Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL XXXI   Unchi şi nepoată   Zarurile fuseseră aruncate. O ştia Sir Philip Nunnely; o ştia Shirley; o ştia domnul Sympson. Seara aceea, când întreaga familie de la Fieldhead luă masa la Nunnely Priory, decise totul. Două sau trei lucruri contribuiseră pentru a-l aduce pe baronet la o hotărâre. Observase că domnişoara Keeldar arată îngândurată şi firavă. Această nouă fază în comportarea ei îl atinse tocmai la coarda sa cea mai slabă, adică la coarda poetică; în chip spontan, mintea sa porni să clocească un sonet; şi în vreme ce el se îndeletnicea cu asta, una dintre surorile sale izbuti, să-i convingă doamna visurilor să se aşeze şi să cânte, acompaniindu-se la pian, o baladă – chiar una dintre baladele lui Sir Philip. Era cea mai puţin chinuită, cea mai puţin afectată – de departe cel mai fericit rezultat al neostenitelor lui eforturi. Din întâmplare, cu un minut mai înainte Shirley îşi aruncase privirile prin fereastră pe deasupra parcului; văzuse acel clar de lună bântuit de vânturi pe care probabil că în acelaşi moment le professeur Louis îl admira chiar prin zăbrelele salonului ei lambrisat; văzuse copacii răzleţi de pe domeniu – stejari înalţi, vânjoşi, cu coroane uriaşe, şi fagi mândri cu coame semeţe – încleştaţi în luptă cu îndârjirea furtunii. Prinsese în auz foşnetul bogat al pădurii din apropiere; scurgerea grăbită a norilor, luna ce se arăta ochiului ca lunecând încă şi mai cu grabă i se înfăţişară vederii; se desprinse de sunete şi imagini – emoţionată, dacă nu extaziată, înviorată, dacă nu inspirată. Cântă, aşa cum i se ceruse. Se vorbea mult despre dragoste în acea baladă; dragoste credincioasă ce refuza să-şi părăsească obiectul; dragoste pe care dezastrele nu erau în stare s-o clintească; dragoste care în nenorocire devenea şi mai puternică, iar în sărăcie se lega şi mai strâns. Cuvintele fuseseră potrivite pe o veche şi frumoasă melodie şi ele însele erau simple şi duioase; probabil că citite ar fi avut nevoie de forţă; bine cântate, nu mai aveau nevoie de nimic. Shirley le cântă bine: insuflă gingăşie sentimentelor; învălui pasiunea în forţă; glasul îi suna fermecător în seara aceea şi era încărcat de dramatism; îi impresionă pe toţi şi îl fermecă pe unul. După ce se depărtă de pian se duse lângă foc şi se aşeză pe un scaun, jumătate taburet, jumătate pernă; doamnele stăteau în jurul ei – niciuna dintre ele nu scoase vreo vorbă. Domnişoarele Sympson şi domnişoarele Nunnely se uitau la ea aşa cum o pasăre de curte cuminte s-ar uita la o egretă, la un ibis ori la vreo altă pasăre exotică. Ce o făcea să cânte astfel? Ele niciodată nu cântau aşa. Era oare potrivit să cânţi atât de expresiv, cu atâta originalitate – atât de altfel decât şcolăriţele? Hotărât – nu! Era bizar, era neobişnuit. Iar ceea ce era bizar trebuia să fie şi greşit; ce era neobişnuit nu putea fi decât nepotrivit. Shirley era cântărită atent. Mai mult, bătrână Lady Nunnely o privea înţepenită din jilţul ei cel mare de lângă cămin; iar privirile îi vorbeau cu glas limpede: „Femeia asta nu face parte din tagma mea şi a fetelor mele; n-o vreau ca soaţă a băiatului meu“. Fiul îi văzu privirea şi îi descifra înţelesul; intră în panică: îl ameninţa primejdia de a pierde ce dorea atât de mult să câştige. Trebuia să se grăbească. Încăperea în care se aflau fusese cândva galerie de tablouri. Tatăl lui Sir Philip – Sir Monektan – o transformase în cameră de primire; dar ea îşi mai păstra încă aspectul întunecat, de salon prea vast. O nişă adâncă şi cu fereastră – o nişă unde se aflau o sofa, o masă şi un foarte frumos scrin – alcătuiau o cameră într-o cameră. Dacă două persoane ar fi stat acolo ar fi putut foarte bine discuta – cu condiţia de a nu lungi vorba şi de a nu ridica glasul – fără ca nimeni să bage de seamă. Sir Philip le convinse pe două dintre surorile sale să facă un duet; pe surorile Sympson le angajă în altă ocupaţie; doamnele mai în vârstă îşi vedeau de ale lor. Avu bucuria de a vedea că între timp Shirley se sculase de pe scaun şi privea tablourile. Avea prilej să-i spună o istorie despre o străbună a cărei frumuseţe melancolică amintea de o floare a sudului; se apropie de ea şi începu să-şi depene povestea. Se mai aflau amintiri de la acea doamnă şi în scrinul ce împodobea nişa, iar în vreme ce Shirley stătea aplecată şi cerceta cartea de rugăciuni şi mătăniile de pe raftul incrustat, în vreme ce domnişoarele Nunnely se consacrau cu totul unor îndelungate ţipete ce nu se făceau vinovate de niciun fel de expresie, erau neatinse de originalitate, deplin convenţionale şi cu totul lipsite de semnificaţie, Sir Philip se aplecă şi el şi rosti în şoaptă câteva fraze grăbite. Mai întâi, domnişoara Keeldar rămase atât de încremenită încât ai fi putut crede că acele şoapte erau un fel de vrajă care o transformase în statuie; dar destul de curând înălţă capul şi răspunse. Se despărţiră. Domnişoara Keeldar se reîntoarse lângă foc şi se aşeză din nou pe scaun; baronetul se uită după ea, apoi se duse şi se postă în spatele surorilor. Domnul Sympson – şi numai domnul Sympson - observase pantomima. Şi domnul Sympson trase propriile sale concluzii. Dacă ar fi fost tot atât de pătrunzător pe cât era de băgăreţ, la fel de perspicace pe cât era de curios, ar fi putut citi pe chipul lui Sir Philip unele indicii de natură să-i modifice deducţiile. Dar mereu netulburat, grăbit, sigur pe sine, se întoarse acasă simţindu-se în al nouălea cer. Nu era un om priceput în păstrarea tainelor; când se bucura de ceva, îi era peste putinţă să nu vorbească despre acel lucru. A doua zi dimineaţa, având prilej să-l folosească pe preceptorul lui Henry ca secretar, trebui neapărat să-l anunţe pe acesta, cu accente pompoase şi gesturi cât mai grandilocvente, că ar face bine să se pregătească de întoarcere în sud, într-o zi foarte apropiată, deoarece treaba deosebit de importantă, care îl reţinuse pe dânsul (pe domnul Sympson) atât de multă vreme în Yorkshire, se afla acum în pragul unei fericite împliniri laborioasele şi grijuliile sale strădanii aveau să fie, în sfârşit, încununate de succes: o cât se poate de distinsă persoană urma să fie adăugată legăturilor de rudenie ale familiei. — E vorba de Sir Philip Nunnely? îndrăzni să întrebe Louis Moore. La care presupunere domnul Sympson se gratifică numaidecât cu o priză de tabac şi în acelaşi timp cu un râs înfundat, reţinut doar de un brusc acces de demnitate şi urmat de dispoziţia dată preceptorului să pornească la treabă. O zi sau două domnul Sympson continuă să fie amabil şi blând ca un mieluşel; dar totodată părea că stă ca pe spini, iar felul cum mişca picioarele în mers te făcea să te gândeşti la o găină care parcă ar călca pe jăratic. Toată vremea se uita pe fereastră şi trăgea cu urechea să audă huruit de roţi: nevasta lui Barbă-Albastră – mama lui Sisera – nu mai însemnau nimic pentru el. Aştepta clipa când chestiunea avea să fie pusă oficial; când avea să i se ceară sfatul; să fie convocaţi oamenii legii; când discuţiile pentru aranjamentele finale şi întreaga tevatură atât de plăcută şi cu ecou în societate aveau să înceapă cu toată pompa. În cele din urmă, sosi o scrisoare; i-o înmână el personal domnişoarei Keeldar; recunoscuse scrisul şi recunoscuse însemnele peceţii. Nu văzu cum e deschisă şi citită, fiindcă Shirley o luă şi se retrase în camera ei; nu văzu nici cum i se întocmeşte răspunsul, deoarece domnişoara Keeldar îl scrise încuiată în cameră şi zăbovi îndelung asupra lui – cea mai mare parte a zilei. Doar întrebă dacă se răspunsese la scrisoare; şi nu auzi decât un singur cuvânt: „Da!“ Începu din nou să aştepte – să aştepte în tăcere – neîndrăznind să scoată măcar o vorbă; ceva anume ivit pe chipul nepoatei îi luase graiul – ceva cum nu se poate mai groaznic – la fel de indescifrabil pentru el ca şi cele scrise pe perete pentru Baltazar. De mai multe ori fusese gata să-l cheme pe Daniel, în persoana lui Louis Moore, şi să-l pună să descifreze; însă demnitatea îl opri de la o asemenea familiaritate. Probabil că Daniel însuşi întâmpina propriile lui greutăţi de ordin personal legate de această înşelătoare probă de traducere; era ca un elev pentru care gramatica ar fi fost de neînţeles iar dicţionarele mute.   Domnul Sympson fusese plecat de acasă pentru a-şi petrece un ceas de nelinişte în mijlocul prietenilor săi de la De Walden Hall. Se întorsese ceva mai devreme decât era aşteptat; îşi găsi familia şi pe domnişoara Keeldar adunate în salonul lambrisat; de îndată, adresându-se acesteia din urmă, îi ceru să treacă împreună cu dânsul în altă încăpere; dorea să aibă amândoi „o întrevedere strict particulară”. Domnişoara Keeldar se ridică fără să pună vreo întrebare şi fără să arate urmă de mirare. — Cu plăcere, sir, spuse pe tonul de nestrămutată hotărâre al cuiva căruia i se aduce vestea că a sosit dentistul ca să-i scoată măseaua care îl făcuse să îndure chinurile iadului de-o lună de zile încoace. Lăsă lucrul şi degetarul pe tocul ferestrei şi porni pe urmele unchiului. Se închiseră într-un salon şi se aşezară amândoi, fiecare în unul dintre fotoliile ce stăteau faţă în faţă, la depărtare de câţiva paşi. — Am fost la De Walden Hall, anunţă domnul Sympson. Apoi făcu o pauză. Privirile domnişoarei Keeldar rămâneau ţintuite pe covorul frumos, alb cu verde. Informaţia aceea nu pretindea răspuns: nu dădu niciunul. — Şi am aflat, continuă rar domnul Sympson – am aflat un fapt care mă surprinde. Shirley îşi sprijini obrazul în arătător şi aşteptă să i se spună despre ce anume fapt era vorba. — Se pare că la Nunnely Priory totul e închis; că familia sa întors la reşedinţa ei din… shire. Se pare că însuşi baronetul – baronetul însuşi – Sir Philip în persoană şi-a întovărăşit mama şi surorile. — Nu zău! rosti Shirley. — Aş putea să întreb dacă împărtăşeşti uimirea ce m-a cuprins pe mine când am aflat această veste? — Nu, sir. — Este ceva nou pentru tine? — Da, sir. — Vreau neapărat… vreau neapărat… continuă domnul Sympson, frământându-se acum în fotoliu, părăsind frazele până atunci scurte şi aproape limpezi, pentru a reveni la stilul său încărcat, confuz şi enervant. Vreau neapărat să am o explicaţie amănunţită. Eu nu am de gând să mă las dus cu vorba. Eu… eu… insist să fiu ascultat; şi să… să vorbesc aşa cum cred eu de cuviinţă. Trebuie să mi se dea răspuns la întrebări. Şi aştept răspunsuri limpezi, lămuritoare.. Nu admit să se joace cineva cu mine. (Tăcere.) — S-a petrecut un lucru straniu şi extraordinar… un foarte ciudat… un cum nu se poate mai neaşteptat lucru! Credeam că totul e rezolvat… n-aveam nicio îndoială; şi deodată… familia a plecat! — Eu aş crede, sir, că e dreptul lor să poată pleca. — Sir Philip a plecat! (Cu afectare.) Shirley înălţă din sprâncene şi zise: — Bon voyage! — Asta nu e cu putinţă; lucrurile trebuie neapărat schimbate, domnişoară! Domnul Sympson îşi trase fotoliul înainte; îl împinse îndărăt; se vedea că e în culmea furiei şi în culmea neputinţei. — Linişteşte-te, unchiule, linişteşte-te, îl dojeni blând Shirley. Nu-ţi ieşi din fire, nu te face foc şi pară, că aşa n-o să putem ajunge la nicio concluzie. Întreabă-mă despre ce anume vrei să afli; doresc şi eu tot atât de mult cât şi dumneata să ajungem la o explicaţie; îţi promit c-am să-ţi dau numai răspunsuri sincere şi cinstite. — Vreau… cer să ştiu, domnişoară Keeldar, dacă Sir Philip ţi-a făcut vreo propunere. — Mi-a făcut. — Recunoşti? — Recunosc. Acum mergi mai departe; consideră punctul acesta ca rezolvat. — Ţi-a propus căsătoria în noaptea de-atunci, când am luat masa la Priory? — E suficient să spunem că mi-a propus. Mai departe. — Ţi-a făcut propunerea acolo, în firidă – în încăperea fostă cândva galerie de tablouri şi transformată de Sir Monokton în salon? Niciun răspuns. — Eraţi împreună şi vă uitaţi la un scrin; am văzut totul: nimic n-a scăpat spiritului meu de observaţie - niciodată nu-i scapă. După aceea ai primit o scrisoare din partea lui. Despre ce era vorba – ce conţinea scrisoarea aceea? Nu interesează. — Domnişoară, aşa vorbeşti dumneata cu mine? Shirley începu să bată repede tactul cu piciorul pe covor. — Ţi-am răspuns până acum, sir. Continuă. — Aş vrea să văd scrisoarea aceea. — Nu se poate s-o vezi. — Trebuie s-o văd şi am s-o văd, domnişoară. Sunt tutorele dumitale. — Nemaifiind minoră, nu mai am tutore. — Fiinţă ingrată! Te-am crescut ca pe fiica mea… — Încă o dată, unchiule, fii drăguţ şi rămâi la problema noastră. Să ne păstrăm amândoi firea. În ce mă priveşte, eu nu aş vrea deloc să-mi pierd cumpătul; dar, după cum ştii, de îndată ce sunt împinsă dincolo de anumite limite, nu prea îmi mai pasă ce spun; iar pe urmă foarte greu îmi revin. Ascultă! M-ai întrebat dacă Sir Philip mi-a făcut vreo propunere; la întrebarea asta am răspuns. Ce altceva mai doreşti să afli? — Doresc să aflu dacă ai acceptat propunerea sau ai respins-o. Şi sigur am să aflu. — Bineînţeles: trebuie să ştii. Am respins-o. — Ai respins-o! Tu… tu, Shirley Keeldar, l-ai refuzai pe Sir Philip Nunnely? — L-am refuzat. Bietul gentleman sări din fotoliu şi se porni să alerge, pe urmă continuă să străbată cu paşi repezi salonul. — Auzi! Auzi! Auzi! — Vorbind foarte sincer, unchiule, îmi pare râu că eşti chiar atât de dezamăgit. Faţă de unii oameni concesiile şi remuşcările nu folosesc la absolut nimic. În loc să-i îmbuneze şi să-i facă mai îngăduitori, îi încurajează şi îi fac mai îndărătnici; printre   aceştia se număra şi domnul Sympson. — Eu, dezamăgit! Ce importanţă are treaba asta pentru mine? Am eu aici vreun interes? Poate vrei să insinuezi că aş avea cine ştie ce motive? — Cei mai mulţi oameni au motive, de un fel sau altul, pentru acţiunile întreprinse. — Uite-o cum mă acuză în faţă! Pe mine – care i-am fost ca un părinte – mă acuză în faţă că aş avea motive vinovate! — Motive vinovate – asta n-am spus. — Acuma încerci s-o întorci. Eşti lipsită de principii! — Unchiule, mă oboseşti; aş vrea să plec. — Ba n-ai să pleci! Mie trebuie să mi se răspundă. Ce intenţii ai, domnişoară Keeldar? — În ce privinţă? — În privinţa proiectelor matrimoniale. — Să stau liniştită - şi să fac exact ceea ce îmi place. — Exact ce-ţi place! Vorbele astea ating culmea indecenţei! — Domnule Sympson, te-aş sfătui să nu treci la insulte: ştii foarte bine că un asemenea lucru n-am să suport. — Citeşti franţuzeşte. Ţi-ai otrăvit mintea cu romane franţuzeşti. Eşti îmbibată de principii franţuzeşti. — Păşeşti pe un teren primejdios. Ia seama! — Mai curând sau mai târziu are să sfârşească neapărat în mod ruşinos; eu am prevăzut-o de multă vreme. — Afirmi cumva, sir, că ceva în care eu sunt amestecată are să sfârşească în chip ruşinos? — Aşa are să fie… aşa are să fie. Chiar adineauri ai spus că ai să faci ce-ţi place. Nu recunoşti niciun fel de reguli de conduită – nicio limită. — Fleacuri prosteşti!. Şi pe cât de prosteşti, pe atât de vulgare! — Batjocorind buna-cuviinţă, eşti gata oricând să încalci toate convenienţele. — Mă oboseşti, unchiule. — Şi care, doamnă – care ar putea să fie motivele ce te-au determinat să-l refuzi pe Sir Philip? În sfârşit, o altă întrebare cu rost; am să răspund cu multă bucurie. Sir Philip e prea tânăr pentru mine; mie mi se pare doar un adolescent; toate rudele lui - şi în special maică-sa – ar fi nemulţumite dacă s-ar însura cu mine; un asemenea pas l-ar face să se certe cu toţi ai lui, fiindcă după câte socoteşte lumea, nu sunt de acelaşi rang cu el. — Asta-i tot? — Temperamentele noastre nu se potrivesc. — Cum se poate una ca asta, un băiat mai de treabă nici n-a existat vreodată pe lume. — E foarte de treabă – într-adevăr excepţional - demn de toată stima, dar nu ca să fie domnul şi stăpânul meu – în nicio privinţă. N-aş putea să-l fac fericit, nu m-aş angaja la asemenea sarcină pentru nimic în lume; n-am să accept niciodată o mână care nu mă poate ţine în frâu. — Credeam că îţi place să te porţi cum te taie pe tine capul; eşti teribil de inconsecventă. — Când voi făgădui să mă supun, am s-o fac doar fiind adânc convinsă că-mi pot ţine făgăduiala; şi mi-ar fi peste putinţă să mă supun unui tânăr de vârsta lui Sir Philip. În afară de astea, el niciodată nu mi-ar porunci mie; ar aştepta ca eu să fiu cel care conduce – iar pentru asemenea treabă nam niciun fel de înclinaţie. — Tu… tu n-ai înclinaţie să faci pe grozava, să supui, să porunceşti şi să stăpâneşti?! — Nu pe bărbatu-meu; doar pe unchiu-meu. — Unde-i deosebirea? — Totuşi, există o mică deosebire – asta e în afară de îndoială. Şi ştiu cum nu se poate mai bine că orice om care ar dori să trăiască în cuviincioasă înţelegere cu mine, ca bărbat al meu, ar trebui să fie în stare să mă stăpânească. — Ţi-aş dori să dai peste un adevărat tiran. — Un tiran nu m-ar păstra nici o singură zi – niciun ceas. M-aş răzvrăti – m-aş smulge de lângă el – l-aş sfida. — Nu eşti tu în stare să năuceşti mintea omului când te contrazici atât de des şi de grav? — Se vede cât de colo că pe-a ta o năucesc. Spui că Sir Philip e prea tânăr: are douăzeci şi doi de ani. Bărbatul meu trebuie să aibă treizeci şi minte de patruzeci. — Atunci mai bine alege-ţi un bătrân – vreun flăcăiaş cu capul acoperit de păr alb sau de chelie. — Nu, mulţumesc. — Ai putea uşor să conduci vreun bătrânel ramolit: n-ai avea decât să ţi-l prinzi de şorţ cu un ac de siguranţă. — Asta aş putea s-o fac cu un băieţandru; dar nu întracolo merge vocaţia mea. N-am spus că prefer un stăpân? Un om în prezenţa căruia m-aş simţi obligată şi dornică să fiu bună. Un om al cărui control să poată fi recunoscut de temperamentul meu nepotolit. Un om a cărui încuviinţare să mă răsplătească şi a cărui nemulţumire să-mi fie pedeapsă. Un om despre care să simt că ar fi cu neputinţă să nu-l iubesc, şi foarte posibil să-i ştiu de frică. — Şi ce anume te-ar împiedica sa faci toate astea alături de Sir Philip? E baronet; un om cu rang, avere şi relaţii mult mai presus de ale tale. Dacă vorbim despre intelect, Sir Philip e poet; scrie versuri; ceea ce tu, după câte ştiu, nu eşti în stare să faci, cu toată deşteptăciunea ta. — Nici titlul, nici averea, nici pedigriul şi nici poezia nu-i pot fi de folos dacă e vorba să-i acorde puterea descrisă de mine. Astea au greutate de fulg şi deci ar avea nevoie de balast; o anumită cantitate de simţ practic sănătos, robust lar fi plasat în faţa mea pe o poziţie mult mai favorabilă. — Tu şi cu Henry vă daţi în vânt după poezie; pe vremea când erai fetiţă, în privinţa poeziei te aprindeai ca iasca. — Vai, unchiule! Nu există nimic într-adevăr de valoare pe lumea asta, nimic într-adevăr demn de slavă pe lumea cealaltă şi care să nu fie poezie! — Atunci mărită-te cu un poet, pentru numele lui Dumnezeu! — Arată-mi-l, şi aşa voi face. — Sir Philip. — Nici vorbă. Dumneata eşti un poet aproape la fel de bun ca şi el. Domnişoară, te depărtezi de subiectul discuţiei.   — Adevărat, unchiule: asta am şi vrut; şi aş fi fericită să te fac şi pe dumneata să te îndepărtezi odată cu mine. Hai să nu ne ieşim din fire unul faţă de celălalt; nu merită. — Să ne ieşim din fire, domnişoară Keeldar?! Aş fi bucuros să aflu cine şi-a ieşit din fire. — Eu nu mi-am ieşit, încă. — Dacă ai cumva de gând să insinuezi că eu aş fi acela, consider că te faci vinovată de impertinenţă. — O să fi foarte curând, dacă o să continuăm în ritmul ăsta. — Asta este! Cu limba ta cea ascuţită ai pune la grea încercare până şi răbdarea lui Iov. — Ştiu c-aş pune-o. — Nu privi lucrurile cu uşurinţă, domnişoară! Asta nu e ceva de râs. E o chestiune pe care sunt hotărât să o cercetez cât mai îndeaproape, încredinţat fiind că la baza ei se află o greşeală. Cu mult prea multă libertate pentru anii şi starea ta de femeie, ai descris chiar adineaori soiul de om pe care ţi l-ai alege de bărbat. Fii bună, te rog, şi spune-mi dacă l-ai zugrăvit după natură. Shirley deschise buzele; dar în loc să vorbească, doar se înroşi până în albul ochilor. — La întrebarea asta trebuie neapărat să capăt răspuns, declară domnul Sympson, prinzând nemărginit curaj şi dând mare importanţă puterii acelui semn de tulburare. — A fost un fel de tablou istoric, unchiule, inspirat de mai multe originale. — Mai multe originale! Doamne iartă-mă! — Am fost de multe ori îndrăgostită. — Asta e cinism. — De eroi ai multor naţii. — Dar… altceva… — Şi filosofi. — Asta e nebună… — Nu scutura clopoţelul, unchiule; ai s-o sperii pe mătuşă-mea. Scumpa, biata mătuşă, de ce nepoată a avut parte! Cândva l-am iubit pe Socrate. — Ei, asta-i! Nu ne ţinem de glume, domnişoară. — I-am admirat pe Temistocle, pe Leonida, pe Epaminonda. — Domnişoară Keeldar… — Şi ca să trecem peste câteva secole, Washington a fost un om obişnuit, însă mi-a plăcut foarte mult; iar ca să vorbim despre prezentul propriu-zis… — Da, chiar despre prezent. — Şi ca să lăsăm deoparte naivele visuri de şcolăriţă şi să ne ocupăm de realităţi… — Realităţile! Astea sunt încercarea cu care vei avea de dat piept, domnişoară. — Ca să mărturisesc în faţa cărui altar îngenunchi eu acum – ca să-l dezvălui pe idolul de astăzi al sufletului meu… — Ar trebui să te grăbeşti în privinţa asta, dacă eşti bună; se apropie ora prânzului, şi de mărturisit, trebuie să mărturiseşti. — Trebuie să mărturisesc: taina asta nu-mi mai încape în suflet; trebuie să-i dau glas; n-aş dori decât să fii domnul Helstone şi nu domnul Sympson, fiindcă atunci ai avea mai multă simpatie faţă de mine. — Domnişoară – aici e o chestiune de bun-simţ şi de precauţie elementară, nu de simpatie, de sentimente şi aşa mai departe. Ai spus, că domnul Helstone e acela? — Nu chiar el, dar cineva cât se poate de apropiat: se aseamănă foarte mult. — Trebuie să ştiu numele, trebuie să ştiu amănunte. — În mod sigur se aseamănă foarte mult; nici măcar chipurile nu prea li se deosebesc – o pereche de oameni ca nişte şoimi – şi amândoi sunt impasibili, dintr-o bucată, hotărâţi. Însă eroul meu e cel mai remarcabil dintre ei; mintea lui are limpezimea mărilor adânci, răbdarea lui e asemeni stâncilor mării, iar forţa lui poate sta alături de puterea talazurilor. — Asta-i fanfaronadă şi emfază! Aş avea curaj să spun că poate fi zgrunţuros ca gura fierăstrăului şi morocănos ca un corb înfometat. — Domnişoară Keeldar, persoana asta locuieşte la Briarfield? Răspunde-mi. — Unchiule, am să-ţi spun numaidecât: numele lui îmi stă pe limbă. — Vorbeşte, fato! — A fost bine spus, unchiule. „Vorbeşte, fato” suna cu adevărat tragic. Anglia a urlat sălbatic împotriva acestui om, unchiule; dar într-o buna zi are sa vuiască de bucurie în cinstea lui. Nu s-a temut de urlete şi n-are să se bucure de vuiete. — Am spus că-i nebună… şi chiar este. — Ţara asta a noastră are să-şi schimbe şi să-şi schimbe mereu atitudinea faţă de el; el n-are să se schimbe niciodată în felul în care îşi face datoria faţă de ea. Stai, nu te mai înfuria, unchiule; am să-ţi spun cum îl cheamă. — O să-mi spui, sau… — Ascultă! Arthur Wellesley, Lord Wellington. Domnul Sympson se ridică în picioare, furios; dădu năvală pe uşă afară, dar numaidecât dădu năvală îndărăt Închise uşa şi se reaşeză în fotoliu. — Domnişoara, ai să-mi spui următorul lucru: principiile dumitale ţi-ar îngădui să te măriţi cu un bărbat fără bani – un bărbat mai prejos de dumneata? — Niciodată cu un bărbat mai prejos de mine. — Te-ai mărita, domnişoară Keeldar, cu un bărbat sărac? întrebă domnul Sympson cu voce ridicată. — Ce drept ai, domnule Sympson, ca să mă întrebi? — Stărui cu insistenţă să ştiu. — Nu mergi pe drumul care te-ar putea duce acolo. — Respectabilitatea familiei mele nu va fi compromisă. — O hotărâre foarte înţeleaptă; ţine-te de ea. — Domnişoară, dumneata eşti aceea care va trebui să te ţii de ea. — Cu neputinţă, sir, de vreme ce nu fac parte din familia dumitale. Ne renegi?   