nu erau nici bogaţi şi nici săraci, dar împliniseră dorinţa Agarei şi trăiau într-o bunăstare modestă şi voioasă. Uite că ceasul se pregăteşte să sune de şase: dă-i drumul Joe, şi trage clopotul. Era pe la jumătatea lunii februarie; de aceea, zorile abia se pregăteau să se furişeze pe urmele nopţii, să se strecoare cu o strălucire pală prin întunecimile cafenii şi să împrumute umbrelor o transparenţă neguroasă. În acea dimineaţă strălucirea se arăta mai pală decât de obicei; zarea dinspre răsărit rămânea fără culoare şi nicio lumină nu venea s-o învioreze. Dacă vedeai cu câtă încetineală îşi ridica ziua pleoapele îngreuiate, cât de spălăcită îi era privirea aruncată peste coline, ai fi zis că văpăile soarelui se înecaseră cu totul în ultimele talazuri ale nopţii. Răsuflarea acelei dimineţi îi era la fel de rece ca şi înfăţişarea; un vânt aspru scutura nămeţii norilor de noapte care lăsau la vedere, pe măsură ce se ridicau domol – împrăştiind în urmă, de jur împrejurul zărilor, un cerc decolorat cu sclipiri de argint – nu albăstrime de cer, ci un strat de aburi încă şi mai palizi. De plouat nu mai ploua, dar pământul era îmbibat de apă, pârâiaşele şi bălţile se umpluseră dând peste margini. La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, şi-atunci copiii micuţi dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, şi să sperăm că din pricina asta nu simţeau prea adânc ascuţimea frigului; şi, într-adevăr, prin comparaţie, poate că dimineaţa de-acum li se părea mai curând blândă decât aspră; căci deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit. Domnul Moore stătea la intrare şi le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe uşă; celor care cam întârziară le spunea câte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa când întârziaţii ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul şi nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, niciunul dintre ei, deşi amândoi păreau să fie aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenţii sosiţi mult prea târziu: domnul Moore îi punea să plătească un peni de îndată ce intrau, şi le atrăgea atenţia că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni. Regulile de disciplină sunt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi şi neomenoşi stabileau reguli crude şi neomenoase pe care, cel puţin în vremea ce ne interesează pe noi, obişnuiau să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de faţă este mai mult sau mai puţin imperfect, pana mea refuzând să schiţeze ceva în stil exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfăţişa pe vreunele depravate sau de-a dreptul mârşave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpânii şi vătafii de sclavi, îi las în seama temnicerului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-şi murdărească paginile cu relatarea unor astfel de isprăvi. În loc de asta, prin urmare, în loc de a chinui sufletul cititorului şi a-i aţâţa simţământul Mirării cu descrieri amănunţite de biciuiri şi bătăi, sunt fericită să-l pot informa că nici domnul Moore şi nici supraveghetorul aflat în slujba lui n-au lovit vreodată vreun copil la ei în fabrică. Ce-i drept, Joe îi trăsese o dată o chelfăneală zdravănă unui fecior de-al lui fiindcă îl minţise şi stăruia în minciună; dar la fel ca şi patronul său, avea prea mult sânge rece, era prea calm şi, de asemenea, înzestrat cu prea mult simţ de răspundere, pentru a face din pedepsele corporale altceva decât o întâmplare cu totul excepţională în purtarea faţă de tineri. Domnul Moore dădu ocol fabricii sale, trecând prin hala de filatură, prin hala vopsitoriei, prin ţesătorie, până ce zorii gălbejiţi se întremară prefăcându-se în zi. Până la urmă se înălţă şi soarele – sau cel puţin un disc alb, limpede, decolorat şi aproape la fel de rece ca un bloc de gheaţă – mijindu-se peste creasta întunecată a colinei, prefăcându-se în argint pe marginea lividă a norului de deasupra lui, şi privind apoi în jos, cu măreţie, către întreaga întindere a vizuinii sau vâlcelei înguste între ale cărei hotare ne aflăm împrejmuiţi. Se făcuseră ceasurile opt; în fabrică luminile erau toate stinse; se dădea semnalul pentru gustarea de dimineaţă: copiii, eliberaţi de la muncă pentru o jumătate de ceas, se ocupau acum de micile căni de tablă unde se afla cafeaua şi de măruntele săculeţe în care îşi aveau porţia de pâine. Să tragem nădejde că aveau mâncare destulă; ar fi păcat să nu fie aşa. Abia acum, în sfârşit, domnul Moore părăsi curtea fabricii şi îşi îndreptă paşii spre locuinţă. De la fabrică şi până acolo era drum scurt, dar gardul viu şi talazurile înălţate pe amândouă laturile cărării dintre ele păreau să inspire ceva asemănător unei senzaţii de izolare. Era o casă mică, spoită cu var, şi cu o marchiză verde deasupra uşii; tulpini subţiratice şi cafenii se înălţau din pământul grădinii, pe lângă marchiza cea verde, de asemenea şi sub ferestre alte tulpine, văduvite acum de boboci şi de flori, prevesteau înmugurirea şi înflorirea plantelor căţărătoare ce-aveau să vină în zilele de vară. Dinaintea casei se afla o brazdă de iarbă cu margini frumos conturate; marginile nu erau încă decât nişte grămăjoare de pământ negru şi numai ici şi colo, prin unghere adăpostite, se iţeau abia ieşite din pământ primele firişoare firave de ghiocei şi şofran, verzi ca smaraldul. Primăvara întârzia; fusese o iarnă grea şi nesfârşită; ultimii nămeţi de zăpadă abia dispăruseră dinaintea ploilor din ajun; ce-i drept, pe coline rămăşiţele albe mai sclipeau încă, pătau văile şi încoronau piscurile; pajiştea nu se înverzise, dar se luminase ca şi iarba de pe taluz şi din josul gardului viu de pe marginea drumeagului. Trei copaci aşezaţi unul aproape de altul alcătuiau un grup elegant împrejurul casei; nu se înălţau semeţi, dar nefiind alţii prin apropiere păreau frumoşi şi impunători acolo unde creşteau. Aşa arăta locuinţa domnului Moore; un cuib tihnit, prielnic pentru mulţumire şi meditaţie, dar un cuib înăuntrul căruia aripile acţiunii şi ambiţiei nu puteau rămâne niciodată multă vreme adunate pe lângă trup. Aerul ei de confort modest nu părea să prezinte vreo atracţie specială pentru stăpân; în loc să intre numaidecât înăuntru, el luă dintr-un mic şopron un hârleţ şi se apucă să lucreze prin grădină. Cam vreun sfert de ceas săpă fără întrerupere.; în cele din urmă, totuşi, se deschise o fereastră şi un glas de femeie îi strigă: — Eh, bien! Tu ne déjeunes pas ce matin?  Răspunsul, ca şi restul discuţiei, urmară în franţuzeşte; dar cum cartea de faţă este o carte englezească, am să le traduc în englezeşte: — Masa e gata, Hortense? — Sigur că da; e gata de o jumătate de ceas. — Atunci sunt şi eu gata; mi-e o foame de lup. Aruncă hârleţul şi intră în casă; coridorul îngust îl conduse către un mic salon, unde o gustare alcătuită din cafea şi pâine cu unt, cu un supliment, cam neenglezesc, de compot de pere, stătea întinsă pe masă. Peste aceste bunătăţi trona doamna care vorbise de la fereastră. Înainte de a face vreun pas mai departe, se cuvine s-o descriu. Părea puţin mai în vârstă decât domnul Moore, să fi avut cam treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi deşi voinică, avea proporţii armonioase; părul foarte negru, era în momentul de faţă pus pe bigudiuri de hârtie; culori aprinse în obraji, nas mic, ochi mici şi negri. Partea de jos a feţei părea mare în comparaţie cu cea de sus; fruntea îi era mică şi destul de zbârcită; purta pe chip o expresie de iritare, lipsită însă de răutate; în întreaga ei înfăţişare exista un aer pe care te-ai fi simţit înclinat să-l socoţi pe jumătate provocator şi pe jumătate amuzant. Lucrul cel mai ciudat era îmbrăcămintea: jupă de stofă şi un camizol de bumbac în dungi. Jupa era scurtă şi permitea să se vadă picioarele şi gleznele care, în ce priveşte simetria, lăsau mult de dorit. Îţi vei fi închipuind, cititorule, că am descris o femeie deosebit de şleampătă; nici pe departe. Hortense Moore (sora domnului Moore) era o persoană foarte ordonată şi foarte chibzuită; jupa, camizolul şi bigudiurile alcătuiau îmbrăcămintea ei de dimineaţă şi cu care fusese obişnuită dintotdeauna, în ţara de baştină, să-şi „vadă de treburile gospodăreşti”. Nu se hotărâse să adopte obiceiurile englezeşti fiindcă era obligată să trăiască în Anglia; rămânea la vechea ei modă belgiană, pe deplin mulţumită că faptul acesta reprezenta un merit. Mademoiselle avea o excelentă părere despre sine, opinie nu cu totul neîndreptăţită, fiindcă era înzestrată cu unele calităţi autentice; numai că le cam supraestima fondul şi intensitatea şi lăsa cu totul deoparte feluritele mici cusururi care le întovărăşeau. Niciodată n-ai fi putut-o convinge că este o persoană plină de prejudecăţi şi cu vederi înguste, că se dovedea prea sensibilă în ce priveşte propria-i demnitate şi importanţă şi prea înclinată să găsească jigniri în tot soiul de fleacuri; nu era însă decât purul adevăr. În ciuda acestor lucruri, atunci când pretenţiile ei de distincţie nu întâmpinau piedici, iar prejudecăţile nu-i erau jignite, putea să fie destul de drăguţă şi prietenoasă. Faţă de cei doi fraţi (căci mai exista şi un Gérard Moore, în afară de Robert) dovedea un ataşament fără limite. Fiind singurii reprezentanţi în viaţă ai familiei lor scăpătate, deveniseră pentru ea nişte fiinţe aproape sacre: despre Louis, totuşi, ştia mai puţine lucruri decât despre Robert; fusese trimis în Anglia când era băiat nevârstnic şi îşi făcuse educaţia într-o şcoală englezească. Educaţia asta nefiind de natură să-l pregătească pentru negoţ – după cum, de asemenea, se poate ca înclinaţiile lui fireşti să nu-l fi împins către preocupări mercantile – atunci când năruirea perspectivelor de moştenire îi arătase că este nevoie să-şi croiască singur un drum în viaţă, alesese foarte trudnica şi foarte modesta carieră de profesor; fusese pedagog într-o şcoală, şi se spunea că pe urmă trecuse preceptor într-o familie. De câte ori vorbea despre Louis, Hortense afirma că are ceea ce ea numea des moyens, dar că este prea retras şi prea sfios. Aprecierile ei despre Robert erau făcute pe alt ton şi erau mai puţin moderate; cu Robert se mândrea foarte tare; pentru ea era cel mai mare om din Europa; în ochii surorii toate vorbele şi faptele lui apăreau remarcabile şi ea se aştepta ca şi lumea cealaltă să-l socotească la fel; nimic n-ar fi putut fi mai iraţional, mai monstruos şi mai infam decât dezacordul în orice privinţă cu părerile lui Robert – cu excepţia dezacordului faţă de părerile ei. Prin urmare, de îndată ce mai sus-pomenitul Robert se aşeză la masă şi ea îi servi o porţie de compot de pere, tăindu-i apoi o tartină zdravănă, de modă belgiană, dădu drumul unui potop de mirări şi nedumeriri în legătură cu isprava din noaptea trecută, adică distrugerea ramelor. — Quelle idée! să le sfărâmi. Quelle action honteuse! On voyait bien que les ouvriers de ce pays étaient à la fois bêtes et méchants. C’etait absolument comme les domestiques Anglais, les servantes sourtout, rien d’insupportable comme cette Sarah, par exemple! — Pare curată şi harnică, observă domnul Moore. — Pare! Eu nu ştiu ce fel pare; şi nici un spun ca ar fi cu totul murdară şi leneşă: mais elle est d’une insolence! Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o până am făcut-o numai zdrenţe şi că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mâncare cum este gustosul nostru bouilli, şi că le bouillon nu ar fi nimic altceva decât apă caldă şi grasă, iar cât despre choucroute zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniţă – excelent pregătită cu mâinile mele – a zis că e un hârdău de lături, adică de mâncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta şi nu mă pot totuşi lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta şi mai îngrozitoare. La fel păţeşti şi tu cu muncitorii - pauvre cher frère! — Mi-e teamă că nu te simţi prea fericită în Anglia, Hortense. — Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; altminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul oraşului nostru de baştină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-elevé). Văd că obiceiurile mele sunt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie şi să mă găsească îmbrăcată în jupă şi camizol pregătind de mâncare (fiindcă după cum ştii în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rânjeşte ironic. Dacă accept cumva vreo invitaţie la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sunt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenţia care bineînţeles că mi se cuvine. Şi din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine ştim, la fel ca şi Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect, şi să se simtă, jigniţi atunci când nu le este arătat. La Anvers am fost totdeauna tratată cu deosebită consideraţie; aici s-ar zice că, de câte ori deschid gura în societate vorbesc englezeşte cu un accent ridicol, deşi eu sunt întru totul convinsă că am o pronunţie impecabilă. — Hortense, la Anvers eram cunoscuţi ca oameni bogaţi; în Anglia nu. Ne-a ştiut nimeni decât de săraci. — Exact; şi cât de interesaţi sunt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica, trecută, dacă-ţi aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălţată cu saboţii mei cei negri şi frumoşi, încălţări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraş distins, dar pe care în ţară am fost dintotdeauna obişnuită să-i pun când trebuie să merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am