Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

  Badea Nicolae de Ion Agârbiceanu         Duminica, după ce soarele s-a ridicat de vreo cîteva suluri la răsărit şi străluceşte, aşa de voios şi plin de viaţă, în nemărginitul senin, vezi, trăgîndu-se încet spre satul din vale, un moşneag adus puţin de spate, cu barba şi cu părul albe ca zăpada, cu gluga pe spate şi cu o bîtă măciucată în mînă.       Nu vine pe drumul bătut. Ştie el o potecuţă, ce şer­puieşte printre fînaţele înflorite, se pierde printre tufi­şuri de aluni, iese iar la iveală, trece peste o măgură mai mică şi dă apoi de-a dreptul spre o uliţă din capul satului...       Dar nu vine în toată duminica moşneagul. Spun oa­menii mai vechi că, mai nainte vreme, badea Niculae,      — Pe atunci Nicu, — socotea că-s prea puţine dumi­nicile de peste an, cu sărbători cu tot, şi, de aceea, se mai strecura uneori şi în zilele de lucru în sat. Acum, la patru-cinci duminici de vine o dată, şi la sărbătorile mai mari.      Casa lui nu-i departe de hudiţa în care dă cărarea pe unde s-a obişnuit să vină. Mai mult colibă decît casă. Numai ceva din păreţi şi coperişul sînt afară din pămînt. Nevasta i-a murit de mult, copii n-au avut, el era tot pe la oi, cine să grijească de căsuţă?       De altfel, badei Niculae nici nu-i prea păsa de halul în care se găsea casa lui. Cînd venea în sat, se odihnea, de cele mai multe ori, pe laiţa de dinaintea uşii. Şi nici n-avea vreme să steie atîta. Trebuia să-şi împlinească trebile ce le avea prin sat, apoi, după-amiază, tot­deauna, trebuia să plece degrabă. Oile trebuiau mulse, şi la stînă erau numai doi ştrengari de băieţi, care, dacă nu era badea Niculae acolo, nu făceau nici o ispravă.       Nici nu-i prea plăcea să tîndălească atîta prin sat. Ce l-ar mai atrage aici? Căsuţa lui pustie? Oamenii de sama lui s-au stins de mult, iar ceştialalţi nu-l înţe­legeau. Şi nici el nu-i înţelegea pe dînşii. În sufletul lui era un gol pe care numai moartea putea să-l mai umple: golul pe care-l simt toţi bătrînii cînd văd că şi-au trăit traiul şi că viaţa lor nu mai are nici un rost în «lumea asta nouă». Cel puţin de-ar fi rămas şi lumea cea veche, în care a trăit el, şi să se stingă numai atunci cînd a închide el ochii! Nu s-ar simţi aşa de străin! Dar, zadarnic! Vremea trece, şi cu ea şi noi, şi dacă trecem noi, trece totul, nu rămîne nimic îndărăt. Şi badea Niculae se simţea aproape de tot de «trece­rea» lui...       Duminica după amiază, după ce se mai stîmpăra puţin căldura dogoritoare, pe acelaşi potec, cu bîta mă­ciucată în mînă, cu gluga-n spate, badea Niculae urca încet, cu capu-n pămînt, mai abătut decît dimineaţă...        De cîte ori venea în sat, părea mai voios, şi de-l în­trebai cîte ceva, îţi răspundea aşa de frumos, în graiul lui bătrînesc!       — Ce mai fac oile, bade Niculae, sănătoase? Cu- mătrul lup nu mai dă tîrcoale în jurul stînii?      — Ba, că ţi-ai găsit-o, nene! Poţi să le laşi singure noaptea, la porneală, şi pe cîni să-i închizi pe toţi în stînă, şi nu se apropie potaia! Păi de unde să vie dacă nu-i? Auzi, nene, nici lupi nu mai sînt, nici lupi!      — Ş-apoi ţi-ar plăcea să vie lupul, bade Niculae, să facă pagubă la turmă?      — Pagubă? Hm! Tu nu ştii, nene, cum se fugăresc lupii. De unde să ştii dacă nici n-ai văzut, poate.      — Că n-am văzut, dar am auzit că nu fuge el aşa, cu una, cu două.      — Nu fuge? He-hei, ba să mai aibă pe-atîtea pi­cioare! Să-l îmbii cu cîrlanul cel mai gras, şi nu-i trăbă. Şi de-l întîlnea altul, şi cu-acela stătea de vorbă.      Un sentiment vag se năştea în el, de cîte ori se ducea spre sat: oare va afla iar lumea pe care o ştia? O, Doamne! Mai nainte, cînd venea în sat, nu răzbea să povestească oamenilor cum merge rîndul la stînă, cîte mînzări, cîte sterpe, mioare, noatini sînt, cîţi berbeci de prăsilă, cîţi de vîndut; de este păşune bună, de nu s-a încuibat vreo boală între oi; cît lapte dau, cînd le vor lăsa în doi lapţi; de face lupul pagubă. Toţi oamenii doreau să afle noutăţi despre avutul lor. Şi badea Niculae stătea în mijlocul lor, şi ei roată în jurul lui, şi le răspundea la toate întrebările, cînd aşe­zat, cînd glumind, după cum erau şi întrebările. La dorinţa vreunuia povestea cîte-o ispravă de-a jupînului lup, ori cum a văzut vreo stea cu coadă, şi multe altele. Apoi mai trăgeau la vreo crîşmă, şi, aici, să-l fi auzit pe badea Niculae cîntînd din fluier şi din gură! Dar drept c-atunci erau şi oamenii mai altfel, parcă mai harnici şi mai bogaţi. Toţi aveau oi în turmă, unii şi peste sută. Atunci ştiau cinsti pe păcurar. Astăzi puţini mai au oi. Şi cei care au nu le prea duc grija. Dacă nu l-ar durea inima pe badea Niculae, ar putea sta toată vara turma-ntreagă fără sare. Astăzi nimeni nu-l mai întreabă ce-i pe la stînă. Numai întrebarea rece «Cînd mi-e rîndul la oi?» o mai aude badea Niculae de la oameni. Şi nici nu-s aşa sîrguincioşi, astăzi, oamenii, cînd tocmai acum ar trebui să fie încă şi mai harnici decît cei de pe vremea lui. Că atunci ce de pămînt aveau, Doamne! Cît vedeai cu ochii! Ce locuri de pă­şune, ce fînaţe! Azi? De cincisprezece ani e comasat pămîntul, şi aproape jumătate sătenii au ajuns la sapă de lemn. A fost la ei o curte domnească, care a căpătat a treia parte din tot pămîntul. Au avut doi munţi, pe care, de veacuri, moşii şi strămoşii lor au crescut oi şi vite, ş-acuma nu mai sînt ai lor... Cică pentru o veche datorie comunală...       Cum să nu i se strîngă inima bădicului Niculae, şi cum să nu meargă posomorît, cu capul plecat, cînd îi vin în minte toate acestea?! Ajunge la stînă pe-nsărat. Pune pe cei doi băieţi să mulgă, dar ei nu se-nvoiesc pînă ce bătrînul nu scoate din şerpar pachetele de tabac pe care le-a făgăduit la plecare.      De-ar fi baremi aici la stînă ca mai demult! Dar nici oile nu mai dau lapte ca mai nainte, multe îs gălbejite, altele au stîrpit... Nici lupul nu mai vine să deie tîrcoale în jurul stînii. Şi chiar de-ar mai veni, ce-ar face cu el? Nu mai sînt ortacii lui cei vechi, cu care ştia să-l huiduiască şi să glumească pe socoteala lui.      Cîteodată mai zice din fluier, dar nici petrecerea asta nu mai are farmec.    Şi cum să aibă, cînd inima moşneagului nu mai bate ca odinioară?!      ...Ş-aşa, la patru-cinci săptămîni o dată, duminica, după ce se-nalţă soarele de vreo cîteva suluri la răsărit, mai poţi vedea şi acum pe bădicul Niculae cum vine spre sat, cu bîta măciucată în mînă şi cu gluga pe spate.   1 9 0 2        

    DAN JITARUL              A dat Dumnezeu păşune din belşug, căci s-au cernut ploi mărunte cît a ţinut primăvara. Şi pe la căratul fînului, vine aşa, cîte un povoi cu băltuţe, dar trece repede, şi soarele zbiceşte, să-şi poată vedea oamenii de lucru. Mai sînt încă fînaţe multe necosite, mai e opritul taurilor, pe unde dă iarba mai tîrziu, şi chiar dacă dă, nu se prea grăbeşte cu crescutul, că dacă se abat pe-acolo tauri vineţi, mai ales cel bătrîn, nici ciurdarii nu cutează să-i scoată. Totuşi e cineva căruia nu-i pasă nici de tauri, nici de nimic şi-i scoate din oprit cînd li-e iarba mai dulce. Iar apoi, dacă-şi priponeşte acolo murguşorul, pe care nu l-ar schimba cu toate avuţiile lumii, ce păcat face? De ce nu vin alţii să-i scoată, că atunci el şi-ar vedea de drum, că-i larg hotarul, şi, numai singur el, Dan, e jitar peste toată întinderea asta de roadă. Adică mai sînt doi jitari, moş Grigore şi moş Petru de după gră­dini, dar ăştia nu-s oameni. Amîndoi îs bătrîni şi’ merg cu bîtele la hotar mai mult ca să se sprijinească în ele decît să aducă de dinapoi cîte-o ciurdă de vite ori stavă de cai la judele satului. I-a ales satul şi de data asta, căci de cînd s-au pomenit şi ei cu neveste, tot jitari au fost. Dar cum jităresc ei, slujesc în zadar. Fără ca să cîştigi pe zi cel puţin cîte-o litră de vinars, nu se plăteşte să nu-ţi dormi nopţile. Dan era de hotărîrea asta, şi de zece ani, de cînd jităreşte şi el, vede că nu a brodit-o rău. Acasă, nevastă-sa s-a luat de-un gînd. — Măi omule, tu n-ai s-o păţeşti bună! Te por­neşti numai aşa, ca nebunii, de cînd însară, şi nu mai dai pe-acasă. Îţi vei speti murgul, iar pe tine te vor afla odată, cu capul spart, undeva. Oamenii rabdă pînă la un loc. Uite, mie-mi tot bate ochiul stîng de multă vreme, şi ăsta nu e sămn bun. — Bată-ţi de pe mine amîndoi, da’ nu aşa numa cum se bat, ci să gîndeşti că-ţi sar din cap! Şi Dan, cu ochii încruntaţi, îmbucă repede pe sub mustăţile mari, nerăsucite, sare ca un voinic de după masă, se scutură o dată, aşa cum se scutură şi murgul său după ce-l descalecă, se caută grăbit pe după şer- parul lat, potriveşte bine teaca ce înghite cuţitul mare, cu plăsele de os negru, şi iese, trîntind uşa, în curte. Murgul aprig, neînşăuat, numai cu căpăstru, stă legat de-o proptea şi bate neastîmpărat din copite. Dan fluieră o dată haiduceşte, calu-şi întoarce capul şi nechează cu ochii umezi. Într-o clipă e încălecat şi, cît ce iese pe poartă, porneşte de-a una în sărite. Femeia rămîne cu mînile încrucişate, la poartă, îşi face cruce şi întră în curte. Cine a pus-o pe ea să se mărite după omul ăsta? Nu i-a spus mamă-sa destule rele despre el? Şi doar nu a fost ceva frumuseţe. Ferit-a sfîntul! Adevărat că era zdravăn, voinic, — cel mai zdravăn din sat, — dar avea nişte ochi mici, vicleni şi răi, şi o faţă încruntată, de părea că e veşnic mînios, iar mustăţile, de pe atunci păreau nişte cotoare împlîntate la întîmplare. Tată-său i-a zis că-i cunoaşte spiţa. Neam puţin cam aspru, dar, în schimb, oameni de ispravă. Unu plăteşte cît şapte. Şi acum vedea bine ce plăteşte! De-ar mai lăsa cel puţin jităritul ăsta! Uite, cînd a fost cu alesul, mai astă-iarnă, dînsa a voit să-l scoată. L-a lăsat, prost, să meargă cale de trei zile pînă la un prieten, cică ar fi avînd să-i spună nişte vorbe tainice. Dan s-a avîntat pe cal şi a pornit furtună. Pe prieten nu l-a găsit acasă. Spunea nevastă-sa că s-a dus la tîrg, cu trei iepe sure. Dan a scrîşnit din dinţi şi, fără să zică rămas bun, a pornit înapoi, cu inima înviforată de răzbunare. Acasă şi-a încîlcit mîna stîngă în părul bietei Stane şi i-a tras un pui de bătaie ca acela, de răcneau vecinele pe la garduri că o omoară. Şi-n ziua alegerii de jitari, el tot a fost acasă şi a fost pus şi de astă dată. În noaptea aceea a plătit la vreo douăzeci de oameni rachiu şi au băut pînă dimineaţa, de-au ieşit din crîşmă vineţi şi chiuiau ca la nuntă. Dar ştia el Dan să-şi întoarcă banii ăştia înzecit. Cînd se ridică nouri grei de după dealuri şi plutesc aşa, ca de plumb, în văzduh, cînd se întunecă, sara, tîrziu, de nu vezi la trei paşi, Dan îşi despriponeşte calul din opritul taurilor, se înţepeneşte pe spinarea lui şi-i fluieră o dată, ca în şoaptă, la ureche. Murgul ciu­leşte urechile, sforăie scurt şi se face nevăzut în întu- nerecul greu de pe cîmp. Pe pajiştea grasă copitele nu fac nici un zgomot, şi liniştea stăpîneşte deplină peste întinderi. Boii şi vacile abia se văd în întunerec. Zac bolovă­noase în iarbă. Dan îşi trage odată aer în piept şi-l îniaptă apoi de spulberă coama murgului. Din tureacul lung al cizmei scoate biciul înfăşurat în jurul codi- riştii şi începe să îmblătească în dreapta şi-n stînga. Fripte de pleazna lungă de fuior, vitele sar şi ţîşnesc într-o fugă împrăştiată, ca de streche. Dar murgul s-a înfierbîntat. Aleargă, le ocoleşte, se aruncă după cele ce s-au răzleţit, le adună pe toate într-un cerc, pe cînd pleazna de fuior le arde mereu. În sfîrşit, pornesc spe­riate, împungîndu-se una pe alta. Şi în vreun fînaţ necosit, unde e iarba mai bună, se opresc. După ce se înfruptă din iarba mirositoare, plină de sulfină, un ceas, două, murguşorul lui Dan iar se înfierbîntă, şi vitele, mînate din urmă şi de pe de laturi, fripte de pleazna arzătoare, pătrund prin fînaţe încolo. Abia tîrziu le scoate Dan la drumul mare, lăsîndu-le să meargă în pas către sat. La casa judelui, Dan bate cu putere în poartă, şi dacă nu vine nimeni să-i deschidă, o răstoarnă cu umărul, şi curtea judelui se umple de vite. — Fire-ai al dracului, măi Dane, da’ de unde le-ai putut aduna pe toate?! întreabă cu glas întunecat Gheorghe, primarul, răsărind în pridvor. Dan nu răspunde nimic, ci se leagănă uşor pe spi­narea murgului, apropiindu-se prin întunerec de jude. — Să ştii că azi îs cătrănit rău, Gheorghieşule! Am alergat ca un smintit toată noaptea, de-mi vine să-mi scuip sufletul de ciudă! Auzi dumneata, unde e fînaţul mai întreg, acolo să dai peste ciurda asta de vite! Vai de capul oamenilor, săracii, că dorm ca butucii şi nu ştiu ce lăcuste le înghit avutul. Judele îl priveşte cu înţeles, se apropie prin întunerec de Dan şi-l bate pe umăr. Dan descalecă şi se aşează pe treptele pridvorului. — Aşa, o udătură, ce zici? Mă arde pieptul cît am răcnit după balele astea. — Vine, Dane, vine! Şi primarul se repede în casă şi aduce o ploscă pîn- tecoasă. Apoi încep să vorbească în şoapte. — Vor fi patruzeci de capete. — Nu, răspunde Dan, sînt patruzeci şi cinci, tot — Din douăzeci capul nu le lăsăm, ce zici? — Ştiu eu? Să se vadă şi paguba! Aceea dumneata s-o preţuieşti, că ai dreptul. Tac, închină din ploscă, oftează din cînd în cînd şi-apoi iarăşi vorbesc cu glasuri abia auzite. Vinul s-a gătat, dar jitarul nu se duce. — Ştii ce, mai e mult pînă în ziuă şi poate să mai prind ceva. Adu-mi o juma de litru de vinars. Da’ vezi să fie ca şpirfci! Primarul îi aduce vinarsul. Dan îşi dă capul pe spate şi rămîne aşa, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu o bîtă peste frunte, ameţindu-l. Se ridică apoi, îşi aduce murgul, îl îmbrăţişează pe după gît, se avîntă. — Dimineaţă, vezi să mă chemi, cît ce vor sosi păgubaşii. Şi, lipindu-se de grumajii murgului, iese pe poartă. Face un înconjur, ajunge la el acasă, trînteşte portiţa, ca şi cînd acum ar ieşi mai întîi din curte, apoi por­neşte iar în galop spre hotar. Femeia sare grăbită la fereastră, gîndind că-i Dan, însă se încredinţează că de bună samă a visat. Pe drumul bătucit, copitele murgului bat tot mai rar. Calul merge acum în pas, şi-o doină plină de durere începe să se tînguie prin întunerecul greu:   — Bate vîntu picu ploii, Toţi ficiorii merg cu boii. Merg cu boii-n Valea-Mică, Vin în sat la ibovnică... Eu mă duc în Valea-Rea Să vin şi eu la a mea!   Copitele murgului nu se mai aud, numai glasul de jale al stăpînului se învăluie, în noaptea adîncă, cu sus­pinele vîntului ce-adie coama calului. Din cînd în cînd doina se potoleşte şi se aude un nechezat prelung. Dan îşi bate fugarul cu palma aspră pe gîtul încordat. Apoi răsună iarăşi, cu putere, cu patimă:   — De te-ai face, Murăş, vale, Să trecem apele tale...   .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .   Cu mîndra să mă-ntîlnesc, Două vorbe să-i grăiesc, Ş-apoi să mă prăpădesc. Feciorii care au ieşit cu vitele peste noapte se tre­zesc. Dar cunosc cîntecul şi se-ntorc pe ceea parte. Ştiu ei bine: de cîntă Dan, nu e nici o primejdie. — Că de la inimă cîntă, bată-l Dumnezeu să-l bată de hoţ! — Dacă-l doare, mă, cum să nu cînte? Am auzit pe mulţi vorbind în taină că se prăpădeşte după crîşmă- riţa din Deleni, da’ n-am crezut, pîn-odată. Flăcăul care vorbea se apropie mai tare de ceilalţi. — Era un întunerec de să-ţi scoţi ochii şi ploua de părea că s-au rupt toartele cerului. Murăşul venea mare, cu vuiet surd. Dan trebuia să treacă. Chiui după podar o dată, de două ori, de gîndeai că-şi varsă plămînile. Nu s-a mai putut răbda. Deschide piedeca murgului, s-avîntă şi se vîră în apă. Eu mergeam cătră casă, nu m-a văzut. Gîndeam că va pieri în valuri. Dar în noaptea următoare vitele mele erau toate la judele în curte. Ş-atrunci am înţăles eu că omul ăsta e dat dra­cului! Iar peste Murăş, oblu cu trecătoarea, voi ştiţi bine că e crîşma din Deleni. Feciorii se-ntorc pe toate părţile şi nu-i mai prinde somnul. Încep a vorbi, în taină, de isprăvile lui Dan. Jitarul în vremea asta umblă pe la voinicii cărora le-a prins vitele, îi trezeşte şi se răsteşte la ei: — Voi ce păziţi aicea, măi? Fire-aţi ai dracului, unde vi-s vitele? Iar vor fi umplut sămănăturile! Voinicii privesc buimăciţi unii la alţii şi nu ştiu ce să zică. Pleacă apoi să le caute. Aşa, ca în treacăt, Dan le azvîrle cîteva cuvinte: — Eu am dus azi-noapte nişte vite. Da’ nu vor fi fost ale voastre, că erau prea multe, şi le-am luat oblu în fînaţele de la Măgură. Ale voastre n-au putut merge pîn-acolo! Dar dimineaţa, la judele acasă, vedeau feciorii că totuşi se poate şi una ca asta... Dan, după ce împarte banii cu primarul, se înfundă în crîşmă cu nişte prieteni buni şi-i îmbată pe toţi. Numai el rămîne treaz, dar prea «turbat», cum zicea femei-sa, Stana. Şi încă în acea sară, murgul îşi ia zborul pînă la crîşmă din Deleni. Cică este vin acolo cum nu s-a mai pomenit. Norocul bieţilor feciori că «ponturile» lui Dan nu erau aşa de dese. La două-trei săptămîni o dată. Se îndestula de obicei cu două-trei capete de vită pe noapte, ca să aibă pe ziua cealaltă de vinars şi tabac. Alteori avea Dan aşa o voie bună, că-şi săruta mur­gul şi se abătea pe la feciorii cu vitele pînă ce nu ador­meau. Şi-apoi ţine-te, băiete, la glume, de să-ţi cadă fălcile de rîs! Era mai ales un tînăr cam sfios — abia-i mijea mustaţa. Pe acesta nu-l mai slăbea jitarul din gură: — Doamne, Ioane, cum te prăpădeşti tu aşa, văzînd cu ochii! Ficior eşti tu?! Aşa-s ficiorii, mă?! şi chiuia o dată Dan, rănind tăcerea grea pînă în depărtări mari. Te topeşti, mă, şi nu cutezi să-i spui o vorbă. Ce inimă e în tine? Să fiu eu în locul tău! şi iar răcnea o dată. Apoi scotea din buzunar o ploscă mare şi-i poftea pe rînd la vinars. Odată, după ce bău aşa, se repezi fără un cuvînt la cal, se avîntă şi porni spre sat. Peste o jumătate de ceas tropotul se întorcea. — Vai, ucigă-te crucea, Dane! şi feciorii începură să-şi facă cruce. Dan se coborî lin cu fata ce-i ameţise în braţe, în zborul nebun al murgului. O puse pe iarbă. — Uite, Ioane, ţi-am adus-o, să te fac de ruşine la lume! Nu ţi-i păcat s-o faci să sufere atîta? Că nicicum nu putea durmi, ci sta, sărmana, pe laviţă, în curte, şi visa la lună, ca nebunele! Ion, tremurînd de ciudă şi de mînie, voi să zică ceva. — Să nu te-apropii de ea! se răsti Dan. Am adus-o numa ca să te fac de rîs. Pui de rumîn eşti tu?! Şi luînd fata din nou în braţe, se avîntă pe spinarea murgului, şi tropotul se depărtă. Alteori, tot cînd era în voie bună, îşi alegea ortaci dintre feciori şi pornea prin hotarele satelor vecine, de unde aduceau grămezi mari de vite; le învîrteau prin cucuruzele de la ei şi le mînau în sat. Se zvonea că Dan s-ar pricepe şi la furatul cailor, — nu de la ei, ci din satele vecine. Asta însă nu cuteza nimeni să o spuie cu glas mare. Dar era lucru hotărît că murgul lui e dintr-o herghelie domnească, dintr-al patrulea sat. Şi era un pui de cal de să te prăpădeşti pînă să-i găseşti părechea. Iar dragostea lui cu crîşmă- riţa din Deleni oamenii o legau şi de furatul cailor. Cică acolo se întîlnea Dan cu soţii lui. Ce ducea el, vindeau aceia. Gurile oamenilor, însă, multe vorbesc. Vorba ca vorba, dar avea mare patimă pentru cai. Ţiganii luaseră groaza jitarului. Nu mai cuteza nici unul să-şi ducă iepşoarele la păscut peste noapte. Că se trezeau numai că-s închise dimineaţa la judele. De furat nu s-a întîmplat să se fure ceva. Dar ţiganii erau datori cu multe zile de lucru pe la judele, pe la juraţi şi pe la alte feţe din sat, pe socoteala cailor. Nu şi-i mai scot faraonii la cîmp? Bine! Dan va merge şi în ţigănie, la capătul satului. Şi unde numai ce se ivea în puterea nopţii, scotea surele de pe unde erau, le aduna lîngă balta sacă din ţigănime şi răcnea la ţigani să se scoale, că iar le-au picat caii în sămănături. Aceştia ieşeau speriaţi în uşa bordeielor. — Bade Dane, sa ma traznească de-a fost căluşelul meu undeva! Uite, a fost legat aici, de pripoana asta. — Jupîne jitarule, să-mi sară ochii de n-am băgat pe sura asară în bordei cu mine! Şi toţi, din toate părţile, începeau a se milogi. Dar Dan era neîndurat. Ardea cu pleazna de fuior oasele surelor, şi du-le drumul la judele! îndărăt se auzea zvon de înjurături ţigăneşti. Cîteodată, însă, se mînia şi primarul. — Mai lasă-i dracului, mă Dane, că faci de ne ră­mîne satul fără ţigani! Dan, fără multe vorbe, ducea caii înapoi, pocnindu-i din bici, dar cîte patru-cinci zile nu se mai arăta pe la judele. Viaţa asta o ducea jitarul Dan de cînd prindeau să se înmoaie zăpezile şi pînă venea iar alba-n sat. Iarna, însă, bolea în toată forma. Aşa, cînd se mai făcea vreo goană după mistreţi, simţea că mai trăieşte. După o astfel de vînătoare, — doborîseră vreo patru colţaţi, — Dan şi pădurarii chefuiră pînă noaptea tîrziu. Rar se va fi îmbătat Dan ca acum. Că, după ce ajunse acasă, îşi scoase murgul din grajd, se avîntă şi’ porni, în puterea nopţii, pe hotar. Şi era pe la mijlocul lui ianuarie. Zăpadă multă, în­gheţată în troiene. Dan se miră că nu află nici o vită pe cîmp. Alergă la Calea-Afundă, se repezi spre Măguri, în Valea-Rea — nimic şi nimic. Dan se mînie, îşi strînse fugarul în pinteni şi se apropie de valurile Mureşului. Ajunge drept casa podarului, răcneşte să vie luntrea, dar nimeni nu răspunde: numai murmurul înăbuşit al apelor, ce curg molcom pe sub gheaţă. Dan îşi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el. Murgul, nebătut încă, sare ca trăznit în două picioare, sforăie nebun şi porneşte furtună pe gheaţă, să treacă Mureşul la crîşma din Deleni. Pe la mijloc, însă, gheaţa, — subţire, — pîrîie, crapă în petece mari, apa ţîşneşte, şi murgul cu stăpînul lipit pe spinare piere-n adînc.   1 9 0 5          

    CĂPRARUL                 Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a Măgurii- Mari, furnică, neastîmpărate, caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde-ntunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soa­relui ce se tot ridică, pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind, de la dreapta şi de la stînga, cu limbile aspre, firicelele de iarbă proaspătă. După o seceta de cîteva săptămîni, se revărsase, în urmă, o ploaie binefăcătoare, şi, de trei zile, de cînd se arăta iar soarele, cîmpul înverzea ca primăvara. La capătul pădurii, lîngă părăul adînc, rîpos, subt umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă între dinţi un om micuţ, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, cu ochi mici, şireţi, ascunşi sub sprîncenele stu­foase. În jur, o roată de băieţaşi şi băieţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulţi cu capetele goale. Bătrînaşul po­vesteşte două-trei cuvinte, se uită apoi, rînd pe rînd, în ochii tuturor şi se lasă pe coaste. Pare că ar vrea să-l prindă somnul. Băieţii privesc întrebător unii la alţii şi, în sfîrşit, cel mai curajos îndrăzneşte: — Moş Tănase, spune-ne povestea ceea cu capra şută. Sînt aici vro cinci care n-au auzit-o niciodată. Tac cu toţii, numai inimile lor bat mai repede. Dar moşul doarme dus. Întru tîrziu, începe să buciume ră­guşit pe nasul zdravăn. Căldura creşte: în pînze de păianjen, strălucitoare, dese, saltă unduind peste cîmpul verde. Vitele pasc liniştite, dar caprele se împrăştie, unele trec Măgura. — Moş Tănase, dacă ne-o spui, apoi uite, mergem trei inşi şi-ţi aducem caprele cît ai număra pînă la zece. Căprarul se trezeşte greu, se face că priveşte în pă­mînt, dar printre gene vede ager şi ştie cum stau caprele. Scociorăşte din cureaua lată un lemnuş smolit şi-l freacă de cioarecii îngălbeniţi, plini de dungi de catran. Pipa îşi deschide ochiul de jar luminos, înviorat, şi moşul, fluie­rînd alene printre dinţi, se-ntoarce gînditor către băieţi. — Apoi bine, măi şoldanilor, acum tot v-o mai spun o dată, da’ mai mult nu. Mai întîi să-mi întoarceţi însă caprele. Băieţii iar se privesc, îşi vorbesc fără să grăiască, dar fără nici o ispravă. — Măi, să fiţi voi hoţi, zice cel mai mare din ceată, adecă tot eu să mă duc? Nu se mişcă nici unul, parc-aţi înlemnit? Da’ bine, măi, să ştiţi că acum eu, unul, nu mă duc, să crape fierea în voi de năcaz! Şi privirile, prietene toate mai nainte, cînd îl ruga­seră pe moşu de poveste, acum se-ncruntă şi se ocolesc. În urmă, izbucnesc iarăşi vreo cîţiva, mai în putere. Ei au fost ieri, alaltăieri, toată săptămîna, ba şi azi, după caprele lui moş Tănase, acum nu se duc, mai bine îşi aleg vitele şi pornesc într-altă parte. Căprarul rîde pe sub mustăţile groase, tunse, şi, cu ochi vicleni, priveşte cînd la unii, cînd la ceilalţi. Dar caprele se răsfiră şi pot să ajungă în oprituri. — Ei, băieţi, dacă nu mergeţi, apoi mă duc eu, şi vă închin aci! Cei care îşi spuseseră mai nainte cuvîntul din urmă, răsturnaţi pe spate, se leagănă, se întorc pe pîntece, convinşi că şi-au făcut datoria, nemaiascultînd pe moş­neag. Şi, rînd pe rînd, aproape toţi ajung în ceata aces­tora. Numai doi, bălani-bălani, cu ochii de cicoare spă­lăcită, nu ştiu ce să facă. Sînt dintre cei care nu auzi­seră povestea caprei şute şi care, începîndu-şi numai de cîteva zile slujba nouă de a veni cu vitele la păşune, întorceau totdeauna caprele lui moş Tănase. Mai aş­teaptă ce mai aşteaptă, apoi îşi iau beţişoarele şi pălă­riile şi pornesc încet; după ce s-au mai depărtat, picioarele încep să le scapere în fugă aprigă. Cei rămaşi, încetul cu încetul, ca şi cînd ar luneca pe nesimţite, se apropie iar roată în jurul moşneguţului şi-şi aţintesc ochii la pipa roşie de cărămidă, ce răsuflă mereu, prin acoperişul de tinichea înnegrită, aţe subţiri de fum. Cel mai mare alunecă tot mai aproape de căprar. — O gură, moşule, să trag şi eu o gură de fum. Moşul se face că nu-l aude, trage adînc din ţevea ce fierbe şi zice, rătăcindu-şi ochii către măgură: — Vezi, aceia-s copii odată! Uite, că-s mai aici cu caprele! Voi nici unul nu vă puteţi pune cu ei! Cel care ceruse un fum aşteaptă să prindă privirea bătrînului, dar moş Tănase rîde şiret cu ochii mici, găl­bui, ca de mîţă, şi nu se dă. De la o vreme cată întruna spre rîpile părăului. Tînărul pătimaş lunecă iar şi i se pune înainte. Ajuns însă aproape de rîpă, după cîteva zvîrcoliri, porneşte tăvăliş către fundul părăului, în rîse­tele căprarului, care-şi luase pipa din gură, şi în chiotele de bucurie ale soţilor, care nu fuseseră aşa de cuteză­tori ca el. După multe opintiri pe brînci, viteazul iese iar deasupra şi se răstoarnă pe coaste, deoparte, grozav de mînios. Moş Tănase îşi poartă, zîmbind, mustăţile tunse pe la cei din jur, apoi zice cu glas adînc: — Măi Gheorghieş, mai vreai un fum? Gheorghieş, fără să zică ceva, într-o clipă e înaintea moşului. Bătrînul ia luleaua din colţul gurii şi i-o dă. Ochii umezi, negri, strălucesc, obrajii plini se-ngroapă, şi, din nări, fumul albastru izvorăşte înieptat ca un şuvoi. Cei doi bălani mici sosesc şi ei în fugă cu caprele ce-şi saltă şuviţele lungi de păr. Asudaţi, cu obrajii aprinşi, aşteaptă acum de la bătrîn un cuvînt de laudă. — Să ştiţi, măi, că din aceşti doi voinici vor ieşi nişte pui de rumîni cum nu s-a mai pomenit! Vor fi doi feţi- frumoşi mai dihai decît cei din povestea caprei şute. Şi dacă nu vor scoate ei din pădurea asta, pe care o vedeţi aici, pe celea două fete de-mpărat pe care le-au furat zmeii, apoi ştiu că nime nu le-a mai scoate! Vacile cu ugerele aproape ţapene, boii mari cu coar­nele strălucitoare, răsfrînte, încet-încet s-adăpostesc în marginea pădurii, la umbră, între tufişuri. Soarele aprinde tot mai tare văzduhul, şi căldura joacă în unde de ar­gint, văzute şi nevăzute pe toată clipa. Caprele se aşează şi ele în fundul părăului, sub doi stejari răzleţiţi de pă­durea mumă. Căprarul acuma e tare. Povestea cu capra şută putea să aştepte pe altădată. Nici voinicii din roată parcă nu-i mai au grija. Cîte doi-trei vorbesc încet, arată părţi de pădure şi par îngrijoraţi şi plini de mirare. De cele două fete de-mpărat, furate de zmei, nu le spusese nimic moş Tănase pînă acum. Deodată fumaşul se-ntoarce şi-l întreabă: — Auzi, moşule, d-apoi trăiesc şi acum fetele celea de-mpărat? — Vezi bine că trăiesc, măi Gheorghieş. Trăiesc şi vor trăi cît vacul. Şi să le vedeţi ce chipuri de muieri! Nici prin gînd nu vă trece aşa ceva, nici prin gînd! — De ce nu iasă şi afară, ori cel puţin prin poieni, moşule, să le vedem şi noi? Unul de Ia spate îi taie vorba: — Să iasă! D-apoi că li-i frică! Măriuţa noastră nu iasă nici din casă, cît ce dă o geană de-ntunerec. Zice că sînt stahii! Tata zice că nu-i nici dracu şi că «inimă de femeie, şi’ pace!» Cum să iasă, mă, dacă li-i frică? — Adecă, la drept vorbind, frate Ionică, acestora nu li-i frică, zice moşul. Da’ nu pot. Porţile mari, de ar­gint, ale palatului, care îi numa şi numa de glajă, îs veşnic încuiate în calea tinereţii lor. Numa un ceas este, după miezul nopţii, cînd dorm şi frunzele de pe stejarii cei mai nalţi, num-atunci porţile, ca prin minune, se deschid şi, dac-ar fi un om cu inimă de viteaz, să fie acolo, aproape, pe vremea asta ar putea să le scape pe amîndouă, că zmeii, atunci, de somn, îs una cu pămîntul. Numa o pasăre dacă trece peste minunea ceea de palat şi-l atinge cu aripa, ori, dusă de vînt, vro frunză cade pe-acoperiş, ţiuie deodată toată glaja ceea, şi porţile de argint gem, iar zmeii vin furtună, rupînd arborii din cale, de-ai gîndi că aleargă dinaintea puştii o ceată de mistreţi. Copiii ascultă cu ochii duşi, şi unii se cutremură scurt, fără să vreie. — Dumneata, cum le-ai văzut, moş Tănase? — Cum! D-apoi voi nu ştiţi cine-s eu, măi băieţi! Eu nu-s om ca oamenii, ci, hm! cum să vă spun? Îşi bate gura pipei de palmă, să iasă scrumul, o în­doapă iar din beşica soioasă şi-i dă foc, lăsînd pe cioa­reci încă o dungă de catran. Ascultătorii privesc tot mai miraţi la el. Unii îi aţin­tesc ochii, alţii mustăţile, alţii obrajii păroşi, şi tuturor li se pare ca şi cum l-ar vedea pentru întîia oară pe căprar. Moşul clipeşte vioi din ochi şi se pare că nici nu le are grija. Apoi începe iar: — Ştiţi voi, măi băieţi, unde se bat munţii