Resping dictatura dumitale. — Cu cine ai să te măriţi, domnişoară Keeldar? — Nu cu domnul Sam Wynne, fiindcă îl dispreţuiesc; nu cu Sir Philip Nunnely, fiindcă doar îl stimez. — Pe cine ai în vedere? — Patru candidaţi respinşi. — O asemenea îndărătnicie n-ar putea să existe, daca nu te-ai afla sub o influenţă nefericită. — Ce vrei să spui? Există unele expresii în stare să facă sângele să-mi fiarbă în vine – influenţă nefericită! Ce fel de palavre băbeşti mai sunt şi astea? — Eşti o tânără lady? — Ba sunt ceva de o mie de ori mai de preţ: sunt o femeie onestă şi va trebui să fiu tratată ca atare. — Ştii cumva (şi aici se aplecă misterios înainte, şi vorbi cu o solemnitate forţată), ştii cumva că toate împrejurimile mişună de zvonuri cu privire la dumneata şi un arendaş falit de-al dumitale – străinul Moore? — Zău? — Da. Numele dumitale circulă peste tot, din gură în gură. — Face onoare buzelor care îl rostesc, şi mă rog lui Dumnezeu să le şi purifice. — Nu cumva persoana asta are puterea de a te influenţa? — Mai mult decât oricare dintre cei a căror cauză ai susţinut-o. — Cu el vrei să te măriţi? — E frumos, – e un bărbat în toată puterea cuvântului şi e făcut să poruncească. — Şi îmi spui asta în faţă! Escrocul ăsta flamand! Negustorul ăsta de duzină! — E talentat, şi îndrăzneţ, şi hotărât. Titlul de prinţ i se citeşte pe frunte şi însuşirile de conducător i se arată în gesturi. — Îşi face o fală din toate astea! Nu ascunde nimic! Fără ruşine şi fără teamă! — Când rostim numele de Moore ruşinea trebuie uitată şi teama alungată. Purtătorii numelui de Moore nu cunosc decât onoarea şi curajul. — Am spus eu că-i nebună. — M-ai luat peste picior până mi s-a urcat sângele la cap. M-ai sâcâit atât, încât mi-am revenit. — Moore acela e frate cu preceptorul băiatului meu. Ai fi dispusă să îngădui unui biet belfer să-ţi spună „soră“? Ochii domnişoarei Keeldar sticliră mari şi luminoşi în clipa aceea, când îi îndreptă asupra celui ce-o întrebase. — Nu. Nu. Nu pentru o ţară întreagă – nu pentru un secol de viaţă. — Nu-ţi poţi despărţi bărbatul de familia lui. — Şi ce dacă? — Ai să fii sora domnului Louis Moore. — Domnule Sympson… M-am săturat până peste cap de toate prostiile astea penibile; nu mai pot să suport. Gândurile dumitale nu sunt gândurile mele, năzuinţele dumitale nu sunt năzuinţele mele, zeii dumitale nu sunt şi zeii mei. Nu vedem lucrurile în aceeaşi lumină; nu le măsurăm cu aceeaşi unitate de măsură; aproape că nici nu vorbim aceeaşi limbă. Mai bine să ne despărţim. Asta nu înseamnă – încheie Shirley, foarte tulburată – asta nu înseamnă că te urăsc; eşti un om de treabă şi probabil că în felul dumitale îmi vrei binele; dar nu ne putem înţelege; totdeauna suntem de păreri deosebite. Dumneata mă deranjezi pe mine amestecându-te în fleacuri şi încercând să exerciţi o tiranie meschină; mă scoţi din fire, mă faci să fiu şi să rămân multă vreme furioasă. Cât despre bietele dumitale maxime, regulile dumitale înguste, măruntele dumitale prejudecăţi, aversiuni, dogme – adună-le şi leagă-le laolaltă; domnule Sympson, du-te şi oferă-le ca ofrandă zeităţii căreia te închini; mie nu-mi trebuie niciuna dintre ele; mă spăl pe mâini de toate şi de fiecare în parte. Eu mă conduc după alt crez, altă lumină, credinţă şi speranţă decât dumneata. — Un alt crez! Bănuiesc că e şi necredincioasă! — Necredincioasă faţă de religia dumitale; atee faţă de dumnezeul dumitale. — E… atee!!! Dumnezeul dumitale, sir, este Lumea. Pentru mine, dumneata eşti dacă nu un necredincios, atunci un idolatru. Îmi închipui că adori fără să-ţi dai seama ce anume pentru mine în toate privinţele eşti prea superstiţios, Sir, dumnezeul dumitale, marele dumitale Baal, Dagon al dumitale cel cu coadă de peşte mie mi se arată ca un demon. Dumneata şi cei deopotrivă cu dumneata l-aţi înălţat pe tron, i-aţi pus pe cap coroană, i-aţi dat în mână sceptrul. Şi priviţi cât de hidoasă îi e stăpânirea! Vedeţi-l ocupat cu îndeletnicirea cea mai plăcută lui – aranjarea de căsătorii. Îl leagă pe tânăr de bătrân, pe cel puternic de cel slăbănog. Întinde braţul lui Mezentius şi ferecă morţii de cei vii. În împărăţia lui există ură – ură ascunsă; există dezgust – dezgust nemărturisit; există trădare - trădare în familie; există viciu – viciu profund, viciu de moarte, viciu casnic. Acolo unde stăpâneşte el, copiii cresc fără să iubească, între părinţi ce n-au cunoscut niciodată dragostea; odraslele sunt hrănite cu înşelătorie încă din leagăn; sunt educaţi într-o atmosferă viciată de minciuni. Zeul vostru patronează nunţile regilor – priviţi-vă dinastiile regale! Zeitatea voastră este zeitatea aristocraţiilor străine – cercetaţi îndeaproape sângele albastru al Spaniei! Dumnezeul vostru este Himeneu al francezilor – ce a ajuns viaţa de familie în Franţa? Tot ce îi stă în preajmă grăbeşte către putreziciune; sub sceptrul său, totul decade şi degenerează. Dumnezeul vostru nu-i decât o Moarte deghizată. — Limbajul ăsta este înspăimântător! Fiicele mele şi dumneata nu trebuie să mai staţi laolaltă, domnişoară Keeldar; o asemenea întovărăşire prezintă primejdii. Dacă teaş fi cunoscut ceva mai devreme – însă, cum îmi închipuiam că eşti o fiinţă excepţională, niciodată n-aş fi crezut… — Iar acum, sir, începi să-ţi dai seama că n-are niciun rost să faci planuri pentru mine? Că procedând astfel nu faci decât să semeni vânt pentru a culege furtună? Mătur din calea mea urzeala planurilor dumitale, spre a putea să-mi văd de drum ferită de necurăţenii. M-am ancorat într-o hotărâre pe care nu o poţi clinti. Inima şi conştiinţa vor dispune de mâna mea – numai ele singure. Află asta măcar în ceasul din urmă. Domnul Sympson începea să fie puţin cam năucit. — În viaţa mea n-am mai auzit un asemenea limbaj! murmura el întruna. De când sunt nu mi s-a vorbit astfel – niciodată n-am fost tratat aşa. — Eşti cu totul dezorientat, sir. Ar fi mai bine să te retragi; sau, dacă nu, mă retrag eu. Domnul Sympson se ridică în mare grabă. — Trebuie să părăsim casa asta; imediat trebuie să împacheteze. — Nu le zori pe mătuşa şi pe verişoarele mele: lasă-le în voie. — Niciun fel de alte legături; n-ar fi potrivite. Se duse cu paşi repezi până la uşă; apoi se întoarse ca săşi ia batista; scăpă jos tabacherea; îi lăsă conţinutul împrăştiat pe covor şi plecă împleticindu-se. Tartar stătea în faţa uşii, întins pe covoraş – domnul Sympson aproape căzu peste el; ajuns în culmea exasperării, trânti o înjurătură câinelui şi aruncă un epitet grosolan stăpânei. „Bietul domn Sympson! E şi neajutorat şi vulgar, îşi spuse Shirley. Mă doare capul şi sunt obosită”, adăugă. Apoi îşi sprijini capul pe o pernă şi trecu lin de la încordare la odihnă. Când, peste un sfert de oră, cineva intră în cameră, o găsi adormită. De câte ori trecea prin clipe de încordare, Shirley recurgea în mod obişnuit la acest mijloc natural de refacere, care sosea de îndată ce era chemat. Persoana intrată în cameră rămase locului când o văzu adormită, apoi rosti: — Domnişoară Keeldar! Probabil că acel glas se armoniza cu vreo imagine ivită în vis – fiindcă n-o făcu să tresară, ci abia să se deştepte păstrând ochii închişi; doar întoarse puţin capul, iar atunci obrazul şi profilul, acoperite mai înainte de braţ, se arătară la vedere: era îmbujorată, fericită, aproape zâmbitoare, dar genele îi erau umede; plânsese în somn; sau poate, înainte de a adormi, câteva lacrimi îi izvorâseră în mod firesc din ochi   după ce auzise acel epitet; niciun bărbat – nicio femeie nu pot fi întotdeauna puternici, totdeauna în stare să îndure cu seninătate o părere nedreaptă, cuvântul defăimător; calomnia, chiar pornită de pe buzele unui netot, taie câteodată adânc în sufletele nepregătite. Shirley arăta ca un copil de curând pedepsit pentru neascultare, dar acum iertat şi mulţumit. — Domnişoară Keeldar, rosti iarăşi glasul, şi de data asta o trezi; deschise ochii şi îl văzu alături de ea pe Louis Moore – nu alături, în apropiere, ci stând în picioare, oprit din mers, la vreo doi-trei paşi. — O! Domnule Moore! exclamă. Mi-era frică să nu fie din nou unchiul meu; ne-am certat adineauri. — Domnul Sympson ar trebui să te lase în pace, fu răspunsul. Nu-i în stare să vadă că eşti încă departe da a-ţi fi recăpătat puterile? — Te asigur că nu m-a găsit deloc lipsită de puteri cât a fost el aici n-am plâns. — Se pregăteşte să evacueze Fieldheadul – aşa spune. Acum împarte porunci familiei; a fost în camera de studiu şi a început să comande într-un stil care, bănuiesc eu, era continuarea celui folosit pentru a te hărţui aici. — Trebuie să plecaţi şi dumneata cu Henry? — În ce îl priveşte pe Henry, cam aşa s-ar putea deduce din indicaţiile acelea grozav de încâlcite; dar se poate ca mâine totul să se schimbe; e chiar în starea aceea de spirit când nicio hotărâre nu durează mai mult de două ceasuri la rând; eu mă cam îndoiesc că are să te părăsească în următoarele câteva săptămâni. Mie mi-a adresat nişte cuvinte cărora va trebui să le acord puţină atenţie din când în când, dacă o să am vreme de treburi dintr-astea. În momentul intrării sale eram preocupat de un bilet primit din partea domnului Yorke – atât de adânc preocupat încât am curmat repede întrevederea şi într-un mod cam precipitat; lam lăsat spumegând de furie. Am aici biletul – aş vrea să-l citeşti – e în legătură cu fratele meu Robert. Şi se uită lung la Shirley. — Mă bucur să aud veşti din partea lui; se întoarcă acasă? S-a întors: e în Yorkshire; domnul Yorke s-a dus ieri la Stilbro’ să-l întâmpine. — Domnule Moore… s-a întâmplat ceva rău...? — Mi-a tremurat cumva glasul? Acuma e la Briarmains – şi mă duc să-l văd. — Ce s-a întâmplat? — Dacă păleşti aşa de rău, o să regret că ţi-am spus. Ar fi putut fi şi mai rău: Robert nu a murit, dar e rănit foarte grav. — Vai, sir; dumneata eşti foarte palid. Stai aici lângă mine. — Citeşte biletul – dă-mi voie să-l desfac. Domnişoara Keeldar citi biletul; anunţa pe scurt că în noaptea trecută Robert Moore fusese împuşcat de cineva care trăsese din spatele zidului de la plantaţia Milldean, la poalele colinei; că era grav rănit, dar se putea nădăjdui că nu mortal; cât despre asasin ori asasini, nu se ştia nimic – fugiseră. „Nu încape îndoială – observa domnul Yorke – că a fost un act de răzbunare; ce păcat, la urma urmei, că s-a stârnit atâta duşmănie; dar acum nu mai e nimic de făcut.“ — E singurul meu frate, spuse Louis pe când Shirley îi restituia biletul. Nu pot să aflu nepăsător că nişte ticăloşi sau aşezat la pândă şi l-au împuşcat ca pe o fiară sălbatică, din dosul unui zid. — Linişteşte-te; fii încrezător. Are să se facă bine - ştiu eu că are să se facă bine. Dornică să-i aducă alinare, Shirley întinse mâna şi o aşeză pe a domnului Moore, care stătea sprijinită pe braţul fotoliului; abia o atinse uşor, aproape nesimţit. — Da, dă-mi mâna, spuse Moore. Va fi pentru prima oară. Ne aflăm în clipe de grea încercare – dă-mi mâna. Fără să-mai aştepte refuzul sau încuviinţarea, luă ceea ce ceruse, şi continuă: — Acum mă duc la Briarmains. Te-aş ruga să mergi până la casa parohială şi să-i spui Carolinei Helstone ce s-a întâmplat; vrei să faci asta pentru mine? Lucrul cel mai bun e s-o afle de la dumneata. — Numaidecât, răspunse Shirley cu grabă ascultătoare. Pot să-i spun că nu e nicio primejdie? — Aşa să-i spui. Te întorci repede, să-mi dai şi mie amănunte? — Ori mă întorc, ori îţi scriu. — Să ai încredere în mine că o să mă ocup de Caroline. Am să iau legătura şi cu sora voastră; sunt aproape sigură că e încă de pe acum la căpătâiul lui Robert. — Sigur; sau are să fie în curând. Acum, la revedere. — Şi ai să fii tare, orice s-ar întâmpla? — Asta mai vedem noi. Shirley fu silită să-şi retragă degetele dintr-ale preceptorului; Louis fu silit să elibereze mâna ce stătuse învăluită, strânsă, ascunsă într-a sa. „Credeam că va trebui să-i dau eu sprijin, îşi spuse în drum spre Briarmains, şi când colo ea mi-a dat mie putere. Privirea aceea plină de compătimire – atingerea aceea gingaşă! Niciun fel de puf n-a fost vreodată mai moale – nici un elixir mai întremător! Părea un fulg de zăpadă, şi te înfiora ca trăsnetul. De mii de ori am tânjit să am mâna aceea – s-o ţin într-a mea. Şi  am avut-o – vreme de cinci minute am avut-o într-a mea. Degetele mele şi ale ei nu mai pot fi vreodată străine - dacă s-au întâlnit o dată, trebuie să se reîntâlnească.“    

CAPITOLUL VII   Diaconii iau ceaiul   Caroline Helstone avea exact optsprezece ani; iar la optsprezece ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Înainte de vârsta asta, şedem şi ascultăm o istorioară, un basm fermecător; vesel câteodată, şi trist alteori; aproape întotdeauna imaginar. Înainte de vârsta asta, lumea noastră este o lume eroică; locuitorii ei pe jumătate zei sau pe jumătate demoni; scenele ei sunt scene de vis; păduri mai întunecate şi coline mai stranii; ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii; flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare; câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, risipite pe globul nostru de vrajă. Ce fel arată luna privită înainte de vârsta aceasta! Atunci când o privim, ce zguduitoare mărturie aduce fiorul inimii noastre despre negrăita ei frumuseţe! Iar soarele de pe vremea aceea este un rai înflăcărat – tărâmul zeilor. La vremea aceea – la optsprezece ani, când ne apropiem de hotarele viselor goale şi înşelătoare, Ţara zânelor se află în urma noastră, iar în faţă ni se ridică ţărmurile Lealităţii. Ţărmurile acestea sunt încă depărtate: par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare, încât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii, şi vedem în închipuire unduirea apelor vii. De-am putea ajunge pe acele tărâmuri, n-am mai şti ce înseamnă nici foamea şi nici setea; dar până atunci, multe locuri sălbatice, adesea şuvoaiele Morţii, sau râuri de suferinţă, la fel de îngheţate şi aproape la fel de negre ca şi Moartea, mai trebuie străbătute înainte de a ajunge să gustăm adevărata desfătare. Fiecare bucurie oferită de viaţă trebuie cucerită prin luptă înainte de a fi luată în stăpânire; şi cât de crâncenă este lupta o ştiu doar aceia care s-au luat la trântă pentru premiul cel mare. Sângele din inimă trebuie să aşeze diademă de mărgăritare roşii pe fruntea luptătorului, mai înainte ca laurii victoriei să i-o împodobească. La optsprezece ani nu ştim nimic din toate acestea. Din clipa când ne zâmbeşte şi ne făgăduieşte fericirea chiar pentru a doua zi, Speranţa este întâmpinată cu neclintită încredere; de îndată ce se abate pe la uşa noastră ca un înger rătăcit, Dragostea este numaidecât îmbiată, primită cu urări de bun sosit, îmbrăţişată; tolba nu-i stă la vedere; dacă săgeţile se înfig în noi, rana lor e ca un fior de viaţă nouă; nu se mai află teamă de venin şi nici de vârful ca de undiţă pe care niciun vraci nu-l mai poate extrage afară; acea tulburare sufletească plină de primejdii – adevărată agonie în unele faze, pentru mulţi, agonie de la început şi până la sfârşit – e socotită a fi un dar nepreţuit; pe scurt, la optsprezece ani abia se intră în şcoala Experienţei, iar lecţiile ei umilitoare, strivitoare, măcinătoare şi totuşi purificatoare şi dătătoare de puteri abia de acum încolo încep să fie învăţate. Vai, Experienţă! Niciun alt dascăl nu are chip atât de răvăşit şi de îngheţat ca al tău; niciunul nu poartă veşminte atât de negre ca ale tale, nuiaua nici unuia nu e atât de usturătoare ca a ta, niciunul nu-şi împinge discipolul cu mâini mai neîndurătoare şi cu mai multă străşnicie către îndatoririle lui şi nu-l sileşte mai autoritar şi fără putinţă de împotrivire să şi le îndeplinească. Numai şi numai datorită învăţăturilor tale poate izbuti vreodată un bărbat sau o femeie să-şi găsească potecă sigură prin sălbăticiile vieţii; fără ele - vai! - cum se mai împiedică şi cum se mai rătăcesc! Ce groaznice tărâmuri oprite încalcă, în ce râpe spăimântătoare sunt azvârliţi! După ce fusese condusă acasă de Robert, Caroline nu mai avea chef să-şi petreacă restul serii cu unchiu-său; camera unde stătea parohul de obicei era pentru ea un lăcaş foarte sacru; rareori pătrundea acolo, iar în acea noapte stătu retrasă până ce sună clopoţelul pentru rugăciune. O parte din slujba bisericească de seară era o formă de închinăciune respectată de toţi cei aflaţi în casa domnului Helstone; acesta o intona cu obişnuitul său glas nazal, limpede, puternic şi monoton. Îndată după încheierea ritualului şi după vechiul ei obicei, nepoata se apropie de preot. — Noapte bună, unchiule. — Ehei! Astăzi toată ziua mi-ai umblat creanga – ai fost în vizită, ai mâncat în altă parte, şi ce n-ai mai făcut! — N-am fost decât la vilă. — Şi ţi-ai învăţat lecţiile? — Da. — Ai cusut şi o cămaşă. — Numai o parte. — Bine, e destul şi-atâta: ţine-te de cusut – învaţă să coşi cămăşi, să coşi rochii, să rumeneşti o plăcintă şi într-o bună zi ai să fi femeie de ispravă. Acuma du-te la culcare: eu am treabă aici cu o cărticică. Acum nepoata se afla închisă în iatacul ei; uşa era zăvorâtă, capotul alb gata îmbrăcat, părul lung şi despletit îi cădea bogat, moale şi cârlionţat până la talie; şi pe când se odihnea după truda pieptănatului, cu obrazul sprijinit în palmă şi privirile pironite pe covor, în faţa ochilor i se ridicară şi de jur împrejur prinseră viaţă acele vedenii pe care le avem la optsprezece ani. Gândurile stăteau de vorbă cu ea; îi spuneau lucruri plăcute, s-ar fi părut, fiindcă zâmbea ascultându-le. Era tare drăguţă aşa, cufundată în visare; însă ceva mult mai strălucitor decât ea se afla în încăpere – duhul Speranţei tinereşti. După câte şoptea acest proroc linguşitor, de-acum încolo n-avea să mai cunoască dezamăgirea, n-avea să mai simtă descurajarea: păşise în zorii unei zile de vară – nu nişte zori înşelători, ci adevăratul izvor al dimineţii – iar soarele avea să se înalţe cu repeziciune. Acum i-ar fi fost cu neputinţă să bănuiască măcar că e o jucărie în mâinile iluziei: nădejdile îi păreau neîndoielnice, iar temeliile pe care se înălţau, de neclintit. „Când oamenii se îndrăgostesc, pasul următor este căsătoria, argumenta Caroline. Ei, eu îl iubesc pe Robert şi simt precis că şi el mă iubeşte pe mine; am crezut-o de nenumărate ori şi până acuma, însă astăzi am simţit-o. Când mi-am înălţat privirile spre el, după ce recitasem poezia lui Chénier, ochii lui (ce frumoşi ochi mai are!) mi-au trimis adevărul drept în inimă. Câteodată mi-e şi frică să vorbesc cu el, ca un cumva să fiu prea dintr-o bucată, să nu par prea îndrăzneaţă, fiindcă nu numai o singură dată am regretat amarnic vorbe care mi-au scăpat, vorbe inutile, şi-mi era teamă să nu fi spus mai mult decât se aştepta el să spun, iar pe urmă să se supere din pricina a ce ar fi putut socoti ca o indiscreţie din partea mea; acum însă, în seara asta, aş fi putut îndrăzni să rostesc orice mi-ar fi trecut prin cap, atât de îngăduitor a fost. Cât de drăguţ s-a purtat când am venit împreună încoace! Nu caută să te măgulească şi nici nu spune lucruri aiurea; iubirea lui (prietenia, adică: bineînţeles că nu-l consider încă iubitul meu, dar trag nădejde că într-o bună zi are să fie) nu e aşa cum citim prin cărţi e mult mai aleasă – originală, liniştită, bărbătească, sinceră. Cu adevărat îmi place! Aş fi o nevastă excepţională pentru el, dacă s-ar însura cu mine; i-aş vorbi despre defectele lui (fiindcă are câteva defecte), dar aş avea grijă să se simtă întotdeauna bine, l-aş dezmierda, şi aş face tot ce-mi stă mie în puteri ca să fie fericit. Ei, şi uite că de data asta sunt sigură: mâine nare să mai fie distant: simt aproape fără umbră de îndoială că mâine-seară ori vine el aici, ori mă cheamă pe mine acolo.