păşit pe culoarul dintre bănci, calmă şi liniştită, cum sunt eu întotdeauna, patru doamne şi tot atâţia domni au început să râdă şi şi-au ascuns faţa în cartea de rugăciuni. — Bine, bine! Altă dată să nu-ţi mai pui saboţii. Ţi-am mai spus şi înainte că nu sunt chiar potriviţi pentru ţara asta. — Cum, frate dragă, doar nu sunt saboţi, obişnuiţi, dintraceia din care poartă ţăranii. Ascultă-mă pe mine, sunt sabots noirs, très propres, très convenables. La Mons şi la Leuze – oraşe nu prea depărtate de o capitală atât de elegantă cum este Bruxelles-ul – foarte rar se întâmplă ca persoanele respectabile să încalţe altceva când trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussée flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m’em dirait des nouvelles! — Lasă încolo Mons şi Leuze şi acele chaussées flamande; când eşti la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealtminteri eu nu sunt chiar atât de sigur nici în privinţa jupei şi camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone. — Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privinţa felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privinţele; e un copil. — Are optsprezece sau cel puţin şaptesprezece ani; e destul de mare ca să ştie tot ce trebuie despre rochii, jupe şi chaussures. — N-o răsfăţa pe Caroline, te implor, dragă frate; nu-i da mai multă importanţă decât i se cuvine. În clipa de faţă e modestă şi fără fumuri: hai s-o păstrăm aşa. — Din toată inima. Vine azi-dimineaţă pe-aici? — Vine ca de obicei, la zece, pentru lecţia de franceză. — Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i aşa? — Nici vorbă, mă apreciază mai mult decât toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilităţi de a mă cunoaşte îndeaproape: e convinsă că sunt o persoană educată, inteligentă, manierată şi cu principii; pe scurt, toate calităţile unui om de familie bună şi binecrescut. — O iubeşti cât de cât? — Că o iubesc – n-aş putea spune: eu nu sunt o fiinţă înclinată către pasiuni violente şi, prin urmare, la mine prietenia rămâne lucrul pe care te poţi bizui cu cea mai mare nădejde. Îi arăt solicitudine ca unei rude; şi situaţia ei trezeşte interes, iar până acum, felul cum se poartă ca elevă a avut darul mai degrabă de a spori decât de a micşora simpatia izvorâtă din alte pricini. — La lecţii se comportă destul de bine? — Faţă de mine se comportă ireproşabil; dar îţi dai seama, dragul meu frate, că folosesc o metodă bine calculată pentru a împiedica excese de familiaritate, a câştiga stimă şi a impune respect. Totuşi, fiind înzestrată cu un spirit pătrunzător, îmi dau limpede seama că fata asta nu e scutită de defecte; că în unele privinţe lasă încă mult de dorit. — Mai dă-mi o ultimă ceaşcă de cafea, şi cât o beau fii bună şi distrează-mă cu o relatare a defectelor ei. — Dragă frate, sunt fericită să văd că mănânci liniştit după o noapte atât de obositoare cum a fost noaptea trecută. Caroline, după cum îţi spuneam, are defecte; dar cu dibăcia mea de pedagog şi cu grija aproape maternă pe care i-o port, ar putea să se mai îndrepte. Are fata asta din când în când ceva – un fel de reţinere, cred - care mie nu prea îmi place fiindcă nu e destul de copilăroasă şi de supusă; şi mai există în firea ei unele scânteieri de grabă necumpănită, care pe mine m-au tulburat. Şi cu toate astea, de obicei, e cât se poate de liniştită, uneori chiar prea abătută şi gânditoare. Dar, cu timpul, sunt sigură c-am s-o fac să fie mereu la fel de liniştită şi cuviincioasă, fără să se mai lase pradă gândurilor în chip inexplicabil. Niciodată nu sunt de acord cu ce nu poate fi înţeles. — Nu pricep deloc relatarea asta a ta; ce vrei să spui, de pildă, prin „grabă necumpănită”? — Poate că un exemplu ar fi explicaţia cea mai potrivită. După cum ştii, din când în când o pun să citească versuri franţuzeşti, ca să facă astfel exerciţii de pronunţie, în decursul lecţiilor a citit foarte mult din Corneille şi din Racine într-un mod serios, sobru – aşa cum îmi place mie. Din când în când însă, lăsa să se vadă un soi de lâncezeală în lectura acestor mari scriitori, însă o lâncezeală ce venea mai mult din apatie decât din sobrietate, iar apatia este tocmai ce nu pot eu îngădui la cei care au norocul de a se bucura de îndrumările mele; în afară de asta, nu este îngăduit să fii apatic atunci când studiezi opere exemplare. Ieri însă i-am pus în mână un volum cu bucăţi scurte şi uşurele. Am trimis-o lângă fereastră ca să înveţe pe dinafară una dintre ele, şi când m-am uitat la ea am văzut-o cum întoarce grăbită pagină după pagină şi îşi strânge buzele. În chip evident cu dispreţ, parcurgând superficial micile poeme. Am certat-o. „Ma cousine, mi-a spus, tout cela m’ennuie à la mort.“ I-am atras atenţia că ăsta e un limbaj cu totul nepotrivit. „Dieu! a exclamat atunci. Il n’y a donc pas deux lignes de poésie dans toute la littérature française? Am întrebat-o ce anume vrea să spună. Mi-a cerut frumos iertare, cu o supunere foarte la locul ei. După aceea a fost cuminte; am văzut-o cum se uită la paginile cărţii şi zâmbeşte doar pentru sine; şi s-a pornit să înveţe cu râvnă. Peste o jumătate de oră a venit şi s-a oprit în faţa mea, mi-a înapoiat cartea, şi-a încrucişat braţele, aşa cum îi cer totdeauna să facă, şi a început să recite bucata aceea scurtă a lui Chénier, La Jeune Captive. Dacă ai fi auzit cum a reprodus poezia aceasta şi cum a rostit câteva comentarii incoerente, după ce a terminat recitarea, atunci ai fi înţeles ce am vrut să spun prin „grabă necumpănită”. Ai fi putut crede că Chénier este mai emoţionant decât întregul Corneille şi întregul Racine. Tu, dragul meu frate, care dispui de o inteligenţă atât de vie, ai să-ţi dai seama că această preferinţă cu totul exagerată dovedeşte o minte necumpănită; dar are noroc de o anumită educatoare. Am s-o fac să-şi însuşească un sistem, o metodă de gândire, o stringenţă a opiniilor; am s-o fac să capete un desăvârşit control şi putere de îndrumare a simţămintelor. — Fără-ndoială, Hortense: uite-o c-a sosit. Cred că umbra ei a trecut prin dreptul ferestrei. — A! Într-adevăr. A venit prea devreme – cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit. Fetiţo, ce te-aduce aici înainte de a fi terminat eu cu masa? Întrebarea era adresată unei persoane care tocmai intra în cameră, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o pelerină de iarnă ale cărei falduri stăteau strânse cu oarecare graţie în jurul unei siluete aparent subţiratice. — Hortense, m-am grăbit să vin mai repede ca să văd ce faci şi ce face Robert. Eram convinsă că amândoi o să fiţi necăjiţi din pricina celor întâmplate azi-noapte. Până acum dimineaţă n-am auzit nimic; unchiu-meu mi-a spus la masă. — Oho! dar e nemaiauzit. Tu eşti de partea noastră? Unchiul tău e de partea noastră? — Unchiul e tare furios; dar mi se pare c-a fost cu Robert: n-a fost? N-a fost cu dumneata până la Stilbro’ Moor? — Da: am pornit într-un chip foarte războinic, Caroline; dar prizonierii pe care ne duceam să-i eliberăm ne-au ieşit înainte la jumătatea drumului. — N-a fost nimeni rănit, nu-i aşa? — Ei, nu; doar Joe Scott s-a ros puţin la încheieturi, fiindcă i-au legat prea strâns mâinile la spate. — Dar n-ai fost de faţă? Nu erai împreună cu furgoanele când le-au atacat? — Nu; omului îi e dat rareori norocul de a se afla de faţă când se întâmplă ceva la care ar dori în mod special să ia parte. — Unde vrei să te duci acum dimineaţa? L-am văzut pe Murgatroyd cum îşi înşeua calul în curte. — La Whinbury: e zi de târg. — Se duce şi domnul Yorke; l-am văzut în gabrioletă. Întoarce-te împreună cu el. — De ce? — E mai bine să fiţi doi decât unul singur, şi pe domnul Yorke nu-l duşmăneşte nimeni; sau cel puţin oamenii săraci nu-l duşmănesc. — Va să zică ar trebui să fie un fel de protector pentru mine, care sunt duşmănit? — Care eşti neînţeles: ăsta ar fi, probabil, cuvântul. Ai să te întorci târziu? — Are să se întoarcă târziu, verişoară Hortense? — E mai mult decât probabil: de cele mai multe ori are nenumărate afaceri de încheiat la Whinbury. Ţi-ai adus, fetiţo, caietul? — Da. Pe la ce oră ai să te întorci, Robert? — De obicei mă întorc pe la şapte. Vrei să fiu acasă ceva mai devreme? — Tare bine ar fi să te întorci pe la şase – ia încearcă; acuma pe la şase nu e chiar întuneric de tot, dar la şapte s-a terminat de mult cu lumina zilei. — Şi de ce fel de primejdie ţi-e teamă, Caroline, după ce lumina zilei s-a stins? Care anume primejdie crezi că se iveşte pentru mine dimpreună cu întunericul? — Nu prea ştiu dacă aş putea să spun exact despre ce mi-e frică, dar în vremurile astea ne gândim cu toţii plini de teamă la prietenii noştri. Unchiu-meu zice că sunt nişte vremuri pline de primejdii; şi tot el spune că proprietarii de fabrici nu prea sunt iubiţi. — Şi eu, unul dintre cei mai puţin? Nu-i ăsta adevărul? Te sfieşti să vorbeşti deschis, dar în sufletul tău eşti convinsă că mă poate aştepta soarta lui Pearson, împotriva căruia au tras – da, e drept, nu din spatele unui gard viu, ci în propria lui casă, pe fereastra de pe scări, când se ducea să se culce. — Ann Pearson mi-a arătat glonţul înfipt în uşa camerei, spuse Caroline foarte serioasă, în timp ce-şi împăturea pelerina şi o aşeza dimpreună cu fularul pe o măsuţă de lângă perete, după care continuă: Ştii, pe toată întinderea drumului de aici şi până la Whinbury e un gard viu şi trebuie să mai treci şi pe lângă livada abia plantată de la Fieldhead; dar o să fii îndărăt la şase – ori mai devreme? — Sigur că o să fie, declară Hortense. Şi acum, fetiţo, pregăteşte-ţi lecţiile pentru repetiţie, câtă vreme pun eu la fiert mazărea pentru prânz. Şi după ce dădu indicaţiile cuvenite, ieşi din încăpere. — Prin urmare crezi că am mulţi duşmani, Caroline, spuse domnul Moore; şi, bineînţeles, ştii că nu mai am niciun fel de prieteni? — Nu că nu ai mai avea prieteni, Robert. Mai sunt încă sora dumitale, fratele dumitale Louis – pe care nu l-am văzut niciodată – mai este domnul Yorke, şi mai este unchiu-meu; în afară, bineînţeles, de mulţi alţii. Robert zâmbi. — Ai fi pusă în mare încurcătură dacă ar trebui să-i numeşti pe cei „mulţi alţii“. Fii bună şi arată-mi caietul tău. Cât de cumplit te chinuieşti cu scrisul ăsta! După câte pot eu bănui, soră-mea ştie una şi bună: vrea neapărat să te formeze după modelul unei şcolăriţe flamande. Şi cărui fel de viaţă îi eşti tu hărăzită, Caroline? Ce-ai să faci cu franţuzeasca, desenul, şi alte isprăvi după ce ai să le înveţi cum trebuie? — Pe bună dreptate poţi să spui „cum trebuie“; fiindcă, după cum ştii, până când a început Hortense să se ocupe de mine, nu învăţasem mai nimic. Cât despre viaţa căreia îi sunt hărăzită, n-aş avea ce să zic: mă gândesc să rămân în casa unchiului meu până… şi aici şovăi. — Până când? — până ce moare? — Nu. Cum poţi spune una ca asta! La moartea lui nu mam gândit niciodată – n-are decât cincizeci şi cinci de ani. Dar până când – să zicem, până ce întâmplarea mi-o oferi altă ocupaţie. — Nişte perspective destul de incerte! Eşti mulţumită cu ele? — Mai înainte eram. Ştii, copiii nu prea stau să se gândească, sau dacă se gândesc, gândurile astea seamănă mai mult cu nişte visuri. Acum se întâmplă uneori să nu fiu chiar mulţumită. — De ce? — Nu scot niciun ban – nu câştig nimic. — Ai pus degetul pe rană, Lina. Şi tu, prin urmare, vrei să câştigi bani? — Da. Mi-ar plăcea să am o ocupaţie; iar dacă aş fi băiat, nu mi-ar veni chiar atât de greu să găsesc. Am în minte un mijloc tare plăcut şi lesnicios de a învăţa o meserie şi de a-mi croi un drum în viaţă. — Spune mai departe: hai s-auzim ce mijloc. — Aş putea să învăţ meseria dumitale – fabricarea şi negustoria cu stofe: aş putea s-o învăţ de la dumneata, de vreme ce suntem rude îndepărtate. Aş putea să fac muncă de birou, să ţin registrele, să scriu scrisorile, câtă vreme dumneata te duci pe la târguri. Ştiu că doreşti cu aprindere să fi bogat ca să poţi plăti datoriile rămase de la tatăl dumitale; poate aş fi în stare să-ţi dau o mână de ajutor ca să te îmbogăţeşti. — Să mă ajuţi pe mine? La tine ar trebui să te gândeşti. — Mă gândesc şi la mine; dar omul trebuie oare să se gândească totdeauna numai la el însuşi? — La cine altul să mă gândesc? La cine altul aş îndrăzni să mă gândesc? Săracii nu pot nutri multă slăbiciune pentru alţii; datoria lor e să fie cât mai zgârciţi. — Nu, Robert… — Ba da, Caroline. Sărăcia este de nevoie egoistă, închisă în sine, slugarnică, îngrijorată. Din când în când, inima unui om sărac, dacă se întâmplă să fie cine ştie cum mângâiată de raze şi de rouă, poate creşte ca vegetaţia asta minunată din grădina pe care o vezi acolo într-o asemenea zi de primăvară, se poate simţi gata să-şi desfacă mugurii sau chiar să îmbobocească; dar ea nu trebuie să dea frâu liber înclinărilor plăcute; este nevoită să invoce prudenţa ca să se controleze în faţa suflării ei îngheţate, care-i la fel de neiertătoare ca şi orice vânt dinspre miazănoapte. — În cazul ăsta nicio colibă n-ar putea să cunoască fericirea. — Când vorbesc despre sărăcie nu mă gândesc atât la sărăcia firească, obişnuită, a omului muncitor, cât la lipsurile chinuitoare ale omului încărcat de datorii; ceea ce mă roade pe mine necontenit sunt necazurile unui om de afaceri sărac, încordat, ros de griji. — Înfrăţeşte-te cu speranţa, nu cu grijile. Sunt unele idei care au prins rădăcini prea adânci în mintea dumitale. Poate că e un act de îngâmfare s-o spun, dar am impresia că există ceva greşit în părerile dumitale