Horia Tecuceanu

HORIA TECUCEANU   Căpitanul Apostolescu şi SPIONII                 NOTĂ:             Deşi subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu îşi poate lua răspunderea pentru eventuale asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind a fi considerate drept coincidenţe nedorite.             H. T.             Mulţumesc Direcţiei Poliţiei Municipiului Bucureşti – şi în mod deosebit domnilor CORNELIU DIAMANDESCU şi MANON FLORESCU – precum şi doamnei procuror EMILIA GHEORGHE pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărţi.             H. T.                                          APROPO! UNDE NAIBII OR FI SOŢUL ŞI FIUL VICTIMEI?             — Am nimerit la fix! m-a anunţat Dan, după ce a mai verificat încă o dată dacă adresa consemnată în notesul lui corespunde cu cea a imobilului în faţa căruia am ajuns.             Deşi ne aflam în mijlocul unei zile toride de vară, vegetaţia luxuriantă din faţa blocului şi liniştea ce domnea pe strada Covasna mi-au lăsat pentru o clipă senzaţia că, după ce am străbătut pustiul Saharei, am ajuns în sfârşit în oaza mult râvnita.             — Mergem? s-a interesat Dan, nerăbdător.             Trezit din scurta-mi reverie, am păşit pe sub bolta de trandafiri sălbatici şi m-am îndreptat spre treptele ce duceau în holul blocului.             — Ce etaj? am aruncat peste umăr, pe când începeam să urc scara din beton.             — Doi.             — Sunteţi de la poliţie? am fost întrebați de un bărbat cu aspect de pensionar, după ce ne-a deschis uşa apartamentului 43.             Eu am dat din cap a confirmare şi el ne-a invitat să intrăm.             Urmându-l printr-un vestibul, am păşit într-o cameră mobilată cu o vitrină şi o servantă încadrate cu bibelouri, o canapea, două fotolii şi un televizor. Lângă masa din mijlocul încăperii, stăteau pe scaune două persoane: o femeie între două vârste, încinsă cu un şorţ de bucătărie şi cu braţele mânjite cu făină şi un bărbat tânăr, îmbrăcat în uniforma Tarom-ului.             Auzindu-ne intrând, femeia şi-a întors capul şi ne-a privit întrebătoare, în timp ce aviatorul ţinându-şi tâmplele între palme a continuat să stea cu coatele pe masă, fixând cu apatie scrumiera din faţa lui.             — Ce s-a întâmplat? am întrebat, remarcând dezordinea din încăpere.             — A fost omorâtă mama lui Titi – mi-a explicat femeia, arătând cu vârful bărbiei spre ofiţerul de aviaţie.             — Se află în dormitor…— a completat-o bărbatul cave ne invitase în casă.             — Conduceţi-ne, vă rog, la victimă – i-am cerut, în timp ce-mi aruncam ochii spre trofeele vânătoreşti care erau agăţate pe toţi pereţii camere.             Satisfăcut de rolul de ghid pe care i l-am atribuit mi-a făcut un semn de invitaţie. Urmându-l pe un culoar, am trecut pe lângă două uşi închise şi ne-am oprit în faţa alteia, dată de perete.             — Vă rog să rămâneţi pe loc! i-am cerut călăuzei noastre, trecând pragul camerei şi oprindu-mă pentru a-i examina interiorul. Lângă peretele din stângă se găsea un şifonier cu patru uşi, în faţă o fereastră, iar în dreapta – un scrin şi un studio. Ca şi în celelalte încăperi prin care trecusem, am remarcat urmele unei scotociri fără menajamente.             Atenţia mi-a fost atrasă din nou de studio, deoarece pe el se aflau, aruncate la întâmplare, un maldăr de perne, aşternuturi, o plapumă şi, pe deasupra, ca pentru a sublinia şi mai mult talmeş-balmeşul, o prepeliţă împăiată, trântită cu picioarele în sus.             Făcând câţiva paşi spre pat, am văzut pe mocheta portocalie aşternută pe duşumea o pată maronie, cu un diametru de vreo treizeci de centimetri. Aplecându-mă şi examinând-o, am priceput repede cam ce provenienţă ar putea avea. Ridicându-mi ochii spre studio, am zărit, sub boarfe, un picior încălţat cu o şosetă.             — Dumneavoastră aţi aşezat victima în pat? am întrebat făcându-i semn lui Dan să se apropie pentru a mă ajuta să înlătur lucrurile aruncate pe studio.             — Nu, domnule ofiţer. Aşa am găsit-o – a protestat de lângă uşă „ghidul” nostru.             Când ne-am terminat treaba, am privit victima. Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu un capot şi zăcea cu faţa în sus. În creştetul capului avea o plagă de vreo zece centimetri.             — Cu ce-o fi lovit-o ? Cu toporul ? s-a întrebat Dan.             — Cum asta e treaba medicului legist, du-te şi cheamă-l ! De asemenea, anunţă procurorul şi criminalistica. Am văzut un telefon în sufragerie – i-am spus, când a dat să iasă din cameră.             — Ce nenorocire…— a spus cu amărăciune bărbatul care ne asistase.             — Cum se numeşte victima?             — Chiran Elena.             — Cine a descoperit-o?             — Titi… Şi, când a văzut-o, a alergat la noi să ne cheme. Ştiţi, noi locuim la 42, adică în apartamentul de alături. Mai întâi am crezut că e beat, dar când m-a adus aici, m-am grăbit să dau telefon la 055…             — La ce oră a venit fiul victimei să vă cheme?             — Cam la o jumătate de oră după ce-a sunat prima dată la noi. Şi atunci era unsprezece şi un sfert. Deci, pe la douăsprezece fără un sfert…             — Prima oară de ce v-a căutat?             — A venit să ne întrebe dacă ştim pe unde se află mama lui, pentru că el şi-a uitat cheile la serviciu şi n-are cum să între în casă.             — Şi până la urmă, cum a descuiat?             Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri.             — Cu cine mai locuia aici? am întrebat, arătând spre patul pe care zăcea victima.             — Cu soţul ei şi cu încă un fecior.             — Şi ei unde sunt?             — La serviciu.             — Nu i-aţi anunţat?             — Nu, pentru că n-am ştiut ce numere de telefon au, iar Titi a fost atât de tulburat de nenorocirea care l-a lovit, încât n-a fost în stare să-mi spună cum pot să-i găsesc.             — Doamna din sufragerie este soţia dumneavoastră?             După ce a confirmat, i-am rugat să se înapoieze amândoi în apartamentul lor, unde îi voi căuta după ce vom termina cercetările în locuinţa victimei.             Când am intrat în sufragerie, Dan, încheind transmiterea dispoziţiilor pe care i le dădusem, tocmai lăsa receptorul în furcă, iar aviatorul lua din mâna femeii un pahar cu apă. Am aşteptat până ce vecinul de apartament şi-a luat nevasta şi apoi m-am adresat ofiţerului:             — Regret profund nenorocirea care v-a lovit.             Mai întâi şi-a ridicat ochii spre mine şi a dat din cap a resemnare, apoi, părând că abia atunci remarca prezenţa noastră, a început să ne privească intrigat, când pe mine, când pe Dan.             — Suntem căpitanul Apostolescu şi locotenentul Simionescu – l-am anunţat.             — Constantin Chiran – s-a dezmeticit el de-a binelea, ridicându-se de pe scaun şi prezentându-se. Vă rog să luaţi loc!             — Deşi nu este un moment potrivit, sunt nevoit să vă pun câteva întrebări – l-am anunţat pe un ton de scuză.             — Înţeleg. Vă ascult… a spus, oftând şi alunecând din nou pe scaunul de pe care se sculase.             — Pentru început, aş vrea să cunosc împrejurările în care aţi descoperit drama din locuinţa dumneavoastră.             — Abia astăzi m-am întors în Bucureşti, deoarece am fost de serviciu pe aeroportul Kogălniceanu. După ce am intrat în casă…             — De când lipsiţi de acasă? l-a întrerupt Dan, care începuse să ia notiţe.             — De lunea trecută. Adică exact de o săptămână.             — La ce oră aţi ajuns aici?             — Ştiu că la zece şi jumătate am aterizat la Băneasa… a cugetat el. Cred că în jurul orei unsprezece şi un sfert mă aflam în faţa uşii apartamentului nostru.             — Perfect. Ce aţi făcut din momentul în care aţi ajuns acasă?             — Când am vrut să descui uşa, am constatat că mi-am uitat cheile în dulapul pe care îl am la Kogălniceanu şi am început să sun. Am insistat mult, ştiind că mama ar fi trebuit să fie acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci m-am dus la familia Vioreanu, care locuieşte uşă în uşă cu noi, pentru a mă interesa pe unde ar putea să fie mama. Nereuşind însă să aflu nimic de la vecini, m-am înapoiat la uşa noastră şi am reînceput să sun… Dar, aşa cum am putut constata puţin mai târziu, n-avea cine să-mi răspundă…a şoptit vlăguit, în timp ce-şi îngropa faţa în palme. Tocmai mă decisesem s-o caut la complexul alimentar sau prin piaţă…a reluat după câteva clipe, descoperindu-şi faţa – când, urmare a unui gest reflex, am pus mâna pe clanţă şi am văzut că uşa nu era încuiată…— a spus, întrerupându-şi relatarea printr-un suspin şi întinzând mâna după paharul în care mai rămăsese un deget de apă.             Am fost însă mai iute decât el şi, luându-l de pe masă, m-am dus să-l umplu la bucătărie.             Am aşteptat până ce a băut apa ce i-am adus-o şi, văzând că privirea i-a devenit nesigură, m-am grăbit să intervin mai înainte de a-l cuprinde iar deprimarea.             — Când aţi intrat, n-aţi remarcat dezordinea din casă?             — Bineînţeles că am văzut-o, dar mi-am spus că mama s-o fi apucat să facă curăţenie generală – mi-a răspuns el, după ce, pentru o clipă, am avut senzaţia că nu mă auzise.             — Dacă am înţeles bine, aţi cerut sprijinul vecinilor dumneavoastră cam la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă. De ce aţi întârziat atât de mult? l-am întrebat pentru a elucida un aspect care mă intrigase în timpul discuţiei avute cu soţul gospodinei.             — Pentru că abia atunci am văzut ce i se întâmplase mamei…— a zis, ştergându-şi cu pumnii lacrimile ce îi invadaseră ochii.             Tocmai voiam să fac o pauză pentru a-l lăsa să se liniştească, când s-a auzit zbârnâitul imperios al soneriei.             A fost rândul lui Dan să-şi abandoneze scaunul, iar când s-a înapoiat era însoţit de procurorul Marian Gabrielescu.             După ce am făcut prezentările, l-am rugat pe noul venit să mă însoţească în camera unde fusese găsită victima. Apoi, în timp ce el s-a apucat să examineze cadavrul şi dezordinea din încăpere; l-am pus la curent cu cete aflate.             — S-ar părea că sunt întrunite toate elementele constitutive ale unei tâlhării - a conchis el cuprinzând printr-o mişcare circulară a degetului arătător patul şi răvăşeala din încăpere.    — La o astfel de ipoteză m-am gândit şi eu – am admis. Să sperăm că fiul victimei ne va ajuta să stabilim şi mobilul.             Procurorul m-a aprobat şi eu i-am poftit în sufragerie pentru a continua chestionarea ofiţerului de aviaţie.             — Cum se explică faptul că aţi descoperit-o pe mama dumneavoastră abia la o jumătate de oră după ce aţi intrat în casă? am revenit la întrebarea pe care i-o pusesem fiului victimei în momentul când îşi făcuse apariţia procurorul.             — Aşa cum v-am spus, văzând dezordinea din apartament şi închipuindu-mi că mama s-a apucat să facă curăţenie, m-am dus să fac un duş şi să mă bărbieresc… După aceea am intrat în dormitorul meu pentru a-mi schimba uniforma. Ulterior, mai precis chiar în momentul în care terminasem cu îmbrăcatul, am auzit trântindu-se fereastra de la dormitorul părinţilor mei şi mi-am spus că, în timp ce mă aflam în baie, s-a întors mama. Aşa că m-am dus s-o întreb dacă mă căutase cineva cât lipsisem. Mai întâi m-a contrariat faptul că pe pat se afla aruncată o pasăre împăiată, apoi, apropiindu-mă, am văzut-o şi pe mama…— a zis, ascunzându-şi îngrozit ochii.             — Pe fratele şi pe tatăl dumneavoastră i-aţi anumit despre cele petrecute aici?             — Nu, am şi uitat de ei! a zis, lovindu-şi fruntea cu palma.             — O să ne ocupăm noi de asta. Vă rog să ne spuneţi prenumele lor şi locul de muncă unde pot fi găsiţi.             — Pe fratele meu, îl cheamă Valy, adică Valentin şi este fotoreporter la Centrul 5 al Cooperativei „Fotografia” iar pe tata, Anton şi lucrează la unitatea militară 31.215.             M-am uitat spre Dan şi a priceput ce are de făcut, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre ieşire. Cum aproape imediat şi-au făcut apariţia în cameră medicul legist Olimp Dobrescu şi căpitanul Eugen Maier de la criminalistică, am presupus că asistentul meu, întâlnindu-i în faţa uşii, i-a îndemnat să între fără să mai sune.             Procurorul, văzând că vreau să mă ridic, mi-a făcut semn să-mi văd de treabă şi i-a poftit pe experţi să-l urmeze în dormitorul unde se afla victima.             Mama dumneavoastră se afla în conflict cu cineva? m-am interesat, întorcând capul spre aviator.             — Nu…— s-a mirat el. Era un om paşnic… Probabil că trebuie să fie isprava unor hoţi…             — Obişnuia să primească în casă persoane străine ?             — Nu ! Cum să primească necunoscuţi în casă ?             — Întrucât broasca de la uşa apartamentului nu prezintă urme de violenţă, este de presupus că autorul sau autorii omorului n-au pătruns în casă cu forţa, ci cu asentimentul mamei dumneavoastră – i-am atras atenţia, în timp ce procurorul revenea în dormitor şi lua loc pe scaun.             — Mda…—a admis el, părând surprins de corectitudinea raţionamentului meu. Cred că aveţi dreptate, dar tot nu văd cine ar fi putut comite o astfel de faptă…             — Din câte ştiţi, ţinea în casă o sumă mai mare de bani?             — Mama avea nişte bani, dar nu prea mulţi, deoarece în urmă cu vreo lună de zile mi-a dat treizeci de mii de lei ca să plătesc avansul pentru o garsonieră construită pe credit. Şi nu cred să mai fi avut mulţi alţii...             — Dar, de exemplu, bijuterii sau alte obiecte de valoare? l-a întrebat procurorul.             — N-am cunoştinţă de aşa ceva – a răspuns cel chestionat, pe când sălta din umeri a scepticism.             — Lipseaţi mult de acasă? m-am interesat, pentru a afla de ce nivelul erudiţiei sate avea o cotă atât de scăzută.             — Fiind toată vara detaşat la aeroportul Kogălniceanu, nu puteam veni pe aici mai des de o dată pe săptămână.             — Totuşi, v-aş ruga să vă aruncaţi o privire prin locuinţă şi să ne spuneţi dacă remarcaţi lipsa vreunui obiect – i-am cerut, abordând un aspect mai practic pentru anchetă.             O jumătate de oră mai târziu, când martorul a terminat de făcut trecerea în revistă a locuinţei, am afla că dispăruseră o haină din piele, două carpete de perete, pluşate, prima reprezentând o reproducere după „Cina cea de taină”, iar a doua după „Răpirea din Serai. De asemenea, din apartament mai lipseau o cucuvea împăiată, două radiocasetofoanc şi o puşcă de vânătoare.             Când fiul victimei a isprăvit cu descrierea obiectelor sustrase, l-am rugat să-mi vorbească despre prietenii şi rudele familiei. Apoi, după ce mi-am notat informaţiile pe care mi le-a furnizat, i-am adus la cunoştinţă că, în interesul cercetărilor, ar fi bine dacă şi-ar lua cu el hainele şi obiectele de care ar putea să aibă nevoie în următoarele două-trei zile.             Cum el m-a asigurat că a înţeles motivele cererii mele, l-am condus în dormitorul lui. Aşteptând câteva minute şi văzând că nu e prea decis asupra lucrurilor pe care intenţiona să le bage într-o valijoară, mi-am vârât capul în camera unde zăcea victima.             — Apare ceva? l-am întrebat pe căpitanul Maier, care, dezlipind o bandă adezivă de pe uşa garderobului, se dusese cu ea spre fereastră şi o ridicase pentru a o examina la lumina zilei, cu interesul unui fotograf amator debutant.             — Da! m-a asigurat el cu satisfacţie. Amprentele sunt de-o claritate, aş zice, perfectă.             — Şi credeţi că aparţin autorilor? l-a întrebat procurorul cu interes.             — La o astfel de întrebare se poate răspunde numai după ce vom exclude impresiunile digitale ale persoanelor care, în mod legitim, puteau lăsa urme în această locuinţă – i-a replicat imperturbabil criminalistul.             — Întrucât fiul victimei va lipsi câteva zile de acasă, înainte să plece, te rog să-l amprentezi – i-am cerut, făcându-i semn cu degetul către celălalt dormitor.             Câteva minute mai târziu, în timp ce-l conduceam spre ieşire, aviatorul s-a interesat cum îşi va putea contacta fratele şi tatăl, din moment ce el va fi plecat când aceştia vor fi anunţaţi de cele petrecute la ei acasă.             — Chiar voiam să vă rog să-mi spuneţi unde veţi locui. Atât pentru a vă anunţa familia, cât şi pentru a discuta cu dumneavoastră, dacă va mai fi necesar.             — Deşi garsoniera pe care mi-am făcut-o nu este complet mobilată, voi sta acolo – mi-a răspuns, dându-mi adresa.             Revenind în dormitorul în care se afla victima, l-am văzut pe doctorul Dobrescu strângându-şi trusa.             — Ce ne spui, Olimp? l-am întrebat.             — Cauza decesului este evidentă. Multiple fracturi craniene, produse cu un corp dur şi greu, parcă cu muchii…             — Topor? s-a interesat procurorul.             — Aşa cred. Însă un răspuns mai sigur, după necropsie.             — Când s-a produs decesul?             — Cu aproximativ douăzeci şi patru de ore în urmă.             — Atât de mult ! m-am mirat, deoarece eu îmi închipuisem că drama se consumase în cursul dimineţii, după plecarea de acasă a soţului şi a celuilalt fiu.             — Poate mai puţin, dar, după starea cadaverică, în nici un caz într-un interval mai mic de douăsprezece ore.             — Sigur, Olimp? am insistat, neîncrezător.             — Ce vrei să spui? s-a interesat el, devenind dintr-o dată rigid ca o coajă de pâine uscată.             — Eşti convins că omorul nu s-a comis mai curând? Să zicem cu cel mult şase ore în urmă – am zis eu, rămânând la ideea că drama a avut loc în cursul dimineţii.             — Dacă crezi că te pricepi mai bine la medicina legală, poftim ! mi-a replicat, dintr-o dată iritat, întinzându-mi trusa lui de serviciu cu un gest care nu mai avea nevoie de alte explicaţii.             — Te înfurii degeaba, Olimp. Nu e vorba despre competenţa ta, ci de faptul că victima, în mod logic, nu putea fi răpusă decât după ce a rămas singură în casă. Situaţie în care se putea afla numai după ora şase sau şapte dimineaţa, când au plecat la serviciu ceilalţi membri ai familiei. Altfel, luând drept bun momentul pe care mi l-ai indicat, ar trebui să admit că omorul a fost comis înainte de miezul nopţii, ceea ce m-ar obliga în mod implicit să cred că la uciderea victimei au asistat fiul sau soţul acesteia. Ce părere ai, ţi se pare veridică această ipoteză?             A rămas cu ochii pironiţi către mine. Apoi, muşcându-şi gânditor buza superioară, a ridicat din umeri a indiferenţa şi m-a repezit:             — Dom'le, ştii ceva? Fiecare cu meseria lui. Eu ţi-am spus că omorul s-a produs cu cel puţin douăsprezece ore în urmă. În rest, te priveşte! Descurcă-te !             — Ţinând seama de divergenţa de păreri dintre dumneavoastră şi domnul căpitan, nu credeţi că ar fi mai bine să aşteptăm până efectuaţi necropsia? l-a întrebat procurorul, cu vădită intenţie de a pune punct discuţiei.             Dobrescu a dat din cap a conformare şi, strâmbând plictisit din nas, ne-a avertizat:             — În orice caz, este exclus ca omorul să fi fost comis într-un interval mai mic de douăsprezece ore!             Conciliant, procurorul l-a aprobat şi s-a declarat de acord cu ridicarea victimei.             — Ar mai exista o ipoteză…— a spus procurorul, după ce i-am condus până la uşă pe Dobrescu şi brancardierii săi. Poate că cel de-al doilea fiu şi soţul victimei n-au dormit azi-noapte acasă. Situaţie care ar putea să explice faptul că victima, aşa cum susţinea medicul legist, a fost ucisă în timpul nopţii.             — M-am gândit şi eu la o astfel de eventualitate. Iar confirmarea o vom avea curând, deoarece l-am şi trimis pe locotenentul Simionescu după ei. În caz pozitiv, înseamnă că agresorul sau agresorii fac parte din anturajul victimei, fie şi numai pentru faptul că li s-a permis accesul în locuinţă la o oră atât de nepotrivită pentru vizite – am conchis.             — Mda… aşa s-ar părea – m-a aprobat aruncându-şi ochii pe ceas şi anunţându-mă: Fiind de serviciu pe Capitală, trebuie să mă întorc la post, aşa că vă rog să continuaţi cercetările şi să mă ţineţi la curent cu mersul lor.             După plecarea procurorului, m-am întors la căpitanul Maier, care lipea de zor benzi adezive pe mobila din sufragerie.             — Cum merge. Eugen? l-am întrebat             — Am ridicat atât de multe impresiuni, încât nu mai am mult şi-mi epuizez rezerva de bandă revelatoare. Barem de n-aş munci degeaba…— a replicat a lehamite, pe când îşi ştergea transpiraţia de pe frunte cu dosul palmei.             — Cum infractorii, în ciuda faptului că nu sunt străini de metoda identificării prin amprente, continuă să-şi semneze trecerea pe la locul faptei cu urme digitale, să sperăm c-au făcut-o şi de data asta – l-am încurajat, în timp ce mă duceam spre măsuţa pe care era aşezat telefonul             După ce am vorbit cu comandantul secţiei de poliţie a arondismentului şi i-am cerut să-mi trimită câţiva oameni, care să se ocupe cu depistarea unor eventuali martori prin vecinătate, i-am spus lui Maier că am plecat să cer relaţii de la locatarii blocului. *             — V-aş ruga să-mi spuneţi când aţi văzut-o ultima oară pe Elena Chiran?— i-am întrebat pe cei doi vecini găsiţi în compania fiului victimei, de îndată ce m-au poftit să intru în apartamentul lor.             — Eu am văzut-o alaltăieri dimineaţă, cumpărând lapte. De atunci n-am mai zărit-o – a răspuns bărbatul, ridicând din umeri.             — Ba eu am văzut-o chiar ieri! s-a grăbit femeia să intervină, mândră că este mai bine informată ca soţul et             — La ce oră şi în ce împrejurare?             — În jurul orei două după-amiaza. Eu urcam scările, iar ea ducea gunoiul la tobogan.             — Aţi discutat ceva?            Da, eu am întrebat-o ce mai face şi ea mi-a răspuns că e supărată, pentru că se pregătise să-și petreacă duminica la ştrand cu familia şi nişte fini, iar ploaia le-a stricat toate socotelile.             — În noaptea care a trecut sau în cursul acestei dimineţi aţi auzit zgomote care ar putea fi puse în legătură cu fapta petrecută în apartamentul alăturat?             Ambii mi-au răspuns cu gesturi de infirmare.             — Dar persoane străine, care să fi intrat în locuinţa familiei Chiran, aţi remarcat?             Cum răspunsul lor a fost din nou negativ, am vrut să mai ştiu dacă au zărit necunoscuţi prin imobil, dar, văzându-i că ridică iar din umeri, am abandonat fără prea mult regret scaunul pe care mă invitaseră să iau loc. *             În apartamentul care se afla deasupra celui în care fusese ucisă victima, locatarii erau plecaţi în concediu de mai multe zile şi n-am avut cui să cer relaţii. Iar în cel situat dedesubt am găsit o pereche de bătrâni care nu-şi mai văzuseră vecina de o săptămână, deoarece, fiind bolnavi de gripă, nu mai ieşiseră din casă. Tot ce ştiau s-a rezumat la faptul că, în ziua precedentă, unul din ei, ar fi auzit radioul cântând în apartamentul victimei.             — Cam cât putea fi ora? am întrebat-o într-o doară.             — În jurul orei două după-amiaza.             — Altceva aţi mai auzit?             Ambii au clătinat din cap, apoi femeia a zis ezitând:             — Parcă am auzit totuşi ceva…             — Vă rog – am încurajat-o.             — Ieri, pe la cinci după-amiaza, când am închis televizorul, am avut impresia că bocăne cineva în apartamentul familiei Chiran…             — Adică un zgomot asemănător celui produs prin baterea unui cui? am încercat eu să stabilesc ce însemna bocăneala la care s-a referit.             — Ah, nu! Mai degrabă aş spune că s-a auzit o ţopăială ca la dansurile tineretului din ziua de astăzi – a răspuns ea, strâmbând din nas cu dispreţ.             — S-a dansat mult? am vrut să ştiu, spunându-mi că, întrucât petrecerea a avut loc înainte de comiterea omorului, va trebui să-i identific pe toţi participanţii la ea, deoarece nu era exclus ca autorul sau autorii crimei să fi făcut parte din cercul acestora.             — Nu ştiu… În orice caz, cât timp a funcţionat televizorul, n-am auzit nimic, pentru că soţul meu n-aude prea bine şi-l punem să meargă la maximum. Dar, după ce l-am închis, ţopăiala de care v-am spus a mai durat câteva clipe şi s-a făcut linişte.             Una peste alta, din ultima afirmaţie a martorei, reieşea că posibilitatea ca în locuinţa victimei să se fi dansat cu câteva ore înainte de comiterea omorului se dovedea a fi fără temei. Pentru că, în definitiv, tot ce auzise ea se limitase la un zgomot care durase prea puţin pentru a putea trage concluzia că în apartamentul de deasupra se dăduse o petrecere.   descarcati cartea de aici.........

PARTEA ÎNTÂI   Având în vedere faptul că această carte a fost concepută ca o ficţiune românească, precizez că orice asemănare cu situaţii, persoane sau nume reale trebuie să fie considerată ca întâmplătoare. Capitolul I PRIMUL COLET — Alo! Vă rog, cu căpitanul Apostolescu… — Să trăiţi, eu sunt. — Lasă totul baltă şi vino imediat la mine… – spuse şeful Direcţiei judiciare, colonelul Alexandrescu, lăsând receptorul să cadă în furcă. Două-trei minute mai târziu, Apostolescu bătu la uşa şefului său şi intră. Acesta începu să vorbească cu laconismul şi precizia care-l caracterizau: — Acum câteva minute am primit un telefon de la şeful Gării de Nord, care mă anunţa că, într-o sală de aşteptare, a fost descoperit un colet în care se află un corp omenesc depesat. Coletul este depus la biroul de colete găsite sau aşa ceva… Ia-ţi oamenii de care ai nevoie şi du-te la gară… Să mă ţii la curent… adăugă el, în timp ce Apostolescu închidea uşa în spatele său. ¤¤¤ — Îmbracă-te! spuse Apostolescu unui bărbat tânăr care stătea la biroul opus celui spre care se îndreptă el pentru a ridica receptorul telefonului. — Alo…! Alo! Spuneţi-i lui Vartanian să vină cu maşina în faţă… Nu, imediat! Cobor acum… — Ce-i, şefu’ arde? zise Simionescu ridicându-se de la birou şi apucându-şi haina de tercot care era aşezată pe spătarul scaunului. Apostolescu, fără să-i mai răspundă, se îndreptă spre uşă şi ieşi lăsând-o deschisă. Locotenentul Simionescu mai ezită un moment, apoi dând cu nemulţumire din umerii săi laţi cât un dulap, mormăi supărat: „Hm, ce chestie! Vin la birou cu un sfert de oră mai devreme, special, pentru a putea bea o cafea în linişte, şi… gata, arde!” Apoi, aducându-şi aminte că Apostolescu a ieşit, se decide să-şi pună în mişcare picioarele, şi din câţiva paşi îşi ajunse şeful, care începuse să coboare treptele scării de beton. Văzând că până la etajul întâi nu i se acordă nicio atenţie, zise supărat: — Şi cu cafeaua, pe care am cerut-o de la bufet, ce se întâmplă? — În cazul cel mai bun o s-o bem rece, deşi mă îndoiesc că vom mai avea timp de ea… – se hotărî să-i răspundă Apostolescu, când ajunseră la parter. Apoi, în timp ce păşeau spre Dacia de serviciu, adăugă, lovindu-l uşor cu degetul arătător peste tocul pistolului care-i atârna la subsuoara stângă. — Vezi, poate te hotărăşti să-ţi îmbraci haina… Sau, dacă ai de gând s-o faci pe cowboy-ul, fă-ţi barem rost şi de un cal… — E cald, şefu’ – mormăi îmbufnat Simionescu, în timp ce-şi îmbrăca haina printr-o mişcare scurtă a umerilor. — Dă-i drumul cu toată viteza la Gara de Nord – ceru Apostolescu şoferului, în timp ce se aşeza pe bancheta din spate a maşinii, alături de Simionescu. — Ei bravo, şefu’! Ni s-a aprobat – în sfârşit – plecarea în concediu şi o faci pe misteriosul… — Ascultă, Dane – îl întrerupse Apostolescu ai văzut vreodată un om căsăpit? — Nu. Numai pe unul căruia îi scurtase picioarele un tren. În rest, împuşcaţi, înjunghiaţi… — Atunci, mai stăpâneşte-ţi curiozitatea câteva minute… — Pentru ce peron opresc, domnule căpitan? interveni Vartunian, şoferul, un băiat subţirel, bruneţel nevoie mare şi cu ochii vioi. — Opreşte la clasa întâi. Vartunian mai acţionă o dată sirena, pentru a zori un şofer care pilota cu maşina prin faţa treptelor gării, şi opri scurt la locul indicat. — Stai aici până la noi ordine! mai spuse Apostolescu, trântind portiera maşinii şi începând să urce scările, câte trei trepte odată. — Ştii unde-i biroul obiectelor găsite, Dane? — Da, lângă bagajele de mână… De altfel, „marca e depusă” – zise acesta arătând un subofiţer de poliţie feroviară postat în faţa unei uşi. După ce-şi flutură legitimaţia pe sub nasul cerberului, pătrunseră intr-o încăpere cu pereţii acoperiţi cu rafturi, în care erau expuse cele mai diferite obiecte, de la serviete şi umbrele la putini de brânză şi landouri pentru copii. Când se auzi deschizându-se uşa, patru bărbaţi, care stăteau în picioare în jurul unei mese, neobişnuit de mari, se întoarseră către noii veniţi. În încăpere erau un ofiţer şi un plutonier de poliţie, şeful de gară, după chipiul său roşu, şi un impiegat. — Suntem de la brigada omucideri – a zis Apostolescu prezentându-se atât pe el cât şi pe însoţitorul său. Ce s-a întâmplat? — Domnule căpitan, vă raportez că am fost sesizat de şeful de gară despre găsirea acestui monstruos pachet… – zise locotenentul major, arătând un colet care stătea în faţa lor, pe masă. Apostolescu îşi aruncă privirea spre masă şi văzu un pachet, de fapt mai mult o boccea, cu un diametru de aproximativ 50 de centimetri, învelit într-o pătură gălbuie, în jurul căreia era înfăşurat un ziar. Pătura, care fusese cusută îngrijit, cu o sfoară de cânepă, era desfăcută, la cusătură, pe o lungime de vreo 20 de centimetri. Când se apropie de masă, zări prin deschizătura practicată în pătură, câteva coaste, dintr-un torace omenesc. Nu mai exista niciun dubiu asupra originii oaselor din colet. Dacă Apostolescu mai sperase să vadă un schelet vechi, pentru studii anatomice, abandonat de studenţii la medicină pentru a se distra pe socoteala poliţiei, trebuia să-şi mărturisească că s-a înşelat de departe. Rămăşiţele din colet aparţineau unui om care cu cel mult 24 de ore mai înainte era încă în viaţă. Tocmai se pregătea să întrebe în ce împrejurări a ajuns coletul pe masă, când uşa se deschise şi intră un bărbat cu o servietă mare în mână. Era de statură mijlocie, rotofei şi în vârstă de aproximativ 55 de ani. Se grăbi să dea bună-ziua celor prezenţi. Apoi, văzându-l pe Apostolescu, se duse spre el şi-i strânse mâna. — Da’ ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă noul venit, medicul legist Gheorghe Capolide. Fără să-i răspundă, Apostolescu îi indică pachetul care se afla pe masă. Medicul Capolide se apropie uşor de colet, parcă măsurându-şi paşii şi, după ce privi câteva secunde, ca hipnotizat, oasele ce se vedeau, se decise să pună pe masă servieta pe care o ţinea în mână. Apoi o deschise şi începu să caute ceva înăuntru. Obiectul scos din trusă fu un bisturiu. Când i-l arătă detectivului, şi acesta îşi înclină aprobator capul, lăsă servieta pe podea şi, revenind la colet, începu să taie sfoara de cânepă. Curând pătura căzu, ca o cortină, în jurul conţinutului pe care-l ascundea. Sub pătură, urma o învelitoare de hârtie albă. După ce şi acest ultim accesoriu al ambalajului fu înlăturat, apăru un trunchi omenesc, ciopârţit, cu oasele aproape complet dezgolite de carne. În coşul pieptului se aflau introduse oasele femur, iar capul, mâinile şi partea inferioară a picioarelor lipseau. După ce termină cu examinarea resturilor omeneşti din colet, Capolide îşi ridică privirea spre Apostolescu şi-i zise: — De aproape trei decenii numai cu de-astea mă ocup, dar atâta monstruozitate, mărturisesc, n-am văzut niciodată! Nu mi-aş fi putut imagina că este posibilă atâta bestialitate. — Ce poţi să-mi spui?