“ Se apucă iarăşi să-şi pieptene părul lung ca de sirenă. Întorcându-şi capul, în vreme ce-şi aranja buclele, îşi văzu în oglindă chipul şi silueta. Pentru făpturile oarecare, astfel de imagini au darul de a readuce la realitate; propriii lor ochi nu sunt încântaţi de ce li se arată; atunci încep să fie convinse că ochii altora nu pot să afle într-o asemenea înfăţişare niciun fel de farmec; dar cele darnic înzestrate de natură trebuie în chip firesc să ajungă la alte încheieri; imaginea este încântătoare, şi deci nu se poate sa nu încânte. Caroline vedea un cap, o siluetă care, reproduse la dagherotip cu expresia lor din acea clipă, ar fi fost drăguţe; nu-i rămânea de făcut nicio alegere şi din această privelişte nădejdile ei nar fi putut ieşi decât confirmate. Prin urmare se duse să se culce purtând în suflet o bucurie întru nimic micşorată. Şi cu aceeaşi bucurie întru nimic micşorată se sculă şi a doua zi dimineaţa! Când intră în camera unde unchiul ei îşi lua gustarea şi cu o veselie plină de toată gingăşia îi ură bună dimineaţa, până şi acel omuleţ de bronz se gândi, o secundă, că nepoata lui se făcuse „o fată de toată frumuseţea”. De obicei în prezenţa unchiului era timida şi rezervată – foarte ascultătoare, dar nu comunicativă; totuşi, în dimineaţa de atunci găsi foarte multe de spus. Între ei nu puteau fi discutate decât chestiuni minore; căci cu o femeie – cu o fată – domnul Helstone nu ar fi atins niciun alt subiect, Caroline făcuse o plimbare matinală prin grădină, iar acum îi spuse ce flori începeau să răsară pe acolo şi îl întrebă când avea să vină grădinarul să îndrepte marginile straturilor; îl mai încunoştinţă de asemenea că vreo câţiva grauri începuseră să-şi clădească grăbiţi cuiburi în turla bisericii (biserica din Briarfield era foarte aproape de casa parohială); se întreba dacă dangătul clopotelor din clopotniţă nu avea cumva să-i sperie. Domnul Helstone îşi exprimă părerea că şi graurii aceia erau „asemenea altor fiinţe nătânge abia împerecheate: cu totul nepăsătoare – deocamdată – faţă de orice ar fi putut să le stingherească.” Încurajată, probabil, cam exagerat de buna ei dispoziţie, trecătoare, Caroline îndrăzni să facă o remarcă de un gen pe care niciodată mai înainte nu s-ar fi aventurat să-l folosească în legătură cu opinii exprimate de venerabilul său unchi. — Unchiule, spuse nepoata, ori de câte ori vorbeşti despre căsătorie, vorbeşti cu dispreţ. Crezi cumva că oamenii n-ar trebui să se mai căsătorească? — Nu încape îndoială că lucrul cel mai înţelept e să rămâi celibatar, mai ales dacă e vorba de o femeie. — Toate căsniciile sunt nefericite? — Milioane de căsnicii sunt nefericite. Dacă fiecare ar spune adevărul, s-ar vedea că toate sunt mai mult sau mai puţin aşa. — Totdeauna te enervezi când eşti chemat să cununi vreo pereche – de ce? — Fiindcă nimănui nu poate să-i facă plăcere calitatea de complice la îndeplinirea unui act de curată nebunie. Domnul Helstone dădea răspunsuri atât de prompte, încât lăsa impresia că îl bucură prilejul oferit de nepoată pentru aşi exprima unele opinii în această privinţă. Încurajată de îngăduinţa arătată până atunci faţă de întrebările ei, Caroline merse ceva mai departe. — Dar de ce ar fi curată nebunie? Dacă doi oameni se plac, pentru ce n-ar trăi împreună? — Se plictisesc unul de celălalt – se plictisesc unul de celălalt într-o lună. Perechea cu care tragi la jug nu-ţi este un tovarăş; fiindcă ori el ori ea devine pereche la suferinţă. Următoarea remarcă a Carolinei nu era inspirată doar de o simplicitate naivă; izvora dintr-un simţământ da antipatie faţă de astfel de păreri şi de supărare împotriva celui care le susţinea. — Unchiule, cineva ar putea crede că n-ai fost niciodată însurat – ar putea spune că eşti un bătrân burlac. — De fapt, asta şi sunt. — Dar ai fost însurat. Cum s-a putut să fi atât de inconsecvent încât să te însori? — Orice om îşi pierde minţile o dată sau de două ori în viaţă. — Va să zică te-ai plictisit de mătuşa mea şi mătuşa mea de dumneata şi aţi fost nefericiţi împreună? Domnul Helstone îşi împinse în afară buza într-un gest cinic, îşi încreţi fruntea oacheşă şi scoase un mormăit nearticulat. — Nu te-ai potrivit cu dânsa? Nu era o femeie blândă? Nu te-ai putut obişnui cu ea? Nu ţi-a părut rău când a murit? — Caroline, spuse domnul Helstone lăsându-şi încet mâna în jos până aproape de tăblia mesei şi apoi trântind-o deodată peste lemnul de mahon, înţelege bine: e vulgar şi pueril să faci confuzie între general şi particular. În orice treburi există reguli şi există excepţii, întrebările tale sunt prosteşti şi copilăroase. Sună din clopoţel, dacă ai isprăvit cu masa. Gustarea de dimineaţă luase sfârşit, şi după cum obişnuiau unchiul şi nepoata, după ce se încheia masa aceasta, nu se mai vedeau decât la prânz; în ziua aceea însă, în loc să părăsească încăperea, nepoata se aşeză pe fotoliul de lângă fereastră şi rămase acolo. Domnul Helstone privi stingherit în jur, o dată sau de două ori, ca şi cum ar fi dorit s-o vadă mai repede plecată, dar fata se uita pe fereastră, de parcă ar fi uitat de prezenţa lui; aşa că parohul continuă lectura ziarului de dimineaţă – şi se întâmplă să fie un număr deosebit de interesant, întrucât în Peninsulă avuseseră loc anumite schimbări, iar unele coloane ale ziarului erau pline cu lungi depeşe venite din partea generalului-lord Wellington. În vremea asta nu prea bănuia ce gânduri se zbat în capul nepoatei – gânduri redeşteptate de discuţia purtată cu o jumătate de oră în urmă, dar nu izvorâte din ea. Mai erau şi acum înviforate, zumzăiau ca un roi de albine aţâţate, dar trecuseră ani de când primii lor muguri i se iviseră în minte. Îi examina firea, starea sufletească şi repeta părerile lui despre căsătorie. De multe ori le mai reexaminase şi înainte şi avusese impresia că aici se află prăpastia dintre felul ei de a gândi şi al lui; apoi, de cealaltă parte a imensului hău, văzuse şi vedea şi acum o altă siluetă stând alături de aceea a unchiului – o arătare ciudată; ceţoasă, sinistră, prea puţin pământeană: imaginea doar pe jumătate păstrată în minte a propriului ei tată, James Helstone, fratele lui Matthewson Helstone. Doar zvonuri îi ajunseseră la ureche în legătură eu firea acelui tată; slujnice bătrâne scăpaseră câte ceva; ştia, de asemenea, că nu fusese un om bun şi nu se arătase iubitor faţă de ea. Îşi aducea aminte – şi era o amintire înnegurată – de câteva săptămâni petrecute împreună cu el undeva, întrun mare oraş, şi când nu avusese o fată s-o îmbrace şi să-i poarte de grijă; când stătuse încuiată, zi şi noapte, într-o cameră de mansardă, la mare înălţime, iar în cameră nu era covor pe jos, patul nu avea draperii şi alte mobile nu prea se aflau; când el pleca în fiece dimineaţă foarte devreme şi deseori uita să se mai întoarcă şi să-i dea să mănânce în timpul zilei, iar noaptea, când se înapoia, parcă ar fi fost ieşit din minţi, furios, înspăimântător; sau – încă şi mai groaznic – ca un idiot, ca un imbecil, ca un om cu simţurile moarte. Ştia că se îmbolnăvise în camera aceea şi că într-o noapte, când îi era foarte rău, intrase dezlănţuit în încăpere şi îi spusese că are s-o ucidă, fiindcă îl apăsa ca o povară; ţipetele ei aduseseră lume într-ajutor şi de atunci, de când fusese salvată din mâinile lui, nu-l mai revăzuse niciodată altfel decât mort, întins în coşciug. Asemenea om fusese tatăl ei, dar avusese şi o mamă; deşi domnul Helstone nu-i pomenea niciodată de maică-sa, deşi nu-şi putea aduce aminte s-o fi văzut vreodată: dar că era încă în viaţă – asta ştia. Maică-sa fusese deci nevasta beţivului: cum arătase oare căsnicia lor? Întorcându-şi capul de la zăbrelele printre care urmărise jocul graurilor (fără să-i vadă, însă), cu glas domol, dar cu un ton trist şi amar, rupse astfel tăcerea din cameră: — Spui despre căsătorie că este o nenorocire fiindcă te iei, cel puţin aşa cred eu, după cele văzute în căsnicia tatii şi mamei. Dacă şi mama a avut de suferit câte am suferit eu când am stat cu tata, trebuie să fi dus o viaţă îngrozitoare. Auzind-o că i se adresează în felul acesta, domnul Helstone se răsuci în fotoliu şi se uită pe deasupra ochelarilor la nepoată-sa: era uluit. Taică-său şi maică-sa! Cum de-i venise în minte să pomenească despre taică-său şi maică-sa când în cei doisprezece ani cât stătuseră împreună nu-i vorbise niciodată despre ei? Nici prin gând nu i-ar fi trecut până atunci că judecata fetei se maturizase; că ar fi păstrat vreo amintire sau ar fi putut face vreo presupunere în legătură cu ei. — Tatăl şi mama ta? Cine ţi-a vorbit ţie despre ei? — Nimeni; dar îmi aduc aminte câte ceva despre ce fel de om era tata şi o deplâng pe maică-mea. Unde-i ea acuma? Acest „Unde-i ea acuma?” stătuse pe buzele Carolinei de sute de ori mai înainte; dar până în acea clipă nu-l rostise. — Nu prea ştiu, răspunse domnul Helstone. Am cunoscuto foarte puţin. N-am mai auzit despre ea de ani de zile; dar oriunde s-ar afla, numai la tine nu-i e gândul; nu întreabă niciodată de tine; am motive să cred că nu doreşte să te vadă. Haide, a venit timpul lecţiilor; la zece te duci la verişoară-ta, nu? A bătut ceasul. Probabil că eleva ar mai fi avut şi altele de spus; dar Fanny intră şi-l vesti pe paroh că epitropii vor să discute ceva cu el la biserică. Domnul Helstone se grăbi într-acolo, iar nepoata porni imediat spre vilă. Drumul dintre casa parohială şi Hollow’s Mill mergea la vale, aşa că eleva îl străbătu aproape numai în fugă. Mişcarea, aerul curat, gândul că-l va vedea pe Robert, sau cel puţin se va afla în locuinţa lui, îi reînviorară iute starea de spirit cam deprimată. Când ajunse să dea cu ochii de clădirea albă a casei, să audă bubuiturile din fabrică şi năvala apei din scoc, tot ce văzu mai întâi fu domnul Moore la poarta grădinii. Acolo stătea; purta bluza olandeză cu cingătoare, o beretă uşoară pe cap, iar îmbrăcămintea asta modestă îi venea foarte bine: se uita pe pajişte în jos, nu în direcţia de unde venea vară-sa. Fata se opri în dosul unei sălcii, să-şi mai tragă puţin răsuflarea, şi îl cercetă cu privirea. „E fără pereche, se gândi Caroline; e tot atât de frumos pe cât e de inteligent. Ce ochi pătrunzători are! Ce trăsături limpezi şi pline de duh – distinse şi serioase, dar atrăgătoare! îmi place chipul lui – îmi place cum arată – îmi place atât de mult! Îi întrece pe toţi neisprăviţii aceia de diaconi, de pildă – îi întrece pe toţi bărbaţii din lume: mândreţea de Robert!” Căută să se afle cât mai repede alături de „mândreţea de Robert“. Cât despre el, când fata îi apăru în faţă, cred că de iar fi stat în putere ar fi dispărut dinaintea ochilor ei ca o fantomă; dar fiind un ins înalt de statură şi nu doar o închipuire, se văzu silit să rămână pe loc şi să-şi salute verişoara. Făcu asta cât mai pe scurt: ca un văr, ca un frate, ca un prieten, ca orice, numai ca un iubit nu. Farmecul nespus din noaptea trecută îi pierise din purtări: nu mai era acelaşi om; sau, în orice caz, nu aceeaşi inimă îi mai bătea în piept. Amară dezamăgire! cumplită întristare! La început fetei emoţionate nici nu-i venea să creadă în schimbarea petrecută, deşi o vedea şi o şi simţea, îi venea greu să-şi retragă mâna dintr-a lui, până ce n-a învrednicit-o măcar cu ceva ce s-ar fi putut numi o slabă strânsoare; îi era greu să-şi mute ochii din ochii lui până nu-i vedea în priviri ceva mai mult şi mai duios decât acea îngheţată întâmpinare. Un bărbat îndrăgostit şi amăgit în felul acesta poate vorbi şi poate pretinde o explicaţie; o femeie îndrăgostită nu poate spune nimic; dacă ar face-o, rezultatul ar fi doar ruşine şi suferinţă, reproşuri mute pentru trădare de sine. Natura ar înfiera o asemenea faptă ca pe o răzvrătire împotriva propriilor instincte şi după aceea ar răsplăti-o răzbunător cu lovitura de trăsnet a dispreţului de sine care izbeşte în taină şi pe neaşteptate. Luaţi lucrurile aşa cum vin; nu puneţi întrebări; nu articulaţi nicio dojană; e atitudinea cea mai înţeleaptă ce vă stă la îndemână. Aţi aşteptat pâine şi aţi căpătat o piatră; rupeţi-vă dinţii în ea şi nu scoateţi ţipete fiindcă nervii vă sunt torturaţi: nu vă îndoiţi că stomacul vostru mental – dacă dispuneţi de o asemenea înzestrare – e tare ca al struţului: piatra o să fie mistuită. Întindeţi mâna ca să căpătaţi un ou, iar Soarta vă pune în palmă un scorpion. Nu lăsaţi să vi se vadă groaza: strângeţi tare darul între degete; lăsaţi-l să vă înţepe. N-aveţi nicio grijă: cu vremea, după ce mâna şi braţul se vor fi umflat şi vor fi tremurat în chinul durerilor, scorpionul strivit va muri, dar voi veţi fi învăţat marea lecţie care îţi arată cum să înduri fără să crâcneşti. Pentru tot restul zilelor ce le mai aveţi de trăit, dacă supravieţuiţi încercării – fiindcă se spune că unele mai şi mor sub apăsarea ei – veţi fi mai tari, mai înţelepte, mai puţin nesănătos de sensibile. Probabil că de lucrul acesta nu vă daţi seama la timpul potrivit şi deci nu puteţi împrumuta curaj de la speranţa amintită. Totuşi, aşa precum s-a sugerat, Natura este un minunat prieten în asemenea încercări; pecetluieşte buzele, opreşte rostirea cuvintelor, porunceşte o prefăcătorie senină – o prefăcătorie ce împrumută adesea mai întâi o mână liniştită şi veselă, apoi se aşază cu timpul, se transformă în durere şi paloare, iar în cele din urmă dispare lăsând după sine un stoicism binefăcător, cu nimic mai puţin dătător de puteri pentru că este pe jumătate amar. Pe jumătate amar! Asta e ceva rău? Nu – trebuie să fie amar; amarul înseamnă putere – e un tonic. Tărie gingaşă şi blândă urmând după suferinţă arzătoare nu veţi afla nicăieri; a vorbi despre aşa ceva este o înşelătorie. După supliciu poate urma o epuizare apatică; dacă mai rămâne energie, va fi vorba de o energie mai curând primejdioasă – ucigătoare atunci când se înfruntă cu nedreptatea. Cine a citit balada Puir Mary Lee? — acea veche baladă scoţiană scrisă nu ştiu pe vremea cărei generaţii şi nu ştiu de care mână. Mary fusese amăgită – probabil fiind făcută să ia drept adevăr ceva ce era minciună. Nu se jeluieşte, dar şade singură în viscol şi îi auzim gândurile. Nu sunt gândurile unei eroine model ajunse în starea sa, dar sunt gândurile unei adânc simţitoare şi ale unei crunt jignite fete de ţăran. Suferinţele au alungat-o de lângă vatra de acasă tocmai pe alb-înveşmântatele şi îngheţatele coline: ghemuită sub „suflarea gerului”, îşi reaminteşte fiecare imagine de groază – „rugămintea galbenă la faţă“, „păianjenul păros“, „ticălosul închinător la lună“, „strigoiul de la vreme de seară”, „încruntatul taur”, „laptele de pe spinarea…”: pe toate acestea le urăşte dar „cât îl urăşte pe Robin-a-Ree!”   Oh! ance I lived happily by yon bonny burn - The warld was în love wi’me; But now I maun sit’neath the cauld drift and mourn, And curse black Robin-a-Ree!   Then whudder awa’, thou bitter biting blast, And sough through the scrunty tree, And smoor me up in the snaw fu’ fast, And ne’er let the san me see!   Oh, never melt awa’, thou wreath o’ snaw, That’s sae kind în graving me; But hide me frae the scorn and guffaw O, villains like Robin-a-Ree!   Dar cele spuse în ultima sau în ultimele două pagini nu au legătură apropiată cu simţămintele Carolinei Helstone sau cu starea de lucruri dintre ea şi Robert Moore. Robert nu-i făcuse niciun rău; nu-i spusese nicio minciună; dacă era cineva vinovat, numai ea era; întreaga amărăciune ce-i picura din suflet va curge şi va trebui să curgă doar asupra capului ei. Iubise fără a i se cere să iubească – întâmplare firească, uneori chiar de neînlăturat, dar aducătoare de grele amărăciuni. Ce-i drept, Robert păruse câteodată să ţină mult la ea – însă din ce pricină? Fiindcă ea se străduise cu atâta râvnă să-i fie pe plac, Robert n-avusese cum să nu-şi arate – în ciuda tuturor eforturilor lui – un simţământ pe care judecata nu-l încuviinţa şi nici voinţa nu-i dădea frâu liber. Tocmai era pe punctul de a se înfrâna cu hotărâre de la orice legături mai strânse cu ea, fiindcă nu era dispus să-şi vadă sentimentele în chip definitiv angajate, nici să fie atras, trecând peste îndemnurile raţiunii, într-o căsătorie pe care el o socotea nechibzuită. Acum – ce-i rămânea de făcut Carolinei? Să-şi lase slobode simţămintele, sau să le înfrângă? Să se ţină pe urmele lui Robert, ori să se retragă în sine? Dacă e slabă din fire, va încerca să meargă pe prima cale – îi va pierde stima şi îi va provoca silă; dacă e destul de înţeleaptă, va deveni propriul ei stăpân şi va hotărî să-şi supună şi să aducă la ascultare tărâmul tulburat al sentimentelor. Va hotărî să privească viaţa în faţa, aşa cum este; să înceapă a-i învăţa în chip serios adevărurile crude, şi să-i cerceteze problemele încâlcite cât mai de aproape, cu cât mai multă răspundere. S-ar fi părut că are ceva judecată, fiindcă se despărţi de Robert în linişte, fără a se plânge şi fără a pune întrebări – fără zvâcnetul unui singur muşchi şi fără să verse măcar o lacrimă – se consacră ca de obicei lecţiilor făcute cu Hortense, iar la vremea prânzului plecă înspre casă fără să zăbovească. După ce mâncă şi se trezi singură în salonul casei parohiale, căci îşi lăsase unchiul la cumintele lui pahar de vin, dificultatea care o preocupa şi căreia se văzu nevoită să-i ţină piept era: „Ce-am să fac eu în toată ziua de azi?“ Noaptea trecută sperase că avea s-o petreacă la fel ca pe cea de ieri – că din nou o să-şi împartă seara cu Fericirea şi cu Robert; de dimineaţă îşi aflase greşeala şi totuşi nu se putea linişti, nu se putea convinge că nu se va ivi niciun prilej s-o recheme la Hollow’s Cottage, sau să-l aducă pe Moore iarăşi în tovărăşia ei. Nu o singură dată venise aici după ceai, ca să petreacă o oră împreună cu unchiu-său: clopoţelul sunase şi îi auzise glasul în coridor tocmai la lăsatul serii, când nu se mai aştepta la o asemenea bucurie; iar în două rânduri asta se întâmplase tocmai după ce purtarea lui fusese deosebit de rezervată; şi-atunci, cu toate că rareori vorbea cu ea în prezenţa unchiului, o privise ca şi cum ar fi vrut să se scuze, stând toată vremea de cealaltă parte a mesei ei de lucru. Puţinele cuvinte pe care i le adresase fuseseră alinătoare, duios felul cum îşi luase rămas bun. Da, s-ar fi putut să vină şi în seara asta, îi spunea Speranţa înşelătoare – aproape îşi dădea seama cine anume îi strecoară şoaptele astea, dar le asculta. Încercă să citească – gândurile îi zburară aiurea; încercă să coasă – fiece împunsătură de ac o plictisea, treaba asta era insuportabil de neinteresantă; deschise pupitrul şi se apucă să scrie o compoziţie în franzuzeşte – altceva decât greşeli nu fu în stare să aştearnă pe hârtie. Şi deodată clopoţelul sună zgomotos. Inima îi tresaltă. Se repezi la uşa salonului, o deschise încet, se uită prin crăpătură. Fanny primea un musafir – un domn, un bărbat înalt – chiar de statura lui Robert. O secundă crezu că e Robert – o secundă fu în culmea fericirii dar glasul care întreba de domnul Helstone o readuse la realitate: glasul acela era un glas irlandez, prin urmare nu al lui Moore ci al diaconului, al lui Malone. Fu condus în sufragerie unde, fără îndoială, numaidecât îl ajută pe paroh să golească sticlele. Nu se putea să nu sară în ochi faptul că la orice casă din Briarfield, Whinbury sau Nunnely, când unul dintre diaconi pica tocmai la vremea mesei – la prânz sau la ceai, după cum era cazul – repede urma încă unul, adesea doi. Nu că şi-ar fi dat întâlnire, dar toţi plecau pe undeva cam la aceeaşi oră; dacă Donne, să zicem, venea acasă la Malone şi nu-l găsea, întreba încotro o pornise, iar după ce îi afla de la proprietăreasă destinaţia, o lua după el cât îl ţineau picioarele. Aceleaşi acţionau în acelaşi chip dacă era vorba de Sweeting. Aşa se întâmplă că în după-amiaza aceea urechile Carolinei fură de trei ori chinuite de sunetul clopoţelului şi de sosirea unui oaspete nedorit – fiindcă Donne îl urmă pe Malone şi Sweeting pe Donne; şi veni poruncă atunci ca alte sticle cu vin să fie aduse din cămară în sufragerie (fiindcă deşi bătrânul Helstone îşi muştruluia clericii în subordine atunci când îi găsea „benchetuind” cum zicea el, în propriile lor corturi, la masa mai-marelui îi plăcea totdeauna să-i îndulcească oferindu-le să se înfrupte din ce avea mai de soi), iar prin uşile închise Caroline le auzi râsetele ca de băieţandri şi zarva fără înţeles a glasurilor. Teama ei era ca un cumva să rămână şi la ceai; fiindcă nu-i făcea deloc plăcere să pregătească ceaiul pentru acest trio aparte. Cât de părtinitori pot fi oamenii! Cei trei erau bărbaţi – bărbaţi tineri, cu educaţie – ca şi Moore; dar, în ochii ei, ce uriaşă deosebire! Tovărăşia lor o plictisea de moarte – a lui o fermeca. Şi n-avea să se bucure numai de tovărăşia lor preoţească, deoarece Soarta îi aducea în acel moment alţi patru oaspeţi – oaspeţi feminini, toţi îngrămădiţi într-o caretă trasă de un ponei şi care înainta oarecum cu greu pe drumul dinspre Whinbury. O doamnă mai în vârstă şi trei dintre durduliile ei fiice veneau să-i facă o „vizită prietenească”, după cum se obişnuia prin partea locului. Da, şi clopoţelul sună pentru a patra oară. Fanny; aduse în salon următoarea veste: — Doamna Sykes şi cele trei domnişoare Sykes! Când se pregătea să-şi întâmpine musafirii, Caroline obişnuia să-şi frângă mâinile cu nervozitate, să se îmbujoreze puţin şi să vină spre intrare cu grabă dar şi cu şovăială, dorindu-şi în vremea asta să se afle tocmai sub zidurile Ierihonului. În astfel de împrejurări se dovedea întristător de nedibace în manierele alese, deşi fusese cândva la şcoală un an întreg. Iată de ce, şi cu prilejul de faţă, mâinile-i mici şi albe se torturau una pe cealaltă, în timp ce ea stătea în picioare aşteptând apariţia doamnei Sykes. Şi doamna pomenită – o cucoană înaltă, arţăgoasă, care obişnuia să facă întinse şi nu întru totul nesincere mărturisiri de cucernicie şi se