Horia Tecuceanu

Multumesc pentru cartile care imi aduc aminte de copilaria  mea..cand stateam si citeam neavand altceva ce face...sarumana

si pe mine m-a buimacit  capitanul apostolescu prin clasa a IX-a. inca nu le-am gasit pe toate, ca mai sunt....

Capitanul Apostolescu Ancheteaza de Horia Tecuceanu Cap. I Prima victimă   Simţind umezeala care venea dinspre mare pătrunzându-i în oase, subofiţerul de miliţie Găman Ilie îşi înfundă mai adânc mâinile în buzunarele mantalei de ploaie. În timp ce-şi continua patrularea cu paşi rari, apăsaţi, care răsunau ritmic pe asfaltul bulevardului, se gândea la influenţa pe care anotimpul o exercita asupra dispoziţiei sale. Vara, toate staţiunile de pe litoral clocoteau de agitaţia turiştilor. Evident, exodul acestor oameni veniţi să-şi petreacă din plin concediul avea urmări directe şi asupra vieţii nocturne a portului Constanţa. Veselia şi exuberanţa vizitatorilor devenea molipsitoare, iar orele de serviciu – în care niciodată nu se întâmpla ceva interesant – treceau pe nesimţite. Acum, însă, în această noapte de martie, deşi era încă devreme – abia zece, fără un sfert – străzile erau pustii. Din când în când, doar lumina fulgerătoare a troleibuzelor ce se retrăgeau dinspre gară spre depou. În timp ce-şi scotea din buzunar pachetul de ţigări, atenţia îi fu atrasă de o umbră ce ieşea din aleea care conducea la blocurile 93 şi 95, îndreptându-se grăbită spre gară. Privirile sale urmăriră, numai o fracţiune de secundă, silueta bărbatului; era poate vreun întârziat, care vroia să prindă troleibuzul. După alţi câţiva paşi – depăşise aleea din care ieşise cu puţin timp mai înainte întârziatul ce-i reţinuse atenţia – se opri pentru a-şi aprinde ţigara. Dar în clipa în care scăpără chibritul un ţipăt de femeie străpunse liniştea nopţii. Aruncând băţul de chibrit ce-i ardea în mână, se îndreptă cu paşi repezi spre locul de unde venise apelul. Din fugă, deschise cu mâna dreaptă tocul pistolului, iar cu stânga scoase lanterna. După ce străbătu nu mai mult de zece metri, văzu apărând din aleea cufundată în întuneric, sub fasci- culul luminos al lanternei, o femeie pe al cărei chip se întipărise groaza; întindea spre el mâinile înroşite de sânge. — Ce s-a întâmplat? întrebă miliţianul. Dar văzând că femeia era prea înspăimântată pentru a-i putea răspunde, nu mai zăbovi, scoase pistolul din toc şi luminându-şi calea cu lanterna începu să înainteze cu prudenţă. Mai străbătu vreo 15–20 metri pe alee şi zări un om răsturnat cu faţa în jos, într-o băltoacă de apă. Înţelese că la picioarele sale se afla un bărbat mort. Rana mare de la cap, prin care sângele continua să se scurgă, înroşind băltoaca în care zăcea, îi pricinuise fără îndoială moartea. Sergentul băgă pistolul în toc şi, scoţând fluierul, dădu alarma. După câteva minute sosi un coleg al său, care, pus la curent cu cele întâmplate, se îndreptă spre un telefon şi anunţă secţia de miliţie. Un sfert de oră mai târziu apărură două maşini din care coborâră câţiva ofiţeri de miliţie judiciară, printre care maiorul Călăraşu Grigore, precum şi procurorul de serviciu Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan. Aproape în acelaşi timp sosi şi secţia criminalistică a Inspectoratului judeţean de miliţie. Din documentele găsite asupra victimei ancheta stabili că este vorba de Barbu Gheorghe, în vârstă de 38 de ani, născut în Slobozia, domiciliat în Strada Mică nr, 7, care lucra pe post de magazioner şef la Fabrica de produse chimice „Avântul” din localitate. La lumina unor reflectoare mobile, doctorul Capolide Ioan constată că moartea survenise de aproximativ 20 de minute, datorită unei răni cauzate de o armă de foc. Glonţul intrase în tâmpla dreaptă şi ieşise prin cea stângă, moartea fiind fulgerătoare. Ceea ce surprinsese însă din primul moment pe anchetatori era natura rănii. Deşi toţi erau oameni cu experienţă, nu puteau să-şi explice nici puterea de pătrundere a proiectilului şi nici dimensiunile foarte mari ale rănii; tâmpla dreaptă prezenta un orificiu cu un diametru de circa 15 milimetri, iar stânga, unul de aproape 30. După părerea doctorului Capolide, numai o puşcă de vânătoare de calibrul 16, încărcată cu cartuşe pentru mistreţi, ar fi putut provoca o astfel de rană. Între timp corpul fu ridicat şi depus la morgă, rămânând ca doctorul Capolide să-şi trimită de îndată raportul. Maiorul Călăraşu ceru subofiţerului Găman să-i raporteze împrejurările în care a fost descoperit cadavrul. Află astfel de femeia care dăduse alarma; deşi erau aproape orele unsprezece, ea se mai afla acolo, într-un grup de cetăţeni care se adunaseră pentru a comenta evenimentul. Femeia declară că se numeşte Tănase Olga, că are 45 de ani şi că se întorcea dintr-o vizită la fiica ei, care locuia în blocul 93, la etajul 7; stătuse acolo s-o aştepte până se înapoiase cu soţul ei de la cinematograf. Ieşind din bloc şi mergând pe alee, se împiedicase de ceva şi căzuse. Încercând să se ridice, şi-a dat seama că obstacolul era un trup omenesc. Crezuse mai întâi că era vreun marinar străin care se îmbătase. Gândindu-se că ar putea răci, încercase să-i trezească, scuturându-l  de umeri şi punându-i mâna pe cap; în clipa aceea a simţit pe mâini un lichid cald, vâscos. Dându-şi seama că e sânge, şi-a pierdut cumpătul şi a început să ţipe, ceea ce a avut drept urmare intervenţia miliţianului de serviciu. La urmă, mai preciză că nu cunoaşte victima. În timpul cât martora fusese chestionată, lucrătorii miliţiei judiciare şi cei ai secţiei criminalistice terminaseră cercetarea terenului dintre cele două blocuri, fără a putea găsi vreun indiciu folositor. Ţinând scama că era trecut de miezul nopţii şi că nu mai puteau fi interogaţi alţi martori, fu decisă suspendarea cercetărilor până a doua zi.   Cap. II Planul de acţiune   În ziua următoare, pe la opt şi jumătate, în biroul colonelului Lăzărescu George, şeful secţiei judiciare, se aflau convocaţi, printre alţi ofiţeri de miliţie, maiorul Călăraşu, procurorul Lupu Mihail şi medicul legist Capolide Ioan. — Din discuţia pe care am avut-o până acum, spuse colonelul Lăzărescu, au rezultat următoarele: Spaţiul verde situat între blocurile 93 şi 95 este închis din trei laturi. Singurele posibilităţi de acces către exterior sânt: poteca deschisă către bulevardul Republicii şi Scara A a blocului 95, din partea dreaptă. Latura stângă şi fundul acestui părculeţ sunt închise de Policlinica nr. 2, care nu are intrare spre parc. Deci asasinul putea veni sau pleca ori pe Scara A a blocului 95, ori prin bulevardul Republicii. Apoi, din procesul verbal prezentat astăzi de doctorul Capolide, reiese că moartea a survenit cu aproximativ douăzeci de minute înainte de examinarea victimei. Întrucât constatarea decesului s-a făcut la zece, rezultă că asasinarea a avut loc în jurul orei zece fără un sfert. Acest moment coin- cide şi cu declaraţia martorei Tănase Olga, care a plecat la aceeaşi oră de la fiica ei. Dacă stabilirea momentului în care s-a petrecut crima am putut-o face cu multă precizie, datorită unor circumstanţe favorabile, continuă colonelul Lăzărescu, în schimb nu putem explica cum de nu a fost auzit focul ele armă. Ţinând seama de ora la care s-a petrecut faptul, putem considera că în momentul crimei, atât tovarăşa Tănase, cât şi sergentul Găman se aflau la extremităţile aleii, la vreo 20 de metri de victimă. Ei bine, de ce n-a auzit nimeni împuşcătura? — Tovarăşe colonel, interveni maiorul Călăraşu, poate că totuşi tovarăşa Tănase se mai afla în lift când s-a tras focul de armă. Este de reţinut că o coborâre de la etajul 7, cu liftul, durează aproape un minut. Această ipoteză ar putea explica de ce n-a auzit împuşcătura. — S-ar putea să ai dreptate, îl întrerupse Lăzărescu. Dar cum îţi explici că nici sergentul Găman n-a auzit-o, deşi se afla în imediata apropiere a locului unde s-a făptuit crima? În sfârşit, să lăsăm deoparte supoziţiile şi să trecem la extinderea investigaţiilor. Tovarăşul maior Călăraşu va continua cercetările la locul crimei, depistând pe cei care ne pot da relaţii suplimentare. Va căuta de asemenea să stabilească la cine a fost victima în blocul 95; n-ar fi exclus ca, aflând acest lucru, să găsim foarte repede criminalul. Tovarăşul maior Mihăilă se va duce la fabrica „Avântul”, pentru a cerceta dosarul lui Barbu Gheorghe şi pentru a lua legătura cu colegii lui apropiaţi, iar dumneata, locotenent Marinescu, vei căuta să obţii informaţii de la vecinii lui Barbu în legătură cu relaţiile acestuia. După ce termină expunerea planului de bătaie, colonelul Lăzărescu se sculă în picioare. Discuţia se încheiase.     