… întrebă Apostolescu cu un glas nefiresc. Faţa lui colţuroasă şi de obicei bronzată, era albă ca hârtia. — Deocamdată, nimic! răspunse Capolide, ridicând neputincios din umeri. — Barem vârsta sau sexul – insistă Apostolescu. — Până nu-l examinez la institut mi-e imposibil să-ţi dau vreo precizare. — Bine. Acum e ora nouă. Când am primele indicii? — Sper ca în două ore să-ţi pot spune ceva, deşi, dacă nu găsim celelalte părţi ale corpului, şi mai ales organele interne, nu trebuie să-ţi pui prea multe speranţe în precizările mele!… Capitolul II ÎNCEPEREA INVESTIGAŢIILOR — În ce împrejurări s-a descoperit coletul? întrebă Apostolescu după ce ajunse în biroul şefului de gară. — Un hamal a remarcat că pachetul n-are stăpân şi a cerut unui portar să-l ducă la biroul obiectelor găsite. Aici, au început să-l desfacă pentru a afla cine-i păgubaşul. Când au văzut conţinutul, portarul a dat fuga la mine şi m-a anunţat. Am făcut şi eu acelaşi lucru, anunţându-vă pe dumneavoastră… Apoi m-am dus şi eu să văd despre ce-i vorba. Asta-i tot ce pot să vă spun. — Bine, vă rog să-i chemaţi pe cei care au găsit coletul. — Dă-mi o ţigară, Dane – ceru Apostolescu, după ce şeful gării părăsi încăperea. — Scârboasă treabă, şefule – comentă Simionescu, întinzându-i pachetul de Snagov. Apostolescu luă ţigara, o aprinse şi trase câteva fumuri din ea, apoi, privindu-şi colaboratorul, zise dezgustat: — Am văzut multe porcării în meseria mea, dar ceva atât de odios, încă n-am întâlnit… — O fi vreun dement, şefu’… — Indiferent de faptul că şi-a comis fapta în mod conştient sau nu, reprezintă un pericol pentru societate şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi pune mâna pe el… Uşa se deschise şi intră şeful de gară însoţit de doi bărbaţi. Apostolescu îi măsură cu privirea pe însoţitorii omului cu chipiu roşu şi se decise: — Dumneata eşti hamalul care a găsit coletul? întrebă el pe cel care avea pe piept o cocardă metalică indicând cifra 305. După ce primi confirmarea hamalului, se adresă celuilalt: — Te rog să aştepţi afară până ce termin de discutat cu colegul dumitale. — Dacă credeţi că vă puteţi dispensa de serviciile mele, am să plec şi eu. De altfel, nu mai am nimic de adăugat la ce v-am spus – zise şeful de gară. — De acord. Vedeţi-vă de treburi. Dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, o să vă căutăm. — Ia loc şi spune-mi cum te numeşti? îl invită Apostolescu pe martor. Apoi, văzând cum îşi învârteşte emoţionat cascheta în mână, îl întrebă dacă fumează. Primind un răspuns afirmativ, îi făcu semn lui Simionescu să-l servească cu o ţigară şi i-o aprinse el. În timp ce trăgea cu aviditate primul fum din ţigară, Apostolescu îl privi sub gene. Era un bărbat voinic, în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu ochii limpezi şi inteligenţi. — Ei, ia spune-mi, lucrezi de mult aici, la gară? îl întrebă el, când consideră că s-a mai liniştit puţin. — De cinşpe’ ani, domnule ofiţer. — Cum te numeşti? — Vasile Stratulat. — Bravo. Ia povesteşte-mi acum cum ai găsit coletul acela învelit în pătură? Dar vezi, încearcă să-ţi aminteşti toate amănuntele. — Da’ e simplu! Trecând prin sala de clasa a doua, am văzut rezemat de o bară, sub balustrada de la casa de abonamente, coletul acela învelit într-un ziar şi am întrebat pe călătorii care erau acolo, cui aparţine. Dacă am văzut că nu-mi răspunde nimeni, l-am chemat pe portarul Ioniţă Gheorghe şi i-am spus să-l ducă la obiecte găsite. Asta-i tot! — Nu prea-i tot. Te rog să-mi spui cum ţi-a atras atenţia coletul acela şi nu altul, doar gara e plină cu pachete? — Păi, să vedeţi, eu l-am mai zărit o dată pe la şapte şi jumătate, când duceam geamantanul unui călător… Ştiţi, la ora şapte jumătate e lume multă la casa de bilete, pentru că pleacă o cursă spre Ploieşti şi, zărindu-l lângă balustradă, m-am întrebat cine o fi deşteptu’ care l-a pus acolo, în mijlocu’ drumului. Când am trecut înapoi, la ora opt, şi l-am zărit din nou tot acolo, mi-am zis că l-o fi uitat cineva şi i-am spus lui Ioniţă să-l ducă la obiecte pierdute. — Ai mai trecut prin sala clasei a doua şi înainte de ora şapte şi jumătate? — Nu. — Deci la şapte şi jumătate era acolo. Eşti sigur? — Sunt foarte sigur, domnule ofiţer. — Ce au răspuns călătorii când i-ai întrebat al cui e pachetul? — S-au uitat unul la altul şi au ridicat din umeri. Toţi spuneau că pachetul era acolo când au venit ei. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Roagă-l pe colegul dumitale să intre – ceru Apostolescu, când martorul puse mâna pe clanţa uşii. Urmă o scurtă bătaie în uşă şi portarul îşi făcu apariţia în birou. Era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu o figură comună. — Ia loc, te rog, şi spune-mi ce ştii despre pachetul pe care l-ai dus la biroul de obiecte găsite. — Mă aflam la intrarea din Calea Griviţei, unde controlam biletele de peron, când a venit la mine hamalul Stratulat şi mi-a spus că, în sala de la a doua, a uitat cineva un pachet. L-am însoţit până în sală şi, după ce mi l-a arătat, l-am luat şi am plecat cu el la biroul de obiecte găsite. Acolo, impiegatul a început să-l desfacă pentru a-şi da seama, după conţinut, cine poate fi păgubaşul. Eram numai noi doi în birou şi când am văzut ce-i înăuntru, mai întâi am crezut că e carne tăiată clandestin. Apoi, când am văzut coastele, am înlemnit de frică şi am alergat la domnu’ şef şi i-am spus ce-am găsit… — Spui că ai fost de serviciu la intrarea din Calea Griviţei, nu-ţi aminteşti, ai văzut pe cineva intrând cu pachetul găsit? — Nu. De altfel, trece atâta lume pe acolo şi toţi cu pachete… — Ştii cumva cine face curăţenie în sala unde s-a găsit pachetul? — Stan Ion, un coleg de-al meu, dar e învoit astăzi. — Şi cine i-a ţinut locul? — Eu. — La ce oră ai făcut curăţenie, acolo, în sala de clasa a doua? — Conform programului, la ora şapte dimineaţa. — Pachetul era acolo când ai făcut curăţenie? — Nu, dacă ar fi fost acolo, nu se putea să nu-l văd. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Sau, nu, mai bine caută-l pe şeful de gară şi spune-i că-l rog să vină aici. — Ce dracu’ o fi fost în capul asasinului de-a lăsat pachetul într-un loc atât de aglomerat? Nu pare prea isteţ dacă a riscat să se lase văzut de cineva – zise Simionescu, când rămaseră singuri. — Din contră, nu-i deloc prost! A ales locul cel mai potrivit pentru a scăpa de un pachet. Acolo unde toată lumea circulă cu colete, putea fi sigur că nu-l va remarca nimeni. — Crezi că va mai abandona şi restul corpului? — Sunt sigur! Gestul lui a urmărit o logică elementară. Acum, la sfârşit de mai, temperatura se ridică până la 35 de grade, şi, în aceste condiţiuni, nu putea păstra cadavrul în casă mai mult de 24 de ore, fără să atragă atenţia vecinilor prin mirosul cărnii intrate în descompunere… Apropo, aşteaptă un moment – se întrerupse Apostolescu şi ridică receptorul care se afla pe biroul şefului de gară. — Alo, dispeceratul? Brigada omucideri. Un apel general pentru descoperirea unui pachet abandonat, care conţine resturile unui cadavru mutilat. Orice descoperire de acest gen să fie comunicată de urgenţă la brigadă. — Dar cine-l obligă să aibă vecini? Poate locuieşte undeva la marginea Bucureştiului, singur în curte! reluă Simionescu, după ce Apostolescu închise telefonul. — Ipoteza e greşită! Dacă presupunerea ta ar fi corectă, n-am fi văzut resturile omeneşti găsite. Era mai simplu şi mai puţin riscant să-şi îngroape victima în curte. Sau, – continuă gânditor Apostolescu – să-l ducă cu o maşină, la o oarecare distanţă de casa lui, şi să-l arunce aiurea. Transportul l-ar fi făcut noaptea şi riscul era aproape nul. — Nu-i aşa! După cum a hăcuit cadavrul, apare evident faptul că asasinul e un psihopat! În aceste condiţii, de ce n-am admite că, în megalomania lui, s-a hotărât să-şi dovedească „geniala-i superioritate”? — Dă-mi o ţigară, Dane. Trase câteva fumuri, şi, după ce şi-o aprinse zise: Nu-i exclus să avem de-a face, aşa cum spui tu, cu un schizofrenic. Totuşi, eu rămân la părerea mea. Asasinul nu-i un sadic! Oare pentru un dement nu ţi se pare curios faptul că n-a cruţat nicio parte a resturilor cadavrului, care ar fi putut duce la identificarea victimei? A „lucrat“ atât de bine încât chiar Capolide, care prin specificul muncii sale a văzut mii de cadavre mutilate, n-a fost în stare să ne indice nici măcar sexul victimei… Se întrerupse când se deschise uşa pe jumătate, pentru a lăsa să se strecoare înăuntru umerii şi capul negricios ale lui Vartunian. — Domnule căpitan, veniţi repede la maşină. Vă caută centrala. Când trecură pragul uşii, le ieşi în faţă şeful gării. — M-aţi căutat, domnule căpitan? — Da, am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să-i adunaţi pe toţi subalternii dumneavoastră şi să încercaţi să aflaţi dacă există cineva care ne poate da unele amănunte cu privire la persoana care a adus coletul găsit. Acelaşi apel vă rog să-l faceţi şi către călători, prin difuzoarele gării. Ţinând seama de faptul că la ora abandonării pachetului, circulă o mulţime de curse cu navetiştii – care, cunoscându-se între ei, ar fi putut remarca un străin –, cred că ar fi bine să faceţi apelul amintit, între orele şapte şi opt dimineaţa, mai multe zile la rând. Dacă aflaţi ceva, vă rog să-mi daţi un telefon la aceste numere – zise Apostolescu, lăsându-i cartea sa de vizită. Capitolul III AL DOILEA COLET Apostolescu se îndreptă spre maşină, deschizând portiera din faţă, opusă şoferului, şi, stând cu picioarele pe treptele scării de beton, îşi băgă capul înăuntru. După ce manevră un buton, aduse lângă gură microfonul radiotelefonului. — Alo… Alo, staţia?