Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

                                                                                                    UN DOFTOR               Auzisem că-i din satul vecin şi că se pricepe la boale de vite şi că pune la loc, dintr-o trăsătură, mî- nile şi picioarele oamenilor, schilodite ca vai de lume. — N-ar fi rău să vină pînă aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un rumînaş ager, cu puţine fire de mustaţă, galbine, ce-i tot întrau în gura care-i măcina ca meliţa. — Dacă vine Tănase, apoi să ştii dumneata că Joiana noastră peste o săptămînă va năpîrli. Şi aşa dă în primă­vară, şi mi-i mai mare mila să steie tot în grajd. Dofto­riile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu ajută nimic. Doftorii ăştia cu carte, iac-aşa! — băţu-n mînă, nasu-n vînt, şi pe nas călăriţi ochelarii. Da’ Tănase numa să puie mîna! Pune Tănase mîna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce cuţite are Tănase! Ăla doftor! — Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimîne e joi. Să se abată şi pe la noi! — Cînd voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu ştii cît ţine la mine! — Şi Toader clipi din ochii gal- bini, mici. Îşi şterse şi de-o parte şi de cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăţi, clătină din cap şi făcu o dată: «Hîm!» — Dumneata nu ştii, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un tîrg în toată puterea, în postul Paştilor. A vîndut şi Tănase două vaci, — ce mai vaci, Doamne! — şi rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt tîrg. Acuma, — aşa e data rumînului la tîrg, — s-a cam afumat badea Tănase. Nu-i beutor, dar aşa, o cinste, două, cine nu face cînd are atîta grămadă de bani în şerpar? Şi vînduse scump vacile! Am întrat noi la o crîşmă, şi bem noi, şi ne petrecem, ştii, o veselie mare! Erau acolo feţe străine, ştie Dumnezeu sfîntul cîte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu îmbră­cat nemţeşte, bărbos al dracului şi cu nişte ochi, măi tată, de te frigeau! Bea cu săte, cîte două-trei păhare după- olaltă, dar ochii lui de lup pătrundeau în toate colţu­rile crîşmei, păreau că văd prin trupurile oamenilor. Cercetează el aşa şi, tîrziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea Tănase vrea să cînte un cîntec din tinereţe şi-mi zicea mereu: «Doamne, Toadere, cum îmi vine aşa, ca o dulceaţă!» În crîşmă beau, se certau, pipau şî era o larmă, ştii, de să-ţi iai lumea-n cap, un fum de-ţi dădeau lacrămile, şi un aer gros, ştii, ca unde se-ntîlnesc atîţia să beie şi să urle! Dăm noi să cîntăm, da’ de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase îşi pusese însă în cap să cînte, şi dacă vede că nu poate în crîşmă, bine, plăteşte şi mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gîndeai că e răsufletul unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Cînd dăm să ieşim, iacătă, bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii aşa de bun», — cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hîrtia asta de cincizeci». Badea Tănase, — n-are ce face, — scoate zloţii şi numără: unu, doi, trei, pînă la cinci­zeci. Bărbosul îi numără şi el, scoate punga, îi aşază bine, şi, cînd să deie hîrtia, împuşcă-l drace pe uşă afară! Cum era de afumat badea Tănase, tot se ţinu înaintea mea după hoţ. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» şi alta nimic. Cînd ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul badii Tănase, şi în mînă îi lucea tainic un cuţit. «Adecă tu de ăia îmi eşti? — îmi fulgeră prin cap, — aşteaptă dar!» Şi unde nu-mi înghilţăiesc mînile în gîtul lui, gros ca de taur, şi strînge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbaţi de toată spaima. L-am răsturnat pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — şi l-am lăsat în plata Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viaţa să omori o aşa prăsilă de om! Da’ vezi dumneata, de-atunci badea ţine mult la mine. — Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plăteşte mai pe urmă. — Un corn de ţară, stăpîne, nu aşa, ca un doftor de ăştia: frunză-n buză! M-am făcut că am grabă mare şi am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac poveştile, nu l-aş mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Şi trebuiau făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajişte grasă. Se desprimăvăra grabnic. Cei dintîi cocostîrci trecuseră în zbor lin pe deasupra noastră, de cîteva zile, şi tufişu­rile se umpleau tot mai mult de frunzişoare verzi. Joi, meşterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea uneltele. Un rumîn mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprîncenele încruntate, cu mustaţă rătezată scurt. — Să vezi şi dumneata, ce păcate să aibă vaca asta? — Tragăn! — Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat nişte unsori, zice că dacă o ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cît o nucă! — N-a putut să-i sară ochii pînă a nu se uita la vacă? De arici nu se agaţă nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sîngele. Putrezeşte vita cum putrezesc boalele urîte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, şi de aceea nu-i arici, e tragăn. Vorbea liniştit, numa din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele. — Cînd a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să ştii că-i sfînt, întări Toader, prinzînd cu buza de dedesubt cîteva fire de mustaţă ce-i intraseră în gură. — Bine, cheamă încă vro trei oameni şi să vedem ce va mai fi şi din asta, zic eu, şi încep a mă plimba pe dinaintea grajdului. Tănase îşi încruntă sprîncenele şi, după ce arătă oa­menilor de unde să ţină, se apucă de lucru, nemaizicînd nici o vorbă pînă ce nu spălă bine rana. îşi şterse apoi cuţitaşul, tuşi o dată şi scuipă peste vacă. — Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poţi tăia? — Cînd a zis badea Tănase că-i bine, apoi să ştii că Joiana, peste o săptămînă, va prinde a năpîrli, zise Toa- der suflîndu-şi mustaţa din gură. — Cu ce-ţi sînt dator, bade Tănase, pentru treaba asta? Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalţi oameni. Toader însă se apropie de mine şi-mi spuse în taină: — Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută aşa, din tragere de inimă. Dar aşa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar aşa, ca tot rumînul, vrea să-şi mai uite cîteodată de cele năcazuri. Pînă ce Toader aduse o cană cu vin din pivniţă, l-am dus în casă, l-am poftit pe scaun. Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate şi ne mi­răm de bunătatea vinului. — Dumneata vei fi avînd multă căutare cu meşteşu­gul ăsta, bade Tănase, începui eu. — Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a schimbat lumea. Ce gîndeşti dum­neata?... În loc să se facă oamenii mai buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nici o grijă, acum însă, de cînd sînt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire! Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei şi, din cînd în cînd, îmi şoptea tainic la ureche: — Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, şi dumneata nu l-ai văzut încă pe badea Tănase în voie bună! Şi după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fun­dul păharelor, Tănase, mîngîindu-şi mustăţile rătezate, se puse la vorbă. — Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după- amiază cu o căruţă că mi se opreşte înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portiţa: «Aici şade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», şi mă strigă din casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supă­rare, dar eu vin să te rog ceva. Tata şi-a rupt un picior, şi nici un doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la spi­tal. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie picio­rul de la genunche. Cînd a auzit aşa, alta nimic, fără să-l pun în căruţă şi să-l duc acasă. Am auzit că dum­neata te pricepi, şi n-am ostenit a veni pînă aici.» — De dus m-aş fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fîn neadunat. Ce să fac? în urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mîne, îmi iau traista şi pornesc. Şi pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruţă cu tot! Şi pînă să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit nişte nouri grei, vineţi. Mă gîndeam la fînul meu, şi era pe-aci, pe-aci să blastăm pe cela cu piciorul rupt. În sfîrşit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul şi mă mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frîntura asta e veche, că, uite, s-au vindecat oasele, aşa rupte, ieşite, cumu-s.» «De un an şi jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă gîndeam, acum mă chemi?» Toader zise şi el o vorbă: — Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an şi jumătate... Dar ian mai vezi şi de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase. Beurăm noi şi ne părea că tot mai bine lunecă pe gît vinul vechi, gros ca oleiul. Tănase începu din nou: — «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. Că se prea poate să rămîn cu picio­rul dumitale în mînă cînd voi zmînci o dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, aşa rău, cum stau afară, şi nu e glumă!» Omul meu însă ţinea morţiş că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci după o litră de rachiu, şi aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el n-a beut în viaţa lui vinars din crîşmă. Are el în pivniţă de cel bun, de prune, să beie de acela. Eu ştiam măsura din cel de bucate, şi astfel a trebuit să beie o cupă întreagă. Şi cum a beut, a şi adurmit omul meu. Ş-atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mînecile, pipăi bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească şi, din trei zmîncituri, — drept că au şi fost toate una şi’ una, — oasele vin la loc, piciorul se îndreaptă, iar eu am simţit atunci aşa ca o căldură mare în piept. Piciorul l-am legat bine în scîndurele, l-am pus să steie drept, şi’ apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, cînd s-a trezit, a plîns de bucurie, şi cînd să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, care-mi va plăcea mie. Ca şi cînd eu pentru asta l-aş fi vindecat! Cam la patru săptămîni după asta, îmi vine o citaţie la judecătorie; acolo mă-ntreabă, mă descoase, şi-n urmă îmi dau drumul... În temniţă. Cică un doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblînd şi l-a întrebat că cine l-a vindecat. «Iacă cine!» a zis ăsta. «Aşa?» Şi m-a pîrît că eu n-am dreptul să vindec. Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe uşa des­chisă, venea miros de pămînt umed şi, în răstimpuri, unde călduţe de boare. Badea Tănase îşi mîngîia acum mai des mustăţile tunse, da’ sprîncenele nu şi le mai încrunta, şi o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinşi. — Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un domn de la judecătorie. Avea o vacă şviţeră şi-şi scrîntise un picior, de nu se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că-ţi voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă bă­gaţi în temniţă.» «Nu fi copil, cînd îţi spun eu, nu avea nici o frică!» «Nu vin, domnule, că vă ştiu ce plătiţi!» In sfîrşit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cît leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar dacă vin­dec de capul meu şi cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime grija. Şi, aşa, m-am dus. Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră. Toader îmi şopti ceva la ureche: — Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase! Acesta îşi băgă mîna în buzunar, scoase o sticluţă şi-o puse pe masă. Ce să fie acolo? — Leacuri. Că să vedeţi dumneavoastră drăcenia dra­cului! De vro trei săptămîni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da’ muierea nu, şi nu! Acum am hotă- rît că pe lunea ce vine să plec. Şi femeia, cînd a văzut că nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă şi, — cine moare? — că ea moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, şi ştiu că nu i-i nimic, că nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, moartă, şi tot mă duc! — Ce boier zici că-ţi scrie? — Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de cînd i-am scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. — Badea Tănase clatină din cap, mirîndu-se: Mare minune a lui Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, pe baltă. Erau şi alţii, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, ce mai vaci! Şi dăduse, măi dragii mei, nişte ploi, da’ nu aşa, ci gîndeai că se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea şi, într-o bună dimi­neaţă, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, încunjurat de apă. Şi creştea balaurul mereu, şi vuia ca din afundul pămîntului. Porniseră şi nişte vînturi mari, ş-atunci să te fi uitat pe Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în răstimpuri de linişte, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — aşa erau valurile, tulburi şi înspu­mate. Aşteptam acum numa să vină apa tot mai mare şi să mă ducă şi pe mine cu vacile şi cu cei patru cîni, ce urlau de-ţi sfîşiau inima. Cu moartea-n sîn am dus-o aşa peste o lună. de zile. Mulgeam vacile în pălărie şi beam lapte, altă hrană de unde să fi luat şi eu şi cînii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă pă­şune însă nu era. Ciurzile celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Şi unde au fost mai nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum e. Şi au început să moară vitele. Azi patru, mîne douăzeci, poimîne treizeci şi două. Chemăm pe boier, şi vine boierul cu un doftor. Doftorul caută cîteva din cele moarte, dă din umere şi nu ştiu ce-i va fi spus boierului, că nu grăia rumîneşte, da’ destul că a doua zi vin iar, amîndoi cu puşti, ni le dau nouă şi ne poruncesc să le puşcăm pe toate. Ne îngrozisem şi noi de atîta moarte. Opt oameni, şi nu mai răzbeam să luăm pieile! Da’ cînd am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să puşcăm noi vitele?! Zic eu: «Boierule, ştii ce? Nu puşcăm nici una, că eu le voi vindeca. Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei şi o sulă bună, ş-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» Boierul nu crezu, doftorul zîmbi dispreţuitor, dar a doua zi aveam bu­toaiele şi sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, împunge-o în splină, cască-i gura şi var- să-i cîte două ulcele: una de vin, alta de olei. N-a mai murit nici una, şi cînd a venit boierul cu doftorul din nou, nu-şi mai gătau poveştile. N-am înţăles nimic din hodorogitul lor, da’ de mai stăteam un an pe-acolo, învă­ţam şi eu... bulgăreşte. — Învaţă uşor, îmi şopti Toader. Săseşte ştie ca un — Săseşte unde-ai învăţat, bade Tănase? — Vezi, că eu am avut drăguţă de sas, s-o dai dracu­lui! O frîuă naltă şi subţire, ş-avea nişte ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumîni! Că ai lor numa să-şi tîrîie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de curechi! Ş-aşa cum îţi spun, aveam drăguţă o frîuă, una Simina, gazdă bună şi cu nişte vinuri ca acelea în pivniţă! Ia, fratele Toader o ştie. Şi, din al doilea sat, pe toată săptămîna mă repezeam de două-trei ori pînă la ea. Şi se topea, sărăcuţa, ca o lumînare. Am umblat eu pe la ei aşa, doi ani, da’ cînd a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu ştiu ce-ţi poate plăcea ţie într-o frîuă, măi băiete. Şi chiar de-ţi place, nu-mi place mie.» Ş-a trebuit să-i fac pe voie ş-am luat-o pe asta. Drept că şi asta a fost nevastă odată! Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor. Badea Tănase se găta de ducă. — Mă vindec pe mine întîi, uite, ş-acum mi-i un picior în scîndurele, că am căzut de pe cal cînd treceam podul din sat, din care lipseau blăni, vindec apoi pe alţi oameni năcăjiţi. Da’ pe saşi nu-i pot lecui chiar să vreau, că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s bo­tezaţi, şi pace! — Cum să nu fie, bade Tănase?! — Ian lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cu- mătru la destule botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s aşa de neteflete cu toţii, de gîndeşti că au căzut din nouri. Cum să le placă la frîue de ei?... Noa, dar acuma plec! — Apoi, noroc, bade Tănase! Şi zici că te duci în Ţară? — Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, şi nu i-i ni­mic! Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, şi tot mă duc, că mi s-a făcut şi mie de ducă.   1 9 0 5        