în capete? Nu ştiţi! Apoi eu acolo m-am născut. Era o colibă mică-mică şi scufundată în pămînt, mai dihai de cum e a lui Cuţulea Ţiganul din capul satului. Aci trăia maica, Dumnezeu s-o hodinească. Acuma, nu ştiu cum a fi trăit ea, cum nu, da’ cînd m-am trezit eu pe lume, într-o bună dimineaţă, ştii, cînd îi de-a dragul s-o iei razna pe cîmpie, m-am pomenit că în casă mai era şi un purcel, gras colea, pepene. Am crescut noi laolaltă, fă<ră să ştim nimic de lumea asta mare. Din cînd în cînd se abătea cîte un drumeţ, să ducă apă dintre munţi, da’ pe mine nu mă lăsa maica să-l văd. Într-o zi, însă, nu ştiu ce-a făcut purcelul, ce nu, că tot muşluind, cum e data porcului, i s-a oprit un os în gît şi a crăpat. Şi tot în clipa aceea îşi dădu şi maica sufletul. Acuma, eu, cu mintea ce-o aveam, mi-am zis aşa: «Mă Tănase, dragul meu, aici nu poate fi lucru curat; ia-ţi catra­fusele şi te cam mai du, că-i largă lumea». Şi aşa am tot venit, pînă ce m-am trezit aici în sat. Da’ pacoste ca aia pe mine! Nu puteam durmi nici c-un ochi. Da’ nici acum nu pot. Uite, de pildă, voi gîndiţi că dorm cînd stau cîte-o după-amiază întreagă aici, sub stejar, şi voi îmi grijiţi caprele? Nu dorm, dragii mei, că nu poate durmi moşu! Atunci eu povestesc cu oamenii ce-au trecut pe ceea lume! Moş Tănase trage cîteva fumuri, unul după altul, şi le sloboade groase prin nări. Ochii-i stau să se închidă şi sclipesc ca la mîţe. Roata de ascultători îl priveşte cu o spaimă vădită. Numai fumaşul se ciudeşte iar. — Aşadar, moşule, cum nu poţi durmi, dumneata te vei fi dus vrodată să păzeşti pe vremea ceea la pa­latul cel de glajă, ş-atunci le vei fi văzut pe cele două fete de-mpărat? — Tot Gheorghieş mai pricopsit! Vezi, cine are cap, are! Aşa, am păzit o dată, ş-au venit cu mine pînă ia aici, sub stejarul ăsta. Copiii se adună unul într-altul, îngroziţi. Cu mintea lor văd pe cele două fete şi li se pare că aud trozni- turile copacilor rupţi de zmei în drumul lor furtunos. — Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea, înalte şi uşoare de să le ducă o undă de vînt. Aşa le-am văzut eu, acuma-s trei ani împliniţi. — Şi de ce nu le-ai scăpat, moş Tănase? — Vezi că ursita lor zice aşa, că cine le va scăpa din ghearele zmeilor, acela va trebui să le ieie de neveste. Ş-apoi vedeţi voi cît de bătrîn-îs eu acum, ş-atunci am fost şi mai bătrîn, că eu pe zi ce merge tot întineresc. După un răstimp de tăcere, cel mai răsărit iar în­treabă: — Şi unde e palatul acela de glajă, cu porţi de argint? — Ştiţi voi unde-i Valea-Rea? Sub coasta alunilor? Bine. Acolo-i. Apoi, în fundul văii acesteia, sub mari arcuri boltite de stejari înalţi, acolo, la veşnică umbră, în afunzime, e palatul. Spun că din el te poţi coborî pe trepte pînă în mijlocul pămîntului, unde fierb caza- nele cu smoală. Acolo se coboară zmeii în toată noaptea de se feştesc grozav, să nu-i cunoască nimeni. Ci eu cred că domniţele-acelea nu vor mai sta mult acolo, că le vor scoate aceşti doi fîrtaţi ce mi-au întors caprele. Moş Tănase scoate cenuşa din luleaua stinsă şi se în­tinde ciobăneşte la umbră. Nu peste mult, horcăitul lui răsună în pădure. Băieţii, uimiţi, rămîn mult timp ne­mişcaţi; întru tîrziu se pun apoi şi ei să-şi scoată amiaza de prin traiste, fără mare dor de gustare, afară de cei mai mici. După amiază grijesc şi de caprele lui moş Tă­nase, căci acesta tot într-un sforăit o duce, pînă ce se- apropie soarele de asfinţit. Cine ar cuteza să-l trezească pe cel care nu poate să doarmă, ci vorbeşte cu oamenii duşi pe ceea lume? Acasă, băieţii, mai mărunţei, care au fost cu vitele, spun că mai mult nu se duc pe deasupra pădurii, că acolo e cuibul zmeilor şi sînt două fete de-mpărat într-un palat de glajă, frumoase-frumoase, albe-albe ca zăpada şi uşoare-uşoare, de să le ducă vîntul. Dar numai într-un ceas de noapte pot ieşi. Zmeii însă umblă prin pădure, smoliţi şi groaznici la vedere. — Cine v-a mai băgat şi prostii de-astea-n cap, măi Ionică? — Ne-a spus moş Tănase, căprarul, măicuţo! El le-a şi văzut. Da’ dacă le-ar fi scăpat, cică ar fi trebuit să le ieie şi de neveste, şi el acum e bătrîn. — Omul acela numa de furci e bun! zice tatăl, în­tunecat la faţă. Satul nu-l lasă să moară de foame, şi lui îi umblă năzdrăvănii prin cap! Doarme, — dur- mire-ar în veci! — cu ziua de cap, şi pune caprele în toate sămănăturile! — Că nu poate durmi, tată! Zice că vorbeşte cu oa­menii duşi de pe lumea asta. Ne-a spus că el e de unde se bat munţii în capete! — E de la noi, măi Ionică, lasă-l, prăpăditul, să vor­bească! Un neam de leneşi, care n-a ştiut decît să doarmă! Las’, că-i mai prind eu o dată caprele în lan, da’ ştiu că scump va plăti-o! A doua zi băieţii uită pe sub soarele strălucitor năz­drăvăniile de ieri ale moşului şi, ducîndu-şi vitele la păscut, îl înconjoară iarăşi’ pe căprar. Şi moş Tănase le spune din nou o mulţime de minunăţii. Caprele le întorc iar cei mai tineri, şi moşul, cînd se osteneşte de povestit cu cei din jurul lui, urmează povestea cu «cei ce s-au dus pe ceea lume».   1 9 0 5        

                                                                           MĂTUŞA STANA          De trei zile n-a mai văzut nimeni soarele. Din văzduhul ticsit de nouri grămădiţi unul peste altul, ca nişte uriaşi ce se sugrumă, cade întruna potopul de apă. Peste satul din vale fumul pluteşte greoi, nemaiavînd putere să se ridice. Ţi se pare că viaţa se retrage şi că-n locul ei se pune o nesimţire, o tîmpire pe toate lu­crurile. Vîjîitul lin ce domneşte în văzduh şi cadenţa regulată cu care se izbesc picurii grei în bălţi te în­deamnă la somn îndelungat, din care să nu te mai deştepţi.        Priri sat e linişte de moarte. Aşa, tîrziu de tot, în răstimpuri, dacă vezi lunecînd pe uliţi, înclinîndu-se într-o parte şi într-alta, vreo matahală.   Numai colo,-n casa cea coperită cu ţiglă, deasupra uşii căreia e înţepenită o rudă, iar de rudă-i spînzurată o garafă goală, numai acolo nu-i linişte, numai acolo e şi acum, în toiul ei, viaţa... Vreo cinci mese-s înconjurate de oameni nespălaţi, bărboşi, cu cămăşile negre. Unii cîntă, alţii povestesc, cei mai mulţi vorbesc tare, răstit. La vreo două mese s-a început jocul de cărţi. Degetele lor groase abia despătură bucăţile de hîrtie, murdare, soioase. Crîşmarul, cu nasul lui de pasăre de pradă, stă lîngă masa din mijloc şi-i stăpîneşte pe toţi cu privirea. Un surîs îi schimonoseşte chipul pămîntiu. Fumul lulelelor a umplut crîşma şi pare că are de gînd să se aşeze în straturi pe tavanul şi pe păreţii în­negriţi. Dar de cîte ori se deschide uşa, i se nimiceşte tot planul, pe care însă mereu îl reîncepe. Dar uite, chiar colo,-n ungheţul unde doarme cupto­rul hodorogit, pe un scăunaş cu trei picioare, şade o bătrînă cu jumătatea de rachiu dinainte, pe pămînt. Stă cu faţa către părete, nu-şi face cu nimenea vorbă, dar cu atît mai încăpăţînată se ceartă cu ea însăşi, în­ghiţind din cînd în cînd din sticlă. — O, Stano, Stano!... Ţi-ai făcut de cap, Stano! Să te-mbeţi ca beutorii! Ruşine!... Adecă ce? Nu-s ai mei banii, nu-s a’ mele hainele? Şi doar nu le-am dat toate... Mai am o ladă plină. Hainele de mireasă încă ş-acum le mai ţin... Ptiu, ce de ţuică mi-a da jupînu pe ele... Draga ţuică... Jupînele! Şi jupînul aude tot. Într-o clipă e lîngă mama Stana, îi ia porţia de dinainte şi merge de-o umple iar, deşi era numai pe jumătate goală. Baba şi-a închis ochii şi pare că stă s-adoarmă... Dar iată că-şi întinde din nou mîna după garafă, şi aşa, cu ochii închişi, o ridică la gura ei bătrînă, fără leac de dinte, şi mai înghite de vreo cîteva ori. Şi iar începe să aiureze. — Să ştie Ion ce isprăvuri îi faci, Stano! Doamne, ce te-ar mai îmblăti!... Iar te-ar lăsa lată, ştii, ca atunci... — Şi-i trece un fior de groază prin purtatu-i trup. — Dar el nu te vede, Stano, poţi să bei... Ion, Ion, ce am eu cu Ion? Bine c-a murit... Că nu mai puteam bea tot pe-ascuns... Să bei, să te-mbeţi ca beţivii... O, Stano, Stano, la ce-ai ajuns! Ce se va alege de tine, blăstămato, ticăloaso... ticăloaso?!   Pe lelea de oarecînd, pe mătuşa Stana de-acum, o cu­nosc şi copiii satului. Nu-i unul pe care să nu-l fi uns cel puţin o dată, fie că şi-a scrîntit vreun picior ori vreo mînă, fie pentru zgîrcituri şi cîrcei de tot felul. — Voinicu mătuşii, las’ numa pe mine, nu te teme! Hei, hei, pe cîţi i-am făcut eu oameni din nevoiaşi! Atîţia creiţari să am!... Ptii, bată-te norocu, că grăsuţ eşti! Uite-aci peştele, mă! Brav ficior s-a croi din tine. Şi bunica, cu mînecile sufulcate, cu degetele unse, îl netezeşte mereu pe la locul cu pricina. Pe urmă îi spune să steie aşa, culcat, pînă ce merge în grădină. Frunze de brusturi se află mai pretutindeni, şi mătuşii Stana îi sînt de lipsă aproape pentru fiecare bolnav pe care-l vindecă prin ungere. Lata buruiană se lipeşte de trupşorul copilului, mătuşa o leagă cu o năframă sub­ţire, şi peste cîteva ceasuri viitorul june e sănătos ca mărul. D-apoi descîntecele de bubă rea, de făcătură, de-ntîmplare, cine le-ar şti mai bine decît mătuşa Stana! E un şir întreg de ani de cînd a murit Ion, bărbatul ei, şi copii n-au rămas nici unul, că n-au avut. A rămas singură pe lume, fără leac de toiag la bătrîneţe. Era ea vestită, şi ca tînără, de femeie fluşturatică, ce nu-şi prea vedea de casă, şi, cînd nu ştia bărbatul, se mai abătea şi pe la jupînul, la cîte-un păhărel. Dar acum de el nu-i mai pasă, de adunat bogăţii n-are pe sama cui să adune, ş-apoi aşa, singură, ce să facă, cum să-şi treacă vremea? De un şir lung de ani mătuşa Stana e băutoarea sa­tului. Cît ce capătă vreun ban pentru uns, ori pentru descîntat, îndată-l duce să ruginească la jupînul. De multe ori, cînd descîntă şi suflă pe ţeve, — pentru alun­garea duhurilor, — se răspîndeşte un duh greu de ra­chiu, şi toate hainele de pe ea miroase a crîşmă. Cînd nu are bani, îşi duce ce are prin casă. Jupînul primeşte orice, nu-i alegător. Sărmana ei casă! Parcă-Şji plînge fericirea de altădată, aşa stă de tristă, cu cope- rişul afumat. O mîţă sură, pe jumătate sălbatecă, o mai cercetează din vreme-n vreme. Lelea Stana de altădată, acum mătuşa Stana, ştie multe cînd se pune la povestit. Numaicît, mai mult vor­beşte cu copiii şi cu sineşi. Că are doar să-şi spună sieşi mai multe ca altora...   S-a însărat. Aproape toţi oamenii au ieşit din crîşmă. Au mai rămas doar căruţaşii. Mătuşa Stana a adormit, ghemuită, lîngă cuptor. Dar casa jupînului nu e pentru dormit. O trezeşte. Cu  chiu, cu vai, bătrîna ajunge pînă în uliţă. S-a-ntunecat de nu-ţivezi mîna şi a-nceput să sufle şi un vînt rece, neobişnuit vara. Vijelitul lui şi cîntecul plîngător al văii, ce curge prin mijlocul satului, se-ames- tecă-n răpăitul ploii... Mătuşa Stana păşeşte-mpletecindu-se, şi-aproape tot al treilea pas se tăvăleşte în mocirla drumului, bolboro­sind mereu: — Să te-mbeţi ca beutorii!... Ticăloaso!... Şi ploaia cade mereu, în picuri mari şi grei.   1 9 0 3              

    ZI DE TÎRG               În înălţimile reci, întunecate, fulgii se-nvolbură, alungîndu-se ca un roi mut de albine. Pe pietrişul dru­mului vechi, bătucit de-atîta du-te-vino, scamele albe se lasă uşoare, moi. În piaţa largă, două rînduri de şetre se lipesc de geamurile înguste, somnoroase ale caselor înnegrite de vremi. Din cînd în cînd, vîntul răbufneşte din depărtări, învăluind mari rotogoale albe de fluturi, le vîntură peste-acoperişuri şi mătură piaţa, lăsînd ici şi colo potecuţe negre. Pe dealurile din apro­piere pădurile bătrîne înnegresc zarea cenuşie, -dez­nădăj­duită. În vale, pe malul Tîrnavei, vîntul boceşte prin sălciişul uscat. La capătul drumului larg, de-amîndouă părţile, aşteaptă cerşetorii. Căciulile roase, bine-ndesate pe cap, lasă totuşi ochii să vadă. Pe-un braţ de paie, picioare schilave se-ncolăcesc subt un trup acoperit de zdrenţe. Unde şi unde, din sumanele vechi, rupte, mîni uscate, înfăşurate în cîrpe, se ivesc drepte ca nişte cioturi îm- plîntate în trup. Ochii mici, bolnavi, licăresc umezi în orbitele negre. Doar unul îşi rostogoleşte-ntre pleoapele veştede albuşul fiert al ochilor orbi. Din cînd în cînd, cîte unul cască gemînd. Din vreme în vreme, cineva oftează adînc. Pălării vechi, decolorate, roase, aşteaptă, întoarse, alături de ulcele ştirbite, mila trecătorilor. Cel dintîi scîrţîit de car. Două vaci trupeşe, cu coar­nele răsfrînte se opintesc în jugul luciu. Cocoţat dea­supra, pe saci, un băiat nu-şi mai poate lua ochii de la turnurile nalte ale bisericii de-aproape. Căciula albă, rotundă, cu miţe negre i se razimă de spate. Trandafiri de sînge i-au aprins obrăjorii, iar din încopcierea gule­rului înflorat răsar grumajii — albi ca laptele. Pe lîngă car, tatăl, — voinic, aspru, — îndeamnă vacile, cu grai blînd, încet, cum mînă oamenii vitele noaptea. Merge legănat, tocmindu-şi din cînd în cînd căciula. — Fă-ţi milă şi pomană c-un creiţar, bade! Cerşetorii, treji cu toţii, îşi tocmesc pălăriile şi ulce­lele de dinainte, îşi încovoaie şi mînile sănătoase, îşi scot de subt ei cioturile de picioare, îşi descoperă în frig umerii goi, negri, îşi strîmbă gura, dîndu-şi ochii peste cap, şi recită plîngător, cu înecuri, vorbele versi­ficate, cerînd îndurare şi milă. — Na, taică, şi să deie Dumnezeu noroc! Şi badea înalt s-apleacă şi pune în pălăria unuia doi bani. Îşi tocmeşte iar căciula şi trece liniştit cu carul înainte, nemaibăgînd în samă plîngerile celorlalţi nepu­tincioşi. Carăle vin acum mereu. Cerşetorii îşi scot şi căciu­lile din cap şi le întind trecătorilor. Fulgii mari cad moi şi se topesc în clăile lor de păr nepieptănat. Mî- nile uscate ies tot mai des din ţundrele sparte, cele să­nătoase se-ncovoaie tot mai tare, iar din ochii mici lacrămile picură în bărbile încîlcite. Cele dintîi cară au umplut drumul de panglici negre, întinse de-a lungul, cît ţine. Pe margini, cizmele lasă urme late, opincile — tîrîşuri. Dar ninge mereu, şi zăpada prăfuieşte tot drumul. Carăle duc saci sătui, otavă ca strămătura, suluri de fîn înmiresmat. În unele, grăsunii, proptiţi pe picioa­rele de dinainte, privesc nepăsători cu ochii lor mici, clătinîndu-se; alţii, mai subţiri la slănină, stau în picioare; unde sînt godăcei mărunţi, scroafa se-nvîrte, grohoteşte, pe cînd feţii ei, ţinîndu-şi rîturile ridicate ca nişte surle, guiţă de-ţi iau auzul. În cîteva căruţe, cu lesele de nuiele sparte, cîrpite cu motroaşte de fîn, gîştele, alarmate, dau de ştire negustorilor din oraş că vin să le-ndoape, că acasă romîncele n-au avut cu ce. Roatele scîrţîie, gem. Cîţiva preoţi trec şi ei printre şirurile de cară şi căruţe. Unul şade, cu sluga, pe-o lă- diţă mică înainte, iar înapoi — maica preoteasă, se­rioasă, cuminte, cu o fetiţă mirată, îmbrăcată ca o păpuşă. Într-altă căruţă fetiţa e domnişoară, cu ochii plecaţi ce văd printre gene, grozav de serioasă. Mai- că-sa o face atentă: — Uite, vezi, aici ai fost tu, patru ani, la şcoală. Sînt doi trecuţi de atunci, Doamne, da’ ce ţi-i, Lenuţo, de nu te uiţi? Fata îşi pleacă şi mai tare bărbia în piept, şi ochii-i văd mai ager printre gene: pe lîngă şcoală trec vreo cîţiva tineri, cunoscuţi vechi, şi, Doamne, uite cît e de slab calul lor cel sur! Şi hamurile, uite hamurile! Funia e toată noduri!... Piaţa largă se umple. Boii şi vacile desjugate muş- luie fînul pus dinainte, ori rumegă deasupra ogrin- jilor. Sacii răzimaţi de cară aşteaptă muşteriii. În învăl­măşeala mare se-aude în toate părţile strigătul răguşit al vişlarului. Coperişurile şetrelor se tot îngreuiază subt povara zăpezii. Dinaintea şetrelor, pe scînduri, negustorii se preumblă, cheamă, trag de mînecă femeile ce vor să treacă mai departe. Gura le umblă ca meliţa. Macină, torăie. Cei dinlăuntru măsură cotul repede, re­pede, de le sticlesc ochii muierilor care-aşteaptă s-audă cîţi bani au de dat, iar la socoată sînt şi mai grabnici. La urmă, cu zdreanţa de năframă subsuoară, ori cu cei cîţiva coţi de postav sau jolj, femeia, năucită, odată afară din şatră, îşi numără de zece ori banii rămaşi în pungă. De altfel, e totuna, sau au greşit la numărătoare, sau nu: banii înapoi nu-i mai capătă. Unele, mai sfă­toase, ţin să arate negustorilor că au fost înşelate, dar fără folos. Cele mai multe însă se mulţumesc să le spună cunoscutelor cum au fost înşelate. Vreo cîţiva negustori se-ntîlnesc mereu, cînd în mij­locul pieţei, cînd în colţuri. De la o vreme pornesc de la car la car, dau arvună şi arată cîte un magazin. Vitele se înjugă iar, şi carăle pornesc într-acolo. Maja are slujbă. Magazinul primeşte mereu grăunţe din cîteva sate. — Mă, a dracului cîntaru! Am adus de-acasă două­zeci de ferdele, şi spune că-mi plăteşte numa pe nouă­sprezece! Că s-a tras! Trage-l-ar în iad! Da’ ce am eu cu trasu? Ferdela mea-i ferdelă, tu mi-o ştii doar, mă Ioane, — ferdelă veche, — şi cu ea am măsurat. Ce am eu cu cîntaru lui? — De ce i l-ai dat? — Cine-a ştiut? Gîndeşti că mi-a spus ceva? Cînd a fost la plată, mi-a zis: «Bade, grîu dumitale n-a tras. E săc. Îţi dau pe nouăsprezece ferdele, dacă vreai, dacă nu, ia-ţi-l înapoi!» Grîu meu, săc? Inima lui, nu grîu meu! L-am închinat dracului pomană şi am ieşit, că, de mai stam, îi turteam şi mai tare fruntea îngustă.