cu privire la căile cele mai nimerite pentru a atinge fericirea. La fel ca şi în… Urmă o a doua şovăire. — Spune, Caroline, sunt numai urechi. — În – (da! trebuie să am curaj şi să spun adevărul) – în purtările – te rog ia seama, spun numai purtările – faţă de muncitorii ăştia din Yorkshire. — De multe ori ai vrut să-mi spui treaba asta, nu-i aşa? — Da; de multe – de foarte multe ori. — Şi părţile rele din purtarea mea sunt numai de natură negativă, după câte îmi închipui. Nu sunt mândru: cu ce ar putea să se mândrească un om aflat în situaţia mea? Nu sunt decât taciturn, nepăsător şi veşnic morocănos. — Te porţi ca şi cum fiinţele acestea vii care sunt muncitorii n-ar fi decât nişte maşini, la fel cu ramele şi cuţitele dumitale: uite, acasă eşti cu totul altfel. — Pentru cei de acasă nu sunt un străin, cum sunt pentru ţopârlanii ăştia englezi. Trebuie să mă prefac şi să mă arăt bun faţă de ei, dar prefăcătoria nu este însuşirea mea de căpetenie. După câte cred eu sunt nişte oameni lipsiţi de raţiune, pervertiţi; fac tot ce le stă în putinţă ca să mă tragă îndărăt, când eu ard de nerăbdare să merg cât mai repede înainte. Dacă îi tratez cu dreptate, îmi fac pe deplin datoria faţă de ei. — Bineînţeles: doar nu te-i fi aşteptând să te iubească? — Şi nici nu doresc. — Aha! exclamă sfătuitoarea clătinând capul şi suspinând din adânc. Şi cu această exclamaţie, menită să arate că vedea pe undeva o rotiţă stricată, dar nu-i stătea în putere s-o repare, se aplecă asupra cărţii de gramatică şi căută regula şi exerciţiul stabilite pentru ziua aceea. — După câte bănuiesc, nu sunt un suflet prea afectuos, Caroline; simpatia unui foarte mic număr de oameni îmi este de ajuns. — Te rog frumos, Robert, înainte de a pleca nu vrei să-mi ascuţi şi mie o pană? — Înainte de asta, lasă-mă să-ţi controlez caietul, că totdeauna faci tu ce faci şi tragi liniile strâmbe… Uite aşa trebuie… Şi-acuma, penele: vrei una cu vârf foarte subţire, nu? — Aşa cum le faci de obicei pentru Hortense şi pentru mine; nu boante, ca ale dumitale. — Dacă aş avea firea lui Louis, ar trebui să rămân acasă şi să-mi consacru dimineaţa doar ţie şi lecţiilor tale; aşa însă, trebuie s-o petrec în magazia de lână a lui Sykes. — De-acolo ai să câştigi bani. — E mai probabil că o să pierd. Tocmai când termina de ascuţit penele, cineva îi aduse la portiţa grădinii calul cu şaua şi frâul puse după cum se cerea. — Uite, mă aşteaptă Fred; trebuie să plec. Înainte de toate am să mă uit să văd ce-a mai făcut primăvara prin partea dinspre miazăzi. Părăsi camera şi străbătu grădina din spatele fabricii. Un strat gingaş de verdeaţă şi flori îmbobocite – ghiocei, şofran şi chiar ciuboţica cucului – surâdeau în soare lângă zidul cald al fabricii. Moore culese de ici şi de colo câte o floricică ori o frunză până când strânse un bucheţel; apoi se întoarse în salon, fură un fir de mătase din coşuleţul de lucru al surorii sale, legă florile şi le puse pe masa Carolinei. — Şi-acuma: la revedere. — Mulţumesc, Robert: tare-s frumoase; aşa cum stau aici parcă ar fi scântei de soare şi cer albastru; la revedere. Robert se duse până la uşă, se opri, deschise buzele pregătindu-se să vorbească, nu spuse nimic şi porni mai departe. Ieşi pe portiţă şi încalecă: peste o clipă sări jos din şa, dădu dârlogii lui Murgatroyd şi se întoarse în casă. — Mi-am uitat mănuşile, spuse prefăcându-se că ia ceva de pe o măsuţă de lângă perete; pe urmă, ca şi cum chiar atunci i-ar fi trecut prin minte, adăugă: Cred că n-ai nicio treabă anume acasă, nu, Caroline? — N-am niciodată o treabă anume: câteva perechi de ciorapi pentru copii, pe care mi-a spus doamna Ramsden să le împletesc fiindcă îi trebuie la coşul milosteniei; dar ăştia pot să mai aştepte. — Fir-ar să fie… vândut, coşul ăsta al milosteniei! Niciodată n-a avut vreo unealtă nume mai potrivit. Mai mare milostenie decât asta – şi cu ce cuprinde, şi cu preţurile – nici nu se poate închipui; dar văd ceva la tine, o foarte mică încreţitură la colţurile buzelor, care îmi spune că îi cunoşti meritele tot la fel de bine cum le cunosc şi eu. Atunci dă uitării coşul milosteniei şi în schimb petrece-ţi ziua aici. Unchiului tău n-are să i se rupă inima dacă n-o să fii acasă? Caroline zâmbi. — Nu. — Soldăţoiul naibii! Aş îndrăzni şi eu să spun că nu, mormăi Robert. Atunci rămâi să mănânci la prânz cu Hortense; o să se bucure că-i ţii tovărăşie; şi eu mă întorc la vreme. Seara o să citim ceva: luna răsare la opt şi jumătate, iar la nouă am să merg cu tine până la casa parohială. Vrei? Fata încuviinţă dând din cap; şi ochii i se aprinseră. Moore mai zăbovi acolo două minute; se aplecă peste masa unde şedea Caroline şi-şi aruncă privirile pe cartea ei de gramatică, pipăi vârful penei, luă în mână buchetul şi se uită la el; calul bătea nerăbdător din copite; Fred Murgatroyd îşi dregea glasul şi tuşea la portiţă ca şi cum s-ar fi minunat ce Dumnezeu putea să facă stăpânu-său. — La revedere, spuse din nou Moore şi în cele din urmă plecă. Peste zece minute, când reveni în cameră, Hortense văzu cu multă mirare că eleva ei încă nici nu-şi începuse exerciţiul.      

CAPITOLUL XXXIII   Tactica lui Martin   Pentru punerea la punct a planului său, Martin avea nevoie să rămână acasă în ziua aceea. Ca urmare, de dimineaţă n-avu niciun fel de poftă de mâncare; apoi, cu foarte puţin înainte de vremea plecării la şcoală, îl apucă o cumplită durere la inimă, ceea a făcut de dorit ca în loc să pornească spre şcoală împreună cu Mark, să urmeze tatălui în fotoliul de lângă foc şi la lectura jurnalului de dimineaţă. Treaba asta fiind mulţumitor aranjată, după plecarea lui Mark la clasa domnului Summer şi retragerea lui Matthew şi a tatălui către clădirea administraţiei, trei alte isprăvi – ba nu, patru - aşteptau să fie duse la îndeplinire. Cea dintâi dintre ele era consumarea micului dejun din care nici nu gustase şi de care foamea lui de băiat de cincisprezece ani nu prea îi îngăduia să se lipsească; a doua, a treia şi a patra să le îndepărteze succesiv din calea sa pe doamna Yorke, domnişoara Moore şi doamna Horsfall înainte de ceasurile patru ale după-amiezii. Deocamdată prima era cea mai grabnică, întrucât eforturile ce-l aşteptau cereau o cantitate de energie pe care starea de goliciune a tânărului său stomac nu prea părea capabilă s-o furnizeze. Martin cunoştea drumul înspre cămară; şi cunoscându-l, porni să-l străbată. Slujnicele se aflau în bucătărie şi îşi luau în tăcere micul dejun, cu uşile închise; maică-sa şi domnişoara Moore ieşiseră la aer pe pajişte şi discutau despre cei aflaţi dincolo de uşile închise adineauri pomenite; ştiindu-se deci în deplină siguranţă, Martin făcu din întreaga provizie a cămării o alegere într-adevăr exigentă. Micul lui dejun fusese întârziat şi de aceea hotărâse că avea să fie rafinat; avea impresia că o variaţie faţă de obişnuita şi cam searbăda porţie de pâine şi lapte ar fi fost nu numai de dorit, ci şi recomandabilă; se gândea că foarte bine ar putea combina consistenţa cu suculenţa. Avea la îndemână un stoc de mere roşietice înşirate pe poliţă; alese trei. Pe o farfurie se aflau plăcinte; luă una cu cremă de caise şi o tartă cu goldane. Obişnuita pâine de casă nu o învrednici nici baremi cu o privire; dar cercetă cu bunăvoinţă un chec cu stafide, cum se servea la ceai, şi consimţi să ia o bucată. Cu ajutorul briceagului izbuti să-şi însuşească o aripă de pasăre şi o felie de şuncă; găsi de asemenea cu cale că la toate acestea s-ar potrivi şi o felioară din budincile cu ouă şi lapte rânduite pe rafturi; iar după ce făcu şi acest adaos prăzii, se furişă în hol. Tocmai ajunsese la jumătatea drumului – încă trei paşi iar fi ajuns ca să poată ancora în rada salonului din fund – când uşa din faţa lui se deschise şi în prag se arătă Matthew. Mult mai bine ar fi fost dacă s-ar fi ivit Scaraoţchi însuşi, cu întregu-i echipament de coarne, copite şi coadă. Bănuitor şi totdeauna ironic, încă de dimineaţă Matthew nu prea dăduse crezare acelei dureri de la inimă; mormăise el ceva, mai desluşite fiind nişte vorbe cu privire la „prefăcătorie”; dar mai cu seamă îl scosese din fire succesiunea la fotoliu şi la jurnalul de dimineaţă; spectacolul ce i se înfăţişa în clipa aceea, merele, tartele, checul, friptura de pasăre, şunca şi budinca îi ofereau dovada neîndoielnică în sprijinul stimei ce-o avea faţă de propria-i putere de pătrundere. Un moment, doar o singură clipă, Martin rămase interdit; în clipa următoare deveni pe deplin conştient de situaţie şi hotărî că totul era în regulă. Cu adevărata agerime de minte „des âmes d’élite“ îşi dădu numaidecât seama în ce fel această întâmplare – nenorocită la prima vedere – poate fi întoarsă înspre marele lui folos; văzu cum s-ar fi putut sluji de ea pentru a-şi asigura ducerea la bun sfârşit a celei de a doua isprăvi, adică îndepărtarea maică-si. Ştia foarte bine că o încăierare între el şi Matthew îi sugera totdeauna doamnei Yorke ideea oportunităţii unui acces de istericale; mai ştia de asemenea că în conformitate cu principiul „după ploaie vine vreme bună”, unei dimineţi de istericale îi urma fără greş din partea maică-si o după-amiază de şedere la pat. Lucru ce i-ar fi convenit lui de minune. Şi fără întârziere încăierarea avu loc în hol. Un râs dispreţuitor, un rânjet încărcat de jignire, o ironie necruţătoare întâmpinată de un răspuns usturător fură semnalele de începere. Şi se aruncară unul împotriva celuilalt. Deşi în mod obişnuit în astfel de ocazii Martin rămânea tăcut, de astă dată făcu o gălăgie asurzitoare. Numaidecât dădură năvală slujnicele, doamna Yorke şi domnişoara Moore; dar nicio mână de femeie n-ar fi fost în stare să-i despartă, aşa că în mare grabă fu chemat domnul Yorke. — Băieţii mei, proclamă dânsul, dacă asemenea lucru se mai întâmplă, unul dintre voi trebuie să plece de sub acoperişul meu; eu n-am să tolerez ca aici să aibă loc înfruntarea dintre Cain şi Abel. Atunci Martin se lăsă tras deoparte. Ieşise destul de mototolit, fiind cel mai tânăr şi mai slab,  dar arăta foarte calm şi nu părea deloc furios. Ba chiar zâmbea, încântat că partea cea mai grea din lucrul ce-şi propusese a-l îndeplini se încheiase cu bine. La un anumit ceas din cursul dimineţii parcă s-ar fi dat bătut. — Nu merită să-mi bat eu capul cu domnişoara Caroline asta, rosti pentru sine. Dar un sfert de oră mal târziu se afla din nou în sufragerie şi privea portretul cu păr răvăşit şi ochi turburaţi de deznădejde. — Da, zise, am făcut-o să ofteze din adânc, să tremure şi aproape să leşine; înainte de a termina cu ea am s-o fac să zâmbească; şi, în afară de asta, vreau să păcălesc tot muieretul ăsta. Îndată după prânz, doamna Yorke se conformă socotelilor fiului său şi se retrase la ea în cameră. Rămânea Hortense. Distinsa domnişoară tocmai venise în salonul din fund şi se aşezase în tihnă să ţeasă ciorapi, când Martin, întins pe sofa (căci după mărturisirile lui încă se simţea rău), lăsă jos cartea citită până atunci cu voluptoasa nepăsare a unui paşă tânăr încă neştiutor de griji, şi rosti agale câteva vorbe privitoare la Sarah, slujnica de la Hollow. Cu multe ocolişuri şi întortocheli strecură vestea că, după câte se spunea, jupâniţa ar fi avut nu mai puţin de trei drăguţi: Frederick Murgatroyd, Jeremiah Pighills şi John-al-lui-Mally-alHannei-a-lui-Deb, iar domnişoara Mann ar fi spus precum că ştie sigur că Sarah, rămasă singură şi de capul său la Hollow’s Cottage, adesea îi chema pe flăcăii ăştia la masă şi îi ospăta cu tot ce se găsea mai bun prin cămări. De mai mult nici nu era nevoie. Un ceas n-ar mai fi putut trăi Hortense fără să se ducă în persoană la locul unde se petreceau asemenea blestemăţii şi să vadă cu ochii ei cum stăteau lucrurile. Mai rămânea doamna Horsfall. Stăpân pe situaţie acum, Martin scoase din coşuleţul de lucru al maică-si o legătură de chei; cu una dintre ele deschise uşile unui bufet, luă de acolo o sticlă neagră şi un păhăruţ, le aşeză pe masă, urcă în fugă scările, se duse la uşa camerei unde zăcea domnul Moore şi bătu. Îi deschise sora de caritate. — Dacă binevoiţi, doamnă, sunteţi poftită în salonul din fund să gustaţi ceva; n-are să vă deranjeze nimeni, fiindcă toată lumea e plecată. O conduse pe scări; o aşteptă să intre înăuntru; închise uşa cu mâna lui; acum ştia că din partea asta poate fi liniştit. Ce fusese mai greu se făcuse; de-acum urma partea plăcută. Îşi înhăţă şapca şi o întinse spre pădure. Încă nu era decât trei şi jumătate; dimineaţa fusese frumoasă, dar la ceasul acela cerul se întunecase; începea să ningă; sufla un vânt rece; pădurea era posomorâtă; copacul cel bătrân părea încruntat. Totuşi lui Martin îi plăcea întunecimea aceea şi găsea că înfăţişarea fantomatică a stejarului zgâlţâit de vânt are un farmec deosebit. Trebui să aştepte; se plimbă de colo până colo în vreme ce fulgii de nea se îndeseau, iar vântul, care mai înainte gemuse, începu să vuiască jalnic. — Cam întârzie, mormăi Martin uitându-se în lungul cărării înguste. Mă mir, bombăni mai departe, la ce-oi fi dorind aşa de mult s-o văd. Doar nu pentru mine vine încoace. Dar am putere asupra ei şi vreau să vină, ca că mă folosesc de puterea asta. Îşi continuă umbletul. — Dar să ştii, conchise el după ce mai trecu o vreme, că de n-o veni am s-o urăsc şi-am s-o dispreţuiesc. Auzi cum orologiul de la biserică bate în depărtare ceasurile patru. Un pas, atât de iute şi atât de uşor încât dacă n-ar fi fost foşnetul frunzelor nici nu s-ar fi auzit pe cărarea din pădure, îi potoli nerăbdarea. Vântul bătea acum cu tărie şi viforul alb mereu mai înteţit îţi lua vederile; dar ea se apropia mereu, fără să se descurajeze. — Ei, Martin, îl întrebă cu înfrigurare, cum se simte? „E ciudat cum se gândeşte mereu numai la el, îşi spuse Martin. Cred că nici nu simte frigul pătrunzător şi viscolul care te orbeşte; şi totuşi nu-i decât „o mână de om“, cum ar zice mama. Uite, parcă simt în inimă dorinţa să am o pelerină şi s-o înfăşor în ea. Furat de aceste gânduri, nici nu-i răspunse domnişoarei Helstone. — L-ai văzut? — Nu. — Vai! Mi-ai promis c-o să-l vezi. — Vreau să fac pentru tine ceva mai bun. Nu ţi-am spus că mie nu-mi arde să-l văd? — Bine, dar acum o să treacă aşa de mult până când oi ajunge să aflu ceva sigur despre el, şi m-am îmbolnăvit deatâta aşteptare. Martin, fii bun şi du-te să-l vezi, transmite-i salutări din partea Carolinei Helstone, spune-i că a vrut să afle cum se simte, să ştie dacă poate face ceva pentru el. — Nu mă duc. — Te-ai schimbat; noaptea trecută ai fost atât de prietenos. — Hai să mergem! Nu-i bine să stai aici în pădure; e prea frig. — Bine, dar înainte de a pleca promite-mi că o să vii aici şi mâine, să-mi aduci veşti. — Nici nu vreau s-aud. Sunt mult prea plăpând ca să stabilesc şi să respect asemenea întâlniri pe vreme de iarnă. Dacă ai şti ce durere grozavă am avut în piept azi de dimineaţă, cum m-am lipsit de micul dejun, şi-am mai luat şi tăvăleală, atunci ţi-ai da seama cât e de nepotrivit să maduci aici, în zăpadă. Hai, când îţi spun. — Eşti într-adevăr plăpând, Martin? — N-arăt aşa? — Ai obraji ca bujorii. — Asta-i de la oftică. Mergi, sau nu mergi? — Unde? — Cu mine. Am fost prost că n-am luat o pelerină. Te-aş fi făcut să te simţi bine. — Tu te duci acasă; drumul meu cel mai scurt e prin partea astălaltă. — Ia-mă de braţ, că am eu grijă de tine. — Păi… zidurile… gardurile… e aşa de greu de trecut peste ele, şi tu eşti prea subţirel şi tânăr. — Ai să intri pe poartă. — Păi… — Păi!