Cărți aventură istorice

Întîlnirea   Lumina este încă cenuşie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare şi rece. La porţile oraşului, străjile picotesc aşteptînd schimburile. Oamenii, ca şi ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poţi culca la pămînt oşteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniştea fără cusur. Îţi asculţi şi gîndurile. Ca să nu cazi în braţele lui Morpheus stai şi te gîndeşti la cîte toate. Iar dacă nu te gîndeşti la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei paşi într‑o parte, alţi doi‑trei în cealaltă parte, îţi umpli pieptul cu aerul rece şi te uiţi în lungul drumului, doar vei zări şirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – şi gallinarii – vînzătorii de pasări – şi fructuarii – vînzătorii de fructe – şi vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraş cu mărfurile. Căruţele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piaţa cu tarabele înşirate una după alta, la care fiecare îşi strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfăşurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp şi aici, la poarta oraşului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul oraşului, e luată cu străşnicie de funcţionari mereu încruntaţi. E adevărat că, dacă eşti negustor cunoscut, te mai înţelegi cu ei şi închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte şi să‑i laşi în palmă o parte din plata scutită. Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii îşi încarcă marfa în căruţe înainte de miezul nopţii, înhamă catîrii sau măgarii şi pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alţi negustori şi pornesc în grup spre Aquileia. Deşi duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraş, dacă te încumetai să străbaţi pădurile de unul singur. Şi, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, şi pînă în oraş, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înţelegeau mai mulţi să străbată drumul împreună, veneau spre oraş ziua‑n amiaza mare şi stăteau la porţi pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată oraşul cu căruţele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ţinea tîrgul de a noua zi – nundinae – şi muşteriii apăreau în zori. Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruţe cu două roţi îşi îndemna de zor măgarul, cam leneş. Din cînd în cînd sărea jos, să uşureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptişă. Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci şi castraveţi, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus şi, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraş. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desişul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face şi l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîţiva ani şi hoţii s‑ar fi mulţumit cu vreo cîţiva castraveţi şi doi trei napi, ca să aibă ce ronţăi, cît aşteptau un altul. Tîlharii – cam înmulţiţi prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeş şi bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor şi pe care să‑l ia pe neaşteptate, să‑i alunge soldaţii din escortă şi să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, şaretă uşoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roşcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore şi obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumăraţi – şi le vindeau la preţ mare bărboşilor daci pentru aur şi argint. El, deşi se statornicise prin partea locului de curînd, ştia că dincolo de apa largă a Danuviusului se găseşte aur mult, pe care îl capeţi uşor şi pe te miri ce, pentru că dacii nu ştiu preţul podoabelor din sticlă şi plătesc cît nu face. Iar dacă eşti curajos şi te avînţi pînă în inima cetăţilor lor cu cîteva cuţite bune, sau mărgele frumoase, capeţi aur pe care iei denari mai mulţi decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi. Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboşi? El, unul, socoteşte că e mai bine să stea liniştit şi să cultive linte, şi bob, şi dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preţ cît mai bun şi să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason şi mărar. Cu toate că orăşenii zgîrcesc nasul – orăşenii nu mai pot acum de lux şi subţirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la ţară şi o mănîncă cu poftă. — Salve, ţăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihneşte. — Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neaşteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumeţule? — Ia, pînă aici, la Aquileia. — Şi de ce ai pornit pe jos? — Dacă n‑am şi eu catîrul meu. — Nu eşti cumva fugit de la stăpîn? întrebă ţăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea. — Sînt om liber. — De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii îşi părăsesc stăpînii şi fug să‑şi capete libertatea. Unde o să ajungem? — Tu ai fost sclav? — Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Şi dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu ştiu cum i‑am strîns. — Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate. — Urcă‑te lîngă mine! Au mers multă vreme în tăcere, ţăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămaşa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă braţele. Ceafa şi braţele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creştea mare şi deasă. Măgăruşul abia urni din loc căruţa, deodată îngreunată. Se încrucişară cu un grup de pedestraşi care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă. — Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse ţăranul privind după pîlcul de soldaţi. Şi‑au încărcat avutul într‑o căruţă şi pe‑aici ţi‑e drumul! — Ce să facă acolo, că doar nu‑i aşteaptă cu plăcintă de lăptuci şi pui în proţap. — S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuţi. Pe unul dintre fugari îl cunosc şi eu. A fost în Legiunea III‑a şi era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muştruluieşte cîţiva tineri şi primeşte denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari şi să semeni. Ţăranul nu‑şi dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă şi el. Mai mult ca să‑şi facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci şi le sfarîmă în palmă. Îi întinse şi lui două, spunîndu‑i: — Am ieşit la drumul mare. Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia. Întîlniră şi alţi negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta oraşului. Ţăranul era un om şiret, care cunoştea bine obiceiurile locului. Cînd funcţionarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîţiva sesterţi[6] de aramă în palmă şi îmboldi măgarul. — Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care îşi făcuse de treabă, potrivind marfa. Nu‑şi dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraş, se despărţiră, tînărul urîndu‑i să‑şi vîndă marfa cu preţ cît mai bun. Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul şi culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieşit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezişul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereţilor, mese şi scaune vechi şi murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaş al proprietarului. La ora aceea muşteriii încă nu sosiseră. După ce salută, tînărul îşi luă o cană din stativul de lîngă tejghea şi trecu în cea de a doua încăpere, despărţită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereţi, erau bănci şi mese lungi. — Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colţ, încercînd să înteţească focul. — E chiar rece? — Abia s‑a dezmorţit. — Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă şi bine îndulcită. Stăpînul apăru şi‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe muşteriu ce vrea să bea. — Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere. După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa şi se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieşea apos. Stăpînul era un om orgolios, aşa că precizarea muşteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea: — Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găseşti vin pentru sclavi. Dacă vrei, îţi dau şi vin de Falern şi de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Şi mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el. Negustorul minţea şi tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioşi. În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colţul încăperii şi scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă: — Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simţi de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Aşa e? Între timp sclavul încinsese focul şi apa se încălzise, aşa că muşteriul îşi amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn: — Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta. — De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălţămintea colbuită a muşteriului.   [1] Drum public secundar roman, cu calea consolidată printr‑un strat de piatră spartă. [2] Mila romană era împărţită în 1000 paşi, măsurînd cea 1,5 km. [3] Monedă de valoare mică. [4] Bijutier [5] Dunărea [6] Sesterţ = monedă care valora 2,5 aşi, 4 sesterţi făceau un denar. [7] Vin dulce obţinut prin adaos de miere, socotit de cea mai bună calitate

DADAS I     În sala mare a casei‑palat opaiţul ardea de prisos. Se făcuse ziuă şi lumina lui jucăuşă nu mai sălta umbre pe pereţi. Decebal rămăsese decuseară aici, copleşit de gînduri. Aţipise spre miezul nopţii, dar îl trezise vrednicia unui cocoş. Trecuseră apoi ceasurile unul după altul, fără ca regele să‑şi mai poată birui gîndurile. Marele Preot văzuse arzînd toată noaptea opaiţul pe masa lungă din casa‑palat şi bănuia că Decebal s‑a lăsat din nou furat de griji. ― Iar te găsesc aici, Decebal? Regele tresări. ― E… s‑a luminat! ― S‑a luminat, Decebal. Aseară tot aici te‑am lăsat. ― M‑au prins gîndurile. Şi acum, vara, nopţile sînt atît de scurte. ― Te‑am rugat să te odihneşti. Ai nevoie de puterile toate. Să‑ţi aduc o băutură bună, să‑ţi recapeţi vigoarea, după o noapte ca asta. ― Dă‑mi o băutură bună pentru gînduri negre, Vezina. E singura pe care aş sorbi‑o cu plăcere. Ceva care să mă facă să uit că romanul e gata să‑şi asmută legiunile spre Dacia. Tu dormi? Nu văd eu opaiţul pîlpîind pînă în zori? ― Fierb leacuri, Decebal. ― Iar eu fierb gînduri, Vezina! Nu pot dormi. Îl aştept pe Dadas. După socotelile mele, ar trebui să sosească acum, dimineaţa, dacă se grăbeşte. Am spus şi scribului să vină în zori. Vreau să‑mi ticluiască, o scrisoare către căpetenia roxolanilor. Îmi pun speranţe în prietenia care ne leagă. Deşi zorii abia dăduseră culoare lucrurilor, scribul apăru cu toate cele necesare. Ştia şi el că Decebal nu închisese ochii şi că îl aştepta, ca de atîtea alte ori. Vezina îi lăsă împreună şi se retrase în încăperile lui, să pregătească băutura făgăduită. În scrisoarea pe care o dicta, Decebal îi înştiinţa pe roxolani că se anunţau timpuri grele, că Traian nu avea de gînd să mai păstreze înţelegerea făcută cu Domitianus. Noul împărat era ambiţios şi pornit pe fapte mari. De aceea el, Decebal, nu‑şi odihnea poporul o clipă, se grăbea să ridice ziduri noi sau să ie întărească pe cele vechi. Ar fi vrut să ştie ce vor face, dacă romanii vor trece apa marelui fluviu Donaris şi îi vor cotropi ţara? Vor veni alături de daci, cu cavaleria lor? La nevoie, el, Decebal, le va trimite arme. Putea să le trimită săbii, şi lănci, şi vîrfuri de săgeţi, pe care le fac acum meşterii din Buridava, şi Petrodava, şi Sarmizegetusa. În rest le dorea sănătate şi viaţă lungă. Scribul înşiră toate aceste vorbe pe papirusul întins cît masa, peste care stătea aplecat, desenînd frumos literă cu literă. Nu mai era el prea tînăr, barba i se rărise, dar mîna îi rămăsese sigură. În cancelarie năvăli oşteanul de pază cu ochii sclipind de bucurie. ― Stăpîne, nepotul tău, Dadas s‑a întors de la Roma şi e nerăbdător să te vadă. ― Să vină la mine! Glasul lui gros căpătase deodată căldură şi vioiciune. Iată că sosise mai devreme. Îl bucura graba cu care se întorcea acasă. Decebal îşi pierduse copiii şi dragostea lui toată o dăduse acestui nepot de soră, pe care îl crescuse sub ochii lui, sperînd să facă din el un urmaş demn de tronul pe care i‑l lăsa. Nu mai avea alţi nepoţi, pentru că Diegis, fratele de curînd plecat lîngă Zamolxis, nu avusese copii. Acum era încă în putere, ţinea bine în mîini grijile ţării, dar în curînd părul îi va albi şi un alt bărbat va trebui să‑i urmeze. Dadas i se părea a fi un copil ager la minte, iar dacă îl trimisese la Roma nu o făcuse numai ca să înveţe arta romanilor de a înălţa cetăţi şi aşterne viaducte, cît mai ales ca să priceapă mai bine lumea. Roma era locul spre care trăgeau toate triburile nomade, dorind să prade, şi să dărîme, şi să jefuiască, pentru că aveau ce. Îl trimisese acolo să cunoască edificiile, şi legile, şi şcolile, şi statuile, şi circurile, şi oamenii luminaţi, pentru ca alături de ei să înveţe a preţui înţelepciunea. Voia ca Dacia să aibă în fruntea ei un rege destoinic şi înţelept, pe care să‑l respecte şi prietenii şi duşmanii. Nepotul apăru în uşă şi se opri plin de respect. ― Am venit, unchiule! Îl îmbrăţişă şi‑l ţinu lipit de piept o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă că este, într‑adevăr, acolo, apoi îl îndepărtă să‑l privească mai bine. Îl simţise crescut subţire, vînjos, şi se bucura că el nu‑i mai ajungea decît ceva mai sus de umăr. Regele era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar cu oase mari, de om obişnuit cu mînuitul armelor grele. Îl cercetă îndelung cu ochi încruntat apoi izbucni într‑un puternic hohot de rîs. ― Arăţi ca un adevărat roman! Da, da… un roman şi jumătate! Cred că s‑a şi zvonit în cetate că am primit solie de la Traian. Şi iarăşi izbucni în rîs. Îşi trecu braţul pe după umărul tînărului. Îi plăcea să‑l simtă aproape, să‑i pipăie muşchii tari şi să se bucure cum numai cei în vîrstă ştiu să se bucure de tinereţe. ― Da’ sufletul? Sufletul ţi‑a rămas dac? îi iscodi zîmbind. Să alerge o solie la Sargedava! porunci el apoi. Mama ta e acolo, te aşteaptă cu nerăbdare. S‑o cheme aici, pe Tinna, sora mea, mai spuse celui care se pregătea să‑i îndeplinească porunca. Dadas se gîndise mult la această revedere şi altfel şi‑o închipuise. Dacă Decebal l‑ar fi privit grav şi l‑ar fi întrebat: „Ei, ai învăţat ceva la Roma?” ar fi fost mai aproape de ceea ce se aşteptase. Iată însă că unchiul îl prinsese de umeri şi‑i spusese că arată ca un adevărat nobil roman, fără să surprindă la el o umbră dojenitoare. ― Dadas, băiatule, nu mă mai satur privindu‑te! Tinna va lăcrima, ca toate femeile. Şi va fi mîndră, iar tatăl tău se va speria. Îl ştii cît e de cicălitor. Cînd o să‑ţi vadă îmbrăcămintea, o să sară în sus! Ha, ha, parcă‑l văd. Mai bine să te schimbi pînă nu vine el. Rîse scurt, ca un om nu prea învăţat cu astfel de izbucniri, gîndindu‑se la cumnatul său, om aspru şi drept, căruia nu‑i plăcea să‑i iasă nimeni din cuvînt. ― Ai învăţat să scrii şi să citeşti slovele romanilor? ― Da, unchiule. ― Bravo! Am avut întotdeauna pe lîngă mine învăţaţi care ştiau limba Romei, dar în cine pot să am atîta încredere ca în tine? Gîndurile mele cele mai ascunse ţi le pot împărtăşi, fără teama că ajung la urechile duşmanului. Dacă vreau să scriu o depeşă tainică, e ca şi cînd aş şti‑o numai eu, dacă o aşterni tu pe papirus. Am cumpărat de la un grec din Tomis o grămadă de suluri, gîndindu‑mă că îţi vor trebui. Dar, ia spune‑mi, ce ai văzut mai frumos pe unde ai umblat? E, într‑adevăr, aşa de strălucitoare Roma? Ai văzut palate atît de mîndre cum se laudă „mercatores” ăştia, care vin tocmai de pe‑acolo să vîndă tot felul de nimicuri femeilor noastre? Sau sînt vorbe în vînt! ― E mîndră, unchiule, şi frumoasă Roma. Şi puternică. Şi‑a întins stăpînirea cît hotarele lumii. E o grădină în care nu ştii ce să admiri mai întîi – palatele şi băile lor, circurile şi pieţele, vasele de aur din care mănîncă sau cupele din care sorb vinul. Toate sînt minunate. ― Aur, da… are Roma aur. Îl rîvneşte de peste tot. Pe unde au trecut legiunile ei au jefuit totul şi acum sorb vinurile de Falern din ele. Dar ia spune‑mi, vinul lor de Falern e tot atît de bun ca al nostru? ― Am băut puţin, unchiule. Altele dacă m‑ai întreba, poate că aş ştii ce să‑ţi spun. ― Trebuia să fi băut din vinul lor de Falern! Dar ştii, Falern de‑acolo, nu din ăsta din care aduc negustorii pe‑aici. Cer o groază de bani pe el şi tot miroase a smoală. Dar şosele ca ale lor poţi să faci? ― Dacă aş avea meşteri… ― Meşteri avem. A adus Zuro. Sînt şi de‑ai noştri mulţi pricepuţi, şi mai mulţi harnici şi dornici să înveţe. Îi trimit şi pe ei la Roma, să le fure meşteşugul. ― Traian n‑o să‑i mai primească. Aceste din urmă vorbe umbriră bucuria cu care Decebal îşi întîmpinase nepotul. Dadas rostise numele celui care îi furase multe nopţi de somn. Întotdeauna socotise că în războiul trecut nu‑i învinsese pe romani, ci pe Domitianus, împăratul dedat plăcerilor mai mult decît rîvnei de a lupta. Lui Domitianus îi ghicise repede firea. Îl bănuise uşuratic şi ambiţios. Iscoadele îi vesteau că împăratul are mai mult chef de femei frumoase şi băieţi tineri, decît de praful drumurilor şi de vîltoarea luptei. De aceea îi zgîndărise firea trimiţîndu‑i vorbă să‑i dea cîte doi oboli de aur pentru fiecare roman, dacă vrea să încheie pacea. Mîndrul împărat a văzut negru înaintea ochilor, s‑a gîndit la ocara Senatului – cu care şi aşa nu se avea bine – şi i‑a poruncit în pripă lui Fuscus să lovească în trufia dacului. Aşa l‑a atras în strîmtoarea de la Tapae şi i‑a nimicit multă oaste. Cu Traian simţea Decebal că nu mai merg lucrurile la fel. Iscoadele veneau acum cu alte veşti. Noul împărat are tîmplele cărunte, ştie să‑şi stăpînească pornirile, iar visul lui cel mare se zice că este acela de a pune piciorul la Sarmizegetusa, să spele ruşinea păcii încheiate de Domitianus. Traian are 44 de ani, o fire neastîmpărată şi dîrză. Niciodată nu dă înapoi, cînd îşi pune ceva în cap. Pentru Decebal era limpede ca lumina zilei că acesta se pregătea temeinic pentru război. De‑a lungul lui Donaris întărise cetăţile şi castrele, adusese legiuni noi sau le întărise cu alte cohorte pe cele vechi. La Viminacium, la Ratiaria, la Oescus, la Novae, la Durostorum se înălţa piatră peste piatră, se întocmeau ziduri trainice. Decebal mai ştia că, în curînd, romanul îi va cere să se supună cu adevărat, şi că el va trebui să ridice sabia, să‑şi apere libertatea. De ani de zile se pregătea, fără o clipă de răgaz, pentru că nu se putea altfel. Cei plini de putere îşi simt sabia tare şi sînt gata să o ridice în orice clipă, pentru a se face dreptatea după dorinţa lor. Acum Roma trece prin clipe grele. Domitianus i‑a cheltuit în lux şi desfrîu tezaurul, i‑a golit hambarele. Foamea a început să dea tîrcoale strălucitei cetăţi. Rîurile de aur care se scurgeau spre ea au secat. Numai o nouă întindere ar putea să‑i aducă aurul de care are nevoie, ca să‑şi ducă mai departe traiul desfrînat. Ochii ei se îndreaptă rîvnitori spre Sarmizegetusa, unde ştie că va găsi averi fără seamăn