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   Pe drumuri carăle încep să curgă către casă. Zăpada cade mereu, şi, din vreme în vreme, vin iar învăluiri mari, rotogoale de fluturi. Carăle sînt pline acum de femei îmbrobodite cu ştergare albe, de fete cărora numai gura li se mai vede de sub năframa neagră ori albastră. Cîţiva băieţandri aleargă după un purcel ce le-a scăpat. Bărbaţii duc de sfoara legată de picior grăsunii pe care-i cheamă femeia, zurăindu-le înainte, într-o ulcică, cucu­ruzul pe care nu-l vor căpăta acasă. Cerşetorii, după ce au avut puţin repaos într-amiază, acum cîştigă iar. Mînile uscate se-arată din nou, cele sănătoase se-ncovoaie, feţele se strîmbă, ochii se rostogo­lesc în cap; şi capetele iar se descoperă, şi căciulile iar aţin calea trecătorilor... O babă şi un moş au vîndut patru raţe, un răţoi şi două gîşte, de azi-dimineaţă, şi de-atunci, şezînd pe două pietre, lîngă biserică, tot fac socoata şi tot nu le iese. Baba zice că nu e plătită o gîscă, moşul că au dat în cinste şi gîsca, şi răţoiul. Se uită unul la altul, clatină din cap, se boscorodesc reciproc şi iar numără. Pun deschilin banii de pe gîşte, şi deschilin cei de pe raţe, iar baba ţine veşnic în mînă preţul răţoiului. Oftează. Nu iese! Amestecă banii şi iar îi numără. Nici aşa! Şi zăpada cade mereu, moale, pufoasă. Şi sînt ninşi, albi amîndoi, de cînd tot stau acolo...   1 9 0 5          

    BOLNAVII               La crîşma lui Arvinte se întîlnesc de trei ori pe săptămînă, — marţea, joia şi sîmbăta, — doi indivizi uscaţi, — numai oase şi piele afumată întinsă pe umerii mari ai obrazului, — venind pe două drumuri deose­bite, înaintea crîşmei sperioase, cu geamurile mici, murdare, se opresc, îşi strîng mînile osoase, deşirate şi dau din cap în loc de bună sara. Samănă aşa de mult unul cu celălalt, de parc-ar fi fraţi gemeni. Numai cît, unul are, sub nas, mustăţi tăiate scurt, roşcovane, însă smolite de fum, celă­lalt răsuceşte, în sările de sărbătoare pentru el, doar cîteva fire lungi, prăpădite. Încolo — aceiaşi pantaloni scurţi, şterşi, cu genunchii ieşiţi, aceleaşi jachete, bătînd în mai multe culori, pline de pete, cu coatele roase. În cîrciumă se aşează la aceeaşi masă, din colţ, şi po­runcesc veşnica jumătate a începutului. — Frate Vintilă, iar ai venit! Ştiam eu că iar ai să vii! Cine să te mărginească pe tine în libertatea ta, frate? Nimeni! Pe mine nu mă mai mărgineşte! Uite, azi dimineaţă, — ba stai, a fost la prînz, — vine dumneaei pe uşă, după mine, să-mi spuie, pentru a suta oară: «Sandule, ai grijă de capul tău! Sandule, ţine-ţi cuvîntul!» Şi iacă, nu mi l-am ţinut! Cînd e vorba de libertate, eu una ştiu: să nu mă mărginească nimeni! Atunci, şi sfinţenia cuvîntului dat, pentru mine nu plăteşte nimic! Cel cu mustăţile tăiate scurt tace. Ochii-i mici, gal­beni, privesc în gol, înainte. Pare că se gîndeşte la ceva depărtat. Vintilă se tot cuibăreşte pe scaun şi nu se poate aşeza după plac. Apoi, fără să-şi ridice ochii la Sandu, zice: — Vezi, aşa, ţie nu-ţi pasă, tu, cu libertatea! Da’ cu mine e alta. Ceva ce nu se poate înţălege. Uite, să fiu hoţ de nu-mi pare rău că am venit în astă-sară să stăm la o jumătate amîndoi. Aşa o impresie-mi vine, ca şi cînd aş fi făcut un pas foarte nenorocit. — Nebunii, frate Vintilă! Tu crezi că mie nu-mi vin astfel de... impresii? Dar eu tac şi golesc cîte-un păhar, şi le înec, ca-n apa Dunării... Uite, ca de pildă acum! Şi stoarse păhărelul pîn’ la picătură, lăsîndu-l apoi domol pe masă. În crîşmă, lumina unui beţigaş de său saltă pe păreţii afumaţi, ca adiată de-o fîlfîire de aripi mari, moi, ale unor pasări nevăzute. Două părechi numai, la două mese. Încolo — pustiu. Şi domnul Arvinte stă trist, foarte trist pe un scaun, şi, din cînd în cînd, tresare, ca şi cînd ar visa că cineva deschide uşa. Vintilă îşi bea şi el păhărelul şi clatină din cap, ca şi cînd i-ar fi căzut foarte rău. — Măi, zice Sandu, lasă dracului impresiile tale! Aşa, bei în zadar! Tu nu ştii cum se bea! Hei! Uită-te la mine. Eu am cîteodată halucinaţii! Ştii tu ce-s halu­cinaţiile? Nu ştii! Uite, de pildă, noi acum începem cu o jumătate. Şi bem. Da’ crezi tu că eu beau aşa de liniştit, cum mă vezi, totdeauna? Că numa ce-o văd pe dumneaei cum iasă pe portiţă după mine să-mi spuie a suta oară: «Sandule, griji de capul tău! Să-ţi ţii cu- vîntul!» Portiţa, în urmă, se izbeşte, şi eu mă tot duuc!... Dar astea le văd aşa, ca-ntr-o ceaţă grea. Şi cînd simt că aici e vorba de mărginire în libertatea mea, mă încrunt şi beau păhar după păhar. Aici nu sufăr nici o contrazicere! Vintilă, cînd s-a gătat jumătatea, se învîrte pe scaun şi îşi aruncă din cînd în cînd ochii la pălărie. — Frate Sandule, eu am o presimţire. Trăbă să plec. Firele de mustăţi i se răsfiră de oftatul ce-l înieptează cu buza de jos spre frunte, vrînd parcă să se răco­rească. Sandu îl priveşte încruntat. — Ce-i, mă? Funcţionar eşti tu? Tu capeţi treizeci de coroane la lună? Nu eşti slujbaş! Uitaţi-vă, dom­nilor! — şi el pare că vrea să adune privirile celor din crîşmă, — ăsta nu-i Vintilă Marinescu, scriitor la can­celarie... Vintilă rămîne cu mînile moi, de-a lungul scau­nului. Ochii cu priviri bolnave i se-nchid. — Auzi, frate, de douăzeci şi cinci de ani ne cu­noaştem, de douăzeci şi cinci de ani bem de trei ori pe săptămînă, aici, la crîşma lui Arvinte, şi încă nu s-a pomenit să bem noi o jumătate numa. Şi-ntr-adevăr, n-au băut niciodată numai atît. Dar Vintilă totdeauna dă să pornească, după ce se gată jumătatea, căci îl muncesc presimţiri grozave şi ştie că, mai încolo, nu se mai poate dezlipi de Sandu. Domnul Arvinte ştie el bine ce urmează. Aduce un litru. Sandu umple paharele, iar Vintilă Marinescu, fără să se uite la paharul său, îl ia şi-i dă drumul repede pe gît. — Cînd am eu chef, apoi beau şi fără îndemnul tău. Dar asta una nu ţi-o mai pot ierta! Să mă ofensezi aici, în public! Şi asta aşa ţine de douăzeci şi cinci de ani! Uite, eu am o presimţire, că din asta are să se-ntîmple odată un scandal. Un scandal public, aici, în crîşma lui domnul Arvinte! Să ştii şi tu odată de ce mă cheamă Vintilă Marinescu! Degetele osoase, lungi, pătate de cerneală, mîngîie firele rare de mustaţă. Cu ochiul drept face semne de dispreţ pentru prieten crîşmarului, care însă nu-l vede. Alexandru S. Tămăşan umple repede cele două pă­hăruţe. Ştie el că are să fie bine, c-are să fie senin, fără furtună. — Las’, pretine, nu te supăra! Cîte nu mi s-au spus mie, mai altcum decît astea! Eu am beut odată c-un doctor. Ăla doctor, mă, să nu-i mai afli părechea! Că avea o frunte, şi nişte ţvicări, şi o păreche de mustăţi cu care se uita chiorîş la crîşmar cînd umplea glăjile!   Aveam şi apă, dar el apa n-o atingea. Nu! Spunea că-i absolut împotriva sănătăţii. Vezi, aşa doctor mai zic şi eu! Şi ăla mi-a spus mie că orice supărare în- samnă un pas spre groapă. De pildă, el. Avea acasă femeie harnică, şi-l avea drag cum nu s-a mai pomenit. Au avut relaţii de cînd era student. Da’ ce folos, că de vro cîţiva ani îi tot torăia în urechi o cazanie fără sfîrşit, că să fie cum a fost odată. Şi el, ca să nu se năcăjească, trebuia să închine. Spunea că vinul e leac la toate boalele, şi iar se uita chiorîş, cu mustăţile, la crîşmar. Aşa doctor, frate Vintilă, nu s-a mai pomenit! Ş-avea nişte ţvicări!... După doi litri se împăcau, ca doi prieteni buni, ce de douăzeci şi cinci de ani bat acelaşi drum. Ochii li se umezeau, luceau bolnăvicios, mînile stăteau grele pe masă ori pe brăţarele înalte, de nuiele, ale scaunelor, şi inimile li se înduioşau tot mai mult. Sandu făcea ţigări după ţigări. Fumul însă nu-l juca în forme, cum fac unii tineri de mari speranţe, ci-l slobozea gros spre Vintilă, scoţîndu-i din piept tusă violentă, cu înecuri. — Mai las’ ţigara, frate, mai las-o! Eu am o presim­ţire, că tu te vei îneca odată cu fum! Vezi, frate, că ţi se prăpădeşte casa, şi tu colbăieşti ca un paşă turcesc. — Vintilă, mă, tu-mi eşti pretin, pretin vechi, mă! Da’ tu n-ai auzit pe doctorul cela cu care am beut eu o noapte-ntreagă! Ce mai petrecere, Doamne! Şi nu aşa, într-o crîşmă ca asta! Hotel, domnule! Şi înotam în fum de ţigară! Din mustăţile doctorului nu s-a gătat fumul pîn-am ieşit afară, în bătaia vîntului. Şi ăla spunea că fumul ăsta alungă toţi microbii. Vintilă se-năbuşe iar în tusă. Zice scurt: — Acasă la mine, dumneaei, a mea, încă fumează! — Ce-ţi spun eu, microbii, domnule! Fug ca dracu de tămîie! — Nu ştiu de fug, dar părăluţele mele ştiu că lu­necă! Eu am o presimţire, că în chipul ăsta mă va ruina nevasta! — Ce presimţire, frate, ce presimţire?! Dar a mea crezi că nu bea?! Zvîntă, domnule, zvîntă! Ş-apoi, pe mine vrea să mă mărginească în libertatea mea! Ce presimţire?! Am halucinaţii, bre omule! Ştii tu ce-s halucinaţiile? Nu ştii! Şi tot nu mă-nfrică! Beau şi cînt în crîşmă:   Sub călcîiul cizmei mele, Zace dracu ş-o muiere, Şi mă-nvaţ-a face rele.   Ş-acasă răcnim, şi ne batem, Doamne, Doamne! Da’ cînd ies pe portiţă, tot vine şi-mi zice să-mi ţin cu- vîntul! În crîşmă au rămas numai ei. Domnul Arvinte, bui­măcit de somn, se-apropie c-un scaun şi se aşează la masa lor. Glaja plină scînteie, cînd şi cînd, la săltarea lu­minii gălbii, de său. Prietenii umplu paharele şi le golesc. De pe feţele lor se desprinde o durere mare, deznădăjduită. Tămăşan sloboade fumul gros şi-l îneacă pe Vintilă, care zice, de cîte ori gată de tuşit: — Eu am o presimţire, că fumul ăsta te va îneca odată.   Afară vîntul bate straşnic în geamuri, parcă anume, ca să împrăştie gîndurile celor doi prieteni. Ca răsărit dintr-o călătorie lungă cu mintea, Sandu oftează şi întreabă, dîndu-şi capul pe spate: — Măi, Vintilă, măi! Mai ţii tu minte cînd ne-am cunoscut noi mai întîi, şi ne-am făcut per tu, la cea dintîi halbă de bere? Cum ne-am mai prăpădit noi de-atunci, cum ne-am mai ticăloşit!... Vintilă înghite-n săc, împrăştie cu palmele fumul ce vine să-l înăbuşe iar. — Uite, Sandule, de-atunci a curs o vreme, he-hei, multă vreme! Şi totuşi, te văd ş-acum în crîşmă aceea. Erai nalt, alb la faţă, durduliu, şi abia-ţi mijea mustaţa. Atunci mi-a venit o presimţire, c-ai fi din neam mare, de boier. Şi erai numa ficiorul dascălului din Broşteni! — Al dascălului, da, ş-al dăscăliţei Maria. Ce mai oameni, frate, şi cum s-au dus! Aceia nu m-au măr­ginit nicicînd în libertatea mea! Crîşmarul a aţipit pe scaun. Ştia el ce-are să urmeze. De douăzeci şi atîţia de ani, de trei ori pe săptămînă, între cei doi prieteni se ţesea aceeaşi poveste. Vintilă stă cu ochii duşi, pare c-ar vrea să-şi amin­tească ceva. Întru tîrziu, văzînd că Sandu tace, îl întreabă sfios, cu glas sălciu: — Dar eu, eu cum eram pe vremea aceea, Săn- ducule? Sandu oftează, răsucind o ţigară. — Măi pretine, tare ne-am mai trecut noi, mă! Aşa, o să ne stingem de tot. Cum au putut să se usuce florile   de pe obrazul tău, şi părul acela bălan cum s-a-ndurat să se rărească aşa? Atunci nu-ţi putea re­zista o fată, şi eu te iubeam ca pe-un frate! Vintilă prinde limbă: — Ţii minte cînd am umblat o după-amiază-ntreagă pe urma unei codane cu ochi albaştri, cu păr bogat, castaniu? — N-a fost cu ochi albaştri, Vintilă! Erau negri ca tăciunele. Nu-ţi mai aduci tu aminte! — Eu am o presimţire, că tu nu-ţi aminteşti bine. — Mă rog! Stai numa, să ne desluşim! Şi se desluşesc greu de tot. Ce afirmă unul neagă celă­lalt, dar urma tot a lui Sandu era. Limbile se leagă, mîncînd cuvintele, apoi se dezleagă deodată, trezind pe crîşmar. — Ce zici du’neata, don’le Arvinte? Care-avem dreptate? Hm? — Apoi dumneata, domnule Alecu, vezi bine că dumneata. Ba stai, acum îmi vine-n minte: amîndoi aveţi dreptate! — Amîndoi! Ei, da, amîndoi! Şi prietenii, mai potoliţi, petrec înainte. Lumînarea scade încet, mută, ca un suflet de mucenic, ca sufletul celor ce aşteaptă, într-o căsuţă sperioasă, să vină odată tata. Afară, vîntul se văietă chinuit, aleargă şi se în­toarce iar, bătînd dureros în geamuri. — Măi Vintilă, tu ştii cînd m-am însurat eu? Iac-aşa bătea un vînt, ca acum, de să ne ieie, — mire şi mi­reasă, — din trăsură. — Vezi, eu de-atunci aveam o presimţire, că n-are să fie bine aşa.   