… Păi! Ai încredere în mine, sau n-ai? Îl privi drept în faţă. — Cred că da, o să am. Orice-ar fi, tot e mai bine decât să mă întorc la fel de îngrijorată cum am venit. — De asta n-aş putea să răspund. Totuşi, ceva pot să-ţi promit: ascultă-mă pe mine şi-ai să-l vezi pe Moore cu ochii tai. — Să-l văd cu ochii mei?!! — Cu ochii tăi. — Păi, dragă Martin, el ştie? — Aha! Acuma-s dragă! Nu; nu ştie. — Şi mama ta şi ceilalţi? — Toate-s aranjate. Caroline căzu într-o lungă tăcere prielnică visurilor, dar continuă să meargă la braţul călăuzei. Ajunseră într-un loc de unde se vedea la Briarmains. — Te-ai hotărât? Niciun răspuns. — Hotărăşte-te. Uite că am ajuns. Eu n-am să-l văd – ţi-o spun de pe-acum – nu dau ochii cu el decât ca să te anunţ. — Martin, eşti un băiat tare ciudat, iar pasul ăsta e cel puţin la fel de ciudat; dar tot ce simt eu este şi a fost, încă de multă vreme, ciudat. Merg să-l văd. — Şi după ce ai spus vorbele astea, nici n-o să şovăieşti şi nici n-o să dai înapoi? — Nu. — Atunci s-a făcut. Să nu te temi când ai să treci prin dreptul ferestrei salonului: n-o să te vadă nimeni. Tata şi cu Matthew sunt la administraţie; Mark e la şcoală; slujnicele sunt în bucătăria din spate; domnişoara Moore e la Hollow; mama s-a băgat în pat; şi doamna Horsfall este în paradis. Fii atentă aici: n-am nevoie să sun, deschid singur; în hol nu-i nimeni, nici pe scări, nici pe coridor; casa întreagă şi toţi cei dinăuntru se află sub o vrajă pe care n-am s-o risipesc decât după ce vei fi plecată. — Martin, am încredere în tine. — Niciodată n-ai spus vorbă mai frumoasă. Dă-mi şalul; am să-l scutur de zăpadă şi-am să ţi-l pun la uscat. Te-ai udat şi tremuri de frig; nu contează; sus e foc. Eşti gata? — Da. — Hai după mine. Îşi lăsă ghetele pe covoraş şi urcă scările desculţ; Caroline se strecură după el cu paşi neauziţi; în capul scărilor începea o galerie şi pe urmă un scurt coridor; după ce trecu de coridor, Martin se opri în faţa unei uşi şi ciocăni. Trebui să bată de două – de trei ori. În cele din urmă, un glas cunoscut unuia dintre ascultători zise: — Intră. Băiatul intră numaidecât. — Domnule Moore, a venit o doamnă şi întreabă de dumneavoastră; niciuna dintre slujnice nu-i pe-aici; e zi de spălat şi fetele sunt până peste cap pline cu clăbuc de săpun; aşa că am rugat-o eu pe doamna să vină până sus. — Aici sus, sir? — Aici sus, sir. Dar dacă aveţi ceva împotrivă, doamna se poate retrage. — Măi, băiat zăpăcit, ăsta e un loc şi sunt eu acum un om la care să aduci o doamnă? — Nu. Aşa că am să plec cu ea de aici. — Martin, stai pe loc. Cine e? — Bunica dumneavoastră din castelul acela de pe Escaut tot pomenit mereu de domnişoara Moore. — Martin, nu te mai ţine de prostii, se auzi dinspre uşă cea mai stinsă şoaptă. — E-aici? întrebă Moore cu înfrigurare. Auzise şi el un sunet nedesluşit. — E-aici şi-i gata să leşine; stă în picioare pe covoraş, uluită de-atâta lipsă de dragoste filială.   Martin, eşti o încrucişare primejdioasă între un drăcuşor şi un paj. Cum arată? — Mai mult ca mine decât ca dumneavoastră, fiindcă e tânără şi frumoasă. — Trebuie s-o aduci încoace. M-auzi, sau nu? — Vino, domnişoară Caroline. — Domnişoară Caroline! repetă Moore. Şi când domnişoara Caroline intră, fu întâmpinată în mijlocul camerei de o siluetă înaltă, subţiratică, împuţinată, care îi luă amândouă mâinile într-ale sale. — Vă dau un sfert de oră, spuse Martin retrăgându-se, nu mai mult. În vremea asta spuneţi-vă tot ce aveţi de spus; până atunci eu aştept în galerie, aşa că nicio suflare omenească n-are să se apropie. Pe urmă vin să te scot de aici şi să te conduc fără nicio primejdie. Dacă stai mai mult decât ţi-am spus, te las să te descurci cum ţi-o fi soarta. Închise uşa. În galerie se simţi mândru ca un rege; niciodată nu trăise, vreo aventură care să-l încânte în asemenea grad; fiindcă în nicio altă aventură rolul său nu avusese atâta importanţă şi nu îi trezise un asemenea interes. — În sfârşit, te-ai arătat, spuse bărbatul acela slab, privindu-şi vizitatoarea cu ochi duşi în fundul capului. — Mă aşteptai şi mai înainte? — Vreme de o lună – două luni aproape, nu ne-am aflat departe unul de celălalt; şi am trecut prin mari suferinţe, mari primejdii şi mult chin, Cary. — N-am putut să vin. — N-ai putut? Dar între casa parohială şi Briarmains nu-i cale lungă: doar două mile. Şi suferinţă şi bucurie se citeau pe chipul fetei când asculta aceste reproşuri implicite; era dulce – dar era şi amară apărarea. — Când am spus că n-am putut să vin am înţeles că n-am putut să te văd; fiindcă am venit împreună cu mama chiar în ziua când am auzit de cele întâmplate. Pe urmă domnul MacTurk ne-a spus că nu poate lăsa niciun străin să te vadă. Dar după aceea – în fiece după-amiază frumoasă din aceste multe săptămâni din urmă am aşteptat şi am tras cu urechea. Ceva de aici, Cary (îşi puse mâna pe piept), îmi spunea că este cu neputinţă să nu te gândeşti la mine. Nu că aş fi vrednic de gândurile tale; dar suntem cunoştinţe vechi, suntem veri. — Am mai fost şi altă dată, Robert; mama şi cu mine am mai fost şi altă dată. — Aţi mai fost? Bine, asta merită să fie ştiută; dacă aţi mai fost şi altă dată, o să stăm jos şi să vorbim despre venirile voastre. Se aşezară. Caroline îşi trase scaunul lângă al lui. Aerul era acum încărcat de fulgi de zăpadă; o vijelie ca din Islanda îi învârtejea cu furie. Cei doi nu-i auzeau vuietul prelung şi nu-i vedeau povara albă purtată de colo-colo; fiecare părea conştient doar de un singur lucru: de prezenţa celuilalt. — Şi va să zică mama şi cu tine aţi mai venit pe aici? — Iar doamna Yorke s-a purtat cu noi destul de straniu. Am rugat-o să ne lase să te vedem. Şi ne-a răspuns: „Nu, în casă la mine, nu. Acuma eu sunt răspunzătoare de viaţa lui, şi n-are să şi-o piardă pentru jumătate de ceas de baliverne fără rost.“ Dar nu e cazul să-ţi povestesc tot ce-a zis: a fost cumplit de neplăcut. Cu toate astea, am mai venit din nou – mama, domnişoara Keeldar şi cu mine. De data asta credeam c-o să izbândim, fiindcă eram trei împotriva uneia, fiind şi Shirley de partea noastră. Numai că doamna Yorke a pornit o asemenea canonadă… Moore zâmbi. — Ce v-a spus? — Lucruri care pur şi simplu ne-au uluit. Până la urmă Shirley a început să râdă, eu am plâns, iar mama s-a supărat foarte tare; toate trei am fost puse pe fugă. Şi de-atunci am trecut numai o singură dată în fiecare zi pe lângă casă, doar pentru mulţumirea de-a putea să mă uit la fereastra dumitale, singura cu perdelele lăsate. Zău că nu mai aveam curaj să intru. — Chiar mi-a fost dor de tine, Caroline. De asta n-am ştiut. Nici n-am visat, fie şi măcar pentru o singură clipă, că te-ai gândit la mine. Dacă mi-ar fi trecut prin minte oricât de vag că aşa ceva ar fi cu putinţă… — Doamna Yorke tot te-ar fi înfrânt. — Nu m-ar mai fi înfrânt. Dacă nu izbuteam s-o conving, inventam eu vreo stratagemă. Aş fi venit pe la uşa bucătăriei, şi slujnicele m-ar fi lăsat să intru; şi-aş fi alergat de-a dreptul aici, la etaj. De fapt mult mai puternică era teama că te deranjez – teama de dumneata, şi ea m-a împiedicat mai mult decât teama de doamna Yorke. — Chiar noaptea trecută îmi pierdusem nădejdea c-am să te mai văd vreodată. Slăbiciunea mă făcuse să cad într-o teribilă deprimare – cumplită deprimare. — Şi stai singur? — Mai rău decât singur. — Dar probabil că-ţi merge din ce în ce mai bine, de vreme ce te poţi da jos din pat. — Mă cam îndoiesc c-o să mai rămân în viaţă; după o asemenea încercare, nu mai văd înaintea mea altceva decât decăderea. — Ai… ai să te întorci acasă, la Hollow. — Tristeţea are să-mi fie tovarăşă – nimic îmbucurător n-o să se mai apropie de mine. Eu am să schimb treaba asta; neapărat trebuie să vină o schimbare, chiar dac-ar fi să mă războiesc cu zece doamne Yorke. — Cary, mă faci să zâmbesc. — Da, zâmbeşte, zâmbeşte iarăşi. Să-ţi spun ce mi-ar plăcea mie? — Spune-mi ori şi ce vrei – numai vorbeşte. Sunt ca şi regele Saul, de n-ar fi muzica, aş pieri. — Mi-ar plăcea să fii adus la casa parohială şi dat pe mâna mea şi a mamei. — Preţios dar! De când m-au împuşcat şi până astăzi n-am mai râs. — Te doare ceva, Robert? — Acum nu prea mă mai doare; dar sunt înfiorător de   slăbit, iar starea minţii mele e de nedescris – întunecată, pustie, fără vlagă. Nu se citesc toate astea pe faţa mea? Parcă aş fi un strigoi. — Eşti schimbat, dar eu te-aş fi recunoscut totuşi, oriunde te-ai fi aflat. Şi îţi înţeleg perfect starea sufletească; am trecut şi eu prin ceva asemănător. De când ne-am văzut ultima oară şi eu am fost foarte bolnavă, — Foarte bolnavă? — Credeam c-o să mor. S-ar fi zis că povestea vieţii mele e încheiată. Mereu şi mereu, exact la miezul nopţii, mă trezeam din visuri înfricoşătoare – şi totdeauna găseam cartea deschisă la ultima pagină, acolo unde scrie „Sfârşit“. Şi trăiam nişte simţăminte tare ciudate. — Parcă ai vorbi despre mine. — Credeam că n-o să te mai văd niciodată; şi slăbisem aşa de tare – eram la fel de slabă cum eşti dumneata acuma. Ajunsesem să nu mai fiu în stare de nimic – nu puteam nici să mă ridic, nici să stau întinsă; nu puteam mânca absolut nimic – şi totuşi, după cum vezi, acum mi-e mult mai bine. — E-o mângâiere! Tristă şi dulce. Sunt prea slăbit ca să pot spune ce simt; dar, în vreme ce tu vorbeşti, simt, simt cu adevărat. — Uite, sunt alături de dumneata, când n-am crezut c-o să mai fiu vreodată. Uite, stau de vorbă cu dumneata — Văd că mă asculţi cu plăcere – mă priveşti cu bunăvoinţă. Mai speram eu asemenea lucruri? Deznădăjduisem. Moore oftă – un oftat atât de adânc încât părea geamăt. Îşi acoperi ochii cu mâna. — Ajută-mi, Dumnezeule, să pot fi scutit de ispăşire. Asta îi era ruga. — Pentru ce să ispăşeşti? — Cary, acum nici n-o să ne ocupăm de povestea asta. Aşa sleit de puteri cum sunt n-aş putea face faţă. Doamnă Pryor a stat cu tine cât ai fost bolnavă? — Da. (Pe chipul Carolinei se ivi un zâmbet luminos.) Ştii că e mama mea? — Am auzit; mi-a spus Hortense. Dar şi povestea asta tot de la tine vreau s-o aud. Te-a făcut să fii mai fericită? — Cum! Mama? Mi-e într-adevăr scumpă; cât de scumpă, nici nu pot să-ţi spun. Eram definitiv sfârşită, şi m-a întremat. — Merit să aud lucrurile astea într-o vreme când abia pot să-mi duc mâna până la cap. O merit. — Dar nu e un reproş la adresa dumitale. — E ceva ce mă face să mă ruşinez până în adâncul sufletului; şi la fel se întâmplă cu fiece cuvânt pe care mi-l adresezi, şi cu fiece privire care îţi luminează chipul încântător. Vino mai aproape, Lina, şi dă-mi mâna – dacă nu te sperie degetele astea ale mele ca nişte beţişoare. Îi luă degetele subţiri între mâinile ei micuţe – îşi aplecă fruntea et les effleura de ses lèvres (am spus asta pe franţuzeşte fiindcă acest effleurer este un cuvânt delicios). Moore fu teribil de impresionat: una sau două lacrimi grele i se scurseră pe obrajii scofâlciţi. — Toate astea am să le păstrez în inimă, Cary; iar sărutul ăsta am să-l pun deoparte, şi într-o bună zi ai să mai auzi de el. — Hai, vino afară! strigă Martin deschizând uşa. Hai să mergem – aţi avut douăzeci de minute în loc de un sfert de ceas. — Încă n-o să se mişte de aici, măi tâlhăraşule. — Robert, nu mai îndrăznesc să stau. — Îmi poţi promite că ai să revii? — Nu, nu poate, dădu Martin răspuns. Treaba asta nu vreau să ajungă obişnuinţă; nu-mi pot lua eu atâtea griji pe cap. E foarte bine şi o singură dată; eu nu mai repet povestea. — Tu n-o s-o mai repeţi? — Ssst! Nu-l necăji; dacă n-ar fi fost el nu ne-am fi putut vedea astăzi. Dar eu am să mai vin, dacă doreşti într-adevăr să vin. — Asta mi-e dorinţa – dorinţa mea cea mare - aproape singura dorinţă pe care o pot simţi în clipa de faţă. — Vino chiar în clipa asta. Mama a tuşit, s-a ridicat în pat şi şi-a pus picioarele pe podea. Numai să te prindă ea pe scări, domnişoară Caroline! Gata, nu mai e cazul să-ţi iei rămas bun (şi se vârî între ea şi Robert), e cazul s-o întinzi. — Şalul meu, Martin. — Îl am. Am să ţi-l dau când o să fim în hol. Îi sili să se despartă; nu mai îngădui niciun fel de rămas bun în afara aceluia ce putea fi exprimat prin priviri. În jos pe scări aproape că o purtă pe braţe pe Caroline. În hol îi puse şalul pe umeri şi o înfăşură în el, apoi – dacă nu s-ar fi auzit paşii maică-si pe galerie şi dacă un simţământ de sfială – acel impuls specific, firesc şi deci nobil al inimii lui de copil nu l-ar fi oprit, şi-ar fi cerut răsplata – ar fi spus: „Acum, domnişoară Caroline, pentru toate astea dă-mi un sărut”. Dar mai înainte ca aceste cuvinte să i se fi putut dezlipi de pe buze, ea şi trecuse drumul înzăpezit, mai curând plutind pe deasupra nămeţilor decât străbătându-i. — Mi-a rămas datoare, dar o să-mi primesc eu plata. Se măgulea singur cu gândul că prilejul şi nu îndrăzneala îi lipsise; îşi judeca greşit propria lui fire, şi o lua drept ceva mai puţin valoros decât era în realitate.      