dovedea nespus de ospitalieră faţă de reprezentanţii clerului, păşi măreaţă înlăuntrul casei; în aceeaşi direcţie navigară cele trei fiice, un trio bătător la ochi, tustrele fiind bine dezvoltate şi mai mult sau mai puţin drăguţe. În privinţa cucoanelor engleze de provincie trebuie subliniat următorul aspect. Fie tânără sau bătrână, fie drăguţă sau ştearsă, molcomă sau vioaie, toate (sau aproape toate) poartă întipărită pe chip o expresie ce pare să spună: „ştiu – şi nu mă laud cu asta – dar ştiu că sunt un îndreptar pentru tot ce poate fi socotit cuviincios; de aceea, orice persoană care se apropie de mine sau de care eu mă apropii trebuie să fie cu ochii în patru, fiindcă ori de câte ori nu vor fi asemenea mie – în îmbrăcăminte, în purtări, în păreri, în principii sau în practică – înseamnă că nu se află pe drumul cel bun“. Departe de a face excepţie de la regula arătată, doamna şi domnişoarele Sykes erau dovezi vii ale temeiniciei sale. Domnişoara Mary – o fată arătoasă, binevoitoare şi, privită în general, tare de treabă – îşi purta mulţumirea de sine cu oarecare ţinută şi fără ostentaţie; domnişoara Harriet – o frumuseţe de fată – şi-o afişa cu aroganţă; făcea impresia că este înfumurată şi rece; domnişoara Hannah, care era orgolioasă, neînduplecată, agresivă, o arăta pe faţă şi cu bună ştiinţă; mama lăsa numai să se întrevadă acest lucru cu gravitatea potrivită vârstei şi faimei sale de mare cucernică. Într-un fel sau altul, întâmpinarea luase sfârşit. Caroline fusese „fericită să le vadă” (ceea ce era pură născocire), spera că sunt sănătoase, că tusea doamnei Sykes se mai domolise (doamna Sykes suferea de tuse de vreo douăzeci de ani încoace) şi că domnişoarele Sykes îşi lăsaseră acasă surioara în cea mai netulburată stare sufleteaseă; la care întrebări domnişoarele Sykes, cuibărite în trei fotolii din faţa taburetului de pian pe care Caroline poposise cam întâmplător, după ce ezitase câteva secunde între el şi un masiv fotoliu cu braţe, unde îşi adusese aminte că se cuvine s-o plaseze pe doamna Sykes; şi într-adevăr, doamna o scutise de osteneală fiindcă se aşezase singură comod între braţele lui; domnişoarele Sykes deci, răspunseră Carolinei printr-o plecăciune simultană, foarte maiestuoasă şi profund impresionantă. Urmă o pauză; o astfel de plecăciune nici nu se putea să nu impună cinci minute de tăcere, şi chiar le impuse. După aceea doamna Sykes se interesă de starea domnului Helstone, dacă mai avusese vreo criză de reumatism, dacă două predici în fiecare duminică nu cumva îl oboseau şi dacă în clipa de faţă ar fi avut puterea să ia doar pe seama sa deplinele îndatoriri ale funcţiei; apoi, primind asigurări că toate erau în cea mai desăvârşită ordine, doamna şi fiicele sale, unindu-şi glasurile într-un singur cor, îşi exprimară părerea că parohul „se ţinea extraordinar de bine pentru vârsta sa“. Pauza a doua. Trecând la rândul său în rolul principal, domnişoara Mary o întrebă pe Caroline dacă luase parte la adunarea organizată joi seara, la Nunnely, de Societatea Biblică. Răspunsul negativ dat de Caroline din respect pentru adevăr – căci în ultima joi rămăsese acasă şi citise un roman împrumutat de Robert – smulse o simultană exclamaţie de uimire de pe buzele tuturor celor patru doamne. — Noi am fost cu toatele, spuse domnişoara Mary. Mama şi noi toate; l-am convins până şi pe tata să vină; Hannah a stăruit cel mai mult; dar a adormit în timp ce vorbea domnul Langweilig, preotul acela german din secta Fraţilor moravi: mi-a crăpat obrazul de ruşine, atât de rău moţăia. — A fost şi doctorul Broadbent, exclamă Hannah, vai! ce frumos vorbeşte! Nici nu te-ai aştepta, fiindcă e un om cu o înfăţişare aproape vulgară. — Dar e atât de drăguţ, o întrerupse Mary. — Şi ce om de treabă, ce om săritor, adăugă mama. — Dar când te uiţi la el ai zice că-i măcelar, interveni frumoasa, trufaşa Harriet. Mi-a fost peste putinţă să-l privesc; l-am ascultat cu ochii închişi. Domnişoara Helstone era supărată din pricina propriei ignoranţe şi nepriceperi; de vreme ce nu-l văzuse pe doctorul Broadbent, nu putea să aibă nicio părere. Urmă a treia pauză. Iar pe durata ei, Caroline simţi în adâncul inimii ce naivă visătoare era; ce viaţă lipsită de spirit practic ducea; cât de puţin pregătită era pentru relaţiile obişnuite cu lumea obişnuită; îşi dădea seama cât de exclusivist se legase doar de casa aceea albă de pe vâlcea; cum îşi întemniţase întreg universul în existenţa unei singure persoane din acea casă; înţelegea limpede că asta nu poate rămâne aşa, şi că într-o bună zi se va vedea silită să schimbe ceva; nu se putea spune că ar fi dorit să semene întru totul celor patru fiinţe din faţa ei, dar dorea să fie mai presus decât era în prezent, astfel încât să nu se mai simtă aşa de speriată de superioritatea lor. Pentru înviorarea Conversaţiei care lâncezea atât de jalnic nu găsi alt mijloc decât să le poftească să rămână cu toate la ceai; şi a trebuit să dea o grea luptă ca să poată îndeplini acest mărunt gest de ospitalitate. Doamna Sykes şi începuse a spune: „Îţi mulţumim foarte mult, însă…“, când intră din nou Fanny în încăpere, aducând din partea domnului Helstone mesajul: — Domnii rămân la noi în seara asta, domnişoară. — Ce domni aveţi? întrebă atunci doamna Sykes. Li se rosti numele; mama şi fiicele schimbară priviri; pentru ele diaconii nu reprezentau acelaşi lucru ca şi pentru Caroline. — Domnul Sweeting era un adevărat favorit al lor; până şi domnul Malone ar fi putut să se considere aproape la fel, întrucât făcea parte din cler. — Aşa da, de vreme ce tot aveţi musafiri, cred că putem rămâne, observă doamna Sykes. O să fie chiar o mică reuniune foarte plăcută; mie îmi face plăcere întotdeauna să mă întâlnesc cu preoţi. Acum nu-i mai rămânea Carolinei decât să le invite sus, să le ajute să-şi scoată şalurile, să-şi netezească părul şi să-şi împrospăteze ţinuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă nişte cărţi cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coşul milosteniei; era obligată să cumpere, deşi de contribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puţin; iar dacă ar fi avut bani mulţi, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa când era adus la casa parohială – cumplită pacoste! - decât să contribuie fie şi numai cu o perniţă de ace. Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sunt au fait cu misterele „coşului milosteniei” şi „coşului misionarilor”, că asemenea meubles sunt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coş de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriaşă adunătură de perniţe cu ace, săculeţe pentru bolduri, suporturi pentru cărţi de vizită, coşuleţe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mâinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie şi vândute mai mult cu sila păgânilor gentlemani tot de peacolo, la nişte preţuri neruşinat de piperate. Roadele unor astfel de vânzări impuse sunt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite şi pentru regenerarea atât de interesantelor populaţii de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine câte o dată pe lună rândul să păstreze coşul, să lucreze pentru el, şi să vâre conţinutul lui pe gâtul unei clientele bărbăteşti din ce în ce mai reduse la număr. Lucrurile încep să devină pasionante când soseşte vremea ca şirul să fie luat de la capăt; unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere şi se distrează copios când îi silesc pe cei mai înăcriţi zgârie-brânză de postăvari să scoată banii şi să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decât preţul de cost, pentru obiecte care nu le fac nicio trebuinţă; alte doamne - firi mai slabe – protestează, şi ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineaţă după dimineaţă pe însuşi prinţul întunericului în pragul casei, decât acel coş-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente şi – vă rog, doamnă – zice că a venit rândul dumneavoastră”. După ce îşi împlini îndatoririle de gazdă, mai mult cu încordare decât cu voie bună, domnişoara Helstone trecu în bucătărie ca să ţină cu Fanny şi Eliza un consiliu privat având pe ordinea de zi ceaiul. — Vai de capul meu, că mulţi mai sunt! strigă Eliza, adică bucătăreasa. Şi astăzi n-am băgat nimic la cuptor fiindcă ziceam c-o să ne-ajungă pâinea până mâine dimineaţă; acum n-are cum să ne-ajungă. — Nişte pesmeţi pentru ceai nu sunt? întrebă tânăra gazdă. — Numai trei şi o pâine. Eu zic aşa că boierii ăştia mari ar trebui să stea pe la casele lor până nu-i cheamă cineva; şi eu vream să-mi termin de aranjat pălăria (boneta, voia să spună). — În cazul acesta, propuse Caroline căreia importanţa acestei întâmplări neprevăzute îi insufla o anumită energie, Fanny trebuie să dea fuga până la Briarfield şi să cumpere câţiva cozonăcei, câteva chifle şi nişte biscuiţi; şi nu sta aşa încruntată, Eliza, că altceva n-avem ce face. — Şi ce serviciu de ceai să luăm? — Ei, cel mai bun, aşa zic; am să scot eu serviciul de argint. Se repezi până sus şi aduse din dulapul de tacâmuri ceainicul, castronaşul pentru smântână şi zaharniţa. — Şi trebuie s-aduc şi ceainicul cel mare? — Da; şi-acuma puneţi-vă la treabă cât mai cu nădejde; cu cât isprăvim mai repede cu ceaiul, cu-atât mai devreme au să plece – sau cel puţin aşa sper. „Aoleu! Tare bine ar fi făcut să plece, îşi spuse suspinând când pornea înspre salon. Şi totuşi – se gândi în faţa uşii, înainte de a o deschide – chiar şi acuma dacă ar veni Robert, ce minunat ar fi! Cu cât mai uşor mi-ar fi să le întreţin pe femeile astea, dacă s-ar afla şi el de faţă! Aş fi interesată să-l aud ce spune (deşi nu spune prea multe în prezenţă altora) şi mi-ar plăcea şi mie să vorbesc dacă m-ar auzi şi el; nu mă interesează să le aud pe niciuna dintre ele şi nici să le spun ceva. Ce-au să mai trăncănească după ce au să apară bărbaţii şi cât de greu o să-mi vină să ascult atâta vorbărie! Dar am impresia că sunt proastă şi egoistă; sunt persoane distinse şi respectabile; fără îndoială că ar trebui să fiu mândră de comportarea lor; nu spun că ar fi mai prejos decât mine – departe de asta – dar sunt altfel decât sunt eu. Intră în salon. Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obişnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea şi cu genunchii vârâţi cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanţă să existe cât mai multe farfurii cu pâine şi cu unt, de soiuri variate şi în cantităţi cât mai mari; se socotea de cuviinţă, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo câteva sorturi de plăcinte cu brânză şi tartine; dacă se mai găsea şi un platou cu şuncă roză la culoare, tăiată în felii subţiri şi cu garnitură de pătrunjel, cu atât mai bine. Din fericire, Eliza, bucătăreasa parohului, îşi cunoştea meseria: la început fusese ea cam scoasă din fire, când năvălitorii sosiră atât de pe neaşteptate şi în asemenea număr; se părea însă că treaba îi readucea voioşia, fiindcă la timpul cuvenit masa aştepta aranjată cu mult gust; iar dintre podoabele ei nu lipseau nici tartinele, nici şunca, nici marmelada. Poftiţi la o masă atât de îmbelşugată, diaconii se înfăţişară foarte voioşi: dar numaidecât, dând cu ochii de cucoanele a căror prezenţă nu le fusese dinainte anunţată, se opriră şi rămaseră toţi în prag. Malone conducea grupul; se opri brusc şi se lăsă pe spate, gata să-l dea jos pe Donne, aflat în urma lui. Donne se împletici trei paşi îndărăt şi îl trimise pe micul Sweeting în braţele bătrânului Helstone, care încheia convoiul. Izbucniră câteva reproşuri şi câteva râsete înfundate: Malone era sfătuit să bage de seamă ce face şi îndemnat să meargă mai departe; ceea ce până la urmă şi făcu, deşi o roşeaţă vineţie îi năpădi până pe fruntea ascuţită. Helstone păşi înainte, îi dădu deoparte pe tinerii cei sfioşi, ură bun sosit tuturor frumoaselor vizitatoare, le strânse mâinile şi spuse fiecăreia câte o glumă, apoi se aşeză comod între drăguţa Harriet şi neînduplecata Hannah; pe domnişoara Mary o pofti să se mute pe scaunul din faţa lui – cel puţin s-o poată vedea, dacă nu putea s-o aibă aproape. Faţă de cucoanele tinere se arăta întotdeauna, în felul său, atent şi curtenitor; de aceea se şi bucura din partea lor de foarte multă simpatie: totuşi, în adâncul sufletului său nici nu respecta şi nici un agrea tagma femeiască, iar acelea care datorită împrejurărilor îl cunoscuseră mai în intimitate mai mult se temuseră de el decât îl iubiseră. Tinerii diaconi fură lăsaţi să-şi aleagă singuri locurile, Sweeting, cel mai puţin fâstâcit dintre toţi trei, îşi găsi refugiu lângă doamna Sykes; căci doamna, Sweeting ştia bine, ţinea la el aşa cum ar fi ţinut la propriul său fiu. Donne, după ce făcu plecăciunea adresată tuturor, cu o graţie de care numai el era în stare, şi după ce spuse cu glas tare şi ca de serviciu, „Bună seara, domnişoară Helstone!“, se lăsă să cadă într-un scaun de lângă Caroline, spre deplinul necaz al acesteia, fiindcă nutrea o antipatie specială faţă de Donne din pricina prosteştii şi neclintitei lui îngâmfări şi a nedezminţitei îngustimi de vederi. Purtând pe buze zâmbetul cel mai fad, Malone se aşeză de cealaltă parte a Carolinei, aşa că fata se văzu blagoslovită cu doi sprijinitori; niciunul dintre ei, ştia foarte bine, n-avea să-i poată fi de vreun mare ajutor, indiferent dacă ar fi fost vorba de întreţinerea conversaţiei, de distribuirea ceştilor, de împărţirea cozonăceilor, sau chiar de oferirea unei farfurii. Micuţul Sweeting, mărunţel şi copilăros cum era, făcea cât douăzeci ca ei. Deşi atunci când se afla doar între bărbaţi nu-i mai tăcea gura, dacă erau şi doamne de faţă lui Malone parcă îi lega cineva limba; avea totuşi trei fraze gata pregătite pe care niciodată nu uita să le rostească. Prima: „V-aţi plimbat astăzi, domnişoară Helstone?“ A doua: „L-aţi mai văzut în ultima vreme pe vărul dumneavoastră Moore?“ A treia: „Clasa dumneavoastră de la şcoala duminicală are tot atâţia elevi?” Aceste trei întrebări fiind puse şi primind răspuns, între Caroline şi Malone se înstăpâni tăcerea. Cu Donne lucrurile stăteau altfel; era enervant, te ducea la disperare. Avea la îndemână o rezervă de flecăreală cum nu se poate mai plicticoasă şi mai înveninată, dar nu greu de bănuit: vorbea de rău oamenii din Briarfield; pe băştinaşii din Yorkshire luaţi cu toptanul; se plângea că-i lipseşte societatea aleasă; de starea înapoiată de civilizaţie din acele locuri; murmura împotriva purtării nerespectuoase a claselor inferioare din nord faţă de cei mai aleşi; lua peste picior în chip prostesc modul de viaţă de prin părţile acelea – lipsa de ţinută, inexistenţa eleganţei, ca şi cum el, Donne, n-ar fi fost obişnuit decât cu fapte într-adevăr mari: o insinuare cu totul nesprijinită nici de înfăţişarea şi nici de manierele sale cam necioplite. S-ar fi părut că, după mintea lui, astfel de injurii înverşunate trebuiau să-l înalţe în ochii domnişoarei Helstone ori în ai oricărei alte doamne l-ar fi auzit; pe câtă vreme, cel puţin în ochii ei, îl prăbuşea într-o situaţie care nu merita nici măcar dispreţ; deşi, ce-i drept, câteodată o înfuriau la culme; căci, fiind ea însăşi de baştină din Yorkshire, nu putea suferi să audă cum ţinutul ei era batjocorit de un asemenea josnic palavragiu; iar când ajungea la marginile răbdării, se întorcea şi îi spunea anumite lucruri care nici prin conţinutul lor şi nici prin felul cum erau exprimate n-ar fi putut avea darul de a câştiga bunăvoinţa domnului Donne. Îi spunea, de pildă, că a-i învinui mereu pe alţii de vulgaritate nu este deloc o dovadă de rafinament; şi nici a-ţi vorbi veşnic de rău enoriaşii nu poate fi însuşire a unui preot demn de această calitate. Sau îl întreba ce l-a făcut să intre în tagma preoţească, de vreme ce se plânge că nu poate să viziteze decât locuinţe modeste şi nu poate să predice decât în faţa unor sărăntoci? dacă s-a făcut preot numai ca să poarte veşminte alese şi să stea în locuinţe regeşti? Asemenea întrebări erau socotite de toţi diaconii drept cel puţin îndrăzneţe şi blasfematoare. Ceaiul s-a prelungit peste măsură; toţi musafirii sporovăiau aşa cum se aşteptaseră şi gazdele că au s-o facă. Domnul Helstone aflându-se într-o excelentă dispoziţie - căci, într-adevăr, când oare se înfăţişa dânsul altfel în societate, în societatea unor cucoane drăguţe?  – şi păstra numai faţă de unicul membru al familiei sale o muţenie încruntată – întreţinea un strălucit şuvoi de conversaţie spumoasă cu vecina din dreapta şi cea din stânga, ba chiar şi cu cea de vis-à-vis, domnişoara Mary: fiindcă deşi Mary era cea mai raţională, cea mai puţin cochetă dintre toate trei, tocmai ei îi acorda vârstnicul văduv mai puţină atenţie. De fapt nu putea să sufere inteligenţa la femei: lui îi plăceau cele cât mai prostuţe, cât mai zăpăcite, cât mai înfumurate şi cât mai lipsite de simţul ridicolului ar fi fost cu putinţă; asta din pricină că numai astfel se dovedeau a fi în realitate aşa cum le considera şi le dorea el, adică inferioare: jucării cu care să te amuzi, cu care să-ţi umpli un ceas liber şi pe urmă să le arunci. Favorita lui era Hannah. Deşi frumoasă, egoistă şi încrezută, Harriet nu era chiar atât de neînsemnată încât să-i poată fi pe plac: păstra încă o anumită demnitate autentică în miezul muntelui de falsă mândrie, şi dacă nu vorbea ca un oracol, nici nu trăncănea ca un om scrântit la cap; nu îngăduia să fie tratată chiar ca o păpuşă, ca un copil, ca o jucărie: aştepta ca toţi să se închine în faţa ei ca în faţa unei regine. Dimpotrivă, Hannah nu pretindea niciun fel de respect – numai adulare: era destul ca admiratorii să-i spună că e un înger, pentru a le îngădui s-o trateze ca pe o cretină. Atât de credulă şi uşuratică se dovedea; atât de prostănacă devenea când era împresurată cu atenţii, măgulită şi admirată îndeajuns, încât existau momente când Helstone se simţea într-adevăr ispitit să se însoare a doua oară şi să încerce experienţa de a face dintr-însa a doua lui tovarăşă de viaţă; numai că, din fericire, salvatoarea amintire a necazurilor îndurate în căsnicia dintâi, urmele încă existente ale pietrei de moară pe care o purtase cândva legată de gât, neclintirea simţămintelor cu privire la insuportabilele amărăciuni ale vieţii conjugale lucrau ca o stavilă în calea afecţiunii lui, risipeau suspinul ce se pregătea să se înalţe din bătrânii şi viguroşii plămâni şi nu-l lăsau să şoptească propuneri care, auzite de Hannah, i-ar fi prilejuit acesteia haz nespus şi necuprinsă mulţumire. Probabil s-ar fi măritat cu el, dacă i-ar fi propus; părinţii ar fi încuviinţat din toată inima. În ochii lor cei cincizeci şi cinci de ani, inima ca de piatră n-ar fi însemnat vreo oprelişte; şi, dat fiind că era paroh, ducea o viaţă îmbelşugată, avea o locuinţă frumoasă şi se presupunea că mai are şi avere proprie (deşi în privinţa asta lumea se înşela; ultimul bănuţ din cele cinci mii de lire moştenite de la taică-său fusese închinat clădirii şi înzestrării unei biserici noi în satul lui natal din Lancashire – fiindcă atunci când îi făcea plăcere putea să se arate de o mărinimie princiară, şi mai ales dacă scopul se potrivea cu vederile lui, n-ar fi şovăit nicio clipă să şi-l atingă), părinţii, spun, ar fi încredinţat-o fără niciun scrupul pe Hannah iubitoarei lui gingăşii şi duioasei lui îndurări; iar a doua doamnă Helstone ar fi răsturnat ordinea naturală a evoluţiei insectelor, ar fi zburat ca un fluture zglobiu, strălucitor şi admirat o întreagă lună de miere şi după aceea s-ar fi târât de-a lungul tuturor zilelor ei ca un vierme dezgustător şi călcat în picioare. Micuţul domn Sweeting, aşezat între doamna Sykes şi domnişoara Mary, care amândouă i se arătau foarte binevoitoare, avea în faţă o farfurie plină cu tartine, iar la îndemână marmeladă şi pesmeţi, şi părea şi se simţea mai încântat decât orice monarh. Toate domnişoarele Sykes îi plăceau: toate îl plăceau pe el. Le socotea nişte fete minunate, fiecare potrivită cu statura lui micuţă. Dacă avea vreo pricină de nemulţumire în aceste clipe atât de fericite, atunci era vorba de lipsa domnişoarei Dora, ea fiind cea căreia nădăjduia în taină să-i spună cândva doamnă Sweeting şi cu care visa că într-o bună zi avea să se plimbe falnic, călăuzind-o ca pe-o împărăteasă pe uliţele satului Nunnely: şi împărăteasă ar fi fost, dacă împărătesele s-ar fi ales după dimensiunile trupului. Era multă, greoaie; văzută din spate, părea o cucoană voinică de patruzeci de ani; dar lăsând astea la o parte, avea un chip plăcut şi o fire nu lipsită de tandreţe. Până în cele din urma se apropie şi sfârşitul ceaiului s-ar fi încheiat încă de mult, dacă domnul Donne n-ar fi stăruit să rămână cu ceaşca pe jumătate plină de ceai rece dinaintea sa, lung timp după ce restul comesenilor terminaseră şi după ce el însuşi se înfruptase din atâtea bunătăţi câte încăpuseră în el – lung timp, într-adevăr, după ce semne de nerăbdare veniseră de la toţi cei adunaţi împrejurul mesei, până ce scaunele începură a fi date deoparte; până ce conversaţia începu să lâncezească, până ce se aşternu tăcerea. Zadarnic îl tot întrebase Caroline dacă mai vrea o ceaşcă de ceai; dacă n-ar fi bine să-i mai toarne ceai fierbinte fiindcă acela fără îndoială că se răcise, etc.; nici nu-şi bea ceaşca, nici nu renunţa la ea. Părea să-şi închipuie că atitudinea lui foarte singulară îi conferea într-un fel oarecare o anumită importanţă; că este merituos şi impresionant ca el să fie ultimul; că e măreţ să-i lase pe toţi ceilalţi să-i aştepte. Zăbovi atât de mult, că până şi ceainicul cel mare îşi dădu sufletul: încetă să mai fâsâie. Totuşi, în cele din urmă însuşi bătrânul paroh, până atunci prins împreună cu Hannah întro mult prea pasionantă discuţie ca să-şi mai poată da seama de întârziere, deveni