PARTEA INTII (RADU) 1.   Şi dimineaţa, mergând către maluri atunci aprinse, greu coborând praguri de nopţi şi de trufaşe amăgiri, îl răsfaţă o nouă, mai crudă revărsare, nu încă ape, ci şoapte — îmbătătoare urmă de suflete, altădată de ne­cuprins. Inmiite braţe păreau a creşte pe cîmpie. Îmbă­trânise el în felul celor mai mulţi, dînd în mintea copii­lor ? Fiindcă, şi când îşi privea călăreţii, clătina din cap şi dondănea : braţe vînjoase, însă puţine ! De parcă ar fi văzut asta întîia oară. Ca, după o clipă, doar să se joace cu gândurile, aşa cum vântul cu pletele sale, înmiresmîndu-le, şi să se mire : Cum aveau ele darul să facă faptele cu putinţă, să aducă în ajutorul lor vlaga pămân­tului, să le încheie într-un singur lanţ cu ale strămoşilor ! Toţi români vârtoşi acei călăreţi, chiar dacă unii atât de săraci că nici el, omul cel mai bogat al ţării, nu reuşise a-i sălta cu mila şi bunăvoinţa lui ; în ce le şedea tăria ? Nu cumva în sărăcie ? Scuturîndu-şi ţeasta, era o vietate ce încerca să scape de alta, supărătoare. Te întorci împotrivă-ţi ca un tăun, îşi zicea, şi te crezi matahală în stare să înghită la ţepe cîte poate nici nu se află, deşi pînă acum pielea ţi-a fost împletită mai degrabă din cozi de păun şi oasele ţi-au zburdat, sirepe, pe păşunea cea largă. (Cînd n-ai zăcut în pat cu baldachin.) Se săturase să lenevească, sau ce ? Dorea, cu un gând zbîrnîind nălucit, să cutremure ţâţânile lumii ? Să cheme făptura la judecată şi socoteală? Drept cine se trezea? Nu băga de seamă că un soi de vină pe om ele sine însuşi nu-l dezbară şi il împinge numai la încheieri vădite iarăşi ? Nefiind cu totul altceva, lumea nu-i totuşi tălmăcirea croită ei de închipuire. Gîfîind, împreună cu calul. Ajungîndu-i acestuia goana de ceasuri printre gorgane pustii şi pajişti pustiite. Pe-acolo se scurseseră, cu încetineala melcului, cumanii. Căutînd el, ca uitare de leac, un loc de popas înainte şi negăsindu-l, fie pentru că nu cugetase serios la asta, fie ca-i stătea precum un cui înfipt în minte visul de noaptea trecută, cînd aţipise înspre ziuă. Vis cumplit, dezlînat, bezmetic. Se făcea, anume, că era fecior de rege, crai, împărat ori ţar învins. Vînat pretutindeni pentru aceste viţă şi rang ale sale. Scăpat prin iscusinţa-i de copil ager şi jucăuş, blînd din fire şi sălbatic de nevoie, trist şi împlinit, copt — în cele din urmă. Işi amintea puţin. O uluitoare, nenădăjduită fugă dintr-un cort unde, măcar că apărat de-ai săi, se găsea în mijlocul duşmanilor. Inhăţarea lui la prima cotitură. Dat în grija doicii, o femeie burduhoasă, gătită cu-o scufie, în casa părintească. Recunoştea lucrurile sub o negură caldă, însă pe el îl strîngea o cămaşă de gheaţă. Încît clănţănea de-şi spărgea dinţii şi dîrdîia cu genunchii aduşi la bărbie. Aceiaşi genunchi care deodată zvîcnesc, învălmăşind un ţipăt al babei, un ochi mărit şi... prăbu­şirea scufiei. Ingrozitoarea silinţă pe un pămînt cînd umed, milos, cînd zvîntat, în ţară de pădure ciumpăvită (căci, oricum, n-avea timp să se zgîiască la copaci), tîrîş, tîrîndu-se, ferind un fel de văi sau poteci ce năzuiau să se încheie în cerc, ori să şerpuiască în sus, ca fumul neabătut de vînt (dar nu-şi luase oare Domnul-Dunihezeu mîna de pe creştetul lui, aruncîndu-l prigonitorilor ?!), ori să se întoarcă la locul plecării. De trecut un drum lat. Nu cutează, deoarece tocmai se arată, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, doi copilaşi răscolind praful în joacă, aşadar neduşmănoşi, totuşi... Larma lor îl putea da de gol pilcului de oşteni de mai încolo. Aceştia apăruseră din senin şi, iată-i, la vreo douăzeci de paşi, buşindu-se şi străpumgîndu-se, zăngănind fiarele şi ridicînd scuturile, răcnind ca într-o luptă adevărată, deşi nu erau, nu sînt, ah !, decît nişte ţînci mucoşi. Toţi mai mici decît el. Ce-ar fi să mă aleagă căpitan ? — îşi spune. Apoi, cuprins de oarecare îndoială : mă vor alege ? Şi este chiar între ei, cu un cap mai presus, cu o mîndră uitătură rotindu-şi în jur, băgînd de seamă că... aduceau şi prinşi. Falşi desigur, cum se întîmplă în jocurile de co­pii. Dar nu mai puţin împunşi în coaste şi îmbrînciţi. „Astîmpără-te !” — îi strigă unuia care-l zgîndăra pe la brîu. „Astîmpără-te, îţi zic !” — şi continuă să-şi încondoreze privirea pentru cînd, legaţi burduf, aceia vor zăcea la picioarele sale. Insă acel cineva de la şold ori e tont ori nu ştie de glumă : îl împunge brusc cu săbiuţa-i de lemn şi, ca prin farmec, alte zeci de spade se îndreaptă spre el, unele de-a dreptul uriaşe. O mişcare şi gata, ar cădea sfîrtecat, după ce un braţ s-ar opinti în... şi cu o sforţare s-ar trage îndărăt, întru salvarea armei şi chircirea nefericitului trup. Va să zică, nevolnic. Dintr-un voievod ales — cel mai de seamă captiv şi... singurul adevărat. Pentru nedreptatea acestui adevăr glasul din sine se zbate, răcneşte. Afară, în schimb, stă blînd ca un mieluşel. Aşteaptă un semn ceresc ? Işi ascute şiretenia. Incurajat din ochi de chiar femeia ce părea să comande oastea aceea şi semăna izbitor cu doica de care fugise (de ce ? de teama otrăvirii ?), smulge sabia cea mai primejdioasă, loveşte scurt în stingă şi-n dreapta, şi umbra copacilor vine în întîmpinarea lui, şi el aleargă pe sub ea, ţintind către un colţ de mlaştină. Peste o clipă este dincolo, mlaştina întreagă îl desparte de uzurpatori, în fruntea cărora se agită caraghios văduvitul de armă. Intră intr-o căsoaie, după toate semnele părăsită. Urcă pe un gard de ţepuşe de fier, spre a atinge un gol din acoperiş, numai că îndată se simte tras de picioare. Iarăşi fostul stăpîn al sculei — cînd apăruse ? Işi lasă încălţările în ghearele aceluia, îl loveşte peste bot cu latul spadei, scapă, izbuteşte să iasă prin gaura cerului. Dar cerul se află deodată în jos şi el, suind, se prăbuşeşte de fapt  într-o groapă. Adîncă, fără fund. Clipe lungi de cădere şi ameţeală. Privelişti cu rîs rece, crud, sclipind alături, scrijelind aerul cînd şi cînd şi în acelaşi timp devastând ungherele minţii. Care, altminteri, pare ea însăşi să le nască. Intr-o durere nesfîrşit de scurtă şi nesfîrşit de cumplită. Plinul din pintec ridicîndu-se abia după aceea, să înăbuşe bătăile inimii. Urma o vreme de ruptură. Nu tîrziu, întovărăşit de prietenul şi slujitorul său credincios Mihail, acesta vopsit în jurul gurii ca un măscărici (însă cine ştie de ce cu chip de bâtrînă), se nădăjduia şi el deghizat destul. Amîndoi pribegi. Minunea, nepetrecută încă, cerea un dîmb şi, iată, se înfăţişează dimbul. Soţul, ce se căţărase înainte, îi întinde o mină şi... Acolo, deasupra, pe malul altui hău, şade Doica ! Mihail se topise sau se împrăştiase. Era doar el, un prunc, strîns de nişte braţe uscate, sugînd cu lăcomie dintr-un sin ce-i acoperea faţa toată cu o apăsare moale şi caldă şi totuşi grozav de scîrboasă. Gîndind: ce păcat ,că, prin întoarcerea la starea aceea, se chema că nu apucase să înveţe nimic de la viaţă ! Sumedenie de prilejuri i se luase ! Găsind, în sfîrşit dezmeticit, locul de popas pe întin­derile părăduite ale ţării, respirînd din nou siguranţa de a fi una nu numai cu oamenii ei, ci şi cu ţărîna, care acum începea să dogorească, după ce risipise în cele patru zări aburii umezelii de peste noapte. Pilcuri de lăstuni, vrăbii şi prigori luîndu-şi zborul la apropierea lor năval­nică, lăsînd străveziu cîte un tufiş şi fluturînd îndelung, ca să năpădească un altul. Trapul necontenit al cailor, întinzîndu-se nu doar sub ei şi înapoia lor, dar şi înainte, către locul acela. Toate acestea pînă să înalţe el mina. Apoi fiecare călăreţ punînd talpa în pămînt, grăbindu-se dacă rămăsese în urmă, strunindu-şi cu greu armăsarul aprig avîntat în neodihnă. Răsuflarea adâncă, de uşurare, a celui ce nu purtase totuşi nimic, în afara poate a pove­rii gîndurilor sale, pe cînd animalul mai aruncă foc pe nările înroşite. Şi toţi hămesiţi, lacomi de cele câteva bucăţi aduse în desagă, pe care au să le înghită iute sau pe îndelete, crezând a opri scurgerea întîmplării. El, voievodul, se umple de poftă, se umple de mînie : bucatele-s prea puţine pentru ţară ! Şi le-au însuşit bar­barii, iar pe cele scăpate anevoie le poţi apăra de tîlhari. Mişună hoţii ca şopîrlele vara, dar nu prin codri — asta au fost românii pînă deunăzi, hoţi de codru în propria lor ţară ! — ; se aţin la drumul mare. Pălesc la casele oamenilor, pătrund pe uşa din dos, pe cea din faţă, pe fereastră ; urcă la tîrle.   2     Apoi,chemîndu-l pe Milea-Mihail din Nedeia : „Tu ştiai vadul acesta !“ „Cum să nu ?! Şi măria-ta îl ştia. Numai cumanii nu-l ştiau, bată-i norocul !“ „De ce să-i bată norocul, Mihaile ? — înălţă o sprin­ceană. Oare vrei să se întoarcă?“ „N-or să se întoarcă, mărite. Decît dac-o să-i bată altceva şi nu prea tare, ca să-i omoare Şi rîse cu zgomot, privind în jur la boieri şi cneji. Lumina ochilor lui era strălucitoare şi dreaptă cînd reveni să se sprijine pe (se afla ascunsă şi n-o găsi) a sa : numai o dîră subţire trebuie că se strecura pe sub umă­rul ochiului sting şi alerga să i se lase aceluia în barbă. „Pa-pis-taş !“ — gîndea în rare silabe el, voievodul. „De ce să iubim, Mihaille, unul şi-acelaşi Dumnezeu în două feluri, de ce?“ Insă, tare, se auzi: „De ce crezi că norocul o să-i oprească pe acolo, cneaz de Nedeia ?“ „Păi — zise nedeianul —, cine s-a dus la Bizanţ şi, zîmbindu-i norocul, s-a mai întors ?!“ „N-ai dovezi. Spui ce spui din arătări străine. După cîte cunosc, nici unul dintre ai noştri, care-au ajuns acolo, n-a rămas. Iacătă pe bunicu-tău Balomir, pe tătîne-tu Litovoi şi pe tine însuţi. Şi ţie măcar ştiu că, sub înfă­ţişarea unei fete frumoase..." (Să fi rînjit fără voie, ridicînd a doua sprinceană ?). Brusc întunecat, Mihail n-avu chef să vorbească des­pre ai săi, cu atît mai puţin despre taică-său, Ciungul, prinţul lui Ioniţă Caloian, cu atît mai puţin despre sine. „Adevărat — răspunse. Din păreri. Dar inima-mi în­tăreşte". „Ai un chip ciudat de înţelegere — uitătura lui izbucni, iarăşi nevrînd, ca o flăcăruie —, unul care nouă ne scapă ! Nu-i aşa chinezi ?“ Vitejii aprobară. „Ba ! — se îndărătnici sa nu ardă Milea-Mihail din Nedeia. Regele Iona e lacom de bogăţii şi onoruri şi nu pământul nostru e-n stare să-i potolească. Doar tu m-ai trimis să-l văd mai îndeaproape !“ „Aha !“                            Cnejii îşi feriră privirile, căci simţiseră desigur în glasul lui ceva ce aducea a mînie, însă Mihail rămase drept, nemişcat, cu apa ochilor lină, netulburată. „Letin ! — strigă un gînd în mintea sa. Letin îndrăz­neţ ! De nu te-ar fi prins demult, în Ungaria, oamenii papei, acum le-ai fi putut  pica în capcană ! Să vină pen­tru pagini şi să... Ce iepure falnic eşti, Mihaile !" Spre afară : „Cum desluşesc eu, n-avem, încotro,: va trebui să ne bucurăm. Deoarece, şi norocul de va să-i bată, tot bătuţi se vor numi, tot învinşi". (Era să adauge : „ca tine"). „Intocmai, măria-ta“‘. Şi nedeianul începu să rîdă gîjîit, aspru, să se scuture aruncînd lame ascunse celorlalţi cneji, care şi ei se apucaseră să rîdă cu poftă sălbatică, sănătoasă. La urmă, pe el îl cuprinse tristeţea : „De ce, Mihaile, să iubim, un  singur Dumnezeu în două feluri?" se mai întrebă o dată.

E ra seara, pe la sfârşitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureşului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobişnuit de înaltă. Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici şi colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obişnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci şi cincizeci de ani. Fruntea îi era lată, ochii cenuşii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi şi încreţite, nasul lung, drept şi ascuţit la vârf. O pereche de mustăţi bălăi subţiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate şi bărbia lată. Toată înfăţoşarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voinţă de fier şi cu o iscusinţă ce lesne putea să se schimbe în vicleşug, puse în slujba unei minţi puternice. Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu şireturi galbene, scurt şi strâns pe trup şi din cioareci roşii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roşu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler şi la mâneci şi strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint şi la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeş. Era încălţat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi. Trupul lui uriaş rămăsese sprinten, iar mersul hotărât şi mândru arăta omul încrezător în sine şi deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureş. El era urmaşul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse şi care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din ţările locuite de români. Cucerirea ungurească, pe lângă că ştirbise în chip simţitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniţi, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori şi mulţimea românilor cuceriţi. Cu vremea însă, o parte din aceşti cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alţii prin însuşirile arătate în slujba crăiei ungureşti, izbutiră să-şi întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite şi nu-i puneau pe aceeaşi treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuşi statornice şi folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji şi săteni, era însărcinat de fişpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români şi unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea şi povăţuirea oştenilor români. Erau comitate în care erau mai mulţi voievozi, îndeobşte însă era numai unul şi în vremea în care se petreceau faptele al căror şir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureş. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, şi satele Iodu, Bocicăcel, Vişău de Sus, Vişău de Jos, Moisei, Siliştea de Sus, Siliştea de Jos şi Borşa, adică tot colţul Maramureşului cuprins între comitatul Bistriţei şi Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privinţă nu se putea măsura cu el niciunul din nemeşii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârşite de el atât în crăiea trecută cât şi în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât şi printre unguri. Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârşite ca acele ale nemeşilor ungureşti, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului şi ţăranii români locuind pe el îl aveau în folosinţă din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme şi de diferite dări la care erau supuşi locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâşme, din mori şi din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic şi către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiţi nemeşii şi nu lua nicio parte la ocârmuirea ţării. Mulţi cneji, ademeniţi de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credinţă şi de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: şi în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiaşi cale, dar răspunsese totdeauna că nu voieşte să cumpere foloase şi drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu preţul părăsirii credinţii în care trăiseră părinţii lui şi că nefiindu-i ruşine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare faţă de nişte foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea şi vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulţămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor şi a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan şi care, prin stare şi fire, se arăta a fi mai puţin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulţi dintre nemeşi şi chiar dintre magnaţi îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, şi ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredinţase în chip vrednic şi priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungureşti, nu-i cruţa de câte ori se făceau vinovaţi de vreo abatere de legi. Purtarea lui faţă de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea duşmanilor prilej să-şi sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină. Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeţii, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreţii cei mai scurţi, care dădeau afară, aveau câte două fereşti alcătuite dintr-o mulţime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de fereşti erau zăbrele groase încrucişate. În ceilalţi păreţi erau câte trei uşi de stejar, într-un singur canat şi împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile şi scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum şi de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, aşezate faţă în faţă, aproape de uşile din mijloc şi având înfăţoşarea sobelor ţărăneşti de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag. Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare uşă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreţilor se vedeau laviţe de lemn, două mese mici rotunde şi un număr mare de scăuieşe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meşter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau aşezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă şi perne de catifea roşie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor şi pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan şi un junghier încrucişate în mijlocul scutului.

Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniştea aceea deose­bită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăţiei căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduinţa şi la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioşi. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simţeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se aşază ca-n vis înaintea împăratu­lui, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că şi-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înţelegere pentru românii prinşi încă în jugul tiraniei de cei puţini şi bogaţi şi pu­ternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineaţă, Iosif al II-lea se trezea ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maies­tatea Sa nu voia să ştie. Într-o astfel de dimineaţă, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franţuzului, cartea aceea bles­temată. Vocea lui, mai dogită ca alte daţi, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrşite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilţ şi, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuţa din faţa lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în şoaptă, îşi spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun şi cel mai înţelept şi mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii şi pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit aşa de mulţumiţi şi de fericiţi precum supuşii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur şi, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtăşise cu neruşinare din scrie­rile lui Locke şi Rousseau, francezul acela obraznic, in­fatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun şi mai drept împărat al tuturor vremurilor. în­cepu să citească şi i se părea că o citeşte pentru întîia oară. Citea şoptind fiecare cuvînt, să-l înţeleagă mai bine, să-l memoreze şi nu-i venea să creadă că un oare­care parizian „din Dubllin", care nu-şi trăda numele, cu­teza să-i tulbure liniştea, liniştea pe care numai el ştia cu cîtă trudă şi-o cîştigase, liniştea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate trebu­rile imperiului şi, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de faţă, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împo­triva lui, ar fi poruncit, cu siguranţă, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopţile şi visele. „Vin la altă cestiune, — scria francezul şi şoptea împăratul — şi mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigraţiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluţiune a ro­mânilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluţiunea s-a risipit şi acest nefericit, dimpreună cu cîţiva căpitani ai săi, au murit sub tor­tură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale." Împăratul se opri din citit şi oftă. Şi nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în faţa unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunţă la condamna­rea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înţe- 6 lepţii Curţii sale. Rîse. Supuşii te adoră şi te respectă atît'a vreme cit te ştiu deasupra lor, undeva sus, aşezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă. Continuă să citească. „Ce este o revoluţiune? Au Prin­cipii dreptul să pedepsească pe cei revoltaţi? Şi dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; şi trebuie să inventeze suplicii rafinate?" Împăratul începu să se enerveze. Mina care ţinea „scrisoarea" franţuzului începu să tremure. Buzele i se învineţiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greaţă, i se lăsă în stomac. începu să tuşească. Era singur şi simţea nevoia să ţăndărească liniştea aceea laşă din salonul ace­la blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-şi amintească figura lui Ho­rea. Nu izbuti. Ţăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine şi care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile măreţe ale împărăţiei. Nu, nu-i va răspunde franţuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muri­tor de rînd. Ce dacă-şi zice filozof. Dar scrisoarea tre­buie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, şoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou şi începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzaţie. îl găsi ca din întîmplare, ca şi cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru. „Toţi aceia care au scris despre revoluţiunea româ­nilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepseşti cu suplicii oribile pe capii revoluţiunii şi să strîngi lanţurile popo­rului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau de­spre roţile pe care a trebuit să-şi sfîrşească zilele dema­gogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocraţii şi despoţii, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe aceşti timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reuşit să-i învingă pe tirani şi trimiţîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reuşit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monştri care-şi prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoa­relor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînşii le predică cu atîta blestămăţie... Nu trebuie, aşadar, să credem, în relată­rile, cel puţin suspecte, ale gazetarilor. Greşelile româ­nilor se vor fi exagerat, rezistenţa lor se va fi traves­tit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali şi să justifice pe acei iluştri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care 9 9 9 a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aş avea în mînă actele acestui proces, dacă aş fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aş fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aş fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aş fi fost de faţă la conspi-raţiune, dacă aş fi fost martor la rugările lui către su­veran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate şi energie l-aş apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel şi neavînd în privinţa acestor lupte decît nişte detalii seci şi mincinoase ale gazetarilor, singur, aproa­pe, fără de lumină şi fiind susţinut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuţitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părţii ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?" Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, îşi spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede şi ca un surd de­spre o simfonie pe care n-o aude. Şi-şi mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăştia n-au pic de bun simţ. Cred chiar că lumea începe şi sfîrşeşte cu ei. Dacă n-aş fi fost în Transilvania, dacă n-aş fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aş fi convins că n-o duc tocmai aşa de rău pe cît se plîng, aş putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi 3 osîndeşte loialitatea faţă de adevăr, dreapta.mea judeca­tă. Sigur, nemulţumiţi au fost în toate vremurile şi-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd şi de omenos ar fi, să-l mulţumească pe fiecare supus în parte şi pe toţi laolaltă? Şi-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, ţăranul a stat faţă-n faţă cu nobilul pe aceeaşi treaptă. Desigur, fiecare cu virtuţiile sale, cu me­ritele sale. Că doar nu ţăranul dă strălucire unui impe­riu. Ci nobilul. Ţăranul este zidul, nobilul tencuiala, tur­nul. Şi ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau ten­cuiala şi frumuseţile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuşi dreptate? Deşi sînt mai mulţi decît toţi ungurii, saşii şi secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admişi ca a patra naţiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asupreşte zi­dul. De ce? Deşi unii români s-au lepădat de credinţa ortodoxă acceptînd tutela Papei, cuminţindu-şi sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franţuzul omite aceste ches­tiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce ştiu despre Horea şi despre revoluţiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniştească po-pdrul şi m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că toa-te-s în bună regulă? Îşi propuse apoi să studieze cu mai mare atenţie do­sarele revoluţiei şi să tragă, în tihnă, concluziunile. Poa­te că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răs­puns franţuzului-filozof. Aşa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului şi împărăţiei? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliţă. Chiar dacă nu va scrie conclu­ziunile sale pe marginea revoluţiunii românilor din im­periul său, va trebui neapărat să cerceteze şi să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediaşului care l-a însoţit cînd a umblat prin satele săseşti şi româ­neşti pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar şi notarul la adevăr fără să mai afle şi alţi demnitari. Ştia el împăratul că spionii tronu­lui roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele se­crete. Doar el dispunea ce şi cum să se facă într-o situa­ţie sau alta. Şi tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Şi spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om îşi riscă via­ţa dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecaţi la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă faţă de români. Gîndul îi era la notarul Mediaşului. Uitase de scrisoarea franţuzului pe care o aşeză pe măsuţa aflată dinaintea jilţului în care şedea de o bună bucată de vreme. Uşa salonului se deschise şi cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorinţă ce trebuie ime­diat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să ple­ce şi umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în faţa judecăţii franţuzului, începu să citească, tot şoptit, în continuare, scrisoarea acestuia. „Principe, soţii tăi se jucau altă dată cu viaţa supu­şilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oa­meni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie ne­vinovaţi ca asasini si sînt nevinovaţi ca răsculaţi. Eu cel # t • T dintîi vin şi clamez asupra cenuşii lor şi chiar pentru cenuşa lor. Este datoria mea şi am dreptul să o fac. De­oarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistra­ţilor poporului, să analizeze sentinţele lor şi să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. Este datoria ta, Principe, să asculţi reclamaţiunea mea şi să supui la o cercetare mai apro­fundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudenţe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost vic­timele forţei în această insurecţiune şi repet că românii 10 au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi şi nefe­riciţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, în­seamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu eşti convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în ca­zul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea şi să le acorzi o proprieta­te. Dacă însă tu eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor săi, dacă nu voieşti să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceştia se opun cu for­ţa umanelor tale planuri, atunci lasă ţara aceasta în vo­ia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi şi cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu eşti convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citeşti acest discurs pentru libertate. Şi dacă această apărare te pu­ne la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulţii şi oame­nii tăi politici, dar te fereşte a-i consulta numai în se­cret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-şi publice opţiunea lor ca să poată fi discutată, să-şi declare numele şi eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecţiile lor. Ce zic, o mulţime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanităţii şi ale libertăţii".

I ând am intrat în casa noastră aşezată în ostrov, dar în afara cetăţii, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Ruşava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simţeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneţi, galopul cailor iuţi de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Iloviţa, Podeni, Prejna şi Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămaşi fără slugerul Theodor — de care nu se mai ştie unde este, încotro a pornit, dacă mai trăieşte sau nu, nelămuriri avute de toată lumea şi mai ales de Abdurrahim paşa din insula Ada Kebir, după alţii numită Ada Kaleh. Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boşneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir paşa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 şi a plecat cu toţi ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boşneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celă­lalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns paşă şi guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boşneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povesteşte în nopţile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoţii de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă şi l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu paşa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieşirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Sviniţa şi Tahtalia. Am închis uşa în urma mea, lin, nu mai scârţâia, poate şi obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moştenită de la Regep paşa, tatăl meu. Am intrat şi m-a potopit liniştea. De câţiva ani trăiam în casa lui Ismail Boşneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, şi cu Mahmud dormind într-o cămăruţă lângă cerdac. De şapte ani s-a prăpădit Regep paşa, undeva departe prin părţile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morţii lui Ismail Boşneag, sfârtecat de duşmani necunoscuţi, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se ştie unde îngropat, în cearşafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a ştiut care i-a fost sfârşitul, fraţii lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic şi cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi fraţii s-au prăpădit în răzmeriţa lor împotriva sultanului, au fost învinşi după un lung asediu de Veli paşa şi taina a rămas nedezlegată. Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârşitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toţi adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungaţi de raitării[4] austrieci, Boşneag a adus meşteri pietrari din Ruşava, bine plătiţi. Nu ştiu la ce s-a gândit de nu şi-a aşezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliţă, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca paşă. De ce s-a ferit să lo­cuiască între oşteni şi negustori, între case şi dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice şi tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă ţărm, să se strecoare neştiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească veşti de la olăcarii trimişi prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurăţenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furişează prin deschizătura uşii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Şi au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameş în Ruşava, oraş de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boşneag ţinea un han mare la Nucul Puşcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieşirea din Ruşava pe drumul Cerneţiului. Când Ruşava a fost furată la capătul unei nopţi fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câţi generali au fost pe lume, s-au îmbrăţişat lăcri­mând, durerea unuia era şi a altuia. Din Vidin, unde au fugit toţi adalâii cu Tahir paşa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăţ, s-au întors împreună. Ba, s-au şi încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă şi pe fata lui Boşneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva paşei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate şi un orăşel şi satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boşneag. A fost un război greu, purtat cu trudă şi sânge, s-au umplut de spaime şi Dunărea şi munţii din jur, din părţile Grebenului şi ale Sviniţei. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sără­cia se iţea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă şi o furtună de nisip, a ucis verdeaţa, a încărcat de colb lipicios frunzele smochi­nilor. Nevestele nu-şi mai dezlipeau pruncii de la ţâţă ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir paşa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile şi braţele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viaţă. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleşteze mai trainic cu paşa din Belgrad, Ismail Boşneag l-a oprit. L-au aşteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa paşă, dar aveau şi ei vieţi şi averi de apărat şi l-au silit să-şi pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padişahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetăţii, să ne dea foc, să ne pedep­sească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boşneag era în fruntea lor, avea pu­terea la îndemână, avea şi chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înţelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearşaf şi de o groapă în pământ.”   [1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se foloseşte în special referitor la locuitorii turci. [2] Funcţionar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării. [3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, şlep. [4] Călăreţ. [5] Soldat din vechea armată turcă. [6] Hoţ, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).

1   S capără asfinţitul sfoiegit de arşiţi. Scapără vineţiu, sticlind a furtună. Nu ştie cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei şi Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belşugul bucatelor şi banul ursin muindu‑şi mustă­ţile în afundul ulcelei. Neaşteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură şi gem treptele. Uşa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creştet şirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăişurilor. Zvîcneşte în masă icnit şi ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oţelului. Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaşte în şaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă. Sudalma Novacului zgreapţănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranţă. Zvonul se împlineşte şi palmele asudă. E-n şaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Şuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere. Cu frîul în dinţi, căpitanul se‑nfige în roata de călăreţi. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăţ îl trage din şa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile. Şi‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simţit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi pluteşte şi‑l ia cu frig şi nu mai ştie nimic. O ciutură domoală îşi cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuş. Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu braţele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În şaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă. Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise loveşte cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează şuviţe de sînge. Volburi de rubin şi‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum ţeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Şi geamătul se preface în urlet: — Staaaaţi! Acela e însuşi braţul meu de oştean! — Măria Ta!… Doamne! Zgîlţîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Aşternutul viscolit mai jos, la picioare. — Visaşi, doamne. — Era şi‑o ciutură, Mihalceo… — Îndată, doamne. Îţi fu sete. Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor. — Bane? — Îmi fu teamă. — De ce, Mihalceo? — De urlet, doamne. Bea afund cu înghiţituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane. — Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duşi… — Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putinţă să‑i întorci. — Nu‑i, Mihalcea… Tace. — Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală şi va să fii falnic, precum se cere. — Falnic, bane, cum spui… Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn. Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănţuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruşi­nată de fastul clipei. Casa princiară aşezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi şi duci, prinţese şi arhiducese par capătul necesar la şirul veşmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeţia Imperiului. De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulţimea prin ochii cenuşii. Caută către altar.

PROLOG — „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne! Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi: — Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine! — Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință! — Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu. — Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai! Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul. Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite… — Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”! „Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice. — Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile! — Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele. Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană. — Rușii! șuieră Șeful. — Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo? — Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el. — Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă… — Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată. Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină. — Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful. Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,