CAPITOLUL IX   Briarmains   Când Moore se întoarse la ei după ce se descotorosise de delegaţie, domnii Helstone şi Sykes se arătară foarte voioşi şi îl felicitară călduros pe fabricant. El manifestă însă atâta nepăsare faţă de complimentele lor cu privire la fermitatea dovedită, etc., păstră o înfăţişare ce se asemăna într-atât cu o zi monotonă, întunecată, fără soare şi fără nicio adiere, încât parohul, după ce i se uită iscoditor în ochi, îşi încheie felicitările odată cu paltonul, şi îi spuse lui Sykes, ale cărui simţuri nu mai erau îndeajuns de sensibile ca să-i dea putinţa de a vedea fără ajutor din afară, că prezenţa şi vorbele lui deveniseră un fel de pacoste: — Hai, sir; o parte de drum tot trebuie s-o facem împreună: nu-i mai bine să ne ţinem tovărăşie? O să-i urăm domnului Moore o dimineaţă plăcută şi-o să-l lăsăm cu fericitele sale închipuiri, cărora pare foarte ispitit să le dea frâu liber. — Dar unde-i Sugden? întrebă domnul Moore înălţând privirile. — Oho! strigă Helstone. Câtă vreme dumneata ai avut treabă, eu n-am stat chiar cu mâinile în sân. Ţi-am fost de oarecare ajutor, şi nu mă laud de pomană. Mi-am zis că tot e mai bine să nu pierdem vremea; aşa că, în vreme ce dumneata parlamentai cu gentlemanul acela atât de abătut – Farren mi se pare că-l cheamă – am deschis fereastra asta din spate, am strigat după Murgatroyd, care se găsea la grajd, şi i-am spus să vină încoace cu gabrioleta domnului Sykes; pe urmă i-am strecurat pe Sugden şi pe fratele Moses – cu piciorul lui de lemn cu tot – prin deschizătură, m-am uitat la ei cum se urcă în gabrioletă (bineînţeles, tot cu încuviinţarea bunului nostru prieten Sykes). Sugden a pus mâna pe hăţuri – goneşte de parcă l-ar fugări Scaraoţchi în carne şi oase – iar peste un sfert de ceas Barraclough are să se afle la adăpost în temniţa de la Stilbro’. — Foarte bine; mulţumesc, spuse Moore, şi la bună vedere, domnilor, apoi tot la fel de politicos îi conduse până la uşă şi se uită după ei până îi văzu că se îndepărtează de fabrică. În tot restul zilei rămase taciturn şi îngândurat; nici măcar nu schimbă o glumă cu Joe Scott; la fel şi acesta din urmă, în ce-l priveşte, îi spuse stăpânului doar atât cât era neapărat trebuincios pentru bunul mers al treburilor, dar îl cercetă îndelung cu coada ochiului, veni deseori să-i mai înteţească focul în birou, şi o singură dată, pe când încuia peste tot (fabrica lucra doar o parte din zi, din pricina încetinirii ritmului afacerilor), spuse că era o seară încântătoare şi că „ar putea să-i ureze domnului Moore desfătarea unei scurte plimbări pe vâlcea, fiindcă tare i-ar face bine“. Auzindu-i sfatul, domnul Moore izbucni în râs, doar o clipă, şi după ce îl întrebă pe Joe ce rost avea grija asta faţă de el, şi dacă îl socotea cumva femeie ori copil, îi luă cheile şi apucându-l de umeri îl conduse către uşă. Totuşi îl strigă să vină îndărăt, când bietul Joe nu ajunsese nici măcar la poarta curţii. — Joe, cunoşti familia Farren? N-o duc prea bine, după câte înţeleg. — Cum s-o ducă bine, sir, dacă nu mai au de lucru de vreo trei luni? Aţi putea să vă daţi seama singur, dacă aţi vedea cât s-a schimbat William în rău – şi altfel nici că se putea; au vândut aproape tot ce aveau în casă. — Nu era un muncitor leneş şi nepriceput? — Nici n-aţi mai avut dumneavoastră unul ca el, sir, de când v-aţi apucat de afaceri. — Şi sunt oameni cumsecade – toată familia? — Mai cumsecade nici că se poate; nevastă-sa e şi ea o femeie de nu s-a mai pomenit, şi curatăăă… aţi putea să şi mâncaţi de pe podelele din casa ei; da’ acuma e vai de capul lor. Aş fi bucuros s-aud că William şi-a găsit măcar o slujbă de grădinar sau ceva cam pe-acolo; la grădini se pricepe bine. A lucrat odată împreună cu un scoţian care l-a învăţat tainele meseriei ăsteia, lumea aşa zice. — Ei, acuma poţi să pleci, Joe; nu-i nevoie să stai aici şi să te holbezi la mine. — Nu mai aveţi porunci de dat, sir? — Nimic, numai să dispari de-aici. Ceea ce Joe făcu fără şovăire.   Serile de primăvară sunt deseori aspre şi reci, şi cu toate că ziua fusese foarte frumoasă, caldă chiar şi dimineaţa, nu numai la amiază, pământul amorţi şi încă înainte de amurg un soi de chiciură se întinsese furiş peste iarba de-abia răsărită şi mugurii ce dădeau să se desfacă. Albise pavajul din faţă, la Briarmains (reşedinţa domnului Yorke), întinsese un linţoliu tăcut peste gingaşele flori din grădină şi peste moliciunea ca de muşchi a pajiştii. Cât despre copacii cei falnici, cu trunchiuri puternice şi crengi întinse, care străjuiau frontonul dinspre drum, păreau să sfideze îngheţul unei seri de primăvară, poftindu-l să facă vreun rău, dacă poate, ramurilor încă golaşe; la fel se purta şi pâlcul desfrunzit al castanilor ce se înălţau în spatele casei. În primele minute ale începutului unei nopţi fără lună, deşi cu cerul spuzit de stele, strălucitoare lumini răzbăteau prin ferestre; nu era o scenă întunecată şi pustie, şi nici măcar una tăcută. Briarmains se afla aproape de şosea; era o clădire destul de veche şi fusese ridicată înainte de tăierea şoselei, pe vremea când doar un drumeag de pământ bătătorit ce şerpuia printre ogoare ducea până acolo. Briarfield se găsea doar la mai puţin de o milă depărtare; zarva de acolo se auzea până aici, luminile i se vedeau limpede. Briar Chapel, un încăpător, nou şi încă netencuit lăcaş wesleyan de rugăciune, se înălţa la vreo sută de iarzi depărtare şi, cum chiar în acele momente între zidurile lui avea loc o adunare de credincioşi, lumina ce se revărsa pe ferestre arunca un reflex strălucitor asupra şoselei, iar un imn de o impresionantă ţinută, în stare să insufle până şi unui quaker habotnic spiritul chemat să-l îndemne a dansa după melodia lui, trezea cu voioşie toate ecourile din împrejurimi. Cuvintele anumitor fragmente se auzeau foarte limpede: iată un exemplu sau două din tonalităţi diferite; căci cântăreţii treceau lesne de la un imn la altul şi de la melodie la melodie, cu o uşurinţă şi un entuziasm greu de întâlnit aiurea:   Oh! who can explain This struggle for Life This travail and pain, This trembling and strife? Plague, earthquake, and famine, And tumult and war, The wonderful coming Of Jesus declare!   For every fight Is dreadful and loud - The warrior’s delight Is slaughter and blood; His foes overturning, Till all shall expire, - And this is with burning, And fuel, and fire!   Aici urmă un răstimp de rugăciuni răsunătoare, însoţite de vaiete sfâşietoare. Strigătul: „Mi-am aflat libertatea!“ „Doad o’ Bill’s a aflat libertatea!“ răsună dinspre capelă, şi din nou întreaga adunare izbucni:   What a mercy is this! What a heaven of bliss! How unspeakably happy am I! Gather’d into the fold, With Thy people enroll’d, With Thy people to live and to die!   Oh, the goodness of God In employing a clod, His tribute of glory to raise; His standard to bear, And with triumph declare His unspeakable riches of grace!   Oh, the fathomless love, That has deign’d to approve And prosper the work of my hands; With my pastoral crook, I went over the brook, And behold I am spread into bands!   Who, I ask in amaze Hath begotten me these? And inquire from what quarter they came; My full heart it replies, They are born în the skies, And gives glory to God and the Lamb!   Strofele care urmară acestora, după un alt răstimp de strigăte, ţipete, exclamaţii, urlete disperate, gemete de moarte, părură să încununeze punctul culminant al zgomotului şi ardoarei:   Sleeping on the brink of sin, Tophet gaped to take us in; Mercy to our rescue flew, - Broke the snare, and brought us through.   Here, as in a lion’s den, Undevour’d we still remain; Pass secure the watery flood, Hanging on the arm of God.   Here…   (Cumplit, cum nu se poate mai ameţitor pentru ureche, fu strigătul încordat în care se încheie ultima strofă):   Here we raise our voices higher, Shout in the refiner’s fire: Clap our hands amidst the flame, Glory give to Jesus’ name!   Acoperişul capelei n-a zburat în văzduh; ceea ce e o dovadă mai convingătoare decât volume întregi întru lauda solidităţii cu care fuseseră aşezate plăcile de ardezie. Dar dacă Briar Chapel părea să aibă viaţă, la fel arăta şi Briarmains; deşi fără îndoială că locuinţa părea să se bucure de o mai paşnică perioadă din existenţa ei decât templul; şi câteva dintre ferestrele ei erau luminate; ferestrele cu două cercevele de la parter dădeau de-a dreptul pe pajişte, perdelele ascundeau interiorul şi umbreau o parte dintre razele lumânărilor ce îl luminau, însă nu izbuteau să stingă pe de-a întregul zarva glasurilor şi râsetelor. Nouă ni se face favoarea de a fi lăsaţi sa intrăm pe uşa din faţă şi de a pătrunde în acest sanctuar domestic. Nu prezenţa vreunor musafiri face ca locuinţa domnului Yorke să fie atât de însufleţită, căci înăuntru nu se află nimeni afară de membrii familiei sale, şi toţi sunt adunaţi în camera cea mai depărtată dinspre dreapta, şi anume salonul din spate. Aceasta este încăperea obişnuită pentru reuniunile de seară. În timpul zilei ferestrele de-acolo s-ar înfăţişa ca alcătuite din vitralii strălucitor colorate – purpuriul şi galbenul limpede de chihlimbar fiind nuanţele predominante, licărind în jurul câte unui medalion în culori mai sobre plasat în centrul fiecărei ferestre, unul reprezentând graţiosul cap al lui Shakespeare, celălalt pe seninul John Milton. Câteva peisaje canadiene sunt atârnate pe pereţi – privelişti cu păduri verzi şi ape albastre - iar printre ele străluceşte o erupţie de noapte a Vezuviului; şi străluceşte într-adevăr cu putere, în contrast cu spuma rece şi azuriul cascadelor şi întunecoasele adâncimi ale pădurilor. Focul ce luminează această încăpere e un foc aşa cum nu prea poţi să vezi, cititorule, dacă eşti un om din sud, arzând în căminele locuinţelor particulare; e un foc limpede, pârjolitor, de cărbuni aşezaţi morman înalt în vatra cuprinzătoare. Domnul Yorke ţine să aibă asemenea foc până şi pe vreme călduroasă de vară: atunci şade lângă el cu o carte în mână, iar lângă cotul său, pe o mescioară rotundă, se află o lumânare – dar acum nu citeşte, se uită la copii. Faţă în faţă cu dânsul stă doamna - un personaj pe care vi laş putea descrie amănunţit, dar nu simt chemare pentru o astfel de treabă. O văd, totuşi, foarte clar dinaintea ochilor: o femeie voinică şi cu înfăţişarea cea mai austeră, cu îngrijorarea răspândită pe chip şi revărsată pe umeri – dar nu o îngrijorare care să copleşească şi din faţa căreia să nu găseşti scăpare – ci mai degrabă acel soi de nour şi povară lăsate întotdeauna la vedere de cei ce socotesc de datoria lor să arate chinuiţi de gânduri. Of, vai de capul nostru! Asta se citea în înfăţişarea doamnei Yorke, şi întunecată precum Saturn stătea dânsa dimineaţa, la prânz, şi seara, şi amarnice lucruri mai gândea despre orice suflet de om - mai ales dacă era de sex feminin – care ar fi cutezat să vădească în prezenţa ei lumina unei inimi voioase pe o înfăţişare însorită. După câte socotea dânsa, a fi voios era totuna cu a fi vulgar; a fi vesel totuna cu a fi frivol: deosebiri între acestea nu făcea niciodată. Era totuşi o nevastă foarte bună, o mamă foarte iubitoare, veşnic cu grijă faţă de copii şi sincer devotată bărbatului; partea cea mai proastă era însă că, dear fi fost după vrerea sa, nu i-ar fi îngăduit să aibă niciun prieten pe lumea asta în afară de ea. Toate cunoştinţele lui îi erau nesuferite şi le ţinea la distanţă. Domnul Yorke şi cu soţia sa se înţelegeau de minune; totuşi el avea o fire prietenoasă şi era un om ospitalier - un susţinător al unităţii familiei – iar în tinereţe, după cum s-a mai spus, nu-i plăcuseră decât femeile vesele şi pline de viaţă. De ce o alesese – cum izbuteau să se potrivească unul cu celălalt e o problemă destul de complicată, dar lesne rezolvabilă de către cine ar avea timp să cerceteze în amănunţime cazul. Aici este de ajuns să spunem că firea domnului Yorke avea şi o latură însorită şi una întunecoasă, iar latura cea întunecoasă găsea simpatie şi afinitate faţă de întreaga fire veşnic şi la fel înnourată a nevestei. Încolo era o femeie care ştia ce vrea; niciodată n-ar fi spus o vorbă fără rost sau vlagă; despre societate