nerăbdător şi întrebă: — Pe cine mai aşteptăm? — Pe mine, cred, răspunse Donne încântat; lăsa să se creadă că după părerea lui prestigiul avea să-i fie mult sporit din pricină că o întreagă reuniune era ţinută la cheremul său. — Aoleu! strigă Helstone. Pe urmă se ridică în picioare şi zise: Aducem mulţumirile noastre, după care cu toţi părăsiră masa. Cu totul netulburat, Donne mai rămase încă zece minute singur la masă, dar după aceea domnul Helstone sună şi ceru să se strângă tacâmurile; aşa că până la urmă tânărul se văzu silit să-şi golească ceaşca şi să-şi încheie acel rôle care, după mintea lui, îi oferise prilejul să se distingă în chip atât de ales şi îi atrăsese măgulitoarea atenţie a tuturor. Şi-acum, urmând cursul firesc al lucrurilor (ştiind ce avea să se întâmple, Caroline deschisese pianul şi pregătise partiturile), se ceru muzică. De data asta venise rândul domnului Sweeting să se producă; abia aştepta să înceapă; prin urmare îşi asumă trudnica sarcină de a le convinge pe tinerele domnişoare să delecteze pe cei de faţă cu o melodie – un cântec. Con amore, se avântă în complicata îndeletnicire de a implora, de a ruga, de a respinge scuzele, de a lămuri şi risipi greutăţile şi în sfârşit el izbuti s-o convingă pe domnişoara Harriet să se lase condusă la pian. Şi numai decât ieşiră la iveală piesele flautului său (totdeauna se aflau în buzunarul lui, la fel de nelipsite ca şi batista). Piesele acelea fură înşurubate şi potrivite; între timp Malone şi Donne se adunaseră laolaltă, se uitau la el şi rânjeau ironic, lucru pe care, atunci când privi peste umăr, micuţul bărbat îl observă, dar fără să-i acorde vreo atenţie; era convins că toată ironia lor izvora din invidie; ceilalţi nu erau în stare să le acompanieze pe domnişoare, aşa cum făcea el; se afla pe punctul de a obţine un adevărat triumf împotriva lor. Şi triumful începu să se desfăşoare. Când îşi auzi prietenul emiţând acorduri de cea mai înaltă ţinută, Malone, profund îndurerat, se hotărî să-şi câştige şi el, dacă era cu putinţă, o anumită distincţie şi numaidecât adoptă rolul unui amorez (rol pe care şi mai înainte încercase o dată sau de două ori să-l joace, dar fără să poată obţine până atunci, după cum credea el fără vreo umbră de îndoială, succesul ce s-ar fi cuvenit calităţilor desfăşurate); se apropie de sofaua unde se aşezase domnişoara Helstone, îşi instală acolo, lângă ea, masivul trup de irlandez şi îşi puse la încercare talentele (mai cu seamă pe cel al vorbirii) prin câteva discursuri alese, însoţite de rânjete cât se poate de uluitoare şi de neînţeles. În toiul acestor strădanii de a se face plăcut, izbuti să-şi agonisească două perne lungi de divan şi încă una pătrată, cu care, după ce le frământă îndelung cu gesturi ciudate, izbuti să ridice un soi de barieră între el şi obiectul atenţiilor sale. Foarte dornică să scape, Caroline găsi iute o scuză pentru a se duce tocmai în partea opusă a camerei şi a-şi găsi un loc lângă doamna Sykes; pe buna doamnă o rugă să-i dea lămuriri cu privire la un nou model de împletitură decorativă, rugăminte ce-i fu pe loc îndeplinită; şi astfel Peter Augustus fu părăsit. Mutra i se pleoşti de tot când se văzu astfel respins - lăsat să se descurce doar cu propriile lui posibilităţi, iar în plus cu povara celor trei perne ce-i stăteau în poală. Adevărul era că o pornire interioară îi dădea ghes să cultive cunoştinţa cu domnişoara Helstone; asta deoarece împărtăşea cu toţi ceilalţi credinţa că unchiul ei e bogat şi trăgea concluzia că, neavând copii, urma probabil să-i lase toţi banii nepoatei. Gérard Moore deţinea informaţii mai precise în această privinţă; chiar văzuse frumoasa biserică ce-şi datora existenţa ardoarei şi banilor parohului, şi nu numai o dată, în adâncul sufletului său, blestemase un capriciu costisitor care înălţase stavile în calea dorinţelor sale. Pentru o persoană din camera aceea seara părea nesfârşită. Din când în când, Caroline lăsa lucrul să-i cadă în poală şi devenea victima unui fel de letargie mentală – făcând-o să-şi închidă ochii şi să-şi aplece fruntea – pricinuită de ceea ce i se părea ei zumzetul lipsit de înţeles răspândit în jur: dezacordatul, lipsitul de gust clămpănit al clapelor pianului, notele schelăitoare şi gâfâite ale flautului, râsetele şi veselia unchiului împărtăşite de Hannah, şi de Mary de asemenea, fiindcă nu ştia precis din ce şi de unde anume porneau, fiindcă nu prindea în auz nimic caraghios şi nimic nostim în spusele lor; dar pricinuită înainte de toate de şuvoiul neîntrerupt al vorbelor ce i le murmura doamna Sykes la ureche; vorba care dădeau mereu roată în jurul a patru subiecte: sănătatea ei şi a celorlalţi membri ai familiei; coşul milosteniei, coşul misionarilor şi conţinutul lor; ultima adunare de la Nunnely, şi cea care urma să se ţină săptămâna viitoare la Whinbury. În cele din urmă, obosită de moarte, se folosi de faptul că domnul Sweeting venise lângă doamna Sykes şi că între ei se pornise o discuţie, ca să se furişeze neobservată afară din cameră şi să caute câteva clipe de linişte în singurătate. Se întoarse în sufragerie, unde ultimele pâlpâiri ale flăcărilor încă mai luminau căminul, încăperea asta era goală şi liniştită, paharele şi sticlele fuseseră adunate de pe masă, scaunele reaşezate la locul lor, totul în desăvârşită ordine. Caroline se scufundă în fotoliul cel mare al unchiului şi încercă să se odihnească – să-şi odihnească cel puţin mâinile şi picioarele, simţurile, auzul, văzul – ostenite să nu perceapă nimic şi să privească în gol. Mintea, însă, îi zbură de-a dreptul la Hollow: se opri în pragul salonului de acolo, apoi trecu în clădirea birourilor şi începu să se întrebe ce loc anume o fi fost binecuvântat cu prezenţa lui Robert. Dar se întâmplă ca niciunul dintre aceste locuri să nu se bucure de asemenea cinstire; fiindcă Robert se găsea la o milă depărtare de amândouă şi mult mai aproape de Caroline decât ar fi putut să bănuiască mintea ei amorţită: în clipa aceea trecea prin curtea bisericii şi mai avea câţiva paşi până la poarta grădinii parohiale: totuşi nu ca să-şi vadă verişoara, ci numai cu scopul de a transmite ceva parohului. Da, Caroline într-adevăr auzi zbârnâind sârma clopoţelului: din nou sună, pentru a cincea oară în dupăamiaza aceea; tresari şi eşti sigură că de data asta trebuie să fie cel la care visezi. De ce eşti atât de sigură n-ai putea să-ţi explici, dar de ştiut ştii. Te apleci înainte şi asculţi cu încordare cum Fanny deschide uşa; ai dreptate! ăsta e glasul – domol – cu un uşor accent străin, dar atât de dulce pe cât îţi închipui tu; te ridici pe jumătate: „Fanny are să-i spună că domnul Helstone are oaspeţi şi atunci are să plece”. Vai! dar nu-l poate lăsa să plece. În ciuda ei însăşi, în ciuda propriei raţiuni, străbate jumătate din cameră; stă gata să ţâşnească afară în cazul când paşii s-ar îndepărta; dar el intră în coridor şi spune: — Dacă părintele e ocupat, fii bună şi du-mă până în sufragerie; dă-mi toc şi cerneală; am să scriu un scurt bilet şi am să ţi-l las pentru dânsul. Acum, după ce i-au ajuns la urechi vorbele şi îi aude paşii apropiindu-se, dacă ar exista o uşă în mijlocul sufrageriei, Caroline s-ar strecura pe ea şi ar dispărea. Parcă ar fi într-o cuşcă, parcă ar fi înlănţuită; îi e teamă ca prezenţa ei neaşteptată să nu-l stânjenească. Cu o clipă mai înainte ar fi zburat spre el; dar acea clipă odată trecută, ar fi zburat din faţa lui. Dar nu poate; nu există nicio cale de scăpare: sufrageria nu are decât o singură uşă, pe care acum pătrunde vărul ei. Expresia de surpriză stingherită pe care se aşteptase s-o citească pe chipul lui a şi apărut acolo, a făcuto să se cutremure, şi a dispărut. Abia e capabilă să bâiguie un fel de scuză… — Am ieşit din salon doar pentru o clipă, ca să găsesc puţină linişte. În înfăţişare şi în glasul cu care rostise aceste cuvinte se arăta ceva atât de ruşinat şi de abătut, încât oricine ar fi putut înţelege că în sufletul şi în proiectele ei de viitor se produsese de curând o schimbare dureroasă şi acum nu mai era în stare să se stăpânească şi să-şi impună voioşie. Probabil că domnul Moore îşi aducea aminte cum obişnuia să-l primească până atunci, cu ce înfrigurare duioasă şi cu câtă speranţă încrezătoare. Văzuse desigur urmările încercării din dimineaţa trecută; se oferea acum un prilej de a continua aplicarea aceluiaşi sistem, cu rezultate sigure, dacă ar fi stăruit cu şi mai multă hotărâre. Dar este posibil să fi găsit aplicarea sistemului mai lesnicioasă la lumina zilei, în curtea fabricii lui, în toiul unor treburi urgente, decât întrun salon liniştit, când era pe deplin liber, şi la vreme de seară. Fanny aprinse lumânările care stăteau pe masă stinse, aduse cele trebuitoare pentru scris şi părăsi camera; Caroline, se pregătea s-o urmeze. Dacă ar fi ţinut să fie consecvent, Moore ar fi trebuit s-o lase; dar în loc de asta rămase în prag şi, întinzând o mână, o opri din drum; nu o ruga să rămână, dar nici n-o lăsa să plece. — Să-l anunţ pe unchiu-meu că eşti aici? întrebă tot cu acelaşi glas stins. — Nu: îţi pot spune ţie tot ce aveam să-i spun lui. Vrei să fii mesagerul meu? — Da, Robert. — Atunci e nevoie doar să-l informezi că am prins unele indicii cu privire la identitatea unuia, cel puţin, dintre oamenii care mi-au sfărâmat maşinile; am aflat că face parte din aceeaşi bandă care a atacat magazinele de postavuri al lui Sykes şi al lui Pearson; şi sper ca mâine să fie arestat. Poţi să ţii minte? — O! Da! Cele două monosilabe fură rostite pe cel mai trist ton cu putinţă; şi, în vreme ce le rostea, clătină încet din cap şi oftă. Şi-ai să-l urmăreşti în judecată? — Bineînţeles. — Nu, Robert. — De ce nu, Caroline? — Fiindcă i-ai ridica împotriva dumitale pe toţi cei din împrejurimi, mai îndârjiţi decât oricând. — Asta nu poate fi un motiv ca să nu-mi fac datoria şi sămi apăr avutul. Omul ăsta e un mare ticălos şi trebuie pus în imposibilitate de a mai săvârşi alte rele. — Dar complicii lui au să se răzbune pe dumneata. Nu ştii cu câtă putere pot să urască oamenii de pe aici. Unii dintre ei sunt chiar în stare să se laude că pot să păstreze şapte ani o piatră în buzunar, s-o întoarcă pe partea cealaltă şi s-o mai poarte încă şapte, dar să arunce cu ea şi să-şi atingă ţinta, „în cele din urmă“. Moore izbucni în râs. — O fanfaronadă şi-atâta tot; una dintre cele care mişună cu miile pe socoteala dragilor tăi prieteni din Yorkshire. Dar nu te îngrijora din pricina mea, Lina: sunt pregătit să mă apăr împotriva compatrioţilor ăstora ai tăi blânzi ca nişte mieluşei. Nu te nelinişti pentru mine. — Dar cum o să pot? Eşti vărul meu. Dacă se întâmplă ceva… Şi aici se opri. — N-are să se întâmple nimic, Lina. Ca să vorbesc în limbajul tău, există un Dumnezeu sus – nu există? — Ba da, Robert. El să te aibă în pază! — Iar dacă rugăciunile aduc vreun folos, ale tale au să mă ajute. Te rogi câteodată pentru mine? — Nu câteodată, Robert. Dumneata, şi Louis, şi Hortense sunteţi totdeauna pomeniţi în ele. — Aşa mi-am închipuit şi eu deseori. De obicei atunci când, trudit şi enervat, mă duc la culcare ca un păgân, îmi trece prin minte că altcineva cere iertare în locul meu pentru relele făptuite în vremea zilei şi ocrotire pentru vremea nopţii. Nu cred că asemenea evlavie venită de la clerici aduce vreun folos; însă rugăciunile pornite dintr-un suflet sincer, de pe buze nevinovate – ele trebuie să fie primite precum prinosul lui Abel; şi fără îndoială că vor fi, dacă cel în folosul căruia sunt închinate o merită. — Alungă îndoiala asta; n-are niciun temei. — Când un om a fost educat numai ca să facă bani, şi trăieşte numai ca să facă bani şi pentru nimic altceva, când aproape că nu respiră alt aer decât acela al fabricilor şi târgurilor, pare nepotrivit să-i pomeneşti numele într-o rugăciune, sau să amesteci ideile despre el cu ceva de ordin divin, orice ar fi acest ceva; şi tare ciudat pare că o inimă bună şi curată ar fi gata să-l primească şi să-i ofere adăpost, ca şi când ar avea baremi o umbră de drept la un asemenea cuib. Dacă mi-ar sta în putere să îndrum inima asta binevoitoare, cred că aş sfătui-o să alunge pe unul care mărturiseşte a nu avea în viaţă vreun ţel mai înalt decât să cârpească averea din trecut şi să şteargă de pe blazonul lui burghez pata ruşinoasă care este falimentul. Deşi exprimată cu atâta căldură şi modestie (după opinia Carolinei), aluzia a fost adânc simţită şi limpede înţeleasă. — Da, într-adevăr, Robert, mă gândesc – sau mă voi gândi – la dumneata doar ca la vărul meu, urmă fără întârziere răspunsul. Încep să înţeleg lucrurile mai bine decât înţelegeam, Robert, atunci când ai venit întâi în Anglia; mai bine decât le înţelegeam acum o săptămână – acum o zi. Ştiu că este datoria dumitale să încerci să mergi înainte şi că nu ţi-ar folosi să fii romantic; dar pe viitor nu trebuie să mă înţelegi greşit dacă am să par prietenoasă. Azi-dimineaţă mai înţeles greşit, nu-i aşa? — Ce te-a făcut să crezi asta? — Privirile – purtarea. — Dar uită-te la mine acuma… — A! Da! Acum eşti altfel. În clipa de faţă am curaj să vorbesc cu dumneata. — Şi totuşi sunt acelaşi om, cu singura deosebire că pe negustor l-am lăsat în urmă, pe vâlcea: în faţa ta nu se află acum decât ruda. — Vărul meu, Robert; nu domnul Moore. — Nicio bucăţică din domnul Moore. Caroline… Atunci, răsună zarva musafirilor care se ridicau de pe scaune în camera de alături; se auzi cum se deschide uşa; cum se dă poruncă să fie adusă gabrioleta şi poneiul; cum sunt cerute şaluri şi bonete. Domnul Helstone îşi strigă nepoata. — Trebuie să plec, Robert. — Da, trebuie să pleci, c-altminteri ar veni toţi încoace şi ne-ar găsi aici; cât despre mine, decât să mă întâlnesc în coridor cu toată lumea asta, mai bine ies pe fereastră; din fericire, se deschide ca şi o uşă. Numai o clipă – lasă puţin lumânarea pe masă – noapte bună! Te sărut fiindcă suntem veri; şi fiind veri – una-două-trei sărutări sunt îngăduite. Noapte bună, Caroline!  

CAPITOLUL XXXV   În care lucrurile înaintează, dar nu prea mult   Martin îşi făcuse bine socotelile şi pentru propria-i desfătare pusese la punct un plan întocmit cu dibăcie; se întâmplă însă adesea ca oameni mai vârstnici şi mai înţelepţi decât el să vadă cum planurile alcătuite cu cea mai mare iscusinţă sunt aruncate în nefiinţă de mătura năzuroasă a Sorţii – această cruntă menajeră ale cărei braţe roşii nimeni nu le poate stăpâni. De data asta mătura fusese făcută din fibrele tari ale scopurilor neabătute pe care le urmărea Moore şi legate strâns laolaltă cu propria-i voinţă. Îşi adunase acum puterile şi opunea o neobişnuită rezistenţă faţă de doamna Horsfall. În fiecare dimineaţă o uluia pe biata matroană cu noi lucruri de mirare. Mai întâi o eliberă de îndatoririle de valet – avea să se îmbrace singur; pe urmă refuză cafeaua pe care i-o aducea dimineaţa în cameră – avea să ia micul dejun împreună cu familia; în cele din urmă îi interzise să mai intre în camera lui. În aceeaşi zi, însoţit de protestele vehemente ale tuturor femeilor din casă, ieşi în aer liber. În dimineaţa următoare se duse după domnul Yorke până la clădirea administraţiei şi-l rugă să trimită pe cineva să-i aducă o trăsură de la hanul Casa roşie, întrucât hotărâse, spunea, să se întoarcă la el, la Hollow, chiar în acea după-amiază. În loc să-i stea împotrivă, domnul Yorke îl ajută şi îl îmboldi. Trimise numaidecât după trăsură, trecând peste vorbele doamnei Yorke care dădea asigurări că asta înseamnă moarte curată. Veni trăsura. Nefiind dornic de vorbe, puse punga săşi facă datoria în locul limbii, aşa că îşi exprimă recunoştinţa faţă de slujitori şi faţă de doamna Horsfall prin zornăit de monede. Persoana pomenită la urmă încuviinţă şi înţelese întru totul acest limbaj; el făcu sa dispară orice neînţelegeri din trecut. Sora şi pacientul se despărţiră cei mai buni prieteni din lume. După ce vizită şi mulţumi pe deplin bucătăria, Moore trecu în salon; trebuia s-o potolească pe doamna Yorke, treabă nu chiar tot atât de uşoară ca liniştirea slujnicelor doamnei. Dânsa şedea cufundată în tăcere mânioasă şi toate gândurile îi erau închinate celor mai triste reflecţii cu privire la nerecunoştinţa omenească. Moore se apropie şi se aplecă asupră-i, obligând-o să-şi înalţe privirile fie şi numai pentru a-l pofti „să lipsească din ochii ei“. Trăsăturile lui palide şi vlăguite îşi păstrau încă frumuseţea; în ochii duşi în fundul capului încă mai sclipeau ardoarea şi un fel de dulceaţă – căci zâmbea. — Rămâneţi cu bine! zise, şi în vremea asta zâmbetul îi licări şi se şterse. Acum nu mai avea acea stăpânire de fier asupra propriilor simţăminte; în starea lui de slăbiciune, cea mai uşoară emoţie le făcea să iasă la iveală. — Şi de ce vrei să ne părăseşti? îl întrebă doamna Yorke. Noi te-am ţine aici şi am fi în stare să facem pentru dumneata tot ce se poate face pe lumea asta, dacă ai vrea să rămâi doar până te mai întremezi puţin. — Rămâneţi cu bine! repetă Moore, apoi adăugă: Aţi fost pentru mine ca o adevărată mamă; fiţi bună şi îmbrăţişaţi-l pe fiul dumneavoastră cel încăpăţânat. Ca străin ce era, îi oferi întâi un obraz, apoi pe celălalt. Şi doamna Yorke îl sărută. — Ce de necazuri şi câte griji v-am pricinuit! murmură mai departe Moore. — Cel mai mare necaz acuma ni-l faci, tinere căpăţânos! fu răspunsul. Mă întreb cine are să-ţi poarte de grijă acolo, la Hollow’s Cottage. La treburi dintr-astea sora dumitale Hortense nu se pricepe mai mult decât un copil. — Mulţumesc lui Dumnezeu! Am avut la îngrijiri câte sămi ajungă pentru toată viaţa. Atunci apărură fetele: Jessy plângea, Rose era liniştită, dar încruntată. Moore le conduse în hol ca să le liniştească, să le mângâie şi să le sărute. Ştia că firea mamei lor nu putea îngădui ca vreo altă fiinţă vie, în afară de ea însăşi, să fie mângâiată; s-ar fi supărat şi dacă l-ar fi văzut mângâind un pisoi de faţă cu ea. Când Moore se urcă în trăsură, băieţii se aflau prin preajmă, dar de la ei nu îşi luă rămas bun; domnului Yorke îi spuse doar: — În sfârşit, ai scăpat de mine. Împuşcătura aceea ţi-a adus nenoroc, Yorke; ţi-a transformat Briarmains-ul în spital. Vino cât mai curând pe la mine, la vilă. Ridică geamul şi trăsura porni. Peste o jumătate de oră coborî la portiţa propriei lui grădini. După ce plăti birjarului şi dădu drumul trăsurii, rămase o vreme rezemat de portiţă, şi ca să se odihnească şi ca să stea puţin pe gânduri. „Acum şase luni am ieşit pe portiţa asta, îşi spuse, un om mândru, mânios şi dezamăgit; mă întorc mai trist şi mai înţelept; destul de slăbit, dar nu îngrijorat. Împrejurul meu e o lume rece şi cenuşie, dar liniştită – o lume în care nu pot nutri decât puţine nădejdi, dar nici n-am a mă teme de ceva. Orice înrobitoare teamă de încurcături m-a părăsit pentru totdeauna; vie peste mine şi cel mai crunt dintre rele, pot să muncesc, aşa cum face Joe Scott, şi să-mi câştig un trai onorabil; într-o astfel de soartă mai văd încă greutăţi, dar niciun fel de înjosire. Mai înainte, ruina financiară mi se părea totuna cu dezonoarea personală. Acum nu mai consider lucrurile aşa; cunosc deosebirea. Ruina este un rău, dar un rău pe care sunt pregătit să-l înfrunt; cunosc ziua când se va produce, fiindcă mi-am făcut socotelile. O mai pot amâna şase luni – niciun ceas mai mult. Dacă până atunci lucrurile se schimbă, ceea ce nu pare probabil; dacă opreliştile ce încătuşează astăzi negoţul şi par de neclintit ar mai slăbi (acesta fiind dintre toate lucrul cel mai puţin probabil) – încă aş mai putea birui în lupta asta atât de lungă – şi aş putea – Doamne Dumnezeule! ce n-aş putea face! Dar gândul ăsta e un fel de nebunie şi eu trebuie să privesc situaţia cu ochi lucizi. Ruina are să vină, are să se înverşuneze cu toporul împotriva rădăcinilor averii mele şi are să le reteze. Am să iau un copăcel tânăr, am să trec oceanul şi am să-l plantez în pădurile Americii. Louis are să meargă cu mine. Şi nimeni altcineva în afară de Louis? Nu ştiu ce să zic – n-am dreptul să întreb.