                                                         Nepoata lui Mos Mitrut de Ion Agarbiceanu - poveste pentru copii de citit online                E in toiul secerisului. Satul tiuie a pustiu, ulitele goale asteapta zadarnic: nici copiii nu mai ies sa se joace in praful lor, rascolindu-l si pierzandu-se in nourasii ce se ridica desi, grei, inecaciosi, luminati de soare. Afara e un zaduf arzator, si toata suflarea cata a mai ramas in sat, s-a tras la umbra. E catre amiaza si soarele e ca o bobotaie de argint. Cainii si-au cautat umbra de dimineata si nu s-ar misca de acolo, chiar daca ar trece o laie de corturari pe ulite. Gainile plouate, ca vai de capul lor, s-au scaldat o vreme in tarana de pe langa gardurile cu streasina, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dunga, cu un picior si o aripa intinsa.            Desi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut - flamanzii lumii - nu misca in coteciorul lor. Sunt cinci, si stau intinsi pe-o lature, aratandu-si pielea roza de pe pantece cu fire rare de par balan, si sufla des, cat parca i-a fugarit cineva.             De pe partea lui mos Mitrut ar putea sa zaca asa pana seara: el nu se mai gandeste sa le dea de mancare. De vreo cateva saptamani, parea ca nu se mai gandeste la nimic. Nici sa manance.          El dormiteaza mereu intr-un scaun cu speteaza, scaun larg, de stejar, pe care il facuse inca mosul sau, mester bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, asa-i sclipesc bratele. E bine incheiat si acum nu i se misca picioarele, nu scartaie.         Mos Mitrut isi aduce uneori aminte ca in scaunul acela au sezut la batranete mari si mosul sau, si tatal sau, si ca de acolo au fost ridicati si intinsi pe lavita, cu mainile cruce pe piept.         Acum i-a sosit randul lui sa dormiteze in scaunul acela. Si daca i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decat ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gandea la nimic din viitor. Se zbateau prin mintea lui numai franturi din viata traita, ca niste adieri usoare care nu-l tulburau.       Putea ramanea nemiscat ziua intreaga, daca nu ar avea paza pe nepoata-sa, Linuta, o copila blonda ca o papadie, iute si priceputa la multe, desi nu avea inca doisprezece ani.        Mai bucuros s-ar fi dus si ea sa invete a secera, sa adune manunchiurile de spice secerate de catre cei mari si sa le puna legaturile facute de ea. Legaturi stia face din anul trecut.        In anul trecut, mos Mitrut putea ramanea inca singur acasa, in toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie sa inchida ochii fara lumanare. Iarna trecuta insa l-a dat gata, a iesit in primavara slabanog si nu s-a mai intremat, dimpotriva, a tot scobaltit in puteri.        Cine sa ramana cu el acasa? Numai Linuta putea ramane, caci ea era cea mai mica intre surori.        In intaiele zile copila a fost tot suparata, si uneori parca-i era greu sa aiba grija de batran, ceea ce mai inainte nu se intamplase; ii placea de bunicul si se straduia sa-i afle din ochi orice dorinta. Dar acum, ramasa singura cu el, parca-i era asa de pustiu, cum pustii ii pareau casa, curtea, gradina. Si parca tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, care motaia mereu in scaunul cu speteaza. Pustiul izvora si din gandul ca toate copilele de anii ei erau acum la camp, numai ea trebuia sa pazeasca pe batran.      Dar, cu vremea, sufletul ei se linisti si se insenina, cand baga de seama cat de neputincios ajunsese bunicul sau. Oare cum era cu putinta sa se ridice cu atata greutate din scaun si ea sa trebuiasca sa-i stea la indemana nu cu o carja, ci cu doua, sa i le puna in mana pana nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurand asa de tare mainile, incat varsa jumatate lingura de zeama cand manca? De ce nu mai putea inghiti, numai mamaliga calda, sau bucatele de paine muiate in zeama?      Doamne sfinte, oare asa ajung toti oamenii cand sunt tare batrani?      Mama-sa ii lasa dimineata ciorba gata in oala, Linuta trebuia numai s-o incalzeasca la amiaza. Si, vazand cum varsa lingura, se gandi sa-i dea ea de mancare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu indrazni: parca si-ar bate oarecum joc de el. Dar intr-o zi, vazand ca varsa mai tare din lingura, isi lua inima in dinti si zise:   - Bunicule, las’ sa-ti dau eu cu lingura.          Mos Mitrut nu intelese si nu zise nimic, iar copila ii lua lingura din mana si, umpland-o in blid, i-o apropie de gura.          Batranul intelese atunci si o plesni peste lingura.   - Inca nu-s neputincios ca un copil mic. Pot sa mananc inca cu mana mea! zise el suparat, cu un glas tremurator.          Putea! Vedea Linuta cum putea! Acum, suparat cum era, ii tremura mana si mai tare si, cand ajungea cu lingura la gura, sorbea numai aer.          Linutei ii paru rau ca indraznise si suparase pe batran. Nu stia cum sa-l mai impace!   - Bunicule, vrei sa-ti fac papara-jumari, din doua oua? Am doua proaspete de azi.   - Ce spui?        Nepoata repeta propunerea.       - Ai doua oua. Si ce-i cu ele? Pune-le bine in camara.      - Vreau sa-ti fac o papara, bunicule.     - Pai, da, ca tu stii face papara!     - Stiu!         Linuta stia ca bunicului ii place papara cu mamaliguta calda. Stia face; intr-o oala mica, stia face si mamaliguta.       N-a incercat sa faca singura, numai cand a ramas de paza lui mos Mitrut, vazand ca bunicul sau nu poate inghiti mamaliga rece. Dar acum, incercand de cateva ori, invatase si-i facea la fiecare amiaza.       Nu mai zise nimic, il lasa pe batran la masa, iesi in tinda si in curand se intoarse cu o craticioara.       Mos Mitrut simti indata mirosul nou si ridica capul.      - Ai stiut tu sa faci?     - Stiut, mosule. Uite si furculita si mamaliga calda.       Cu furculita era mai usor decat cu lingura. Batranul manca jumatate din papara.      - Mananc-o toata, bunicule.      - Mie mi-e destul. Asta-i a ta.        Din ziua aceea Linuta-i facea la amiaza si papara, cand avea oua, dar numai din cate unul. Ea nu voia sa strice ouale si pentru ea. Avea ce manca.        Dupa ce manca mos Mitrut, Linuta ii dadea cele doua carje si-i ajuta sa mearga, iar la scaunul lui.       - Acum ma duc sa dau la purcei, bunicule.      - Ce purcei?     - La purceii nostri.        Batranul o intreba de fiecare data, asa ca Linuta intelese si nu se supara ca-i pune aceeasi intrebare, in toata ziua.        In odaie era racoare buna. Linuta astupa in fiecare dimineata ferestrele cu naframe negre, sa nu bata soarele, sa nu zboare musca.        Intr-un colt al lavitei, ii lasase mama-sa de la inceput o luminita de ceara si o cutie cu chibrituri.       - Sa grijesti, Linuta draga, sa aprinzi luminita si sa i-o tii la cap cand vei vedea ca sufla greu si-i cade capul in piept. Sa nu-si iasa sufletul fara lumanare!        Copila ce sa stie cand va muri? Dar nici nu voia sa se gandeasca la asta. De cand se obisnuise sa fie singura cu bunicul sau, de cand vazu ca-i poate fi de folos, ca-i poate face o mancare ce-i place, nu mai traia intr-un pustiu si-i trecea ziua iute.         Uneori, se trezea ca bunicul sau ii pune intrebari ciudate, la care, de altfel, nici nu astepta raspunsul, ci punea altele.       - Oare a venit Joiana din ciurda? Sa vezi sa nu iasa vitelul din coteciorul lui pana ma duc cu susterul.       Linuta stia ca Joiana avusese vitel mic inainte cu doi ani, si ca acum nici nu mai era la ei, o vanduse tatal-sau.      - Am tot zis sa-i puneti zgarda la grumaji lui Balan. N-ati ascultat, si acum l-a sfasiat lupul.       Nepoata isi aducea aminte ca intamplarea cu Balan a fost inainte cu vreo patru ani.      - Om de nimica Pavel ala, v-am spus eu sa nu va faceti de lucru cu el.       Linuta nu mai stia de acel Pavel.      - Pai si popa asta ar putea sa nu mai bata targurile in zile de duminica, ci sa-si vada de biserica.      Copila nu mai intelegea ce vorbeste bunicul sau...      De vreo cateva zile, mos Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai manca, facea numai semne catre cana cu apa, din cand in cand.     - Linuta draga, sa grijesti de lumanare, ii zicea acum mama-sa in toata dimineata cand pleca la lucru.     Nepoata lui mos Mitrut era tot mai intristata. Statea pe lavita, aproape de batran, langa lumanare si o aprindea mai de multe ori peste zi si cand bunicul sau rasufla greu si horcaia.     Acum iar ar fi dorit sa fie la secere cu ceilalti. Nu mai avea nimic de lucru, numai sa dea de mancare la purcei. Batranul nu mai voia decat apa. Linuta ii turna intr-o ulcica si i-o ducea la gura.      Bunicul sau nu mai putea tine nimic in mana. Pleoapele-i erau mereu inchise. Dar nu bea nici apa, ci mai mult isi muia buzele.      Linuta era cu gandul imprastiat, departe de aici. isi aducea aminte de cand era mica si bunicul sau o lua pe genunchi si o huita. O lua si in carca si umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pana-n grinda si o prindea usor.      - Uiu! Tuc-o mosul!      Cand crescuse, ii lua apararea de cate ori o sfadea ma- ma-sa. - Da-i pace, tu femeie! Ce astepti mai mult de la un copil ca ea!      