Cap. III Cercetările maiorului Călăraşu   Maiorul Călăraşu luă cu el pe locotenentul Adam, care participase la şedinţa operativă de la colonelul Lăzărescu, şi ceru şoferului maşinii de serviciu să-i ducă în Bulevardul Republicii, 95. În timp ce maşina se îndrepta spre locul crimei, maiorul Călăraşu îi spunea lui Adam că, după părerea lui, punctul cel mai tenebros din această afacere rămânea faptul că niciunul dintre cei doi martori nu auzise împuşcătura. — În ceea ce o priveşte pe tovarăşa Tănase ar mai putea exista o explicaţie, dar sergentul Găman…? E posibil să te afli la circa 20 de metri şi să nu auzi detunătura unei puşti de vânătoare? — Tovarăşe maior, n-ar fi oare posibil ca Găman să nu se fi aflat chiar atât de aproape de victimă? întrebă Adam. Ştiţi… este un băiat tânăr, poate că stătea de vorbă cu vreo fată în holul unuia dintre blocurile din împrejurimi. Şi, chiar dacă a auzit împuşcătura, a confundat-o poate cu rateul unui motor de automobil. — Într-adevăr, nu este exclus ca Găman să fi auzit împuşcătura, dar, fiind distrat, să nu mai reţină acest lucru, încuviinţă gânditor Călăraşu. Când coborâră din maşină, îi întâmpină sergentul Găman. Împreună inspectară terenul la lumina zilei. Acesta avea vreo 20 metri lăţime şi circa 40 metri lungime, iar ferestrele de la parterul blocurilor, care înconjurau parcul, se aflau, toate, la o înălţime, de 4 metri de la sol. — Putem trece la interogarea locatarilor, spuse Călăraşu şi se îndreptă spre intrarea blocului. Între intrare şi lift se afla un birou a cărui uşă era deschisă. Înăuntru, în faţa unei mese, şedea un bărbat de vreo şaizeci de ani, care completa nişte situaţii. — Bună ziua! spuse Călăraşu. Suntem de la miliţia judiciară şi am vrea unele relaţii în legătură cu crima comisă azi-noapte în faţa imobilului dumneavoastră. — Cu multă plăcere! răspunse acesta. Mă numesc Constantinescu Tudor şi sunt portarul acestui bloc. La întrebarea miliţianului, preciză că tot el a fost de serviciu şi în noaptea precedentă. Călăraşu rămase plăcut impresionat de înfăţişarea şi figura inteligentă a interlocutorului său. Nu se putu abţine să nu-l întrebe unde a lucrat mai înainte de a fi portar. — Până acum patru ani, când am ieşit la pensie, am fost grefier la tribunal. De atunci sunt portarul acestui bloc. Dacă ţineţi seama de faptul că, pe lângă pensie, am atât leafa de portar cât şi o locuinţă frumoasă, veţi fi de acord că am toate motivele să fiu mulţumit de situaţia mea. Dar n-aş vrea să vă răpesc timpul, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos? — Tovarăşe! Constantinescu, aceasta este victima, spuse Călăraşu, arătând o legitimaţie cu fotografia lui Barbu, o cunoaşteţi? Portarul luă legitimaţia, examină îndelung fotografia şi răspunse scurt: — Nu-l cunosc. — L-aţi văzut intrând vreodată în acest bloc? — Nu! răspunse cu aceeaşi promptitudine portarul. — Ce aţi făcut azi-noapte în jurul orei zece? — Ca de obicei, am încuiat uşa de la intrare la nouă jumătate şi am continuat să lucrez până la unsprezece, când am stins lumina în hol şi m-am culcat. — După poziţia biroului dumneavoastră am impresia că nimeni nu poate să urce sau să coboare din bloc fără să-l vedeţi? spuse Călăraşu. — Aşa este! răspunse portarul. Mai cu seamă că azi-noapte urmăream întoarcerea acasă a unor chiriaşi care au întârziat plata întreţinerii. — Atunci, vă rog să-mi spuneţi cine a ieşit sau a intrat în bloc între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu. — Este foarte simplu. La orele nouă şi treizeci şi cinci de minute a ieşit doctorul Săndulescu. — De unde ştiţi atât de bine ora? întrebă locote- nentul Adam. — Când l-am văzut ieşind, m-am uitat la ceas, să văd dacă nu este ora de închidere a uşii de la intrare. — Ce oră indică ceasul dumneavoastră? întrebă Călăraşu. — Zece şi douăzeci şi şapte! — Perfect! spuse Călăraşu după ce-şi controlă şi el ceasul de la mână. Ceasul dumneavoastră merge exact. Vă rog să continuaţi. Cine a mai ieşit după doctorul Săndulescu? — La zece fără un sfert a ieşit doamna Tănase, oare fusese în vizită la fiica ei, locatară la etajul 7. Văzând că locotenentul Adam vrea să întrebe ceva, i-o luă înainte: ştiţi tocmai încuiasem uşa şi mă înapoiam către birou, când a apărut doamna Tănase, cârd m-a rugat să-i descui uşa. I-am atras atenţia că este zece fără un sfert şi am întrebat-o ce ar fi făcut dacă nu eram acolo. A răspuns că am scutit-o să mai urce din nou, după cheie, până la fiica ei. După ce a plecat, am încuiat uşa şi mă întorceam spre birou, când am auzit un ţipăt. Mi-am spus că trebuie să fie nişte haimanale de copii care or fi văzut vreun film cu cowboys şi-i imită pe eroi. Imediat au urmat nişte fluierături, ceea ce mi-a întărit presupunerile că se joacă de-a indienii, şi am continuat să-mi văd de treburile mele. — Asta este tot ce s-a întâmplat între orele nouă jumătate şi zece? întrebă Călăraşu. — Da, asta este tot! răspunse portarul, plin de siguranţă. — Aţi uitat să ne vorbiţi totuşi despre împuşcătură! adăugă Călăraşu. — Care împuşcătură? Cei doi miliţieni se uitară descumpăniţi unul la celălalt. — Cum, tovarăşe Constantinescu, n-aţi auzit nicio împuşcătură în jurul orei zece fără un sfert? întrebă Adam. — Nu, bineînţeles, altfel vă spuneam! — În sfârşit, puteţi să ne spuneţi cine a intrat în bloc după ce aţi încuiat uşa? întrebă Călăraşu. — Cât am stat eu în birou, până la ora unsprezece, n-a mai intrat nimeni! — Tovarăşe Constantinescu, deocamdată am ter- minat şi vă mulţumim pentru ajutorul dat; dar, pentru a scăpa de noi, vă rugăm să ne conduceţi la apartamentele situate în centrul imobilului. Cred că ne putem mulţumi cu cele de la etajele I şi II. Ce părere ai, Adam? — Aveţi dreptate, tovarăşe maior, sunt cele mai apropiate! de locul unde a fost ucisă persoana! răspunse Adam. În timp ce urcau spre etajul I, Adam întrebă pe portar dacă policlinica de peste drum este deschisă şi noaptea. Răspunsul fu negativ. Ajungând în dreptul apartamentului 15, portarul preciză: — Aici locuieşte familia profesorului Teodorescu, compusă din tată, mamă şi doi copii gemeni. Sunară. Le deschise o doamnă de vreo patruzeci de ani, purtând un capot peste care legase un şorţ de bucătărie. Arătând scopul venirii lor, miliţienii fură poftiţi în casă şi rugaţi să ia loc în hol. — Doamnă, spuse Călăraşu, vă rog să ne iertaţi că vă deranjăm de la treburile dumneavoastră. Pentru a nu vă reţine prea mult, o să vă rugăm să ne răspundeţi la câteva întrebări. Ce ştiţi în legătură cu cele petrecute azi-noapte sub ferestrele? dumneavoastră? — Soţul meu se aşezase în pat, iar eu tocmai vro - iam să închid geamurile, când am auzit ţipete de femeie. M-am aplecat peste fereastră şi am văzut o umbră care înainta şovăind pe aleea cufundată în întuneric… — Ştiţi, aleea nu este luminată de câteva zile, datorită unor reparaţii pe reţea, interveni portarul. — Imediat, continuă doamna Teodorescu, am văzut un miliţian care a întâmpinat-o şi apoi a intrat în alee cu lanterna aprinsă. Am văzut şi eu o formă omenească întinsă pe pavaj, dar bănuind că este vorba de un beţiv, am închis fereastra şi m-am dus la culcare. Soţul meu nici nu s-a deranjat din pat. — Aţi auzit vreo împuşcătură? — Nu! — Îl cunoaşteţi pe acest om? întrebă Adam, şi-i arătă legitimaţia