Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare şi rece. La porţile oraşului, străjile picotesc aşteptînd schimburile. Oamenii, ca şi ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poţi culca la pămînt oşteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniştea fără cusur. Îţi asculţi şi gîndurile. Ca să nu cazi în braţele lui Morpheus stai şi te gîndeşti la cîte toate. Iar dacă nu te gîndeşti la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei paşi într‑o parte, alţi doi‑trei în cealaltă parte, îţi umpli pieptul cu aerul rece şi te uiţi în lungul drumului, doar vei zări şirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – şi gallinarii – vînzătorii de pasări – şi fructuarii – vînzătorii de fructe – şi vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraş cu mărfurile.
Căruţele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piaţa cu tarabele înşirate una după alta, la care fiecare îşi strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfăşurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp şi aici, la poarta oraşului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul oraşului, e luată cu străşnicie de funcţionari mereu încruntaţi. E adevărat că, dacă eşti negustor cunoscut, te mai înţelegi cu ei şi închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte şi să‑i laşi în palmă o parte din plata scutită.
Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii îşi încarcă marfa în căruţe înainte de miezul nopţii, înhamă catîrii sau măgarii şi pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alţi negustori şi pornesc în grup spre Aquileia.
Deşi duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraş, dacă te încumetai să străbaţi pădurile de unul singur. Şi, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, şi pînă în oraş, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înţelegeau mai mulţi să străbată drumul împreună, veneau spre oraş ziua‑n amiaza mare şi stăteau la porţi pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată oraşul cu căruţele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ţinea tîrgul de a noua zi – nundinae – şi muşteriii apăreau în zori.
Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruţe cu două roţi îşi îndemna de zor măgarul, cam leneş. Din cînd în cînd sărea jos, să uşureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptişă.
Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci şi castraveţi, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus şi, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraş. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desişul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face şi l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîţiva ani şi hoţii s‑ar fi mulţumit cu vreo cîţiva castraveţi şi doi trei napi, ca să aibă ce ronţăi, cît aşteptau un altul. Tîlharii – cam înmulţiţi prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeş şi bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor şi pe care să‑l ia pe neaşteptate, să‑i alunge soldaţii din escortă şi să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, şaretă uşoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roşcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore şi obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumăraţi – şi le vindeau la preţ mare bărboşilor daci pentru aur şi argint. El, deşi se statornicise prin partea locului de curînd, ştia că dincolo de apa largă a Danuviusului se găseşte aur mult, pe care îl capeţi uşor şi pe te miri ce, pentru că dacii nu ştiu preţul podoabelor din sticlă şi plătesc cît nu face. Iar dacă eşti curajos şi te avînţi pînă în inima cetăţilor lor cu cîteva cuţite bune, sau mărgele frumoase, capeţi aur pe care iei denari mai mulţi decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi.
Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboşi? El, unul, socoteşte că e mai bine să stea liniştit şi să cultive linte, şi bob, şi dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preţ cît mai bun şi să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason şi mărar. Cu toate că orăşenii zgîrcesc nasul – orăşenii nu mai pot acum de lux şi subţirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la ţară şi o mănîncă cu poftă.
— Salve, ţăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihneşte.
— Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neaşteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumeţule?
— Ia, pînă aici, la Aquileia.
— Şi de ce ai pornit pe jos?
— Dacă n‑am şi eu catîrul meu.
— Nu eşti cumva fugit de la stăpîn? întrebă ţăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea.
— Sînt om liber.
— De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii îşi părăsesc stăpînii şi fug să‑şi capete libertatea. Unde o să ajungem?
— Tu ai fost sclav?
— Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Şi dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu ştiu cum i‑am strîns.
— Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate.
— Urcă‑te lîngă mine!
Au mers multă vreme în tăcere, ţăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămaşa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă braţele. Ceafa şi braţele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creştea mare şi deasă. Măgăruşul abia urni din loc căruţa, deodată îngreunată.
Se încrucişară cu un grup de pedestraşi care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă.
— Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse ţăranul privind după pîlcul de soldaţi. Şi‑au încărcat avutul într‑o căruţă şi pe‑aici ţi‑e drumul!
— Ce să facă acolo, că doar nu‑i aşteaptă cu plăcintă de lăptuci şi pui în proţap.
— S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuţi. Pe unul dintre fugari îl cunosc şi eu. A fost în Legiunea III‑a şi era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muştruluieşte cîţiva tineri şi primeşte denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari şi să semeni.
Ţăranul nu‑şi dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă şi el. Mai mult ca să‑şi facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci şi le sfarîmă în palmă. Îi întinse şi lui două, spunîndu‑i:
— Am ieşit la drumul mare.
Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia.
Întîlniră şi alţi negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta oraşului.
Ţăranul era un om şiret, care cunoştea bine obiceiurile locului. Cînd funcţionarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîţiva sesterţi[6] de aramă în palmă şi îmboldi măgarul.
— Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care îşi făcuse de treabă, potrivind marfa.
Nu‑şi dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraş, se despărţiră, tînărul urîndu‑i să‑şi vîndă marfa cu preţ cît mai bun.
Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul şi culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieşit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezişul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereţilor, mese şi scaune vechi şi murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaş al proprietarului. La ora aceea muşteriii încă nu sosiseră.
După ce salută, tînărul îşi luă o cană din stativul de lîngă tejghea şi trecu în cea de a doua încăpere, despărţită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereţi, erau bănci şi mese lungi.
— Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colţ, încercînd să înteţească focul.
— E chiar rece?
— Abia s‑a dezmorţit.
— Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă şi bine îndulcită.
Stăpînul apăru şi‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe muşteriu ce vrea să bea.
— Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere.
După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa şi se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieşea apos.
Stăpînul era un om orgolios, aşa că precizarea muşteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea:
— Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găseşti vin pentru sclavi. Dacă vrei, îţi dau şi vin de Falern şi de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Şi mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el.
Negustorul minţea şi tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioşi.
În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colţul încăperii şi scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă:
— Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simţi de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Aşa e?
Între timp sclavul încinsese focul şi apa se încălzise, aşa că muşteriul îşi amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn:
— Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta.
— De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălţămintea colbuită a muşteriului.
[1] Drum public secundar roman, cu calea consolidată printr‑un strat de piatră spartă.
[2] Mila romană era împărţită în 1000 paşi, măsurînd cea 1,5 km.
[3] Monedă de valoare mică.
[4] Bijutier
[5] Dunărea
[6] Sesterţ = monedă care valora 2,5 aşi, 4 sesterţi făceau un denar.
[7] Vin dulce obţinut prin adaos de miere, socotit de cea mai bună calitate
DADAS
I
În sala mare a casei‑palat opaiţul ardea de prisos. Se făcuse ziuă şi lumina lui jucăuşă nu mai sălta umbre pe pereţi.
Decebal rămăsese decuseară aici, copleşit de gînduri. Aţipise spre miezul nopţii, dar îl trezise vrednicia unui cocoş. Trecuseră apoi ceasurile unul după altul, fără ca regele să‑şi mai poată birui gîndurile.
Marele Preot văzuse arzînd toată noaptea opaiţul pe masa lungă din casa‑palat şi bănuia că Decebal s‑a lăsat din nou furat de griji.
― Iar te găsesc aici, Decebal?
Regele tresări.
― E… s‑a luminat!
― S‑a luminat, Decebal. Aseară tot aici te‑am lăsat.
― M‑au prins gîndurile. Şi acum, vara, nopţile sînt atît de scurte.
― Te‑am rugat să te odihneşti. Ai nevoie de puterile toate. Să‑ţi aduc o băutură bună, să‑ţi recapeţi vigoarea, după o noapte ca asta.
― Dă‑mi o băutură bună pentru gînduri negre, Vezina. E singura pe care aş sorbi‑o cu plăcere. Ceva care să mă facă să uit că romanul e gata să‑şi asmută legiunile spre Dacia. Tu dormi? Nu văd eu opaiţul pîlpîind pînă în zori?
― Fierb leacuri, Decebal.
― Iar eu fierb gînduri, Vezina! Nu pot dormi. Îl aştept pe Dadas. După socotelile mele, ar trebui să sosească acum, dimineaţa, dacă se grăbeşte. Am spus şi scribului să vină în zori. Vreau să‑mi ticluiască, o scrisoare către căpetenia roxolanilor. Îmi pun speranţe în prietenia care ne leagă.
Deşi zorii abia dăduseră culoare lucrurilor, scribul apăru cu toate cele necesare. Ştia şi el că Decebal nu închisese ochii şi că îl aştepta, ca de atîtea alte ori.
Vezina îi lăsă împreună şi se retrase în încăperile lui, să pregătească băutura făgăduită.
În scrisoarea pe care o dicta, Decebal îi înştiinţa pe roxolani că se anunţau timpuri grele, că Traian nu avea de gînd să mai păstreze înţelegerea făcută cu Domitianus. Noul împărat era ambiţios şi pornit pe fapte mari. De aceea el, Decebal, nu‑şi odihnea poporul o clipă, se grăbea să ridice ziduri noi sau să ie întărească pe cele vechi. Ar fi vrut să ştie ce vor face, dacă romanii vor trece apa marelui fluviu Donaris şi îi vor cotropi ţara? Vor veni alături de daci, cu cavaleria lor? La nevoie, el, Decebal, le va trimite arme. Putea să le trimită săbii, şi lănci, şi vîrfuri de săgeţi, pe care le fac acum meşterii din Buridava, şi Petrodava, şi Sarmizegetusa. În rest le dorea sănătate şi viaţă lungă.
Scribul înşiră toate aceste vorbe pe papirusul întins cît masa, peste care stătea aplecat, desenînd frumos literă cu literă. Nu mai era el prea tînăr, barba i se rărise, dar mîna îi rămăsese sigură.
În cancelarie năvăli oşteanul de pază cu ochii sclipind de bucurie.
― Stăpîne, nepotul tău, Dadas s‑a întors de la Roma şi e nerăbdător să te vadă.
― Să vină la mine!
Glasul lui gros căpătase deodată căldură şi vioiciune. Iată că sosise mai devreme. Îl bucura graba cu care se întorcea acasă.
Decebal îşi pierduse copiii şi dragostea lui toată o dăduse acestui nepot de soră, pe care îl crescuse sub ochii lui, sperînd să facă din el un urmaş demn de tronul pe care i‑l lăsa. Nu mai avea alţi nepoţi, pentru că Diegis, fratele de curînd plecat lîngă Zamolxis, nu avusese copii. Acum era încă în putere, ţinea bine în mîini grijile ţării, dar în curînd părul îi va albi şi un alt bărbat va trebui să‑i urmeze. Dadas i se părea a fi un copil ager la minte, iar dacă îl trimisese la Roma nu o făcuse numai ca să înveţe arta romanilor de a înălţa cetăţi şi aşterne viaducte, cît mai ales ca să priceapă mai bine lumea.