avea păreri sănătoase, democratice, iar despre natura omenească puţin cam cinice; se considera pe sine desăvârşită şi fără cusur, tot restul omenirii aflându-se în greşeală. Principalul ei defect era o suspiciune generală, eternă, neiertătoare faţă de toţi oamenii, toate lucrurile, toate credinţele şi toate partidele: această suspiciune stătea ca o ceaţă în faţa ochilor ei şi o făcea să aleagă cărarea greşită oriunde ar fi privit şi oriîncotro s-ar fi întors. Se poate presupune că urmaşii unei asemenea perechi nu aveau sorţi să fie nişte fiinţe banale, cu totul obişnuite; şi nici nu erau. Vezi acum pe şase dintre ei, cititorule: cel mai mic e un copilaş şi stă pe genunchii maică-si; deocamdată îi aparţine întru totul – pe acesta unul încă n-a început să-l pună la îndoială, să-l bănuiască, să-l condamne; tot sprijinul numai la ea îl găseşte, depinde de ea, se agaţă de ea, pe ea o iubeşte mai mult decât orice altceva pe lume: de toate astea e sigură pentru că, de vreme ce trăieşte prin ea, nu poate fi altfel, şi deci îl iubeşte. Următoarele două sunt fete, Rose şi Jessy. Amândouă se află acum lângă genunchii tatălui; rareori se apropie de mama lor, dacă nu sunt obligate s-o facă. Rose, cea mai vârstnică, are doisprezece ani; seamănă cu taică-său – seamănă cel mai mult din tot grupul – dar este un cap de granit copiat în fildeş; toate culorile şi liniile au fost îndulcite. Yorke-tatăl are un chip aspru; al fiicei nu e aspru, dar nici cu adevărat drăguţ; are trăsături simple, copilăreşti: obrajii rotunzi sunt ca bujorii. Ochii cenuşii, însă, arată altfel decât copilăreşti – un suflet străluceşte prin ei – un suflet încă tânăr, dar care se va maturiza, dacă dăinuieşte trupul; şi nici tatăl, nici mama nu au un spirit care să se compare cu cel oglindit în ochii ei. A luat de la fiecare câte ceva, dar într-o zi are să fie mai presus decât al amândurora – mai puternic, mult mai curat, mai însetat de înălţimi. Acum e o fetiţă potolită, uneori chiar îndărătnică. Maică-sa ar vrea s-o facă aidoma ei – o femeie a îndatoririlor apăsătoare şi posomorâte – dar Rose are o minte bine înarmată, plină de mugurii unor idei niciodată cunoscute mamei. Şi trăieşte o suferinţă cumplită atunci când aceste idei sunt călcate în picioare şi înăbuşite. Încă nu s-a răzvrătit niciodată; dar de va fi tratată cu asprime se va răzvrăti cândva, iar atunci are să fie pentru totdeauna. Rose îşi iubeşte tatăl: el nu o stăpâneşte cu mână de fier; e bun cu ea. Ba uneori tatălui îi e teamă că fetiţa asta n-are să rămână în viaţă, atât de sclipitoare sunt scânteierile de inteligenţă ce-i ţâşnesc uneori în priviri sau în vorbe. Gândul acesta îl face adesea să se poarte faţă de ea cu o duioşie tristă. Nu-i trece prin minte că micuţa Jessy are să moară de tânără, atât e de veselă şi vorbăreaţă, arhioriginală încă de pe acum: dezlănţuită atunci când e stârnită, dar extrem de afectuoasă dacă e mângâiată; ba domoală, ba neastâmpărată – cu schimbul; netemătoare – faţă da maică-sa, de pildă, a cărei stăpânire nesocotit de aspră şi rigidă a sfidat-o adesea – totuşi încrezătoare în oricine s-ar oferi s-o ajute. Cu faţa ei micuţă şi nostimă, cu vorbăria ei cuceritoare, cu procedeele ei irezistibile, Jessy e făcută pentru răsfăţ; şi prin urmare e chiar odorul tatii. Este ciudat că păpuşica asta seamănă cu maică-sa ca două picături de apă, la fel cum Rose seamănă cu taică-său, şi în ciuda acestor fizionomii – câtă deosebire! Dacă aţi avea în faţa ochilor o oglindă magică şi dacă în ea vi s-ar înfăţişa aceste două fete ale dumneavoastră aşa cum au să arate de când de la noaptea de acum se vor fi scurs douăzeci de ani – ce-aţi zice, domnule Yorke? Uitaţi-vă, aveţi oglinda magică: o să le aflaţi destinele – şi mai întâi al micuţei care vă este scumpă ca lumina ochilor, Jessy. Cunoaşteţi locul acesta? Nu, nu l-aţi văzut niciodată; dar recunoaşteţi după frunziş ce anume sunt copacii aceştia – chiparoşi, salcie, tisă. Cruci de piatră de felul acestora nu vă sunt nefamiliare, şi nici ghirlandele de imortele. Aici este locul; iarbă verde şi o piatră funerară de marmură cenuşie – sub ele doarme Jessy. A trăit ca o zi de aprilie; multiubită a fost şi mult a iubit. În scurta-i viaţă adesea a vărsat lacrimi şi multe dureri au chinuit-o; dar printre ele a zâmbit şi a umplut de bucurie sufletul oricui a văzut-o. Moartea i-a fost uşoară şi fericită în braţele ocrotitoare ale surorii ei Rose, fiindcă în multe încercări i-a fost Rose sprijin şi apărare: în clipa de atunci amândouă fetele astea din Anglia, şi cea carei pe moarte şi cea ce stă de veghe, sunt singure în ţară străină, şi pământul acelei ţări i-a dăruit un mormânt frumoasei Jessy. Acum priveşte-o pe Rose, la doi ani după aceea. Crucile şi ghirlandele arată străine, dar colinele şi pădurile din acest peisaj sunt încă şi mai străine. Da, într-adevăr, e tare departe de Anglia; depărtate trebuie să fie tărâmurile cu înfăţişare atât de sălbatică şi luxuriantă. E o singurătate încă neştiută; păsări necunoscute fâlfâie pe la poalele acelei păduri; şi nu-i o apă curgătoare din Europa cea pe malurile căreia şade Rose dusă pe gânduri. Mica şi blânda fată din Yorkshire e o emigrantă singuratică într-o oarecare întindere de pământ din emisfera sudică. Mai veni-va vreodată îndărăt? Cei trei copii mai mari sunt toţi băieţi: Matthew, Mark şi Martin. Stau cu toţii acolo în colţ, prinşi în vreun joc. Observaţi-le capetele: foarte asemănătoare la prima vedere; la o a doua, deosebite; la o a treia, chiar contrastante. Cu păr întunecat, cu ochi întunecaţi la culoare, cu obraji rumeni sunt toţi trei; toţi au puţine trăsături englezeşti; toţi au îmbinat pe chip asemănări şi cu tatăl şi cu mama, şi totuşi fizionomii diferite, semn al caracterelor deosebite, se vădesc la fiecare. Despre Matthew, întâiul născut al familiei, n-am să spun multe; deşi este cu neputinţă să nu te uiţi la el timp îndelungat şi să nu faci presupuneri cu privire la însuşirile ascunse ori manifeste de chipul lui. Nu e un băiat cu înfăţişare obişnuită; părul acela negru cum e cărbunele, fruntea albă, obrajii puternic coloraţi, ochii aceia zglobii şi întunecaţi la culoare sunt părţi frumoase în felul lor. Cum se face oare că oricât de îndelung te-ai uita, nu există în încăpere decât un singur obiect, cel mai sinistru dintre ele, cu care chipul lui Matthew pare a avea vreo afinitate, şi de care în fiece clipă îţi aduce aminte în mod straniu – erupţia Vezuviului? Sufletul acelui băieţandru pare să fie alcătuit din flăcări şi umbre: nici urmă de lumină a zilei, nicio sclipire de soare şi nicio rece şi limpede rază de lună nu se iveşte vreodată acolo. Are o statură englezească, dar, după cât se pare, nu şi un cuget englezesc; ai zice că e un stilet italian într-o teacă făurită cu măiestrie britanică. Nu-i merg bine treburile la joc – uitaţi-vă la privirea lui încruntată. Domnul Yorke observă, şi ce spune el atunci? Cu glas domol, îi ia apărarea: „Mark şi Martin, nu-l înfuriaţi pe fratele vostru”. Şi acesta e tonul folosit totdeauna de amândoi părinţii. În teorie se declară împotriva părtinirii; în casa lor niciodată nu va fi admis dreptul de primogenitură; dar Matthew nu trebuie - niciodată necăjit, niciodată contrazis; îl feresc de orice provocare cu aceeaşi grijă cu care s-ar feri să apropie focul de un butoi cu pulbere. „Cedare, împăcare” este cuvântul lor de ordine oricând vine vorba de Matthew. Republicanii alcătuiesc repede un tiran din propriul lor sânge şi propria lor carne. Odraslele mai tinere ştiu şi simt asta şi în inimile lor toţi se revoltă împotriva nedreptăţii; nu pot să descifreze motivele; nu pot decât să vadă deosebirile de tratament la care îi supun părinţii. Dinţii balaurului sunt încă de pe acum semănaţi printre ramurile de măslin ale domnului Yorke; roadele lor vor fi într-o bună zi discordia. Mark este un băiat foarte drăguţ, dintre toţi membrii familiei el are trăsăturile cele mai armonioase; este nemaipomenit de calm; zâmbetul îi e plin de viclenie; este în stare să spună lucrurile cele mai puţin plăcute, cele mai tăioase pe tonul cel mai aşezat. În ciuda cuminţeniei, o frunte oarecum încruntată trădează capriciile şi te face să-ţi aduci aminte că apele cele mai line nu sunt întotdeauna şi cele mai sigure. În afară de asta este prea ponderat, prea nepăsător şi flegmatic pentru a putea fi fericit. Pentru Mark viaţa nu va avea niciodată prea multe bucurii; când o să aibă douăzeci şi cinci de ani are să se mire de ce râd oamenii şiare să-i creadă nişte nătărăi pe toţi cei care par veseli. Poezie nu va exista pentru Mark, nici în literatură şi nici în viaţă; avânturile ei cele mai frumoase îi vor suna în urechi ca simple fanfaronade şi incoerenţe; entuziasmul îi va stârni dispreţ şi scârbă. Mark n-o să aibă tinereţe; în vremea când va arăta juvenil şi înfloritor, sufletul îi va fi trecut de vârsta mijlocie. Trupul lui are acum vârsta de paisprezece ani, dar sufletul pe cea de treizeci. Martin, cel mai mic dintre ei trei, are o altă fire. Pentru el viaţa poate, sau nu poate să fie scurtă; dar cu siguranţă că va fi strălucitoare: va trece prin toate fantasmele ei, crezându-le numai pe jumătate, trăindu-le din plin şi apoi mergând mai departe. Băiatul ăsta nu e drăguţ – nu la fel de drăguţ ca niciunul dintre ceilalţi fraţi: are o înfăţişare oarecare; e îmbrăcat într-un fel de coajă, o cochilie uscată, şi are s-o poarte până se va apropia de douăzeci de ani; pe urmă are s-o lepede: cam în perioada aceea va deveni şi drăguţ. Până la vârsta pomenită o să aibă purtări necioplite, probabil ca un fel de podoabe domestice; dar crisalida va păstra în sine puterea de a se transfigura şi a trece în fluture, şi nu încape nici umbră de îndoială că, la vremea potrivită, această transformare se va petrece. O anume perioadă are să fie un om cam de nimic, un tânăr de-a dreptul prostănac şi plin de fumuri, însetat de plăceri şi dornic de admiraţie; însetat, de asemenea, de cunoaştere. Va dori să aibă tot ceea ce lumea poate să-i ofere, atât în desfătări cât şi în ştiinţă; va sorbi, probabil, adânc din amândouă aceste izvoare. Şi după ce setea i se va potoli - ce urmează? Nu ştiu. Martin ar putea fi un om excepţional: dacă va fi sau nu, ghicitorul n-are puterea să spună; nu i s-a arătat nimic în privinţa asta. Dacă luăm familia domnului Yorke ca pe un întreg, în aceste şase capete tinere se află atâta putere a minţii, atâta originalitate, atâta energie şi atâta vigoare, încât - dacă am împărţi-o între o jumătate de duzină de odrasle de rând – ar reveni pentru fiecare ceva mai mult decât o doză obişnuită de înţelepciune şi înzestrare. Domnul Yorke o ştie şi e foarte mândru de spiţa sa. Printre dealurile şi văile sale, ţinutul Yorkshire numără asemenea familii deosebite, înzestrate, viguroase; cu sânge sănătos şi minte ascuţită; oarecum arţăgoşi în mândria dată de forţă şi greu de convins în încrederea deplină faţă de darurile lor înnăscute; lipsiţi de poleire, lipsiţi de respect, lipsiţi de blândeţe, dar zdraveni, ageri la minte, la fel de puţin dresaţi ca şoimul de pe stâncă şi calul liber din stepă. O uşoară bătaie se aude în uşa salonului; băieţii făceau atâta zarvă cu jocul lor, şi în afară de asta, micuţa Jessy îi cântase tatălui cu atât farmec un cântec scoţian - domnul Yorke se dădea în vânt după cântece scoţiene şi italieneşti şi o învăţase pe fetiţa cu daruri muzicale câteva dintre cele mai frumoase – încât nimeni nu auzise clopoţelul de la uşa din faţă. — Intră, spune doamna Yorke cu glasul ei cu bună-ştiinţă stăpânit şi solemn, care întotdeauna coboară la tonuri de o răceală funerară, chiar dacă ţelul pentru care e folosit nu e decât rostirea unor porunci privitoare la pregătirea mâncării în bucătărie, îndemnarea băieţilor să-şi pună şepcile în cuierul din hol, sau convocarea fetelor la lucrul de mână: Intră! Şi pe uşă pătrunde Robert Moore. Seriozitatea obişnuită a lui Moore ca şi cumpătarea dovedită în toate (căci porunca de a se aduce lada cu sticle nu e niciodată rostită cu prilejul vizitelor lui din timpul serii) îl recomandaseră cu atâta căldură doamnei Yorke, încât deocamdată nu făcuse din el obiectul animozităţii sale casnice faţă de relaţiile bărbatului său. Încă nu descoperise că vreo legătură tainică ar fi aceea care îl stinghereşte şi îl împiedică să se însoare, sau că ar fi un lup în piele de oaie descoperiri făcute la scurtă vreme după căsătorie în privinţa celor mai mulţi dintre prietenii becheri ai bărbatului ei, şi în consecinţă îi exclusese din anturajul familiei; iar despre acest aspect al purtărilor doamnei s-ar putea pe drept cuvânt spune că avea unele laturi îndreptăţite şi judicioase, ca şi altele prea aspre. — Ei, dumneata eşti? rosteşte doamna în vreme ce Moore se apropie şi întinde mâna. Cum se face că rătăceşti la ceasul ăsta din noapte? Ar trebui să te afli acasă. — Se poate oare spune despre un bărbat neînsurat că are casă, stimată doamnă? întrebă Moore. — Puuh! bufneşte doamna Yorke, care dispreţuieşte politeţurile convenţionale cu aceeaşi tărie ca şi barbatu-său şi le practică la fel de puţin; vorbirea ei deschisă, în orice împrejurare, este uneori dusă până la un punct astfel calculat încât să trezească admiraţie, dar mult mai adesea teamă – puuh! mie nu-i nevoie să-mi înşiri bazaconii deastea; un bărbat neînsurat poate avea casă, dacă îi place. Ia spune-mi, te rog, sora dumitale nu reprezintă un cămin pentru dumneata? — Nu despre ea e vorba, interveni domnul Yorke. Hortense e o minune de fată; dar când eu eram de vârsta lui