Sandu se-nfurie deodată: — Cum n-are să fie bine? Nu e bine, doară? Nu tră­iesc eu bine şi îndestulit cu dumneaei? Spune tu dacă ştii că nu-i aşa! Poate de tine-ai vrut să zici. Ei, aşa mai înţăleg. Sărac de capul tău, nenorocitule! La trei ani după mine te-ai însurat şi tu! Şi ţi-ai luat o beteagă, mă, de-ţi mîncă zilele! Aşa erai tu odată, ca acum? Da’ te usucă, mă, te bagă-n pămînt cu zile! De ce n-ai avut atunci o presimţire? Şi Sandu goleşte repede paharul, izbindu-l de masă. Vintilă rămîne mut. De bună samă, altul a fost el pîn-a nu se-nsura... Bine-a zis Sandu. Şi acum, iacă, îşi poate jupui pielea, că nu s-ar agăţa de ea nici un strop de carne! Ce viaţă a dus el numai unul Dumnezeu ştie! Oftează şi tuşeşte, înecat de răsufletul de fum al prie­tenului, ce suge lacom din ţigară, cu ochii morţi. Mai are o jumătate dinainte şi trebuie s-o gate curînd. Vintilă bea un pahar, suflă cu buza de jos spre frunte, răsfirîndu-şi mustăţile. — Măi frate, într-adevăr că tare ne-am trecut din lumea asta! Uite, eu numa cîteodată bag de samă, şi atunci am aşa, o presimţire că mi se deschide înainte o groapă. Da’, Sandule, să-ţi spun eu de unul!... Vezi, ăla-i beteag şi ticăloşit! Ş-are nevastă frumoasă, şi trei băieţi sănătoşi. Şi el zace pe coaste, şi acuş nu va mai cunoaşte pe nimeni. Nici pe Vintilă, care l-a avut drag ca pe-un băiat. Pe ăla să-l vezi tu, frate. Şi n-a făcut alta decît a şăzut la o măsuţă lîngă mine şi a scris cu ziua şi cu noaptea de cap. Îl chemam: «Hai, mă, la o   bere!» «Nu vin!» «Să cinsteşti un păhar de vin.» «Nu-mi trăbă!» «Un joc de cărţi, totuşi?» «Nu ştiu!» Hei! Acasă-i surîdea femeia, ca o floare, şi trei copii bălani! Bine! Acum ce s-a ales de el? O blană! Şi tu­şeşte, frate, pe-acela să-l auzi tu tuşind... Sperie băieţii! Şi femeia lui nu plînge? Că au dat din casă tot, şi acuş i-or şi scoate de-acolo. Amar de maica lor! Ce sîntem noi pe lîngă el? Şi ăla, frate, n-a beut în viaţa lui! Şi are-o femeie, ştii, o femeie! Şi trei copii! Rămîn pe drumuri! Eu am o presimţire, că vor rămînea pe dru­muri! Măi, pe ăla să-l vezi tu bolind, n-ai mai zice nimic de noi. Eu am o presimţire, că n-ai mai zice nimic. Sandu ascultă cu ochii duşi, apoi, oftînd, zice cu glas moale, sălciu: — Măi Vintilă, vezi, şi eu, numai aşa, cîteodată, mă gîndesc că, într-adevăr, şi noi sîntem bolnavi. Uite, de pildă, acum: îmi arde pieptul, îmi arde gîtul, şi-mi vuieşte capul, îmi vuieşte... Da’ ca acela de care spui tu tot nu sînt. Uite, frate, ştii la ce m-am gîndit? Să mai cerem o jumătate şi să facem jurămînt mare că nu ne vom pune mai mult piciorul în crîşmă. Să ne jurăm pe dumnealor de-acasă şi pe tot ce-avem mai scump. Jumătatea vine, jurămîntul se face, ca de douăzeci şi cinci de ani mereu, şi, cînd ies, crîşmarul le pofteşte să nu-l uite, zîmbind pe sub mustăţile mari. Clătinîndu-se, se zbat cu vîntul. — Vintilă! Cum îţi cheamă, numa, nevasta? O undă de vînt răpeşte răspunsul: — Maria. — Da, Maria... — Da’ pe-a ta, cum o cheamă, numa, Sandule? O altă undă duce vorba: — Susana. — Da, da, Susana... Vintilă zice iar: — Eu am o presimţire, că pe dumneaei iar o voi afla-o plîngînd. — Nu te mai irita, frate! Doctorul, ştii, doctorul... spunea... ţvicării... Şi vîntul răpeşte lacom cuvintele, alergînd plin de mînie.   1 9 0 5        

                                                         Nepoata lui Mos Mitrut de Ion Agarbiceanu - poveste pentru copii de citit online                E in toiul secerisului. Satul tiuie a pustiu, ulitele goale asteapta zadarnic: nici copiii nu mai ies sa se joace in praful lor, rascolindu-l si pierzandu-se in nourasii ce se ridica desi, grei, inecaciosi, luminati de soare. Afara e un zaduf arzator, si toata suflarea cata a mai ramas in sat, s-a tras la umbra. E catre amiaza si soarele e ca o bobotaie de argint. Cainii si-au cautat umbra de dimineata si nu s-ar misca de acolo, chiar daca ar trece o laie de corturari pe ulite. Gainile plouate, ca vai de capul lor, s-au scaldat o vreme in tarana de pe langa gardurile cu streasina, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dunga, cu un picior si o aripa intinsa.            Desi se apropie amiaza, purceii lui mos Mitrut - flamanzii lumii - nu misca in coteciorul lor. Sunt cinci, si stau intinsi pe-o lature, aratandu-si pielea roza de pe pantece cu fire rare de par balan, si sufla des, cat parca i-a fugarit cineva.             De pe partea lui mos Mitrut ar putea sa zaca asa pana seara: el nu se mai gandeste sa le dea de mancare. De vreo cateva saptamani, parea ca nu se mai gandeste la nimic. Nici sa manance.          El dormiteaza mereu intr-un scaun cu speteaza, scaun larg, de stejar, pe care il facuse inca mosul sau, mester bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, asa-i sclipesc bratele. E bine incheiat si acum nu i se misca picioarele, nu scartaie.         Mos Mitrut isi aduce uneori aminte ca in scaunul acela au sezut la batranete mari si mosul sau, si tatal sau, si ca de acolo au fost ridicati si intinsi pe lavita, cu mainile cruce pe piept.         Acum i-a sosit randul lui sa dormiteze in scaunul acela. Si daca i-a sosit, ce este? Nimic. El nu putea vedea moartea decat ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gandea la nimic din viitor. Se zbateau prin mintea lui numai franturi din viata traita, ca niste adieri usoare care nu-l tulburau.       Putea ramanea nemiscat ziua intreaga, daca nu ar avea paza pe nepoata-sa, Linuta, o copila blonda ca o papadie, iute si priceputa la multe, desi nu avea inca doisprezece ani.        Mai bucuros s-ar fi dus si ea sa invete a secera, sa adune manunchiurile de spice secerate de catre cei mari si sa le puna legaturile facute de ea. Legaturi stia face din anul trecut.        In anul trecut, mos Mitrut putea ramanea inca singur acasa, in toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie sa inchida ochii fara lumanare. Iarna trecuta insa l-a dat gata, a iesit in primavara slabanog si nu s-a mai intremat, dimpotriva, a tot scobaltit in puteri.        Cine sa ramana cu el acasa? Numai Linuta putea ramane, caci ea era cea mai mica intre surori.        In intaiele zile copila a fost tot suparata, si uneori parca-i era greu sa aiba grija de batran, ceea ce mai inainte nu se intamplase; ii placea de bunicul si se straduia sa-i afle din ochi orice dorinta. Dar acum, ramasa singura cu el, parca-i era asa de pustiu, cum pustii ii pareau casa, curtea, gradina. Si parca tot pustiul acesta se desprindea din mos Mitrut, care motaia mereu in scaunul cu speteaza. Pustiul izvora si din gandul ca toate copilele de anii ei erau acum la camp, numai ea trebuia sa pazeasca pe batran.      Dar, cu vremea, sufletul ei se linisti si se insenina, cand baga de seama cat de neputincios ajunsese bunicul sau. Oare cum era cu putinta sa se ridice cu atata greutate din scaun si ea sa trebuiasca sa-i stea la indemana nu cu o carja, ci cu doua, sa i le puna in mana pana nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurand asa de tare mainile, incat varsa jumatate lingura de zeama cand manca? De ce nu mai putea inghiti, numai mamaliga calda, sau bucatele de paine muiate in zeama?      Doamne sfinte, oare asa ajung toti oamenii cand sunt tare batrani?      Mama-sa ii lasa dimineata ciorba gata in oala, Linuta trebuia numai s-o incalzeasca la amiaza. Si, vazand cum varsa lingura, se gandi sa-i dea ea de mancare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu indrazni: parca si-ar bate oarecum joc de el. Dar intr-o zi, vazand ca varsa mai tare din lingura, isi lua inima in dinti si zise:   - Bunicule, las’ sa-ti dau eu cu lingura.          Mos Mitrut nu intelese si nu zise nimic, iar copila ii lua lingura din mana si, umpland-o in blid, i-o apropie de gura.          Batranul intelese atunci si o plesni peste lingura.   - Inca nu-s neputincios ca un copil mic. Pot sa mananc inca cu mana mea! zise el suparat, cu un glas tremurator.          Putea! Vedea Linuta cum putea! Acum, suparat cum era, ii tremura mana si mai tare si, cand ajungea cu lingura la gura, sorbea numai aer.          Linutei ii paru rau ca indraznise si suparase pe batran. Nu stia cum sa-l mai impace!   - Bunicule, vrei sa-ti fac papara-jumari, din doua oua? Am doua proaspete de azi.   - Ce spui?        Nepoata repeta propunerea.       - Ai doua oua. Si ce-i cu ele? Pune-le bine in camara.      - Vreau sa-ti fac o papara, bunicule.     - Pai, da, ca tu stii face papara!     - Stiu!         Linuta stia ca bunicului ii place papara cu mamaliguta calda. Stia face; intr-o oala mica, stia face si mamaliguta.       N-a incercat sa faca singura, numai cand a ramas de paza lui mos Mitrut, vazand ca bunicul sau nu poate inghiti mamaliga rece. Dar acum, incercand de cateva ori, invatase si-i facea la fiecare amiaza.       Nu mai zise nimic, il lasa pe batran la masa, iesi in tinda si in curand se intoarse cu o craticioara.       Mos Mitrut simti indata mirosul nou si ridica capul.      - Ai stiut tu sa faci?     - Stiut, mosule. Uite si furculita si mamaliga calda.       Cu furculita era mai usor decat cu lingura. Batranul manca jumatate din papara.      - Mananc-o toata, bunicule.      - Mie mi-e destul. Asta-i a ta.        Din ziua aceea Linuta-i facea la amiaza si papara, cand avea oua, dar numai din cate unul. Ea nu voia sa strice ouale si pentru ea. Avea ce manca.        Dupa ce manca mos Mitrut, Linuta ii dadea cele doua carje si-i ajuta sa mearga, iar la scaunul lui.       - Acum ma duc sa dau la purcei, bunicule.      - Ce purcei?     - La purceii nostri.        Batranul o intreba de fiecare data, asa ca Linuta intelese si nu se supara ca-i pune aceeasi intrebare, in toata ziua.        In odaie era racoare buna. Linuta astupa in fiecare dimineata ferestrele cu naframe negre, sa nu bata soarele, sa nu zboare musca.        Intr-un colt al lavitei, ii lasase mama-sa de la inceput o luminita de ceara si o cutie cu chibrituri.       - Sa grijesti, Linuta draga, sa aprinzi luminita si sa i-o tii la cap cand vei vedea ca sufla greu si-i cade capul in piept. Sa nu-si iasa sufletul fara lumanare!        Copila ce sa stie cand va muri? Dar nici nu voia sa se gandeasca la asta. De cand se obisnuise sa fie singura cu bunicul sau, de cand vazu ca-i poate fi de folos, ca-i poate face o mancare ce-i place, nu mai traia intr-un pustiu si-i trecea ziua iute.         Uneori, se trezea ca bunicul sau ii pune intrebari ciudate, la care, de altfel, nici nu astepta raspunsul, ci punea altele.       - Oare a venit Joiana din ciurda? Sa vezi sa nu iasa vitelul din coteciorul lui pana ma duc cu susterul.       Linuta stia ca Joiana avusese vitel mic inainte cu doi ani, si ca acum nici nu mai era la ei, o vanduse tatal-sau.      - Am tot zis sa-i puneti zgarda la grumaji lui Balan. N-ati ascultat, si acum l-a sfasiat lupul.       Nepoata isi aducea aminte ca intamplarea cu Balan a fost inainte cu vreo patru ani.      - Om de nimica Pavel ala, v-am spus eu sa nu va faceti de lucru cu el.       Linuta nu mai stia de acel Pavel.      - Pai si popa asta ar putea sa nu mai bata targurile in zile de duminica, ci sa-si vada de biserica.      Copila nu mai intelegea ce vorbeste bunicul sau...      De vreo cateva zile, mos Mitrut nu mai vorbea singur, nici nu mai manca, facea numai semne catre cana cu apa, din cand in cand.     - Linuta draga, sa grijesti de lumanare, ii zicea acum mama-sa in toata dimineata cand pleca la lucru.     Nepoata lui mos Mitrut era tot mai intristata. Statea pe lavita, aproape de batran, langa lumanare si o aprindea mai de multe ori peste zi si cand bunicul sau rasufla greu si horcaia.     Acum iar ar fi dorit sa fie la secere cu ceilalti. Nu mai avea nimic de lucru, numai sa dea de mancare la purcei. Batranul nu mai voia decat apa. Linuta ii turna intr-o ulcica si i-o ducea la gura.      Bunicul sau nu mai putea tine nimic in mana. Pleoapele-i erau mereu inchise. Dar nu bea nici apa, ci mai mult isi muia buzele.      Linuta era cu gandul imprastiat, departe de aici. isi aducea aminte de cand era mica si bunicul sau o lua pe genunchi si o huita. O lua si in carca si umbla cu ea prin odaie. O arunca mai pana-n grinda si o prindea usor.      - Uiu! Tuc-o mosul!      Cand crescuse, ii lua apararea de cate ori o sfadea ma- ma-sa. - Da-i pace, tu femeie! Ce astepti mai mult de la un copil ca ea!      Daca era in casa, n-o lasa niciodata s-o bata, ca mama-sa era o femeie iute din fire si zgandarata mereu de cei cinci copii.      “Saracul bunicul! Si acum nici apa nu mai poate bea!” isi zicea Linuta.      Uneori ii parea ca odaia s-a umplut cu un aer strain, cu o raceala care-ti prinde inima. Da! Era iarasi pustiul acela de la inceput, care se desprindea din batranul ce sedea in scaunul cu speteaza, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, si pe copila o furnicau uneori fiori de spaima.      Nu-i era frica de moartea bunicului, nu stia ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra in ea ca intr-un adapost, si parca nu mai putea iesi.      Se simtea straina in casa lor, care parca nu mai era a lor, si uneori se intreba pentru ce sta ea aici langa batran ...      La un suspin mai adanc al lui mos Mitrut, Linuta se trezi si aprinse repede lumanarica de ceara.      Dar si de data asta in zadar. Pieptul batranului continua sa se ridice si sa coboare.      Uitandu-se la fata pierita a bunicului, Linuta simti deodata cum da navala din ea plansul. Inca nu plansese pana acum langa batran.      Seara, parintii o aflara tot plangand pe lavita, cu lumanarea de ceara in mana. Era pierita la fata si nu raspundea decat cu cate-o vorba la intrebarile parintilor.      Seara, cand ei credeau ca ea doarme, il auzi pe tatal sau:      - Maine sa ramai si tu acasa. E cam urata treaba sa lasam o copila ca ea langa cineva care trage de moarte. Poate sa intre in ea o spaima pentru toata viata.      - Da’ batranul nu moare inca, mai barbate. Tatal tau a stat pe scaun nemancat si nebaut doua saptamani. Avem de lucru. Las’ ca nu moare!      - Cat va mai trai, cat nu, maine sa ramai acasa. Si sa vina Linuta cu noi, sa-i mai iasa din cap ce vede de-atatea zile. Rau am facut ca am ascultat de tine. Sa fi ramas cu batranul Anuta, ca-i fata mare.      - Si sa fi secerat Linuta in locul ei?      Omul facu un semn cu mana ca nu mai are gust de vorba si iesi din odaie. Mama-sa se culca in odaie cu batranul, unde dormea si Linuta. Rupta de oboseala, cazu indata intr-un somn greu. Desi se simti vinovata ca lasa pe copila cu batranul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine sa secere?      Linuta nu putea adormi. Se bucura ca va ramanea maine si mama-sa acasa, nu va mai fi singura cu batranul, caci nu avea de gand sa se duca la secere. Simtea ca nu se mai putea departa de bunicul sau. Nu avu nici o bucurie cand il auzi pe tatal sau vorbind de mersul ei la camp.      De cand il ingrijea pe batranul se tesu intre el si ea o legatura deosebita de aceea ce-a fost mai inainte si nu o mai putea rupe. ii era prea mila de el. Mai stia ca mama-sa, cuprinsa mereu de treburi si acasa, isi va uita de bunicul si cand va face semn catre vasele cu apa nu va fi cine sa-i duca apa in ulcica. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fara lumanare.      Si nepoata lui mos Mitrut nu se va duce la secere. Stiind-o pe mama-sa acasa, nu va mai umplea-o pustiul si spaima. Bunicul va pleca dintre ei si era bine sa nu-l paraseasca, isi zicea copila linistita acum.      Si se cufunda in somn adanc.       descarcare gratuita.....      