Roma era locul spre care trăgeau toate triburile nomade, dorind să prade, şi să dărîme, şi să jefuiască, pentru că aveau ce. Îl trimisese acolo să cunoască edificiile, şi legile, şi şcolile, şi statuile, şi circurile, şi oamenii luminaţi, pentru ca alături de ei să înveţe a preţui înţelepciunea. Voia ca Dacia să aibă în fruntea ei un rege destoinic şi înţelept, pe care să‑l respecte şi prietenii şi duşmanii.
Nepotul apăru în uşă şi se opri plin de respect.
― Am venit, unchiule!
Îl îmbrăţişă şi‑l ţinu lipit de piept o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă că este, într‑adevăr, acolo, apoi îl îndepărtă să‑l privească mai bine. Îl simţise crescut subţire, vînjos, şi se bucura că el nu‑i mai ajungea decît ceva mai sus de umăr. Regele era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar cu oase mari, de om obişnuit cu mînuitul armelor grele.
Îl cercetă îndelung cu ochi încruntat apoi izbucni într‑un puternic hohot de rîs.
― Arăţi ca un adevărat roman! Da, da… un roman şi jumătate! Cred că s‑a şi zvonit în cetate că am primit solie de la Traian. Şi iarăşi izbucni în rîs.
Îşi trecu braţul pe după umărul tînărului. Îi plăcea să‑l simtă aproape, să‑i pipăie muşchii tari şi să se bucure cum numai cei în vîrstă ştiu să se bucure de tinereţe.
― Da’ sufletul? Sufletul ţi‑a rămas dac? îi iscodi zîmbind. Să alerge o solie la Sargedava! porunci el apoi. Mama ta e acolo, te aşteaptă cu nerăbdare. S‑o cheme aici, pe Tinna, sora mea, mai spuse celui care se pregătea să‑i îndeplinească porunca.
Dadas se gîndise mult la această revedere şi altfel şi‑o închipuise. Dacă Decebal l‑ar fi privit grav şi l‑ar fi întrebat: „Ei, ai învăţat ceva la Roma?” ar fi fost mai aproape de ceea ce se aşteptase. Iată însă că unchiul îl prinsese de umeri şi‑i spusese că arată ca un adevărat nobil roman, fără să surprindă la el o umbră dojenitoare.
― Dadas, băiatule, nu mă mai satur privindu‑te! Tinna va lăcrima, ca toate femeile. Şi va fi mîndră, iar tatăl tău se va speria. Îl ştii cît e de cicălitor. Cînd o să‑ţi vadă îmbrăcămintea, o să sară în sus! Ha, ha, parcă‑l văd. Mai bine să te schimbi pînă nu vine el.
Rîse scurt, ca un om nu prea învăţat cu astfel de izbucniri, gîndindu‑se la cumnatul său, om aspru şi drept, căruia nu‑i plăcea să‑i iasă nimeni din cuvînt.
― Ai învăţat să scrii şi să citeşti slovele romanilor?
― Da, unchiule.
― Bravo! Am avut întotdeauna pe lîngă mine învăţaţi care ştiau limba Romei, dar în cine pot să am atîta încredere ca în tine? Gîndurile mele cele mai ascunse ţi le pot împărtăşi, fără teama că ajung la urechile duşmanului. Dacă vreau să scriu o depeşă tainică, e ca şi cînd aş şti‑o numai eu, dacă o aşterni tu pe papirus. Am cumpărat de la un grec din Tomis o grămadă de suluri, gîndindu‑mă că îţi vor trebui. Dar, ia spune‑mi, ce ai văzut mai frumos pe unde ai umblat? E, într‑adevăr, aşa de strălucitoare Roma? Ai văzut palate atît de mîndre cum se laudă „mercatores” ăştia, care vin tocmai de pe‑acolo să vîndă tot felul de nimicuri femeilor noastre? Sau sînt vorbe în vînt!
― E mîndră, unchiule, şi frumoasă Roma. Şi puternică. Şi‑a întins stăpînirea cît hotarele lumii. E o grădină în care nu ştii ce să admiri mai întîi – palatele şi băile lor, circurile şi pieţele, vasele de aur din care mănîncă sau cupele din care sorb vinul. Toate sînt minunate.
― Aur, da… are Roma aur. Îl rîvneşte de peste tot. Pe unde au trecut legiunile ei au jefuit totul şi acum sorb vinurile de Falern din ele. Dar ia spune‑mi, vinul lor de Falern e tot atît de bun ca al nostru?
― Am băut puţin, unchiule. Altele dacă m‑ai întreba, poate că aş ştii ce să‑ţi spun.
― Trebuia să fi băut din vinul lor de Falern! Dar ştii, Falern de‑acolo, nu din ăsta din care aduc negustorii pe‑aici. Cer o groază de bani pe el şi tot miroase a smoală. Dar şosele ca ale lor poţi să faci?
― Dacă aş avea meşteri…
― Meşteri avem. A adus Zuro. Sînt şi de‑ai noştri mulţi pricepuţi, şi mai mulţi harnici şi dornici să înveţe. Îi trimit şi pe ei la Roma, să le fure meşteşugul.
― Traian n‑o să‑i mai primească.