lui Barbu. — Nu, nu-l cunosc. — Doamnă, vă mulţumim şi vă rugăm să ne iertaţi de deranj, spuse Călăraşu. Apoi, urmat de ceilalţi, se îndreptă spre uşă. Ajunşi pe palier, trecură la apartamentul 16; aici, după spusele portarului, locuiau doi pensionari. Sunară şi le deschise o femeie în vârstă. După ce portarul făcu prezentările, fură poftiţi în casă, unde îi întâmpină un bătrânel de 70–75 de ani. Dar nu zăboviră mult acolo. Ambii locatari se culcaseră la nouă seara şi abia a doua zi aflaseră ce s-a petrecut sub fereastra lor. La etajul II, locatarii apartamentului 25 erau plecaţi de două zile din localitate. La apartamentul 26 locuia familia Osman, compusă din tată, mamă şi fiica lor, Nora, studentă. Tatăl era directorul fabricii de produse chimice „Avântul”, iar mama, profesoară. Când sunară, le deschise o fată tânără, foarte drăguţă, care, fără să-i mai întrebe ce doresc, îi pofti în casă. — Aţi cam întârziat! spuse ea fără altă introducere. Cei doi miliţieni se uitară surprinşi unul la altul, neînţelegând despre ce întârziere putea fi vorba. Văzându-le uimirea, fata îşi lăsă capul pe spate, începu să râdă cu hohote, în timp ce locotenentul Adam se întreba ce trebuie să admire mai întâi, gropiţele din obraz sau cele două şiraguri de perle dezvelite de buzele roşii, cărnoase. Dar până să-şi poată răspunde, Nora continuă: — Eu credeam că o să veniţi chiar azi-noapte pentru informaţii şi vă aşteptam cu nerăbdare. Ştiţi, am citit multe romane poliţiste şi, dacă nu s-ar fi opus părinţii, mă înscriam la Drept, pentru a putea lucra, după terminarea facultăţii, la miliţie. Pe tata am reuşit să-l conving, dar cu mama nu mi-a mers şi uite aşa am ajuns la Politehnică… Dacă ar fi fost după Adam, n-ar fi întrerupt-o pro - babil niciodată, dar maiorul Călăraşu era mai direct. — Aţi spus că ne-aţi aşteptat, de ce? întrebă Călăraşu. — Ei cum! pentru crima din noaptea trecută! — O! Asta e foarte interesant. Şi ce ne puteţi spune? — Tot ce doriţi! veni ca un trăsnet răspunsul fetei. Călăraşu, care avea o tristă experienţă în privinţa detectivilor amatori, ştia că, pentru evitarea deziluziilor, trebuia în primul rând să nu se entuziasmeze. De aceea, foarte calm, îşi începu interogatoriul: — Unde eraţi şi ce făceaţi între nouă jumătate şi zece? — Sunt în perioada de examene şi la ora şase după-amiază am început să învăţ; când m-am uitat la ceas era nouă. Dându-mi seama că nu-mi mai intră nimic în cap, m-am hotărât să fac o pauză. Tata şi mama erau plecaţi la o conferinţă în Bucureşti şi nu aveam cu cine sta de vorbă. Să mă fi dus la cinematograf era prea târziu. Să ies la plimbare, ideea nu-mi surâdea, aşa că am preferat să stau la fereastră şi să privesc cum plouă. Nu ştiu cât am stat aşa, dar am să vă spun ce am văzut: mai întâi a ieşit din blocul nostru un bărbat, cred că era doctorul Săndulescu… — De ce credeţi că era doctorul Săndulescu? Fiind întuneric, nu i-aţi putut desluşi figura, o întrerupse Călăraşu. Cu un zâmbet de superioritate, fata îi răspunse: — Da, clar am putut să-l văd când s-a urcat în maşina lui, pe care o ţine în bulevard. Deşi bulevardul era luminat destul de slab, am văzut şi altceva… — Ce anume? întrebă Călăraşu, pe care vorbăria şi felul flegmatic al fetei începuse să-l întărâte. — La aproximativ cinci minute după ce maşina lui Săndulescu a demarat, au venit doi bărbaţi care au intrat pe aleea parcului nostru. Nu i-am putut urmări cu privirea, din cauza întunericului, dar i-am auzit discutând sub fereastra mea. Unul ridicase tonul, iar celălalt încerca să-l tempereze. Apoi, o fracţiune de secundă, am văzut o lumină puternică… — Iertaţi-mă, o întrerupse Adam, aţi auzit vreun zgomot? — Da, ceva ca un strănut foarte discret. — Vă rog să continuaţi, spuse Călăraşu. — Am auzit uşa de la blocul nostru deschizându-se şi în acelaşi timp am văzut o umbră ieşind din alee şi fugind spre gară. A urmat apoi o bufnitură şi imediat am auzit ţipete de femeie… Fata făcu o scurtă pauză, încercând probabil să retrăiască cele petrecute în noaptea precedentă. Maiorul Călăraşu – care urmărea cu o încordată atenţie descrierea momentului crimei – o rugă să continue. Studenta reluă: — Au răsunat apoi paşi grăbiţi pe alee şi am văzut o femeie ieşind în bulevard, unde a întâmpinat-o un miliţian. Acesta a intrat în alee cu lanterna aprinsă, ceea ce mi-a permis să văd omul care zăcea într-o băltoacă sub fereastra mea şi să presupun că este vorba de o crimă. — Asta e tot! După părerea mea, continuă fata, criminalul trebuie să fie bărbatul care a fugit spre gară… — Domnişoară Osman, interveni Călăraşu, vă rog să-mi mai răspundeţi la câteva întrebări: — Spuneaţi că înainte de a vedea lumina aceea puternică unul dintre cei doi bărbaţi care intraseră pe alee a ridicat tonul, aţi auzit cumva ce spunea? — Ceva cam în genul: „Nici nu mă gândesc fără o indicaţie scrisă...”  Dar nu sunt sigură! răspunse fata. — Cunoaşteţi pe omul acesta? şi Călăraşu îi arătă fotografia care se afla pe legitimaţia lui Barbu. — Nu, nu-l cunosc! Dar asta e legitimaţia fabricii „Avântul”, unde tata este director! — Când au plecat părinţii dumneavoastră din localitate? — Ieri seară la orele cinci, cu acceleratul de Bucureşti. — Ştiţi când se vor înapoia? — Probabil mâine după-amiază, dacă nu cumva mai zăboveşte mama cu cumpărăturile ei! — Domnişoară Osman, vă mulţumesc pentru spri- jinul acordat şi vă rog să citiţi mărturia pe care a scris-o colegul meu, Adam Victor. Dacă ea corespunde celor relatate de dumneavoastră, vă rog s-o semnaţi. După ce fata semnă declaraţia, Călăraşu îşi exprimă speranţa că va fi tot atât de binevoitoare, dacă vor mai avea nevoie de ea, şi ieşiră. Când uşa apartamentului se închise după ei, portarul îl întrebă pe Călăraşu dacă mai are nevoie de el. Primind un răspuns negativ, îşi luă rămas bun şi plecă la treburile sale. Rămaşi singuri, Călăraşu îi dădu un ghiont prietenesc lui Adam şi îi spuse, zâmbind complice: — Se pare că nu-ţi displăcea fata, aşa-i? — Dacă aţi remarcat asta, de ce trebuia să semneze imediat mărturia? Ce, n-o puteam aduce eu puţin mai târziu? — Ba da, dar m-am gândit că este mai bine să te ocupi de fată după ce descurcăm iţele. Ajungând jos, sergentul Găman îl întâmpină pe Călăraşu: — Tovarăşe maior, am uitat să vă raportez un lu- cru care ar putea să vă intereseze. Când am trecut prin faţa aleii, am văzut un bărbat ieşind în fugă şi îndreptându-se spre staţia de troleibuz. Nu i-am dat importanţă, gândindu-mă că este un întârziat, dar acum mă întreb de ce nu s-a împiedicat şi el de corpul care zăcea de-a curmezişul aleii, ca tovarăşa Tănase? Cred că ori crima nu se comisese încă, ori el era criminalul. — Tovarăşe sergent, spuse Călăraşu cu un glas tăios, pe viitor te rog să relatezi toate amănuntele, aprecierea importanţei lor lăsând-o în sarcina şefilor ierarhici. Şi acum, continuă Călăraşu cu un glas mai binevoitor, te rog să-i descrii pe „întârziat”. — Tot ce pot să vă raportez este că avea o statură obişnuită, purta un „fâş-fâş” strâns cu un cordon şi era cu capul descoperit. Mai mult n-am putut reţine, pentru că strada era slab luminată. Trebuind să se mulţumească şi eu această vagă descriere, Călăraşu mai cercetă o dată scuarul în care avusese loc crima, în speranţa că va găsi arma care luase viaţa victimei, dar după o oră de cercetări minuţioase trebui să se resemneze. Întorcându-se spre Adam, maiorul Călăraşu spuse: — E dar că asasinul n-a aruncat arma în parc, aşa că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să raportăm tovarăşului colonel Lăzărescu ce am aflat. În maşina care îi ducea spre miliţie, Adam deschise discuţia: — Tovarăşe maior, acum suntem lămuriţi de ce n-a auzit nimeni împuşcătura? — Într-adevăr, este dar! Ucigaşul a folosit o armă cu amortizor. Trecând prin faţa unui debit de tutun, Călăraşu rugă pe şofer să oprească. După ce cumpără un pachet de ţigări, se urcă în maşină şi, până la inspectorat, nu mai discutară nimic.