Robert aveam cinci sau şase surori, toate la fel de cumsecade şi drăguţe ca şi Hortense, numai vezi tu, Hester, toate astea nu m-au împiedicat să caut în jur şi să-mi găsesc nevastă. — Şi amarnic a mai regretat că m-a luat pe mine, adăugă doamna Yorke, fiindcă îi plăcea s-arunce din când în când câte o săgeată glumeaţă împotriva căsniciei, chiar dacă glumea pe pielea ei. S-a căit amarnic Robert Moore, şi poţi să-l crezi fără să şovăi, dacă îi vezi pedeapsa (acum arătă înspre copii). Cine şi-ar lua pe cap asemenea povară cum e garnitura asta de vlăjgani afurisiţi, dacă ar putea să scape? Şi nu-i vorba doar să-i aduci pe lume, cu toate că şi asta e destul de rău, dar toţi trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi, crescuţi, puşi la rostul lor în viaţă. Tinere, când ţi-o abate densurătoare adu-ţi aminte de cei patru băieţi şi două fete ale noastre, şi gândeşte-te de două ori înainte de-a face pasul. — Oricum, deocamdată nu-mi arde de însurătoare: după câte cred eu astea nu-s vremi nici să te însori, nici să măriţi pe cineva. O părere atât de sumbră obţinea cu siguranţă încuviinţarea doamnei Yorke; dădu din cap şi mormăi ceva ca să-şi arate acordul, dar nu trecu un minut şi zise: — Nu prea iau eu în seamă înţelepciunea unui Solomon de vârsta dumitale; are să fie dată peste cap de cel dintâi fior care ţi-o trece prin inimă. Dar până atunci stai jos, sir; dacă stai jos nu poţi să vorbeşti la fel de bine ca din picioare? Acesta era felul ei de a-şi pofti musafirii să ia loc; nici napucă bine să se supună poruncii, când mica Jessy sări de pe genunchii tatălui şi alergă în braţele numaidecât întinse so primească, ale domnului Moore. — Vorbeşti despre însurătoarea lui, spuse fetiţa către maică-sa, cu indignare, în vreme ce era cu uşurinţa săltată pe genunchi, şi el e gata însurat, sau ca şi cum ar fi; astăvară mi-a promis că eu am să fiu nevasta lui, de cum m-a văzut îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, albă şi cu panglică albastră. Nu-i aşa, tată? (Copiii ăştia nu erau obişnuiţi să spună tăticul şi mămica; mama lor n-ar fi îngăduit pentru nimic în lume asemenea „scălâmbăieli”.) — Aşa-i, fetiţa tatii, a promis; sunt martor. Dar pune-l să mai spună acum o dată, Jessy: ăştia de teapa lui nu-s decât nişte făţarnici şi mincinoşi. — El nu-i mincinos: e prea drăguţ ca să fie mincinos, spuse Jessy uitându-se în sus la înaltul ei iubit, cu neclintită încredere în sinceritatea lui. — Drăguţ! exclamă domnul Yorke; tocmai din pricina asta trebuie să fie, şi tocmai asta dovedeşte că e un – un ticălos. — Dar pare prea tare supărat ca să fie mincinos, interveni o voce lină din spatele scaunului pe care şedea, tatăl. Dacă ar râde întruna aş crede şi eu că îşi uită repede promisiunile, dar domnul Moore nu râde niciodată. — Ţapul tău sentimental e cel mai mare înşelător de pe lume, Rose, stărui domnul Yorke. — Nu e sentimental! se împotrivi Rose. Domnul Moore se întoarse către ea puţin surprins şi zâmbi în acelaşi timp. — De unde ştii, Rose, că nu sunt sentimental? — Am auzit eu o cucoană spunând că nu eşti. — Voilà, qui devient intéressant! exclamă domnul Yorke trăgându-şi scaunul mai lângă foc. O cucoană! Asta are un iz foarte romantic: trebuie să ghicim cine anume. Rosy, şopteşte numele încet la urechea tatii să nu cumva s-audă el. — Rose, nu te mai amesteca în vorbă, interveni doamna Yorke în felul ei obişnuit de a ucide orice veselie; nici tu, Jessy: tuturor copiilor, şi mai cu seamă fetiţelor, le stă frumos să tacă din gură când sunt de faţă cei mai mari decât ei. — Atuncea de ce avem limbă? întrebă Jessy cu obrăznicie. În vremea asta Rose doar se uita la maică-sa cu o expresie ce părea să spună că are să reţină preceptul şi o să se gândească la el pe îndelete. După două minute de încordată chibzuială, întrebă: — Şi de ce mai cu seamă fetiţelor, mamă? — Mai întâi fiindcă aşa spun eu; şi în al doilea rând pentru că discreţia şi modestia reprezintă cea mai de seamă înţelepciune a unei fete. — Scumpă doamnă, observă atunci Moore, vorbele spuse de dumneavoastră sunt nepreţuite; îmi reamintesc, întradevăr, de o remarcă a dragii mele surori; dar zău că nu e cazul cu micuţele aici de faţă. Lăsaţi-le pe Rose şi pe Jessy să vorbească liber cu mine, altminteri îmi răpiţi cea mai mare dintre bucuriile pe care le trăiesc venind aici. Îmi place tare mult flecăreala lor; îmi face chiar bine. — Nu-i aşa? întrebă Jessy. Mult mai bine decât dacă neciopliţii ăia de băieţi ar veni lângă tine; tu ai spus, mamă, că sunt neciopliţi; cu gura ta. — Da, mignonne, de o mie de ori mai bine: băieţi neciopliţi am destui toată ziua în jurul meu, poulet. — Pe băieţi o mulţime de lume îi ia în seamă, continuă fetiţa. Toţi unchii şi mătuşile mele par să creadă că nepoţii sunt mai buni decât nepoatele lor; iar când vin domni la noi la masă, stau de vorbă totdeauna cu Matthew, cu Mark şi cu Martin, cu Rose şi cu mine niciodată. Domnul Moore e prietenul nostru şi o să-l păstrăm; dar bagă de seamă, Rose, nu e atât prietenul tău cât e al meu: el e pentru mine cunoştinţa preferată; ţine minte! Şi înălţă mânuţa într-un gest dojenitor. Rose se obişnuise să fie mustrată de mânuţa aceea; în fiecare zi trebuia să se plece în faţa năvalnicei energii a micuţei Jessy: era diriguită – se supunea surorii mai mici într-o mie de lucruri. Ori de câte ori era vorba de vreun fel de spectacol sau prilej de înveselire, Jessy trecea în frunte, iar Rose se retrăgea cuminte pe planul al doilea; pe câtă vreme atunci când trebuiau înfruntate părţile neplăcute ale vieţii – vreo treabă sau vreo renunţare, Rose lua în mod instinctiv asupra ei, pe lângă partea ce-i revenea, şi cât putea mai mult din îndatoririle surioarei. Jessy şi hotărâse în mintea ei că de îndată ce se va face destul de mare, o să se mărite; hotărâse de asemenea că Rose avea să rămână fată bătrână, să trăiască împreună cu ea, să-i crească odraslele şi să-i vadă de casă. Această stare de lucruri nu este neobişnuită între două surori, dacă una e ştearsă iar cealaltă drăguţă; în cazul de faţă, însă, dacă exista vreo deosebire în înfăţişarea exterioară, avantajul era de partea Rosei; faţa ei avea trăsături mai regulate decât a micuţei şi nostimei Jessy. Totuşi, Jessy era cea menită să se bucure, alături de o inteligenţă vioaie şi simţăminte aprinse, de darul fascinaţiei, de puterea de a fermeca atunci, acolo, şi pe cine ar fi dorit. Rose era menită să aibă un suflet sensibil, generos, o inteligenţă aleasă şi bogat cultivată, o forţă de devoţiune neşovăielnică, dar priceperea de a cuceri nu-i fusese sortită. — Ei, Rose, spune-mi numele cucoanei aceleia care n-a vrut să admită că sunt sentimental, insistă domnul Moore. Rose nu se pricepea deloc să ţină pe cineva ca pe jar, căci altminteri l-ar mai fi lăsat o vreme să stea în cumpănă; răspunse scurt: — Nu pot; nu ştiu cum o cheamă. — Atunci spune-mi cum arată. Ce-ţi aminteşti despre ea? Unde ai văzut-o? — Când Jessy şi cu mine ne-am dus la Whinbury să stăm o zi cu Kate şi cu Susan Pearson, care de-abia veniseră de la şcoală, la doamna Pearson erau musafiri şi câteva cucoane mari se strânseseră într-un colţ din salon şi vorbeau despre tine. — Nu cunoşteai pe niciuna? — Hannah, şi Harriet, şi Dora, şi Mary Sykes. — Bravo! Şi spuneau lucruri rele despre mine, Rosy? — Unele, da; ziceau că eşti un mizantrop; uite că ţin minte cuvântul – când m-am întors acasă l-am căutat în dicţionar; înseamnă unul care-i urăşte pe oameni. — Altceva? — Hannah Sykes a zis că eşti un maimuţoi pompos. — Şi mai bine! strigă domnul Yorke izbucnind în râs. Oho! Grozav! Hannah – asta-i aia cu părul roşu: frumoasă fată, dar nu prea o ajută mintea. — În privinţa mea se pare c-o ajută destul de bine, spuse Moore. Maimuţoi pompos – da! Hai, Rose, mai departe. — Domnişoara Pearson zicea că, după câte crede ea, în purtarea ta e şi multă prefăcătorie, şi aşa, cu părul tău negru şi faţa palidă, ei i se pare că eşti un bleg sentimental. Din nou domnul Yorke se porni pe râs; de data asta până şi doamna Yorke se amestecă în vorbă: — Vezi dar de câtă stimă te bucuri când eşti vorbit în spate; totuşi eu cred că domnişoara Pearson aceea ar vrea să pună mâna pe dumneata; ţi-a pus gând rău încă de când ai venit întâi aici în ţară, aşa bătrână cum e. — Şi i s-a împotrivit cineva, Rosy? întrebă Moore. — O cucoană pe care n-o cunosc, fiindcă nu vine niciodată pe la noi, deşi în fiecare duminică o văd la biserică; şade în strana de lângă amvon. De obicei la ea mă uit în loc să stau cu ochii pe cartea de rugăciuni; fiindcă seamănă cu un tablou din sufrageria noastră, doamna aceea cu un porumbel în mână: cel puţin ochii îi are la fel, ba şi nasul – un nas drept – care, nu ştiu cum, face ca toată faţa să pară, aş zice eu, luminoasă. — Şi n-o cunoşti?! exclamă Jessy pe un ton de nemărginită uimire. Uite, asta e Rose. Domnule Moore, eu de multe ori mă întreb pe ce lume o fi trăind sora mea; sunt sigură că nu toată vremea e pe lumea asta. Mereu poţi să vezi că habar nare de cine ştie ce fleacuri pe care toată lumea le ştie. Auziţi de ce e în stare: să se ducă în fiecare duminică foarte cuviincios la biserică, să stea în tot timpul slujbei cu ochii pe o anume persoană şi să nu-şi dea osteneala să întrebe cum o cheamă pe persoana aceea! Vorbeşte despre Caroline Helstone, nepoata părintelui; acum mi-aduc aminte foarte bine. Domnişoara Helstone s-a supărat foc pe Ann Pearson; a zis aşa: „Robert Moore nu e nici prefăcut şi nici sentimental; în privinţa firii lui vă înşelaţi amarnic, sau mai bine zis niciuna dintre voi de-aici nu ştiţi absolut nimic“. Ei, să vă spun eu cum arată? Eu pot să spun cum arată lumea, cum e îmbrăcată, mai bine decât poate Rose. — S-auzim. — E frumoasă; e atrăgătoare; are gâtul alb, subţire şi drăgălaş; are bucle lungi, dar nu ţepene, îi cad peste umeri moi şi în voie, sunt de culoare castanie, dar nu prea închisă; vorbeşte liniştit şi limpede; niciodată nu face vreun gest smucit; deseori e îmbrăcată cu o rochie de mătase gri; e dichisită în toate; şi rochiile, şi pantofii, şi mănuşile – toate i se potrivesc. E ce aş zice eu că înseamnă o cucoană, şi când oi fi la fel de înaltă ca ea, am de gând tot aşa să arăt şi eu. Ţiar plăcea să arăt aşa? Atuncea chiar te-ai însura cu mine? Moore o mângâie pe cap; o clipă i se păru că-i gata s-o tragă mai aproape de el, dar în loc de asta o împinse ceva mai departe. — Cum? Nu mă mai vrei? Mă dai la o parte? — Lasă, Jessy, că tu nu ţii deloc la mine: niciodată nu vii la Hollow să mă vezi. — Dacă nu mă chemi. Domnul Moore se sluji de prilejul ivit ca să le invite pe amândouă fetiţele să-i facă o vizită a doua zi, promiţându-le totodată că, de vreme ce dimineaţa avea să se ducă până la Stilbro’, are să le cumpere fiecăreia câte un cadou, fără să le spună deocamdată ce anume, fiindcă trebuie să vină ele şi să vadă. Jessy tocmai se pregătea să răspundă, când unul dintre băieţi izbucni pe neaşteptate: — Eu o cunosc pe domnişoara asta Helstone despre care vaţi tot bătut gura: e-o fată urâtă. Nu pot s-o sufăr. Mi-e silă de toată muierimea. Nici nu ştiu de ce le-o fi mai făcut Dumnezeu. — Martin! strigă tatăl – fiindcă Martin vorbise - dar băieţandrul nu răspunse decât întorcând înspre jilţul părintesc tânărul chip cinic, pe jumătate viclean şi pe jumătate sfidător. Martin, băiatule, de data asta te-ai arătat un puştan îngâmfat şi prost crescut; într-o bună zi ai să fii un maimuţoi neruşinat; dar păstrează-ţi pentru tine simţămintele. Uite, am să trec la mine în carnet vorbele pe care le-ai spus acum. (Capul familiei scoase o cărticică legată în piele şi scrise cu grijă ceva pe foile ei.) Peste zece ani, Martin, dacă în vremea aceea o să mai fim amândoi în viaţă, am să-ţi aduc aminte ce-ai spus acum. — Şi-atunci la fel am să spun: adică totdeauna am să urăsc femeile; sunt nişte păpuşele, şi-atâta tot: nu fac nimic altceva decât să se îmbrace cât mai dichisit şi pe urmă să se fâţâie de colo-colo ca să fie admirate. Eu niciodată n-am să mă-nsor; am să rămân holtei. — Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să ştii că aşa eram şi eu când aveam anii lui, cel mai înverşunat duşman al însurătorii; numai că - ia seama! - când am ajuns la douăzeci şi trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franţa, prin Italia şi numai Dumnezeu unul mai ştie pe unde! - în fiece seară îmi încârlionţam părul înainte de a mă vârî în pat, şi purtam ineluş în ureche, ba cred că şi în nas mi-aş fi pus dacă aşa ar fi fost moda – şi tot ce-mi stătea în putinţă ca să mă fac plăcut şi să le farmec pe cucoane. La fel o să se-ntâmple şi cu Martin. — Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce priveşte veşmintele, fac un legământ: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decât mă vedeţi acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap pânăn picioare, iar la liceu râd de mine şi zic că sunt marinar. Dar eu râd şi mai tare de ei şi le spun că sunt coţofene şi papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta şi pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decât haine albastre: e sub demnitatea unei fiinţe omeneşti să se îmbrace cu haine bălţate. — Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ţi arate atâtea culori deosebite câte ar fi de trebuinţă pentru gusturile tale pretenţioase; nicio parfumerie n-o să aibă esenţe îndeajuns de alese pentru simţurile tale fine. Martin se uita dispreţuitor, dar nu mai dădu niciun răspuns. Între timp Mark căutase vreo câteva minute într-un vraf de cărţi aşezate pe o masă