“ Intră în casă. Era după-amiază, cam în preajma înserării – o înserare fără lună şi fără stele; căci, deşi prins cu tărie într-un îngheţ întunecos şi uscat, cerul rămânea acoperit de o mască de nori aspri şi neclintiţi. Pârâiaşul îngheţase şi el şi o linişte deplină stăpânea peste vâlcea; în casă se făcuse aproape întuneric. Sarah aprinsese în salon un foc zdravăn, iar acum pregătea ceaiul în bucătărie. — Hortense, spuse Moore după ce sora sa se repezise să-l ajute să-şi scoată pelerina, îmi pare bine că m-am întors acasă. Domnişoara Moore nu sesiză noutatea extraordinară a acestei expresii pornite de pe buzele lui Robert, care niciodată până atunci nu spusese că vila e casa lui şi se simţise mai degrabă stânjenit decât apărat de proporţiile ei modeste. Oricum, indiferent de sursa bucuriei lui, Hortensei îi făcea plăcere şi o recunoscu deschis. Robert se aşeză, dar curând se ridică iar în picioare; se duse la fereastră, se reîntoarse lângă foc. — Hortense! — Mon frère? — Salonul ăsta mic al nostru arată foarte curăţel şi plăcut; nu ştiu, parcă ar avea o strălucire deosebită. — Ai dreptate, frăţioare dragă; cât ai lipsit tu am făcut curăţenie şi am dereticat cu grijă toată locuinţa. — Ştii, Hortense, cred că în această primă zi de după întoarcerea mea acasă ar trebui să inviţi la ceai vreun prieten ori vreo cunoştinţă; chiar şi numai ca să vadă cât de proaspăt şi dichisit ai făcut tu să arate micul nostru cămin. — Ai dreptate, frate dragă. Dacă n-ar fi aşa de târziu i-aş putea trimite vorbă domnişoarei Mann. — Ai putea, numai că e într-adevăr prea târziu ca s-o deranjezi pe femeia asta de treabă, şi e şi cam frig pentru ea să iasă din casă. — Cum te gândeşti tu la toate, Gérard dragă! Trebuie să lăsăm totul pentru altă zi. — Aş vrea să vină cineva chiar astăzi, surioară dragă. Un oaspete liniştit care să nu ne obosească nici pe tine, nici pe mine. — Domnişoara Ainley? — Se spune că e o fiinţă tare plăcută şi aşezată, numai că locuieşte foarte departe. Spune-i lui Harry Scott să se repeadă până la casa parohială şi s-o roage din partea ta pe Caroline Helstone să vină şi să petreceţi seara împreună. — Dragul meu, n-ar fi mai bine să lăsăm pe mâine? — Aş ţine mult să ne vadă locuinţa chiar aşa cum arată ea în clipa de faţă; curăţenia strălucitoare şi bunul gust, vădit de fiece amănunt îţi fac o cinste deosebită. — I-ar putea fi şi ei de folos, fiindcă ar avea ce să înveţe. — I-ar putea şi trebuie să-i fie de folos. Să vină încoace. Robert se şi duse în bucătărie. — Sarah, te rog amână ceaiul cu o jumătate de oră. Apoi îi spuse să-l trimită pe Harry Scott la casa parohială şi îi dădu un bileţel împăturit, pe care mâzgălise cu creionul câteva cuvinte şi scrisese ca adresă: „Domnişoarei Helstone”. Abia avusese Sarah timp să înceapă a se nelinişti de soarta feliilor de pâine prăjită, când mesagerul se şi întoarse, iar împreună cu el sosi şi musafirul aşteptat. Caroline intră prin bucătărie, urcă domol pe scara de serviciu ca să-şi scoată boneta şi haina îmblănită, apoi coborî la fel de liniştită, cu frumosul ei păr pieptănat îngrijit, cu rochia de lână şi gulerul drăguţ fără cută şi fără pată şi ţinând în mână micuţul ei coş de lucru. Zăbovi puţin să schimbe câteva cuvinte amabile cu Sarah, să admire noua pisicuţă ca de baga ce se tolănise lângă vatra bucătăriei şi să stea de vorbă cu canarul pe care o bruscă izbucnire a focului îl făcuse să tresară pe stinghia lui. După aceea se îndreptă spre salon. Saluturile duioase, caldele cuvinte de bun sosit fură schimbate pe tonul calm şi senin potrivit cu întâlnirile dintre veri; o senzaţie de tihnă şi mulţumire, discretă şi gingaşă ca un parfum, se răspândi în cameră; lampa de curând aprinsă îşi revărsa din plin lumina; tava şi ceainicul fură aduse la masă. — Îmi pare bine că m-am întors acasă, repetă domnul Moore. Se adunară în jurul mesei. De vorbit, vorbea mai mult Hortense. O felicită pe Caroline pentru progresele vădite în ce priveşte sănătatea; băgă de seamă că îşi recăpătase culorile şi rotunjimea obrajilor. Şi era adevărat. Schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone erau uşor de observat; tot ce avea legătură cu ea părea plin de voie bună; mâhnirea, teama, deznădejdea dispăruseră. Nu mai arăta  nici istovită, nici deprimată, nici tristă şi nici obosită, ci ca un om care gustase din tonicul mulţumirii sufleteşti şi se înălţase pe aripile speranţei. După ceai, Hortense urcă la etaj. În ultima lună nu mai scotocise deloc prin sertare, şi dorinţa de a se consacra acestei îndeletniciri devenise irezistibilă. În absenţa ei, iniţiativa discuţiei trecu în seama Carolinei, şi o folosi cu îndemânare, ajungând la tonul de conversaţie cel mai potrivit cu putinţă. O plăcută uşurinţă şi eleganţă în alegerea cuvintelor parcă împrumuta prospeţimi nebănuite unor subiecte de mult cunoscute şi dezbătute; o nouă muzicalitate în glasul totdeauna catifelat îl surprinse agreabil şi îl cuceri pe nesimţite pe ascultător; anumite umbre şi lumini ivite în expresia chipului înzestrau trăsăturile tinereşti cu tărie de caracter şi le înviorau cu pasiune. — Caroline, arăţi de parcă ai fi aflat de curând veşti foarte îmbucurătoare, îi spuse Moore după ce o cercetă atent vreme de câteva minute. — Serios? — În seara asta am trimis după tine ca să-mi pot recăpăta buna dispoziţie; şi văd că reuşeşti să-mi redai această bună dispoziţie în măsură mai mare decât mă aşteptasem. — Mă bucur foarte mult. Şi chiar izbutesc să te fac să te simţi bine? — Eşti radioasă, te mişti cu vioiciune, şi parcă n-ai vorbi, ci ai cânta. — Sunt tare bucuroasă că mă aflu din nou aici. — E într-adevăr plăcut, simt şi eu acelaşi lucru. Şi e o bucurie să-ţi văd din nou sănătatea în obraji şi speranţa în priviri, Cary. Dar de unde vine speranţa asta şi de unde pornesc razele de soare ce îţi învăluie întreaga fiinţă? — În primul rând: din fericirea de a o avea pe mama. O iubesc tare mult şi dânsa mă iubeşte la fel. M-a îngrijit multă vreme şi cu multă duioşie; iar acum, după ce îngrijirile ei miau redat sănătatea, pot să stau cu ea şi să mă ocup de ea în toate zilele, de dimineaţă până seara. Îmi spun că e rândul meu să-i port de grijă, şi chiar că am grijă de dânsa; îi sunt slujnică tot aşa cum îi sunt şi copil. Şi îmi place mult… ai râde dacă ai şti cât de mult îmi place să-i fac rochii şi să cos pentru ea. E atât de drăguţă acum, Robert; n-o mai las să se îmbrace ca pe vremea bunicii. Şi în afară de asta, e o încântare să stai de vorbă cu ea – e plină de înţelepciune; are o judecată sănătoasă; ştie o mulţime de lucruri şi are o întreagă comoară de remarci interesante adunate de-a lungul timpului de ascuţita ei putere de pătrundere. Cu fiecare zi petrecută alături de ea ajung să o îndrăgesc şi mai mult, să-i port stimă şi mai adâncă, s-o iubesc cu tot mai multă căldură. — Atunci, asta e în primul rând, Cary; vorbeşti cu atâta înfocare despre „mămica“, încât este de ajuns ca să te facă gelos pe bătrâna doamnă. — Nu-i bătrână, Robert. — Atunci pe tânăra doamnă. — Nu ţine să treacă drept tânără. — Bine – să zicem doar doamnă. Dar ai spus că dragostea mamei e lucrul care te face în primul rând fericită; prin urmare trebuie să mai fie şi altceva. — Mă bucur că te-ai făcut bine. — Şi altceva? — Mă bucur că suntem prieteni. — Tu şi cu mine? — Da. Într-o vreme am crezut că niciodată n-o să fim. — Ascultă, Cary. Într-o bună zi am să-ţi spun despre mine ceva ce nu-mi face deloc cinste şi, prin urmare, n-are să-ţi placă. — Vai – nu! Nu pot îndura să gândesc lucruri rele despre tine. — Iar eu nu pot îndura să ai despre mine păreri mai bune decât acelea pe care le merit. — Bine, dar să ştii că pe jumătate îţi cunosc „taina“; ba, de fapt, cred că o cunosc chiar în întregime. — N-o cunoşti. — Eu cred că da. — În afară de mine la cine se mai referă? Se îmbujoră la faţă; şovăi; rămase tăcută. — Spune, Cary! De cine mai e legată? Caroline încercă să îngâne un nume, dar nu reuşi. — Hai, spune-mi. În afară de noi nu mai e nimeni de faţă. Fii sinceră. — Şi dacă greşesc. — Am să te iert. Hai, Cary, spune în şoaptă. Îşi aplecă urechea aproape de buzele ei. Totuşi Caroline nu încerca, sau nu putea rosti limpede cuvintele aşteptate. Văzând însă că Moore nu renunţă şi e hotărât să audă răspunsul, în cele din urmă şopti: — Acum vreo săptămână, domnişoara Keeldar a petrecut o zi la casa parohială. Pe urmă s-a lăsat o seară de iarnă aspră, aşa că ne-am străduit şi am convins-o să rămână la noi peste noapte. — Şi pe urmă ea te-a ajutat să-ţi ondulezi părul. — De unde ştii treaba asta? — După aceea v-aţi aşezat la taifas, iar ea ţi-a spus… — Nu în vremea cât ne ocupam cu ondulatul părului, aşa că nu ştii chiar atât de multe cum crezi. Dealtminteri, nici nu mi-a spus. — Până la urmă aţi dormit împreună? — În aceeaşi cameră şi în acelaşi pat. Dar de dormit nu prea am dormit; am stat de vorbă toată noaptea. — Aş pune capul că aşa aţi făcut! Şi pe urmă totul a ieşit la iveală – tant pis. Numai că aş fi preferat să auzi de la mine toată povestea. — Greşeşti cu desăvârşire. Nu mi-a spus lucrurile pe care le bănuieşti tu; nu e ea omul în stare să discute despre asemenea treburi. Totuşi am putut înţelege câte ceva din ce mi-a spus, am mai adunat altele de prin zvonuri, iar restul lam adăugat din instinct. — Dar dacă nu ţi-a spus că am vrut să mă însor cu ea din pricina averii, că m-a respins cu indignare şi dispreţ (nu e cazul nici să tresari şi nici să roşeşti; nici nu-i nevoie să-ţi înţepi cu acul degetele tremurătoare; ăsta e adevărul adevărat, fie că-ţi place, fie că nu) - dacă nu la lucrurile astea s-au referit augustele ei mărturisiri, atunci la ce s-au referit? Singură ai spus că aţi stat de vorbă toată noaptea. Despre ce? — Despre lucruri pe care până atunci niciodată nu le discutasem pe îndelete, deşi suntem prietene intime. Doar nu cumva te aştepţi că am să-ţi spun şi ţie? — Da, da, Cary… vreau să-mi spui şi mie. Tu singura ai afirmat că suntem prieteni, iar prietenii totdeauna trebuie să-şi deschidă inima unul faţă de celălalt. — Şi eşti sigur că n-o să povesteşti nimănui? — Absolut sigur. — Nici lui Louis? — Nici măcar lui Louis. Când l-au interesat vreodată pe Louis tainele domnişoarelor? — Robert… Shirley e o fiinţă ciudată şi mărinimoasă. Da, eu aş îndrăzni să spun că în firea ei există probabil şi părţi stranii şi părţi minunate. — De multe ori am văzut-o ezitând să-şi dea pe faţă sentimentele; dar când acestea încep să izbucnească, să curgă ca un râu, să-ţi alunece bogate şi puternice prin faţa ochilor – când aproape au scăpat de sub stăpânirea ei – stai şi priveşti, te minunezi, admiri şi – cred eu - o iubeşti şi mai mult. — Ai văzut tu spectacolul ăsta? — Da. În puterea nopţii. Când întreaga casă stătea cufundată în tăcere, stelele străluceau pe cer şi îngheţatele licăriri ale zăpezii dansau prin camera noastră – atunci am văzut inima bunei noastre Shirley. — Adâncul inimii? Crezi că te-a lăsat să priveşti acolo? — Adâncul inimii. — Şi cum arăta? — Ca un altar – fiindcă era sfânt; ca zăpada – fiindcă era imaculat; ca o flacără – fiindcă era fierbinte, şi ca moartea de neînduplecat. — E în stare să iubească? Asta să-mi spui. — Tu ce crezi? — Încă n-a iubit pe nimeni din câţi au iubit-o pe ea. — Şi cine-s cei care au iubit-o pe ea? Robert înfăţişă un şir de nume şi încheie cu Sir Philip Nunnely. — Dintre cei spuşi de tine n-a iubit pe nimeni. — Şi totuşi câţiva dintre ei erau demni de dragostea unei femei. — Erau demni să fie iubiţi de anumite femei. Dar nu de Shirley. — E în asemenea măsură mai bună decât alte femei. — E o fiinţă cu totul aparte şi mai primejdioasă dacă e vorba s-o iei de nevastă – cu pripeală. — Asta pot să-mi închipui şi eu. — A vorbit despre tine - — Ehei! Da? Parcă spuneai că nu. — N-a vorbit în felul în care îţi închipui; dar am întrebat-o şi aproape am silit-o să-mi spună ce crede despre tine, sau mai bine zis ce simţăminte nutreşte faţă de tine. Voiam să aflu – de multă vreme eram dornică să ştiu. — Şi eu la fel; dar să auzim. Are o părere proastă - fără îndoială că mă dispreţuieşte, nu-i aşa? — Are despre tine aproape cele mai bune păreri pe care le poate avea o femeie despre un bărbat. Ştii cu câtă elocinţă poate să vorbească; încă şi în clipa de faţă mai am în minte felul strălucit în care se exprima când vorbea despre tine. — Şi în ce priveşte sentimentele? — Până când ai ofensat-o (mi-a spus că o ofensaseşi, dar n-a vrut să-mi spună cum anume), simţea pentru dumneata tot ce simte o soră faţă de un frate pe care îl şi iubeşte şi de care e şi mândră. — N-am s-o mai jignesc niciodată, Cary, fiindcă jignirea aceea s-a întors împotriva mea cu o putere ce m-a făcut să mă clatin pe picioare; dar comparaţia cu raporturile dintre un frate şi o soră nu-i decât o prostie; e prea bogată şi prea mândră ca să poată nutri faţă de mine sentimente fraterne.   — Tu n-o cunoşti, Robert. Şi uneori îmi vine acum să cred (fiindcă mai înainte am avut alte păreri) că nici n-o poţi cunoaşte; tu şi ea nu sunteţi construiţi aşa ca să vă puteţi înţelege cu adevărat unul pe celălalt. — S-ar putea să ai dreptate. De stimat o stimez, ba chiar o admir; şi totuşi impresiile mele despre ea sunt aspre, necruţătoare. Eu cred, de pildă, că nu e capabilă să iubească. — Shirley nu e în stare să iubească! — Că niciodată n-are să se mărite. N-o văd dispusa să-şi sacrifice o părticică din mândrie, să-şi mai slăbească autoritatea şi să-şi împartă averea. — Shirley te-a rănit în amorul tău propriu. — Da, aşa este, deşi n-am încercat pentru ea nicio umbră de tandreţe şi nicio licărire de pasiune. — În cazul ăsta, Robert, a fost un gest foarte urât din partea ta să vrei să te însori cu ea. — Şi foarte josnic, micul meu îndrumător moral, frumoasa mea preoteasă. În viaţa mea n-am vrut vreodată s-o sărut pe domnişoara Keeldar, deşi are buze splendide, purpurii şi pline ca cireşile coapte; sau, dacă am dorit cumva, a fost vorba doar de simpla dorinţă a ochiului. — Acuma încep să mă îndoiesc dacă spui sau nu adevărul: cireşile sau strugurii sunt acri – „atârnă prea sus“. — Are o siluetă frumoasă, un chip frumos, păr splendid – îi recunosc toate farmecele şi nu-l simt pe niciunul, sau le simt într-un fel pentru care ea n-ar putea să aibă decât dispreţ. Cred că am fost într-adevăr ispitit doar de învelişul strălucitor al momelii. Caroline, ce personaj nobil e Robert al tău – măreţ, bun, dezinteresat şi, pe urmă, atât de curat la suflet! — Dar nu şi fără defecte. A făcut o dată o mare gafă, şi de acum încolo n-o să mai pomenim niciodată de ea. — Şi nici n-o să ne mai gândim la ea, Cary? Şi n-o să-l dispreţuim în adâncul inimii noastre duioase, dar drepte, miloase, dar cinstite? Niciodată! Ne vom aduce aminte că oricând cu aceeaşi măsură cu care vom măsura vom fi şi noi cântăriţi, iar atunci dispreţul va fugi de lângă noi şi va rămâne numai afecţiunea. — Ceea ce nu va fi de ajuns, trebuie să te previn. Într-o bună zi are să fie nevoie de ceva mai presus de afecţiune – ceva mult mai puternic, mai dulce, mai cald. Există acel lucru şi poate fi şi el oferit? Caroline era emoţionată – teribil de emoţionată. Atunci Moore îi spuse cu glas liniştitor: — Linişteşte-te, Lina. Nu am de gând, fiindcă nu am dreptul, să-ţi tulbur gândurile nici acum şi nici câteva luni de aci înainte. Nu te uita la mine ca şi cum te-ai pregăti să pleci; n-o să mai facem niciun fel de aluzii tulburătoare şi o să punem capăt pălăvrăgelii. Nu mai tremura; uită-te la chipul meu şi vezi ce biată fantomă slabă, palidă şi tristă am ajuns – mult mai demnă de milă decât de admiraţie. Caroline îl privea sfioasă, nu-i putu susţine privirea şi pe când cobora ochii spuse: — Aşa palid cum eşti, rămâi demn de admiraţie. — Dar să ne întoarcem la Shirley, continuă Moore. Tu crezi că există sorţi să se mărite vreodată? — E îndrăgostită. — Aşa… platonic… teoretic… fleacuri dintr-astea! — Iubeşte aşa cum înţeleg eu dragostea: din toată inima. — Ţi-a spus ea? — Nu pot afirma că mi-a spus aşa. Nu mi-a făcut o mărturisire în care să spună „iubesc pe cutare sau pe cutare“; asemenea vorbe nu s-au desprins niciodată de pe buzele ei. — Ştiam eu. — Dar sentimentul şi-a croit drum împotriva voinţei sale şi eu l-am văzut. A vorbit despre un anumit bărbat cu o încordare ce nu poate fi greşit interpretată; chiar şi numai glasul era o mărturie pe deplin convingătoare. După ce i-am smuls părerea despre tine, i-am cerut să-mi spună şi ce crede despre – despre o altă persoană cu privire la care mi se părea mie că ar exista unele indicii, deşi dintre cele mai încurcate şi mai derutante ce s-ar putea găsi pe lume. Eram hotărâtă s-o fac să vorbească; am zgâlţâit-o, am cicălit-o, am ciupit-o de degete de câte ori încerca să mă ducă de nas şi să scape cu ironii şi glume, în felul acela al ei straniu şi enervant, iar în cele din urmă s-a pornit. Îţi spun; era destul să-i auzi glasul: puţin mai puternic decât o şoaptă, dar încărcat de o emoţionantă încordare duioasă. N-a fost vorba de o mărturisire, de o confesiune în privinţa asta; până la astfel de lucruri ea nu poate coborî. Dar am rămas convinsă că fericirea acelui bărbat îi e tot atât de scumpă ca şi propriai viaţă. — Cine e? — I-am spus pe faţă ce cred; n-a negat; nici n-a încuviinţat, ci doar s-a uitat la mine şi i-am văzut ochii în lucirea zăpezii. Mi-a fost întru totul de ajuns; mi-am arătat fără milă bucuria izbânzii. — Şi ce drept ai tu la izbândă? Vrei cumva să spui că inima ta e liberă? — Oricum aş fi eu, Shirley e o sclavă. O leoaică! Dar şi-a găsit îmblânzitorul. Poate fi ea stăpână pe întreg restul lumii – stăpâna ei însăşi nu mai este. — Va să zică te-ai simţit în culmea bucuriei văzând că ai găsit tovarăşă de robie într-o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă? — Da. Ce frumos ai spus, Robert: o fiinţă atât de frumoasă şi maiestuoasă! — Şi mărturiseşti: e vorba de o tovarăşă de robie? — Nu mărturisesc nimic. Dar afirm că această maiestuoasă Shirley nu e acum mai liberă decât a fost cândva Agar. — Şi cine e, mă rog, Abraham, acel patriarh eroic în stare de o asemenea cucerire? — Tot mai vorbeşti pe ton dispreţuitor, cinic şi acrit; dar foarte curând am să te fac eu să-ţi schimbi tonul ăsta. — Rămâne de văzut. Şi se poate mărita cu acest Cupidon? — Cupidon! Seamănă tot atât de mult cu Cupidon pe cât semeni tu cu Ciclop. Se poate mărita cu el? — Ai să vezi. — Cary, vreau să ştiu cum îl cheamă. — Ghici. — E cineva de prin împrejurimi? — Da, din parohia Briarfield. — Atunci e vorba de cineva care n-o merită. Nu ştiu în parohia Briarfield nicio suflare de om pe măsura ei. — Ghiceşte. — Cu neputinţă! Aş crede că se află sub stăpânirea unei iluzii şi până la urmă are să facă vreun pas necugetat. Caroline zâmbi. — Ţi se pare potrivită alegerea asta? o întrebă Moore. — Din toată inima. Din toată inima. — Atunci sunt într-adevăr uluit. Fiindcă ştiu ce excelentă maşinărie miniaturală de gândit este căpşorul ăsta împodobit cu o cascadă de cârlionţi castanii şi cât de fără greş lucrează; ba chiar se făleşte cu judecata lui senină şi sănătoasă, moştenită de la „mămica” – după câte presupun. — Iar mie mi se pare cât se poate de potrivită, şi mămica sa arătat încântată. — „Mămica” încântată! Doamna Pryor! înseamnă că nu poate fi vorba de ceva romantic? — E romantic, dar şi potrivit. — Spune-mi, Cary. Fie-ţi milă de mine; sunt prea slăbit ca să mai rezist la asemenea încercări. — Ba ai să suporţi asemenea încercări; n-au să-ţi facă niciun rău, şi nu eşti chiar aşa de slăbit cum pretinzi. — În seara asta mi-a trecut de două ori prin gând să mă arunc pe jos, la picioarele tale - — Mai bine abţine-te, fiindcă n-am să te ajut să te ridici. — Ca să mă închin ţie cu toată smerenia. Mama a fost catolică, iar tu arăţi asemeni celei mai încântătoare dintre icoanele ce-o înfăţişează pe Fecioară. Cred că am să mă întorc la credinţa ei, am să îngenunchi şi am să ador o icoană vie. — Robert, Robert, astâmpără-te. Nu fi absurd. Dacă treci la gesturi lipsite de noimă, plec şi mă duc la Hortense. — Mi-ai luat minţile; în clipa de faţă nu mai am în minte decât les litanies de la sainte Vierge. Rose céleste, reine des Anges! — Tour d-ivoire, maison d’or – nu aşa vin cuvintele? Bine, stai jos cuminte şi dezleagă ghicitoarea. — De! „Mămica” încântată! Aici e cheia tainei. — O să-ţi spun ce a răspuns mama când i-am dat vestea: „Poţi să fii liniştită, draga mea, căci o asemenea alegere va aduce fericire în viaţa domnişoarei Keeldar”. — O să încerc o singură dată, şi numai o dată. Bătrânul Helstone. Are să-ţi fie mătuşă. — Am să-i spun unchiului; şi Shirley o să afle! Strigă Caroline râzând în hohote. Mai încearcă o dată, Robert; bâjbâielile astea ale tale sunt încântătoare. — E celălalt paroh, Hall. — Asta în niciun caz; domnul Hall e al meu, dacă nu te superi. — Al tău! Extraordinar! Toate femeile din Briarfield par săşi fi făcut idol din preotul ăsta. Şi nu înţeleg de ce: e chel, abia mai vede, şi a şi încărunţit. — Dacă nu te grăbeşti, Fanny are să sosească aici să mă ia înainte de-a izbuti tu să dezlegi ghicitoarea. — Nu mai fac nicio încercare. Una e c-am obosit, iar în al doilea rând nu mă interesează. Cât despre mine, domnişoara Keeldar poate să se mărite şi cu le grand Turc. — Crezi c-ar fi bine să-ţi şoptesc la ureche? — Aşa trebuie să faci, şi cât mai degrabă; o aud pe Hortense coborând. Vino lângă mine, şi mai aproape, draga mea Lina; şoaptele mă interesează mai mult decât cele spuse. Şi Caroline îi şopti la ureche; Robert tresări, o lumină îi fulgeră prin ochi, apoi râse scurt. Intrase domnişoara Moore, urmată curând de Sarah, care aduse vestea că sosise Fanny. Ora de taifas luase sfârşit. Robert găsi prilejul să mai schimbe împreună câteva fraze şoptite; o aşteptase la capătul scării, să coboare după ce îşi luase şalul. O întrebă: Şi acum trebuie să declar că Shirley e o creatură plină de nobleţe? — Fără îndoială, dacă ţii să rosteşti adevărul. — Trebuie s-o iert? — S-o ierţi?! Ce înfumurat eşti, Robert! Ea a greşit, sau tu ai greşit? — Şi cu timpul trebuie s-o iubesc într-adevăr, Caroline? Caroline îi aruncă o privire pătrunzătoare şi făcu o mişcare înspre el, un gest ce arăta pe jumătate dragoste şi pe jumătate nemulţumire. — Numai o vorbă să spui, şi voi încerca să mă supun. — Fără nicio îndoială; nu trebuie s-o iubeşti; gândul în sine e imoral. — Dar e frumoasă, neobişnuit de frumoasă; frumuseţea ei e o frumuseţe care te copleşeşte treptat; când o vezi prima oară ţi se pare doar graţioasă; după ce ai cunoscut-o vreme de un an de zile descoperi că e frumoasă. — Nu tu ar trebui să spui vorbele astea. Şi-acum, Robert, încearcă să fi bun. — Vai, Cary, nu am dragoste de dăruit. Zeiţa frumuseţii de-ar veni ea însăşi să-mi facă mie curte, n-aş fi în stare să-i răspund. În pieptul acesta nu există inimă despre care aş putea spune că este a mea. — Cu atât mai bine; fără inimă eşti mult mai în siguranţă. Noapte bună! — De ce trebuie totdeauna să pleci, Lina, tocmai în clipa când aş dori cel mai mult să rămâi? — Fiindcă tu trebuie să simţi dorinţa de a păstra ceva tocmai atunci când eşti cât mai sigur că ai să pierzi. — Ascultă. Încă un singur cuvânt. Ai grijă de inima ta. Mai auzit? — Nu-i nicio primejdie. — De asta nu sunt convins. Mă gândesc la preotul discipol al lui Platon, de pildă. — Cine? Malone? — Cyril Hall. Într-acolo aş fi dator nu doar cu o singură tresărire de gelozie. — În ce te priveşte pe tine, am aflat că i-ai făcut curte   domnişoarei Mann; acum câteva zile mi-a arătat o plantă pe care i-ai trimis-o în dar. Fanny, sunt gata.      