De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruseră, venind în goană, cinci călăreţi. În dreptul fântânii de peste drum descălecară. — Barim caii să-i adăpăm, jupâne! — Lăsaţi-i să crape! Vă cumpăr eu alţii! Fancu se ghemui şi văzu cum unul ascunse caii într-o curte părăsită. — Ptiu, fir-ar să fie de ţeapă! îşi frecă Fancu talpa piciorului, ţinându-se cu mâna cealaltă de coama acoperişului de şindrilă. Ce dracu vor să facă cu lanţul ăla? Ăştia trebuie să fie arnăuţi, după ţoale şi după arme, iar jupânul, după pălărie, sigur că-i de la oraş. Arnăuţii legară repede un capăt al lanţului de la fântână de tulpina unui salcâm, îl întinseră de-a curmezişul drumului, acoperindu-l cu ţărână să nu se mai vadă, iar celălalt capăt îl trecură printre uluci, unde se ascunseră şi ei. Fancu îşi roti ochii pe deasupra satului părăsit. Într-o margine de zare, din lanul de grâu se ridicau câţiva pomi singuratici. În spatele bisericii, sub râpă, începea pădurea din lunca Oltului. Biserica, destul de mică, în formă de treflă, avea pe dinafară ciubuce de teracotă frumos lucrate. Gardul dinspre drum era din pari bătuţi, pe laturi din nuiele împletite, iar pe marginea râpei, în loc de gard, numai mărăcini. Pe mormintele în paragină creşteau maci roşii şi cicoare albastră ; aidoma acestora, vopselele de pe crucile aplecate încă se mai păstrau. Peste drum, jupânul cu pălăria îşi făcea vânt pufăind din lulea, cu ochelarii pe nas. Fancu vedea tăciunele din luleaua acestuia. Din celălalt capăt al drumului, căruia din bătrâni i se spunea „Drumul Domnului de Rouă”, se auziră tropote de cai. Orăşeanul abia mai apucă să se ascundă după fântână. Doi călăreţi veniră în goana mare. După haine şi arme, Fancu îşi zise că aceştia trebuie să fie haiduci. Arnăuţii traseră de lanţ. Caii se împiedicară şi se răsturnară în mijlocul drumului. Arnăuţii tăbărâră asupra lor. Amândoi haiducii se zbătură prin ţărână, doborâţi de loviturile celor patru. — Pe ăsta-l vreau viu! Că el le e căpetenia. — Şi cu ăstălaltul ce facem? — De martori n-am nevoie! Pe căpetenie îl prinseră cu lanţul de gât, iar pe celălalt îl loviră cu patul puştilor. Fancu fu cât pe-aci să strige după ajutor, dar se temu să nu îl descopere ucigaşii. Îşi învinse frica şi vru să tragă clopotul, doar de-o auzi cineva să sară în ajutor. Însă călca în gol şi căzu pe scările dinăuntru. Ţinându-se de coaste, auzi jos în drum aceeaşi voce poruncitoare : — În fântână cu el! Când se ridică, şchiopătând şi se uită pe ferestruica lunguiaţă, cei cinci încălecaseră şi se pierdeau în praf, ducând cu ei căpetenia haiducilor. Nu trecu mult şi Fancu auzi hărmălaie de glasuri dinspre capul satului, tot pe „Drumul Domnului de Rouă”, de unde veniseră şi cei doi. Când văzu puhoiul nesfârşit de oameni cu furci şi topoare, Fancu se apucă să tragă de funie. — Ce l-a apucat pe ăla de trage clopotul joia? se ridică în şa unul din haiducii care mergea în fruntea mulţimii de ţărani. — O fi vreun sfânt, zise unul dintre orăşenii ce purtau jobenuri negre de mătase, prăfuite. — Nu e niciun sfânt astăzi! zise dintr-un car Popa Şapcă, răsucindu-se pe scândură, alături de ţăranul care mâna boii cu biciul. Pe loitre şedeau nişte oameni ce mânjeau cu vopsea o lespede lungă şi lată cât tot carul. Pe faţa netedă a pietrei erau săpate litere. Întindeau nişte foi mari de hârtie şi le apăsau cu palmele, ca să se întipărească literele. — Nu e decât mucenicul Timotei azi, dar ăstuia nu i se trage clopotul, că e prea mic, zise Popa Şapcă, trimiţând nişte oameni să lipească hârtiile acelea mari pe gardul bisericii. — Nici de mort nu bate, că satul e pustiu. — Ce ai, bă, de tragi clopotul? Care eşti? Dă-te jos de acolo! Fancu scoase capul pe ferestruică şi le spuse ce văzuse mai adineauri. — Poate-i mai ajungeţi din urmă! adăugă el. Trei haiduci porniră în goană după ucigaşi. Nişte ţărani coborâră în fântână să scoată mortul.         — Noi acuma ce facem? întrebă un târgoveţ. Mai mergem sau ne lăsăm păgubaşi?  Ăsta zice că l-au prins pe Iancu Coruia... — Dacă am pornit, acuma mergem! răspunse haiducul Bîrlogea. Şi vedem noi cum o scoatem la capăt! — De întors, şi aşa nu ne mai putem întoarce, că apucarăm să jurăm! zise haiducul poreclit Taure. Nu juraşi şi tu la Islaz? Păi atunci ce te mai dai de coadă într-o parte? — Aduceţi-mi şi mie o scară, oameni buni! Că m-a-nchis pe dinafară. — Ce bălmăjeşte ăla acolo? Cine te-nchise? — Popa Claie. — Ia lăsaţi-l, bă-n plata Domnului acolo, că o fi ştiut ăla de ce l-a-nchis! strigă Popa Şapcă şi ridică mâna să facă semn de pornire mulţimii ce se oprise. Oamenii îl scoaseră pe haiducul aruncat în fântână şi îl întinseră pe jgheabul de lemn scobit. — Ăsta e Păltineanu! zise haiducul Cucută şi îşi frământă în mâini căciula năduşită. Nu-i faci şi lui, părinte, o slujbă, cum se face? Că fu şi el frate de codru cu noi. — Nu putem zăbovi. Să-l îngroape ăia din sat! Voi nu ştiţi cum e când moare unul? continuă el fără convingere. Al de sus se uită-n jos şi zice : „Asta e din parohia lui cutare. Ia să vedem noi cum ii face slujbuliţa”.  Că îşi are şi el răbojurile lui şi-nsemnează pe fiecare popă câte botezuri a făcut, câte nunţi, câţi morţi... La judecata de apoi i le pune-n faţă : „Pe ăsta de ce-l dăduşi cu capul de cristelniţă? Astălantul de ce nu i-ai ciântat Isaiia pe glasuri?” — Na, mai zi ceva dacă poţi! Ştie părintele mai bine cum e pă lumea ailantă! făcu unul din ţărani, care tocmai lipise pe obloanele cârciumii părăsite afişul tipărit pe lespedea din car şi îşi şterse palmele într-un şomoiog de câlţi. Ia mâna de pe cornul boului, că nu e boul tău! — Cuvioşia ta, eu nu mai zic nimic, spuse Cucută. Îmi iau fârtaţii şi pornim. Pe ferestruica cu chenar de cărămizi, Fancu se uită câtă puzderie de suflete se înşira de-a lungul drumului. Mai întâi veneau nişte oameni cu brâuri de lână, înarmaţi cu sape, aşa cum apucaseră de pe câmp. — Uite-i, bă, pe ăia din Gostavăţ, care scuipă-n palme când s-aruncă-n Olt! auzi Fancu pe unul dintre cei ce purta chimiruri de piele şi câte o furcă sau vreun cârlig de tras fân. — Voi sunteţi, nepoate, din Brezuica, ăia de nu pusărăţi castraveţi, că ies strâmbi? Cineva aruncă o vorbă slăvenaşilor încinşi cu bete înflorate şi veniţi cu topoare grele pe umeri, cum că aceştia ar fi tăiat pădurea ca să scape de ciori. — Dar ce, bre, ca voi ăştia din Băbici, care v-aţi supărat pe popă şi-aţi mâncat de post? — Nu cumva or pleca la război? se gândi Fancu şi strigă să i se pună scara. — Să ţi-o puie cin-ţi-a luat-o! auzi un glas din tindă, iar altul îi spuse să stea acolo, că stă bine. — De unde oţi fi, bă, de sunteţi aşa de-ai dracu? mai strigă Fancu. Parc-aţi fi din Dăbuleni! — Părinte, veni în fugă unul, amărâtu ăsta, fire-al păcatelor, să vezi ce era să facă : era să lipească Costituţia, jumate hârtia dreaptă, jumate cu capu-n jos. Bine că băgai de seamă. — Ho, bă vere, nu toată lumea ştie carte ca tine. — Daţi-mi, bre, o scară! Ce naiba? strigă Fancu. — Tacă-ţi gura, blestematule! se răsti Popa Şapcă tocmai când oamenii îl suiau în car pe haiducul scos din fântână. Când porni carul, Popa Şapcă porunci să-l dea jos pe Fancu, apoi îl luă la întrebări : — Ce-avuseră, mă, cu tine de te-nchiseră aici? — Ce să aibă? N-avuseră nimic. Eu sunt zugravul bisericii. Şi mă-nchiseră fiindcă... N-are a face de ce mă-nchiseră. Un haiduc îşi făcu loc printre oameni şi îl apucă pe Fancu de umăr : — Ia zi, bă, cum arătau la faţă ăia cinci? Fancu oftă cu privirea în jos. Printre ţăranii înarmaţi cu ce apucaseră din ogradă, ici şi colo doar de se vedea unul cu câte un par noduros sau vreo bâzdoacă mai îndemănoasă. — Să-mi dea banii înapoi! zicea un ţăran, cu o leucă de la car în mână, iar cei adunaţi în jurul lui îl ascultau încuviinţând din cap că are dreptate. Dacă-mi dă banii îndărăt, eu nu mai am nimic cu el. Câţiva se alăturaseră puhoiului numai cu un resteu de la jug într-o mână şi cu o azimă coaptă-n ţest, sub braţ. Ba unul din Fleştenoagele apucase din grabă să plece de-acasă numai cu un şirag de ardei pe aţă, în loc de merinde. — Nu râdeţi, bă! Să vă văz cum o să mâncaţi voi oala aia de fasole fără ardeii mei! — Ce faceţi, mă neamule, cu căruţa aia? Iar plecarăţi după iepuri? — Lasă-i, vere, că ăştia sunt din Rusăneşti şi-i ştii că au harţag la mămăligă rece! zise altul cu o funie de ceapă la spinare. Pe când ţăranii îşi încrucişau cu repeziciune vorba, Fancu le spuse haiducilor tot ce văzuse de pe acoperiş. Apoi, în mijlocul drumului, haiducii îşi întinseră armele unele peste altele să jure că nu se vor lăsa până nu-l vor scăpa pe căpetenia lor şi îi vor prinde pe cei cinci ucigaşi. — Acum, vrei nu vrei, trebuie să juri şi tu cu noi, Fancule! Că tu eşti singurul care i-ai văzut şi-i ştii. Fancu le spuse că lui puţin îi pasă de treburile lor, că el, şi aşa, îşi are rosturile şi grijile lui. — Hai, bă, că poate omul vrea ceva-n schimb şi de-aia se lasă greu! zâmbi plin de înţelegere Bîrlogea. Ia zi, neică, zi, că ne-apucă iarna! — Păi să-mi daţi ce v-oi cere eu. Când v-oi cere! răspunse Fancu. — Dacă nu e viaţă de om, da! Orice! — A, nu! scutură din cap Fancu. E o sticlă... — Cum, mă? Ce sticlă? — O sticlă! Vă spun eu, când o fi, ce şi cum. — Tu trebuie să fii nebun, dar ne legăm! Că n-avem de unde găsi altul mai zdravăn la cap. Auzi, mă, cică o sticlă! Nu degeaba l-au închis ăia acolo. — Da, bre, dar cine ştie ce-o fi-n sticla aia? Că ăsta o fi smintit, dar prost nu e, dacă putu să iasă din mâna lui aşa zugrăveală. Nu fuserăţi înăuntru-n biserică să fi văzut ce târnă de cireşe a făcut pe perete. Zici că acum le culeasă din pom. Cireşele alea drăgănele nu le uit nici când oi muri. Erau altoite, mă? Cu tine, zugravule, vorbesc. Deasupra puştilor încrucişate, Fancu întinse palma să jure şi el. — Păi, nu! Cu mâna goală jură numai căpeteniile. Trebuie să ai măcar un cuţit în mână! — Cuţit? Niciodată! făcu Fancu şi întinse o pensulă de-a sa. — Ce faci, mă, cu mătăuzul ăla? Ţine colea un resteu!  După ce se legară prin jurământ, porniră mai departe cu întregul puhoi de oameni după ei. În cale întâlniră nişte clăcaşi care nu terminaseră de împrăştiat bălegarul pe câmp, dar şedeau la umbra căruţelor.

Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluierături ascuţite printre trunchiurile arborilor. Era o vreme, să nu scoţi câinele afară, în acea zi de 16 decembrie 1784. De două zile se despărţiseră de Crăişor, de Horea, la Albac, făcând parte din ultima ceată de răsculaţi cam de 100 de oameni, care-l însoţiseră până acolo. De două zile se despărţiseră de Crăişor şi tot de atâtea rătăceau, pe poteci ascunse, căutând să-şi piardă urma prin cele pustietăţi ale codrilor. Păşeau în şir indian, unul după altul, tăcuţi, iar urmele le erau şterse de zăpada spulberată. „Căpitanii, căprarii şi toţi aceia care se cred urmăriţi de către domni, să vă ascundeţi pe unde puteţi, până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâţi! Păziţi-vă capetele că-mi trebuiesc! Sfătuiţi-i pe toţi să-şi păzească capetele!” parcă le mai răsuna în auz vocea hotărâtă a lui Horea. Şi el, împreună cu Cloşca, urmau să se ascundă de furia domnilor, care împân-ziseră toate drumurile cu haiduci domneşti, cu gornici şi cu cătane împărăteşti. Erau vânaţi pe capete toţi cei presupuşi a fi luat parte la răscoală, şi mai cu tărie, căpitanii şi căprarii Crăişorului. Ţeapa, securea şi paloşul călăului, ştreangul – nemaipunând la socoteală schingiuirile la care erau supuşi înainte de a fi daţi morţii – era soarta ce-i aştepta pe cei prinşi. Erau sleiţi. Paşii le şovăiau. Crivăţul îi orbea, dar continuau să meargă, fără gând de oprire. În frunte păşea Luca Ştef din Visca. Îl urmau Serafim Dragoşa din Ţebea, Pătru Trif din Hălmagiu, Iovuţ Luncan din Blăjeni, – toţi foşti căpitani în oastea Crăişorului – un copil de vreo 14—15 ani, Pătruţ Mărcuş din Bulzeşti şi încă doi, necunoscuţi, dar care fuseseră văzuţi adesea în preajma lui Horea, şi încă nu venise vremea ca să se ştie cine şi unde sunt. Nu-şi dăduseră niciun răgaz de popas, zi şi noapte, păşind neîntrerupt, unul după altul, ca nişte umbre, în aceeaşi ordine. Primii cinci erau îmbrăcaţi aproape la fel. Opinci in picioare, legate cu nişte cureluşe înguste înfăşurate de multe ori  deasupra gleznelor, cioareci, cămăşi din cânepă aspră, încinse cu chimire late – în afara lui Pătruţ, a copilului, care era încins doar cu o cureluşă – vestă albastră cu mulţi nasturi de alamă şi tradiţionala ţundră moţească. De după chimirele late îşi scoteau capetele mânerele pistoalelor şi prăselele jungherelor. La şoldul fiecăruia atârna câte o sabie, niciuna la fel, scoase de prin panopliile castelelor nobililor pe care le atacaseră. Doi erau înarmaţi chiar cu puşti luate ca pradă de la cătanele împăratului, alţii cu securi şi suliţe. Cei doi din urmă contrastau atât prin felul cum erau îmbrăcaţi cât şi prin muţenie. Nu scoseseră în aceste două zile, de când erau pe drum, o vorbă. Unul din aceştia purta în picioare cizme scurte, ungureşti, având carâmbul tare şi burduf, cioareci albi de pănură, cu multe găietane negre, o dulamă tot de pănură, sură, încărcată deasemenea cu găietane – după moda ungurească – chimir lat, – de după care-şi scoteau capetele aceleaşi arme ca şi ale celorlalţi,  – capul fiindu-i acoperit cu o pălăriuţă ungurească la care se mai ţinea o pană de păun. Al doilea se deosebea cu desăvârşire de restul cetei. Purta cizme înalte, peste  genunchi, pantaloni strânşi pe picior, de postav cenuşiu, un dolman albastru închis, cu multe brandeburguri de mătase neagră, încins cu o curea lată, cu cataramă de alamă, de care-i atârna o sabie orientală, nu prea lungă, dar cu tăişul foarte ager, fără gardă, deasemenea desprinsă din vreo panoplie. Pe cap purta o pălărie cu borurile largi, cu pană de cocor, cam năpârlită, iar peste îmbrăcăminte, o pelerină lungă, neagră, cu gulerul de catifea, prinsă cu o gaică de alamă coclită la gât. Era ţinuta obişnuită a micului nobil în Transilvania şi Ungaria. — Nu mai pot! se văietă de la un timp Pătruţ, copilul. — Mai rabdă câteva ceasuri, îl încurajă Serafim Dragoşa, ajungem în dreptu’ Mesteacănului, treci Crişu’ şi te îndrepţi spre casă. Ţie tot n-au ce-ţi face. Ia, un prunc, acolo. Cel mai mare rău pe care ţi-l pot căşuna e să-ţi croiască domnii câteva corbace. — Ce să caut acasă? Mamă n-am, tuţu’ s-a prăpădit în lunca Murăşului, lângă Deva. L-a străpuns un husar cu suliţa. Ce să mai caut? — Păi, nici cu noi nu te putem purta! Viaţa noastră are să fie tare grea! Cine ştie unde ne vom putea ascunde. Da’ să vedem ce-or zice şi ceilalţi. Ar trebui să ne oprim undeva pentru popas, să mâncăm ceva. Am mâncat numai din mers. De două zile şi două nopţi ne-o ajunge! Trebuie să dăm de vreun adăpost! Într-un târziu ajunseră într-un luminiş unde dădură peste o casă de pădurar ce se vedea a fi de mult părăsită, cu obloanele ferestrelor ce abia se mai ţineau în câte o ţâţână şi cu uşa căzută pe jos. Se opriră. — Eu socot c-ar fi bine să intrăm, propuse Luca Ştef. Să mâncăm ceva şi să prindem vreun ceas-două de hodină. — Să intrăm, fură de acord şi ceilalţi. Deşi îi primi un miros de vatră veche, de praf şi mucegai, iar păienjenişul părea de nepătruns, şubredul adăpost li se păru o adevărată oază. — Să facem foc, propuse Iovuţ Luncan. — Ai bolunzit? îl admonestă Luca Ştef. S-ar putea vedea, cum a şi început să se întunece, şi ne pomenim cu gornicii ori cu haiducii domneşti că ne iau ca din oală! — Am putea înţepeni obloanele şi uşa, ca să nu se mai vadă nimic. Fumul tot n-au cum să-l mai vadă, a înnoptat, auziră pentru prima oară glasul „domnişorului”, cum îl numiră în gând pe cel cu pelerina de nobil. — Hm! N-ar strica. Să încercăm. Suntem rebegiţi de frig, spuse şi Pătru Trif. Se apucară cu toţii de lucru şi în scurt timp fură aşezate obloanele, uşa, şi fură astupate toate crăpăturile, ca să nu pătrundă în afară firicel de lumină. Amnarul scăpără, scoţând din umbră chipurile întunecate, o şuviţă firavă de flacără îşi înălţă uşor limba purpurie şi lemnele uscate începură să trosnească vesel, cuprinse de vâlvătaie. Erau adunaţi cu toţii în jurul vetrei, care nu mai fusese de mult folosită, şi căutau să-şi usuce hainele ude. Unii începură să-şi desfacă şi obielele jilave din picioare, căutând să le zbicească şi să le încălzească la văpaia ce se încinsese. Abia după ce se mai uscară şi se încălziră începură să caute prin traiste, scoţând merindea săracă. Mestecau tăcuţi. Nu vor- bea unul. Numai ochii lui Luca Ştef nu se puteau desprinde de la cei doi necunoscuţi, care mâncau la rândul lor, la fel de tăcuţi. — Am pornit pe aceeaşi cale şi s-ar cădea să ne cunoaştem, rupse tăcerea, într-un târziu, Luca. Dumneata cine eşti? i se adresă celui îmbrăcat în straie ungureşti. — Eu mi-s Ianoş Gall de la Gherla, dacă auzit dumneata. De la comitat Cluj. Eu căpitan la oaste Crăişor Horea. Spus la mine Crăişor ca se nu mai merge acolo che domnii prinde la mine şi se ascundem la ţara lui Zarand. Departe asta ţara? — Ehei! De ieri tot prin ţara Zărandului hălăduim. Cum îţi place? — Ce se place?! Nu văzut nimica! Numa’ pom, numa’ copac, numa’ podurea! Nu sat, nu târg, nu nimica! Pustiu! — Şi cum ai fi vrut? Să ne atârnăm câte o darabană de gât şi să trecem prin sate şi târguri cu tămbălău, să ne înhaţe domnii? Am ocolit satele şi târgurile. Asta-i. Da’ nu ştiu cum să zic, se simţi cam încurcat Luca, vei fi fiind căpitan de-al Crăişorului, da’ tot nu pricep! Altă naţie, altă limbă… — Corbaci n-are naţie! Corbaci rupt tot aşa bun piele de pe spate la român ca de pe spate la ungur, ori sas, ori secui, de pe spate la rob. Nici rob, ori iobag, cum se spus, – tot una – nu are naţie. Naţie nostru este rob. Nici slobozenie n-are naţie. Orce om vrei slobozenie. Pentru asta ascultat noi cuvânt la Crăişor Horea, care spus: „să nu mai fie domni!”  Domnii, ei altă naţie. Da’, ei minte pe noi, pe rob; zice: ala ungur, ala român, ala sas, ala secui, ala duşman. Şi noi n-are ce muncat, da’ de împărţit ceva?