Aceste din urmă vorbe umbriră bucuria cu care Decebal îşi întîmpinase nepotul. Dadas rostise numele celui care îi furase multe nopţi de somn. Întotdeauna socotise că în războiul trecut nu‑i învinsese pe romani, ci pe Domitianus, împăratul dedat plăcerilor mai mult decît rîvnei de a lupta. Lui Domitianus îi ghicise repede firea. Îl bănuise uşuratic şi ambiţios. Iscoadele îi vesteau că împăratul are mai mult chef de femei frumoase şi băieţi tineri, decît de praful drumurilor şi de vîltoarea luptei. De aceea îi zgîndărise firea trimiţîndu‑i vorbă să‑i dea cîte doi oboli de aur pentru fiecare roman, dacă vrea să încheie pacea. Mîndrul împărat a văzut negru înaintea ochilor, s‑a gîndit la ocara Senatului – cu care şi aşa nu se avea bine – şi i‑a poruncit în pripă lui Fuscus să lovească în trufia dacului. Aşa l‑a atras în strîmtoarea de la Tapae şi i‑a nimicit multă oaste. Cu Traian simţea Decebal că nu mai merg lucrurile la fel. Iscoadele veneau acum cu alte veşti. Noul împărat are tîmplele cărunte, ştie să‑şi stăpînească pornirile, iar visul lui cel mare se zice că este acela de a pune piciorul la Sarmizegetusa, să spele ruşinea păcii încheiate de Domitianus. Traian are 44 de ani, o fire neastîmpărată şi dîrză. Niciodată nu dă înapoi, cînd îşi pune ceva în cap. Pentru Decebal era limpede ca lumina zilei că acesta se pregătea temeinic pentru război. De‑a lungul lui Donaris întărise cetăţile şi castrele, adusese legiuni noi sau le întărise cu alte cohorte pe cele vechi. La Viminacium, la Ratiaria, la Oescus, la Novae, la Durostorum se înălţa piatră peste piatră, se întocmeau ziduri trainice.
Decebal mai ştia că, în curînd, romanul îi va cere să se supună cu adevărat, şi că el va trebui să ridice sabia, să‑şi apere libertatea. De ani de zile se pregătea, fără o clipă de răgaz, pentru că nu se putea altfel. Cei plini de putere îşi simt sabia tare şi sînt gata să o ridice în orice clipă, pentru a se face dreptatea după dorinţa lor. Acum Roma trece prin clipe grele. Domitianus i‑a cheltuit în lux şi desfrîu tezaurul, i‑a golit hambarele. Foamea a început să dea tîrcoale strălucitei cetăţi. Rîurile de aur care se scurgeau spre ea au secat. Numai o nouă întindere ar putea să‑i aducă aurul de care are nevoie, ca să‑şi ducă mai departe traiul desfrînat. Ochii ei se îndreaptă rîvnitori spre Sarmizegetusa, unde ştie că va găsi averi fără seamăn
PARTEA INTII (RADU)
1.
Şi dimineaţa, mergând către maluri atunci aprinse, greu coborând praguri de nopţi şi de trufaşe amăgiri, îl răsfaţă o nouă, mai crudă revărsare, nu încă ape, ci şoapte — îmbătătoare urmă de suflete, altădată de necuprins. Inmiite braţe păreau a creşte pe cîmpie. Îmbătrânise el în felul celor mai mulţi, dînd în mintea copiilor ? Fiindcă, şi când îşi privea călăreţii, clătina din cap şi dondănea : braţe vînjoase, însă puţine ! De parcă ar fi văzut asta întîia oară. Ca, după o clipă, doar să se joace cu gândurile, aşa cum vântul cu pletele sale, înmiresmîndu-le, şi să se mire : Cum aveau ele darul să facă faptele cu putinţă, să aducă în ajutorul lor vlaga pământului, să le încheie într-un singur lanţ cu ale strămoşilor ! Toţi români vârtoşi acei călăreţi, chiar dacă unii atât de săraci că nici el, omul cel mai bogat al ţării, nu reuşise a-i sălta cu mila şi bunăvoinţa lui ; în ce le şedea tăria ? Nu cumva în sărăcie ? Scuturîndu-şi ţeasta, era o vietate ce încerca să scape de alta, supărătoare. Te întorci împotrivă-ţi ca un tăun, îşi zicea, şi te crezi matahală în stare să înghită la ţepe cîte poate nici nu se află, deşi pînă acum pielea ţi-a fost împletită mai degrabă din cozi de păun şi oasele ţi-au zburdat, sirepe, pe păşunea cea largă. (Cînd n-ai zăcut în pat cu baldachin.) Se săturase să lenevească, sau ce ? Dorea, cu un gând zbîrnîind nălucit, să cutremure ţâţânile lumii ? Să cheme făptura la judecată şi socoteală? Drept cine se trezea? Nu băga de seamă că un soi de vină pe om ele sine însuşi nu-l dezbară şi il împinge numai la încheieri vădite iarăşi ? Nefiind cu totul altceva, lumea nu-i totuşi tălmăcirea croită ei de închipuire.
Gîfîind, împreună cu calul. Ajungîndu-i acestuia goana de ceasuri printre gorgane pustii şi pajişti pustiite. Pe-acolo se scurseseră, cu încetineala melcului, cumanii. Căutînd el, ca uitare de leac, un loc de popas înainte şi negăsindu-l, fie pentru că nu cugetase serios la asta, fie ca-i stătea precum un cui înfipt în minte visul de noaptea trecută, cînd aţipise înspre ziuă.