… sunt căpitanul Apostolescu… Aveţi vreun mesaj pentru mine? — Da, domnu’ colonel Alexandrescu a ordonat să vă duceţi imediat la podul Şerban Vodă, unde s-a găsit ceva care v-ar putea interesa. — Primit mesajul, plecăm spre locul indicat – zise Apostolescu, punând microfonul la locul lui. Apoi, urcându-se lângă şofer îi făcu semn lui Simionescu să ia loc pe bancheta din spate. — Ai auzit destinaţia, Varturian? Dă-i drumul cât poţi de repede. După o cursă de câteva minute, în acompaniamentul sirenei, Dacia opri pe podul Şerban Vodă, unde un grup de curioşi, sprijiniţi de balustrada podului, priveau cu insistenţă spre apa murdară a Dâmboviţei, care se scurgea alene spre aval. Când coborâră din maşină şi se apropiară de balustradele laterale ale râului, văzură jos, lângă picioarele podului, un subofiţer de poliţie care se uita spre un pachet agăţat în perdeaua de zăbrele lăsată peste arcada podului. După ce mai întâi privi cu atenţie pachetul, care fiind împins de curentul Dâmboviţei, se blocase, pe mijlocul râului, în grila metalică care închidea accesul sub pod, îi recunoscu ambalajul. Era învelit într-o pătură similară cu cea în care fusese împachetat şi coletul găsit în Gara de Nord. Apostolescu avu certitudinea că au apărut şi celelalte resturi ale victimei şi începu să coboare spre picioarele podului. — Cum l-ai descoperit? întrebă Apostolescu, după ce ajunse lângă subofiţer şi-şi declină calitatea. — M-a anunţat un cetăţean despre existenţa acestei boccele şi cum mi s-a ordonat să fiu atent la pachetele care n-au stăpân, am anunţat secţia mea. Mai mult nu ştiu – spuse el ridicând din umeri. — Trebuie să-l scoatem de acolo. Câteva minute mai târziu, subofiţerul reuşi să pescuiască pachetul şi să-l ducă pe mal. — Acum ce facem cu el? întrebă subofiţerul care-l pescuise. — Îl ducem la morgă – zise Apostolescu, arătând spre clădirea Institutului Medico-legal, care se zărea la vreo sută de metri de ei. Traversară podul – printre curioşii care-i priveau ducând un pachet, cu un diametru de aproximativ 30 centimetri, din care şiroia apa murdară şi urât mirositoare a Dâmboviţei. Puţin mai târziu, Apostolescu şi Simionescu îl priveau pe doctorul Capolide desfăcând pachetul, pus pe o masă de ciment. După ce fu tăiată pătura, pe masa de disecţie apărură, înfăşurate într-o hârtie albă, la fel cu cea care se afla şi în primul colet, ţesuturile cărnoase ce fuseseră îndepărtate de pe toracele descoperit cu câteva ore mai înainte în sala de aşteptare a gării. — Odios! exclamă enervat Capolide, trântind pe masă bisturiul cu care desfăcuse pachetul, şi întorcându-se spre cei doi detectivi care, livizi, făceau eforturi pentru a-şi înlătura repulsia şi senzaţia de vomă. — Să mergem! mai spuse Capolide, părăsind grăbit sala de disecţie. Cei doi detectivi îl urmară tăcuţi. Când trecuseră prin curticica ce ducea la biroul medicului, deşi afară era o căldură toridă, Apostolescu avu impresia că respiră cel mai curat şi proaspăt aer de munte. Îşi umplu de câteva ori plămânii, cu aviditate, şi încercă să schiţeze un zâmbet de încurajare pentru colaboratorul său, dar acesta, scârbit şi îngrozit de ce văzuse mai înainte, nu păru să-l remarce. Faţa lui Simionescu, de obicei zâmbitoare, era palidă şi încruntată, iar ochii săi albaştri, de obicei şireţi şi ironici, ilustrau, prin felul nesigur în care priveau în jurul lui, cât era de răvăşit. — Luaţi loc, îi invită Capolide, după ce, intrând în biroul său, scoase o sticlă şi trei păhărele pe care le umplu repede. — Beţi câte un coniac, băieţi! O să vă simţiţi mai bine – zise el, grăbindu-se să şi-l golească pe al lui dintr-o dată. Ceilalţi doi îi urmară exemplul. Apostolescu simţi cum arsura alcoolului îi linişteşte stomacul, şi un val de căldură binefăcătoare i se ridică până în obraji. — Cum te simţi, Dane? întrebă îngrijorat Apostolescu. — Cred că dacă mai stăteam un minut acolo… leşinam. — N-ai de ce te scuza, băiete – interveni Capolide. Eu numai cu treburi din astea mă ocup, dar ce-am văzut astăzi, depăşeşte orice imaginaţie… Cred că cel puţin trei ore a chinuit cadavrul până l-a adus în starea în care l-aţi văzut. — E o fiară dementă, dezlănţuită! exclamă indignat Simionescu. — Desigur, e o fiară, dar nu dementă, ci conştientă… Dementul distruge la întâmplare, asasinul „nostru” a făcut-o metodic… Atât de metodic, încât cred că e un specialist, poate chiar un medic. Nu te văd bine, căpitane – se adresă Capolide lui Apostolescu. Ai tot atâtea şanse să identifici victima, câte ai să deosebeşti un pumn de nisip de altul luat de pe aceeaşi plajă. — Sunt de acord, doctore. Asasinul şi-a hăcuit victima, în primul rând, pentru a împiedica identificarea ei. Ceea ce mă intrigă însă, sunt spusele dumitale cu privire la faptul că „ucigaşul ar fi un specialist, poate chiar un medic”. Pe ce-ţi bazezi afirmaţia? Pe faptul că a ştiut să distrugă acele părţi ale corpului care permit individualizarea, respectiv, identificarea victimei? — Nu numai asta, căpitane. Felul în care au fost extrase inima, ficatul şi pulmonii indică o mână de medic. Nimic smuls, totul secţionat, exact acolo unde aş fi tăiat şi eu. — Doctore, poţi să ne spui ceva în legătură cu cauzele decesului? — Întrucât lipsesc organele interne, aproape nimic. — Sexul? — Feminin. — Vârsta? — Aproximativ 35 de ani. — Ora decesului? — Cred că azi noapte, în jurul orei zece. — Doctore, mai există ceva care ţi-a atras atenţia? — Exceptând nişte fire de păr alb şi negru, nimic! — Când primesc un raport complet? — Când îmi vei da capul şi celelalte organe esenţiale. — Dacă ar depinde de mine, ţi le-aş da imediat. Aşa însă, suntem condiţionaţi de furnizorul nostru, ucigaşul. Fii, te rog, amabil şi dă-ne corpurile delicte găsite în colete. — Rămâneţi aici câteva minute, până le adun şi pe cele de la pachetul al doilea. Până atunci, mai serviţi-vă cu un coniac. — Mulţumim, dar ajunge! Acum trebuie să avem capul mai limpede ca oricând. Mai dă-mi o ţigară, Dane. Astăzi am uitat să-mi cumpăr ţigări. — Nu-i nimic şefu’. Serveşte-te cu încredere, că începând de mâine cred că, cel puţin o chenzină, am să „uit” şi eu să-mi iau ţigări. — Sunt sigur că ai fi în stare s-o faci… – încercă el să glumească. — Şefu’, cum dracu’ ne descurcăm? — Te referi la cadavrul ciopârţit? Dar e foarte simplu! Nu trebuie decât să răspundem la patru întrebări şi cazul e rezolvat: 1. Cine e victima? 2. Care-i mobilul? 3. Unde s-a comis omuciderea? 4. Cine-i criminalul? Crezi că am scăpat ceva? întrebă maliţios Apostolescu. — Da, să-mi dai mandatul de arestare completat cu numele şi adresa asasinului – replică pe acelaşi ton Simionescu. — Hm, ai prins glas? — De ce, l-am pierdut vreodată? — Acum vreo jumătate de oră, când am fost de faţă la desfacerea celui de-al doilea colet, păreai cam indispus. — Aoleu! Şefu’, nu-mi mai aminti de ce-am văzut că-mi iau concediu medical! zise Simionescu, punându-şi în mod semnificativ mâna pe abdomen. — Uite, astea sunt toate piesele pe care le-am putut aduna – zise Capolide, după ce intră în birou şi-i întinse un pachet mărişor băgat într-un sac din masă plastică. — Doctore, dacă mai scoţi ceva interesant, anunţă-mă imediat. La revedere! Capitolul IV PRIMELE MĂSURI DE IDENTIFICARE — Dane zise Apostolescu, după ce intrară în biroul lor – mai întâi, dă-i un telefon căpitanului Maier şi pofteşte-l aici. — S-a făcut, vine imediat – zise Simionescu, închizând telefonul. — Bine! Acum, dă-mi şi mie aparatul. Formă un număr cu trei cifre: — Alo, Dispeceratul?… Căpitanul Apostolescu la telefon, am de dat două circulare… Notaţi, vă rog… Către toate posturile de poliţie: O femeie a fost ucisă şi secţionată în mai multe părţi. Până în prezent s-au găsit două colete conţinând părţi din cadavru, în diferite puncte ale capitalei. Se presupune că asasinul va mai abandona cel puţin încă unul. Vă rugăm cercetaţi pachetele care sunt fără stăpân, precum şi toate persoanele suspectate că ar avea asupra lor un pachet ce ar putea conţine capul unui om“. Terminat, trec la mesajul al doilea: „Către toate posturile de poliţie: S-a descoperit un cadavru dezmembrat. Întrucât după resturile găsite nu se poate face identificarea victimei, vă rugăm s cercetaţi şi să ne informaţi asupra tuturor femeilor care v-au fost semnalate ca dispărute de la domiciliu în ultimele două săptămâni”. — De ce în ultimele două săptămâni, când victima a fost ucisă azi noapte? întrebă mirat Simionescu, după ce Apostolescu termină convorbirea telefonică. O să ne trezim cu sute de cazuri şi, până-l depistăm pe cel ce ne interesează, vom pierde un timp preţios… — Mai bine aşa, decât să ne asumăm un risc şi mai mare. Nu rezultă de nicăieri că victima trebuie să fi fost ucisă, neapărat, chiar în ziua când a dispărut de acasă sau că este obligatoriu ca dispariţia ei să fie sesizată imediat de familie sau cunoscuţi. Nu uita că suntem în perioada concediilor de vară, în aceste condiţii nu este exclus ca victima, plecată spre vreo staţiune de odihnă, să fi ajuns pe mâna criminalului. Deci, ştiindu-se că e plecată în vilegiatură, nimeni nu-i va semnala lipsa. În schimb, două săptămâni ar putea reprezenta o perioadă suficient de lungă pentru ca victima, nescriind acasă, să-şi îngrijoreze familia sau cunoştinţele… Se deschise uşa şi un respectabil abdomen îşi făcu apariţia odată cu stăpânul lui: căpitanul Maier. — Ia loc, Gelule – îl invită Apostolescu, ridicând receptorul telefonului. După ce formă încă o dată trei numere pe disc, acoperi pâlnia cu mâna şi zise: Am uitat ceva… Alo, oficiul de presă? Căpitanul Apostolescu la telefon… Exact, de la „omucideri”… Am o rugăminte la dumneavoastră. Vi s-a adus la cunoştinţă cazul victimei ciopârţite, nu?… Perfect, vă rog să luaţi legătura cu redacţiile ziarelor şi să le furnizaţi toate amănuntele cu privire la conţinutul coletelor, precum, şi împrejurările în care au fost descoperite… Întocmai, să se ceară concursul tuturor cetăţenilor pentru identificarea victimei şi, eventual, a asasinului. Mulţumesc. — Ce dracu mai e şi chestia asta? Tot Inspectoratul e în alertă… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Maier. Apostolescu îl puse la curent cu toate particularităţile cazului în anchetă.   descarcati cartea de aici... 