                                                                                MISTREŢUL               Focul topea lacom lemnele uscate, împroşcînd cu scîntei în cele trei mîţe sure, ce se grămădeau, ji­gărite, torcînd încet, pe vatră, în gura cuptorului. Cîte- odată, flacăra se înăbuşea, şi atunci se auzea un şuierat straşnic, cum şuieră şerpii din limbile lor de foc. «Ne grăiesc de rău duşmanii, mă gîndeam, sta-le-ar buca- tele-n gît!» Vîntul scormonea în streaşina de paie a casei şi fluiera cu o mulţime de întorsături din hornul înalt. Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sîrmă, subţirele, cînd aud, afară, la uşă, pe cineva strănutînd, apoi tuşind de vro trei ori, în vreme ce-şi scutura opincile îngheţate, tropotind îndesat lîngă prag. În sfîrşit, uşa se deschise.         — Măi, se duce veste de vremile astea! De cînd eşti pe lume! Şi vîntul te taie, şi zăpada te-acoperă, şi gerul te-ngheaţă. Pfui, i... i... a! Şi scoţîndu-şi de sub cojocul miţos mîna goală, numa-n cămaşă, îşi netezi mustăţile muiate de căldură. Apoi îşi smulse căciula roşiatică, mare cît o rotilă de plug, şi o trînti pe scaun. Toate trei mîţele se ascun­seră subt vatră şi priveau pîndiş, cu ochii lor gălbii, împăienjeniţi de somn, la grămada de pe scaun.       Ciobanul îşi sălta mereu pe umeri cojocul lung, mă- turînd odaia. Era roşu, cu frunte cu tot. Ieşea frigul din el şi din cojoc de-l simţeai...   — Să nu te miri, bade Ioane, zise, da’ să fiu hoţ de-am mai mîncat aşa pui de frig! Acolo, cu oile, în vale, e la adăpost... Da’ cînd ieşi pe măgură, măi tete, numa te pomeneşti c-un vîntuleţ subţire, care te taie pîn’ la oase. Ce-i crivăţul pe lîngă el? Nu mi-am în-” desat căciula? Da’ să-mi iasă capul prin ea! Nu mi-am strîns cojocul, zici dumneata? Da’ să crăp de tecă- ruială, şi nici alta! Şi doar crezi c-am venit încet? De cîntecul scîrţîit al omătului îngheţat s-ar fi-mbăr- bătat ş-un iepure, aşa tărăboi făceam prin zăpadă... Tii, că ce mai vreme! Ţigan să fii acum, ş-apoi cîntă, cuce, la primăvară, cît îţi va plăcea!... Hui, hui, i-iuh! — Şi se cutremură ca de-un fior în tot trupul, cît era de mare. Apoi se trînti pe un scaun cu spetează, pocnind din limbă de vro trei ori, şi-şi scoase beşica cu tabac şi pipa de după şerpar. — O, bată-te, Bucure, să te bată! Ce să te bată? Binele să te bată! Una zic eu, şi se duce, da’ bun e Dumnezeu de nu te-or afla odată înţepenit stan pe celea coaste, cum ş-a aflat ţiganul calul, ce-a ieşit să pască-n luna lui gerar.       — Da’ bine, omule, zic, nu poţi lăsa şi tu pe vrun hajmandău dintre cei ficiori să vie în sat, şi’ tu să cam mai păzeşti tîrla? Iar el:   — Crezi că sînt făcut aşa,-ntr-o dungă? Ştiu că nu m-ai lua aşa peste picior, zice, de-ai şti că ce veste-ţi aduc! Ci ia dă-mi nişte tabac, că, uite, nu mi s-a umplut pipa, ardere-ar în fundul iadului să ardă! Ce crezi? Cît trage de pe mine pipa asta pe an? Doi cîr- lani, zici? Mai pune şi trei mioare, ş-apoi ai gîcit; decît, ce-i drept, şi strungarii îi mai fac cu ochiul.      I-am dat de ş-a-ndopat pipa. El trase un ochi de jar din cuptor, îl luă în palmă, săltîndu-l, şi-l nimeri în gura pipei, îndesîndu-l cu unghia de la degetul cel mare.   — Şi ce veste să fie aceea, măi Bucure? Nu cumva v-a-ntrebat de sănătate jupînul lup astă-noapte?   — Nu, moşicule. Dar uite ce-i. În pădurile de cătră Rupturi, de cînd s-a crăpat de ziuă, tot ham-ham, ham- ham, şi dă-i înainte, tot aşa şi iar aşa. Lătratul se auzea departe. «Ce primejdia lui Dumnezeu să fie oare acolo?» zic cătră George, — îmi ştii dumneata ficio­rul. George nu zice nimic, se duce, încunjură o dată oile, ce zăceau în turişte, şi vine iar lîngă mine... «Eu nu ştiu ce să fie, tată, zice, da’ lucru bun nu poate fi. Cînii bat ca la Om, şi-s mulţi, şi de cînd tot bat!... S-a fi slobozit vro jigodie între ei.» Lătratul lor răsună deodată tare şi des în tăcerea adîncă. Cînii noştri îşi ridicară boturile în vînt, ciuliră urechile şi tunde-o, neică, ca nişte săgeţi ce lunecă deasupra zăpezii. Stri- gat-am noi, chiuit-am noi, fluierat-am noi în urma lor, da’ parcă ei n-aveau altă treabă decît să se-ntoarcă? Aşteptăm noi, aşteptăm, aşteptăm... Cînd numa iată că se-ntorc dulăii, toţi cinci. Ajunşi, trei au început să latre, şi doi să urle. Ce sămne vor mai fi şi astea?! «Mă George, zic, tu să te sui pînă-n măgură, de unde vezi bine pădurile de cătră Rupturi, şi să iscodeşti ce petrecanie-i pe-acolo.» Da’ n-apuc să gat bine vorbele, cînd s-auzi deodată un tropot, ca şi cînd ar alerga după muchea dealului o stavă întreagă, şi treisprezece, zi trei-spre-zece mistreţi, — pasămite o scroafă cu pur­cei, — trecură în şir, ca săgeata, pe din jos de oile noastre, şi se tot apropiau de pădurile Vadurilor. Ne-au luat fiori, măi tete, şi pe strungar au început să-l scu­ture frigurile. Am mai văzut eu mistreţi, d-apoi aşa! Scroafa, dacă n-a fost mai mare decît măgăriţa noas­tră, apoi nici n-a fost deloc, iar purceii — ca noatenii! Purceii dracului! Aşa purcei? Cînd s-au depărtat de-o puşcătură de noi, cei trei cîni, care-au lătrat înainte, s-au luat glonţ după ei, da’, cînd a fost la marginea pădurii, dihania cea mare s-a-ntors ca fulgerul cătră ei. Cînii, schelălăind, se-ntoarseră, pe cînd groaza de porci se adînci în pădure. Dumneata eşti pădurar, mergi de-i cată. — Şi tu crezi că-i voi lăsa acolo? Pagubă numa că n-ai venit mai de dimineaţă. Îmi opream şi ficiorul acasă şi mergeam amîndoi. Cu două focuri tot eşti mai cu nădejde... Bună veste mi-ai adus, măi Bucure, zău aşa... Chiar mi-am gătat de petecit opincile. Acum, dar, la drum! Capse noi am, gloanţe am, ce-mi mai trăbă? Mi-am pus în grabă toate în rînd. Bucur mă lăsă cu sănătate, spunîndu-mi să dau pe la tîrla lui şi să-i întreb pe păcurari de n-au ieşit cumva mistreţii din pădure, să se ducă. El acum merge să ieie tabac, ţuică, sare şi alte marafeturi, dar îmi pofteşte izbîndă, şi partea ce i se cuvine lui s-o grijesc bine. Bălan îl petrecu pînă la portiţă, lătrîndu-l furios. Căciula pe urechi, sumanul strîns pe trup, puşca la umăr, şi hai să pornim cu Doamne-ajută! Nu mă mai încredeam atîta în mine, cît mai mult în puşcă şi în Bălan, cîne vestit de bun la porci în jurul nostru întreg. Cînd să ieşim din curte, — el mergea tăvălindu-se prin zăpadă înaintea mea, eu după el, — nu ştiu ce mă făcu să privesc îndărăt şi... facu-mi sfînta cruce, ştiţi pe cine văd? Nepotul de doisprezece ani, odrasla ficioru­lui meu, — pierdut în ţundra-i lungă, capul îngropat în căciulă, numa nasul şi gura i se vedeau bine, — venea împletecindu-se după mine. Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii sălbateci, ş-acum, hai, că vine şi el. — D-apoi, arză-ţi focul capul tău ăl prost, nu vezi că-ţi îngheaţă răsuflarea? Unde mamonul te-ai luat să vii şi tu după mine, ştrengarule? — Moşule, laşi-mă să viu şi eu? — Unde să te las, măi Praleo? — Să vedem porcii, moşule. Nu mă laşi? — Ţi-oi da eu lăsate numaidecît!... Şi mă şi întorc să-l mîngîi puţin pe la urechi. Da* să poţi pune mîna pe el? Pornim noi, eu şi cînele. Cînd sîntem la vro două­zeci de paşi pe drum, cine deschide portiţa? Nepotul! — Moşule, laşi-mă? Că buna m-a lăsat... Lasă-mă, zău, moşule! — Măi Nică, în toarce-te la vatră, mă, că, de mă faci să mă mai întorc o dată, nu ţi-a cădea bine! — Că buna m-a lăsat, moşule, lasă-mă şi dumneata! — Bună-ta-i nebună, ca şi tine! Şi unde nu-mi chiuii o dată baba, să-l ducă-n casă. Ce! Doar şi-a pierdut minţile să-l lase pe-aşa vreme afară? Aşa m-am scăpat de belea. Baba se cătrănea trăgîn- du-l de mînecă: — Aşa, aşa, că toţi muriţi după puşcă! Neam de puşcaşi! Hai, mă, nu mă face să ocărăsc, că te ia... De cînd i cotorul de şapte ani, ştie toate căile şi potecile pînă la pădure... Mă, da’ hai odată cînd îţi spun... Pri­măvara după ouă şi pui de pasări, după fragi, după flori, vara după mure, toamna după alune, şi, ia, acum, iarna, după porci sălbateci. Neam de vînători, nu-i aşa?... Ci, mişcă, mă, mai cu picioare, Nichiduţă, ori ce-aştepţi? Apoi, văzînd că nu răzbeşte, l-a umflat în braţe. Şi se zvîrcolea nepotul de sta s-o doboare pe babă, şi răcnea de sta s-o asurzească. Eu m-am cam mai dus. Era ger de ţi se lipeau nările şi părea că şi răsufletul ţi-i de gheaţă. Merg eu aşa, merg, merg, merg... Am fost ieşit din sat, şi Bălan adulmeca nişte urme de ie­pure ori de vulpe. Da’ nu se depărta de mine. Cînd dau pe muchea dealului, de unde se vedea pădurea Va­durilor, stau eu să mă mai curăţ de a tusă şi să aprind pipa. Cînd să plec, numai aud pe cineva îndără­tul meu: — Moşule! — Piei, drace! zic eu, şi stau să-mi pun mînile-n păr, de cătrănit. Venise pe o potecă mai scurtă şi mă ajunsese. Tu nu eşti curat, măi sfîrlează, zău că nu eşti curat! Nu ţi-i frică că-i îngheţa ori te vor rupe porcii? Hai numa, hai, că ştiu că desară nu te-a mai săruta mumă-ta! Te las în pădure, pe sama dihăniilor, înţă- lesu-m-ai? El puse buza şi dă-i şi trîmbiţă în zarea îngheţată. Era numa-ntr-o clichină, se vede că-i luase baba ţundra, să nu vie. Era roşu-sfeclă. Ce să mă ştiu face cu el acum? De-aici cum să-l mai trimit acasă? Nici că s-ar duce! Ian să văd! — Ia, numa te cară de unde-ai venit! înţă- lesu-m-ai? Că de nu, nu-ţi va umbla bine... — D-apoi... de... vin... porcii? Aşa, acum stăm bine! în urmă tot eu a trebuit să-l îmbun şi să-i spun că mistreţii nu mîncă oameni. Mergem noi, mergem, pînă ce ajungem la tîrla lui Bucur. Zăpada nu mai cădea, şi vîntul, în vale, nu ajungea aşa tare. Ciobanii, de cum mă zăriră, îmi tot făcură sămne, arătînd parcă s-ar fi dus mistreţii din pădure, dar acum mi-o spun şi cu vorba: — Vreme de-un ceas nu-i, bădicule, de cînd a năpă­dit turma întreagă dintre tufişurile pădurii, şi fugeau, neică, mîncînd pămîntul, cătră Răstoace. Să fi grăbit, îi găseai încuiaţi gata în pădure; trăzneai între ei din amîndouă ţăvile deodată, de-i stropşeai... Aşa, s-au dus sănătoşi! — Şi toţi s-au dus, ziceţi voi? — Număraţi treisprezece, cîţi au venit. Pagubă, mai ales de scroafă, că era cît măgăriţa noastră. Muma-pă- durii în picioare! Nu crezi? Hai numa de-i vezi ur­­- mele! Măi Dumitre, mergi de adă măgăriţa, să asămă- năm urmele. Cum au fost trecut sălbătăciunile chiar pe lîngă turmă, era uşor de arătat. Mergem noi cu măgăriţa acolo. Pe zăpada îngheţată mai mult deosebeai o că­rare decît urme, sămn că au trecut în şir. Da’ totuşi, unde şi unde, se puteau vedea urme mari, lucitoare, ca ale măgăriţei de mari. — Hîm, hîm, fac eu, de bună samă mi-au scăpat. De ăştia nici la hăitaşurile celea mari nu prea întîlneşti. Şi ziceţi că au fugit toţi? — Treisprezece în cap, bădicule, opri-li-s-ar glon- ţu-n piept!... Dacă nu-i, nu-i, ce să faci?! Eram cătrănit de să crape dracul de năcaz, şi nici alta. Cînele s-a aşternut urmelor, şi tunde-o, neică, în salturi mari! îl strig eu să se oprească, da’ ţi-ai găsit-o! S-afundase în pădure. Nu mai bătea. Stăm noi, stăm, stăm... Întru tîrziu, auzim că bate la capătul pădurii, de cătră Răstoace, ş-apoi îl vedeam cum aleargă săgeată în partea ceea. Acum ştiam de bună samă că s-au dus împieliţaţii. — Că fără alai s-au dus, bată-i gloanţele să-i bată! zic eu. Da’, măi ficiori, eu, dac-am venit pînă aici, tot mă voi duce pînă-n pădure, să văd cum stă. Cine ştie, nu voi prinde vrun hoţ? N-ar strica să am, pe cînd mă voi întoarce, bani de răchie. Că pîrjoleşte frigul ăsta! Voi să-l ţineţi pe băiat pînă mă voi întoarce, să-l mai încălziţi, că eu cred că-i degerat de jumătate. Da’ ţi-ai găsit-o să te poţi scăpa de scai! La stînă nu vrea să rămîie; se uită aşa, chiorîş, la păcurari. Se teme de ei. Ce, Doamne sfinte, că doar nu-s urşi! Nu,   da’ tot nu vrea să rămîie. L-am luat cu mine. Ce vreai, neam de vînători din viţă-porodiţă. Unu-i nepotul mo­şului!     Pădurea doarme dusă. Crengile, îngreunate de ză­padă, se clatină, cînd şi cînd, adiate. Nici o suflare de viaţă. În pădure, omătul — pînă la genunche. Nu-i aşa de tare-ngheţat ca pe hotar. Înaintezi greu. Potecile nu se cunosc. — Măi pretine, tu să rămîi aici la margine. Iacă, îţi dau şi ţundra mea. Imboldoreşte-te bine. Şi aşa nu aş putea-o duce prin desiş. Aşteaptă numai aci, vezi că nu-i chip să te ţii de mine. Îndată mă-ntorc şi eu. Merg numa pînă la stînjenii cei noi şi vin. Nu-i de­parte. Copilul, ştiind că mistreţii s-au cam dus, cu chiu, cu vai, se-nvoieşte şi rămîne. Cît ce m-am afundat în pădure, am dat de urmă proaspătă, pe unde e desişul mai mare. Şi ce fac? Mă iau pe urmă, să văd ce se va alege. Iad, nu alta; gîn- deam că nu se mai sfîrşeşte. Aşa huceagul dracului n-am mai pomenit! Tot pituluş a trăbuit să merg şi de multe ori pe brînci. Pasămite cine după ce aleargă! Cînd am dat de lumină, eram ca ieşit din scaldă, iar cărarea pe care venisem brăzda zăpada cătră Răstoace. Pe aci a fugit şi cînele.   Mă-ntorc cătră poienile pădurii. «Ce-ar fi de-aş da peste vrunul? Poate să fi rămas, poate să fie de mai nainte pripăşit pe-aici.» Şi gîndul ăsta m-a făcut să mă-nfierbînt şi mai mult. Încep să caut. «Pagubă că nu mi-i cînele aici. Pînă unde mamonul s-a fi dus?» Mă afund iar în pădure, cu puşca strînsă la piept. Dam pe unde-i mai rară, da’ cu ochii în patru... În sfîrşît, dau de-o urmă... De viţel nu putea fi, că nu umblă iarna prin pădure. De ce să fie? Hîm! De-aş putea numa să-l ochesc aşa de bine, după cît ştiam că de ce-i... Ini­ma-mi bătea tare şi mă aprindeam tot mai mult. De­odată, un fior de gheaţă mă încremeni: la stînga, din tufele dese, năvăleşte o dihanie grozavă şi trece ca ful­gerul. A dat în poiană cînd descărcătura mea a detunat în pădure. Mai mult de groază am tras cît de gîndul că voi nimeri-o! Abia după ce s-a depărtat am putut şti că ce-i: un vier sălbatec de toată groaza, cum n-am mai văzut!   Cînd am ieşit la margine, cu ochii umezi, el da să treacă dincolo, tot cătră Răstoace. O urmă de sînge roşea zăpada ici şi colo. Aşadar, tot l-am nimerit! Am zis că da să treacă, da’ nu i-a fost scris. Cînele meu, chemat se vede de împuşcătură, îi ieşi nainte. Dihania se-nvîrti repede, tăindu-şi o linie înspre tîrlă. Da’ cînii de-acolo îi opriră calea.     Pînă baţi în palme, am fost la gura cărării pe unde au ieşit ceilalţi mistreţi din desiş. Era locul cel mai bun de pîndă. Aştept eu, aştept... Răsuflarea nu-mi da pace, atîta se-ndesise, cînd numa iată că s-aude un tropot repede, alungat, şi dihania năvăli din nou. Bălan, după ea. A doua detunătură sperie liniştea pădurii; minunea scobîlţi de picioarele de dinainte şi căzu în bot. Cînele lătră: ham-ham-ham, de trei ori.     îmi umplui repede puşca — nu dau aşa mare creză- mînt dihaniei. Că, iată, într-adevăr, se scoală din nou, se-nvîrte o dată, ca fulgerul, după cîne şi porneşte iar. Dar alte două detunături au trîntit-o pe veci la pămînt.   — Să ştii că mi-ai dat de lucru, spurcatule! zic eu, lovindu-l cu patul puştii.     Printre cei doi colţi de greblă, înţepeniţi, sîngele curgea pătînd zăpada. Am şăzut pe el ş-am tras o pipă de tabac. Apoi am pornit. Îl dau în grija ciobanilor, pînă vine ficiorul meu cu carul...   Ajung la marginea din jos a pădurii. Dar unde po­topul mi-i nepoţelul? Am uitat de el...   — Moşule, nu mă vezi? Ţundra mea era jos.   — De unde să te văd, măi piciule? îmi vine să cred că eşti Pipăruş-Pătru.   — Iac-aicea, sus, moşule! Mă huiţ aici.     Cînd îmi ridic ochii, el — într-un stejar: plin de ză­padă ş-aproape degerat.   I-am ajutat de s-a scoborît. Nu mai putea să-şi facă mîna pumn.   — Mi se pare, măi nepoate, că te-ai suit să vezi de unde-a venit împuşcătura!... Hei?     El, ştiind la ce ţintesc, mi-a mărturisit că nu i-a fost frică deloc, deloc. Tocmai bun de vînător, mă gîndeam eu, nu se face de ruşine cu una, cu două! Da’ cu toată fala, tot a zăcut două săptămîni de friguri. Beşica de porc însă tot a lui a fost. I-am păstrat-o bine.     1 9 0 4      