Capitanul Apostolescu si Piromanul de Horia Tecuceanu Capitolul I INCENDIUL Priveam apatic defilarea pietonilor şi vehiculelor de-a lungul străzilor pe care le străbăteam. Indispoziţia care mă cuprinsese nu se stârnise din senin, ca un moft, ci avea o bază serioasă. Iar fusesem catapultat din scaun înainte de a-mi fi terminat cafeaua. Desigur că tot am băut-o, dar cum? În picioare şi opărindu-mi gura! Băutul cafelei e o treabă serioasă, cu tipic. Nu se răstoarnă pe gât ca o halbă de bere într-o după-amiază de iulie, ci trebuie savurată uşor, în compania a două ţigări Super sau trei King Size, după inventarul buzunarului. Am vrut să cobor geamul portierei pentru a arunca ce mai rămăsese din prima ţigară aprinsă astăzi, dar am renunţat. Mi-am amintit la timp că numai interiorul maşinii e încălzit. În consecinţă, am tras scrumiera de la bord şi am strivit cu duşmănie filtrul ţigării. Astfel mi-a alunecat privirea pe kilometraj şi am văzut indicatorul străduindu-se să atingă cifra 120. Până să mă mir, am realizat că şi sirena îmi spărgea timpanele. — Vartunian, ţi-am spus eu că mergem la un hold-up[1]?! m-am răstit. Şoferul s-a grăbit să reducă viteza, în timp ce, mai mult ca sigur, gândea că orice ai face nu e chip să le intri în voie şefilor. — Apropo! De fapt, unde mergem? se interesă taciturnul căpitan Maier, de la criminalistică, stând tolănit pe bancheta din spate, alături de locotenentul Dan Simionescu. — Să ne aerisim - am replicat răutăcios peste umăr, în timp ce maşina vira la dreapta, spre bulevardul Dacia. — Frumoasă aerisire! Mă obligi să respir în atmosfera asta viciată de fumul ţigărilor tale! L-am văzut pe Dan cum devine atent şi zâmbeşte uşor. Lunganul se pregătea să se amuze cu disputa ce sconta că se va declanşa între mine şi Maier, care, lăsându-se de fumatul a trei pachete de Mărăşeşti pe zi, devenise mai puritan decât cel mai puritan puritan. Dar l-am deziluzionat. N-am replicat. Maşina viră la stânga şi se angajă cu viteză redusă pe strada Drobeta. Câţiva zeci de metri mai departe, am remarcat, fără să mă mir, că strada era blocată de trei tulumbe roşii printre care alergau servanţii acestora. Am oprit pe dreapta, la vreo patruzeci de metri de centrul agitaţiei, şi ne-am extras din maşină. În timp ce ne îndreptam spre casa din care ieşea fum, mi-am încheiat haina de piele, deoarece luna ianuarie se străduia să compenseze lipsa zăpezii cu un ger de minus cincisprezece grade. Când ne-am apropiat de clădirea incendiată, unul din subofiţerii de miliţie, care blocaseră strada pentru a împiedica apropierea curioşilor, ne-a oprit pentru a ne explica că am face mai bine dacă ne-am vedea de drum şi i-am lăsa pe pompieri să-şi facă meseria. Tocmai mă pregăteam să-i explic că de n-ar fi fost vorba de meserie, în acel moment m-aş fi aflat, bucuros, într-o încăpere călduroasă şi mi-aş fi sorbit liniştit şi visător cafeluţa. Dar n-am mai avut când să-l prelucrez, deoarece Dan i-a şi fluturat pe sub nas legitimaţia, iar cerberul a renunţat la intransigenţa sa. Mai aveam câţiva metri până la clădirea ce captase atenţia celor adunaţi în jurul ei, când ne-a răsărit în faţă un ofiţer de la secţia de miliţie. Era locotenentul Tănăsache, care se grăbi să ne anunţe că el ne-a invitat acolo. Deşi i-am strâns mâna, nu m-am grăbit să-i mulţumesc pentru copleşitoarea lui amabilitate. — Despre ce-i vorba? m-am interesat. — În timpul muncii de izolare a dezastrului, pompierii au descoperit un cadavru omenesc - zise el, arătând cu mâna spre acoperişul casei. Am privit clădirea. Era un gen de vilă, cu demisol, hochparter şi un etaj. Fiecare palier îşi expunea câte o fereastră spre stradă. Casa, fiind încadrată la stânga de un teren viran, şi la dreapta de un bloc cu trei etaje, care delimita curtea de acces la vilă. — Decesul a fost cauzat de carbonizare sau de intoxicaţie cu oxid de carbon? vru să afle Maier. — Nu ştiu. N-am văzut victima. Comandantul pompierilor, după ce mi-a anunţat evenimentul, m-a poftit să-i îndepărtez pe gură-cască, deoarece până la localizarea incendiului tot nu-mi permite accesul în casă. Toate insistenţele mele au fost zadarnice. E un tip repezit şi scorţos. În această situaţie, m-am grăbit să anunţ Brigada omucideri. Având în vedere faptul că decesele provocate de cauze violente, chiar dacă apar din culpa victimelor înseşi, privesc în mod direct brigada noastră, m-am hotărât să nu-mi pierd timpul. Prea aveam multe belele de rezolvat la birou pentru a-mi permite luxul de a întârzia mai mult decât era necesar să stabilesc că un aiurit s-a apucat să-şi aprindă soba sau maşina de gătit, după ce, în prealabil, a lăsat gazele să se scurgă câteva ore într-o încăpere neaerisită; drept care s-a transformat în îngeraş. Am mai văzut eu o chestie de asta, acum vreo două zile. Am intrat deci repede în curtea imobilului şi, orientându-mă după furtunurile de apă, m-am îndreptat spre o scară din beton, pe care, într-un du-te-vino ameţitor, alergau servanţii tulumbelor. — Degeaba, tovarăşe căpitan... N-o să vă lase să intraţi - mă avertiză Tănăsache. M-am făcut că nu-l aud şi am pus piciorul pe prima treaptă, apoi, dând cu ochii de un maior de pompieri, care apăruse în capul scării, mi l-am retras, dar nu mai înainte de a-i face respectivului semn cu degetul să descindă lângă noi. — Ei bine, iar dau de tine?! se miră el, după ce, aproape rostogolindu-se, ajunse lângă mine. Oare cu ce-am păcătuit de trebuie să te văd din nou? — Parol! Şi eu aş vrea să ştiu cine m-a blestemat de sunt obligat să te privesc pentru a doua oară într-un interval de nici 48 de ore - i-am replicat pe acelaşi ton, în timp ce ne scuturam mâinile. Maiorul Aurel Tache era un bărbat scund, până în 40 de ani, cu ochii vioi şi un nas frapant de bine dezvoltat. — Apropo - zise el flegmatic, în timp ce-şi scotea casca de oţel pentru a-şi şterge cu batista transpiraţia şi funinginea de pe frunte şi obraji -, o să te umfle râsul când ţi-oi spune că chestia de acum două zile era floare la ureche..... — Ce vrei să spui? A continuat să-şi plimbe batista şi mai sus de frunte, până la ceafă, dar fără să-şi deranjeze freza. Podoaba sa capilară era tot atât de bogată ca şi cea a unui glob de sticlă. — Nu-i vorba de un accident, ci de un omor - catadicsi el să precizeze. — Aurele, arată-ne drumul! i-am cerut. — Nicule, nu ţine! Aşteaptă până-mi termin eu treaba... E periculos. Dacă vă transformaţi în fripturi arse, eu răspund! — Îmi asum răspunderea! — Fii serios! De unde o să rezulte că ai intrat pe barba ta când te-oi scoate dinăuntru pe făraş, în chip de cenuşă?! — Şefu, ne pierdem timpul parlamentând degeaba. Hai să intrăm! îşi pierdu răbdarea Dan. — Tinere... - încercă Tache să-l admonesteze. — Aurele, intrăm oricum - l-am întrerupt. Îl cunoşteam de ani de zile şi ştiam că atunci când se înfurie i se congestionează faţa, dar, de data asta, datorită funinginii ce-i acoperea obrajii, nu mi-am putut da seama care-i era dispoziţia. — Bine, aşteptaţi-mă aici! cedă el, după ce mă observă câteva clipe gânditor. L-am urmărit cu privirea până a ieşit în stradă şi s-a îndreptat spre o tulumbă. — Ăsta e în stare să aducă o companie de pompieri şi să ne lege - comentă Maier. Supoziţia lui Maier se dovedi exagerată. Tache reveni numai cu doi ostaşi. — Îmbrăcaţi astea! ne ordonă, arătând spre braţele însoţitorilor săi, încărcate cu căşti din oţel, măşti de gaze şi mantale din azbest. După ce ne-am executat, devenisem tot atât de şarmanţi ca şi băştinaşii de pe „Planeta maimuţelor”. Când deghizarea a fost efectuată şi m-am uitat prin vizoarele din sticlă la Tache, am remarcat că se