CAPITOLUL XI   Fieldhead   Totuşi Caroline refuza să se plece fără împotrivire; în inima ei de fată avea o putere înnăscută şi se folosi de ea. Nici bărbaţii şi nici femeile nu luptă vreodată cu mai multă îndârjire decât atunci când luptă singuri, fără martor, fără sfătuitor sau confident, fără încurajare, fără îndemnuri, fără compătimire. Domnişoara Helstone se afla în această situaţie. Suferinţele îi erau unicul imbold, şi fiind foarte reale şi adânci, îi întăreau nespus voinţa. Hotărâtă să câştige victoria asupra unei dureri de moarte, se străduia din răsputeri s-o aline. Nimeni n-o mai văzuse vreodată atât de ocupată, atât de studioasă şi, înainte de toate, atât de activă. Se plimba pe orice fel de vreme – făcea plimbări lungi prin locuri cât mai solitare. Zi de zi se întorcea acasă către seară, palidă, cu înfăţişare plictisită, dar fără să arate oboseală; fiindcă, de îndată ce îşi arunca de pe ea boneta şi şalul, în loc să se odihnească, începea să-şi măsoare camera mergând de la un perete la celălalt; uneori nu se aşeza decât după ce era cu totul doborâtă. Spunea că procedează astfel ca să se obosească aşa cum trebuie şi să poată dormi bine în timpul nopţii. Dar dacă ăsta îi era ţelul, nu izbutea să şi-l atingă, fiindcă noaptea, pe când ceilalţi dormeau, ea se zvârcolea pe pernă, ori şedea pe întuneric la capătul divanului, uitând cu totul, se părea, nevoia de a-şi găsi odihnă. Câteodată – biata fată! — plângea, plângea cu un soi de disperare de neîndurat şi care, dacă o cuprindea cu totul, o sleia de puteri şi o lăsa neputincioasă ca un copil. Când ajungea în asemenea stare, o asediau ispitele; îndemnuri şovăielnice îi şopteau în inima obosită să-i scrie lui Robert şi să-i spună că e nefericită din pricină că nu i se mai îngăduie să-i vadă pe el şi pe Hortense şi se teme ca să nu-i retragă prietenia (nu dragostea) şi s-o uite cu totul, să-l roage fierbinte să-şi aducă aminte de ea şi din când în când să-i mai scrie. De fapt chiar alcătuise una sau două asemenea scrisori, dar de trimis niciodată nu le trimisese: ruşinea şi bunul-simţ îi interziseseră. Până la urmă viaţa pe care o ducea ajunse la un punct unde i se păru că nu mai poate s-o îndure, că trebuie să caute şi să găsească vreo schimbare, altminteri inima şi capul aveau să cedeze sub apăsarea ce le tortura. Dorea arzător să plece de la Briarfield şi să se ducă undeva foarte departe. La fel de arzător mai dorea şi altceva; nevoia profundă, tainică, chinuitoare de a o descoperi şi de a o cunoaşte pe maică-sa creştea din zi în zi; dar cu această nevoie se îngemăna o îndoială, o teamă – dacă ar cunoaşte-e oare ar putea-o iubi? în privinţa asta existau pricini de ezitare şi de temeri; niciodată în viaţa ei nu auzise pe cineva rostind vorbe de laudă despre această mamă; oricine pomenea de ea, o pomenea cu răceală. Unchiul ei părea să-şi trateze cumnata cu un soi de antipatie tacită; o bătrână servitoare, care trăise împreună cu doamna James Helstone un interval scurt de timp după căsătorie, de câte ori se referea la fosta ei stăpână, vorbea cu o reţinere distantă: uneori îi spunea „ciudată”, alteori zicea că nu izbutise s-o înţeleagă. Aceste expresii erau reci ca gheaţa pentru inima fiicei; îi sugerau concluzia că poate ar fi fost mai bine să n-o cunoască niciodată, decât s-o cunoască şi să nu-i fie pe plac. Ar fi avut însă posibilitatea să-şi întocmească un plan a cărui punere în practică părea să-i poată oferi o speranţă de alinare: să-şi caute o slujbă, să se angajeze ca guvernantă – altceva nu-i rămânea de făcut. O mică întâmplare o puse în situaţia de a găsi curaj să-i destăinuiască unchiului planul acesta. Lungile şi târziile ei plimbări aveau loc întotdeauna, după cum s-a spus, pe drumuri singuratice; dar în orice direcţie ar fi apucat, fie pe lângă jalnicele margini de la Stilbro’ Moor, fie prin părţile însorite de la Nunnely Common, poteca de întoarcere mergea aşa fel că trebuia să treacă, neapărat pe aproape de Hollow. Rareori cobora valea îngustă, dar trecea pe marginea ei către asfinţitul soarelui cu aceeaşi regularitate cu care stelele se ridicau peste creasta colinelor. Locul de odihnă al Carolinei se afla la un pârleaz de lângă un anume mărăciniş bătrân; de acolo putea privi în vale la vilă, la clădirea fabricii, la grădina acoperită de rouă şi la iazul cel liniştit şi adânc; de acolo se vedea binecunoscuta fereastră din clădirea birourilor pe geamurile căreia răsarea, la oră fixă, lumina trimisă de razele lămpii binecunoscute. Scopul urmărit de ea era să aştepte acele raze; răsplata era vederea lor, şi câteodată licăreau luminoase în aerul limpede. Alteori se strecurau împuţinate prin ceaţă, iar în alte rânduri luceau frânte printre dârele piezişe ale picăturilor de ploaie – fiindcă venea pe orice fel de vreme. Erau şi unele seri când nu se arătau: atunci ştia că Robert nu e acasă şi părăsea locul de două ori mai întristată; pe câtă vreme strălucirea lor îi uşura sufletul, ca şi cum în ea ar fi văzut făgăduiala unei nelămurite speranţe. Iar dacă, în vreme ce se uita într-acolo, umbra se apleca între lumină şi geamurile ferestrei, inima îi tresărea – eclipsa aceea era Robert: îl văzuse. Şi-atunci se întorcea acasă cu dorul alinat, purtând în minte o mai limpede imagine a înfăţişării lui, o mai clară amintire a glasului, a zâmbetului şi a gesturilor sale; şi, împletită cu aceste impresii, se ivea adesea o dulce credinţă că, de-ar avea îngăduinţa să se apropie de el, poate că inima l-ar îndemna să-i întâmpine cu bucurie prezenţa, ba încă: în acea clipă ar fi putut simţi dorinţa de a întinde mâna şi de a o trage aproape de sine şi a o adăposti la pieptul său, aşa cum obişnuia să facă. Iar în astfel de nopţi, deşi se putea să plângă la fel ca de obicei, i se părea că lacrimile sunt mai puţin fierbinţi; perna pe care o udau i se părea mai moale; tâmplele apăsate pe acea pernă o dureau mai puţin. Cărarea cea mai scurtă dintre Hollow şi casa parohială şerpuia pe lângă un conac, acelaşi pe lângă ale cărui ziduri singuratice trecuse Malone în acel drum de noapte pomenit într-un capitol anterior al cărţii de faţă – clădirea veche şi nelocuită, cu numele de Fieldhead. Proprietarul nu mai stătuse în ea vreme de zece ani, dar nu căzuse în ruină: domnul Yorke se îngrijise să fie reparată la timp, şi un bătrân grădinar împreună cu nevastă-sa stătuseră acolo, lucraseră pământurile din jur şi păstraseră casa în bună stare, ca să poată fi locuită. Privită doar ca o simplă clădire în sine, Fieldhead avea puţine alte merite, dar în orice caz s-ar fi putut spune despre ea că cel puţin că era pitorească; forma arhitectonică neregulată, ca şi înfăţişarea cenuşie şi năpădită de muşchi adusă de scurgerea timpului justificau pe bună dreptate acest epitet. Vechile ferestre cu zăbrele, veranda de piatră, zidurile, acoperişul, coşurile căminelor arătau bogate în culori pastelate, în umbre şi lumini ca de sepia. Copacii din spate erau falnici, mari şi rămuroşi; cedrul de pe pajiştea din faţa casei se înălţa uriaş, iar urnele de granit de pe zidul grădinii, arcul ros de vreme de deasupra porţii de intrare erau, pentru un artist, tot ce i-ar fi putut fermeca mai deplin ochiul. Într-o încântătoare seară de mai, trecând pe acolo cam pe la vremea când luna stătea să răsară şi simţind, în ciuda oboselii, că n-ar fi vrut să ajungă repede acasă, unde nu o aşteptau decât patul de spini şi noaptea de suferinţă, Caroline se aşeză aproape de poartă, pe pământul acoperit cu muşchi, şi îşi îndreptă privirile către cedru şi către clădire. Era o noapte molcomă, liniştită, proaspătă, fără nori; frontoanele, îndreptate către apus, reflectau chihlimbarul curat al zării ce le stătea în faţă; stejarii din spate erau negri; cedrul încă şi mai negru; pe sub rămurişul des şi ca de cărbune se deschidea o geană de cer de un albastru întunecat: se ivise luna plină şi se uita în jos la Caroline, solemnă şi blândă, pe sub umbrarul acela întunecat. Noaptea şi priveliştea i se păreau încântătoare dar copleşite de tristeţe. Ar fi dorit să fie fericită; ar fi dorit ca în sufletul ei să domnească pacea: se mira că pronia cerească nu găseşte milă pentru ea şi nu vine s-o ajute ori s-o aline. Amintiri ale unor preafericite întâlniri de dragoste, proslăvite în cântece de demult, îi reveniră în minte; şi se gândi cât de dezmierdătoare ar fi astfel de întâlniri într-un loc asemeni celui unde se afla. Unde era Robert acum? se întrebă. La Hollow, nu; aşteptase îndelung să zărească lampa prin fereastră, şi ea nu se arătase. Se întreba dacă Moore şi ea fuseseră sortiţi să se mai întâlnească şi să-şi mai vorbească vreodată. Deodată uşa de la veranda de piatră se deschise şi doi bărbaţi ieşiră: unul bătrân şi cu părul alb, celălalt tânăr, înalt, şi cu păr negricios. Străbătură pajiştea şi ieşiră pe poarta din zidul grădinii. Caroline îi văzu cum trec drumul, sar peste pârleaz, coboară peste câmp şi se pierd în noapte. Robert Moore trecuse prin faţa ei dimpreună cu prietenul său, domnul Yorke; niciunul dintre ei n-o zărise. Apariţia aceea fusese ca o arătare – abia ivită şi numaidecât destrămată; însă curentul acela electric făcuse să i se zbată vinele şi să i se răzvrătească sufletul. O găsise dezolată, o lăsase deznădăjduită – două stări deosebite. „Vai! Măcar de-ar fi fost singur! Măcar de m-ar fi văzut! striga un glas înăuntrul ei. Atunci mi-ar fi spus ceva; mi-ar fi întins mâna. Mă iubeşte, trebuie să mă iubească puţin; mi-ar fi arătat vreun semn de dragoste; în ochi, sau pe buze. În semnul acela mi-aş fi găsit alinarea; însă prilejul e pierdut. Vântul – umbra norilor nu trec în mai adâncă tăcere, mai ireal decât trece el. Soarta şi-a râs de mine, iar Dumnezeu este crud!“ Aşa se duse acasă: cuprinsă de această cumplită boală a dorului şi a dezamăgirii. A doua zi dimineaţa, la gustare, unde se înfăţişă albă la faţă şi rătăcită, ca un om care ar fi văzut un strigoi, îl întrebă pe domnul Helstone: — Ai avea ceva împotrivă, unchiule, dacă aş încerca să-mi găsesc o slujbă, într-o familie? Unchiul, la fel de neştiutor de chinurile prin care trecuse şi trecea nepoata sa, ca şi masa ce-i susţinea ceaşca de cafea, nu putu să-şi creadă urechilor. — Asta ce toană mai e? întrebă nedumerit. Ce, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei să spui? — Nu mă simt bine şi am nevoie de o schimbare, răspunse fata. O cercetă atent. Observă că o schimbare suferise, fără îndoială. Nu-şi dăduse defel seama, dar trandafirul se ofilise şi se trecuse ajungând un biet ghiocel: culorile dispăruseră, carnea se topise; stătea în faţa lui copleşită, palidă, vlăguită. De n-ar mai fi existat expresia duioasă a ochilor căprui, liniile delicate ale trăsăturilor şi revărsarea bogată a părului, n-ar fi mai avut niciun fel de drept la epitetul „drăguţă”. — Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Ce nu merge cum trebuie? De ce boală suferi? Niciun răspuns, doar ochii se înrourară iar buzele pe care abia se vedea o urmă de culoare începură să tremure. — Să cauţi şi să-ţi găseşti o slujbă, nu-i aşa? Dar de ce fel de slujbă eşti în stare? Ce s-a petrecut cu tine? Nu mai eşti cum erai, te-ai schimbat cu desăvârşire. — O să-mi revin, dacă o să pot pleca de acasă. „Femeile astea sunt cu totul de neînţeles. Dispun de cea mai stranie îndemânare când e vorba să-ţi facă surprize neplăcute. Astăzi le vezi clocotind de viaţă, viguroase, roşii ca cireşile şi rotunde ca merele: mâine ţi se arată blegi ca buruienile pălite, gălbejite şi prăpădite. Şi din ce pricină toate astea? Aici stă misterul. A avut masă la vreme, a avut toată libertatea, o casă aranjată unde să stea şi haine frumoase cu care să se îmbrace – toate ca de obicei. Până nu de multă vreme a fost de ajuns ca să arate frumoasă şi veselă – şi uiteo acum în faţa mea cum şade ca o biată făptură necăjită, micuţă, palidă, încât ai zice că e o fetiţă care scânceşte. E de neînţeles! Dar nici nu se poate să nu te întrebi ce e de făcut. Cred că trebuie să cer ajutorul cuiva.” — Vrei să chemăm un doctor, fată dragă? — Nu, unchiule; nu vreau, n-are ce să-mi facă doctorul. Nu-mi trebuie decât să schimb aerul şi decorul. — Bine; dacă asta ţi-e pofta, are să-ti fie împlinită. Ai să te duci undeva la băi. Nu mă interesează cât o să coste; şi are să meargă şi Fanny cu tine. — Unchiule, într-o bună zi tot are să trebuiască să fac ceva ca să mă întreţin; eu n-am avere. Mai bine să încep de pe acum. — Atâta vreme cât sunt eu în viaţă n-ai să fi guvernantă, Caroline. Nu vreau să aud cum vorbeşte lumea că nepoata mea e guvernantă. — Dar, unchiule, o schimbare ca asta e cu atât mai greu de făcut şi mai dureroasă, cu cât se-ntâmplă mai târziu în viaţă. Aş vrea să mă deprind cu jugul înainte de a căpăta cine ştie ce obiceiuri legate de traiul uşor şi de independenţă. — Te rog mult de tot să nu mă mai necăjeşti, Caroline. Am de gând să mă îngrijesc de tine. Totdeauna am avut intenţia asta; o să-ţi asigur o rentă. Vai de capul meu! N-am decât cincizeci şi cinci de ani; sănătatea şi constituţia mi-s excelente; avem tot timpul să economisim bani şi să luăm măsuri. Nu te frământa în ce priveşte viitorul. Asta te chinuieşte pe tine? — Nu, unchiule; dar doresc neapărat o schimbare. Domnul Helstone izbucni în râs. Pe urmă strigă: — Auzi cum ţipă femeia într-însa! Femeia şi numai femeia! Schimbare! Schimbare! Totdeauna pline de capricii şi numai cu gânduri fantasmagorice! Da, aşa-i alcătuită tagma muierească. — Dar nu e fantasmagorie şi nici capriciu, unchiule. — Atunci ce e? — Necesitate, cred. Mă simt mai slabă decât înainte; cred că ar trebui să am mai multe de făcut. — Admirabil! Se simte mai slabă, şi de aceea trebuie să se apuce de muncă grea – clair comme le jour - cum ar zice Moore – dă-l dracului pe Moore! Ai să te duci la Cliff Bridge; uite ici două guineas să-ţi cumperi o rochie nouă. Hai, Cary, nu-ţi mai fie teamă; o să ne găsim balsam în pământul Canaanului. — Unchiule, aş prefera să fi mai puţin generos şi mai… — Mai cum? Înţelegător era cuvântul ce stătea pe buzele Carolinei, dar el nu fu rostit; se oprise la timp. Unchiul ei ar fi râs cu poftă dacă ar fi auzit scălâmbăiala asta de cuvânt ieşindu-i din gură. Văzând-o că tace, îi spuse: — Adevărul e că nici tu nu prea ştii ce vrei. — Nimic altceva decât să fiu guvernantă. — Ei aşi! Prostie curată! Să nu mai aud de ideea asta cu guvernanta. Nici să nu mai pomeneşti. E, oricum, o fantezie mult prea feminină. Am terminat cu masa, sună din clopoţel. Scoateţi toate aiurelile astea din cap, dă fuga şi distrează-te. „Cu ce? Cu păpuşa?“ se întrebă Caroline pe când ieşea din cameră. Trecură o săptămână sau două; starea trupească şi cea sufletească nici nu i se înrăutăţiră, nici nu se îmbunătăţiră; se afla exact în acea situaţie în care, dacă ar fi avut în trup sămânţa ofticii sau ar fi măcinat-o cine ştie ce alt rău, bolile acestea repede ar fi înaintat şi curând ar fi strămutat-o în linişte de pe lumea asta. Oamenii nu mor niciodată numai din dragoste ori suferinţă; dar unii mor de boli ereditare pe care chinurile acestor pasiuni le împing la o mai grabnică acţiune distrugătoare. Cei sănătoşi din fire suportă chinurile. Şi, sunt torturaţi, zguduiţi, zdrobiţi; frumuseţea şi înflorirea le pier, dar viaţa rămâne nevătămată. Sunt aduşi până la o anumită stare de decădere fizică: devin palizi, slăbănogi şi împuţinaţi. Văzându-i cum se strecoară jalnic prin lume, oamenii cred că foarte curând se vor retrage pe patul de suferinţă, vor pieri acolo şi vor dispărea din rândurile celor sănătoşi şi fericiţi. Dar asta nu se întâmplă: continuă să trăiască; şi cu toate că tinereţea şi voioşia nu şi-o mai pot recâştiga, pot să-şi recapete puterea şi seninătatea. Floarea pe care vântul de martie o săgetează dar nu izbuteşte s-o ia cu el poate supravieţui şi în târziul toamnei poate atârna pe ramură un măr gălbejit; după ce a izbutit să ţină piept ultimelor îngheţuri ale primăverii, poate de asemenea ţine piept şi celor dintâi îngheţuri ale iernii. Toată lumea observase schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone, şi mulţi spuneau că are să moară. Ea însă niciodată nu crezuse aşa; nu se simţea într-o stare ce iar fi putut aduce moartea; nu avea niciun beteşug şi nicio boală. Pofta de mâncare îi scăzuse; ştia de ce: fiindcă plângea atât de mult în timpul nopţii. Puterea i se împuţinase; nu mai era în stare să răspundă de ea; somnul îi era firav şi greu de cucerit – visurile apăsătoare şi triste. Parcă tot i se părea că în viitorul îndepărtat ar putea întrezări o vreme când această perioadă de suferinţă va fi rămas în urmă, şi când din nou îi va fi dat să fie liniştită, deşi poate că fericirea n-avea. s-o mai cunoască niciodată. În acest timp unchiul o tot îndemna să meargă în vizite; să răspundă deselor invitaţii primite de la cunoscuţi, ceea ce ea se ferea să facă; îi era peste putinţă să fie veselă în societate; simţea că în asemenea prilejuri e cercetată mai mult din curiozitate decât din simpatie. Cucoanele bătrâne erau totdeauna gata să-i dea sfaturi, să-i recomande cutare ori cutare leac băbesc; cele tinere o priveau într-un fel pe care îl înţelegea dar care o făcea să se retragă în propria-i carapace. În ochii lor se vedea limpede: ştia că avusese o „dezamăgire”, cum se spune de obicei; din pricina cui anume, asta n-o ştiau sigur. Femeile tinere insipide pot fi la fel de neîndurătoare ca şi bărbaţii tineri insipizi – pot arăta aceeaşi amabilitate şi acelaşi egoism. Oamenii chinuiţi ar trebui întotdeauna să le ocolească; durerea şi nenorocirea nu le stârnesc decât dispreţ: le consideră drept pedepse ale lui Dumnezeu împotriva celor umili. Pentru ele, „a iubi“ înseamnă doar a alcătui un plan menit să-ţi asigure o partidă bună: „a fi dezamăgit” înseamnă că acele planuri au fost date în vileag şi zădărnicite. Sunt convinse că simţămintele şi proiectele legate de dragoste ale altora sunt asemănătoare cu ale lor, şi atunci le cântăresc cu aceeaşi măsură. Caroline ştia toate acestea, parte din instinct iar parte din observaţiile proprii; prin urmare îşi călăuzea purtarea după cele ştiute şi îşi ţinea obrajii palizi şi chipul tras cât putea mai departe de ochii altora. Trăind astfel, cu totul retrasă, nu mai avea deloc ştiri despre micile întâmplări petrecute prin vecini. Într-o dimineaţă unchiul intră în salon, unde Caroline se străduia să găsească oarecare satisfacţie în pictarea unor flori de câmp culese pe lângă un gard, pe dealurile de la Hollow, şi îi spuse în felul lui repezit: — Hai, fetiţo, toată vremea stai aplecată peste paletă, peste vreo carte sau peste vreun model; hai, lasă mâzgăleala aia. A! ia stai! Când pictezi nu cumva duci pensula la gură? — Doar câteodată, unchiule, când nu sunt atentă. — Ei, atuncea asta te otrăveşte pe tine. Vopselele sunt vătămătoare, fetiţo: au în ele plumb alb, şi plumb roşu, şi cocleală, şi uleiuri, şi o sută de alte otrăvuri stau ascunse în cutiile astea. Ia strânge-le, strânge-le! Şi puneţi boneta, vreau să mergi cu mine să facem o vizită.  — Cu dumneata, unchiule? Întrebarea era pusă pe un ton mirat. Nu era obişnuită să facă vizite împreună cu unchiul; nu mergea nicăieri cu el, în trăsură sau pe jos. — Hai repede! Repede! Doar ştii cât sunt de ocupat; n-am vreme de pierdut. Caroline îşi strânse în grabă lucrurile, dar, între timp, întrebă unde aveau să se ducă. — La Fieldhead. — Fieldhead! Cum aşa, ca să-l vizităm pe James Booth, grădinarul? S-a îmbolnăvit? — Mergem să-i facem o vizită domnişoarei Shirley Keeldar. — Domnişoara Keeldar! Cum, a venit în Yorkshire? E la Fieldhead? — Da. A venit de o săptămână. Am întâlnit-o aseară, la o reuniune – acolo unde n-ai vrut să mergi. Mi-a plăcut foarte mult: am hotărât s-o cunoşti şi tu – are, să-ţi prindă bine. — Cred că a ajuns la vârsta majoratului. — Da, e majoră, şi are să stea o vreme aici, la proprietatea ei. I-am ţinut o lecţie despre treaba asta; i-am arătat care îi e datoria; nu e încăpăţânată; şi e o fată foarte drăguţă; are să te înveţe ce înseamnă să ai un spirit vioi: la ea n-ai să poţi găsi nici urmă de moleşeală. — Dar eu nu cred că vrea să mă vadă şi nici să-i fiu prezentată. Ce i-aş putea eu oferi ei? În ce fel aş putea s-o interesez? — Lasă prostiile! Pune-ţi boneta. — E mândră, unchiule? — Habar n-am. Ar fi greu să-ţi închipui că tocmai faţă de mine şi-ar arăta mândria, nu? Nu prea e de presupus că o copilă ca ea, oricât ar fi de bogată, are să-şi dea aere tocmai faţă de mai-marele parohiei din care face parte. — Nu, dar cu lumea cealaltă cum s-a purtat? — N-am băgat de seamă. E trufaşă şi probabil că ştie cum să se arate şi destul de înţepată, acolo unde are curajul – caltminteri n-ar fi femeie. Gata – du-te fuga şi pune-ţi numaidecât boneta. Dar firea ei nu prea încrezătoare, scăderea puterii fizice şi deprimarea sufletească nu avuseseră darul de a spori prezenţa de spirit şi degajarea în gesturi ale Carolinei, sau curajul de a da ochii cu străinii, aşa că, în ciuda reproşurilor pe care şi le făcea, o cam cuprinsese teama în vreme ce păşea alături de unchiu-său pe aleea largă şi pavată ce se întindea între poarta şi veranda de la Fieldhead. Îl urmă şovăitoare pe domnul Helstone pe verandă şi apoi în vestibulul vechi şi posomorât. Era tare posomorât; lung, vast şi întunecat; o fereastră cu zăbrele lăsa să pătrundă înăuntru o lumină săracă; în vechiul cămin încăpător nu ardea acum niciun fel de foc, fiindcă vremea călduroasă nu-l făcea trebuincios; în schimb, era plin cu ramuri de salcie. Galeria de sus, de pe peretele opus intrării, se vedea doar ca un contur vag, atât de întunecos era holul acesta în partea dinspre tavan; capete de cerb sculptate, cu coarne naturale, priveau de pe pereţi în chip grotesc. Era o casă nici somptuoasă şi nici confortabilă; şi pe dinăuntru şi pe dinafară arăta veche, întortocheată şi incomodă. O proprietate cu un venit de o mie de lire pe an aparţinea de această casă, iar amintita proprietate, din lipsă de urmaşi bărbaţi, revenise unei femei. În ţinut existau familii de negustori care se lăudau cu un venit de două ori mai mare, însă familia Keeldar, în virtutea vechimii ei şi a importanţei date de faptul că era proprietara reşedinţei trecea înaintea tuturor celorlalte. Domnul şi domnişoara Helstone fură conduşi într-o cameră, de primire. Bineînţeles, aşa cum era şi de aşteptat într-o astfel de hardughie gotică, salonul era lambrisat în stejar; frumoase paneluri întunecate şi lucioase acopereau pereţii dându-le un aer solemn şi impresionant. Foarte arătoase sunt, cititorule, panelurile astea brune şi strălucitoare; coloritul încântă ochiul în întregime şi lasă o impresie de mult bun-gust, dar - dar, dacă ştii cumva ce înseamnă acea „curăţenie de primăvară”, le socoţi cu totul nesuferite şi inumane. Oricine e înzestrat cu simţul omeniei şi a văzut vreodată servitorii frecând pereţii ăştia de lemn lustruit cu cârpe îmbibate cu ceară de albine, într-o