I POPAS LA HANUL HAGIULUI C ătre sfârşitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a şaptesprezecea, moldovenii îşi măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse şi dădeau mulţămită milei pământului şi cerului, că nu‑i podidise ca în alţi ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roţile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăuşii, până la întâiul îngheţ. De aceea cei prinşi la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiş primitor, alăturea de un focuşor bun, în fuga slobodă a gândurilor. Aşezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub nişte ulmi din alte vremi, la o răspântie de şleauri ce – apucau spre Roman şi Piatra, către Baia şi‑nspre valea Siretului şi mai departe, către Iaşi, unde se afla Scaunul Ţării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneţii, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Şi despre chipul în care tot creştinul găsea la dânsul un adăpost, hrană şi primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopţii – se dusese vestea şi în Ţara‑de‑Jos şi în cea de Sus. Cu mulţumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească şi pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivniţe, de unde‑l trăgea Hagiul în ulcioare noi, şi bine‑i mai, ziceau din strune şi din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leşeşti şi al ceambulurilor tătăreşti, precum se istovise şi urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă şi inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului. În înnoptarea aceea friguroasă, prea puţini drumeţi poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce‑şi potoliseră foamea, cei câţiva cărăuşi, adunaţi în jurul vetrei să‑şi usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceaţa somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce‑i şi sfatul cu soţii la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în draniţe şi mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin. Unul era un flăcău voinic şi chipeş, puţin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte şi setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeţ care, om cu tâmplele cărunte şi un pic adus de spate, părea, aşijderea Hagiului, să fi trecut la viaţa lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră aşa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăşi să sufle şi să şuiere. Umbrele lor, când creşteau uriaşe, cotropind pereţii înnegriţi de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunaşele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări şi întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopţii. Drumeţul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieş, frate”, pufni pe sub mustaţa stufoasă şi fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puţina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom: — Aiasta nu ţine mult… Azi s‑a arătat de către miazăzi şerveţelul vărgat al curcubeului. Flăcăul îşi desprinse privirea de pe zidul întunecat şi, prinzând în ochii drumeţului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri: — Parcă nu s‑a arătat şi ieri, moşule, şi uite ce‑i mai trage! Parcă n‑ai fi de pe aici… „Moşul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul ruşinat adăugă mai mult ca pentru sine: — Bine c‑au apucat oamenii să‑şi culeagă bucatele… Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi şi pe a lui şi, după ce‑şi înmuie mustaţa în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulţumire în glas: — Că şi‑au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două şi mai bune. — Şi care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos. — Întâi şi întâi, că au fost bune bucatele. — Ieste. Şi al doilea? — Că ne‑a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boiereşti, leşeşti şi turceşti de pe bucatele aiestea. Flăcăul încuviinţă, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind şi el numai cu vârful buzelor, mai vru să ştie ceva: — Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de‑amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă‑i, cum să zâc, mai cu ţara… — Hei, d‑apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baştină răzeş de‑al nostru, din ţinutul Fălciului… Om zdravăn şi suflet mare. Aşa li‑i neamul Văzut‑ai că şi la judecăţile Divanului au astăzi cuvânt – şi răzeşii noştri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!… — Am mai auzit o minciună, că măria‑sa n‑ar fi ştiind carte, ci numai iscălitura a învăţat de‑o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic. Celălalt se înveseli foarte şi, stăpânindu‑şi râsul, se grăbi să adeverească. În felul său: — A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine‑l ţine de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alţii sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie şi din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalţe în boierie oameni mai tineri şi mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai ştie şi fruntea ce află talpa. În clipa aceea, de afară se auziră iarăşi nişte bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre şi dulăii, şi îndată răsunară şi glasuri de argăţime. Apoi uşa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri. Dintr‑un ungher, cufundat în umbra care creştea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de uşă şi strigă, cu urechea la pândă: — Cine e? — Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic şi poruncitor. Zăvoarele grele scrâşniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr‑o dată la faţă. Uşa se deschise şi flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase nişte vreascuri de fag, luminară chipul unui oştean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi şi de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ţinuseră să‑şi cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu‑i înăspriseră căutătura. — Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu acelaşi glas înfricoşat, dar cumva parcă‑n şagă. Bucuroşi de oaspeţi la drum de sară?

I   De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crîm, după cum aflaseră şi ei, la rîndul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă şi stînjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i prieşte sau nu ţării sale, neavînd a se teme de nimeni. Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos. Este adevărat că înlăuntrul ţării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grîu. Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vînzoleală în rîndul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vînzoleală cum rar se mai văzuse. Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atîta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau pînă şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova. Printre tinerii care‑şi arătau straiele mîndre şi caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoţea frăţîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic şi mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vînt şi de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ţinea mîndru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca şi stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi cîţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stîrnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era şi asta încă o dovadă că sămînţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gînduri şi clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într‑o fiinţă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tînărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.

Spaimele ciumei, de care şi-a legat pentru vecie numele Vodă Caragea, înce¬puseră a se risipi. Dar cum pe alocuri semnele lăsate de năprasnica molimă mai dăinuiau încă, domnitorul slobozise poruncă straşnică agiei şi altor diri¬guitori întru păzirea bunei rînduieli să grijească de cele trebuitoare pentru a îndepărta orice urmă care ar mai aminti de groaza prin care trecuseră supuşii lui. Cu chin cu vai, mai ales cu vai! viaţa începea a se aşeza din nou în tiparele de mai înainte şi parcă şi stăpînitorii, de la hospodarul ţării pînă la ultimul taxindar se purtau mai cu blîndeţe faţă de norodul de rînd. Dar milosîrdia domnească n-a ţinut mult. Alte griji au venit să împovăreze gîndurile fanariotului. Prin omul lui de la Stambul, aflase de-o anume nemulţu¬mire a Sultanului, fiindcă întîrziase cu trimiterea haraciului. Ajunsese şi la urechea marelui stăpîn vestea despre boliştea care bîntuise ţara, dar – gîndea el – asta era treaba bey-ului de la Bucureşti pe care-l căftănise, dîndu-i şi rang de paşă cu două tuiuri, spre a fi ascultător şi cu osîrdie faţă de îndatoririle către Înalta Poartă. Caragea ajunse iute la convingerea că, oricum, cămaşa e mai aproape de piele decît caftanul şi oricît de mare i-ar fi fost milostenia pentru norodul aflat sub oblăduirea sa, datoria trebuia împlinită, şi cît mai degrabă. Sultanul nu ştie multe şi-odată te trezeşti cu imbrohorul care-ţi aruncă pe umăr năframa neagră de mazil... Pe de altă parte, mai aflase Măria Sa că în părţile Olteniei un boiernaş de ţară ridica steag de răzmeriţă, dar nu putuse să-l prindă cu nimic care să-l îndrituiască a-i pune capul sub satîr. Ar fi făcut-o el dacă nu s-ar fi temut de cîţiva boieri olteni, mari în cin şi cu destulă putere a se împotrivi la nesocotirea pravilei. Încercase odată să-i ispitească dacă n-ar fi bine ca „pravila veche” să mai fie lăsată de-o parte uneori, dar nu izbutise să dobîndească încuviinţare. Şi cît era el de Vodă înţelesese că trebuie să-şi plece urechea şi la părerea lor – mai ales că fără boieri, chiverniseala către care năzuia nu se putea împlini. Aşa cum auzise că s-a mai întîmplat şi cu alţii de-au stat în jilţul domnesc înaintea lui, boierii nemulţu¬miţi l-ar vicleni la Stambul şi-ar putea să-şi piardă dom¬nia, ajungînd mai sărac de cum era cînd a venit aici; ba, pe lîngă pierderea averii pe care abia începuse a o-ncropi, îşi putea pierde şi capul, că banul e ochiul dracu¬lui şi boierii-ăi mari nu se scumpesc cînd e vorba de-un cap ca al lui, iar la Înal¬ta Poartă sînt destui dregători iubitori de aur. Dacă Sultanul l-ar mai îngădui cu trimite-rea haraciului – e aproape sigur c-ar fi neiertător, de-ar afla că-n Ţara Românească, mocneşte gînd de răzvrătire ce ameninţă să strice liniştea stator¬ni¬cită în locurile astea aducătoare de belşug în haznaua şi cămările împărăţiei. Oricum o sucea, nu ieşea la socoteală. Hotărî ca deo¬camdată să zorească strîn¬gerea birurilor pentru împlinirea datoriei către Sultan şi pe lîngă pungile cu galbeni să mai adauge nişte peşcheşuri împărăteşti ca să-l îmbuneze şi să-l facă a nu lua în seama, trecătoarea nevolnicie a celui pus spre păzirea bunei rîn¬du¬¬ieli în Valahia. Dar oricît de grijuliu era să nu-şi atragă mînia stăpînului, Vodă Caragea nu uita o clipă că domnia este trecă¬toare şi că trebuie să se îngrijească şi de îndes¬tu¬larea pun¬gii sale, spre a-şi asiguripsi trai lipsit de griji la vremea cînd, alungat din scaun, va fi nevoit să-şi ducă zilele în cine ştie ce ostrov al Levantului. Asta dacă are noroc; nu o dată îl cutremurase fior rece, de parcă vedea aievea şnurul de mătase al hadîmbului încolăcindu-i gîtul şi sugrumîndu-l ca pe Vodă Han¬ger¬li. Oricum, aurul face minuni! Şi slobozi porunci să se înceapă strîngerea biru¬rilor, fără vreo îngăduinţă. Se dezlănţui iar, mai cumplită ca pînă atunci, teroarea zapciilor şi taxin¬da¬rilor... Dacă tîrgoveţii izbuteau să-şi împlinească angaralele, ca unii care, fie negu¬ţă¬tori, fie meşteşugari, puteau agonisi mai uşor banul, pentru ţăran, urgisirea ajunse de neîndu¬rat. Slujitorii domneşti băteau şi căzneau de ţipa fiu din maică, iar deseori, unde nu izbutea harapnicul, lovea hangerul. În afara jugului domniei ce apăsa greu grumazul ţăranului, se abătea asupră-i şi împilarea boierilor, care şi ei aveau dragoste mare pentru umplerea sipetelor. Cînd, încolţit din toate părţile, îi ajungea cuţitul la os, ţăranul îşi lua lu¬mea-n cap, punea mîna pe secure, lovea în spoliatori şi înfunda codrul. Adunaţi în cete, călcau conacele, se hărţuiau cu poterele, băgînd spaima în asupritori. Unii cădeau, răpuşi de plumbii vrăjmaşilor, dar ca dintr-un izvor nesecat al neamului, tare de cuget la ceas de cumpănă, se ridicau alţii care le luau locul. Sosise clipa răscrucii vremilor, cînd povaţa şi îndemnul Vladimi¬res¬cului, asemeni unor trîmbe nevăzute, chemau laolaltă inimi arzînde în focul dragostei de libertate.   Într-o dimineaţă de vară plină, de pe Podul Beilicului năvăli în galopul cailor o caleaşcă, pe uşile căreia o mînă dibace zugrăvise în roşu şi auriu, după moda vremii de la începutul veacului al nouăsprezecelea, herbul familiei Calafatenilor. Încălecat pe rotaşul din dreapta, surugiul slobozea chiote ascuţite, îndem¬nînd caii la goană nebună, ştiind el şi din alte prilejuri că stăpînul, ajuns unde voia, mai devreme decît socotise, o să-i arunce drept mulţumire un sfanţ de argint, pe care o să-l spînzure pe cîteva ocale de vin şi-o ciosvîrtă de pastramă la Hanul Castrişoaiei. Răsucindu-şi harapnicul în vînt şi troznind cu meşte¬şug la urechile cailor, surugiul îndrumă caleaşca spre porţile Casei Domneşti, care – după focul cel mare ce mistuise o bună parte din oraş, prefăcînd în scrum şi Curtea Nouă din Dealu Spirii ridicată de Alexandru Ipsilanti – se adăpostise în casele lui Costa¬che Ghica de pe Podul Mogoşoaiei. Caii se opriră poticnit, făcînd să scapere scîntei din potcoave pe lespezile de gresie cenuşie. Sărind de pe capră, cu căciu¬la-n mînă, surugiul dădu fuga şi deschise uşiţa caleştii, pe care îşi făcu loc cu greu trupul mătăhălos al ispravnicului de Romanaţi. Împotriva obiceiului, nu-şi vîrî mîna-n brîu, să scoată sfanţul aştep¬tat. Părea cuprins de-o sumbră îngri-jo¬rare. Noroc că în urma lui sări cu sprinteneală jos un tînăr plăcut la chip, care, închizînd dintr-un ochi ştrengăreşte, aruncă un ban de aur surugiului: ― Ia, mă, să mai prinzi inimă, că-i fi ostenit! Şi goleşte şi pentru mine o bolcuţă, că aci nu prea am nădejde de-aşa ceva! ― Să trăieşti, boierule! Să ai parte de noroc pe unde-ăi trece! îşi arătă mul¬ţu¬mirea omul, ploconindu-se pînă la pămînt. Tînărul însă nu mai luă seama la urările lui, grăbit fiind să-l prindă din urmă pe ispravnic. Cu toate că era încă devreme, curtea Casei Domneşti se umpluse de lume. Se strînseseră acolo boieri, boiernaşi şi neguţători de toată mîna; nu era zi de mezat? Adunaţi în grupuri, după rang, încinseseră taifas, dornici de-a ştirici prin slujitori dacă Vodă e-n toane bune, sau prins de ste¬na¬ho¬rie după o noapte de nesomn. Fiindcă în ultima vreme nopţile zbuciumate ale fanariotului începuseră a spori. Ispravnicul de Romanaţi înainta prin gloata din curte cu paşi apăsaţi şi capul sus, de-ai fi crezut că se duce să fie căftănit măcar vel-logofăt, dar un ochi ager şi-ar fi dat seama că inima-n el era cît un purice. Simţindu-l pe tînărul în¬so¬ţitor lîngă umăr, îi spuse încet, ca vorbele să nu-i ajungă la cei pe lîngă care treceau: ― Ai grijă, băiete! S-ar putea ca Măria Sa să-mi ceară să i te înfăţişezi. Poar¬tă-te după cum te-am povăţuit, nu-ţi mai da drumu' cum ţi-e obiceiu'! ― Adicătelea, vrei a spune că nu ştiu să-mi ţin ighemoniconu', jupîn isprav¬nice? De ce m-ai adus cu domnia-ta, dacă ţi-e teamă că te fac de ocară?! ― Colţos pînă şi-n clipele-astea! strecură dojenitor printre dinţi Calafatea¬nu. ― Să ierţi domnia ta, da' cînd nu sînt vinovat, de ce să... ― Hai, hai, nu te-aprinde! îl domoli împăciuitor boierul. Mai bine gîndeş¬te-te cum să-i potolim paraponiseala, că nu ne chema el aşa, de florile-mărului! ― Pe domnia ta, mai treacă-meargă, o fi paraponisit, da' pe mine... că eu n-am nici în clin nici în mînecă... ― Cum n-ai, mă? izbucni ispravnicul. Nu te-am pus zapciu? ― M-ai pus, păru a-şi aduce aminte abia acum de slujba lui tînărul însoţi¬tor, da' din cîte ştiu n-am prea avut timp să-i aduc nici un neajuns! Privindu-i chipul plin de-o senină nevinovăţie, isprav¬nicul fu descumpănit o clipă şi zise mai blajin: ― Nu de dihonie avem trebuinţă-acu! Te-am luat zapciu să-mi stai de-a dreapta şi să-mi fii sprijin de nădejde. Trebuie să te înfăţişezi Măriei Sale ca un boier de neam ce te afli, nu ca un oareşicare prăpădit de slujitor! ― Mă-nchin în faţa înţelepciunii şi bunătăţii domniei tale şi făgăduiesc să nu-ţi ies din cuvînt şi să te ascult ca pe-un părinte! zise tînărul cu un aer spăşit. Prins de frământările lui, ispravnicul nu-şi dădu seama de privirea jucăuşă care-i întovărăşea vorbele şi, muindu-şi glasul, spuse cu mulţumire: ― Aşa te vreau, băiatule, mai ales că, după cum bine ziseşi, o să-ţi şi fiu părin¬te. Dacă mă asculţi, o să le meargă bine şi copiilor copiilor tăi pînă la al noulea neam! Să trecem noi şi hopu-ăsta şi... Dar nu-şi duse gîndul pînă la capăt, fiindcă în clipa aceea, în pridvorul Casei Domneşti ieşiră opt icioglani în haine strălucitoare, care strigară într-un glas, cum făceau în fiecare dimineaţă: „S-a trezit Măria Sa! O zi bună şi viaţă lungă-i dorim! Trăiască Măria Sa!” şi fără alte vorbe se întoarseră şi intrară în casă. În urma lor, din piepturile celor adunaţi în curte izbucniră urări învăl¬m㬬şite: „Trăiască Măria Sa! Sănătate-i dorim! De viaţă lungă şi belşug să aibă parte!” Boierii uitaseră a-şi mai ţine ighemoniconul şi strigau slugarnic, în de¬văl¬măşie cu neguţătorii şi simbriaşii curţii, de să-şi spargă bojocii. „Firitiseală plină de josnică umilinţă!” îşi zise tînă¬rul, urmărind cu un surîs jumătate dispreţuitor, jumătate înveselit chipurile aprinse de-atîta zel. Trase cu coada ochiului la ispravnic, căruia i se scutura işlicul în cap de strădanie, în¬to¬vă¬răşindu-se cu ceilalţi. Căscă şi el gura, făcîndu-se că ia parte la înflăcărarea obştească dar din gîtlej nu scoase nici un sunet. Hărmălaia se curmă brusc şi-o linişte plină de aştep¬tare se aşternu în curtea largă. În pridvor se ivi un grămătic pirpiriu, care îşi plimbă privirea peste capetele celor adunaţi şi rosti cu trufie: ― Începe mezatul pentru huzmeturile domneşti! Cei doritori de alişveriş, să intre! Iară cei poftiţi de Măria Sa cu alte daraveli, aşişderea! Nu termină bine vorba diacul şi mulţimea dădu năvală pe scări în sus, în¬ghe¬suindu-se, îmbrîncindu-se, fiecare străduindu-se să ajungă cît mai repede. Prinşi în îmbul¬zeală, Calafateanu şi tînărul lui însoţitor se treziră şi ei în sala mezatului. Ispravnicul se strecură către uşa din fund, străjuită de doi ciohodari proptiţi în halebarde. În faţa lor se opri şi păru că se gîrboveşte deodată. Rămase aşa o vreme, cu inima bătîndu-i repede şi parcă simţi cum i se pune un nod în gît. „De nu m-ar apuca taman acu' nădufu-ăla al meu!” gîndi el şi, scoţînd pe furiş un şip de sub caftan îl duse la nas şi trase adînc pe nări. Mirosul înţepător îi făcu bine.