  Horia Tecuceanu CĂPITANUL APOSTOLESCU ŞI CIFRUL D-237 CARTEA ROMANEASCA 1983       Mulţumesc Inspectoratului municipiului Bucureşti, al Ministerului de Interne — şi în mod deosebit tovarăşilor colonei DUMITRU BÂTLAN, comandantul Miliţiei, şi CORNELIU DIAMANDESCU, locţiitorul comandantului — pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărţi. H. T.   NOTA : Deşi subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul — schimbînd identitatea personajelor implicate — nu-şi poate lua răspunderea pentru eventualele asemănări de nume sau persoane, care ar rezulta, acestea trebuind să fie considerate drept coincidenţe nedorite. H. T.   I.   MIERCURI 27 MARTIE   — Mai repede ! Mai repede, Vartunian ! l-a îndemnat Dan pe şofer, subliniindu-şi spusele printr-un ghiont cu cotul. — Fac tot ce pot, tovarăşe locotenent... a protestat, încordat, plutonierul, fără să întoarcă capul de la parbriz, pe când în acompaniamentul sirenei, depăşea prin slalom autoturismele care se deplasau pe aceeaşi direcţie cu noi. Eu, stând pe bancheta din spate, le priveam absent cefele, cugetând cu nostalgie la nişte cazuri care zac pe biroul meu fără prea multe şanse de rezolvare într-un timp cât de cât previzibil, deoarece şefii mei, considerându-mă ca un    pompier care e veşnic de serviciu, cum mă prind prin birou, cum mă expediază cu toată generozitatea îa un eveniment. Şi să-l văd şi eu pe ăla care are curajul să afirme că ducem lipsă de chestii d-astea ?! Deodată, indispoziţia care mă cuprinsese a fost expulzată de prompta declanşare a instinctului de conservare. Astfel, am realizat că tremur de parcă aş avea o criză de delirium tremens. Si cum trasul la măsea nu prea intră în inventarul hobby-urilor mele, curiozitatea m-a îndemnat să aflu de ce mă scutur atît de vîrtos. Şi, în ciuda faptului că n-am apelat la serviciul unui calculator electronic, am aflat ! Maşina noastră intrase în vibraţie. Deşi poziţia mea nu-mi permitea, să văd cadranul kilometrajului, puteam să jur că modul în care trepida caroseria era dat de viteza cu care rulam. Cred că rabla noastră reuşise (deşi nu pot pricepe cum !) să depăşească suta pe oră. Ăştia doi, adică Dan şi Vartimian, probabil că-şi imaginau că sînt în concurs pe circuitul de la Indianopolis ! Cu astfel de alură, erau create toate premizele pentru a-mi pune colegii în situaţia de a organtlza o chetă fulger cu scopul finanţării cheltuielilor oca/ionate de procurarea celor trei jerbe care ne vor sta pe piept cind vom fi restituiţi ţarinii din cate venisem. Dar era oare just să vămuiesc soldele colegilor met: ? NUj nu era ! Şi, în consecinţă, m-am decis să-l anunţ pe subofiţer că, dacă nu reduce viteza pînă la limita evitării unui accident, îl căptuşesc cu cinci zile de pensiune completă în arestul garnizoanei. N-am maţi avut însă cînd să dau glas meritoriei şi principialei mele intenţii, deoarece maşina s-a smucit dintr-o bucată din şoseaua Colentina, a virat pe două roţi prin faţa unui tramvai care venea lansat spre portilerele din dreapta, a parcurs cîţiva zeci de metri pe strada Teiul Doamnei, a virat iar la stânga, pe strada Maşina de Pîine şi a oprit scurt, cu botul în ios şi coada în sus. într-un zgomot infernal de frînă şi pneuri frecate de caldarîm. — Vartunian. ce-a-nsenmat cursa asta ? ! am strigat înfuriat, pe cînd mă cxtrăgearn de pe podeaua maşinii, pe care oprirea bruscă mă proiectase în genunchi. — După cum mi s-a ordonat, a fost rapidă.,. Şi, după cum bine ştiţi, ordinele nu se discută ! a replicai tuciuriul, cu aplomb, arătînd spre Dan Simionescu şi privindu-mă cu candoarea unei vulpi care. deşi tocmai a fost prinsă dînd iama prin coteţul de găini, nu-i dispusă să-şi recu noască vinovăţia. Am întors capul spre Dan si arn constatat că priveşte, foarte absoilxt. prin fereastra portierei spre cîteva femei care. fădncl'î-se că mătură, fabricau o ceaţă mai ceva ca cea produsă de o petardă fumigenă. Dacă vreunui sculptor i-ar fi trecui prin cap să constiuiască un monument al candoarci, atitudinea pe care o arbora acum dosnau' D^n putea constitui modelul ideal. Dîndu-mi seama că n-sm nici o şansă s-o scot la capăt cu pezevenehii mei de colaboratori, am întins mîna spre portieră si om deschis-o cu un gest brusc, aşa ca să vadă ei cit sînt de supărat. 8   Ajuns pe trotuar, m-am întors cu spatele la maşină si am privit imobilul în fata căruia ne aflam. Era un bloc mare. cu zece etaie si nenumărate scări. — îa-o înainte ! i-ara cerut lui Dan, care. stînd lingă mine. trăgea cu coada ochiului spre biletul ce ne fusese dat de la dispecerat. S-a urnit din loc şi a pornit zorit spre stingă faţadei imobilului. Am făcut şi eu acelaşi lucru, străduindu-mă să fac faţă fuleului pe care-l realiza cu lunganele lui de picioare. Cu ochii pe literele scărilor, si-a stopat elanul în faţa celei dc-a treia intrări. Şi-a întors capul peste umăr, pentru a se asigura că nu m-a pierdut pe drum şi a intrat în hol. Eu, fireşte, după el. — De ce te-ai simţit obligat să ne mustruluicşti ? s-a interesat el, cînd liftul a început să urce. fixîndu-mă bătăios cu ochii lui albaştri, — Crezi că pentru a ajunge la un cuib d.'n care corbii si-au luat zborul, era necesar să dăm peste cap traficul rutier ? l-am consultat. — Dacă nu ne mişcăm repede, ce şanse mai avem &ă prindem infractorii asupra faptului ? î a mîrht, întorcîndu-mi spatele. — Cînd dispeceratul ne-a trimis aici. nu ii-et imaginat că faptele sînt deja consumate şi că. orice-am face, vom veni precum jandarmii din operetele lui Offenbach ? — Numai pe locul doi. Profitînd de faptul că liftul tocmai s-a oprit, a dosch's repede u^ile glisante şi a ieşit, bineînţeles, făoîndu-se că plouă. Am făcut si eu acelaşi lucru. Palierul pe oare am păşit era luminat direct, de un glasvand situat în spatele ascensorului. Dan n-a mai fost nevoit să-si consulte fiţuica oentru a şti care este apartamentul unde eram aşteptaţi, în f a U uneia din cele patru uşi ale etaiului se afla un subofiţer care ne examina cu un interes vădit profesional. — Tovarăşii ? s-a interesat, cind am ajuns în faţa lui. După ce am facut-o pe prestidigitatorul, arătîndu-i legitimaţia, ne-a servit un salut cu mina la caschetă, apoi, făcînd un pas lateral, s-a întors şi ne-a deschis uşa pe s. are o străjuia.     r   Dînd curs amabilei invitaţii, am pătruns într-un \ estibu şi am văzut două uşi deschise. Prin cea opusă celei de intrare, am zărit o chiuvetă, o maşină de aragaz ^i înlre ele, o masă de bucătărie, pe care se aflau un platou cu patru-cinci sandvişuri, iar în jurul acestuia, un borcan cu măsline, o cutie de sardele deschisă, o bucată de şvaiţer un salam de Sibiu, un pachet de unt desfăcut, o franzelă şi un cuţit. Cum nu-mi era foame, am întors capul spre stînga şi, din pragul celei de-a doua uşi, am privit interiorul unei camere de zi. Drept înainte, o altă uşă deschisă In stînga, o fereastră mare, acoperită de o perdea încadrată la extremităţi de o draperie vernil, în nuanţă cu mocheta care acoperea întreaga pardoseală Mobila avea o culoare gălbuie şi se conîpunea dintr-o bibliotecă caro acoperea peretele opus, de la tocul uşii deschise si pînă la fereastră, o măsuţă dreptunghiulară, împresurată de trei fotolii, şi o canapea lîngă zidul de unde priveam. Pe unul din fotolii se afla un locotenent de la firma noastră, pe un altul, o femeiuşcă, pînă la douăzeci şi cinci do ani, foarte blonda şi foarte frumuşică, îmbrăcată cu im capot albastru. Celelalte, două cuconiţe, care stăteau pe canapea, erau din aceeaşi categorie cu prima mai puţin, culoarea părului, una fiind roşcată si cealaltă brunetă Ambele fiind în vestimentaţie de oraş. în aer plutea c aromă de ţigări de soi, în amestec cu mireasma produsă da un parfum de genul ,.Nina Ricci". Locotenentul, cum a dat cu ochii de mine în pragul uşii, s-a ridicat din fotoliu, atent să nu lovească masa pe care se aflau cîteva pahare, o sticlă de Dubonnet, o al^a de whisky Black and White, un pachet de Kent şi o scrumieră în care fuseseră strivite ţigări fumate pe jumătatej a.-.a cum obişnuiesc cei care nu le cumpără din salariul 3or. Am privit intrigat spre sticlele de băutură, apoi spre ofiţer. M-am liniştit însă, cînd am văzut că într-o mînă ţinea un notes şi în cealaltă pixul. El, săracul, lua depoziţii, iar eu, păcătosul, gîndeam că s-a apucat să ajute cucoanele la golitul sticlelor. — Căpitanul Apostolescu ! — l-am informat pe of'ţer. după ce, în prealabil, m-am înclinat în semn de bună ziua către femei, care mă examinau cu curiozitatea specifică texului lor.   10   — Să trăiţi, tovarăşe căpitan ! Sînt locotenentul Petre Damian Tocmai luam declaraţiile. — Continuă, te rog — l-am întrerupt, făcîndu-l semn sa-şi reocupe locul şi pornind spre uşa deschisă din faţă. Am intrat într-un vestibul mic. cu două uşi. Deschi-zînd-o pe cea din dreapta, am privit un dormitor pe cât de minuscul pe atît de cochet. Una din cele două uşi ale garderobului era deschisă si po mochetă se afla aruncat un prosop, în rest, ordine şi curăţenie. M-am întors şi am pus mîna pe clanţa celei de-a doua uşi. Geamul colorat cu care era prevăzută indica cu certitudine ce se afla îndărătul ei. Aşa că, deschizînd uşa, n-am avut de ce să mă mir cînd am văzut o cameră de baie în schimb, m-a surprins faptul că aerisirea nu se făcea printr-un grătar de ventilaţie, ca la mine acasă, ci, culirtea culmilor, printr-o fereastră adevărată. Spunîndu-mi, cu nostalgie, că trebuie să fie grozav să te poţi bărbieri într-o astfel de baie, la lumina zilei, am închis uşa. întorcîndu-mă pentru a reveni în prima cameră, ani