    POPA VASILE               În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roşcate de flăcăruia cînd săltătoare, cînd liniştită a beţigaşului de său de pe masă, se plimbă cu paşi largi, măsuraţi un bărbat adus puţin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii. Mustăţile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roşcate, cu puţine fire albe. Din cînd în cînd, se opreşte lîngă masă, vrea să se aşeze pe scaun, dar iar se îndreaptă şi iarăşi păşeşte larg şi măsurat. Pe cîteva clipite capul se ridică măreţ, şi sub sprîncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari. În casă e linişte grea. Din odaia vecină, pe uşa des­chisă, se-aude respiraţia regulată a celor ce se odihnesc, scutiţi de răsufletele reci ale vîntului ce fluieră cu o mulţime de întorsături în streaşina lungă a casei, afară, în toamna tîrzie. În vatra rece, în două colţuri, doi greieri numără cu scîrţîiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinţii, în haine lungi, şterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adînciţi în gînduri, ca nişte moşnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sînt vîrîte tufe de busuioc şi de izmă creaţă, cu miros de sărbă­toare. Întru tîrziu, bărbatul, după ce închide uşa odăii ve­cine, se opreşte în mijlocul camerei. Stă mult, ca îm­pietrit, cu capul plecat, cu braţele încrucişate pe piept. Din cînd în cînd, oftează, şi barba mare i se zbate ca de o des­cărcare nervoasă. Afară, vîntul se văietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streaşină, îmbulzin­du-se în geamurile mici, şi se depărtează apoi, ca răpit, într-un întunerec de să-ţi scoţi ochii, lăsînd răstimpuri mari de linişte în urmă. Din ochii negri, aprinşi, se desprind repede doi stropi mari şi se pierd în barba încîlcită. Paşii se-ndreaptă iar, hotărîţi acum, spre masă, şi sca­unul cu spetează scîrţîie dureros. O coală albă de hîrtie aşteaptă pe masă. Pana în­ţepeneşte o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri şi ponturi începe s-alunece scîrţîind.   «Măria-ta! De douăzeci şi cinci de ani sînt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci şi cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci şi cinci de veacuri, măria-ta! Pînă am fost la învăţătură, m-ai cunoscut bine pe mine, şi pe Toader Vălean, şi pe Petre Muntean. Noi ţineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, şi numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.»   Mîna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceaţă deasă. Şirurile ce se usucă pe hîrtie i se par grozav de încîlcite. Literele joacă, se dezlănţuie, se împrăştie şi dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului şi oftează din adînc. Subt para tremurătoare a feştilei de pe masă, sfinţii vechi de pe părete par că se deşteaptă. Afară, vîntul se izbeşte în ferestrele mici, şi un ochi de hîrtie plezneşte. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Fla­căra săului de pe masă se-alungeşte şi-i gata parcă să se desprindă de feştilă. — Ce vreme, Doamne, ce vreme! şopteşte popa Va­sile, şi cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se aşează iar pe scaun. De cînd duce el amarul ăsta de viaţă! Bătrînul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rînd cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu! Bătrînului îi ardea să-l facă domn! Şi încă ce domn, ia, nu aşa, o zdreanţă de scriitoraş! Avea băiatul glas bun, — ce mai glas! — «got», cum zice cantorul Mitru. Şi dacă nu l-ar fi făcut popă, atunci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor? Şi Vasile Todoran, cum stă răzimat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viaţa ce-a urmat pentru el din această hotărîre neînduple­cată a bătrînului. O casă mică, cu ferestrele murdare, cîrpite cu hîrtie, locuinţa unui pantofar uscat, vînăt la obraz, care toată ziua şedea pe un scăunaş, punînd petece ori tălpi, fu- mînd necontenit şi golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea şi ducea marfă, punînd întotdeauna în buzunar glaja stăpînului. Aci a-nceput să înveţe lecţia ce i se spunea la şcoală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars şi de piele umedă, putredă pe jumătate. Cînd îi vin în minte anii petrecuţi acolo, îl cuprind fiori reci. Numai după ani a schimbat cvartirul şi s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai tîrziu cînta în strană; numai atunci a mai prins şi el vlagă. Anii de-nvăţătură erau doi pentru cei ce se grăbeau. Dar de aceşti doi ani Vasile Todoran îşi aducea totuşi cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Cînd se strecura cu cei doi prieteni la crîşma lui Tănase, puneau trei şurţe de-ale crîşmăreşti în cele trei fe­restre şi aşezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii — trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile şi le porneau lacrămile odată cu cîntecele. Şi ce cîntece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Şi Vasile era cel mai meşter. În asta una nu se-nşelase bătrînul: feciorul lui avea un glas, — Doamne, ce mai glas! — «got», cum zicea diacul Mitru. Vasile cînta, prietenii îl acompaniau, şi ochii lor cu­minţi se umezeau. Şi cînd se depărta şi al doilea rînd de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrăţişau, şi apoi, liniştindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i aşteptau cu ochii plînşi, blăstămînd atîta foc de-nvăţătură ce trebuie să ai ca să poţi cădelniţa în biserică. Ei se-nduioşau mai în grabă decît Vasile, şi pe buze le veneau cîntece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul şi se po­meneau cîntînd:   Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi de teroare Zbirii bietului popor?   Şi nu se prea puteau dumeri ce va să zică «zbirii- bietului», spus totdeauna într-un singur cuvînt. Dar Vasile punea capăt şi nedumeririi, căci încheia cu:   Plîngi, popor nenorocit! Plîngi, că Tudor a murit!   Şi cei doi prieteni plîngeau cu lacrămi amare moar­tea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse   Fără cruce, fără floare, Fără lacrămi pe mormînt.   Amintirea acestor zile mari era singura zare lumi­noasă în viaţa lui Vasile Todoran. Dar cît de rare au fost aceste zile! Cîteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieţii lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii. El nu avusese logodnică, pînă la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el. Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci, în sat. Şi, din toate, înţelege numai atîta, că tată- său mai bine-l lăsa să crească în rîndul celorlalţi fe­ciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a chel­tuit cu şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămîni, şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş. A muncit în rînd cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea lunca o jumă­tate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de subt firele rare de iarbă, şi cucuruzul îşi învîrtea frunzele ca fu­sele. Moşia lor cea bună, din moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, — cît despre partea lui, cît despre partea muierii, — dar de la aceştia în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le deie. Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fîn! Şi toamna venise degrabă. Le-ar fi vîndut, da’ nu le cumpăra nime, numai cu preţ de batjocoră. Oameni mulţi plecaseră la America, îşi vînduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gîturile uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi... De cînd se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi lui ceva prin cap, dar tăcea. Nici­odată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în sara asta. La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru tîrziu, se opreşte din nou, cu braţele încru­cişate, şi stă mult aşa, ca împietrit. Afară, în noaptea adîncă, vîntul vuieşte întruna. Două lacrămi mari se pierd în barba încîlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărîţi înspre masă şi se apucă din nou de scris. «Măria-ta! Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi cinci de ani preo­ţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia Celui-de-sus. Acuma, eu am avut un ficior, pe care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fîn. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mă­laiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi deie nici cîte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă... A fost un an şi la şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, ficiorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! înaltă, mlă­dioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta, dar cînd mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că aşa, gîndesc, ficiorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ţi spun mă­riei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atîta mă rog, să-mi deie măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul pînă voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sînt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pen­tru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mînca nicicum mălaiul gol. Şi în America mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptînd slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, Vasile Todoran, popa din Lupeni»   Popa Vasile, zdrobit, împătură hîrtia, o pune bine în buzunar, şi aşa, îmbrăcat, se răstoarnă pe laviţa de lîngă fereastra în care răscoleşte şi-acuma vîntul.   Dimineaţa înciripă de la judele un cal, cu şaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, şi spuse femeilor că trebuie să meargă pînă în oraş, la poştă. Cînd să iasă pe poartă, un copilandru de vreo şai­sprezece ani, oacheş, îmbrăcat în suman, se arată şi el în prag, cu calul de căpăstru. — Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare — Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag! — Numa de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă! Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poştă pîn-a- colo. Popa Vasile sări din şa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul şi ceaslovul, se-avîntă iar pe cal şi plecară amîndoi. Colo, după amiazi, o căruţă se opri înaintea casei preoţeşti. — Vină, Ruxandro, de ia patrafirul şi ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămîni, aşa cum a fost şi Gheorghieş al nostru. În căruţă nu se vedea decît lîna cojocului ce-acope- rea pe bolnav.   Sara, căruţa se opri iar în faţa casei. Popa se coborî. — Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiţi calul, că e al judelui, zise popa către băiat, şi, întorcîndu-se către preoteasă: l-au dat doctorii leacuri şi-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata! Vezi, mor cu zile bieţii oameni! Cînd să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Îşi uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o priveşte lung pe toate părţile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări şi oftează din adînc, cu privirile pierdute-n vîlvătaia roşie: — Cîte năcazuri, Doamne, cîte năcazuri!   1 9 0 5        