PROLOG În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul în­gheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor: — Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii! Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălă­gioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică. Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei. Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmu­rile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arare­ori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi flu­viu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefe­ricită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmo­lesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît... Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Per­dele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lu­mina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare. — Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios. — De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele. — Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii. — L-a moştenit cineva? — Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul. — Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea? — Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos. Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate aces­tea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesă­turi, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, um­blat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii. — Asta e tot, arhonte? — Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă. — Aş vrea să văd sclavii. — Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme. Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici. La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia. După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guver­natorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apă­rură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă ple­căciune, se înşirară în faţa lui. Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată. Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită. — Cine e? îl întrebă încet pe arhonte. — Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă. Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă: — De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină bar­bară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închi­soarea datornicilor. — Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii. — Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă. — Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru. Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de dure­rea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.   [1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi. [2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice. [3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa. [4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri. [5]  Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. [6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată. PROLOG   În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul în­gheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor: — Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii! Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălă­gioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică. Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei. Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmu­rile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arare­ori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi flu­viu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefe­ricită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmo­lesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît... Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Per­dele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lu­mina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare. — Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios. — De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele. — Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii. — L-a moştenit cineva? — Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul. — Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea? — Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos. Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate aces­tea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesă­turi, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, um­blat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii. — Asta e tot, arhonte? — Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă. — Aş vrea să văd sclavii. — Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme. Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici. La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia. După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guver­natorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apă­rură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă ple­căciune, se înşirară în faţa lui. Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată. Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită. — Cine e? îl întrebă încet pe arhonte. — Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă. Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă: — De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină bar­bară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închi­soarea datornicilor. — Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii. — Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă. — Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru. Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de dure­rea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.   [1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi. [2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice. [3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa. [4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri. [5]  Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. [6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.

„Nune est bibendum” (Şi acum să ne veselim, să bem) Culegînd din fugă mirezmele pajiştilor, dumbrăvilor, livezilor, vîntul montan părea că-şi păstrează în­tregul elan pentru întinderea nesfîrşită a mării, unde avangărzile sale străvezii, mînînd către apus turmele speriate ale valurilor, au şi început să smulgă şi să spulbere spuma de pe coamele lor. În năzuinţa sa către mare, vîntul, sîcîit de obstacolele puse în cale, mătura de-a curmezişul marele drum pie­truit — Via Flaminia, care venea dinspre miazănoapte spre Roma. Năpustindu-se în pinii străvechi, negri şi noduroşi, plantaţi de-a lungul şoselei, îi scărmăna vijelios, înecînd în freamătul cetinii lor zgomotul a mii de paşi, ţăcănitul copitelor, uruitul roţilor. Umfla mantiile călă­reţilor, flutura penajele căştilor, zburlea coamele cailor, smucea din mîinile stegarilor acvilele şi semnele de co­horte, lipea tunicile de corp îngreunînd mersul, pocnea în coviltirele carelor cu poveri. Zburînd pe deasupra oştirii, lungite în mersul ei pe mile[1] întregi, smulgea din vuiet şi freamăt crîmpeie de cîntece ostăşeşti, sunete de trîmbiţe, zăngănit de arme, vorbe de duh, voioase, pline de bucuria întoarcerii, pline de aşteptarea desfătărilor fără număr. Şi peste toate, freamătul maiestuos al pinilor răvăşiţi de neobosita pu­tere a vîntului în goană peste şosea, în aceleaşi rafale lungi, aceleaşi scurte potoliri. Numai oamenii, cu ale lor, erau mereu alţii. Pe ace­laşi drum au mărşăluit cîndva legiunile lui Marius, ale duşmanului său de moarte — Sylla, ale lui Pompeius şi Caesar. Peste aceste pietre au răsunat cîndva paşii armatei de gladiatori şi sclavi ai legendarului Spartacus şi ai atîtor alţi conducători de oşti, mereu alţii. Nu mai era mult pînă la Roma, după cum nici soarele, coborînd într-o apoteotică învălmăşire de nori, nu mai avea mult pînă să asfinţească. Razele piezişe aprindeau roşul cald al tulpinilor de pini, învăluind firea întreagă într-o diafană lumină aurie. Din cauza lipsei corăbiilor, căci flotele din Mare Nostrum se aflau în porturile Asiei şi Africii, legiunile care au luptat în Dacia au trebuit să ocolească Adriatica, aşternîndu-se la drum prin Singidunum, Noviodunum, Aquilea, Bononia. Aproape treizeci de zile le-au trebuit ca să ajungă pînă la Roma, la triumful lor şi al lui Traian. De altfel, tot drumul acesta, lung, pe alocuri anevoios, era asemănător unui triumf. Campînd în preaj­ma oraşelor, răsfăţaţi de senatele provinciale şi consi­liile orăşeneşti, fericiţi că nu mai este nevoie să se oste­nească în fiecare seară cu săparea şanţurilor şi înălţarea valurilor de pămînt, după cum s-au ostenit în Dacia, ca să se poată odihni în oarecare linişte, oştenii s-au grăbit cît au putut. De-a lungul întregului traseu ovaţiile nu mai conteneau, mai ales în provinciile megieşe cu Dacia, în Moesia, Illyria, Pannonia, locuitorii jubilau la gîndul că de acum satele şi oraşele lor nu vor mai fi amenin­ţate, că agoniseala, libertatea şi chiar viaţa lor nu vor mai depinde de bunul plac al năvălitorilor. Peste tot, oficialităţile ordonau slujbe de mulţumire, înălţau altare, puneau pietre votive în cinstea marelui şi bunului Iupiter, atotrăzbunătorului Marte şi a augustului cezar, imperator Marcus Ulpius Nerva Traianus. Populaţiile din drumul lor se întreceau în procurarea hranei şi a fura­jelor pentru oştire, ştiind că această contribuţie, oricît ar fi ea de apăsătoare, îi va despăgubi cu vîrf şi îndesat în anii de pace ce vor urma. De la jumătatea drumului, împăratul însoţit numai de statul său major, părăsi armata, ajungînd cu două zile înaintea ei la Roma, mai bine zis la cîmpul lui Marte, unde se instală într-un cort. Tradiţia şi legea nu-i permiteau unui conducător de oşti să pătrundă în incinta cetăţii, decît după concedierea armatei şi depu­nerea insignelor de general. Prin apropiere, tot în afara zidurilor, se afla templul zeiţei războiului, Bellona, nedespărţita tovarăşă a lui Marte. Pe altarul acestui templu, învingătorul dacilor depuse cererea de a-şi sărbători triumful, adresată se­natului, urmînd ca preotul şi preoteasa Bellonei să mij­locească între el şi forul suprem al statului. De la Caesar încoace aceste obiceiuri şi-au pierdut semnificaţia, la origine profund republicană, care puneau stavilă, în ascensiunea unor conducători de oşti ambiţioşi, către tira­nie. Traian, deşi era stăpînul absolut al statului roman, poate mai mult decît alţi cezari, dorea să-i redea obi­ceiului străvechia strălucire. Nu toate oştile care luaseră parte la cucerirea Daciei se îndreptau către Roma. Legiunea ai XIII-a Gemina, bunăoară, fusese lăsată în Apulum, oraş situat în inima noii provincii Dacia. De asemenea, multe cohorte din alte legiuni, precum şi multe unităţi auxiliare ale alia­ţilor, s-au reîntors în garnizoanele lor înşirate de-a lun­gul Danubiului, sau la graniţa de nord-est a imperiului, învecinată cu vastele teritorii împădurite şi pline de smîrcuri ale seminţiilor germanice libere. Numai de dragul triumfului Traian n-ar fi îndrăznit să-şi retragă oştile de la hotare. Luase cu el pretorienii şi corpurile de elită italice, adăugîndu-le un mare număr de oşteni care s-au distins în luptă, formînd din ei cîte două co­horte alese pentru fiecare legiune. În seara aceea vîntoasă a zilei a VII-a înaintea Ide­lor lui Iunie, în freamătul răscolitor al pinilor seculari, oastea celor aleşi intra în cantonamentul pregătit din timp, cu grijă şi minuţiozitate de către tribunii militari şi edilii Romei. La lumina puţină a soarelui roşu, imens şi turtit, care apunea dincolo de fluviu, unităţile, dirijate de curieri că­lări, intrau în lagărul imens, ocupîndu-şi locurile desti­nate fiecăreia. Pentru ostaşii care au petrecut ani în şir în provin­ciile imperiului ori pe teritoriile barbarilor, a campa în preajma Cetăţii Eterne era o mare desfătare, pentru unii cu totul nouă, neîncercată, pentru alţii — reîmpros­pătarea plăcerilor al căror gust se ştersese cu timpul. Văzîndu-şi de treabă, ei aruncau din cînd în cînd pri­viri curioase, pline de nerăbdare, către imensul oraş, ale cărui ziduri, turnuri, edificii şi monumente încă mai scli­peau în razele piezişe.   [1] Mila romană = 1479 metri

PROLOG ó Povîrnişul sud-estic al dealului capitolin era înţesat de mulţime şi totuşi noi şi noi pîlcuri veneau mereu, so­seau de pretutindeni. Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în faţa şirului de ostaşi se opinti, îl rupse şi năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniş, templul Con­cordiei şi Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închi­sorii Mamertina, pe suişul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în faţa scărilor Monetăriei. Mai în glumă, mai în serios, mulţimea rupse toate cordoa­nele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoşi cînd vine vorba de distracţii şi privelişti, locuitorii Romei se opriră plini de respect şi teamă în faţa scărilor monumen­tale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu îşi scînteia marmurile, ameninţîndu-i parcă pe cei îndrăzneţi cu fulgerele marelui zeu. Lacomi de distracţii, cetăţenii Romei, cu mic cu mare, bărbaţi, femei, bogaţi, săraci, liberi ori sclavi, adică toţi acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecaţi în lanţuri, se îndrep­tară spre centru, părăsindu-şi cu nepăsare treburile şi neca­zurile. Se grăbiră gălăgioşi într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgeşte în mari esplanade, forumuri şi pieţi, unde orbitoa­rele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele şi unde peste tot se înalţă splendide columne, obeliscuri, statui. Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin pă­reau nişte insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioşi. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii şi sclavii de seamă ai demnitarilor, iar tera­sele acoperişului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei şi ale Vistieriei se împestriţară de mozaicul curioşilor. De acolo, de sus, panorama oraşului se desfăşura în toată măreaţa-i frumuseţe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineţii, şerpuiau al­biile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omeneşti. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius şi mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de ape­ductele de pe colina Caelius şi dincolo de panglica şerpuitoare a Tibrului, depărtarea şi pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginaşe, a cîmpurilor de exerciţii şi a mlaş­tinilor Campaniei. Trăind intens evenimentul, cetăţenii Romei gustau din plin odihna neaşteptată. Teatrul serbărilor cuprindea tot oraşul din incinta zidurilor. Dimineaţa, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuşi împăratul trebuia să fie de faţă, obligînd astfel prezenţa tuturor cetăţenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat şi mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegaţia regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă. Acesta era miezul evenimentului şi fiecare voia să-i vadă pe aceşti duşmani de moarte care de zeci de ani ameninţă şi co­tropesc provinciile romane. Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anun­ţate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciţii nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor şi al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuţiilor, cetăţenii încheiau pariuri. Numele vesti­ţilor gladiatori şi conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare. Nu-i păsa nimănui că nu va reuşi să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulţimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracţii. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom. Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire şi zbucium; mulţimile începură să obosească, cînd, în sfîrşit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbiţele de argint ale gărzii imperiale. Mulţimea neliniştită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur. Aşteptarea plină de nerăbdare, ce se aşternu ca un giul­giu, se sfîşie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoşele lor din solzi auriţi. În faţa rîndurilor nesfîrşite de cai focoşi mulţimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călă­reţilor apărură manipuli de pedestraşi. Desfăşurîndu-se cu re­peziciune de-a lungul drumului croit, ostaşii, cu faţa spre mulţime, îşi încleştară mîinile pe lăncile întinse orizontal şi se proptiră bine în picioare. De astă dată plebea nu mai reacţiona în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniţi, nu era de glumă. În liniştea ce se aşternu peste întreg dealul capitolin în dimineaţa aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît ţăcănitul copitelor pe plăci de granit şi tropăitul grăbit al soldaţilor care-şi ocu­pau posturile de-a lungul întregului traseu. ó Cîţiva cetăţeni întreprinzători erau cocoţaţi pe postamen­tul unei statui şi cei din jur, mai puţin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună şi nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă. Unul din aceşti privilegiaţi, tînăr, oacheş, neastîmpărat, fudul în zdrenţele lui de locuitor al cartierelor mărginaşe, îşi asumase rolul de crainic. — Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul. Un sirian bondoc, în straie bogate şi pestriţe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu: — Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai! — Copiii senatorilor îi însoţesc călări! — Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul. — Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaş spătos, sprijinit de soclul statuii. — Nu-i ştiu pe toţi, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toţi, sînt cîteva sute. — Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior. — Lasă-mă să mă urc în locul tău, îţi voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd: — Să-ţi las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!