Vis cumplit, dezlînat, bezmetic. Se făcea, anume, că era fecior de rege, crai, împărat ori ţar învins. Vînat pretutindeni pentru aceste viţă şi rang ale sale. Scăpat prin iscusinţa-i de copil ager şi jucăuş, blînd din fire şi sălbatic de nevoie, trist şi împlinit, copt — în cele din urmă. Işi amintea puţin. O uluitoare, nenădăjduită fugă dintr-un cort unde, măcar că apărat de-ai săi, se găsea în mijlocul duşmanilor. Inhăţarea lui la prima cotitură. Dat în grija doicii, o femeie burduhoasă, gătită cu-o scufie, în casa părintească. Recunoştea lucrurile sub o negură caldă, însă pe el îl strîngea o cămaşă de gheaţă. Încît clănţănea de-şi spărgea dinţii şi dîrdîia cu genunchii aduşi la bărbie. Aceiaşi genunchi care deodată zvîcnesc, învălmăşind un ţipăt al babei, un ochi mărit şi... prăbuşirea scufiei. Ingrozitoarea silinţă pe un pămînt cînd umed, milos, cînd zvîntat, în ţară de pădure ciumpăvită (căci, oricum, n-avea timp să se zgîiască la copaci), tîrîş, tîrîndu-se, ferind un fel de văi sau poteci ce năzuiau să se încheie în cerc, ori să şerpuiască în sus, ca fumul neabătut de vînt (dar nu-şi luase oare Domnul-Dunihezeu mîna de pe creştetul lui, aruncîndu-l prigonitorilor ?!), ori să se întoarcă la locul plecării. De trecut un drum lat. Nu cutează, deoarece tocmai se arată, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, doi copilaşi răscolind praful în joacă, aşadar neduşmănoşi, totuşi... Larma lor îl putea da de gol pilcului de oşteni de mai încolo. Aceştia apăruseră din senin şi, iată-i, la vreo douăzeci de paşi, buşindu-se şi străpumgîndu-se, zăngănind fiarele şi ridicînd scuturile, răcnind ca într-o luptă adevărată, deşi nu erau, nu sînt, ah !, decît nişte ţînci mucoşi. Toţi mai mici decît el. Ce-ar fi să mă aleagă căpitan ? — îşi spune. Apoi, cuprins de oarecare îndoială : mă vor alege ? Şi este chiar între ei, cu un cap mai presus, cu o mîndră uitătură rotindu-şi în jur, băgînd de seamă că... aduceau şi prinşi. Falşi desigur, cum se întîmplă în jocurile de copii. Dar nu mai puţin împunşi în coaste şi îmbrînciţi. „Astîmpără-te !” — îi strigă unuia care-l zgîndăra pe la brîu. „Astîmpără-te, îţi zic !” — şi continuă să-şi încondoreze privirea pentru cînd, legaţi burduf, aceia vor zăcea la picioarele sale. Insă acel cineva de la şold ori e tont ori nu ştie de glumă : îl împunge brusc cu săbiuţa-i de lemn şi, ca prin farmec, alte zeci de spade se îndreaptă spre el, unele de-a dreptul uriaşe. O mişcare şi gata, ar cădea sfîrtecat, după ce un braţ s-ar opinti în... şi cu o sforţare s-ar trage îndărăt, întru salvarea armei şi chircirea nefericitului trup. Va să zică, nevolnic. Dintr-un voievod ales — cel mai de seamă captiv şi... singurul adevărat. Pentru nedreptatea acestui adevăr glasul din sine se zbate, răcneşte. Afară, în schimb, stă blînd ca un mieluşel. Aşteaptă un semn ceresc ? Işi ascute şiretenia. Incurajat din ochi de chiar femeia ce părea să comande oastea aceea şi semăna izbitor cu doica de care fugise (de ce ? de teama otrăvirii ?), smulge sabia cea mai primejdioasă, loveşte scurt în stingă şi-n dreapta, şi umbra copacilor vine în întîmpinarea lui, şi el aleargă pe sub ea, ţintind către un colţ de mlaştină. Peste o clipă este dincolo, mlaştina întreagă îl desparte de uzurpatori, în fruntea cărora se agită caraghios văduvitul de armă. Intră intr-o căsoaie, după toate semnele părăsită. Urcă pe un gard de ţepuşe de fier, spre a atinge un gol din acoperiş, numai că îndată se simte tras de picioare. Iarăşi fostul stăpîn al sculei — cînd apăruse ? Işi lasă încălţările în ghearele aceluia, îl loveşte peste bot cu latul spadei, scapă, izbuteşte să iasă prin gaura cerului. Dar cerul se află deodată în jos şi el, suind, se prăbuşeşte de fapt într-o groapă. Adîncă, fără fund. Clipe lungi de cădere şi ameţeală. Privelişti cu rîs rece, crud, sclipind alături, scrijelind aerul cînd şi cînd şi în acelaşi timp devastând ungherele minţii. Care, altminteri, pare ea însăşi să le nască. Intr-o durere nesfîrşit de scurtă şi nesfîrşit de cumplită. Plinul din pintec ridicîndu-se abia după aceea, să înăbuşe bătăile inimii.
Urma o vreme de ruptură.
Nu tîrziu, întovărăşit de prietenul şi slujitorul său credincios Mihail, acesta vopsit în jurul gurii ca un măscărici (însă cine ştie de ce cu chip de bâtrînă), se nădăjduia şi el deghizat destul. Amîndoi pribegi. Minunea, nepetrecută încă, cerea un dîmb şi, iată, se înfăţişează dimbul. Soţul, ce se căţărase înainte, îi întinde o mină şi... Acolo, deasupra, pe malul altui hău, şade Doica ! Mihail se topise sau se împrăştiase. Era doar el, un prunc, strîns de nişte braţe uscate, sugînd cu lăcomie dintr-un sin ce-i acoperea faţa toată cu o apăsare moale şi caldă şi totuşi grozav de scîrboasă. Gîndind: ce păcat ,că, prin întoarcerea la starea aceea, se chema că nu apucase să înveţe nimic de la viaţă ! Sumedenie de prilejuri i se luase !