                                                                                                    UN DOFTOR               Auzisem că-i din satul vecin şi că se pricepe la boale de vite şi că pune la loc, dintr-o trăsătură, mî- nile şi picioarele oamenilor, schilodite ca vai de lume. — N-ar fi rău să vină pînă aici, bade Toadere, zic odată cătră slugă, un rumînaş ager, cu puţine fire de mustaţă, galbine, ce-i tot întrau în gura care-i măcina ca meliţa. — Dacă vine Tănase, apoi să ştii dumneata că Joiana noastră peste o săptămînă va năpîrli. Şi aşa dă în primă­vară, şi mi-i mai mare mila să steie tot în grajd. Dofto­riile astea ce ni le-au dat de la potică, vezi dumneata, nu ajută nimic. Doftorii ăştia cu carte, iac-aşa! — băţu-n mînă, nasu-n vînt, şi pe nas călăriţi ochelarii. Da’ Tănase numa să puie mîna! Pune Tănase mîna? Boala sacă din rădăcini. Cum sacă? D-apoi să vezi dumneata ce cuţite are Tănase! Ăla doftor! — Bine, Toadere, trimite vorbă să vie. Poimîne e joi. Să se abată şi pe la noi! — Cînd voi trimite eu vorbă, apoi vine. Dumneata nu ştii cît ţine la mine! — Şi Toader clipi din ochii gal- bini, mici. Îşi şterse şi de-o parte şi de cealaltă, cu dosul palmei, firele de mustăţi, clătină din cap şi făcu o dată: «Hîm!» — Dumneata nu ştii, dar eu l-am scăpat de la moarte. Auzi dumneata? De la moarte! Odată, la o mărturie... ba stai! a fost un tîrg în toată puterea, în postul Paştilor. A vîndut şi Tănase două vaci, — ce mai vaci, Doamne! — şi rămăsese să cumpere altele în loc, la un alt tîrg. Acuma, — aşa e data rumînului la tîrg, — s-a cam afumat badea Tănase. Nu-i beutor, dar aşa, o cinste, două, cine nu face cînd are atîta grămadă de bani în şerpar? Şi vînduse scump vacile! Am întrat noi la o crîşmă, şi bem noi, şi ne petrecem, ştii, o veselie mare! Erau acolo feţe străine, ştie Dumnezeu sfîntul cîte neamuri adunate laolaltă! Era mai ales unu îmbră­cat nemţeşte, bărbos al dracului şi cu nişte ochi, măi tată, de te frigeau! Bea cu săte, cîte două-trei păhare după- olaltă, dar ochii lui de lup pătrundeau în toate colţu­rile crîşmei, păreau că văd prin trupurile oamenilor. Cercetează el aşa şi, tîrziu, tot mai mult ne ochea pe noi. Badea Tănase vrea să cînte un cîntec din tinereţe şi-mi zicea mereu: «Doamne, Toadere, cum îmi vine aşa, ca o dulceaţă!» În crîşmă beau, se certau, pipau şî era o larmă, ştii, de să-ţi iai lumea-n cap, un fum de-ţi dădeau lacrămile, şi un aer gros, ştii, ca unde se-ntîlnesc atîţia să beie şi să urle! Dăm noi să cîntăm, da’ de unde! Nici noi nu ne auzeam. Badea Tănase îşi pusese însă în cap să cînte, şi dacă vede că nu poate în crîşmă, bine, plăteşte şi mergem afară, că era o răcoare de primăvară de gîndeai că e răsufletul unor flori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul. Cînd dăm să ieşim, iacătă, bărbosul ni se pune în drum. Că «să faci bine», că «să fii aşa de bun», — cătră badea Tănase, — «să-mi schimbi hîrtia asta de cincizeci». Badea Tănase, — n-are ce face, — scoate zloţii şi numără: unu, doi, trei, pînă la cinci­zeci. Bărbosul îi numără şi el, scoate punga, îi aşază bine, şi, cînd să deie hîrtia, împuşcă-l drace pe uşă afară! Cum era de afumat badea Tănase, tot se ţinu înaintea mea după hoţ. Aud numa deodată: «Ha! spurcatule!» şi alta nimic. Cînd ajung eu, bărbosu era deasupra, cu genunchii pe pieptul badii Tănase, şi în mînă îi lucea tainic un cuţit. «Adecă tu de ăia îmi eşti? — îmi fulgeră prin cap, — aşteaptă dar!» Şi unde nu-mi înghilţăiesc mînile în gîtul lui, gros ca de taur, şi strînge, Toadere, să-i iasă limba! A-nceput să răsufle greu, ochii i se albiră, înholbaţi de toată spaima. L-am răsturnat pe spate, i-am luat banii, — cei cincizeci, — şi l-am lăsat în plata Necuratului. Eu cred că te-ai spurca pe toată viaţa să omori o aşa prăsilă de om! Da’ vezi dumneata, de-atunci badea ţine mult la mine. — Bine, Toadere, bine. Vom vedea ce plăteşte mai pe urmă. — Un corn de ţară, stăpîne, nu aşa, ca un doftor de ăştia: frunză-n buză! M-am făcut că am grabă mare şi am întrat în casă, că altfel, cum îmi plac poveştile, nu l-aş mai fi lăsat pe Toader să lucre nimic astăzi. Şi trebuiau făcute cărări noi prin grădină, tivite, colea, cu pajişte grasă. Se desprimăvăra grabnic. Cei dintîi cocostîrci trecuseră în zbor lin pe deasupra noastră, de cîteva zile, şi tufişu­rile se umpleau tot mai mult de frunzişoare verzi. Joi, meşterul Tănase veni, după cap cu o traistă de piele, în care avea uneltele. Un rumîn mijlociu, cu ochii negri, vii, cu sprîncenele încruntate, cu mustaţă rătezată scurt. — Să vezi şi dumneata, ce păcate să aibă vaca asta? — Tragăn! — Doftorul de vite a spus că-i arici. Ne-a dat nişte unsori, zice că dacă o ungi cu acelea, se trage umflătura de se face numa cît o nucă! — N-a putut să-i sară ochii pînă a nu se uita la vacă? De arici nu se agaţă nimeni să-l taie. Ăla e cu rădăcinile în tot sîngele. Putrezeşte vita cum putrezesc boalele urîte pe om. Dar uite, eu îl tai pe ăsta, şi de aceea nu-i arici, e tragăn. Vorbea liniştit, numa din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele. — Cînd a zis badea Tănase că-i tragăn, apoi să ştii că-i sfînt, întări Toader, prinzînd cu buza de dedesubt cîteva fire de mustaţă ce-i intraseră în gură. — Bine, cheamă încă vro trei oameni şi să vedem ce va mai fi şi din asta, zic eu, şi încep a mă plimba pe dinaintea grajdului. Tănase îşi încruntă sprîncenele şi, după ce arătă oa­menilor de unde să ţină, se apucă de lucru, nemaizicînd nici o vorbă pînă ce nu spălă bine rana. îşi şterse apoi cuţitaşul, tuşi o dată şi scuipă peste vacă. — Acum e bine. Zice că-i arici! Pe acela-l poţi tăia? — Cînd a zis badea Tănase că-i bine, apoi să ştii că Joiana, peste o săptămînă, va prinde a năpîrli, zise Toa- der suflîndu-şi mustaţa din gură. — Cu ce-ţi sînt dator, bade Tănase, pentru treaba asta? Parcă nici nu m-a auzit. Vorbea cu ceilalţi oameni. Toader însă se apropie de mine şi-mi spuse în taină: — Nu ia bani! El dacă face ceva, apoi ajută aşa, din tragere de inimă. Dar aşa, de la o cinste cu vin, nu se dă în laturi. Nu-i beutor, dar aşa, ca tot rumînul, vrea să-şi mai uite cîteodată de cele năcazuri. Pînă ce Toader aduse o cană cu vin din pivniţă, l-am dus în casă, l-am poftit pe scaun. Umplem noi păhărele, închinăm de sănătate şi ne mi­răm de bunătatea vinului. — Dumneata vei fi avînd multă căutare cu meşteşu­gul ăsta, bade Tănase, începui eu. — Dacă mă cheamă cineva, merg, că nu pot lăsa pe om în năcaz. Da’ s-a schimbat lumea. Ce gîndeşti dum­neata?... În loc să se facă oamenii mai buni, se prostesc tot mai tare. Mai nainte îmi făceam meseria fără nici o grijă, acum însă, de cînd sînt doftori peste doftori, s-a gătat! Că uite, odată am stat o lună-ntreagă la răcoare pentru o lecuire! Toader trăgea cu ochiul la păhare, le umplea mereu pe toate trei şi, din cînd în cînd, îmi şoptea tainic la ureche: — Nu-i beutor, da-i vinul bun de mama focului, şi dumneata nu l-ai văzut încă pe badea Tănase în voie bună! Şi după ce ne uitarăm de două ori dupăolaltă în fun­dul păharelor, Tănase, mîngîindu-şi mustăţile rătezate, se puse la vorbă. — Să vezi numa cum a fost. Mă trezesc într-o după- amiază cu o căruţă că mi se opreşte înaintea casei. Un flăcăiandru deschide încet portiţa: «Aici şade badea Tănase?» Muierea, de-afară: «Aici, voinice», şi mă strigă din casă. «Bade Tănase, zice, să nu fie cu supă­rare, dar eu vin să te rog ceva. Tata şi-a rupt un picior, şi nici un doftor nu-l mai poate vindeca. A fost la spi­tal. Acolo au zis că se poate într-un fel: să-i taie picio­rul de la genunche. Cînd a auzit aşa, alta nimic, fără să-l pun în căruţă şi să-l duc acasă. Am auzit că dum­neata te pricepi, şi n-am ostenit a veni pînă aici.» — De dus m-aş fi dus eu, dar aveam vro zece cară de fîn neadunat. Ce să fac? în urmă, poruncesc muierii ce-i de lucrat mîne, îmi iau traista şi pornesc. Şi pe drum s-a pornit un frig, o vijelie de să ne răstoarne cu cai, cu căruţă cu tot! Şi pînă să ajungem, însărase beznă, că s-au fost răscolit nişte nouri grei, vineţi. Mă gîndeam la fînul meu, şi era pe-aci, pe-aci să blastăm pe cela cu piciorul rupt. În sfîrşit, am ajuns, oblu în al patrulea sat de la noi. Omul meu, slab colea, lemn, ghemuit pe un păcel. Dezvăli piciorul şi mă mir cum nu mi-a fost dat să mă mir! «D-apoi, bade, zic, frîntura asta e veche, că, uite, s-au vindecat oasele, aşa rupte, ieşite, cumu-s.» «De un an şi jumătate, bădicule», zice el. «Apoi să fii tu al dracului, om prost, mă gîndeam, acum mă chemi?» Toader zise şi el o vorbă: — Vezi bine că a fost prostie! Să te cheme numa la un an şi jumătate... Dar ian mai vezi şi de păharul cela, că s-a încălzi, bade Tănase. Beurăm noi şi ne părea că tot mai bine lunecă pe gît vinul vechi, gros ca oleiul. Tănase începu din nou: — «Uite dumneata, i-am zis, eu pare că nu mai cutez să mă apuc acum. Că se prea poate să rămîn cu picio­rul dumitale în mînă cînd voi zmînci o dată. Pielea e coaptă, oasele s-au vindecat, aşa rău, cum stau afară, şi nu e glumă!» Omul meu însă ţinea morţiş că să-ncerc. «Bine, zic, trimite atunci după o litră de rachiu, şi aceea s-o beai acum îndată toată.» îmi spuse că el n-a beut în viaţa lui vinars din crîşmă. Are el în pivniţă de cel bun, de prune, să beie de acela. Eu ştiam măsura din cel de bucate, şi astfel a trebuit să beie o cupă întreagă. Şi cum a beut, a şi adurmit omul meu. Ş-atunci mă pun pe muncă. Îmi fac o cruce largă, îmi suflec mînecile, pipăi bine oasele, văd care unde trăbă s-ajungă ca să se nimerească şi, din trei zmîncituri, — drept că au şi fost toate una şi’ una, — oasele vin la loc, piciorul se îndreaptă, iar eu am simţit atunci aşa ca o căldură mare în piept. Piciorul l-am legat bine în scîndurele, l-am pus să steie drept, şi’ apoi mi-am făcut iar o cruce mare. A doua zi, cînd s-a trezit, a plîns de bucurie, şi cînd să plec, mi-a zis că să merg să-mi aleg o vacă din grajd, care-mi va plăcea mie. Ca şi cînd eu pentru asta l-aş fi vindecat! Cam la patru săptămîni după asta, îmi vine o citaţie la judecătorie; acolo mă-ntreabă, mă descoase, şi-n urmă îmi dau drumul... În temniţă. Cică un doftor la care a fost cel cu piciorul rupt l-a văzut pe acesta umblînd şi l-a întrebat că cine l-a vindecat. «Iacă cine!» a zis ăsta. «Aşa?» Şi m-a pîrît că eu n-am dreptul să vindec. Toader turna mereu în pahare. De-afară, pe uşa des­chisă, venea miros de pămînt umed şi, în răstimpuri, unde călduţe de boare. Badea Tănase îşi mîngîia acum mai des mustăţile tunse, da’ sprîncenele nu şi le mai încrunta, şi o bucurie mare se arăta tot mai vădită în ochii negri, aprinşi. — Odată, însă, am prins chiar pe un domn cu musca pe căciulă. Un domn de la judecătorie. Avea o vacă şviţeră şi-şi scrîntise un picior, de nu se pricepea nimeni cum să-l direagă. Trimite la mine: «Să vii, bădicule, că-ţi voi plăti bine». «Nu pot, domnule, că iar mă bă­gaţi în temniţă.» «Nu fi copil, cînd îţi spun eu, nu avea nici o frică!» «Nu vin, domnule, că vă ştiu ce plătiţi!» In sfîrşit, îmi dădu în scris că pot vindeca orice-mi place, numa cît leacuri din potică să nu iau, că numa pentru asta una pot fi pedepsit, iar dacă vin­dec de capul meu şi cu leacuri de-ale mele, nu-mi va avea nime grija. Şi, aşa, m-am dus. Badea Tănase sorbi bine din pahar, apoi îl răsturnă deodată cu fundul în sus. Ochii îi ardeau tot mai tare, obrajii i se aprinseseră. Toader îmi şopti ceva la ureche: — Dumneata nu l-ai văzut încă în voie bună pe Tănase! Acesta îşi băgă mîna în buzunar, scoase o sticluţă şi-o puse pe masă. Ce să fie acolo? — Leacuri. Că să vedeţi dumneavoastră drăcenia dra­cului! De vro trei săptămîni, boierul îmi tot scrie să mă duc, să mă duc. Da’ muierea nu, şi nu! Acum am hotă- rît că pe lunea ce vine să plec. Şi femeia, cînd a văzut că nu-i glumă, s-a pus să moară. Zace-n pat întinsă şi, — cine moare? — că ea moare! Moare, pe dracu! Uite, îi duc aici leacuri, şi ştiu că nu i-i nimic, că nu o doare nici unghia de la degetul cel mic. Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, moartă, şi tot mă duc! — Ce boier zici că-ţi scrie? — Unu la care-am mai fost. Vezi că nu mă mai poate uita de cînd i-am scăpat odată toate cirezile de vite de la moarte. — Badea Tănase clatină din cap, mirîndu-se: Mare minune a lui Dumnezeu, măi dragii mei! Acuma, eu eram la ciurzi, aproape de Dunăre, pe baltă. Erau şi alţii, dar eu aveam patruzeci de vaci de Moldova, Doamne, ce mai vaci! Şi dăduse, măi dragii mei, nişte ploi, da’ nu aşa, ci gîndeai că se desfundă cerul. Au crescut apele, s-a umflat Dunărea şi, într-o bună dimi­neaţă, mă trezesc, cu toate cele patruzeci de vaci de Moldova, încunjurat de apă. Şi creştea balaurul mereu, şi vuia ca din afundul pămîntului. Porniseră şi nişte vînturi mari, ş-atunci să te fi uitat pe Dunăre, că veneau armăsarii, măi tată, stavă după stavă, tot în sărite, iar în răstimpuri de linişte, turme întregi de iepuri alergau în ruptul capului, — aşa erau valurile, tulburi şi înspu­mate. Aşteptam acum numa să vină apa tot mai mare şi să mă ducă şi pe mine cu vacile şi cu cei patru cîni, ce urlau de-ţi sfîşiau inima. Cu moartea-n sîn am dus-o aşa peste o lună. de zile. Mulgeam vacile în pălărie şi beam lapte, altă hrană de unde să fi luat şi eu şi cînii? în urmă, a dat Dumnezeu de s-au tras apele, dar iarba naltă, care s-a mai ridicat, era plină de noroi. Altă pă­şune însă nu era. Ciurzile celelalte, care scăpaseră de apă, veniră iar pe baltă. Şi unde au fost mai nainte ploi, acum a dat o secetă de părea cerul de două ori mai nalt de cum e. Şi au început să moară vitele. Azi patru, mîne douăzeci, poimîne treizeci şi două. Chemăm pe boier, şi vine boierul cu un doftor. Doftorul caută cîteva din cele moarte, dă din umere şi nu ştiu ce-i va fi spus boierului, că nu grăia rumîneşte, da’ destul că a doua zi vin iar, amîndoi cu puşti, ni le dau nouă şi ne poruncesc să le puşcăm pe toate. Ne îngrozisem şi noi de atîta moarte. Opt oameni, şi nu mai răzbeam să luăm pieile! Da’ cînd am auzit asta, ne-am supărat greu. Cum să puşcăm noi vitele?! Zic eu: «Boierule, ştii ce? Nu puşcăm nici una, că eu le voi vindeca. Trimite-mi dumneata aici zece butoaie de vin, zece de olei şi o sulă bună, ş-apoi de vor mai muri mai mult de două-trei, răspund cu capul meu.» Boierul nu crezu, doftorul zîmbi dispreţuitor, dar a doua zi aveam bu­toaiele şi sula. Acum, la lucru, băiete! Prinde vitele una după alta, împunge-o în splină, cască-i gura şi var- să-i cîte două ulcele: una de vin, alta de olei. N-a mai murit nici una, şi cînd a venit boierul cu doftorul din nou, nu-şi mai gătau poveştile. N-am înţăles nimic din hodorogitul lor, da’ de mai stăteam un an pe-acolo, învă­ţam şi eu... bulgăreşte. — Învaţă uşor, îmi şopti Toader. Săseşte ştie ca un — Săseşte unde-ai învăţat, bade Tănase? — Vezi, că eu am avut drăguţă de sas, s-o dai dracu­lui! O frîuă naltă şi subţire, ş-avea nişte ochi... Să vezi, că doar săsoaicele mor după rumîni! Că ai lor numa să-şi tîrîie cizmele pe drum îs buni, încolo — moare de curechi! Ş-aşa cum îţi spun, aveam drăguţă o frîuă, una Simina, gazdă bună şi cu nişte vinuri ca acelea în pivniţă! Ia, fratele Toader o ştie. Şi, din al doilea sat, pe toată săptămîna mă repezeam de două-trei ori pînă la ea. Şi se topea, sărăcuţa, ca o lumînare. Am umblat eu pe la ei aşa, doi ani, da’ cînd a fost la însurat, mi-a zis tata: «Eu nu ştiu ce-ţi poate plăcea ţie într-o frîuă, măi băiete. Şi chiar de-ţi place, nu-mi place mie.» Ş-a trebuit să-i fac pe voie ş-am luat-o pe asta. Drept că şi asta a fost nevastă odată! Am golit de vro două ori cana. Răcoarea de afară era tot mai aspră. Se cobora soarele încetul cu încetul după coasta alunilor. Badea Tănase se găta de ducă. — Mă vindec pe mine întîi, uite, ş-acum mi-i un picior în scîndurele, că am căzut de pe cal cînd treceam podul din sat, din care lipseau blăni, vindec apoi pe alţi oameni năcăjiţi. Da’ pe saşi nu-i pot lecui chiar să vreau, că la ei nu se prinde. Vezi, că ei nici nu-s bo­tezaţi, şi pace! — Cum să nu fie, bade Tănase?! — Ian lasă-mă, nu-mi mai spune! Am fost eu cu- mătru la destule botezuri de-ale lor. Botez e ăla? Luare în bătaie de joc a botezului! De-aia-s aşa de neteflete cu toţii, de gîndeşti că au căzut din nouri. Cum să le placă la frîue de ei?... Noa, dar acuma plec! — Apoi, noroc, bade Tănase! Şi zici că te duci în Ţară? — Pe luni. Vezi, muierii-i dau leacuri, şi nu i-i ni­mic! Da’ să ştiu că o las întinsă pe laviţă, şi tot mă duc, că mi s-a făcut şi mie de ducă.   1 9 0 5