I. AŞA GLĂSUIT‑AU BOIERII!… E ra înspre sfîrşitul anului 1571. Ţara Moldovei încerca să se liniştească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri şi jaf, cu moarte şi prădăciune, cu domni fugari şi nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareş, Scaunul ţării încăpuse pe mîini nevrednice şi slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑şi viaţa, fugi la turci unde, lepădîndu‑şi credinţa, îmbrăţişă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea şi călcînd‑o în picioare. Şi astfel feciorul lui Petru vodă Rareş, în ale cărui vine curgea sînge muşatin, deveni unealta asupritorilor ţării sale. Frate‑său, Ştefan vodă, nu a putut ţine nici el multă vreme piept boierilor şi căzu ucis de aceştia la podul de la Ţuţora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpuşneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomşa, şi iar Lăpuşneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri şi de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpuşneanu lăsă urmaş pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Ţării. Săvîrşindu‑se Ruxandra din viaţă, Bogdan, feciorul Lăpuşneanului, tînăr şi nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni şi de politica dusă pînă atunci de aceştia şi, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leşi fără a mai ţine seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinţi şi sfetnici. În dimineaţa aceea de toamnă, cînd încă mai foşneau frunzele şi vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril şi marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngînduraţi calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului şi zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliţă încet, în legănatul liniştit al cailor, urmaţi doar de cîţiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinşi cu brîie late din mătase, ţinînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua ţesută cu fir şi tivită cu mărgăritare flutura uşor. Peste nădragii strîmţi erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turceşti. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela uliţele erau pustii, oamenii fiind duşi care încotro. Micul alai împrăştie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe şi să privească pe călăreţi pînă cînd aceştia cotiră la dreapta, luînd‑o pe uliţa mare. ― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei. ― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine. ― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt. ― Hmm! Cine ştie? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑şi stăpînească roibul care o luase la trap întins. Şi iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în ţăcănitul liniştit al cailor. Purtau cuşme ţuguiate şi pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlţi, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba şerpească a jungherului. Şeile erau din lemn peste care erau aşezate pături uşoare îndoite în patru şi strînse bine pe sub burţile cailor cu chingi de pînză şi frînghie. ― Oare măria‑sa va ţine seamă de vorbele noastre? Ce gîndeşti domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniştit, cu cît se apropia de curtea lui vodă. ― Nu ni‑e dat a şti ce gîndeşte mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril. Ajunşi în faţa porţii domneşti se opriră aşteptînd. Poarta se deschise îndată şi cei doi intrară urmaţi de slujitori care săriră repede de pe cai şi, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domneşti li se închină după cuviinţă, dîndu‑i în grija cămăraşului care se grăbi să‑i anunţe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni şi aşezîndu‑se în jilţ făcu semn cămăraşului. Uşile mari se deschiseră şi cei doi boieri păşiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă şi, în vreme ce erau încă plecaţi, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă şi Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălţară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roşească de mînie şi ruşine. ― Ce veşti rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă ţăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe. Era un tinerel firav, cu faţa palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muiereşti. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o uşoară umbră de mustaţă, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cuşma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanţ de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale. ― Se pare că aveţi a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind ţintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde şi în bortă de şoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi şi pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni. ― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ţi spune vorbe de taină. Ochii cu vinişoare roşii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioşi şi nemulţumiţi. ― Grăieşte, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril. ― Măria‑ta, bîigui, îi e greu ţării. Se opri cu ochii la vodă. ― Îi e greu ţării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat. ― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrşit, continuă Gavril. Se miră şi el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simţire cu logofătul. ― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsaţi pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înţelege unde bate logofătul. Şi pentru ce te îngrijeşti domnia‑ta de greul ţării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănţugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moşiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul ţării îţi este domniei tale şi nici de birul pe care îl plăteşte norodul! ― Măria‑ta, ţara e secătuită, îşi luă curaj logofătul. Şi avem ştiinţă că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toţi ne poartă de grijă. ― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑şi mai bine picioarele se lăţi în scaun. Păi de ce te învîrteşti în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde. Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse: ― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de ţară ce sîntem, noi care am rămas cu credinţă şi dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑şi trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde. ― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile şi ocinele? îi întrebă Bogdan simţind cum îl apucă mînia aceea copilărească. ― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri. ― Atunci, pentru ce v‑aţi sculat amîndoi şi, venind în faţa mea, mă mustraţi cu învinuiri şi văicăreli? ― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim şi Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele duşmăneşti şi de neprieteni. Bogdan surise privind pieziş înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ţinut lîngă el. Simţea în spinare tutela celor doi, aşa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Şi‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte şi de întunerec. ― Măria‑ta, nu te îndepărta de ţară şi de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poţi ţine bine paloş în mîini şi nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaş bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e şi în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse şi Dumitru gîfîind de efort. Bogdan simţi cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăştia nesuferiţi îl mustrau ca pe un prunc de ţîţă. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută şi ştia a se întrece cu suliţa: „Să nu uiţi, măria‑ta, că, de vreme ce le asculţi vorbele, trebuie să te şi pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia şi mintea mea”, gîndi vodă. ― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, şi e drept şi în firea lucrurilor să uiţi la anii pe care îi porţi şi care sînt destul de înaintaţi, chiar prea înaintaţi, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta? ― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înţelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de ruşine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîţiva paşi. ― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbuşindu‑şi un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei aşeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti şi la cele spuse de mine! ― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul şi după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie şi se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.

CAPITOLUL I ...Şi ai început a învăţa netulburarea care este semnul tuturor fericirilor!...   12 aprilie 1877. Războiul dintre Rusia şi Turcia a început. În Constituţia imperiului otoman, Sultanul considera România ca parte integrantă a acestuia, fapt care îndemnă guvernul român la înarmare şi la semnarea convenţiei cu Rusia. În sfârşit venit-a ceasul ca Ţara să dea cele câteva sute de ani de potop al umilinţei pe stropul unei clipe şi să pună lacăt greu, de nesfărâmat, înaltei Porţi unde fâlfâiau năfra­mele negre ale mazilirii şi fulgerau iataganele lacome de sângele voievozilor valahi şi moldavi. Se va opri odată pentru totdeauna convoiul de robi şi plean ce lua drumul Stambulului fie din trădarea boierilor, fie din spaima domnului cu tronul scos la mezat. Căci în aur se prefăcea sângele poporului acolo, în cămă­rile de basm ale Sultanului, şi în sânge se schimba aurul ţării împrăştiat pe drumul cel fără de întoar­cere al robiei... Cu optsprezece ani în urmă, cele două ţări surori, Moldova şi Valahia, s-au prins într-o îmbrăţişare fierbinte, gata şi la viaţă şi la moarte cu înfrăţire. Domnul, cu barbişon à la Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, cerca prin greul domniei să ză­dărnicească uneltirile unora şi frenetica tulburare a altora. Dar, într-o noapte de fevruar, un complot urzit cu necugetare l-a silit să abdice îndemnându-l să pornească pe greul drum al exilului, după ce a îmbrăţişat santinela română şi după ce, o clipă, şi-a rotit privirea înceţoşată peste ţară. Apoi, urcându-se în rădvan, surugiii au dat bice cailor, perdeluţa de la geam s-a tras, şi Cuza nu a mai zărit decât depăr­tările străine şi reci ca o apă îngheţată. Peste neam s-a aşezat domnia cea nouă a unui prinţ prusac, cu voce metalică şi accent străin. Sub domnia lui, România porni un război aprig, războiul de indepen­denţă naţională. În balanţa justiţiei eterne se cântărea neatârnarea sau pieirea acestei naţiuni. Şi filele istoriei neobosite se întorc, se întorc, se întorc...   * * *   Nu de mult, în lumea bună a Bucureştiului, îşi fă­cuse apariţia o figură ciudată. Un bărbat distins, bo­gat şi fermecător. Iar farmecul şi interesul creşteau cu atât mai mult, cu cât nu se ştia nici de unde venea, nici cine era. Străinul era înalt, cu ochi negri, migdalaţi, cu pomeţii puţin ieşiţi în afară, cu nas vultu­resc, cu gură senzuală şi îndrăzneaţă, cu o bărbuţă neagră şi aspră, smead la faţă şi cu un vag surâs în colţul gurii, ce ar fi putut fi şi ironic, şi batjocoritor, şi compătimitor. Vocea îi era catifelată şi convingătoare. Puţini erau aceia care îi suportau privirile negre şi nu se plecau în faţa lucirilor sale. Se ştia despre el că se numea Serafim şi că, prin misiţi, cumpărase casele bătrânei cămătărese Zulnia Mavrodin la preţ destul de ridicat, vreo patrusprezece mii de galbeni pe acea vreme. Casele Zulniei Mavrodin se dărăpănaseră, stăpâna nemaivoind să inves­tească bani în repararea lor, fie din socoteală, fie din lehamitea bătrâneţii. Serafim tocmi zugravi, ti­nichigii, tâmplari, fierari, grădinari, cărămidari, reuşind să redea caselor strălucirea de odinioară. Se reparară porţile masive de fier şi se nivelă drumul principal, pe unde intrau şi ieşeau trăsurile, vara, şi săniile, iarna. Fură puse felinare la intrarea din faţă, ce aveau să ardă toată noaptea. Grădina uriaşă din spate părăginită, cu vrejuri uscate şi pomi golaşi, se schimbă într-un parc de nerecunoscut, cu boschete şi alei de trandafiri. Tot acolo, în fundul curţii, unde un zid masiv din piatră închidea proprietatea, ascunzând-o vederii trecătorilor, se mai înălţă şi graj­dul pentru cai. Fu ridicat podul casei şi lărgită piv­niţa, căreia i se mai adăugară nişte coridoare întor­tocheate, cu intrări şi ieşiri mascate, pe care nu le cunoştea decât proprietarul casei. O cameră întreagă se sacrifică armelor de tot felul. Pe pereţii îmbră­caţi în tapet de mătase se aşezară covoare de Şiraz, Smirna şi Ferahan, iar peste divanele moi fură aş­ternute covoare de Bukara, Tebriz şi Ispahan. Pe covoarele de pe pereţi, prinse în cui cu colţ, odih­neau arme cu forme ciudate: săbii fine de Damasc cu lamă subţire şi arcuită, care vibra când o loveai cu degetul, pumnale în teci meşterite din argint şi catifea roşie, buzdugane cu lănţug şi ghimpi de oţel, pistoale cu sileaf, obrăzare, coifuri din ţări îndepăr­tate şi necunoscute, cămăşi de zale, scuturi rotunde orientale, un soi de săbii în formă de şarpe, cu teaca din răchită neagră şi mâner de abanos, şi multe altele care dovedeau interesul stăpânului. Uşa camerei tur­ceşti, tăiată şi rotunjită la colţuri, cu vitralii prin care se strecura lumina în diferite culori, dădea într-o sufragerie uriaşă, cu tavan din lemn de tran­dafir şi mobilă din mahon. La capătul ei se afla un coridor lung, care ducea la o scară interioară cu vreo cincisprezece trepte, iar sus era dormitorul. Ce­lelalte odăi, salonul, biroul, sala de jocuri, salonul de muzică şi holul erau mobilate cu acelaşi gust bizar, înclinat înspre culorile sângelui, fie roşu aprins ca jarul focului din corturile ţigăneşti, fie roşu vişiniu. În toată casa locuia numai domnul Serafim. De­parte de a fi încrezut şi mohorât, ca toţi oamenii cu avere mare, era foarte agreabil şi prietenos. Poves­tea frumos întâmplări din viaţa lui, întâmplări ciu­date, care făceau să se strângă pielea ascultătorilor şi ascultătoarelor. Povestea fără să uite nici cel mai mic detaliu despre călătoriile lui în ţări îndepărtate, cu fiinţe neobişnuite şi eresuri, cu vrăji şi descântece de moarte, cu vieţi ce-şi părăseau trupurile pentru a pătrunde în altele, numai spre a le chinui şi dis­truge. Invitaţii îl ascultau fascinaţi, cu gurile uscate de emoţie, şi cu spaimă firească atunci când Sera­fim îşi chema printr-un şuierat aparte şarpele îmblânzit de el, gros ca piciorul de bărbat. Acesta se târa încet, de undeva de la subsol, trecea printre musafirii îngroziţi, fără a le da nicio atenţie, încolăcindu-şi stăpânul şi sâsâind vesel. Privirile şarpelui şi ale omului căutau privirile invitaţilor, încercând să le stăpânească şi să le facă să se zbată ca pasărea care nu mai are nicio scăpare. În vreme ce mângâia şarpele cu solzi reci, Serafim vorbea despre vremea când şezuse în India, despre Egipt, despre Siria, des­pre maharajahul nebun din Lahore, despre Africa tropicală, despre nişte mănăstiri din Himalaya, cu călugări fanatici care ucideau în virtutea unei credinţe demente. Femeile îl ascultau ferme­cate tremurând genele. Bărbaţii, căzuţi pe gânduri, îşi mângâiau uşor bărbuţele. Lui Serafim îi plăceau oamenii, fie civili, fie militari, fie politicieni sau oa­meni de afaceri, într-un cuvânt, orice fiinţă, indife­rent de sex, care „umblă în două picioare”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea mult pe jos, îmbrăcat elegant, cu dunga de la pantaloni impecabilă, cu ja­cheta tăiată după ultimul jurnal, învârtind bastonul cu mâner de aur ca pe o morişcă. Uneori, figura lui avea ceva de copil cuprins de o mare tristeţe, alte­ori, de om în care colcăie veninul înfrângerii, linişte adâncă sau veselie nebună, regrete sau căutări. Ni­meni nu putea şti ce se ascunde îndărătul acelei pri­viri când înfiorătoare şi reci, când mângâietoare, când sălbatecă precum stepa fără de început şi fără de sfârşit. Un inel cu piatră mare, verde, completa frumuse­ţea mâinii cu degete lungi şi nervoase. Tinerii din lumea bună îi căutau prietenia, unii din curiozitatea de a pătrunde în viaţa atât de misterioasă a acestui personaj, alţii atraşi de originalitatea lui, iar alţii, pur şi simplu, din spirit de imitaţie. Aproape toate casele bune îşi deschiseseră uşile pentru a-l primi, mândrindu-se cu vizitele acestui bărbat plăcut, care mirosea a ambră, mosc şi tabac. Însă nenumăratele invitaţii nu-l reţineau să colinde toate mahalalele bucureştene singur, dornic de a descoperi ceva sau de a cunoaşte calea fiecărei uliţe, cu mersul ei ne­sigur şi strâmb. Se oprea în faţa vreunei case, pri­vind-o lung, depărtându-se şi apropiindu-se, de parcă ar fi vrut să-i reţină imaginea în minte pentru veş­nicie... Se întorcea brusc pe călcâie, pierind repede, ca şi cum l-ar fi gonit cineva. Ades, după plecarea musafirilor, rămânea singur în odaia orientală. Chipul lui lua acel aspect de co­pil cuprins deodată de o mare tristeţe. Feciorul aş­tepta nemişcat ordinele stăpânului. „Stinge lumi­nile”, şoptea Serafim. Feciorul îndeplinea treaba, apoi, la un semn, se făcea nevăzut. Rămas singur, ciudatul personaj deschidea uşa coridorului, pe unde se strecura trupul gros al şarpelui. Serafim îl privea cu dragoste. Ridica încet capacul unei chesele de argint, aşeza pe o tăviţă un fel de praf alb căruia îi dădea foc. Fumul se înălţa încet şi amândoi, om şi şarpe, aspirau cu nesaţ. Pupilele se dilatau, pâlpâirea slabă a unicei lumânări lăsate aprinsă luminându-le chipul. Ochii erau ficşi, sticloşi, iar buzele tremurau uşor. Rămânea o vreme într-un soi de visare bui­macă, după care înălţa braţele desenând în aer dife­rite semne, rostind mereu aceleaşi cuvinte neînţe­lese. Se droga, spre a-şi părăsi fiinţa fizică, atunci când simţea nevoia. Mintea toropită de fumul alb se reîntorcea în ţările şarpelui de alături. Femeile îl visau înfiorate, zbătându-se şi apărându-se, de parcă erau chemate de o voce venită din măruntaiele pământului. Se strâmbau, bolboroseau în somn, se trezeau cu mintea tulburată, lac de su­doare, incapabile să-şi mai amintească ceva. Ştiau doar că Serafim le apăruse în vis cu şarpele acela îngrozitor lângă el. Bărbaţii făceau haz, casele unor demnitari ai guvernului îl primeau cu plăcere, dar Serafim căuta altceva... Cu totul altceva...