distra copios. Atât de copios, încât puteam fi sigur că mi-a jucat un renghi. O secundă mai târziu, adică mai exact în momentul în care vream să-mi scot masca de pe cap pentru a-i putea spune câteva cuvinte, fără ocolişuri, mi-a făcut semn să-l urmez. Am început să urcăm scările de ciment. Pe timpul ascensiunii celor opt-zece trepte, am fost atent să nu mă împiedic de furtunurile care şerpuiau la picioarele mele. Când am ajuns în vârful scării şi am păşit pe o terasă care se răsucea spre stânga, cu vreo 45 de grade, am văzut o uşă prin care se evacua fum şi, câţiva metri mai departe, spre dreapta, o fereastră pe unde ieşea o pălălaie de să juri că în dosul ei funcţionează, în plin regim, o jumătate de duzină de lansatoare de flăcări antitanc. Tache s-a oprit în faţa uşii şi ne-a explicat - prin semne, deoarece măştile ne astupau urechile - că va trebui să ne ţinem înlănţuiţi de mâini. Mi-am înclinat capul aprobator şi i-am întins mâna stângă. Dreapta i-am oferit-o lui Dan, care a făcut aceeaşi operaţie cu locotenentul Tănăsache, şi acesta cu Maier. De îndată ce s-a convins că lanţul mâinilor era format, mi-a strâns încheietura mâinii cu gingăşie - aproximativ, cam aşa cum le înşfăcăm noi pe ale hoţilor de buzunare când îi prindem la „treabă” - şi m-a tras prin cadrul înnegrit al uşii. M-am trezit într-o pâclă de fum, apoi am distins contururile estompate ale câtorva pompieri care deşertau conţinutul a două furtunuri prin cadrul unei uşi - situate pe dreapta, la vreo doi metri de intrare - de unde răzbăteau cu furie limbi mari de flăcări. Am simţit că Tache mă trage spre stânga şi l-am urmat, alunecând de-a lungul peretelui respectiv. Apoi, prin pâcla de fum, am văzut treptele unei scări interioare. Tache mi-a arătat-o şi am început ascensiunea. Dacă datorită echipamentului oferit de amicul meu n-am simţit dogoarea căldurii decât la mâini, în schimb cu respiraţia nu stăteam prea bine. Probabil unde nu eram obişnuit cu masca de gaze, respiram tot atât de voios ca şi un peşte zvârlit pe uscat. În momentul când am pus piciorul pe palierul primului etaj, suflam de parcă aş fi urcat, fără lift şi contra cronometru, până la etajul 24 al Hotelului Intercontinental. Dar supliciul era abia la început. Tache mi-a zâmbit sardonic şi a continuat să urce spre mansardă. La jumătatea celui de-al doilea nivel, tâmplele mă dureau, urechile-mi vâjâiau, şi scara se învârtea cu mine. Am făcut un efort supraomenesc şi am continuat ascensiunea. Odată ajuns pe palierul mansardei, mi-am scos casca şi am smuls masca. Am făcut treaba asta cu atâta viteză şi furie, încât sunt sigur că, de n-aş fi avut ceafa bine înnodată de trunchi, mi-aş fi pierdut şi capul, la propriu. — Nu prea eşti obişnuit cu d-astea - a constatat Tache, apoi, luându-mi masca şi examinându-i orificiul de admisie, a extras un dop de cauciuc. Mă Nicule, da’ fraier mai eşti! Ai avut masca blocată... A afişat un aer atât de dezolat, încât n-am mai avut nici o îndoială că nu era străin de chinul prin care mă trecuse. N-am vrut să-i dau nici o satisfacţie şi mi-am ridicat umerii într-un gest ce trebuia să-l asigure că incidentul e fără importanţă, deşi mi-am notat, în memorie, că nu trebuie să-l nedreptăţesc, omiţându-mi revanşa. — Măştile sunt destinate, probabil, numai musafirilor? remarca Dan, care, urmându-mi exemplul, îşi recăpătase şi el chipul de pământean. — Într-adevăr. Noi suntem foarte modeşti - replică Tache, pe când, demonstrativ, îşi băga în buzunar batista ce o ţinuse mai înainte în dreptul gurii şi nasului. — Unde-i victima? am vrut să ştiu, privind pe rând cele două uşi ale palierului mansardei. — Aici! a spus, pornind spre uşa din stânga şi deschizând-o.     [1] Atac banditesc cu mâna înarmată (expr. am.).  

PARTEA ÎNTÂI   Având în vedere faptul că această carte a fost concepută ca o ficţiune românească, precizez că orice asemănare cu situaţii, persoane sau nume reale trebuie să fie considerată ca întâmplătoare. Capitolul I PRIMUL COLET — Alo! Vă rog, cu căpitanul Apostolescu… — Să trăiţi, eu sunt. — Lasă totul baltă şi vino imediat la mine… – spuse şeful Direcţiei judiciare, colonelul Alexandrescu, lăsând receptorul să cadă în furcă. Două-trei minute mai târziu, Apostolescu bătu la uşa şefului său şi intră. Acesta începu să vorbească cu laconismul şi precizia care-l caracterizau: — Acum câteva minute am primit un telefon de la şeful Gării de Nord, care mă anunţa că, într-o sală de aşteptare, a fost descoperit un colet în care se află un corp omenesc depesat. Coletul este depus la biroul de colete găsite sau aşa ceva… Ia-ţi oamenii de care ai nevoie şi du-te la gară… Să mă ţii la curent… adăugă el, în timp ce Apostolescu închidea uşa în spatele său. ¤¤¤ — Îmbracă-te! spuse Apostolescu unui bărbat tânăr care stătea la biroul opus celui spre care se îndreptă el pentru a ridica receptorul telefonului. — Alo…! Alo! Spuneţi-i lui Vartanian să vină cu maşina în faţă… Nu, imediat! Cobor acum… — Ce-i, şefu’ arde? zise Simionescu ridicându-se de la birou şi apucându-şi haina de tercot care era aşezată pe spătarul scaunului. Apostolescu, fără să-i mai răspundă, se îndreptă spre uşă şi ieşi lăsând-o deschisă. Locotenentul Simionescu mai ezită un moment, apoi dând cu nemulţumire din umerii săi laţi cât un dulap, mormăi supărat: „Hm, ce chestie! Vin la birou cu un sfert de oră mai devreme, special, pentru a putea bea o cafea în linişte, şi… gata, arde!” Apoi, aducându-şi aminte că Apostolescu a ieşit, se decide să-şi pună în mişcare picioarele, şi din câţiva paşi îşi ajunse şeful, care începuse să coboare treptele scării de beton. Văzând că până la etajul întâi nu i se acordă nicio atenţie, zise supărat: — Şi cu cafeaua, pe care am cerut-o de la bufet, ce se întâmplă? — În cazul cel mai bun o s-o bem rece, deşi mă îndoiesc că vom mai avea timp de ea… – se hotărî să-i răspundă Apostolescu, când ajunseră la parter. Apoi, în timp ce păşeau spre Dacia de serviciu, adăugă, lovindu-l uşor cu degetul arătător peste tocul pistolului care-i atârna la subsuoara stângă. — Vezi, poate te hotărăşti să-ţi îmbraci haina… Sau, dacă ai de gând s-o faci pe cowboy-ul, fă-ţi barem rost şi de un cal… — E cald, şefu’ – mormăi îmbufnat Simionescu, în timp ce-şi îmbrăca haina printr-o mişcare scurtă a umerilor. — Dă-i drumul cu toată viteza la Gara de Nord – ceru Apostolescu şoferului, în timp ce se aşeza pe bancheta din spate a maşinii, alături de Simionescu. — Ei bravo, şefu’! Ni s-a aprobat – în sfârşit – plecarea în concediu şi o faci pe misteriosul… — Ascultă, Dane – îl întrerupse Apostolescu ai văzut vreodată un om căsăpit? — Nu. Numai pe unul căruia îi scurtase picioarele un tren. În rest, împuşcaţi, înjunghiaţi… — Atunci, mai stăpâneşte-ţi curiozitatea câteva minute… — Pentru ce peron opresc, domnule căpitan? interveni Vartunian, şoferul, un băiat subţirel, bruneţel nevoie mare şi cu ochii vioi. — Opreşte la clasa întâi. Vartunian mai acţionă o dată sirena, pentru a zori un şofer care pilota cu maşina prin faţa treptelor gării, şi opri scurt la locul indicat. — Stai aici până la noi ordine! mai spuse Apostolescu, trântind portiera maşinii şi începând să urce scările, câte trei trepte odată. — Ştii unde-i biroul obiectelor găsite, Dane? — Da, lângă bagajele de mână… De altfel, „marca e depusă” – zise acesta arătând un subofiţer de poliţie feroviară postat în faţa unei uşi. După ce-şi flutură legitimaţia pe sub nasul cerberului, pătrunseră intr-o încăpere cu pereţii acoperiţi cu rafturi, în care erau expuse cele mai diferite obiecte, de la serviete şi umbrele la putini de brânză şi landouri pentru