Daca era in casa, n-o lasa niciodata s-o bata, ca mama-sa era o femeie iute din fire si zgandarata mereu de cei cinci copii.      “Saracul bunicul! Si acum nici apa nu mai poate bea!” isi zicea Linuta.      Uneori ii parea ca odaia s-a umplut cu un aer strain, cu o raceala care-ti prinde inima. Da! Era iarasi pustiul acela de la inceput, care se desprindea din batranul ce sedea in scaunul cu speteaza, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, si pe copila o furnicau uneori fiori de spaima.      Nu-i era frica de moartea bunicului, nu stia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra in ea ca intr-un adapost, si parca nu mai putea iesi.      Se simtea straina in casa lor, care parca nu mai era a lor, si uneori se intreba pentru ce sta ea aici langa batran ...      La un suspin mai adanc al lui mos Mitrut, Linuta se trezi si aprinse repede lumanarica de ceara.      Dar si de data asta in zadar. Pieptul batranului continua sa se ridice si sa coboare.      Uitandu-se la fata pierita a bunicului, Linuta simti deodata cum da navala din ea plansul. Inca nu plansese pana acum langa batran.      Seara, parintii o aflara tot plangand pe lavita, cu lumanarea de ceara in mana. Era pierita la fata si nu raspundea decat cu cate-o vorba la intrebarile parintilor.      Seara, cand ei credeau ca ea doarme, il auzi pe tatal sau:      - Maine sa ramai si tu acasa. E cam urata treaba sa lasam o copila ca ea langa cineva care trage de moarte. Poate sa intre in ea o spaima pentru toata viata.      - Da’ batranul nu moare inca, mai barbate. Tatal tau a stat pe scaun nemancat si nebaut doua saptamani. Avem de lucru. Las’ ca nu moare!      - Cat va mai trai, cat nu, maine sa ramai acasa. Si sa vina Linuta cu noi, sa-i mai iasa din cap ce vede de-atatea zile. Rau am facut ca am ascultat de tine. Sa fi ramas cu batranul Anuta, ca-i fata mare.      - Si sa fi secerat Linuta in locul ei?      Omul facu un semn cu mana ca nu mai are gust de vorba si iesi din odaie. Mama-sa se culca in odaie cu batranul, unde dormea si Linuta. Rupta de oboseala, cazu indata intr-un somn greu. Desi se simti vinovata ca lasa pe copila cu batranul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine sa secere?      Linuta nu putea adormi. Se bucura ca va ramanea maine si mama-sa acasa, nu va mai fi singura cu batranul, caci nu avea de gand sa se duca la secere. Simtea ca nu se mai putea departa de bunicul sau. Nu avu nici o bucurie cand il auzi pe tatal sau vorbind de mersul ei la camp.      De cand il ingrijea pe batranul se tesu intre el si ea o legatura deosebita de aceea ce-a fost mai inainte si nu o mai putea rupe. ii era prea mila de el. Mai stia ca mama-sa, cuprinsa mereu de treburi si acasa, isi va uita de bunicul si cand va face semn catre vasele cu apa nu va fi cine sa-i duca apa in ulcica. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fara lumanare.      Si nepoata lui mos Mitrut nu se va duce la secere. Stiind-o pe mama-sa acasa, nu va mai umplea-o pustiul si spaima. Bunicul va pleca dintre ei si era bine sa nu-l paraseasca, isi zicea copila linistita acum.      Si se cufunda in somn adanc.       descarcare gratuita.....      

                                                                                MISTREŢUL               Focul topea lacom lemnele uscate, împroşcînd cu scîntei în cele trei mîţe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbuşea, şi atunci se auzea un şuierat straşnic, cum şuieră şerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău duşmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streaşina de paie a casei şi fluiera cu o mulţime de întorsături din hornul înalt. Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subţirele, cînd aud, afară, la uşă, pe cineva strănutînd, apoi tuşind de vro trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrşit, uşa se deschise.         — Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Şi vîntul te taie, şi zăpada te-acoperă, şi gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a! Şi scoţîndu-şi de sub cojocul miţos mîna goală, numa-n cămaşă, îşi netezi mustăţile muiate de căldură. Apoi îşi smulse căciula roşiatică, mare cît o rotilă de plug, şi o trînti pe scaun. Toate trei mîţele se ascun­seră subt vatră şi priveau pîndiş, cu ochii lor gălbii, împăienjeniţi de somn, la grămada de pe scaun.       Ciobanul îşi sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roşu, cu frunte cu tot. Ieşea frigul din el şi din cojoc de-l simţeai...   — Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mîncat aşa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieşi pe măgură, măi tete, numa te pomeneşti c-un vîntuleţ subţire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, şi nici alta! Şi doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrţîit al omătului îngheţat s-ar fi-mbăr- bătat ş-un iepure, aşa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Ţigan să fii acum, ş-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îţi va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Şi se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, şi-şi scoase beşica cu tabac şi pipa de după şerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, şi se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înţepenit stan pe celea coaste, cum ş-a aflat ţiganul calul, ce-a ieşit să pască-n luna lui gerar.       — Da’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa şi tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, şi’ tu să cam mai păzeşti tîrla? Iar el:   — Crezi că sînt făcut aşa,-ntr-o dungă? Ştiu că nu m-ai lua aşa peste picior, zice, de-ai şti că ce veste-ţi aduc! Ci ia dă-mi nişte tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune şi trei mioare, ş-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, şi strungarii îi mai fac cu ochiul.      I-am dat de ş-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, şi-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.   — Şi ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?   — Nu, moşicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, şi dă-i înainte, tot aşa şi iar aşa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi ştii dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turişte, şi vine iar lîngă mine... «Eu nu ştiu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, şi-s mulţi, şi de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare şi des în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile şi tunde-o, neică, ca nişte săgeţi ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm... Cînd numa iată că se-ntorc dulăii, toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre, şi doi să urle. Ce sămne vor mai fi şi astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, şi să iscodeşti ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca şi cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, şi treisprezece, zi trei-spre-zece mistreţi, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în şir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, şi pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, d-apoi aşa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgăriţa noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Aşa purcei? Cînd s-au depărtat de-o puşcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi de-i cată. — Şi tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineaţă. Îmi opream şi ficiorul acasă şi mergeam amîndoi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă? Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui şi să-i întreb pe păcurari de n-au ieşit cumva mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte izbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiţă, lătrîndu-l furios. Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr, şi hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg. Cînd să ieşim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăt şi... facu-mi sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul şi gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ş-acum, hai, că vine şi el. — D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine, ştrengarule? — Moşule, laşi-mă să viu şi eu? — Unde să te las, măi Praleo? — Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi? — Ţi-oi da eu lăsate numaidecît!... Şi mă şi întorc să-l mîngîi puţin pe la urechi. Da* să poţi pune mîna pe el? Pornim noi, eu şi cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul! — Moşule, laşi-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moşule! — Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ţi-a cădea bine! — Că buna m-a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata! — Bună-ta-i nebună, ca şi tine! Şi unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar şi-a pierdut minţile să-l lase pe-aşa vreme afară? Aşa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă: — Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă! Neam de puşcaşi! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de şapte ani, ştie toate căile şi potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îţi spun... Pri­măvara după ouă şi pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i aşa?... Ci, mişcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aştepţi? Apoi, văzînd că nu răzbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, şi răcnea de sta s-o asurzească. Eu m-am cam mai dus. Era ger de ţi se lipeau nările şi părea că şi răsufletul ţi-i de gheaţă. Merg eu aşa, merg, merg, merg... Am fost ieşit din sat, şi Bălan adulmeca nişte urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăţ de a tusă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu: — Moşule! — Piei, drace! zic eu, şi stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă şi mă ajunsese. Tu nu eşti curat, măi sfîrlează, zău că nu eşti curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că ştiu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înţă- lesu-m-ai? El puse buza şi dă-i şi trîmbiţă în zarea îngheţată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să mă ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd! — Ia, numa te cară de unde-ai venit! înţă- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va umbla bine... — D-apoi... de... vin... porcii? Aşa, acum stăm bine! în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun şi să-i spun că mistreţii nu mîncă oameni. Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur. Zăpada nu mai cădea, şi vîntul, în vale, nu ajungea aşa tare. Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun şi cu vorba: — Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă ţăvile deodată, de-i stropşeai... Aşa, s-au dus sănătoşi! — Şi toţi s-au dus, ziceţi voi? — Număraţi treisprezece, cîţi au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asămă- năm urmele. Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în şir. Da’ totuşi, unde şi unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriţei de mari. — Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăştia nici la hăitaşurile celea mari nu prea întîlneşti. Şi ziceţi că au fugit toţi? — Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- ţu-n piept!... Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, şi nici alta. Cînele s-a aşternut urmelor, şi tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ş-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum ştiam de bună samă că s-au dus împieliţaţii. — Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine ştie, nu voi prinde vrun hoţ? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate. Da’ ţi-ai găsit-o să te poţi scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită aşa, chiorîş, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urşi! Nu,   da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viţă-porodiţă. Unu-i nepotul mo­şului!     Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd şi cînd, adiate. Nici o suflare de viaţă. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i aşa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc. — Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îţi dau şi ţundra mea. Imboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aş putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc şi eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi şi vin. Nu-i de­parte. Copilul, ştiind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoieşte şi rămîne. Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desişul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrşeşte. Aşa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluş a trăbuit să merg şi de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieşit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele.   Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aş da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripăşit pe-aici.» Şi gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt şi mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu puşca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrşît, dau de-o urmă... De viţel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aş putea numa să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare şi mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheaţă mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut şti că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!   Cînd am ieşit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roşea zăpada ici şi colo. Aşadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împuşcătură, îi ieşi nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-şi o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.     Pînă baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieşit ceilalţi mistreţi din desiş. Era locul cel mai bun de pîndă. Aştept eu, aştept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, şi dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniştea pădurii; minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.     îmi umplui repede puşca — nu dau aşa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne şi porneşte iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.   — Să ştii că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puştii.     Printre cei doi colţi de greblă, înţepeniţi, sîngele curgea pătînd zăpada. Am şăzut pe el ş-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...   Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoţelul? Am uitat de el...   — Moşule, nu mă vezi? Ţundra mea era jos.   — De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că eşti Pipăruş-Pătru.   — Iac-aicea, sus, moşule! Mă huiţ aici.     Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ş-aproape degerat.   I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-şi facă mîna pumn.   — Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împuşcătura!... Hei?     El, ştiind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de ruşine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beşica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.     1 9 0 4      

    POPA VASILE               În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din cînd în cînd, se opreşte lîngă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa des­chisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scîrţîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciţi în gînduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbă­toare. Întru tîrziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii ve­cine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca îm­pietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din cînd în cînd, oftează, şi barba mare i se zbate ca de o des­cărcare nervoasă. Afară, vîntul se văietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzin­du-se în geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ţi scoţi ochii, lăsînd răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încîlcită. Paşii se-ndreaptă iar, hotărîţi acum, spre masă, şi sca­unul cu spetează scîrţîie dureros. O coală albă de hîrtie aşteaptă pe masă. Pana în­ţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi începe s-alunece scîrţîind.   «Măria-ta! De douăzeci şi cinci de ani sînt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.»   Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adînc. Subt para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe părete par că se deşteaptă. Afară, vîntul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hîrtie plezneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Fla­căra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă. — Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Va­sile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun. De cînd duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn! Şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — «got», cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? Şi Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduple­cată a bătrînului. O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuinţa unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punînd petece ori tălpi, fu- mînd necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau. Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crîşmăreşti în cele trei fe­restre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrămile odată cu cîntecele. Şi ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — «got», cum zicea diacul Mitru. Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cu­minţi se umezeau. Şi cînd se depărta şi al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plînşi, blăstămînd atîta foc de-nvăţătură ce trebuie să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decît Vasile, şi pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se po­meneau cîntînd:   Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi de teroare Zbirii bietului popor?   Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbirii- bietului», spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:   Plîngi, popor nenorocit! Plîngi, că Tudor a murit!   Şi cei doi prieteni plîngeau cu lacrămi amare moar­tea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse   Fără cruce, fără floare, Fără lacrămi pe mormînt.   Amintirea acestor zile mari era singura zare lumi­noasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost aceste zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii. El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el. Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci, în sat. Şi, din toate, înţelege numai atîta, că tată- său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalţi fe­ciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a chel­tuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş. A muncit în rînd cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumă­tate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învîrtea frunzele ca fu­sele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le deie. Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fîn! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nime, numai cu preţ de batjocoră. Oameni mulţi plecaseră la America, îşi vînduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gîturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi... De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Nici­odată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în sara asta. La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se opreşte din nou, cu braţele încru­cişate, şi stă mult aşa, ca împietrit. Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuieşte întruna. Două lacrămi mari se pierd în barba încîlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărîţi înspre masă şi se apucă din nou de scris. «Măria-ta! Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preo­ţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un ficior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mă­laiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici cîte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! înaltă, mlă­dioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gîndesc, ficiorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun mă­riei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sînt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pen­tru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, Vasile Todoran, popa din Lupeni»   Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lîngă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vîntul.   Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trebuie să meargă pînă în oraş, la poştă. Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şai­sprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru. — Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare — Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag! — Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pîn-a- colo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avîntă iar pe cal şi plecară amîndoi. Colo, după amiazi, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti. — Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru. În căruţă nu se vedea decît lîna cojocului ce-acope- rea pe bolnav.   Sara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî. — Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcîndu-se către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni! Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roşie: — Cîte năcazuri, Doamne, cîte năcazuri!   1 9 0 5        

    COSTEA PĂDURARUL              La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumu­lui de ţară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi carpenii umbroşi o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreţi veşnic proaspăt văruiţi. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înţepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pie­tros. Cînd, pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrţîind, se desfăceau, negre, ca nişte aripi uriaşe. În mijloc se ivea un romîn straşnic, cu braţele încrucişate, cu pum­­nii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clătindu-se, pornea spre grajduri. Tre­buiau scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai de­parte. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoaie, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla ce-o deşertase la drumul jumătate. — Noroc şi sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici? — Nu mi-a bătut. — Dar, aşa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit? — N-am auzit. — Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupînaşiîor, că nu ne-a ieşi nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruţă cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muşte. Cînd isprăvea cu căruţa, badea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aştepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite. E greu de răzbit şi cu pădurea, şi cu crîşmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba asta au purtat-o, şi nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veşnic zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumi­tale e fată cuminte şi se va fi pricepînd şi ea să mă­soare o jumătate de vin. Iar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.» Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoş doarme cu faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, şi călă­torii vor mai aştepta la porţile zăvorîte. Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea însărării, ofta fără să ştie de ce, şi ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta aşa, pier­dută. Tîrziu, îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subţirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaştri se adînceau în priviri duioase, şi, în urmă, lacrămi argintii străluceau în ge­nele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, şi glasul copilei, fermecat de doruri neînţelese, tremura în liniştea însă­rării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile lor tăinuite. Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, şi pleoapele i se închideau încet şi grele. Asculta nemişcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, şi Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata şi nimic nu-l mulţumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească. — Tu, Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi! Aşa-i că ţi-a fost urît? — Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiaşi oară singură acasă! — Ţi-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă! Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnişorul Petrea nu-l cunoştea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure şi că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalţi în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călă­reţ în haine strîmte, verzi îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca trei viţei. Apoi ăsta va fi fost domnişorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei? Într-o duminică, Aniţa îşi puse năframa cu pui al­baştri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi portiţa se în­chise, prinzînd coada lui Burcuş, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un şopron. Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călă­reţul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri şi el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi. — N-ai grijă, fetiţo, poţi trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! şi prinse a-l mîngîia pe grumajii încordaţi. Fata sta cu capul plecat şi nu cuteza să se mişte. — Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimineaţă? — La biserică, domnişorule. Cînd a zis «domnişorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept şi i se ridicară la cap. I se părea că se topeşte, încet, încet, ca o luminiţă. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul. Pri­virile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc şi de lumină. Şi stăteau acolo nemişcate. — Adică la biserică te duci, fetiţo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma? — De-acasă, de unde să vin? — Doar nu vei fi fata lui badea Costea?! — Ba a lui. — Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile zăvorîte... Cu beţigaşul de trestie, arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop. — Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute! — Să, domnişorule! Călăreţul arse acum de două ori cu beţigaşul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului şi zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh. Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nouraşi de fum luminoşi, cum cădelniţează. Sara, se duse acasă fără sare. Badea Costea, văzînd-o că nu-şi mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie: — Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu ştii una: să plîngi. Aniţa plîngea cu hohote şi cu sughiţuri. — Femeie, şi pace! Dacă porneşte odată, apoi să te ţii! şi ieşi afară, trîntind cu putere uşa. în grajd ţesălă bine pe băieţandrul ce se culcase fără să ţesăle caii. Ieşi afară şi umblă cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, şi i se tulbura toată firea, i se părea că-şi pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Şi a fost harnică, şi ascultătoare, şi cît îi era de dragă şi ei Aniţa! Acuma, colo subt părul din gră­dină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestularea fericită ce se sălăşluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul ţării. De-atunci viaţa lui era luminată numai de ochii albaştri ai Aniţei. Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe care oase să doarmă noaptea. Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vre­mea ca şi mai înainte, dar totuşi, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veştejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, lu­minoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunse­seră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului şi i se opriseră în inimă, le simţea şi acum. Şi din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnişo­rului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ şi mustaţa tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Şi glasul acela curat, argintiu! Aniţei i se părea că se topeşte încet-încet, ca o lu­miniţă de ceară. Auzea tropotul nebun, şi apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnişorul întorcîndu-se în goană şi şoptindu-i la ureche: «Mi-am şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute!» Şi ploaia de copite cădea iar departe. Şi Aniţa atunci îşi uda cîrpa înflorată şi-şi ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuşi ceva de samă, şi iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, şi Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste şi de spinare. Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinse­seră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un că­lăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-şi oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi în curtea pustie. Aniţa nu ştia nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strînse ghem. Apoi o năduşeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa, înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tuşi tare de răsunară pă­durile în jur şi porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puştii. În drum dădu de-o veveriţă codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, şi veveriţa căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a ste­jarului. Cînd ajunse la făgădău, călăreţul era jos şi cerca să lege frîul rupt. — Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai eşti! Uite, drumeţii stau cu paguba în drum, şi nu pot căpăta ajutor dinlăuntru! — Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ţi deie?! — Nu te supăra, bade Costeo! Am zis şi eu, iaca, num-aşa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai? — Am, domnişorule. — Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Îţi spun drept că-i strică atîta pază. Costea rămase trăznit. De unde îi cunoştea el fata? îl măsură din creştet pînă-n tălpi cu o privire cruntă şi, fără voie, puşca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriţă. — Vezi, domnişorule, eu ştiu ce fac! Eu ştiu! Da’ dumneata ce vreai? — Şi eu ştiu, Costeo! Ai drept s-o păzeşti, e a dumneatale doar! Şi-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale. — Mda, te-ai bucurat! — Cum nu! Cînd pădurarul meu are aşa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine. — Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!... — Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte. — Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Ştii ce, domnişo­rule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Şi cîte nu mai am! Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunţii, mîna stîngă strînse patul puştii, pe cînd dreapta descuia portiţa. Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spa­telui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea şi ce vrea cu el? Aniţa nu ieşi din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura în mînă. Dar ea ştia că «domni­şorul» era în curte; şi-i era de-ajuns; îl vedea mai bine şi mai bucuros aşa, fără să-l vadă. După ce drese frîul, Costea se înţepeni înaintea iui Petre. — Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ş-aşa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Şi nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta. Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea? — Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale odihneşte aici, şi dumneata: «Hai că mă duc, şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum!» — Apoi aşa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte! Ochii i se înroşiră şi pumnii noduroşi i se încleştară. Petre iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui, şi, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moşu-său: îşi dase sufletul sugru­mat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură şi el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, dar furtuna ve­dea el bine că e gata să izbucnească. Sări în şa. — Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale! — Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc. Petre porni în trap grăbit, şi ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse. Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Aniţa plecase-n sat, la bi­serică. Şi-l vedea pe domnişor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiş de oţel: Aniţa nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, sin- guri-singurei, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer şi pămînt! O, Doamne! Sara se lăsa răcoroasă şi plină de pace adîncă. Se auzea, nedesluşit, numai murmurul veşnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimiţînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre gră­dină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi aşa pripit, Costeo! Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo! Aniţa e fată mare acum, şi inima nu o-nchizi cu zaruri şi cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnişorul... Da, da, de domnişorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, eşti prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndeşte-te, Costeo: unde v-aţi întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?» Costea se deşteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, şi se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare? Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Şi aşa mîne e duminică şi prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă. În sat, după prînz, Aniţa merse cu verişoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte. — Aşa, frate, vin şi eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ţi spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viţă blăstămată, Manoilă, cum ştii tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noştri. — Aşa, Costeo, aşa! Şi-s prăpădite şi fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ţ-ai găsit! Nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde, ş-atîta tot. Eu îţi spun că n-aş crede să fie om rău. — Aşa crezi, Manoile? Apoi să-ţi spun eu că nu-i aşa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ş-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă! După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba. — Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ţi spun, frate, atîta pază, după cît mă taie   pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Şi Aniţa, după cît am înţăles din gurile femeieşti, încă îl ocheşte. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea! — Da, să-i meargă vestea! Vinul se deşerta repede şi glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine şi se deşteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospeţe, — al lui Costea şi al lui Mano- ilă, — şi copiii lor şi tot rostul gospodăriei lor. Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit. — Vezi, aşa-mi place, copilă, aşa cum ai fost mai nainte! Las’ veştejeala pe sama doamnelor! şi o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viaţa lui. Cînd ieşiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată şi-i spuse lui Manoilă, şoptindu-i: — Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav şi al dracului, Petrea e turbat şi al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseştilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!     Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna şi destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi şi frecături — cum au ieşit din scaldă. Şi n-a alergat după ei domnişorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că şi-a ieşit din   fire. Şi-a adus prieteni din străini, — o mulţime. — şi, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit şi chiuit hăitaşii şi au tot răpăit puştile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile şi bălţile unde se scaldă colţaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă şi să facă betele chindisite, după nişte forme noi, ce le adusese din sat. Şi cînd alegea florile albastre şi roşii printre şirele dese, îi răsărea în faţă chipul domni­şorului. Dar nu aşa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, şi, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi, în rîndul acesta, i se părea că a căpă­tat şi ea ceva din fiinţa lui: îndrăzneală şi cutezanţă; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ţinu goana după mistreţi, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghiţea din nou. Şi se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul ţării. Cîteodată ieşeau aproape laolaltă, şi ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnişorul în haine strîmte. După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ţinea să-şi ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruţa cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri şi muzicanţi din oraşul vecin. Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, aşternută cu muşchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bo­gată, căldura licărea tăişuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca hai­ducii. Roiurile de musculiţe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, şi oaspeţii îşi încordau gîturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi şi se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări. Badea Costea trebuia să fie şi el aici, să ajute. A ajutat şi, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Şi se gîndea cum are să-şi ducă mîne toată averea în sat şi cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis şi azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, şi nu mai stă! Au şi adunat aproape toate ce au să ducă, şi Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Şi-i venea în minte de cînd era copil şi umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu şi-a făcut din scoarţa mîzgoasă a fragezilor arţari! Şi-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea şi le-a risipit! Simţi cît de legată e viaţa lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, aşa turbat şi-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, şi ochii-i sclipeau oţelii. Trebuia să plece, da, trebuia! Oaspeţii din poiană mîncară ce mîncară, şi apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după ţigani nişte cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se toc­miră bine şi ele, şi se apucaseră să-şi arate cheful tră- gînd o horă. Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părţile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii. — Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino şi-ţi petrece azi, că mîne te poţi duce unde voieşti; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici? — Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou! — Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinsteşte şi dum­neata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia. — Bine, să-ţi fac astăzi voia! L-a dus înaintea prietenilor şi le-a zis aşa, ro- mîneşte: — Măi fraţilor! Voi aţi auzit din poveşti cum se păzeau fetele de-mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, şi are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot aşa o păzeşte. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruţa mea cu patru cai! în sănătatea Aniţei să bem, fraţilor! Atîta se vede că înţeleseră şi străinii, că toţi dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăşi simţi mîna cea de gheaţă cum îi strînge inima ghem. Şi cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste ţelina bătucită. — Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din cîte-am spus? Dar crîşmarul de la făgădăul de pe drumul ţării se învîrti în călcîiul drept şi se duse iar la marginea poienii. Cînd sosi ojina cea bună, mulţi dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreţii, întinşi pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot acelaşi. Venea dinspre poalele pădurii. Cîţi mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, şi mai grozav. — Lup să fie oare? — Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane! Vreo doi din slugile boiereşti merseră să întrebe pe Costea. — Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni. — Măi, grijiţi, că va fi Toderaş, că ăla-i al dracului; ştie face ca toate lighioanele. Şi uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici. — Nu-i Toderaş, Vasile; face el, face, da’ totuşi, nu-i necurat, să-şi fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Aşa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că eşti om. Petrea îşi strînse bine hainele, avîntă puşca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane şi, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi şi mai şi. Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, şi tot aşa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, şi o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas şi nu­mărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaş că izvorăşte dintre nişte tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs. — V-am spus eu că Toderaş urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să ştii că-ţi vei auzi buchile! Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaş, Costea se făcu ne­văzut din marginea poienii, şi-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aştepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul ţării, ve­nind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriaşe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el. Costea porneşte şi aleargă, ca pe şes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des şi nu se mai opreşte pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Şi deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Şi aşa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu puşca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve, şi tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Ţeli,   dar, cînd să trăznească, puşca-i căzu din braţe, şi Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte. Cei din poiană chiotiră de bucurie şi tăbărîră cu toţi pe Toderaş: — Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaş, auzind detunătura, îşi repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, şi, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împuşcă­tura...   1 9 0 5