Găsind, în sfîrşit dezmeticit, locul de popas pe întinderile părăduite ale ţării, respirînd din nou siguranţa de a fi una nu numai cu oamenii ei, ci şi cu ţărîna, care acum începea să dogorească, după ce risipise în cele patru zări aburii umezelii de peste noapte. Pilcuri de lăstuni, vrăbii şi prigori luîndu-şi zborul la apropierea lor năvalnică, lăsînd străveziu cîte un tufiş şi fluturînd îndelung, ca să năpădească un altul. Trapul necontenit al cailor, întinzîndu-se nu doar sub ei şi înapoia lor, dar şi înainte, către locul acela. Toate acestea pînă să înalţe el mina. Apoi fiecare călăreţ punînd talpa în pămînt, grăbindu-se dacă rămăsese în urmă, strunindu-şi cu greu armăsarul aprig avîntat în neodihnă. Răsuflarea adâncă, de uşurare, a celui ce nu purtase totuşi nimic, în afara poate a poverii gîndurilor sale, pe cînd animalul mai aruncă foc pe nările înroşite. Şi toţi hămesiţi, lacomi de cele câteva bucăţi aduse în desagă, pe care au să le înghită iute sau pe îndelete, crezând a opri scurgerea întîmplării.
El, voievodul, se umple de poftă, se umple de mînie : bucatele-s prea puţine pentru ţară ! Şi le-au însuşit barbarii, iar pe cele scăpate anevoie le poţi apăra de tîlhari. Mişună hoţii ca şopîrlele vara, dar nu prin codri — asta au fost românii pînă deunăzi, hoţi de codru în propria lor ţară ! — ; se aţin la drumul mare. Pălesc la casele oamenilor, pătrund pe uşa din dos, pe cea din faţă, pe fereastră ; urcă la tîrle.
2
Apoi,chemîndu-l pe Milea-Mihail din Nedeia :
„Tu ştiai vadul acesta !“
„Cum să nu ?! Şi măria-ta îl ştia. Numai cumanii nu-l ştiau, bată-i norocul !“
„De ce să-i bată norocul, Mihaile ? — înălţă o sprinceană. Oare vrei să se întoarcă?“
„N-or să se întoarcă, mărite. Decît dac-o să-i bată altceva şi nu prea tare, ca să-i omoare Şi rîse cu zgomot, privind în jur la boieri şi cneji.
Lumina ochilor lui era strălucitoare şi dreaptă cînd reveni să se sprijine pe (se afla ascunsă şi n-o găsi) a sa : numai o dîră subţire trebuie că se strecura pe sub umărul ochiului sting şi alerga să i se lase aceluia în barbă.
„Pa-pis-taş !“ — gîndea în rare silabe el, voievodul. „De ce să iubim, Mihaille, unul şi-acelaşi Dumnezeu în două feluri, de ce?“ Insă, tare, se auzi:
„De ce crezi că norocul o să-i oprească pe acolo, cneaz de Nedeia ?“
„Păi — zise nedeianul —, cine s-a dus la Bizanţ şi, zîmbindu-i norocul, s-a mai întors ?!“
„N-ai dovezi. Spui ce spui din arătări străine. După cîte cunosc, nici unul dintre ai noştri, care-au ajuns acolo, n-a rămas. Iacătă pe bunicu-tău Balomir, pe tătîne-tu Litovoi şi pe tine însuţi. Şi ţie măcar ştiu că, sub înfăţişarea unei fete frumoase..." (Să fi rînjit fără voie, ridicînd a doua sprinceană ?).
Brusc întunecat, Mihail n-avu chef să vorbească despre ai săi, cu atît mai puţin despre taică-său, Ciungul, prinţul lui Ioniţă Caloian, cu atît mai puţin despre sine.
„Adevărat — răspunse. Din păreri. Dar inima-mi întăreşte".
„Ai un chip ciudat de înţelegere — uitătura lui izbucni, iarăşi nevrînd, ca o flăcăruie —, unul care nouă ne scapă ! Nu-i aşa chinezi ?“
Vitejii aprobară.
„Ba ! — se îndărătnici sa nu ardă Milea-Mihail din Nedeia. Regele Iona e lacom de bogăţii şi onoruri şi nu pământul nostru e-n stare să-i potolească. Doar tu m-ai trimis să-l văd mai îndeaproape !“
„Aha !“
Cnejii îşi feriră privirile, căci simţiseră desigur în glasul lui ceva ce aducea a mînie, însă Mihail rămase drept, nemişcat, cu apa ochilor lină, netulburată.
„Letin ! — strigă un gînd în mintea sa. Letin îndrăzneţ ! De nu te-ar fi prins demult, în Ungaria, oamenii papei, acum le-ai fi putut pica în capcană ! Să vină pentru pagini şi să... Ce iepure falnic eşti, Mihaile !"
Spre afară :
„Cum desluşesc eu, n-avem, încotro,: va trebui să ne bucurăm. Deoarece, şi norocul de va să-i bată, tot bătuţi se vor numi, tot învinşi". (Era să adauge : „ca tine").
„Intocmai, măria-ta“‘. Şi nedeianul începu să rîdă gîjîit, aspru, să se scuture aruncînd lame ascunse celorlalţi cneji, care şi ei se apucaseră să rîdă cu poftă sălbatică, sănătoasă. La urmă, pe el îl cuprinse tristeţea :
„De ce, Mihaile, să iubim, un singur Dumnezeu în două feluri?" se mai întrebă o dată.
E
ra seara, pe la sfârşitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureşului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobişnuit de înaltă.
Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici şi colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obişnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci şi cincizeci de ani.
Fruntea îi era lată, ochii cenuşii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi şi încreţite, nasul lung, drept şi ascuţit la vârf. O pereche de mustăţi bălăi subţiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate şi bărbia lată. Toată înfăţoşarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voinţă de fier şi cu o iscusinţă ce lesne putea să se schimbe în vicleşug, puse în slujba unei minţi puternice.
Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu şireturi galbene, scurt şi strâns pe trup şi din cioareci roşii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roşu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler şi la mâneci şi strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint şi la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeş. Era încălţat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi.
Trupul lui uriaş rămăsese sprinten, iar mersul hotărât şi mândru arăta omul încrezător în sine şi deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureş.
El era urmaşul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse şi care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din ţările locuite de români.
Cucerirea ungurească, pe lângă că ştirbise în chip simţitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniţi, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori şi mulţimea românilor cuceriţi. Cu vremea însă, o parte din aceşti cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alţii prin însuşirile arătate în slujba crăiei ungureşti, izbutiră să-şi întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite şi nu-i puneau pe aceeaşi treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuşi statornice şi folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji şi săteni, era însărcinat de fişpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români şi unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea şi povăţuirea oştenilor români. Erau comitate în care erau mai mulţi voievozi, îndeobşte însă era numai unul şi în vremea în care se petreceau faptele al căror şir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureş. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, şi satele Iodu, Bocicăcel, Vişău de Sus, Vişău de Jos, Moisei, Siliştea de Sus, Siliştea de Jos şi Borşa, adică tot colţul Maramureşului cuprins între comitatul Bistriţei şi Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privinţă nu se putea măsura cu el niciunul din nemeşii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârşite de el atât în crăiea trecută cât şi în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât şi printre unguri.
Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârşite ca acele ale nemeşilor ungureşti, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului şi ţăranii români locuind pe el îl aveau în folosinţă din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme şi de diferite dări la care erau supuşi locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâşme, din mori şi din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic şi către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiţi nemeşii şi nu lua nicio parte la ocârmuirea ţării.
Mulţi cneji, ademeniţi de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credinţă şi de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: şi în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiaşi cale, dar răspunsese totdeauna că nu voieşte să cumpere foloase şi drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu preţul părăsirii credinţii în care trăiseră părinţii lui şi că nefiindu-i ruşine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare faţă de nişte foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea şi vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulţămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor şi a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan şi care, prin stare şi fire, se arăta a fi mai puţin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulţi dintre nemeşi şi chiar dintre magnaţi îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, şi ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredinţase în chip vrednic şi priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungureşti, nu-i cruţa de câte ori se făceau vinovaţi de vreo abatere de legi. Purtarea lui faţă de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea duşmanilor prilej să-şi sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină.
Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeţii, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreţii cei mai scurţi, care dădeau afară, aveau câte două fereşti alcătuite dintr-o mulţime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de fereşti erau zăbrele groase încrucişate. În ceilalţi păreţi erau câte trei uşi de stejar, într-un singur canat şi împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile şi scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum şi de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, aşezate faţă în faţă, aproape de uşile din mijloc şi având înfăţoşarea sobelor ţărăneşti de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag.
Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare uşă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreţilor se vedeau laviţe de lemn, două mese mici rotunde şi un număr mare de scăuieşe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meşter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau aşezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă şi perne de catifea roşie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor şi pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan şi un junghier încrucişate în mijlocul scutului.
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniştea aceea deosebită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăţiei căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduinţa şi la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioşi. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simţeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se aşază ca-n vis înaintea împăratului, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că şi-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înţelegere pentru românii prinşi încă în jugul tiraniei de cei puţini şi bogaţi şi puternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineaţă, Iosif al II-lea se trezea ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maiestatea Sa nu voia să ştie.
Într-o astfel de dimineaţă, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franţuzului, cartea aceea blestemată. Vocea lui, mai dogită ca alte daţi, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrşite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilţ şi, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuţa din faţa lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în şoaptă, îşi spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun şi cel mai înţelept şi mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii şi pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit aşa de mulţumiţi şi de fericiţi precum supuşii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur şi, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtăşise cu neruşinare din scrierile lui Locke şi Rousseau, francezul acela obraznic, infatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun şi mai drept împărat al tuturor vremurilor. începu să citească şi i se părea că o citeşte pentru întîia oară. Citea şoptind fiecare cuvînt, să-l înţeleagă mai bine, să-l memoreze şi nu-i venea să creadă că un oarecare parizian „din Dubllin", care nu-şi trăda numele, cuteza să-i tulbure liniştea, liniştea pe care numai el ştia cu cîtă trudă şi-o cîştigase, liniştea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate treburile imperiului şi, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de faţă, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împotriva lui, ar fi poruncit, cu siguranţă, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopţile şi visele.
„Vin la altă cestiune, — scria francezul şi şoptea împăratul — şi mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigraţiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluţiune a românilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluţiunea s-a risipit şi acest nefericit, dimpreună cu cîţiva căpitani ai săi, au murit sub tortură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale."
Împăratul se opri din citit şi oftă. Şi nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în faţa unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunţă la condamnarea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înţe-
6
lepţii Curţii sale. Rîse. Supuşii te adoră şi te respectă atît'a vreme cit te ştiu deasupra lor, undeva sus, aşezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă.
Continuă să citească. „Ce este o revoluţiune? Au Principii dreptul să pedepsească pe cei revoltaţi? Şi dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; şi trebuie să inventeze suplicii rafinate?"