dat cu nasul de Dan, care nu pierduse ocazia de a mă seconda în recunoaşterea cîmpului infracţional. — Am terminat cu luatul declaraţiilor, tovarăşe căpi tan, — m-a anunţat locotenentul, cînd mi-am făcut reapa riţia în camera de zi. Am dat din cap si l-am întrebat — Cine este stăpîna casei ? — Eu — a răspuns pentru el blonda din fotoliu, i idlc1 două degete, ca la şcoală. — Mai aveţi nevoie de mine ? a vrut să ştie locote nentul. — S-au ridicat urmele ? — Nu-i cazul — m-a informat, făcînd un gest de regret. L-am privit intrigat, dar n-am cerut explicaţii. Mă pu team edifica si singur după ce chestionam martorii. — Există, totuşi, vreo pistă ? a vrut să ştie Dan. — Sigur -— a răspuns el, foarte puţin convins. Vom pune sub urmărire eventuala încercare de plasare a casetofonului sustras. Măsura pe care o preconiza era tot atît de eficientă ca şi o injecţie cu gerovital în piciorul unui manechin din ceară. Cum era evident că afirmaţia lui avusese drept unic n   srop liniştirea păgubaşei, am făcut un gest de aprobare şi i-am spus : — E-n regulă, locotenent. Mergi pe această linie. — Pot să retrag subofiţerul de la intrare ? s-a interesat,; cînd a a]uns în vestibul. I-am spus că poate s-o facă şi el a părăsit apartamentul. — Cum vă numiţi ? am întrebat-o pe blondă, după ce Dan, urmmdu-mi exemplul, s-a aşezat pe cel de-al treilea fotoliu M si-a scos notesul, — Popa.. Popa Elena — a zis ea. privindu-mă galeş. — Profesia dumneavoastră ? a întrebat Dan. — Sînt funcţionară la Salubritate. — Doamnă Popa, vă rog să-mi relataţi modul în care s-a declanşat agresiunea si ce a urmat. — Bine, dar i-am povestit totul tovarăşului ofiţer care a plecat adineaori.. Chiar m-a si pus să scriu tot ce s-a întîmplat... a protestat ea cu nemulţumire. — Eu nu vă cer să daţi o nouă declaraţie, ci numai să-mi povestiţi. Contrariată, şi-a fixat ochii mari si verzi asupra mea. Apoi, cu un gest de resemnare, a dat cu mina la o parte o şuviţă a părului ei blond si scurt căzută pe frunte şi a început să vorbească cu voce nesigură. — De fapt, nici nu prea ştiu... Mă aflam în bucătărie şi preparam nişte sandvişuri, cu Any... a arătat ea cu vîrf-il bărbiei spre roşcata, care stătea în stînga canapelei. Cînd am au/it snnîndu-sc la uşă, i-am spus lui Any să se du< ă să vadă cine este... S lăţeam cu spatele la uşă si. cîteva Fecunde mai tîrzîu. am auzit pe cineva intrând în bucătă rie . Credeam că s-a înapoiat Any... Cînd am întors capuî s-o întreb cine a fost .. în fata mea a răsărit un bărbat... Mi-a pus pe gît lama unui cut.it... a zis, punîndu-si o pâlnia pe carotida stingă. Mi-a spus că dacă scot un singur cuvînt. mă ucide.. Apoi m-a apucat de păr, m-a tras pînă' 3o uşa cămării din bucătărie şi m-a îmbrîncit înăuntru .. înainte de a închide uşa şi a o încuia, a repetat că, dacă stiig. vine înapoi si mă ucide... Eram înnebunită de spaimă... Ivii s-a părut că am stat în cămară ore fără sfîrşit pînă am auzit glasul lui Any. care striga după ajutor... Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am început să bat cu pumnii in uşă După cîteva clipe, Any a venit şi m-a 12   descuiat... a încheiat, privind cu recunoştinţă spre roşcata, care n-a ezitat să aprobe. — Cum arăta bărbatul care v-a atacat ? — Nu ştiu... A apărut atît de brusc în faţa mea, încît n-am putut să-i văd decit capul, peste care avea ti as un ciorap de damă... Era îngrozitor de urît... a răspuns, înfiorîndu-se cu ochii în gol. Ei fir-ar a dracului de treaba î Iar am de-a iace cu nişte derbedei oare se cred teiibili î mi-am zis, scîrbit. — Era înalt ? am întrebat. — ,Nd, scund şi voinic .. A^ spune, chiar gras... — Aţi mai remarcai şi alte semnalmente ? am insistat. — Nu... M-a luat prin surprindere... Tot ce-mi amin tesc este că atunci cînd ni-a împins în cămară. l-am simţit că pute a transpiraţie —-_a zis. strîmbînd din nas de silă. î'atrucît amănuntul că agresorul nu prea s-ar da în vînt cu spălatul, n-avea, pe de o parte, un caracter da unicitate printre semenii mei, iar pe de altă parte, portretul robot nu se alcătuieşte pe bază de miasme sau miresme, am insistat să-mi dea semnalmente mai palpabile : — Cum era îmbrăcat ? — Cu nişte blugi jegosi, cu manşetele ridicate spro genunchi, un vindiac galben de nailon şi pantofi gri, cu tocuri foarte înalte — a spus, arătînd între degetele gros şi ai atâtor un spaţiu de aproximativ şapte centimetri. Susţinuse că n-a avut timp să vadă nimic, şi dovedea un spirit de observaţie deosebit de dezvoltat. — Pe degete purta vreun inel ? am întrebat, ştiind ca toţi derbedeii obişnuiesc sa-si armeze falangele cu tini" chele, aşa, ca să-şi demonstreze eleganţa şi distincţia care-i caracterizează. Doamna Popa a ridicat clin umeri cu regret : — N-am putut vedea. Purta mănuşi tricotate, maronii. Acum am priceput de ce locotenentul mi-a spus că n-a fost cazul să aducă criminaliştii pentru căutarea amprentelor agresorilor. Dealtfel, după i aţionamentul tîl-harilor, dacă şi-au ascuns fizionomia îndărătul ciorapilor de damă, era firesc să ajungă şi îa ideea că trebuie să-şi ascundă şi amprentele, 13   — Dacă am înţeles bine. dumneavoastră le-aţi deschis uşa Da ? ani spus. îniorcînd capul spre roşcată. A confirmat printr-o înclinare cu repetiţie a capului. — Cum vă numiţi ? a întrebat Dan, cu vîrful pixului pe notes.  — lordache Ana. — Cu ce vă ocupaţi ? — Sînt colegă cu Nuţi — a arătat ea spre gazdă. — Deci, lucraţi tot la Salubritate ? După ce a răspuns afirmativ, Dan i-a cerut numele mamei şi al tatălui, locul şi data naşterii, adresa, şi aşa mai departe. Cînd a terminat cu consemnatul datelor de identificare, am luat-o eu în primire ; — Vă rog să-mi relataţi tot ce s-a întîmplat, după ce doamna Popa v-a rugat să vedeţi cine sună la uşă — i-am cerut, zîmbindu-i încurajator. — Pe cînd treceam prin vestibul, am remarcat, dar fără sa acord importanţă, ca pe sub uşa de la intrare pătrunsese apă pe mo/aic. Ajungind lingă uşă, am privit prin vizor şi, nevazînd pe nimeni, am crezut că o fi fost vreun cerşetor. Cînd m-am întors pentru a reveni în bucătărie, cineva a sunat şi a bătut cu pumnul în uşă. — Atunci, pentru că prin vizor tot nu se vedea nimic, arn întrebat cine e acolo. Au mai urmat alte lovituri cu pumnul şi o voce bărbătească mi-a strigat să deschid că este inun daţie în bloc. Rearnintindu-mi de apa pe care o văzusem sub uşă, m-am speriat şi ani descuiat-o. în următoarea fracţiune de secundă, am fost lovită cu uşa şi au năvălit peste mine trei bărbaţi cu feţele ascunse sub ciorapi de nilon. Unul dintre ei mi-a băgat mîna în gît şi m-a tîrît pînă aici., a arătat ea spre peretele de lingă uşa care dădea spre dormitor si baie. A stat tot timpul cu mine şi, apăsîndu-mi un cuţit în piept, mi-a repetat de mai multe ori că dacă scot un singur cuvînt îmi face harakiri. — Ce făceau în acest timp ceilalţi doi ? am întrebat-o, în timp ce-mi spuneam că trucul care a pus-o pe interlo cutoarea mea în situaţia de a deschide uşa, pe cât este de arhaic, pe atît de des dă rezultatul scontat de infractori, deoarece victima, văzînd apa scursă, în subconştient ad mite deja posibilitatea unei inundaţii iar cînd de afară 14   i se confirmă temerea, se realizează momentul psihologic care anihilează prudenţa. De fapt. infractorii nici barem nu se ostenesc să aducă cu ei o sticlă de apă, pe care s-o tearne pe prag. Le este mai comod să apeleze la metoda folosită de cîini în apropierea unui arbore, — Cînd au intrat, unul dintre ei s-a strecurat pe Ungă mine şi s-a dus în bucătărie... — Cel de-al treilea, ce făcea în acest timp ? — L-am văzut repezindu-se spre dormitor... mi-a răs puns, arătînd cu mîna întinsă spre vestibulul care ducea spre dormitor şi baie.  — Deci, unul din infractori a stat tot timpul cu dumneavoastră, al doilea a intrat în bucătărie, şi al treilea în dormitor. Apoi ? — Apoi s-au adunat toţi trei aici.,, — Care a venit primul ? — Cel care se dusese spre dormitor, — Avea ceva în mînă ? — Nu. însă l-am văzut cum îşi băga ceva în buzunarul interior al hainei. — Vi s-au furat bani ? am întors capul spre blondă. T— Da. Tocmai luasem chenzina... — Mulţumesc. Vom reveni asupra acestui aspect — am întrerupt-o cu intenţia de a termina cu audierea roşcatei. — Ce au făcut după ce s-au adunat în această cameră ?  — Cel care venise din dormitor, s-a dus şi a smuls şnurul cu care se trage perdeaua. După aceea, s-a apropiat de mine şi mi-a legat mîinile la spate... — Ce făcea în acest timp tîlharul care fusese în bucătărie ? — S-a dus şi a luat casetofonul... a arătat spre un spaţiu al bibliotecii, unde se mai vedeau un maldăr de casete, răvăşite. Cînd a terminat cu legatul mîinilor, cel care venise din dormitor mi-a pus o piedică, m-a trîntit pe mochetă şi m-a legat şi de picioare. Mai înainte de a părăsi casa, cel care mă ameninţase cu cuţitul a găsit o qîrpă şi mi-a vîrît-o în gură... a zis îngreţosată, aplecîndu-se şi ridicînd din dosul canapelei o cîrpa murdară, probabil pentru şters praful. După aceea, aşa cam au venit, la fel au plecat. r- Cine v-a eliberat ? 15   —- Eu singură, Cînd am forţat legăturile, şnurul a ced<?;. Probabil că era putred. Mi-am scos cîrpa din gură şi3 defechizînd fereastra, am început să strig după ajutor. Aproape imediat arn puzit bătîndu-se cu pumnii în uşa de la cămară şi în cea de îa baie. Aşa că m-am dus şi le-am eliberat, pe rînd, pe Nuţi şi pe Fany — şi-a terminat relatarea, ar&iînd spre bruneta care stătea alături de ea şi caro pînă atunci asistase la discuţie, sucindu-şi capul de la mine la prietena ei şi înapoi, ca un arbitru de ping-pong. Cam asta e tot ce pot să vă spun — a spus ea în încheiere. Cum pentru mine nu era suficient, am continuat s-o chestionez :  — Ce au discutat între ei ?  — Nimic. N-au schimbat nici un ciivînt. — Vă rog să-i descrieţi. Mi-a făcut pe plac şi mi-a furnizat nişte semnalmente comune, atît fizice cât şi vestimentare, ^  — Purtau toţi mănuşi ? Mi-a confirmat supoziţia. —. Vă rog să-mt spuneţi cum vă numiţi ? am întrebat-o pe brunetă. — Ştefania Tănase — mi-a răspuns, privindu-mă atît de languros de să jur că s-a îndrăgostit de mine. — Cu ce vă ocupaţi ? — Lucrez la Barul .,Atlantic"..; — La Barul ,.Atlantic1'.,, am repetat, arătîndu-mă plăcut surprins, deşi, după cum era îmbrăcată, fardată şi, mai ales, după linia foarte reuşită a picioarelor, îmi cam închipuisem eu cu cine am de-a face. — Da. fac parte din corpul de balet — a ţinut să subli nieze, mindră, de parcă s-ar fi întors de la ultima Olimpi ada cu o jumătate de duzină de medalii de aur în poşetă. Am dat din cap admirativ şi am măsurat-o cu privirea de mai multe ori. ca şi cum abia atunci îi descopeream adevărata si inegalabila valoare. — Doamnă Tănase, dumneavoastră ce ne puteţi spune despre agresori ? Cînd şi-a deschis gura să-mi răspundă, a început să sune telefonul. 16   Doamna Popa a ţîşnit din fotoliu, de parcă s-ar fi catapultat, şi din doi paşi a ajuns lîngă bibliotecă. A tras wn sertar şi a scos un receptor pe care l-a proptit în viteza la ureche. — Alo... a zis, ascultînd cîteva clipe, apoi, după ce s-a uitat la mine. parcă ezitînd, a întors capul spre perete şi a început să mitralieze : / am sorry. But I can't speak, Cmio, J Was robbered and I have here Iwo cops.,. W hat did you say ? Yes, they have been stolen... Of course. Don't worry about it /... O.K. I will bp at home tor you phone caii... BŞ'e-bye i1 şi-a încheiat loc în sertar şi închizîr Cînd şi-a reocupat Ir ei mari şi verzi m-au bucurie, am adoptat o într-un mod cit mai cr a vorbit ea într-o linii" contemporană chiar nu m-a putut împiec întrebări. Dacă n-a mandată de Acade exprimai z^epede, c susţinută. Oare, cm Ar fi exclus ca prin discuţii diu tuni engleze... c străzii... In ceea f să rostesc rnai n Iar această înal diţia ca vreun* oprească pe st adresă ! Evid< mi-am permi vous cu o af f să reţin că i naţie ai că tocmai legale   vfrînd receptorul ]a genunchi. ochii 'barele /euşesc guoge. u con- să mă anumită '50 ? nu rendez-/izut nevoit \> mă indică o '' afaceri nu context, nu   1 Regret. Nu pot vorbi. Carlo. ._ "*# / //si am Ia m:ne doi gabori... C"e-ai zis?,.. Da, au fost furaVi/ /nţeîes. Nu-|i fă probleme pe chestia asta!... E-ÎÎ regulă! Rămm aca»â ^i aştept să-mi telefonezi. Pa — pa i 17   era firesc să mă întreb ce relaţii pot exista între frumoasa blondă cu ochii mari şi verzi din faţa mea şi un bişniţar cu numele Carlo ? Iar dacă adăugăm şi afirmaţiile făcute la telefon : „Da, au fost furaţi" şi „Bineînţeles. Nu-ţi fă probleme", puteam fi sigur că i 3-a furat ceva, ceva despre care s-a decis, de comun acord cu signore Carlo, să nu vorbească nimic. Oare, cam ce-ar putea fi acest „ceva" ? Şi dacă la întrebările care s-au impus singure, mai reţinem şi faptul că, atunci cînd i-a vorbit lui Carlo despre prezenţa mea şi a lui Dan, ne-a numit gabori, ceea ce demonstra un contact nemijlocit cu argoul lumii care ne furnizează cei mai mulţi clienţi, oare persoana ei n-ar fi meritat să i se acorde toată atenţia ? Sigur că merită ! am admis fără rezervă. — Scuzaţi-mă pentru întrerupere — a zis doamna Popa, continuînd să mă examineze cu ochii mari şi frumoşi. — Sînteţi la dumneavoastră în casă şi este firesc să răspundeţi la telefon cînd sînteţi căutată. Dar, spuneţi-mi, sînteţi de origine germană ? — Germană ? ! s-a arătat ea surprinsă. Nu, domnule. — Sînt româncă gct-beget. — Şi totuşi, din cât mi-am putut da seama, la telefon v-aţi exprimat Snlr-o germană perfectă — am apreciat fără să clipesc, -— Ah !.., La asta vă referiţi... ? a zis, mai înîîi aiurită, apoi privind pe rînd spre celelalte două femei, ca pentru a se convinge că au auzit şi ele enormitatea pe care o rostisem. Am învăţat-o în familie — a completat, uitîndu-se la mine cu o ironică compasiune. Pentru agrementare, aş mai fi putut adăuga că tare mult a^ fi dorit să ştiu şi eu o germană perfectă, aşa ca ea, dar că în condiţiile impuse de regimul de tristă amintire burghezo-moşieresc 11 se interzisese oamenilor simpli, aşa ca mine, accesul la învăţătură. Am reuşit însă să mă trag de niînecă la timp, de teamă că întind aţa prea mult. în consecinţă, m-am limitat numai la exteriorizarea unui convingător gest de resemnare, — Doamnă Tănase, deci, ce ne puteţi spune despre agroî-cri ? m-am adresat brunetei, reiuînd firul discuţiei de unde a fost întreruptă de telefonul macaronarului. 18   -— Nimic — a răspuns, subliniindu-şi ignoranţa prin ridicarea ambelor braţe într-un gest larg. Ştiţi... Ea mă aflam în baie. . La un moment dat. am auzit-o pe Any strigînd .. N-am distins ce anume, dar închipu /-mi că vrea să-nii spună ceva, m-am ridicat din cadă să deschid uşa. Aşa am constatat că era dinafară... — Era încuiată şi pe dinăuntru ? am într — Nu. De ce s-o fi încuiat cînd în casă f J — Aţi făcut baie sau duş ? / — Baie. Eu fac baie în cadă, întotde? / , cu complicitate, probabil imaginîndu-şi nişte intimităţi pe care nu s-ar fi sf şească. -— Presupun că eraţi deja inst fost încuiată în baie... am gîndit c? înainte m-am arătat interesat de furnizase cu atît de multă bunăvr — Nu ştiu. . N-am auzit cî în broasca uşii — a spus, săltîn — Mă rog, acest aspect r Deşi, sînt convins că, dacă căzii, nu se putea să nu-1 — Aşa e. Dacă ar fi de Dar poate că e mai bine f tras dacă ar fi dat buz* eu eram goală-puşcă ? înfioară la gîndul că ,. / nenorocire. — într-adevar, ar fi fost bat-o. deşi, mai de graba ar fi trebui, ursu' că sperie copiii. Mai e bun Mi-a mulţumit pentru simpatia arătată cu repetiţie a genelor ei prevăzute cu ~un prelungi de folosit ca franjuri la perdele. — Locuiţi şi dumneavoastră în acest apartament ? — Nu. De ce ? ni-a întrebat. — M-am gîndit la această posibilitate, pentru că aţi făcut baie aici Dar probabil că acasă vi s-a închis apa caldă, din cauzd unoi revizii sau reparaţii a instalaţiei — m-am arătat înţelegător. 19   — Ah, nu ! Şi eu ani apă caldă acasă... a protestat lezată. Am venit însă direct de la repetiţie şi de aici urma să plec la o întilnire. — Ce vi s-a furat, doamnă Popa ? am întrebat-o pe blondă, spunîndu-mi că a venit momentul să cunosc mobi lul atacului tîlhăresc. — Caseto fonul de care v-a vorbit şi prietena mea... — Vă rog să-mi spuneţi marca si sa încercaţi să-l desciteţi — a întrerupt-o Dan. punînd vîrful pixului pe notesul aşezat pe măsuţă. — Şi în afară de casetofon ? i-am cerut, după ce Dan a terminai ele consemnat semnalmentele furnizate de blondă. — Chenzina, aşa cum am lual-o de la serviciu, într-un plic, adică aproape o mie de lei. — Unde ţineaţi aceşti bani ? — în doimitor. printre rufele din garderob. — Şi altceva ? — Ndi-mi dau încă seama... s-a arătat încurcată, ridicîndu-si umerii pînă la urechi. — Presupun că dacă vi s-ar fi luai lucruri de valoare aţi fi remarcat imediat. — Bineînţeles — s-a grăbit ea sa confirme. P ci fee l. Ipoteza pe care o fabricasem în timpul convorbirii ei cu signore Carlo se confirma. Avea motive să ascundti adevăratul mobil al agresiunii. Şi dacă nu era dispună să vorbească, nu puteam obţine nimic insistînd. — Aveţi vreo bănuială asupra identităţii agresorilor ? — Credeţi că fac parte din anturajul prietenilor mei ? — mi-a întors întrebarea, mirată. — Dacă au apelat la ciorapi de damă. pentru a se face de nerecunoscut, se poate admite că, altfel, ar fi fost re cunoscuţi. — Este exclus l W-am prieteni care s-ar putea deda la o astfel de faptă ! mî-a respins cu hotarîre prezumţia. — Din relatarea dumneavoastră -— ani spus, uitîndu-mă pe rînd la cele trei femei — reiese ca, de îndată ce au irupt în vestibulul de la intrare, tîlharii au ştiut cu pre cizie cîte persoane sînt în casă^şi unde anume se află acestea, pentru a le imobiliza. De asemenea, din rapi ditatea cu care s-au orientat în apartament, rezultă cu certitudine o perfectă cunoaştere a acestuia ! Dacă agre- 20   sorii nu Iac parte din anturajul dumneavoastră, cine credeţi că ar fi putut să le furnizeze informaţiile pe care l c-au deţinut ? am întrebat, sondînd astfel nivelul erudiţiei gazdei. Tulburată de ecuaţia pe care i-o prezentasem, şi-a vîrît capul între umeri si m-a fixat, aiurită... . Am priceput că-mi pierd timpul pe degeaba, dacă-mi imaginez că poale răspunde la întrebarea mea. In consecinţă, m-am decis să lămuresc lucrurile pe cont propriu. — Dumneavoastră veniţi zilnic aici ? le-arn chestionai pe rînd, pe roşcată şi pe brunetă. în timp ce ambele dădeau din cap că nu. gazda şi-a recăpătat graiul : — Vin foarte rar la mine. Astăzi, pentru că aveam ceva bun în casă — a zis, privind la cele două sticle multietichctate de pe măsuţa care ne despărţea —, le-am in vitat sa ciocnim un pahar, pentru că mi-au ieşit actele de aprobare a căsătoriei mele. — Persoanele majore au nevoie de o aprobare cînd ^e căsătoresc ? s-a arătat Dan surprins. — Soţul meu este cetăţean străin — a răspuns ea pLnj de importantă. — Zău ? a continuat Dan, fâcîndu-I pe neîncrezatorul.   descarcati cartea de aici.........

Multumesc pentru cartile care imi aduc aminte de copilaria  mea..cand stateam si citeam neavand altceva ce face...sarumana

si pe mine m-a buimacit  capitanul apostolescu prin clasa a IX-a. inca nu le-am gasit pe toate, ca mai sunt....