copii. Când se auzi deschizându-se uşa, patru bărbaţi, care stăteau în picioare în jurul unei mese, neobişnuit de mari, se întoarseră către noii veniţi. În încăpere erau un ofiţer şi un plutonier de poliţie, şeful de gară, după chipiul său roşu, şi un impiegat. — Suntem de la brigada omucideri – a zis Apostolescu prezentându-se atât pe el cât şi pe însoţitorul său. Ce s-a întâmplat? — Domnule căpitan, vă raportez că am fost sesizat de şeful de gară despre găsirea acestui monstruos pachet… – zise locotenentul major, arătând un colet care stătea în faţa lor, pe masă. Apostolescu îşi aruncă privirea spre masă şi văzu un pachet, de fapt mai mult o boccea, cu un diametru de aproximativ 50 de centimetri, învelit într-o pătură gălbuie, în jurul căreia era înfăşurat un ziar. Pătura, care fusese cusută îngrijit, cu o sfoară de cânepă, era desfăcută, la cusătură, pe o lungime de vreo 20 de centimetri. Când se apropie de masă, zări prin deschizătura practicată în pătură, câteva coaste, dintr-un torace omenesc. Nu mai exista niciun dubiu asupra originii oaselor din colet. Dacă Apostolescu mai sperase să vadă un schelet vechi, pentru studii anatomice, abandonat de studenţii la medicină pentru a se distra pe socoteala poliţiei, trebuia să-şi mărturisească că s-a înşelat de departe. Rămăşiţele din colet aparţineau unui om care cu cel mult 24 de ore mai înainte era încă în viaţă. Tocmai se pregătea să întrebe în ce împrejurări a ajuns coletul pe masă, când uşa se deschise şi intră un bărbat cu o servietă mare în mână. Era de statură mijlocie, rotofei şi în vârstă de aproximativ 55 de ani. Se grăbi să dea bună-ziua celor prezenţi. Apoi, văzându-l pe Apostolescu, se duse spre el şi-i strânse mâna. — Da’ ce s-a întâmplat, căpitane? întrebă noul venit, medicul legist Gheorghe Capolide. Fără să-i răspundă, Apostolescu îi indică pachetul care se afla pe masă. Medicul Capolide se apropie uşor de colet, parcă măsurându-şi paşii şi, după ce privi câteva secunde, ca hipnotizat, oasele ce se vedeau, se decise să pună pe masă servieta pe care o ţinea în mână. Apoi o deschise şi începu să caute ceva înăuntru. Obiectul scos din trusă fu un bisturiu. Când i-l arătă detectivului, şi acesta îşi înclină aprobator capul, lăsă servieta pe podea şi, revenind la colet, începu să taie sfoara de cânepă. Curând pătura căzu, ca o cortină, în jurul conţinutului pe care-l ascundea. Sub pătură, urma o învelitoare de hârtie albă. După ce şi acest ultim accesoriu al ambalajului fu înlăturat, apăru un trunchi omenesc, ciopârţit, cu oasele aproape complet dezgolite de carne. În coşul pieptului se aflau introduse oasele femur, iar capul, mâinile şi partea inferioară a picioarelor lipseau. După ce termină cu examinarea resturilor omeneşti din colet, Capolide îşi ridică privirea spre Apostolescu şi-i zise: — De aproape trei decenii numai cu de-astea mă ocup, dar atâta monstruozitate, mărturisesc, n-am văzut niciodată! Nu mi-aş fi putut imagina că este posibilă atâta bestialitate. — Ce poţi să-mi spui?… întrebă Apostolescu cu un glas nefiresc. Faţa lui colţuroasă şi de obicei bronzată, era albă ca hârtia. — Deocamdată, nimic! răspunse Capolide, ridicând neputincios din umeri. — Barem vârsta sau sexul – insistă Apostolescu. — Până nu-l examinez la institut mi-e imposibil să-ţi dau vreo precizare. — Bine. Acum e ora nouă. Când am primele indicii? — Sper ca în două ore să-ţi pot spune ceva, deşi, dacă nu găsim celelalte părţi ale corpului, şi mai ales organele interne, nu trebuie să-ţi pui prea multe speranţe în precizările mele!… Capitolul II ÎNCEPEREA INVESTIGAŢIILOR — În ce împrejurări s-a descoperit coletul? întrebă Apostolescu după ce ajunse în biroul şefului de gară. — Un hamal a remarcat că pachetul n-are stăpân şi a cerut unui portar să-l ducă la biroul obiectelor găsite. Aici, au început să-l desfacă pentru a afla cine-i păgubaşul. Când au văzut conţinutul, portarul a dat fuga la mine şi m-a anunţat. Am făcut şi eu acelaşi lucru, anunţându-vă pe dumneavoastră… Apoi m-am dus şi eu să văd despre ce-i vorba. Asta-i tot ce pot să vă spun. — Bine, vă rog să-i chemaţi pe cei care au găsit coletul. — Dă-mi o ţigară, Dane – ceru Apostolescu, după ce şeful gării părăsi încăperea. — Scârboasă treabă, şefule – comentă Simionescu, întinzându-i pachetul de Snagov. Apostolescu luă ţigara, o aprinse şi trase câteva fumuri din ea, apoi, privindu-şi colaboratorul, zise dezgustat: — Am văzut multe porcării în meseria mea, dar ceva atât de odios, încă n-am întâlnit… — O fi vreun dement, şefu’… — Indiferent de faptul că şi-a comis fapta în mod conştient sau nu, reprezintă un pericol pentru societate şi nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi pune mâna pe el… Uşa se deschise şi intră şeful de gară însoţit de doi bărbaţi. Apostolescu îi măsură cu privirea pe însoţitorii omului cu chipiu roşu şi se decise: — Dumneata eşti hamalul care a găsit coletul? întrebă el pe cel care avea pe piept o cocardă metalică indicând cifra 305. După ce primi confirmarea hamalului, se adresă celuilalt: — Te rog să aştepţi afară până ce termin de discutat cu colegul dumitale. — Dacă credeţi că vă puteţi dispensa de serviciile mele, am să plec şi eu. De altfel, nu mai am nimic de adăugat la ce v-am spus – zise şeful de gară. — De acord. Vedeţi-vă de treburi. Dacă vom avea nevoie de dumneavoastră, o să vă căutăm. — Ia loc şi spune-mi cum te numeşti? îl invită Apostolescu pe martor. Apoi, văzând cum îşi învârteşte emoţionat cascheta în mână, îl întrebă dacă fumează. Primind un răspuns afirmativ, îi făcu semn lui Simionescu să-l servească cu o ţigară şi i-o aprinse el. În timp ce trăgea cu aviditate primul fum din ţigară, Apostolescu îl privi sub gene. Era un bărbat voinic, în vârstă de aproximativ 40 de ani, cu ochii limpezi şi inteligenţi. — Ei, ia spune-mi, lucrezi de mult aici, la gară? îl întrebă el, când consideră că s-a mai liniştit puţin. — De cinşpe’ ani, domnule ofiţer. — Cum te numeşti? — Vasile Stratulat. — Bravo. Ia povesteşte-mi acum cum ai găsit coletul acela învelit în pătură? Dar vezi, încearcă să-ţi aminteşti toate amănuntele. — Da’ e simplu! Trecând prin sala de clasa a doua, am văzut rezemat de o bară, sub balustrada de la casa de abonamente, coletul acela învelit într-un ziar şi am întrebat pe călătorii care erau acolo, cui aparţine. Dacă am văzut că nu-mi răspunde nimeni, l-am chemat pe portarul Ioniţă Gheorghe şi i-am spus să-l ducă la obiecte găsite. Asta-i tot! — Nu prea-i tot. Te rog să-mi spui cum ţi-a atras atenţia coletul acela şi nu altul, doar gara e plină cu pachete? — Păi, să vedeţi, eu l-am mai zărit o dată pe la şapte şi jumătate, când duceam geamantanul unui călător… Ştiţi, la ora şapte jumătate e lume multă la casa de bilete, pentru că pleacă o cursă spre Ploieşti şi, zărindu-l lângă balustradă, m-am întrebat cine o fi deşteptu’ care l-a pus acolo, în mijlocu’ drumului. Când am trecut înapoi, la ora opt, şi l-am zărit din nou tot acolo, mi-am zis că l-o fi uitat cineva şi i-am spus lui Ioniţă să-l ducă la obiecte pierdute. — Ai mai trecut prin sala clasei a doua şi înainte de ora şapte şi jumătate? — Nu. — Deci la şapte şi jumătate era acolo. Eşti sigur? — Sunt foarte sigur, domnule ofiţer. — Ce au răspuns călătorii când i-ai întrebat al cui e pachetul? — S-au uitat unul la altul şi au ridicat din umeri. Toţi spuneau că pachetul era acolo când au venit ei. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Roagă-l pe colegul dumitale să intre – ceru Apostolescu, când martorul puse mâna pe clanţa uşii. Urmă o scurtă bătaie în uşă şi portarul îşi făcu apariţia în birou. Era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu o figură comună. — Ia loc, te rog, şi spune-mi ce ştii despre pachetul pe care l-ai dus la biroul de obiecte găsite. — Mă aflam la intrarea din Calea Griviţei, unde controlam biletele de peron, când a venit la mine hamalul Stratulat şi mi-a spus că, în sala de la a doua, a uitat cineva un pachet. L-am însoţit până în sală şi, după ce mi l-a arătat, l-am luat şi am plecat cu el la biroul de obiecte găsite. Acolo, impiegatul a început să-l desfacă pentru a-şi da seama, după conţinut, cine poate fi păgubaşul. Eram numai noi doi în birou şi când am văzut ce-i înăuntru, mai întâi am crezut că e carne tăiată clandestin. Apoi, când am văzut coastele, am înlemnit de frică şi am alergat la domnu’ şef şi i-am spus ce-am găsit… — Spui că ai fost de serviciu la intrarea din Calea Griviţei, nu-ţi aminteşti, ai văzut pe cineva intrând cu pachetul găsit? — Nu. De altfel, trece atâta lume pe acolo şi toţi cu pachete… — Ştii cumva cine face curăţenie în sala unde s-a găsit pachetul? — Stan Ion, un coleg de-al meu, dar e învoit astăzi. — Şi cine i-a ţinut locul? — Eu. — La ce oră ai făcut curăţenie, acolo, în sala de clasa a doua? — Conform programului, la ora şapte dimineaţa. — Pachetul era acolo când ai făcut curăţenie? — Nu, dacă ar fi fost acolo, nu se putea să nu-l văd. — Bine, îţi mulţumesc, poţi pleca. Sau, nu, mai bine caută-l pe şeful de gară şi spune-i că-l rog să vină aici. — Ce dracu’ o fi fost în capul asasinului de-a lăsat pachetul într-un loc atât de aglomerat? Nu pare prea isteţ dacă a riscat să se lase văzut de cineva – zise Simionescu, când rămaseră singuri. — Din contră, nu-i deloc prost! A ales locul cel mai potrivit pentru a scăpa de un pachet. Acolo unde toată lumea circulă cu colete, putea fi sigur că nu-l va remarca nimeni. — Crezi că va mai abandona şi restul corpului? — Sunt sigur! Gestul lui a urmărit o logică elementară. Acum, la sfârşit de mai, temperatura se ridică până la 35 de grade, şi, în aceste condiţiuni, nu putea păstra cadavrul în casă mai mult de 24 de ore, fără să atragă atenţia vecinilor prin mirosul cărnii intrate în descompunere… Apropo, aşteaptă un moment – se întrerupse Apostolescu şi ridică receptorul care se afla pe biroul şefului de gară. — Alo, dispeceratul? Brigada omucideri. Un apel general pentru descoperirea unui pachet abandonat, care conţine resturile unui cadavru mutilat. Orice descoperire de acest gen să fie comunicată de urgenţă la brigadă. — Dar cine-l obligă să aibă vecini? Poate locuieşte undeva la marginea Bucureştiului, singur în curte! reluă Simionescu, după ce Apostolescu închise telefonul. — Ipoteza e greşită! Dacă presupunerea ta ar fi corectă, n-am fi văzut resturile omeneşti găsite. Era mai simplu şi mai puţin riscant să-şi îngroape victima în curte. Sau, – continuă gânditor Apostolescu – să-l ducă cu o maşină, la o oarecare distanţă de casa lui, şi să-l arunce aiurea. Transportul l-ar fi făcut noaptea şi riscul era aproape nul. — Nu-i aşa! După cum a hăcuit cadavrul, apare evident faptul că asasinul e un psihopat! În aceste condiţii, de ce n-am admite că, în megalomania lui, s-a hotărât să-şi dovedească „geniala-i superioritate”? — Dă-mi o ţigară, Dane. Trase câteva fumuri, şi, după ce şi-o aprinse zise: Nu-i exclus să avem de-a face, aşa cum spui tu, cu un schizofrenic. Totuşi, eu rămân la părerea mea. Asasinul nu-i un sadic! Oare pentru un dement nu ţi se pare curios faptul că n-a cruţat nicio parte a resturilor cadavrului, care ar fi putut duce la identificarea victimei? A „lucrat“ atât de bine încât chiar Capolide, care prin specificul muncii sale a văzut mii de cadavre mutilate, n-a fost în stare să ne indice nici măcar sexul victimei… Se întrerupse când se deschise uşa pe jumătate, pentru a lăsa să se strecoare înăuntru umerii şi capul negricios ale lui Vartunian. — Domnule căpitan, veniţi repede la maşină. Vă caută centrala. Când trecură pragul uşii, le ieşi în faţă şeful gării. — M-aţi căutat, domnule căpitan? — Da, am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să-i adunaţi pe toţi subalternii dumneavoastră şi să încercaţi să aflaţi dacă există cineva care ne poate da unele amănunte cu privire la persoana care a adus coletul găsit. Acelaşi apel vă rog să-l faceţi şi către călători, prin difuzoarele gării. Ţinând seama de faptul că la ora abandonării pachetului, circulă o mulţime de curse cu navetiştii – care, cunoscându-se între ei, ar fi putut remarca un străin –, cred că ar fi bine să faceţi apelul amintit, între orele şapte şi opt dimineaţa, mai multe zile la rând. Dacă aflaţi ceva, vă rog să-mi daţi un telefon la aceste numere – zise Apostolescu, lăsându-i cartea sa de vizită. Capitolul III AL DOILEA COLET Apostolescu se îndreptă spre maşină, deschizând portiera din faţă, opusă şoferului, şi, stând cu picioarele pe treptele scării de beton, îşi băgă capul înăuntru. După ce manevră un buton, aduse lângă gură microfonul radiotelefonului. — Alo… Alo, staţia?… sunt căpitanul Apostolescu… Aveţi vreun mesaj pentru mine? — Da, domnu’ colonel Alexandrescu a ordonat să vă duceţi imediat la podul Şerban Vodă, unde s-a găsit ceva care v-ar putea interesa. — Primit mesajul, plecăm spre locul indicat – zise Apostolescu, punând microfonul la locul lui. Apoi, urcându-se lângă şofer îi făcu semn lui Simionescu să ia loc pe bancheta din spate. — Ai auzit destinaţia, Varturian? Dă-i drumul cât poţi de repede. După o cursă de câteva minute, în acompaniamentul sirenei, Dacia opri pe podul Şerban Vodă, unde un grup de curioşi, sprijiniţi de balustrada podului, priveau cu insistenţă spre apa murdară a Dâmboviţei, care se scurgea alene spre aval. Când coborâră din maşină şi se apropiară de balustradele laterale ale râului, văzură jos, lângă picioarele podului, un subofiţer de poliţie care se uita spre un pachet agăţat în perdeaua de zăbrele lăsată peste arcada podului. După ce mai întâi privi cu atenţie pachetul, care fiind împins de curentul Dâmboviţei, se blocase, pe mijlocul râului, în grila metalică care închidea accesul sub pod, îi recunoscu ambalajul. Era învelit într-o pătură similară cu cea în care fusese împachetat şi coletul găsit în Gara de Nord. Apostolescu avu certitudinea că au apărut şi celelalte resturi ale victimei şi începu să coboare spre picioarele podului. — Cum l-ai descoperit? întrebă Apostolescu, după ce ajunse lângă subofiţer şi-şi declină calitatea. — M-a anunţat un cetăţean despre existenţa acestei boccele şi cum mi s-a ordonat să fiu atent la pachetele care n-au stăpân, am anunţat secţia mea. Mai mult nu ştiu – spuse el ridicând din umeri. — Trebuie să-l scoatem de acolo. Câteva minute mai târziu, subofiţerul reuşi să pescuiască pachetul şi să-l ducă pe mal. — Acum ce facem cu el? întrebă subofiţerul care-l pescuise. — Îl ducem la morgă – zise Apostolescu, arătând spre clădirea Institutului Medico-legal, care se zărea la vreo sută de metri de ei. Traversară podul – printre curioşii care-i priveau ducând un pachet, cu un diametru de aproximativ 30 centimetri, din care şiroia apa murdară şi urât mirositoare a Dâmboviţei. Puţin mai târziu, Apostolescu şi Simionescu îl priveau pe doctorul Capolide desfăcând pachetul, pus pe o masă de ciment. După ce fu tăiată pătura, pe masa de disecţie apărură, înfăşurate într-o hârtie albă, la fel cu cea care se afla şi în primul colet, ţesuturile cărnoase ce fuseseră îndepărtate de pe toracele descoperit cu câteva ore mai înainte în sala de aşteptare a gării. — Odios! exclamă enervat Capolide, trântind pe masă bisturiul cu care desfăcuse pachetul, şi întorcându-se spre