SFÎRŞITUL POATE FI ÎNCEPUTUL UNOR TAINE PE CARE MINTEA URMAŞILOR CU GREU LE VA PUTEA DESLUŞI   Un martie friguros se aşternu peste Viena în anul 1620. Pe străzi zăpada îngheţată făcea mersul foarte anevoios. Acolo, în mijlocul unui parc uriaş, se înălţa palatul prin­ţului de viţă basarabă Radu Şerban Voievod. Domnea pe atunci, ca urmaş al lui Rudolf al doilea, împăratul Mathias. Încolţit de bătrîneţe, de boală, de vrăşmaşi şi cu scîrba în suflet, Radu Şerban vodă se trăsese la Viena cu întreaga sa familie, unde împăratul îl miluise, dăruindu‑i pentru tot restul zilelor sale clădirea înălţată după arhitectura fri­volă a palatelor franceze. Odăile nenumărate cu ferestre mari şi luminoase, sufrageriile şi cămările, locuinţele slu­jitorilor, a medicului de casă, chilia duhovnicului, cori­doarele lungi, întortocheate şi toată aripa stîngă, locuită de doamna şi domniţele ei, alcătuiau Curtea Domnească a fostului voievod român. Către sfîrşitul parcului, cu copaci bătrîni de zeci şi zeci de ani, prin care cu greu răzbătea lumina soarelui, se înălţa un paraclis, ce slujea ca lăcaş de închinăciune domnului şi familiei sale. Pînă nu de mult, vodă îl cerceta aproape zilnic. Acolo, aşezat în jilţul domnesc, cu capul plecat şi gîndurile duse, în sfîrîitul lu­mînărilor, asculta ruga preotului cu glas puternic şi puţin nazal, care implora mila lui Dumnezeu pentru tot ce este pieritor şi supus pămîntului din lumea aceasta. Părînd uneori că doarme, Radu Şerban cumpănea starea lucrurilor, căutînd căi noi de întoarcere în Ţara Românească, de unde plecase istovit, cu o mare durere în suflet. Copilelor, de bine de rău, izbutise să le închege un viitor, căsătorindu‑le. Pe cea mare, domniţa Elena, trăită de mică în dulcea şi vesela capitală a imperiului, o mări­tase bine, datorită numelui şi averii de care dispunea. Pe cea de a doua, Ancuţa – a cărei soartă nu fusese fericită, dată fiind moartea logodnicului ei Mihăilaş vodă, feciorul lui Simion Movilă, fostul duşman al lui Radu Şerban – se gîndise părintele său să o dea tot după un prinţ de viţă basarabă, pribeag şi el, pe numele lui Nicolae Pătraşcu, fecior al răposatului voievod Mihail. Pe acest Pătraşcu, cîndva, bătrînul voievod îl însemnase la nas, pentru a‑l face să‑i treacă pofta de domnie, atunci cînd năvălise puiandrul cu oaste de strînsură peste el. Odată grija fetelor luată, Radu Şerban Vodă începuse să se frământe din nou pentru dobîndirea scaunului domnesc al Ţării Româneşti. Aducerile aminte nu‑i dădeau pace, în vreme ce în­treaga curte sta îngenuncheată, rugîndu‑se. Cînd şi cînd mormăia pentru sine, printre buzele groase şi vinete, cu­vinte numai de el înţelese. Se prefăcea că doarme, spre a se putea întoarce măcar cu mintea înapoi la Tîrgovişte, unde îşi îngropase odată cu sfîrşitul domniei şi sufletul. Atît de adîncit era în gînduri. Încît nici nu‑l simţi pe Dionisie Paleologul, duhovni­cul său, care‑i întindea crucea spre a o săruta. Mintea îi lucra înfrigurată, împărţind oastea în pîlcuri, cu căpitanii ei, desfăşurînd‑o cu steagurile înălţate şi trîmbiţaşii călări pe cai iuţi, în timp ce el împărţea poruncile cu glas aspru şi dogit. La aripa dreaptă o mie de arhebuzieri, la stînga pedestraşii lui Dragotă, apoi călărimea lui Slăvuia… — Măria-Ta… Dionisie Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei, sta dinaintea domnului. — Ce‑i? Radu Şerban vodă deschise ochii. Cîmpul de luptă cu ostaşi cu tot se făcu ceaţă. — În numele Domnului Dumnezeu… murmură duhov­nicul. Radu Şerban sărută crucea, de‑abia atingînd‑o cu buzele. Tîrgovişte… Ţara… Teişani… Ogretin… Tîrgovişte… Ţara… Alerga mintea voievodului înapoi. — … Să ne rugăm şi pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc, rostea Prea Sfîntul, înălţîndu‑şi chipul. — Nu! Radu Şerban bătu cu pumnul în braţul jilţului, aproape strigînd, încît toţi cei de faţă încremeniră. Slujba se întrerupse. Voievodul se ridică. Era palid la faţă. Nici­ odată nu mă voi ruga pentru cîinele de Báthory sau pentru turci. Asta n‑ai decît s‑o faci Sfinţia-Tă! Ieşi din paraclis, fără a mai adăuga vreun cuvînt. — Pe mine mă va judeca Dumnezeu după ce va judeca faptele celor ce au dat dosul la greu, lăsînd ţara şi neamul prădalnicilor, răspunse Radu Şerban vodă. Nu căta, că ochii mei zăresc ca prin sită şi că mîinile îmi tremură, dar mintea mi‑este tot atît de întreagă ca şi a Sfinţiei-Tale! — Măria-Ta, ochii minţii văd mai bine decît cei meniţi să zărească lucrurile pămînteşti, chiar dacă trupul se pregăteşte pentru cele veşnice… Radu Şerban îşi juca degetele pe mînerele jilţului. Nu‑i plăcea să i se vorbească de moarte. — Ce‑mi tot cînţi mie de veşnicie, Sfinţite? Repede vă mai gîndiţi voi, popii, la veşnicia altuia! Dionisie Paleologul surîse uşor. Era învăţat cu mîniile voievodului. Sta drept dinaintea bătrînului, care îl simţea pe duhovnic ca un abur, negru şi înăbuşitor. — Să ne rugăm, Măria-Ta, căci iată, se apropie noaptea, iar noi datori sîntem a‑i ieşi înainte cu mîinile împreunate şi cu numele Domnului pe buze şi în inimă. — Care noapte o aşteaptă Sfinţia-Ta? întrebă vodă, făcîndu‑se a nu înţelege tîlcul cuvintelor rostite de înal­tul ierarh. — Aceea care vine în fiece zi, spre a ne cerceta odihna binecuvîntată, răspunse Paleologul, ascunzîndu‑şi mîinile lungi în mînecile ample ale sutanei. — Pînă cînd va cădea noaptea la care te gîndeşti, mai am multe de făcut, Prea Sfinte! răspunse vodă, fără a se lăsa înşelat de blîndeţea celuilalt. Căci nici eu n‑am murit pentru Ţara Românească şi nici Ţara Românească pentru mine. Aşa să ştii! — Măria-Ta, oare se cuvine a cerca puterile care nu mai pot face nimic? Căci geaba se munceşte sufletul, dacă bietul nostru trup nu mai izbuteşte a se ridica, zise Paleologul, în vreme ce pe buze îi flutura un zîmbet abia ghicit. — Uşoară vă e tăria şi simţirea, răspunse vodă cuprins de o mare mîhnire. Toţi întoarceţi vorba cînd vă pomenesc de Ţară. Vă furişaţi pe lîngă mine şi cătaţi a vă ascunde de cuvintele mele. Încă Doamna şi domniţele sînt muieri slabe şi fără de minte şi drept este să se teamă de gîlceavă şi de bătălie. Căci mîinile lor nu sînt făcute pentru a ridica buzduganul, ci pînza de tort şi acul, iar făptura muierească lăsată este de la Dumnezeu să aducă mîngîiere şi alinare bărbatului care o apără şi o ocroteşte. Dar Sfinţia-Ta? Chiar de porţi sutană pînă la pămînt, tot bărbat se cheamă ca eşti, de nu gresesc eu numindu‑te cu acest nume. Dionisie Paleologul tăcea, uitîndu‑se la bătrînul voievod cu ochii aceia ai lui, aspri şi neîndurători. Venise la Viena nu pentru a împărtăşi soarta domnului fugar, ci pentru că viaţa şi starea în Moldova deveniseră nesigure. Şi‑apoi, ca duhovnic al principelui Radu Şerban, mai uşor poate să se apropie de împărat pentru a se înălţa în scaunul Patriarhiei din Constantinopole. Or, iată că acest bătrîn care nu mai era în toate minţile îi strica socotelile. Maiestatea-Sa va trebui să fie încunoştiinţat că Alteţa Sa Principele Radu Şerban Basarab nu mai trăieşte de mult pe această lume şi că nu trebuie să se ia după scrîntelile unui bătrîn aproape orb şi fără putere. Doftorul neamţ, plă­tit de către Dionisie Paleologul, înainta la Curtea împără­ţiei înştiinţări foarte îngrijorătoare, nu tocmai adevărate, privind starea sănătăţii voievodului. — Măria-Ta – vorbi Paleologul într‑un tîrziu, căutînd a da vocii sale blîndeţe – Ţara Românească nu mai este de mult Ţara Măriei-Tale. — Minciuni spui! strigă Radu Şerban tremurînd. — Noi ne‑am băjenit aci, fiind la mila Majestăţii Sale, continuă Paleologul, fără să se sinchisească de izbucnirea bătrînului. — Ţara Românească este a mea, răspunse cu ton răstit fostul voievod. Se aprinsese la faţă şi glasul îi suna gîjîit. Şi de m‑am tras aici la Viena, nici eu, nici neamul meu n‑am căzut la mila împăratului, cum spui, ci am cerut ce mi se cuvenea, ca răsplată a dreptei mele credinţe arătată Majestăţii-Sale! Luptînd singur cu vrăjmaşul, pus‑am pieptul, ca nu cumva pojarul turcului să cuprindă cu flăcările lui şi hotarele împărăţiei, căci geaba aperi cetatea, dacă laşi poarta deschisă, astfel ca uşor să le fie aprigilor vrăjmaşi să năvălească în casa lumilor creştine… Se mai linişti, dar glasul tot mai păstra urme de mus­trare amară. — Sînteţi învăţaţi cu pomenile, urmă el, cătînd să‑şi desfacă bumbul de aur de la haină cu mîini şovăielnice. Se opri o clipă, încercînd să desluşească pe chipul du­hovnicului vreo nemulţumire, dar Dionisie Paleologul tă­cea, strîngînd buzele. — Pe Moise Szekely eu l‑am gătat, unul din căpitanii mei ştergîndu‑l dintre cei vii, reluă bătrînul, şi glasul i se aprinse din nou, cînd încolţise oastea Majestăţii sale. Ge­neralul Basta doar că nu mi s‑a tîrît la picioare. Ce făceau oştenii împărăţiei, în vreme ce eu îmi desfăşuram oastea lîngă Braşov gătind‑o de bătaie? Chefuiau şi se îmbătau cu muierile în braţe, de i‑a luat Szekely ca din oală! Lui Bàthori tot eu i‑am sfărîmat trufia, de l‑am silit să dea dosul şi să‑şi caute scăparea tocmai la Sibii. Pe Simion Movilă, dulăul leşilor, tot eu l‑am zdrobit, izgonindu‑l dimpreună cu tătarii lui, la Ogretin şi Teişani, de nu l‑am mai putut ajunge cu toată călărimea mea. Vai şi iar vai de biata Ţară, de încăpea pe mîinile lui cele ticăloase, că degrabă ar fi cerşit mila turcilor, vînzînd neamul cu su­flet cu tot… Şi de îmi era voia, mă înturnam pe acelaşi drum pe care l‑a făcut răposatul Mihai vodă, căci nu mi‑ar mai fi stat nimeni împotrivă. Un chiot să fi dat şi Ţara Românească, Moldova şi Ardealul s‑ar fi strîns de­grabă sub schiptrul meu!… Ehei, Sfinţia-Ta, cîrtiţa tră­ieşte sub pămînt şi se tot minunează cum face vulturul de stă pe cer. De‑ale mirării! Cum de nu se prăvale el din înaltul văzduhului. Dar de îndată ce‑l vede doborît, fie de săgeată, fie de bătrîneţe, iute se repede pe hoit, zicîndu‑şi în sinea sa năroadă că tot ea e mai tare! Căci întotdeauna s‑au ridicat cei străini de neam, căznindu‑se a ne învăţa să gîndim româneşte şi întotdeauna i‑am învăţat noi să‑şi vadă de treburile lor… Vorbele aduse pe departe îl făcură pe Dionisie Paleologul să‑şi muşte buzele. — Măria-Ta, nemica din cele rostite, de domnul meu nu îmi este străin, zise Paleologul într‑un tîrziu. Din voia Domnului au fost şi bune şi rele… — Ce voieşti a zice, Sfinţia-Ta? îl întrerupse Radu Şerban, simţind în toată fiinţa duhovnicului împotrivirea ascunsă. — Voiesc a zice, Măria-Ta, că omul săvîrşeşte şi bune şi rele, răspunse prelatul, privind undeva în podea. — Şi care sînt relele săvîrşite de domnia‑mea? întrebă vodă. — Prin rele înţeleg acele lucruri care n‑ar fi trebuit să se întîmple, zise Dionisie. — Ci vorbeşte odată deschis, părinte, nu te mai da după ulucă, îl repezi bătrînul. — Poate că de nu făcea Măria-Sa, doamna Elisabeta, act de supunere împăratului, Ţara Moldovei n‑ar fi fost trecută prin foc şi sabie, spuse Dionisie, amintind prin aceste vorbe că Radu Şerban a îndemnat‑o să se supună împăratului habsburg. Pesemne că aşa a fost voia Domnului, ca biata muiere a lui Ieremia Movilă să ispăşească la Drăcşani păcatul de a se fi lăsat ispitită!… De data asta, Dionisie vorbise fără ocol. — Eu n‑am îndemnat‑o să se înconjoare de leşi şi nici să‑şi dea fetele după craii lor… Şi‑apoi feliul războiului a fost de la început greşit. Nu te tragi în codru cu o mînă de osteni şi aceia în plată, cercînd să opreşti năvala spahiilor şi a ienicerilor. Şi dacă a păţit ruşinea şi batjocura de’au spurcat‑o păgînul, apoi tot vina ei a fost, că de fugea ar fi scăpat. Numai că Moviloaia, ce‑i drept, Prea-Sfinte, era trufaşă şi frumoasă şi turcilor le place tot ce‑i frumos, adăugă Radu vodă cu o uşoară umbră de ironie… Dar Sfinţia-Ta pe unde erai, cînd se întîmplau toate astea? mai întrebă.

1   Întîi, vîntul se înteţise şuierînd prin stejarii şi arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărişul de la margine şi stîrnise păsări­le care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri. Cu încetul norii cenuşii se prelinseră pe faţa cerului, umbrind soarele şi punînd o pîclă peste şesul pe care se ridica împrejmuirea largă de pia­tră ce adăpostea acareturile şi cula de la Maldăr. Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereţi groşi şi ferestre înguste, apărată de o uşă din blăni de stejar ţintuită în piroane mari de fier, se profila albă şi dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, faţă de care era mult mai apro­piată. Dacă nu s-ar fi ştiut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munţii Cernei, unde-şi avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate şi neînţelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani şi iuţi. Se mai zvonise că acolo, în munţii cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncaţi păgînii prinşi pe valea Cernei, că bărbaţii locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean şi nici unui alt străin să le cal­ce ţinuturile... dar se mai poate şti cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului şi le aleseseră ochioase şi harnice, rodnice a da prunci mulţi. Totodată, în dorul munţilor, înălţaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-şi păşteau turmele de oi şi her­gheliile de cai, aşa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ţinea latura pădurii, cît şi pe cel urcînd de la Dunăre. Biserica durată de ei era micuţă şi se afla în marginea satului, aproape de culă. Dintre bărbaţii neamului, mulţi pieriseră în lupte şi foarte puţini de bătrîneţe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viaţă, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei şi Şerpăteşti, acolo, departe de acel mal al Oltului şi mai departe încă de cetatea de sca­un a Bucureştiului, spre Dunăre. Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostaşi, plecaţi odată cu el ; dintre ei se desprinse unul şi veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmăşag îi despărţise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu şi apoi alt buluc de tătărime nă­vălise, îl pierduse din vedere, şi la sfîrşitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morţi. Mustăţile oşteanului erau pleoştite de năduşeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrăţele roşii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Îşi dădu cuşma mai pe frunte şi îşi şterse sudoarea. Atunci bubui lung, şi norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci. Îndemnă calul dincolo de adăpostul copaci­lor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăpos­teşte un cimitir... — Părinte stareţ, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăşti pînă aici. Cale lungă şi grea. N-am ţinut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieşi în drum, nici de sălbă­ticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post şi rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui. — După cum înţeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ţi-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare şi mulţi căpitani ai lui Vodă s-au pierdut. — Mulţi, prea sfinte, mulţi, că mare-i îndrăz­neala tătarilor şi lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viaţă şi nu se poate ca şi pe-acela să mi-l ia. —  Ce se poate şi ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră  s-o ştim. — De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur şi scrijeleşte la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului şi el goneşte încotrova, şi nu-i mai văd faţa, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt şi nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun şi am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva duşmanilor. Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lu­pul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd îşi dăduse o parte din avuţie pentru întărirea şi în­frumuseţarea mînăstirii Tismana — îşi înclină capul acoperit de comanac. O cunoştea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinţi, şi a lui Popa Stan ot Cerneţi, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor şi a va­salilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părţile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era vă­duva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese fru­moasă femeie, dar din frumuseţea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime şi hotărîre. Nasul, uşor încovoiat, se ascuţise de griji, şi buzele subţiri le ţinea strînse, ca şi cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumne­zeu, decît se smerea în faţa soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subţire şi sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la tre­buri şi vînători şi îşi crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viaţă, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor. Monahul Liontie îi cunoştea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găseşte vreo urmă a feciorului. Îndrăzneaţă încercare şi fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată. Faţa îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară. — Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri. — Nu totdeauna. Tata spunea că şi sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd şi unde trebuie să înalţe mînăstirea. — Acela era sfînt, jupîneasă. — Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că tre­buie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpşanul creşte peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat. — Asta aşa-i. Dar el a înălţat un lăcaş de în­chinare Domnului. — Am să înalţ şi eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poţi da. Ai mintea mai luminată decît a mea. — Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult şi nu-i cere lucruri peste fire. — Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinereţea şi bucuria vie­ţii mele. Nu-i destul oare ? — Nimic nu-i destul, niciodată. — Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte. — Nu huli. — Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în faţa sfinţiei tale, cui să spun ? Gura fină a monahului Liontie surîse în de­sişul mustăţii. — Aşa e, jupîneasă. Descarcă-ţi sufletul. — Şi sufletul şi punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia ţiganca, cu Rope şi Reaba, să fie roabe mînăstirii, şi trei ţigani meşteşugari : Ciorică, Jugălie şi Bobe. Toţi trei ştiu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învăţat florăritul. Să vă înveselească grădinile şi cimitirul, să doarmă sfinţii ieromonahi sub lumina şi mireasma flori­lor. Şi apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie şi prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu peceţile dom­neşti puse. — Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?