zi călduroasă de mai, trebuie să fie de acord că sunt „inadmisibile şi de nesuferit”; şi nu pot decât să aplaud în taină pe acel barbar cu suflet milos care a zugrăvit la Fieldhead o altă încăpere, mai mare – adică un salon, fostă tot o încăpere cu pereţi de stejar - într-un foarte delicat albroşietic; în felul acesta şi-a asigurat pentru sine calificativul de vandal, dar a sporit imens voioşia acelei părţi a locuinţei sale şi a scutit viitoare fete de serviciu de un noian de trudă. Camera aceea de primire cu pereţi din lambriuri brune era în întregime mobilată în stil vechi şi cu mobile vechi veritabile. De fiecare parte a consolei înalte din jurul căminului se afla câte un străvechi fotoliu de stejar, masiv ca tronul unei zeităţi silvestre, iar în unul dintre ele stătea o cucoană. Dar nu era domnişoara Keeldar, căci arăta: să fi trecut de vârsta majoratului cu vreo douăzeci de ani în urmă; avea aspect de matroană şi cu toate că nu purta nimic pe cap iar părul de o culoare roşcată ce nu cunoscuse niciodată vopseaua umbrea un chip micuţ şi cu expresie naturaltinerească, nu avea înfăţişarea de femeie tânără şi nici nu părea că ar dori s-o aibă. S-ar fi putut să doreşti ca îmbrăcămintea să-i fie puţin mai la modă: într-o rochie îngrijit cusută şi bine croită, înfăţişarea ei n-ar fi fost deloc neplăcută. Ar fi fost greu să ghiceşti din ce pricină asemenea articole de îmbrăcăminte din materiale frumoase fuseseră aranjate în forme atât de puţin bogate şi după o modă atât de străveche; ai fi fost înclinat să o categoriseşti imediat pe cea care le purta în rândul persoanelor excentrice. Doamna aceasta îşi întâmpină musafirii cu un amestec de ceremonie şi rezervă întru totul englezesc; nicio matroană de vârstă mijlocie care n-ar fi englezoaică n-ar putea să desfăşoare un stil întru totul identic – un stil ce lasă impresia că omul e tare nesigur de sine, de propriile-i calităţi, de puterea de a se face plăcut, şi cu toate acestea nespus de grijuliu de a se arăta dornic să fie corect şi, dacă este posibil, mai curând agreabil decât altfel. Totuşi, în cazul de faţă fu manifestată mai multă stânjeneală decât obişnuiesc chiar şi englezoaicele foarte rezervate. Domnişoara Helstone simţi treaba asta, străina îi deveni pe dată simpatică şi, ştiind din experienţă ce putea fi plăcut unei firi timide, se aşeză foarte aproape de dânsa şi începu să-i vorbească degajat, efortul fiindu-i mult înlesnit şi de prezenţa unei fiinţe chiar mai puţin sigure pe sine decât era ea însăşi. Dacă aceste două făpturi ar fi fost singure, numaidecât sar fi înţeles de minune. Gazda avea un glas neînchipuit de limpede – infinit mai cald şi mai nuanţat decât te-ai fi putut aştepta de obicei de la o femeie de patruzeci de ani, cu evidentă înclinare spre corpolenţă. Carolinei îi plăcea glasul acesta; te făcea să treci cu vederea aspectul formalist, deşi corect, al pronunţiei şi formulărilor. Doamna ar fi descoperit foarte curând că musafirei îi sunt pe plac şi persoana şi purtările ei, şi-atunci în zece minute s-ar fi împrietenit; numai că domnul Helstone rămânea în picioare pe covor şi se uita la amândouă, mai cu seamă la doamna străină, în felul lui ironic, scrutător, care lăsa să se vadă limpede nerăbdare faţă de ceremonialul destul de rezervat şi nemulţumire pentru lipsa de siguranţă de sine a gazdei. Privirile lui tăioase şi glasul aspru o puneau pe gazdă într-o încurcătură din ce în ce mai adâncă; încercă, totuşi, să încropească scurte discuţii despre starea vremii, despre aspectul împrejurimilor etc., însă inabordabilul domn Helstone se trezi dintr-o dată căzut în surzenie; la orice vorbă a gazdei se prefăcea că nu aude bine, aşa că biata făptură se vedea nevoită să revină pe îndelete asupra fiecărui nimic exprimat cu deosebită grijă. Efortul deveni curând mult prea obositor; tocmai se ridica din fotoliu, cuprinsă de un tremur de îngrijorare şi murmurând nervoasă că nu înţelege ce-o fi putând-o reţine pe domnişoara Keeldar şi că are să se ducă să vadă ce se întâmplă, când fu scutită de osteneală prin apariţia domnişoarei Keeldar – sau cel puţin asta se putea presupune despre numele persoanei care tocmai venea din grădină intrând printr-o uşă de sticlă. Exista graţie autentică în gesturile degajate ale persoanei amintite, iar de lucrul acesta îşi dădu seama până şi domnul Helstone când o fată subţirică se îndreptă spre dânsul, ţinându-şi cu stânga micul şorţ de mătase plin de flori şi întinzându-i dreapta, în vreme ce spunea cu drăgălăşenie: — Ştiam c-o să veniţi să mă vedeţi, deşi sunteţi convins că domnul Yorke a făcut din mine o iacobină. Bună dimineaţa. — Dar n-o să rămâneţi iacobină, răspunse parohul. Nu, domnişoară Shirley, nu vor izbuti să-mi răpească floarea parohiei; acum, dacă vă aflaţi în mijlocul nostru, o sa fiţi eleva mea în ce priveşte religia şi politica – eu am să vă predau o doctrină sănătoasă şi despre una şi despre cealaltă.    — Doamna Pryor a apucat să v-o ia înainte, răspunse gazda întorcându-se către persoana mai în vârstă. Doamna Pryor, să ştiţi mi-a fost guvernantă şi este prietena mea; tuturor adepţilor mândri şi neînduplecaţi ai partidului tory dânsa le este regină; tuturor femeilor neclintit credincioase bisericii dânsa le este mai-marele. Am fost straşnic instruită atât în teologie cât şi în istorie, vă asigur, domnule Helstone. Numaidecât parohul se înclină adânc dinaintea doamnei Pryor şi îşi exprimă adânca sa gratitudine. Fosta guvernantă îşi declină orice pricepere în chestiunile adânci atât ale politicii cât şi ale religiei, declară că socoteşte astfel de subiecte puţin potrivite cu mintea unei femei, însă recunoscu în termeni destul de vagi că este apărătoare a ordinii şi loialităţii şi, bineînţeles, sincer devotată Bisericii anglicane. Adăuga pe urmă că e totdeauna potrivnică oricăror schimbări, indiferent de condiţii; ceva care abia putea fi auzit, privitor la grava primejdie ce îi pândeşte pe cei prea dispuşi să adopte ideile noi, îi încheie spusele.; — Sper că domnişoara Keeldar gândeşte întocmai ca şi dumneavoastră, doamnă. — Deosebirile de vârstă şi deosebirile de temperament prilejuiesc şi deosebiri de păreri, fu răspunsul. Ar fi greu să te aştepţi ca tineretul neastâmpărat să împărtăşească ideile potolitei vârste de mijloc. — Ohoho! suntem independentă – gândim cu propriul nostru cap! exclamă domnul Helstone. Şi puţin cam iacobină, după câte am putut afla – puţin cam libercugetătoare, şi destul de convinsă. Haideţi să ascultăm chiar aici, pe loc, o Mărturisire de credinţă. Luă amândouă mâinile domnişoarei Keeldar – ceea ce o sili să răstoarne întreaga încărcătură de flori – şi o aşeză lângă dânsul pe sofa. — Spuneţi Crezul, porunci domnul Helstone. — Al apostolilor? — Da. Îl depănă ca un copil. — Acum pe cel al sfântului Atanasie – aici să vedem! — Lăsaţi-mă să-mi adun florile. Uitaţi-vă, vine Tartar şiare să calce pe ele. Tartar era un câine mare, voinic şi cu înfăţişare fioroasă, foarte urât, fiind un fel de corcitură între mops şi buldog, şi care tocmai atunci intră pe uşa de sticlă, se aşeză numaidecât pe covor şi începu să miroase florile proaspete împrăştiate pe jos. Ca hrană, părea să le dispreţuiască; dar gândindu-se probabil că petalele catifelate ar fi o minune de aşternut, le dădu roată pregătindu-se să-şi aşeze deasupra lor trupul maroniu, când domnişoarele Helstone şi Keeldar interveniră în acelaşi timp amândouă. — Mulţumesc, spuse tânăra stăpână a casei întinzând totodată şorţul şi oferindu-l Carolinei ca să aibă unde pune florile adunate. Apoi întrebă: E fiica dumneavoastră, domnule Helstone? — E nepoata mea, Caroline. Domnişoara Keeldar îi strânse mâna şi pe urmă se uită la musafiră. Caroline îşi privi şi ea gazda. Shirley Keeldar (n-avea alt nume mic în afară de Shirley; părinţii ei, care îşi doriseră un băiat, văzând că după opt ani de căsnicie providenţa le-a dăruit doar o fiică, îi sortiră acelaşi prenume masculin obişnuit în familie pentru băieţi şi pe care şi ei îl păstraseră în acelaşi scop) – Shirley Keeldar nu era o moştenitoare urâtă. Dimpotrivă, foarte plăcută ochiului. Înălţimea şi silueta nu erau deosebite de ale domnişoarei Helstone – poate că la statură o întrecea cu un deget sau două; armonios alcătuită, avea un chip care, şi el, fusese înzestrat cu un farmec la fel de bine definit de cuvântul graţie ca şi de oricare altul asemănător. Era palid de la natură, dar inteligent şi cu o expresie vioaie. Domnişoara Keeldar n-avea tenul bălai ca al Carolinei – lumina şi umbra îi dominau coloritul; obrajii şi fruntea îi erau luminoase, ochii de cenuşiul cel mai profund: fără lumini verzui - transparenţi, limpezi – un cenuşiu neutru; iar părul avea cea mai întunecată nuanţă de castaniu. Trăsăturile erau deosebit de distinse; prin asta nu vreau să spun că ar fi avut trăsături romane, pronunţate, proeminente, fiindcă erau mai degrabă micuţe şi delicat conturate, fără nimic care să sară neapărat în ochi; pe scurt s-ar putea spune, ca să folosim câteva cuvinte franţuzeşti: fins, gracieux, spirituels; erau mobile şi grăitoare, dar schimbările prin care treceau nu se făceau înţelese dintr-o dată şi nici limbajul lor nu putea fi interpretat pe loc. O cercetă pe Caroline cu atenţie, înclinându-şi puţin capul într-o parte, cu un aer gânditor. — După cum vedeţi, nu-i decât o puştancă neîmplinită, observă domnul Helstone. — Pare tânără – mai tânără decât mine. Câţi ani ai? întrebă într-un fel care ar fi putut părea condescendent, dacă n-ar fi fost deosebit de ponderat şi de simplu. — Optsprezece ani şi şase luni. — Şi eu am douăzeci şi unu. Altceva nu mai spuse; pusese florile pe o măsuţă şi acum era ocupată să le aranjeze. — Şi crezul sfântului Atanasie? stărui domnul Helstone îl ştiţi de la un capăt la altul, nu-i aşa? — Nu mi-l amintesc chiar pe tot. Domnule Helstone, am să vă ofer un bucheţel, după ce o să-i dau unul nepoatei dumneavoastră. Alesese un mic buchet alcătuit dintr-o floare ce-ţi lua ochii şi alte două-trei mai gingaşe, înconjurate de câteva foi de verdeaţă închisă la culoare; îl legă cu un fir de mătase tras din coşul de lucru şi îl puse în poala Carolinei; pe urmă îşi duse mâinile la spate şi se aplecă uşor înspre musafiră, privind-o tot timpul, cu atitudinea şi ceva din aspectul unui micuţ cavaler grav şi curtenitor. Această expresie fugară a chipului era ajutată de felul cum îşi pieptăna părul, cu cărare către o tâmplă şi adunat într-un smoc lucios deasupra frunţii, de unde se lăsa în bucle ce păreau naturale, atât de liber cădeau zulufii ondulaţi. — Te-a obosit mersul pe jos până aici? întrebă gazda. — Nu – deloc; e foarte aproape – doar o milă. — Eşti palidă la faţă. — Aşa palidă e de felul ei? întrebă întorcându-se spre paroh. — Până nu demult era roză la faţă cum sunt cele mai roşii dintre florile dumneavoastră. — Dar de ce s-a schimbat? Cum de-i aşa de palidă astăzi? A fost bolnavă? — Mie îmi spune că simte nevoia de o schimbare. — Atunci trebuie să-şi poată împlini această dorinţă, dumneavoastră trebuie să-i oferiţi prilejul; ar fi bine s-o trimiteţi undeva pe malul mării. — Aşa am să şi fac, înainte de sfârşitul verii. Până atunci aş fi bucuros dacă s-ar împrieteni cu dumneavoastră, în cazul când nu aveţi nimic împotrivă. — Sunt sigură că domnişoara Keeldar n-o să aibă nimic împotrivă, interveni doamna Pryor. Îmi pot chiar îngădui să afirm că prezenţa cât mai des repetată a domnişoarei Helstone la Fieldhead va fi considerată o favoare. — Aţi exprimat foarte exact propriile mele gânduri, doamnă, şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi luat-o înainte, spuse Shirley. Pe urmă continuă, întorcându-se iarăşi spre Caroline: Dă-mi voie să-ţi mărturisesc că şi dumneata ar trebui să-i mulţumeşti guvernantei mele; nu pe oricine ar fi întâmpinat cu bunăvoinţa cu care te-a întâmpinat pe dumneata; eşti mult mai distinsă decât îţi închipui. În dimineaţa aceasta chiar, de îndată ce-o să fiu singură cu doamna Pryor, am s-o întreb ce părere are despre dumneata. Mă pot bizui liniştită pe felul cum apreciază dânsa firile oamenilor, fiindcă până astăzi întotdeauna s-a dovedit uimitor de perspicace. Dar încă de pe acum pot prevedea un răspuns favorabil la întrebările mele: am dreptate, doamnă Pryor? — Draga mea – chiar adineauri ai zis că o să-mi ceri părerea când o să fim numai între patru ochi; nu prea cred cam să ţi-o spun de faţă cu domnişoara Helstone. — Nu – şi chiar bănuiesc eu c-are să treacă destulă vreme până ce o s-o aflu. Uneori sunt pusă la încercare în mod chinuitor, domnule Helstone, de prudenţa exagerată a doamnei Pryor; părerile dânsei nici n-au cum să nu fie corecte, atunci când sunt rostite, fiindcă vin cu tot atâta întârziere ca şi hotărârile Lordului Cancelar; cu privire la caracterul anumitor persoane nu pot obţine sentinţa, oricât aş insista. La vorbele astea doamna Pryor zâmbi. — Da, urmă atunci domnişoara, ştiu ce vrea să spună zâmbetul ăsta; vă gândiţi la domnul care e arendaşul nostru. Îl cunoaşteţi pe domnul Moore de la Hollow? îl întrebă pe domnul Helstone. — Hehei! Va să zică e arendaşul dumneavoastră; nu mă îndoiesc că l-aţi văzut de multe ori de când aţi venit. — Am fost obligată să-l văd; aveam treburi de aranjat. Afaceri! Cuvântul ăsta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu mai sunt o fetiţă, ci femeie în toată firea şi chiar mai mult. Sunt proprietară: Shirley Keeldar, Esquire, ăsta ar trebui să-mi fie titlul şi după cum îmi cere el ar trebui să mă port. Mi-au dat nume de bărbat; acum am şi situaţie de bărbat; este de ajuns pentru a-mi insufla unele trăsături bărbăteşti, iar dacă mă întâlnesc cu oameni cum este acest pompos anglo-belgian – acest Gérard Moore care discută solemn cu mine despre afaceri, atunci chiar că mă simt un gentleman. Trebuie să mă puneţi şi pe mine epitrop al dumneavoastră, domnule Helstone, de îndată ce-o să faceţi noi alegeri; ar trebui să mă mai facă magistrat şi căpitan de călăraşi. Mama lui Tony Lumpkin a fost colonel, iar mătuşa lui judecător de pace – de ce n-aş fi şi eu? — Cu dragă inimă. Dacă hotărâţi să faceţi cerere în privinţa asta, vă promit să deschid lista semnăturilor cu propriul meu nume. Dar vorbeaţi adineauri despre Moore? — A, da. Îmi vine destul de greu să-l înţeleg pe domnul Moore – să ştiu ce să cred despre el – dacă să-mi fie simpatic sau nu. Pare a fi un arendaş cu care orice proprietar s-ar putea mândri – iar în sensul acesta chiar sunt mândră de dânsul – însă aşa, ca vecin – ce fel de om este? De nenumărate ori am insistat pe lângă doamna Pryor să-şi spună părerea, dar încă se fereşte sa-mi dea un răspuns limpede. Sper că dumneavoastră n-o să-mi daţi tot un răspuns ca de oracol, domnule Helstone, şi-o să mă lămuriţi pe loc; vă place? — În clipa de faţă absolut deloc. Numele lui l-am şters cu totul de pe lista oamenilor de bine. — Din ce pricină? Ce-a făcut? — Unchiul meu şi el au păreri deosebite în politică, interveni glasul slab al Carolinei. Mai bine n-ar fi vorbit tocmai atunci; cum mai înainte aproape nu luase parte la conversaţie, nu era potrivit s-o facă în chiar momentul acela. De îndată ce rostise cuvintele îşi dăduse seama limpede şi devenise nervoasă, aşa că se înroşi până în albul ochilor. — Ce fel de politică face Moore? întrebă Shirley. — Politică de om de afaceri! răspunse parohul. Îngustă, egoistă şi lipsită de patriotism. Toată vremea scrie şi vorbeşte împotriva continuării războiului; nici nu mai pot să-l sufăr. — Războiul îi stânjeneşte afacerile. Mi-aduc aminte cum chiar ieri a spus treaba asta. Altceva ce mai aveţi împotriva lui? — E prea de-ajuns şi atâta. — Pare un adevărat gentleman, după sensul dat de mine cuvântului, urmă Shirley, şi-mi face plăcere să cred că nu mă înşel. Caroline rupse petalele roşii ale unei flori strălucitoare din buchetul ei şi spuse cât se poate de răspicat: — Fără îndoială că este. Auzind o afirmaţie atât de îndrăzneaţă, Shirley aruncă celei care vorbea o privire vicleană, scrutătoare, din ochii ei adânci şi expresivi. — În orice caz, dumneata îi eşti prietenă: îi iei apărarea când nu se află de faţă. — Îi sunt şi prietenă şi rudă, veni fără întârziere răspunsul. Robert Moore e văr cu mine. — Ei, atunci poţi să-mi spui totul despre el. Fii bună şi fămi o schiţă a firii lui. Cererea aceasta îi pricinui Carolinei o stânjeneală de neîndurat; nu putea, şi nici nu încercă să răspundă. Tăcerea ei fu numaidecât acoperită de doamna Pryor, care începu să-l hărţuiască pe domnul Helstone cu fel de fel de întrebări cu privire la câteva familii din vecinătate, pe ale căror rude din sud spunea că le cunoaşte. Shirley îşi luă curând privirile de pe chipul domnişoarei Helstone. Nu mai repetă întrebările, ci se întoarse la flori şi se apucă să aleagă un buchet pentru paroh. I-l înmână tocmai când îşi lua rămas bun şi primi în schimb omagiul unei strângeri de mână. — Neapărat să-l purtaţi, de dragul meu, îi spuse Shirley. — Chiar lângă inimă, bineînţeles, o asigură Helstone. Doamnă Pryor, vă rog să aveţi grijă de acest viitor magistrat, acest epitrop în perspectivă, acest căpitan de călăraşi, acest tânăr squire de la Briarfield; într-un cuvânt, nu-l lăsaţi să se obosească prea mult; nu-l lăsaţi să-şi frângă gâtul la vânătoare, şi mai cu seamă aveţi grijă să fie atent cum coboară colina aceea primejdioasă de lângă Hollow. — Îmi place să cobor călare, spuse Shirley, şi îmi place s-o fac în goană; şi mai cu seamă îmi place acest romantic Hollow, din toată inima. — Romantic – când chiar în mijlocul vâlcelei e o fabrică? — Romantic aşa cum e fabrica. Vechea fabrică şi casa cea albă sunt fiecare admirabile în felul lor., — Şi clădirea birourilor, domnule Keeldar? — Clădirea birourilor e mai plăcută decât salonul meu zugrăvit în nuanţe pastelate. Ador clădirea birourilor. — Şi treburile de acolo? Postavul – lina îmbâcsită - murdarele căzi de vopsit? — Trebuie să acordăm afacerilor un respect deplin. — Şi omul de afaceri e un erou? Bine! — Mă bucur să vă aud vorbind aşa. Mi s-a părut că omul de afaceri chiar arată ca un erou. Zburdălnicie, spirit, voioşie se revărsaseră pe întregul ei chip în vreme ce purta acest rapid schimb de cuvinte cu bătrânul soldăţoi, care până şi el părea amuzat de asemenea încercare a puterilor. — Căpitane Keeldar, nu aveţi sânge negustoresc în vine; atunci pentru ce vă plac atât de mult afacerile? — Pentru că sunt proprietar de fabrică, bineînţeles. Jumătate din venitul meu izvorăşte din ce se lucrează acolo pe vâlcea. — Numai să nu intraţi în tovărăşie, asta-i tot. — Uite că mi-aţi dat o idee! Dumneavoastră mi-aţi dat ideea! exclamă fata râzând cu veselie. Şi n-are să-mi mai iasă din cap; mulţumesc. Apoi fluturând din mâna albă ca un crin şi gingaşă ca de zână dispăru pe verandă, în vreme ce parohul şi nepoata sa treceau pe sub poarta boltită.      

1.                                                         BRETTON       NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa. În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului. Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă. Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte. În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci. Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs. Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit. A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.” Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”. Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil. În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară. — Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici. Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal. — Acesta-i copilul? am întrebat eu. — Da, domnişoară. Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren. — Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva. Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton. — Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc. Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare. Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o: — Şi cum o cheamă pe micuţa mea? — Missy. — Dar pe lângă Missy? — Tăticul îi spune Polly. — Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine? — Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma. Şi clătină expresiv din cap. — Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el. — Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta? — Aşa cred. — Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav. Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse: — Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun. I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă: — N-am putea suna clopoţelul după Harriet? Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit. — Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu. Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta. — Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet. — Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine. Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul. — Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută. — Noapte bună, Polly, i-am spus eu. — Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon. O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară. Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce. — O să mă culc, fu răspunsul. — Ai să răceşti, Missy. A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze. Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme. Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare. — Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie. — De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy? — Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură. — Vrei ca eu să plec? — Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog. — Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata! — Trebuie înnodată altfel. Te rog. — Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea. — Asta în niciun caz. — De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata. — Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine. — Ce nostimă mai eşti! — Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă. — Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine? — Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg? — Te conduc eu în sufragerie, — Haide atunci. Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată. — O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia. — Fii un copil cuminte, Missy. — Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule! M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite. — Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet. Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere. Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă. — Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit. Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi. — Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.