cei doi detectivi care, livizi, făceau eforturi pentru a-şi înlătura repulsia şi senzaţia de vomă. — Să mergem! mai spuse Capolide, părăsind grăbit sala de disecţie. Cei doi detectivi îl urmară tăcuţi. Când trecuseră prin curticica ce ducea la biroul medicului, deşi afară era o căldură toridă, Apostolescu avu impresia că respiră cel mai curat şi proaspăt aer de munte. Îşi umplu de câteva ori plămânii, cu aviditate, şi încercă să schiţeze un zâmbet de încurajare pentru colaboratorul său, dar acesta, scârbit şi îngrozit de ce văzuse mai înainte, nu păru să-l remarce. Faţa lui Simionescu, de obicei zâmbitoare, era palidă şi încruntată, iar ochii săi albaştri, de obicei şireţi şi ironici, ilustrau, prin felul nesigur în care priveau în jurul lui, cât era de răvăşit. — Luaţi loc, îi invită Capolide, după ce, intrând în biroul său, scoase o sticlă şi trei păhărele pe care le umplu repede. — Beţi câte un coniac, băieţi! O să vă simţiţi mai bine – zise el, grăbindu-se să şi-l golească pe al lui dintr-o dată. Ceilalţi doi îi urmară exemplul. Apostolescu simţi cum arsura alcoolului îi linişteşte stomacul, şi un val de căldură binefăcătoare i se ridică până în obraji. — Cum te simţi, Dane? întrebă îngrijorat Apostolescu. — Cred că dacă mai stăteam un minut acolo… leşinam. — N-ai de ce te scuza, băiete – interveni Capolide. Eu numai cu treburi din astea mă ocup, dar ce-am văzut astăzi, depăşeşte orice imaginaţie… Cred că cel puţin trei ore a chinuit cadavrul până l-a adus în starea în care l-aţi văzut. — E o fiară dementă, dezlănţuită! exclamă indignat Simionescu. — Desigur, e o fiară, dar nu dementă, ci conştientă… Dementul distruge la întâmplare, asasinul „nostru” a făcut-o metodic… Atât de metodic, încât cred că e un specialist, poate chiar un medic. Nu te văd bine, căpitane – se adresă Capolide lui Apostolescu. Ai tot atâtea şanse să identifici victima, câte ai să deosebeşti un pumn de nisip de altul luat de pe aceeaşi plajă. — Sunt de acord, doctore. Asasinul şi-a hăcuit victima, în primul rând, pentru a împiedica identificarea ei. Ceea ce mă intrigă însă, sunt spusele dumitale cu privire la faptul că „ucigaşul ar fi un specialist, poate chiar un medic”. Pe ce-ţi bazezi afirmaţia? Pe faptul că a ştiut să distrugă acele părţi ale corpului care permit individualizarea, respectiv, identificarea victimei? — Nu numai asta, căpitane. Felul în care au fost extrase inima, ficatul şi pulmonii indică o mână de medic. Nimic smuls, totul secţionat, exact acolo unde aş fi tăiat şi eu. — Doctore, poţi să ne spui ceva în legătură cu cauzele decesului? — Întrucât lipsesc organele interne, aproape nimic. — Sexul? — Feminin. — Vârsta? — Aproximativ 35 de ani. — Ora decesului? — Cred că azi noapte, în jurul orei zece. — Doctore, mai există ceva care ţi-a atras atenţia? — Exceptând nişte fire de păr alb şi negru, nimic! — Când primesc un raport complet? — Când îmi vei da capul şi celelalte organe esenţiale. — Dacă ar depinde de mine, ţi le-aş da imediat. Aşa însă, suntem condiţionaţi de furnizorul nostru, ucigaşul. Fii, te rog, amabil şi dă-ne corpurile delicte găsite în colete. — Rămâneţi aici câteva minute, până le adun şi pe cele de la pachetul al doilea. Până atunci, mai serviţi-vă cu un coniac. — Mulţumim, dar ajunge! Acum trebuie să avem capul mai limpede ca oricând. Mai dă-mi o ţigară, Dane. Astăzi am uitat să-mi cumpăr ţigări. — Nu-i nimic şefu’. Serveşte-te cu încredere, că începând de mâine cred că, cel puţin o chenzină, am să „uit” şi eu să-mi iau ţigări. — Sunt sigur că ai fi în stare s-o faci… – încercă el să glumească. — Şefu’, cum dracu’ ne descurcăm? — Te referi la cadavrul ciopârţit? Dar e foarte simplu! Nu trebuie decât să răspundem la patru întrebări şi cazul e rezolvat: 1. Cine e victima? 2. Care-i mobilul? 3. Unde s-a comis omuciderea? 4. Cine-i criminalul? Crezi că am scăpat ceva? întrebă maliţios Apostolescu. — Da, să-mi dai mandatul de arestare completat cu numele şi adresa asasinului – replică pe acelaşi ton Simionescu. — Hm, ai prins glas? — De ce, l-am pierdut vreodată? — Acum vreo jumătate de oră, când am fost de faţă la desfacerea celui de-al doilea colet, păreai cam indispus. — Aoleu! Şefu’, nu-mi mai aminti de ce-am văzut că-mi iau concediu medical! zise Simionescu, punându-şi în mod semnificativ mâna pe abdomen. — Uite, astea sunt toate piesele pe care le-am putut aduna – zise Capolide, după ce intră în birou şi-i întinse un pachet mărişor băgat într-un sac din masă plastică. — Doctore, dacă mai scoţi ceva interesant, anunţă-mă imediat. La revedere! Capitolul IV PRIMELE MĂSURI DE IDENTIFICARE — Dane zise Apostolescu, după ce intrară în biroul lor – mai întâi, dă-i un telefon căpitanului Maier şi pofteşte-l aici. — S-a făcut, vine imediat – zise Simionescu, închizând telefonul. — Bine! Acum, dă-mi şi mie aparatul. Formă un număr cu trei cifre: — Alo, Dispeceratul?… Căpitanul Apostolescu la telefon, am de dat două circulare… Notaţi, vă rog… Către toate posturile de poliţie: O femeie a fost ucisă şi secţionată în mai multe părţi. Până în prezent s-au găsit două colete conţinând părţi din cadavru, în diferite puncte ale capitalei. Se presupune că asasinul va mai abandona cel puţin încă unul. Vă rugăm cercetaţi pachetele care sunt fără stăpân, precum şi toate persoanele suspectate că ar avea asupra lor un pachet ce ar putea conţine capul unui om“. Terminat, trec la mesajul al doilea: „Către toate posturile de poliţie: S-a descoperit un cadavru dezmembrat. Întrucât după resturile găsite nu se poate face identificarea victimei, vă rugăm s cercetaţi şi să ne informaţi asupra tuturor femeilor care v-au fost semnalate ca dispărute de la domiciliu în ultimele două săptămâni”. — De ce în ultimele două săptămâni, când victima a fost ucisă azi noapte? întrebă mirat Simionescu, după ce Apostolescu termină convorbirea telefonică. O să ne trezim cu sute de cazuri şi, până-l depistăm pe cel ce ne interesează, vom pierde un timp preţios… — Mai bine aşa, decât să ne asumăm un risc şi mai mare. Nu rezultă de nicăieri că victima trebuie să fi fost ucisă, neapărat, chiar în ziua când a dispărut de acasă sau că este obligatoriu ca dispariţia ei să fie sesizată imediat de familie sau cunoscuţi. Nu uita că suntem în perioada concediilor de vară, în aceste condiţii nu este exclus ca victima, plecată spre vreo staţiune de odihnă, să fi ajuns pe mâna criminalului. Deci, ştiindu-se că e plecată în vilegiatură, nimeni nu-i va semnala lipsa. În schimb, două săptămâni ar putea reprezenta o perioadă suficient de lungă pentru ca victima, nescriind acasă, să-şi îngrijoreze familia sau cunoştinţele… Se deschise uşa şi un respectabil abdomen îşi făcu apariţia odată cu stăpânul lui: căpitanul Maier. — Ia loc, Gelule – îl invită Apostolescu, ridicând receptorul telefonului. După ce formă încă o dată trei numere pe disc, acoperi pâlnia cu mâna şi zise: Am uitat ceva… Alo, oficiul de presă? Căpitanul Apostolescu la telefon… Exact, de la „omucideri”… Am o rugăminte la dumneavoastră. Vi s-a adus la cunoştinţă cazul victimei ciopârţite, nu?… Perfect, vă rog să luaţi legătura cu redacţiile ziarelor şi să le furnizaţi toate amănuntele cu privire la conţinutul coletelor, precum, şi împrejurările în care au fost descoperite… Întocmai, să se ceară concursul tuturor cetăţenilor pentru identificarea victimei şi, eventual, a asasinului. Mulţumesc. — Ce dracu mai e şi chestia asta? Tot Inspectoratul e în alertă… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Maier. Apostolescu îl puse la curent cu toate particularităţile cazului în anchetă.   descarcati cartea de aici...