Împăratul începu să se enerveze. Mina care ţinea „scrisoarea" franţuzului începu să tremure. Buzele i se învineţiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greaţă, i se lăsă în stomac. începu să tuşească. Era singur şi simţea nevoia să ţăndărească liniştea aceea laşă din salonul acela blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-şi amintească figura lui Horea. Nu izbuti. Ţăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine şi care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile măreţe ale împărăţiei. Nu, nu-i va răspunde franţuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muritor de rînd. Ce dacă-şi zice filozof. Dar scrisoarea trebuie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, şoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou şi începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzaţie. îl găsi ca din întîmplare, ca şi cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru.
„Toţi aceia care au scris despre revoluţiunea românilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepseşti cu suplicii oribile pe capii revoluţiunii şi să strîngi lanţurile poporului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau despre roţile pe care a trebuit să-şi sfîrşească zilele demagogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocraţii şi despoţii, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe aceşti timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reuşit să-i învingă pe tirani şi trimiţîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reuşit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monştri care-şi prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoarelor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînşii le predică cu atîta blestămăţie... Nu trebuie, aşadar, să credem, în relatările, cel puţin suspecte, ale gazetarilor. Greşelile românilor se vor fi exagerat, rezistenţa lor se va fi travestit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali şi să justifice pe acei iluştri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care
9 9 9
a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aş avea în mînă actele acestui proces, dacă aş fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aş fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aş fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aş fi fost de faţă la conspi-raţiune, dacă aş fi fost martor la rugările lui către suveran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate şi energie l-aş apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel şi neavînd în privinţa acestor lupte decît nişte detalii seci şi mincinoase ale gazetarilor, singur, aproape, fără de lumină şi fiind susţinut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuţitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părţii ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?"
Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, îşi spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede şi ca un surd despre o simfonie pe care n-o aude. Şi-şi mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăştia n-au pic de bun simţ. Cred chiar că lumea începe şi sfîrşeşte cu ei. Dacă n-aş fi fost în Transilvania, dacă n-aş fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aş fi convins că n-o duc tocmai aşa de rău pe cît se plîng, aş putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi
3 osîndeşte loialitatea faţă de adevăr, dreapta.mea judecată. Sigur, nemulţumiţi au fost în toate vremurile şi-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd şi de omenos ar fi, să-l mulţumească pe fiecare supus în parte şi pe toţi laolaltă? Şi-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, ţăranul a stat faţă-n faţă cu nobilul pe aceeaşi treaptă. Desigur, fiecare cu virtuţiile sale, cu meritele sale. Că doar nu ţăranul dă strălucire unui imperiu. Ci nobilul. Ţăranul este zidul, nobilul tencuiala, turnul. Şi ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau tencuiala şi frumuseţile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuşi dreptate? Deşi sînt mai mulţi decît toţi ungurii, saşii şi secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admişi ca a patra naţiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asupreşte zidul. De ce? Deşi unii români s-au lepădat de credinţa ortodoxă acceptînd tutela Papei, cuminţindu-şi sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franţuzul omite aceste chestiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce ştiu despre Horea şi despre revoluţiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniştească po-pdrul şi m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că toa-te-s în bună regulă?
Îşi propuse apoi să studieze cu mai mare atenţie dosarele revoluţiei şi să tragă, în tihnă, concluziunile. Poate că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răspuns franţuzului-filozof. Aşa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului şi împărăţiei? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliţă. Chiar dacă nu va scrie concluziunile sale pe marginea revoluţiunii românilor din imperiul său, va trebui neapărat să cerceteze şi să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediaşului care l-a însoţit cînd a umblat prin satele săseşti şi româneşti pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar şi notarul la adevăr fără să mai afle şi alţi demnitari. Ştia el împăratul că spionii tronului roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele secrete. Doar el dispunea ce şi cum să se facă într-o situaţie sau alta. Şi tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Şi spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om îşi riscă viaţa dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecaţi la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă faţă de români. Gîndul îi era la notarul Mediaşului. Uitase de scrisoarea franţuzului pe care o aşeză pe măsuţa aflată dinaintea jilţului în care şedea de o bună bucată de vreme. Uşa salonului se deschise şi cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorinţă ce trebuie imediat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să plece şi umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în faţa judecăţii franţuzului, începu să citească, tot şoptit, în continuare, scrisoarea acestuia.
„Principe, soţii tăi se jucau altă dată cu viaţa supuşilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oameni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie nevinovaţi ca asasini si sînt nevinovaţi ca răsculaţi. Eu cel
# t • T
dintîi vin şi clamez asupra cenuşii lor şi chiar pentru cenuşa lor. Este datoria mea şi am dreptul să o fac. Deoarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să analizeze sentinţele lor şi să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. Este datoria ta, Principe, să asculţi reclamaţiunea mea şi să supui la o cercetare mai aprofundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudenţe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost victimele forţei în această insurecţiune şi repet că românii
10
au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, înseamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu eşti convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în cazul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea şi să le acorzi o proprietate. Dacă însă tu eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor săi, dacă nu voieşti să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceştia se opun cu forţa umanelor tale planuri, atunci lasă ţara aceasta în voia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi şi cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu eşti convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citeşti acest discurs pentru libertate. Şi dacă această apărare te pune la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulţii şi oamenii tăi politici, dar te fereşte a-i consulta numai în secret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-şi publice opţiunea lor ca să poată fi discutată, să-şi declare numele şi eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecţiile lor. Ce zic, o mulţime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanităţii şi ale libertăţii".