de lângă perete, iar acum luă el cuvântul. Rostea cuvintele foarte rar, cu glas potolit, păstrând pe faţă o ironie calmă, nu uşor de descris: — Domnule Moore, socotiţi probabil că domnişoara Caroline Helstone v-a făcut un compliment atunci când a susţinut despre dumneavoastră că nu sunteţi sentimental. Când surorile mele v-au spus vorbele astea, am avut impresia că sunteţi oarecum stânjenit, ca şi cum aţi fi bănuit că cineva vrea să vă flateze. V-aţi înroşit, exact ca un puşti nătăfleţ de la noi de la şcoală, care găseşte cu cale să roşească ori de câte ori e lăudat în faţa clasei. Ca să vă vin într-ajutor, domnule Moore, am căutat în dicţionar cuvântul „sentimental” şi am văzut că înseamnă „înzestrat cu sentimente”. Căutând mai departe, am găsit cuvântul „sentiment“ explicat ca fiind gând, idee, opinie. Un om sentimental, prin urmare, este acel ins care dispune de gânduri, de idei şi de opinii; un om nesentimental este cel căruia gândul, ideea, opinia îi rămân străine. Şi Mark se opri: nu zâmbea, nu se uita împrejur ca să vadă dacă e admirat. Spusese ce avea de spus, şi acum tăcea. — Ma foi, mon ami, zise domnul Moore adresându-se lui Yorke, ce sont vraiment des enfants terribles, que les vôtres! Rose, care ascultase cu multă atenţie vorbele lui Mark, îi dădu replica: — Sunt mai multe feluri de gânduri, idei şi opinii, bune şi rele. Sentimental trebuie să se refere la cele rele, sau cel puţin domnişoara Helstone trebuie să le fi luat în sensul ăsta, fiindcă nu îl vorbea de rău pe domnul Moore; îl apăra. — Uite şi pe avocatul meu cel mic şi scump! spuse Moore şi o luă pe Rose de mână. — Îl apăra, zise încă o dată Rose aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost în locul ei, fiindcă celelalte cucoane păreau să vorbească numai cu duşmănie. — Cucoanele totdeauna vorbesc cu duşmănie, observă Martin; asta este adânc împlântat în firea muieretului, să poarte duşmănie. Acum, pentru prima oară, deschise şi Matthew gura: — Ce caraghios e şi Martin ăsta, să pălăvrăgească totdeauna despre ce nu înţelege. — E privilegiul meu de om liber să pălăvrăgesc în legătură cu orice subiect îmi place, răspunse Martin. — Te foloseşti, sau mai bine zis abuzezi de el într-o asemenea măsură, se răsti fratele mai mare, încât dovedeşti că ar fi trebuit să fi sclav! — Sclav! sclav! Vorba asta spusă unui Yorke de către un Yorke! Băiatul ăsta, adăugă Martin ridicându-se de la masă şi arătând pe deasupra ei către Matthew, băiatul ăsta uită ce ştie până şi ultimul ţăran din Briarfield, că toţi cei născuţi din neamul nostru au fost oameni atât de mândri încât niciodată nu s-au plecat în faţa cuiva - dovadă faptul că de trei sute de ani încoace sângele ăsta n-a mai curs în vine de supus. — Vorbe de clacă! zise Matthew. — Băieţi, tăcere! strigă domnul Yorke. Martin, totdeauna stârneşti ceartă; dacă nu erai tu nu se întâmpla nimic.  — Nu, zău? Şi asta e drept? Eu am început, sau Matthew? I-am spus eu ceva când m-a acuzat că pălăvrăgesc ca un netot? — Ca un netot înfumurat! repetă Matthew. Aici doamna Yorke începu să se frământe pe scaun - o manevră cam ameninţătoare când venea din partea ei, întrucât se întâmplă să fie urmată de un acces de istericale, mai ales dacă Matthew se găsea amestecat într-o ceartă. — Nu văd pentru ce ar trebui să suport neobrăzările lui Matthew Yorke, sau ce drept are să vorbească urât cu mine! observă Martin. — N-are niciun drept, băiete; dar iartă-l pe fratele tău chiar dacă te-ar supăra de o mie de ori, interveni domnul Yorke împăciuitor. — Mereu unul şi acelaşi lucru, şi teoria şi practica se bat tot timpul cap în cap! murmură Martin şi se răsuci dând să părăsească salonul. — Încotro te îndrepţi, fiule? întrebă tatăl. — Să caut un loc unde să pot fi scutit de insulte: dacă se află pentru mine vreun asemenea loc în casa asta. Matthew râse cât putea el mai sfidător; Martin îi aruncă o privire stranie, apoi începu să tremure din toate încheieturile trupului său neîmplinit, dar se stăpâni şi nu scoase nicio vorbă. — Sper că n-are nimeni nimic împotrivă dacă mă retrag? întrebă Martin. — Nu; du-te, băiatul tatii; dar ţine minte că nu trebuie să-i porţi pică. Martin ieşi, iar Matthew îl însoţi cu un alt râs batjocoritor. Ridicându-şi de pe umărul lui Moore capul blond, care se sprijinise acolo câteva clipe, şi aruncându-i lui Matthew o privire îngheţată, Rose spuse: — Martin e supărat şi tu eşti vesel; dar aş prefera să fiu în locul lui Martin şi nu într-al tău: cu firea ta nu pot să mă împac. În momentul acela, pentru a preveni ori măcar pentru a scăpa de o scenă – prevestită destul de limpede prin nişte suspine ale doamnei Yorke – domnul Moore se ridică şi săltând-o pe Jessy de pe genunchi, le sărută pe ea şi pe Rose, aducându-le totodată aminte că neapărat trebuie să vină a doua zi după-amiază la Hollow; pe urmă, după ce îşi luase rămas bun de la gazde, îl întrebă pe domnul Yorke: — S-ar putea să-ţi spun o vorbă? Gazda îl petrecu la ieşire, iar scurta lor discuţie se purtă în hol. — Ai ceva de lucru pentru un om de nădejde? îl întrebă Moore. — În asemenea timpuri e o întrebare fără rost; doar ştii bine că toţi patronii au fost nevoiţi să se lipsească de mulţi muncitori de ispravă fiindcă nu mai aveau ce să le dea de lucru. — Dacă ţi-ar sta în putinţă, m-ai îndatora foarte mult angajându-l pe omul ăsta. — Dragul meu, chiar dacă aş vrea să îndatorez Anglia întreagă, tot n-aş mai avea cum să angajez alţi muncitori. — N-are importanţă; undeva trebuie să-i găsesc un loc. — Despre cine e vorba? — William Farren. — Îl ştiu pe William; om harnic şi de treabă, William ăsta. — E fără lucru de trei luni de zile; are familie grea. Bineînţeles că nu pot trăi fără leafă. A făcut parte dintr-o delegaţie de postăvari care a venit la mine azi-dimineaţă să se plângă şi să ameninţe. William n-a ameninţat; doar m-a rugat să le mai dau o păsuială – să introduc schimbările astea ceva mai încet. Ştii că aşa ceva nu-mi stă în putinţă: cum sunt strâmtorat din toate părţile, nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă grăbesc cât pot. Am considerat că ar fi pierdere de vreme să stau la palavre cu muncitorii. Iam luat la goană, după ce am arestat pe un ticălos dintre ei pe care sper să-l arunc în puşcărie – e vorba de unul care ţine câteodată predici acolo la capelă. — N-o fi Moses Barraclough? — Da. — Cum? L-ai arestat? Brava! Atunci eşti pe cale ca dintrun şarlatan să faci un martir: tare înţeleaptă treabă ai mai făcut. — Am făcut un lucru drept. Ei, ce mai încolo-încoace, sunt hotărât să-i găsesc lui Farren o slujbă şi mă bizui pe dumneata să-i oferi una. — Frumos, n-am ce zice! exclamă domnul Yorke. Cu ce drept te bizui dumneata pe mine ca să le port de grijă muncitorilor pe care îi dai afară? Ce ştiu eu despre Farrenii şi Williamii dumitale? Am auzit despre el că e om de nădejde; dar sunt eu obligat să-i ajut pe toţi oamenii de nădejde din Yorkshire? Poate-ai să spui că nu e vorba de cine ştie ce treabă grea; dar grea sau uşoară, nici nu vreau să aud de aşa ceva. — Hai, domnule Yorke, ce crezi că poţi găsi pentru ei? — Eu să găsesc! Mă sileşti să folosesc nişte cuvinte cu care nu sunt obişnuit. Te-aş ruga să pleci acasă - uite aşa – ia-ţi valea. Moore se aşeză pe unul dintre scaunele din hol. — Nu-i poţi oferi nimic în fabrică la dumneata – de acord – dar ai pământ: găseşte-i ceva de lucru pe pământul dumitale, domnule Yorke. — Bob, eu ştiam că nici nu-ţi pasă de „nos lourdauds de paysans“; nu înţeleg defel schimbarea asta. — Eu înţeleg: omul acela nu mi-a spus decât lucruri drepte şi de bun-simţ. Dar i-am răspuns cu tot atâta asprime cum le-am răspuns şi celorlalţi, care nu trăncăneau decât prostii. Atunci şi în locul acela nu am fost în stare să fac deosebire: înfăţişarea lui arăta mai limpede decât vorbele prin ce trecuse în vremea din urmă: dar ce rost mai pot avea acum explicaţiile? Găseşte-i ceva de lucru. — Găseşte-i dumneata de lucru. Dacă eşti aşa de grăbit şi de interesat, calcă-ţi pe inimă. — Dacă în treburile mele ar fi mai rămas o cât de mică posibilitate de concesie, aş trage de ea până ar plesni din nou; dar am primit chiar azi-dimineaţă nişte scrisori care îmi arată foarte limpede în ce stare mă aflu, şi funia e foarte aproape de par. Debuşeurile mele străine, în orice caz, sunt suprasaturate. Dacă nu vine nicio schimbare – dacă nu se iveşte nicio perspectivă de pace – dacă Ordinele ministeriale nu sunt, în sfârşit, suspendate, ca să ne deschidă calea către Apus – nu ştiu deloc ce am să mă fac. Nu văd mai multă lumină decât dacă aş fi întemniţat într-o stâncă; aşa încât dacă aş pretinde că sunt în stare să ofer cuiva mijloace de trai, ar însemna din partea mea un lucru necinstit. — Hai, hai, să ne plimbăm puţin pe afară: e o noapte plină de stele, spuse domnul Yorke. Ieşiră din casă, închiseră uşa de la intrare în urma lor şi, unul lângă celălalt, începură să păşească în sus şi în jos pe pavajul albit de promoroacă. — Rezolvă numaidecât chestiunea cu Farren, stărui domnul Moore. Ai livezi întinse la Yorke Mills; e un grădinar foarte priceput: dă-i de lucru acolo. — Bine, fie. Trimit mâine după el, şi o să vedem. Şi-acuma, tinere, spune-mi, eşti îngrijorat de starea afacerilor dumitale? — Da; o nouă prăbuşire – pe care mai pot s-o amân, dar pe care, în clipa de faţă, nu văd deloc în ce fel aş putea s-o evit până în cele din urmă – ar terfeli pentru totdeauna numele de Moore; şi dumneata ştii că am foarte frumoase intenţii de a plăti orice datorii şi de a restabili vechea firmă pe temeliile ei de-odinioară. — Ai nevoie de capital – asta-i tot ce-ţi trebuie. — Adevărat. Numai că asta e ca şi cum ai spune că tot ce-i trebuie unui mort ca să trăiască e să respire. — Ştiu – ştiu că pentru a face rost de capital nu-i destul să ceri; şi dacă ai fi un om însurat şi ai avea o familie, ca mine, cred că situaţia dumitale ar fi într-adevăr disperată; însă oamenii tineri şi fără încurcături au şansele lor speciale. Din când în când aud despre dumneata zvonuri că ai fi gata să te însori cu domnişoara cutare, ori domnişoara cutare; dar îmi închipui că niciunul nu e adevărat. — Poţi crede cu toată hotărârea: consider că nu mă aflu într-o situaţie care să-mi îngăduie visuri despre însurătoare. Însurătoare! Nici un pot suporta vorba asta; sună aşa de nerod şi utopic. Am ajuns la convingerea de neclintit că însurătoarea şi dragostea sunt superfluităţi aflate doar la îndemâna celor bogaţi, care duc o viaţă uşoară şi nu sunt constrânşi să aibă grija zilei de mâine; sau gesturi de disperare, ultima şi necugetata bucurie a celor ajunşi pe cea mai de jos treaptă a nenorocirii, care au pierdut şi ultima nădejde de a se mai ridica vreodată din noroiul sărăciei fără margini. — Eu n-aş judeca aşa dacă m-aş afla în situaţia dumitale; m-aş gândi că e foarte probabil să pot găsi o nevastă cu câteva mii de lire şi care să-mi convină şi mie şi afacerilor mele. — Mă-ntreb unde? — Ai încerca, dacă ţi s-ar ivi prilejul? — Nu ştiu; depinde de – pe scurt, depinde de foarte multe lucruri. — Ai lua o femeie bătrână? — Prefer să sparg piatră la construcţiile de drumuri. — La fel şi eu. Pe una urâtă ai lua-o? — Vai! Detest urâţenia şi mă desfăt în faţa frumuseţii; ochii şi inima mea, Yorke, se bucură atunci când văd un chip suav, tânăr, luminos, la fel după cum simt silă dacă văd unul întunecat, diform, prăpădit; trăsăturile şi culorile gingaşe îmi fac plăcere – pe cele aspre nu le pot suporta. N-aş lua o nevastă urâtă. — Nici dac-ar fi bogată? — Nici dacă ar fi înveşmântată în pietre scumpe. N-aş putea s-o iubesc – nu m-ar atrage cu nimic – n-aş putea s-o suport. Gusturile mele trebuie să fie satisfăcute, altminteri dezgustul s-ar preface în despotism – sau, şi mai rău – ar amorţi într-un sloi de gheaţă. — Cum, Bob, dacă te-ai însura cu o fată cuminte, blândă şi bogată, deşi cu trăsături puţin mai aspre, n-ai putea să te împaci cu nişte pomeţi ceva mai înalţi, cu o gură cam mare şi cu un păr roşcat? — N-am să încerc niciodată, asta ţi-o spun deschis. Vreau să am cel puţin graţie, şi tinereţe, şi armonie – da, şi ceea ce înţeleg eu prin frumuseţe. — Şi sărăcie, şi o casă plină de copii pe care nu poţi nici să-i îmbraci, nici să-i hrăneşti, şi foarte curând o mamă nervoasă şi ofilită – pe urmă falimentul, compromiterea – toată viaţa o luptă fără sfârşit. — Dă-mi pace, Yorke. — Dacă eşti romantic, Robert, şi mai ales dacă eşti gata îndrăgostit, ne răcim gura degeaba. — Romantic nu sunt. Sunt despuiat de romantism şi în privinţa asta sunt la fel de gol ca şi întinzătoarele alea albe, fără o bucată de pânză pe ele. — Totdeauna să foloseşti asemenea figuri de stil, tinere; pe astea le înţeleg şi eu; şi n-ai nicio poveste de dragoste care să-ţi întunece judecata? — În privinţa asta cred că ţi-am spus destule şi până acum. Dragoste pentru cine? Puuf! — Bine, atunci; dacă nu eşti vătămat nici la inimă, nici la cap, nu există motiv să nu te foloseşti de vreun prilej favorabil, dacă-ţi iese în cale; prin urmare, aşteaptă şi-o să vezi. — Vorbeşti chiar ca un proroc, Yorke. — Prea departe nu cred să fiu. Nu-ţi făgăduiesc nimic şi nu-ţi dau niciun sfat; te îndemn însă: ţine capul sus şi ia-te după împrejurări. — Nici almanahul sănătăţii, care-mi poartă numele, n-ar putea să-mi dea sfaturi mai prudente. — Între timp, află că nici nu-mi pasă de tine, Robert Moore; nu eşti în niciun fel rudă cu mine sau cu ai mei, şi dacă pierzi sau faci avere mie mi-e totuna. Acuma du-te acasă: a bătut de zece. Domnişoara Hortense s-o fi tot întrebând pe unde umbli.